Don’t say you don’t

remember
Rezumat:
„Dragă Jurnalule,
M-am îndrăgostit de Damon Salvatore!
A ta,
E. G.”
 Capitolul 1
Simţeam cum fiecare părticică din mine se contopea cu nimicul, pentru
că nu mai era lângă mine, pentru că totul se dizolvase în faţa mea,
pentru că nu ştiam cum îl voi găsi, pentru că ştiam că voi muri dacă el
nu va fi lângă mine, pentru că totul avea o altă conotaţie acum, pentru
că nimicul se revărsa asupra mea fără să îmi dea posibilitatea să respir
înainte, fără să mă lase să îmi şterg ultima lacrimă şi să mă avânt în
acel univers gol în faţa căruia luptasem cu atâta sârguinţă, acel univers
care mă alungase pentru că mă îndrăgostisem de inevitabil.

„Dragă Jurnalule,
M-am îndrăgostit de Damon Salvatore!
A ta,
E. G.”
Am închis jurnalul şi l-am aruncat sub pat la locul lui secret. Nu mai
ştiam cum ar fi trebuit să reacţionez dacă totul s-ar fi rezumat la faptul
că tocmai îmi dădusem sentimentele pe faţă, că de acum jucam cu
cărţile la vedere şi că oricine putea să îmi dea lovitura de graţie şi să
scape de mine. M-am abţinut din a da drumul celor câteva lacrimi care
se adunaseră, aşa că am plecat intactă la şcoală. Machiajul era în
regulă, hainele erau la locul lor, iar geanta stătea leneşă pe umărul
meu drept. Am rămas la ai mei zece minute înainte de şcoală. Îmi era
dor de ei, aşa că am trecut să îi salut. Erau la fel de reci ca oricând.
Soarele se juca pe pietrele lor funerare, iar eu mă abţineam pentru a
doua oară în douăzeci de minute să nu plâng. Era ciudat cum începuse
ziua aceasta de primăvară.

Când am ajuns la şcoală am văzut obişnuita zarvă în jurul lui Stefan

Salvatore. Era ceva inevitabil când veneai la şcoală cu o asemenea
faţă şi cu o asemenea maşină. Am trecut şi l-am salutat. S-a uitat la
mine îndurerat după care şi-a mutat privirea spre cartea pe care o
citea rezemat de maşină. Dacă acesta era modul lui de a spune că nu îi
pasă, era unul cam evident.

Fusesem împreună cu Stefan mai bine de un an, dar nu mai puteam să

suport! Totul devenea din ce în ce mai periculos, iar eu puneam în
pericol pe toţi cei dragi mie. Katherine mă avertizase ce avea să
urmeze. Ştiam ce avea să fie şi totuşi uite-mă la şcoală, zâmbind,
aşteptând să fiu răpită şi omorâtă. Ce fel de creatură normală ar
rămâne? Dar cine a spus ceva despre mine ca fiind normală?

Soneria m-a trezit din trăirea amintirilor cu ochii deschişi. Am alergat

spre clasă, nu doream ca Alric să îmi ţină iar morală, ruşinat, în faţa
clasei că am întârziat. Era greu să te comporţi urât cu viitoarea ta
nepoată. Jenna şi Alric urmau să se căsătorească în primăvara
următoare, tocmai ce mă anunţaseră cu două zile înainte, iar de atunci
îi zâmbeam mai des, trebuia să fac o impresie bună, chiar dacă el ştia
totul despre vampiri, despre lumea mitică din jurul nostru. Îi eram
recunoscătoare că nu îi spusese Jennei nimic, dar ştiam cu siguranţă că
nu va dura mult până când va şti totul. Era greu să nu fi sincer cu
persoana iubită. Am oftat. Oftatul devenise o ocupaţie full-time în
ultimul timp. Era tot ce puteam să fac pentru a mai elibera din
presiunea care se năpustise asupra mea. Am fost dărâmată primele
zile când am aflat ce avea să urmeze, dar apoi mi-am dat seama că
este mai bine să mă sacrific eu decât un oraş întreg. Trebuia să
împiedic cu toată fiinţa mea ruperea blestemului. Dacă trebuia să mă
omor în faţa lui Klaus aveam de gând să o fac, atunci aş fi ştiut că
vampirii care îi cunoscusem până atunci îmi vor proteja familia, vor
avea grijă de ei. Nu mi-am dat seama că Alric striga la mine decât
atunci când a venit şi m-a zdruncinat. Am clipit de câteva ori şocată.

- Ce s-a întâmplat?

