Professional Documents
Culture Documents
La Medeleni
Vol.2 ş
i3
Drumuri
Partea întîia
Deş i plinăde ş colari, vasta clă dire a Liceului Lază r din Bucureş ti amuţ ise.
Din ea nu s-auzeau decît zvonurile de-afară : gemătul lung al tramvaielor; vo-
ciferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe ş i cărbuni; ş i în ră stimpuri,
prin flacă ra albăa verii, corul crud ş i anarhic al vră biilor din Ciş migiu.
Mai bine de cinci sute de peniţ i porniserăcruciada ultimelor teze ale anului,
alungate de aceeaş i teroare ― corigenţ a sau repetenţ a ― că lăuzite de acelaş i
fanatism: cucerirea vacanţ ei fărăde griji.
În toate clasele, mirosul acid al cernelii stă pînea ― mai presus de celelalte ―
ca prezenţ a unui destin. De pe catedre, dominînd ş irurile spină rilor aplecate, zeii
didactici ― îndeobş te sluţi, neraş i, cu ochelari că lări pe triste nasuri ― aveau
expresia enigmaticăa zeilor autentici.
Fiţuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugă torile imprimate cu tabla
înmulţ irii, pîndeau subt filele caietelor liniate ş i emoţ ionate ― agere ş i clan-
destine ca ş opîrlele ― răsă rind dintr-o manş etăcu inscripţ ii microscopice, din
crăpă turile atavice ale bă ncilor sau din alte tainiţ e intime. Cînd ş i cînd, uş a
vreunei clase se deschidea cu o încetinealăleş inatăş i se închidea patetic,
izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă , prins cu fiţ uica în caiet, cu cartea
pe genunchi sau aplecat famelic pe caietul vecinului. Şi corul antic al tă cerii
murmura-n urechile urechite în prezent ş i viitor: "Repetent... repetent...
repetent..."
Alteori, o uş ăizbucnea în lă turi ş i se-nchidea pocnind ca un aplauz
formidabil, fă cînd loc ş colarului palid de emoţ ie, care cu gestul scenic al Damei
cu camelii, ţ inea pe faţ ăbatista copios carminatăcu sîngele unei sticluţ e de
cernealăroş ie...
"Dan Deleanu,
cl. VII-a m."
Iscă litura din josul paginei scrisăîn cursive torenţ iale, era abia schiţ ată , ca pe
recipisa unei telegrame urgente.
Dă nuţse uităla ceasul-bră ţ
ară , descoperindu-l cu o bruscămiş care a braţ ului:
unghiul drept al minutarelor ară ta trei jumă tate. Se aplecăla urechea camaradului
de bancă .
― Mircea...
― ...? clipirăochii bruni, smulgîndu-se din decorul nocturn al Melancoliei cu
un reflex de lunăş i o iluminare parcă .
― ...eu plec. Ia-mi tu geanta. Ne întîlnim acasă .
― Nu m-aş tepţ i? se alarmăMircea, întorcînd condeiul.
― Nu pot. Nu mai pot. Vreau săş tiu tot. Săse sfîrş eascăodată .
― Cum? Te duci acolo?
― Da.
― Şi scrisoarea?
― Rupe-o.
― ...? Asta nu! Eu o duc.
― Am spus nu.
― Dan!
― Nu te-amesteca.
― Dan, te-ai jurat! se încruntăMircea cu ochi serioş işi o subităroş eaţ ăîn
obraji.
― Am să -mi calc jură mîntul... Nu te uita aş a!... Tu... "n-ai iubit", continuăîn
gînd Dă nuţ , intimidat ş i exasperat de dispreţ ul ironic al camaradului să u.
― Pentru o astfel de femeie?
― Mircea!
― Ssst! ş uş uirăglasuri indignate.
Izbind pupitrul ş i aruncînd o privire de sfidare întregei clase, Dă nuţse ridică
din bancă , spă tos, zvelt ş i ondulat în uş oara uniformăde camgar. Înaintăspre
catedră , febril, urmă rit de priviri nedumerite: Dă nuţera printre premianţ ii clasei.
Şi e o axiomăpentru orice elev bun căo orăe cu totul neîndestulătoare pentru
întocmirea unei teze destinate notelor majore, mai ales la românăunde "scrii tot
ce-ţi trece prin cap".
― Ai ş i ispră vit, Deleanu? întrebăprofesorul, ritmîndu-ş i întrebarea ş i gestul
― din distracţ ie ― pe aria de operetăfredonatăpînăatunci.
― Da, domnule profesor.
Aruncăspre uş ăo privire semnificativă .
― Cum s-ar zice: "veni, vidi, vici..." intonăprofesorul cu familiaritatea
cantabilăa chelnerilor de beră rie cînd se avîntăplesnind din ş ervet, c-un "vine,
vineeee..."
― Hî! zîmbi Dă nuţcondescendent.
― Ce zici, Deleanu, despre Eminescu al nostru? Genial poet: ai? Are un ce
aparte...
Dă nuţstrînse pumnii cu o vigoare sportivă .
― Îmi permiteţ i săplec, domnule profesor... Ştiţ i, căldurile! ră suflăel,
trecîndu-ş i batista peste faţ a nă duş ităglacial.
― Poftim, poftim.
Dă nuţse înclinăscurt ş i se smunci spre uş ă , lă
sînd în urmă -i plutirea de
parfum turbură toare ş i impudicăa adolescenţ ilor impregnaţ i de intimitatea unei
femei cochete.
Profesorul aspirăcu nă ri viguroase parfumul evocator ş i, netezîndu-ş i
mustăcioara cu un deget, începu săfredoneze o arie din Fetiţ a dulce. Totodată
deschise caietul zvîrlit pe marginea catedrei ş i, aruncînd o privire distratăpe teza
indescifrabilă― cu satisfacţ ia înduioş atăa chefliilor care nu se uităla bacş iş―
puse un zece apă sat cu creion roş u, notăcare ignora ş i conţ inutul tezei, ş i
Melancolia, dar care aplauda superlativ pulpele gră sune ş i dessous-urile roze ale
Florică i Florescu în Fetiţ a dulce.
"Mircea Balmuş,
Cl. VII-a m."
MICHEL STEPHANO
Căpitan din Marina Comercială
Herr Direktor, tată l adoptiv al lui Dănut, avea o concepţ ie despre majoritate,
sau, mai exact, despre minoritate, mult mai largădecît a codului civil ş i a codului
penal. Potrivit acestei concepţ ii originale, Dă nuţfusese declarat major ― de că tre
Herr Direktor ― la cincisprezece ani. Ispră vise cele patru clase ale cursului
inferior, la Şcoala luterană , în chip onorabil: media ş apte ş
i oarecare fracţ iuni, la
învă ţătură, hors-concours la sporturi, inclusiv bă taie, de unde o reducere
simţ itoare a notelor la "conduită ".
La sfîrş itul anului ş colar, Herr Direktor venise cu automobilul cel nou ― tip
1911 ― la internatul unde cu patru ani în urmăadusese o "fetiţ ă" cu haine de
bă iat, care-l strîngea de mînălă cră mînd şi suspinînd.
Şoferul ― acelaş i blond Herr Kulek ― încă rcase bagajele sumare ale unui
tînă r licean, a că rui frunte larg deschisăsubt ş apca pe-o ureche, ş i ai cărui umeri
larg croiţ i ― în armonie cu fruntea ― oglindirăîn ochii