- Dormeai cu ochii deschişi, asta s-a întâmplat.

- Oh, scuze. S-a terminat ora? Oh, Alaric, scuze, nu cred că eşti
plictisitor, doar că sunt multe acum de care trebuie să am grijă. Scuze!

- Nu o să te răzgândeşti, nu?

Am clătinat din cap.

- Nu. Asta nu este o opţiune. Trebuie să vă ştiu în siguranţă.

- Dar, Elena. Ce zici de Jenna? De Jeremy? De abia l-ai lăsat în

lumea aceasta, iar acum vrei să îl pui să fie şi mai supărat pe ea pentru
că ea te va omorî?
- Tu vei avea grijă de el. Îi vei explica, dar mai ales vei fi cu el ori
de câte ori va crede că este timpul să mă răzbune. Nu am nevoie de
răzbunare pentru că ştiu ce mă aşteaptă. Eu am fost de acord, nu
altcineva. În plus, nu este vina mea că totul este atât de complicat.

- Elena!

- E suficient Alric. Vreau să îmi petrec restul timpului departe de

certuri. Vreau ca amintirile mele cu voi să fie neîntinate. Acum dacă nu
te superi, poţi să îmi spui dacă l-ai văzut pe Damon?

- Nu l-am văzut, dar m-a sunat şi mi-a spus că a fost cu Rose la

cineva şi că au aflat ceva informaţii. Cred că este la Pensiune acum, de
ce?

- Vreau să vorbesc cu el. Sună-l tu şi spune-i să vă întâlniţi la

unsprezece la tine acasă. Vreau să vorbesc cu el între patru ochi.

- Eşti sigură? Vorbim de Damon aici!

- Da, sunt sigură. Sună-l… sper că mai ai cheia de la vechiul tău

apartament.

- Sigur, uite-o!

Am luat cheia şi am aşteptat nervoasă să îl sune pe Damon. Totul a

fost destul de rapid. Mi-a spus că o să fie acolo la unsprezece şi că şi el
avea să discute ceva cu el. Am zâmbit.

- Păcat că nu va da peste tine, ci peste mine. Am râs.

- Eh, nu aş fi aşa de sigur.

- Termină-te Alaric.

- OK. Ne vedem la cină?

- Da, voi fi acolo. Şi mulţumesc! Eşti un unchi grozav!

Am plecat! Puteam să observ că a roşit tot. Am zâmbit din nou. Îmi

plăcea să zâmbesc tocmai pentru că puteam în sfârşit să realizez că
era atât de plăcut să zâmbeşti. Mă împăcasem cu moartea, iar asta mă
făcea atât de puternică. Ştiam ce mă aşteaptă, iar asta îmi dădea
putere. Eram eu. Era frumos. Eram liberă.

Am păşit în lumina de afară, simţeam soarele pe pielea mea şi am

zâmbit iar. Simţeam iarba atingându-mi pielea şi am mai dat drumul
unui alt zâmbet. Mă bucuram acum de micile lucruri cărora nu le
dădusem importanţă cât fusesem cineva normal. Mă simţeam specială
că aveam să dispar pentru că ştiam că toţi îmi vor duce lipsa, dar eram
puţin frustrată pentru că nu voiam ca toţi să plângă pentru mine. Îi
voiam doar să îşi amintească despre mine cu zâmbetul pe buze pentru
că asta am făcut eu în ultimele zile. Am zâmbit!

Am fost până acasă să mă schimb. Mi-am luat un tricou mulat şi o

pereche de bermude negre. Teneşii mei ponosiţi au fost mai mult
decât fericiţi că îi port din nou, iar geaca de pielea neagră se simţea
mândră din nou. Am părăsit casa, dar nu înainte să iau maşina lui
Jenna. Era nefolosită şi ea de câteva săptămâni, căci Alric o conducea
pe Jenna la serviciu în fiecare dimineaţă. Am ajuns la vechiul
apartament în mai puţin de douăzeci de minute. Am descuiat, dar nun
nor de praf mi-a captat atenţia. Era clar că nimeni nu se deranjase să
mai cureţe pe aici de ceva vreme. Am pus nişte apă caldă într-un vas şi
am adăugat ce am găsit prin baia lui Alric pentru praf. Am şters praful
aproape de prin toate camerele. Am schimbat lenjeria de pe pat şi
canapea pentru că era plină de praf, am spălat şi podelele. Când am
terminat era unsprezece şi douăzeci de minute, iar totul era lună. Eram
mândră de mine, dar apoi mi-am amintit. Unde naiba era Damon? Nu îi
stătea în fire să întârzie. Şi atunci am auzit o bătaie în uşă. Inima mea
aproape că o luaze razna, dar trebuia să o fac şi pe asta.

Am deschis, iar şocul de pe faţa lui m-a făcut să zâmbesc. Din nou.

- E-Elena, ce cauţi aici? Credeam că Alric a spus că are ceva

important să îmi spună.

- Da, chiar am ceva important să îi spun.

- D-dar…

- Eu te-am chemat, am învăţat de la cel mai bun.

I-am făcut cu ochiul şi l-am poftit să intre. Era, evident, nervos puţin,
dar ştia atât de bine să se ascundă încât uneori mă întrebam singură
dacă nu cumva aveam vedenii.

I-am simţit mâna pe ceafa mea.

- Nu cumva prinţesa Elena se simţea singură şi avea nevoie de un

cavaler? A întrebat el sarcastic, ca de obicei. Doar că de data aceasta
avea dreptate.

- Nu crezi că te flatezi cam mult, Damon? I-a picat faţa. Nu aşa

voiam să decurgă totul, dar ce te faci când vampirul în cauză e prea
plin de sine? Apoi mi-am amintit de noaptea în care mi-a returnat
medalionul.

Am răsuflat, apoi am inhalat aer. Trebuia să îi spun. Erau ultimele

mele, cât? Douăzeci şi patru de ore? Ultimele zile? Ultima săptămână?
Nu ştiam când avea de gând Klaus să vină şi să mă ia, dar ştiam un
lucru – era acum sau niciodată.

M-am ridicat pe vârfete şi i-am sărutat obrazul. A rămas în stare de şoc

pentru un moment. Mi-am mutat apoi buzele peste ale lui şi am
aşteptat să văd reacţia lui. Eram confuză. Nu spunea nimic. L-am
strâns mai aproape de mine, dar degeaba. Era inert. O lacrimă mi-a
scăpat. Am dat-o repede la o parte şi m-am aşezat pe canapea.

- Îmi pare rău! Nu ştiu ce este cu mine. Te rog, ia un loc. I-am

oferit un pahar cu gin, asta fusese tot ce găsisem în frigiderul gol.

- Elena!

- Da? Am ridicat privirea spre el. Mă abţineam cu greu să nu

plâng.

Atunci s-a năpustit asupra mea.

Buzele lui peste ale mele erau ca mierea. Îi simţeam corpul atât de
aproape de mine, atât de plin de al meu. Căldura lui peste corpul meu
îmi făcea tot trupul să tremure de plăcere. Eram inertă pentru că nu
ştiam cum ar fi trebuit să mă comport ca să nu îl deranjez pentru că nu
voiam să se oprească. M-a luat în braţe şi m-a condus în dormitorul lui
Alric. M-a aşezat atât de încet încât nu am fost sigură că stau într-un
pat decât atunci când răceala aşternuturilor mi-a atins spatele. Mi-a
sărutat faţa de mii de ori.

- Damon. Damon. Şi eu te iubesc.

- Poftim? Vocea lui. Ochii lui verzi atât de şocaţi. Am zâmbit din
nou.

- Damon, când mi-ai returnat medalionul eram trează. Nu m-ai

putut vrăji.

- Dar..

- Cum am ajuns acasă, am băut din ceaiul pe care mi-l pregătise

Jenna, era acelaşi ceai pe care îl bea ea în fiecare zi, acelaşi ceai care
conţine verbină. Nu puteai să mă controlezi Damon, oricât de mult ai fi
vrut. Am jucat rolul pentru că m-ai lăsat absolut şocată. Nu puteam să
mă mişc nici dacă aş fi vrut să o fac. Am fost surprinsă de intensitatea
vorbelor tale, de faptul că ai plâns în faţa mea, de tot. Atunci am
realizat că şi eu te iubesc, te iubesc cum nu am mai iubit pe nimeni
niciodată, te iubesc pentru că aşa simt. Îmi pare rău că mi-a luat atât
să îmi dau seama de asta. Îmi pare atât de rău.
 Capitolul 2
- Elena, dacă ţi-aş spune că acum sunt cel mai fericit vampir de
pe faţa pământului m-ai crede?

- Probabil că da, având în vedere că eu sunt cea mai fericită

persoană de pe faţa pământului.

- Te iubesc atât de mult! Aveam nevoie de tine atât de mult, atât

de dureros de mult încât nu m-am putut abţine, a trebuit să îţi spun
pentru că era de datoria mea. trebuia să te las să îmi cunoşti
sentimentele, Chiar dacă am crezut că ţi-am şters declaraţia din cap.
Trădătoare mică ce eşti, nu ai spus nimic.

- Nu vroiam să stric surpriza aceasta. Vroiam să clarific totul cu

Stefan, să îl fac să înţeleagă că am priceput cel mai important lucru din
viaţa mea şi acela ar fi că te iubesc din prima clipă în care te-am văzut.
A fost ciudat să îi spun asta celui pe care am crezut că l-am iubit cel
mai mult, dar a trebuit să o fac, altfel nu m-aş fi simţit bine. în plus
cred că este timpul că îţi spun ceva.

- Orice prinţesă. Orice.

- Am vorbit cu Katherine. Ştiu ce se va întâmpla, tocmai de aceea

înainte de a-ţi spune trebuie să îmi promiţi ceva.

- Orice..

- Promite-mi că vei fi de acord cu orice voi spune eu. Că îmi vei

respecta dorinţa oricât de mult ţi-ai dori să nu o faci.

- Promit! Pentru tine orice.

- OK. Damon, Katherine fusese şi ea la rândul ei un duplicat, de

aceea Klaus a urmărit-o, numai că ea a reuşit să scape, s-a transformat
în vampir. Pentru a se răzbuna pe ea că a fugit Klaus i-a omorât
întreaga familie. Eu nu vreau să se întâmple asta aşa că atunci când
Klaus mă va prinde, nu ştiu când va fi asta, mă voi omorî. Îmi pare rău!
Dar nu vreau să fie suferinţă din cauza mea. Îmi pare atât de rău!

- Dar, Elena! Nu poţi face asta… nu acum. De ce, Elena? Te pot

transforma, putem să fugim..
- Nu! Asta ar însemna să îi las pe toţi în urmă. Pe Jeremy, Jenna,
Alric, Caroline, Bonnie, chiar şi pe Stefan. Nu vreau ca lumea să sufere
din cauza mea. piatra lunii este în siguranţă, este la Katherine. Nimeni
nu poate intra acolo fără să fie prins acolo. Aşa că este în siguranţă.
Tylor va fi ajutat de Stefan şi Caroline. Va fi o alianţă puternică. Iar
Jeremy, ei bine, pentru el va fi greu căci sunt încă sora lui, dar va
înţelege pentru că tu vei fi acolo să ai grijă de el, nu-i aşa? vei face
asta pentru mine?

- Elena.. te rog!

Alte lacrimi părăseau ochii lui verzi. Nu puteam să îl văd în starea

aceasta, m-ar fi pufnit şi pe mine plânsul dintr-un moment în altul.
Trebuia să fac ceva, dar ce?

- Te rog, Damon! Nu plânge! Te rog! Mi-ai promis că vei fi de

acord indiferent de ceea ce te voi ruga. Ştii că nici mie nu îmi place că
trebuie să fac asta, dar nu am de ales. Nu vreau să vă văd suferind,
aşa că este mai bine să dispară unul decât zece. Mi-ar fi imposibil să
ştiu că totul a fost scris ca eu să aduc durere.

- Prinţesă! Dar eu? Cum voi mai trăi eu? Nu înţelegi? Eu? Te
iubesc cum numai un nebun ar fi în stare să o facă, mă gândesc la tine
cum nici nu mă gândeam că pot. Eu, marele Damon, m-am îndrăgostit
de cea mai firavă fiinţă din lume, de un om, de o fată. Dar eşti atât de
puternică, atât de tu, atât de dulce, atât de nevinovată, încât prezenţa
ta ar putea să pună la pământ orice fiinţă care ar crede că are control
asupra ta. Eşti tu, asta te face să fi atât de imposibil de avut. Elena, nu
îmi face asta, te rog..

Cuvintele lui mă sfâşiau! Nu mă gândisem la probabilitatea de a fi

sfâşiată de cuvintele unei persoane. Nu mă gândisem că el putea să
mă iubească atât de mult. Nu puteam să cred că sunt iubită atât de
mult. Dar nu aveam ce să fac. De ce a trebuit ca totul să se întâmple
acum? Îmi simţeam lacrimile coborând pe obraji, simţeam durerea
lichidă prelingându-se pe mâinile mele pătate cu vinovăţie. Mi-am
zdrobit buzele de ale lui. Simţeam căldura limbii lui, iar asta mă făcea
să mă simt întreagă, împlinită! Eram noi doi împotriva lumii, eram doar
noi. Căldura braţelor sale încolăcite în jurul taliei mele, căldura
degetelor mele strânse în părul său, ochii mei închişi pentru că
plăcerea în stare brută curgea acum în fiecare venă a mea. L-am
implorat să nu mă mai necăjească, dar nu puteam să deschid gura
pentru că era deja ocupată. Sărutările sale mă înnebuneau, la fel cum
fiecare atingere a lui îmi făcea pielea să se sfâşie de plăcere.

Am simţit mâna lui lăsând dâre mici spre pântecul meu, am simţit
atingerea lui şi atunci am strigat de plăcere. Vroiam să îmi acopăr gura
cu mâinile, dar nu puteam pentru că şi eu mă bucuram de sunetele pe
care le făceam chiar dacă erau puţin prea mult. Nu credeam că există
a altă eu în interiorul meu.
Am căutat gura lui pentru a mă calma, dar dansul limbilor noastre mă
făcea mai neastâmpărată decât înainte. Am atins din greşeală
nasturele blugilor lui. L-am deschis şi mi-am permis să simt totul. Era
tare, era ceea ce vroiam, eram eu cu el într-un pat şi aceeaşi dorinţă.
Nu ştiu cum s-a scurs timpul, dar eram deja pierdută în plăcere când
stomacul meu depunea plângeri atât în scris, cât şi cuvoce tare.
Râdeam amândoi de sub cearşaf de concertul de care era capabil.
- Prinţesă, să îţi aduc ceva de mâncare?

- Sper că poţi fugi suficient de repede, căci frigiderul lui Alric a

dat faliment.

- E în regulă, asta pot să fac. Ce să fie? Preferi cumva un St.

Stefan la grătar?

- Fără glume despre fratele tău şi fără ridicări sexy de

sprânceană, altfel…

- Altfel?

Vocea lui sfida realul, m-am năpustit înfometată asupra buzelor sale.
Mă înfruptam din cel mai veritabil fruct pe care îl gustasem vreodată.
Era atât de dulce, atât de cald, atât de bun. Buza lui de jos era prinsă,
jucăuş, între ale mele.

- S-ar putea să vreau să te înfometez cu bună ştiinţă, dacă aşa

vei reacţiona mereu în lipsa foamei.
- Iar eu s-ar putea să te arunc din pat dacă nu primesc o dată
ceva de mâncare.

- S-a făcut! Numai să încerci.

Şi chiar am încercat numai că uitasem un lucru, avea o forţă de cel

puţin o mie de ori mai mare ca a mea.

- Ştii, pot rezista la nesfârşit. Doar dacă…

- Doar dacă ce?

- Doar dacă nu primesc un sărut şi un te rog!

- Te rooog?!
Apoi l-am sărutat jucăuş pe obraz.

- Asta e tot până te întorci, când ai să te întorci o să fie mai mult.

- Cum reuşeşti tu oare să mă faci să îţi dau tot ce îţi doreşti?

- Pentru că sunt cea mai dulce iubită pe care ai avut-o vreodată.

- Damon Salvatore, la ordinele dumneavoastră Alteţă.

- Ce zici de mâncareeee?

- OK!! Numai nu mă devora pe mine.

- Nu e o idee rea…

Chiar nu era. Mi-am lins seducător buzele. OK, nu fusese cea mai tare
idee de până atunci. Abia dacă am reuşit să îngân mâncare că s-a şi
evaporat, dar în mai puţin de două minute era înapoi.
- Şi mâncarea mea?

- Cred că ai uitat ceva important. Trebuia să iei cina cu Jenna,

Alric şi Jeremy. Alric m-a pus să îţi transmit că Jenna nu este foarte
fericită că nu ai sunat, plus că nu ai apărut.

- Fir-ar! Cina! Jenna o să mă omoare!

- Vrei să vin cu tine? Mi-ar prinde bine nişte vorbărie cu Jenna. Ştii
că nu o pot controla pentru că ia verbină, aşa că nu te uita aşa la mine.
- OK, poţi veni. O să mă gândesc la ceva pe drum.

M-am îmbrăcat cât de repede am putut, iar în cincisprezece minute

eram deja la mine pe veranda casei. Lumina era aprinsă, dar nu
auzeam nimic. L-am privit întrebător pe Damon.

- Sunt încă la masă. Vorbesc de meciul de aseară.

- OK! Să intrăm atunci.

Uşa nu a făcut zgomot, ciudat căci de obicei trezea toată casa cu

sunetul ei morocănos. Am mers lejer până la graniţa dintre bucătărie şi
sufragerie. Vroiam să mă asigur că sunt în siguranţă, în caz că Jenna
începea un război. Am zâmbit şi am adoptat o stare de oboseală.

- Jenna, sunt acasă.

- În sfârşit, unde ai fost? Mi-am făcut…

Vocea ei s-a oprit pentru mai bine de un minut. S-a tot uitat la mine
apoi la persoana din spatele meu, apoi din nou la mine. Există o
explicaţie!

- Damon a trecut astăzi pe la şcoală. M-a găsit în bibliotecă

încercând să învăţ pentru examenul de mâine de la Biologie şi s-a
oferit să mă ajute. Ştiai că a fost la un pas de a da la medicină? Ştie
atât de multe chestii ciudate la biologie. Mi-a fost de mare ajutor, aşa
că l-am rugat să rămână la cină, sper că nu te superi.

- Nu, mârâi aceasta, chiar deloc. Te rog, Damon, poţi să iei un

loc.

- Mulţumesc de amabilitate Jenna. I-am spus Elenei că este în

regulă, dar a insistat. Bună seara Alric, bună puştiule.

- Bună şi ţie, Damon.

- Salut, Damon!

Am zâmbit din spate, pentru că aşa îmi imaginasem una din ultimele
cine. Eu, Damon, Jenna, Alric şi Jeremy. Cu toţii zâmbeau sau erau
atraşi de persoana de lângă ei, şi aici mă refer la Jenna şi Alric, se
iubeau atât de mult. Îmi era greu să mă gândesc că în loc de bucurie în
ochii lor va fi pentru un moment tristeţe. Am oftat, dar am zâmbit
repede ca să ascund oftatul. O singură persoană l-a sesizat şi şi-a
îndreptat toată atenţia spre mine. I-am făcut semn că totul este bine şi
că nu are de ce să îşi facă griji. Dar privirea lui aproape că putea să
vadă prin mine. Dar am fost salvată la fix. Îmi vibra telefonul.

Era Bonnie.
 Capitolul 3
- Elena, poţi să vorbeşti?

- Da, Bonnie, ce s-a întâmplat?

- Uite, am vrut mai întâi să aflu părerea ta. Îmi place de Jeremy…
ştiu! Este mai mic decât mine şi mai ales este fratele tău mai mic, dar
am zis că este mai bine să îşi cer acordul mai întâi, nu vreau să te
superi pe mine şi ştiu că nu suporţi mincinoşii. Îmi pare rău dacă..

- Bonnie, este fantastic! Cât mă bucur pentru tine! Vreau doar să

mă ţii la curent cu tot! Şi este absolut genial! Când ai de gând să îi
spui?

- Fiuuu, ce bine că eşti de acord! Mă gândeam că îi spun mâine,

dar nu ştiu. Tu ce spui? Sunt atât de ciudată…

- Nu, este normal Bonnie, este normal! Şi eu am făcut ceva ce o

să te înspăimânte, dar am făcut-o pentru că sunt atât de îndrăgostită
de el, nu m-am putut abţine.

- Damon! Te-ai îndrăgostit de Damon!

- De und..

- Sunt vrăjitoare pentru numele lui Dumnezeu şi ce-a fost aia cu

„sunt dispusă să mor dacă asta îi va salva pe toţi”? Ai de gând să faci
vreo prostie? Vreau să ne întâlnim să vorbim despre asta.

- În seara asta e bine? Nu ştiu cât timp mai am rămas aşa că mai
bine acum decât niciodată.

- Da, voi fi la tine într-o oră. Crezi că poţi să stai departe de

necazuri până atunci?

- Da, o să aibă grijă Damon de asta.

- OK, îi rămân datoare pentru asta. Vorbim!

- Te pup!

- Şi eu, ai grijă de tine!

Am închis şi m-am uitat la ceas. Era şapte şi un sfert. M-am întors în
bucătărie şi am observat faţa lui Damon, ascultase şi se credea foarte
superior că ştia punctul slab al lui Bonnie: Jeremy.

- Nici să nu te gândeşti!

- Desigur, prinţesă. O să o las în pace, oricum urmărim acelaşi

lucru: ca tu să fi în siguranţă.

- Jenna, am strigat eu în semn că discuţia se terminase, o să vină

Bonnie peste o oră la mine, facem o petrecere în pijamale. Te superi?

- Nu, scumpo! Totul este în regulă! Eu şi cu Alric o să mergem la

Alric acasă. Ne gândeam că trecem pe acolo şi să mai facem puţină
curăţenie.

Numai la curăţenie nu îi stătea ei gândul acum, puteam să văd asta,

numai că praf nu mai exista, doar un pat făcut vraişte. Am făcut ochii
mari! Damon şi cu mine lăsasem totul într-o mare dezordine. L-am
privit rapid pe Damon, iar acesta făcuse o faţă serioasă. Ne gândeam
amândoi la acelaşi lucru, dar cu siguranţă lui nici nu îi trecea prin cap
să mă lase singură.

- Jeremy, poţi veni până la mine în cameră? Cred că am văzut un

păianjen aseară. Poţi să îl omori?

- Încă îţi mai este frică de ei? Doamne surioară când ai de gând
să te maturizezi?

Pe scări i-am dat un pumn în joacă!

- Ce? Aaa, nu există nici un păianjen, nu? Scuze, chiar te-am

crezut. Ce s-a întâmplat?

- Jeremy, să zicem că, ipotetic vorbind, am făcut ceva mizerie la

Alric acasă, poţi trece tu pe acolo înainte să o facă Jenna? Te rog? Am
lăsat patul într-o dezordine totală!

- Vrei să spui că tu şi cu Ste..

- Damon. Eu şi cu Damon! Acum vezi că ai treabă acolo. Poftim
cheia. Găseşte un motiv şi grăbeşte-te. Nu ştiu cât mă pot descurca cu
o Jenna care are chef de sex.

- Bine, dar îmi eşti datoare cu o explicaţie. Şi pfiuuu, surioară, aia

a fost scârbos!

- Şi eu te iubesc!

M-am întors la masă. Doar ce m-am aşezat că l-am şi auzit pe Jeremy

strigând:

- Jenna, eu ies! M-a sunat Tylor să ieşim la un biliard! Mă întorc

într-o oră! Apropo, vezi că iau maşina!

- Bine, dar ai grijă, ai permisul de doar o săptămână! Nu ai voie

să…

- Prea târziu. A plecat deja. A completat Damon.

- Să conduci fără un adult. Sper că şeriful doarme şi nu îl va

prinde. Ce copil!

- E mare Jenna, lasă-l! am zâmbit eu şi am lăsat-o să îşi facă

semne cu Alric în continuare.

Restul cinei a fost la fel de amuzante. Eu cu Damon ne-am prăpădit de

râs. Damon îmi povestea de vechile costume pe care trebuiau ei să le
poarte. Cât de incomode erau şi câte ore trebuiai să petreci în faţa
oglinzii ca să te aranjezi. Tocmai când mă pregăteam să spun că îmi va
fi dor de toate acestea, am auzit un ciocănit. Probabil era Bonnie.

M-am ridicat şi am plecat să răspund. Chiar era Bonnie. Pentru un

moment am crezut că aşa se va sfârşit totul. O cină în familie.

- Elena! Putem vorbi?

- Desigur! Numai dacă mai ai răbdare douăzeci de minute. Am

făcut o gafă.
M-a pufnit râsul. I-am explicat totul la ureche şi a înţeles, totul s-a
sfârşit cu noi toţi râzând atât de tare încât am avut impresia, la un
moment dat, că se va dărâma casa peste noi dacă o ţinem tot aşa.

- De ce râdem? A întrebat printre rânduri Jenna.

- Noi? Dar voi? Am contracarat eu.

- Noi râdem de voi, în special de faţa pe care a făcut-o Bonnie.

- Bună seara şi dumneavoastră doamnă Gilbert, a mimat cu o

politeţe falsă Bonnie.

Un alt set de râsete s-a instalat, un set la care s-a alăturat şi Jeremy.

- Oh, uite şi fiul rătăcitor. Cum a fost biliardul? A întrebat Alric

dându-şi seama unde îl trimisesem pe Jeremy.

S-a înroşit după care a luat-o de mână pe Jenna şi s-au retras. Tot ce
am reuşit să vorbesc din priviri cu mătuşa mea a fost un „nu mă
aşteptaţi”. I-am răspuns cu un „nu îţi face griji vom fi bine”.

- În sfârşit singuri! Am răsuflat eu. De abia atunci mi-am dat

seama că îmi ţinusem respiraţia până când cei doi au părăsit casa. OK,
Bonnie spune-mi ce s-a întâmplat?

- Klaus! Am reuşit să îl văd. O să fie groaznic Elena, atât de

groaznic ce plănuieşte pentru tine.

- Ştiu! Totuşi, cât mai am?

- Wooah, îmi spune şi mie cineva ce se întâmplă?

- Îţi spun eu, a mormăit Damon, cel mai puternic vampir din lume
e pe urmele surorii tale, iar ea are de gând să îl oprească sinucigându-
se în faţa lui. A terminat el pe un ton sarcastic.

- Poftim???? Elena??? Glumeşte nu? Elena!

- Nu, de fapt totul este adevărat, dar nu trebuia spus chiar aşa.
Am văzut cum feţele celor adunaţi acolo s-au întristat dintr-o dată. Nu
vroiam asta, vroiam zâmbete şi voie bună!

- Totul o să fie bine! Jeremy, o ai pe Jenna, pe Alric, pe Damon, pe

Bo.. mă vei avea pe mine în sufletul tău, voi fi acolo Jeremy!

- Dar surioară! Nu îmi poţi face asta!! Nu poţi! Elena, sunt fratele
tău pentru numele lui Dumnezeu! Trebuie să mă laşi să te ajut!

- Poţi! Trebuie să îmi promiţi că o să bei în continuare verbină şi o

să porţi non-stop inelul acela, dar mai ales că nu vei plânge! Nu vreau
să vă ştiu supăraţi! Sunteţi cei mai buni! OK?!

- Dar, surioară…

- Jeremy, vreau să vorbim, l-a întrerupt Bonnie.

I-am făcut cu ochiul, i-am mulţumit şi i-am urat succes. S-a zis cu seara
între prieteni. Am chicotit. Uitasem de Damon, dar când mi-am întors
privirea el era încă în bucătărie pregătind de zor ceva. M-am apropiat
şi mi-am încolăcit braţele în jurul taliei lui. M-am intoxicat de la colonia
scumpă cu care era dat, dar am rezistat! O să îmi fie atât de dor de el,
atât de dor de gesturile lui, atât de dor de parfumul lui. Nu ştiam cum
va fi să fii mort, dar îmi va fi atât de dor de tot. Şi eu care credeam că
eram pregătită să plec. Se pare că viaţa nu este niciodată pregătită să
îţi dea drumul. Eram îndrăgostită de viaţă. Atât de îndrăgostită că aş fi
putut să mor ca om pentru a mă naşte altceva. Dar îmi era teamă că
acesta era sfârşitul. Fie că îmi plăcea sau nu trebuia să mă supun.
- Damon?

- Da, iubito?

- Poţi să îmi promiţi ceva?

- Orice, iubito!

- Vreau, după ce mor, să treci pe la mormântul meu măcar o dată

pe an şi să îmi laşi o floare. Vreau să îţi găseşti pe altcineva după ce eu
nu voi mai fi, vreau să fii fericit. Poţi face asta pentru mine?

- Elena, nu poţi să vorbeşti aşa. Te rog, îmi sfâşii inima.

Lacrimile lui erau atât de calde, atât de dureros de reale. Plângeam şi
eu, inconştient, dar simţeam căldura lacrimilor noastre contopindu-se
sub acelaşi simbol: durere, despărţire. Ştiam că ceea ce îi cerusem era
doar o dorinţă egoistă şi idioată, dar vroiam să ştiu că nu mă va uita,
că voi trăi veşnic prin el, că voi fi aici chiar dacă, teoretic, nu voi mai fi.
Era plăcut să ştiu că nu voi dispărea complet, că cineva nu mă va
uita niciodată, că voi putea să trăiesc pentrueternitate.
Eternitatea părea un lucru imposibil acum că ştiam că inevitabilul era
atât de aproape. L-am strâns în braţele mele fără putere, l-am
înghesuit în cel mai dulce colţ al inimii mele şi i-am urat „bine ai venit”.

- Damon, ştiu că asta o să sune total iresponsabil venind din

partea mea, dar poţi să asculţi ce se întâmplă între Bonnie şi Jeremy?
Sunt curioasă ce au făcut.

- Chiar că este ciudat să mă rogi aşa ceva, dar dorinţa ta este

poruncă pentru mine.
A închis ochii şi s-a concentrat. Secunde mai târziu, timp în care eu mă
pierdusem în trăsăturile lui perfecte, l-am văzut – ca prin vis –
zâmbind.

- M-am gândit eu că vrăjitoarea aceea simte ceva pentru Jeremy,

dar niciodată nu m-am gândit că este atât de bâlbâită.

- Damon! Pentru numele…

Dar nu m-a lăsat să termin, căci şi-a zdrobit buzele de ale mele. Eram
doar noi doi.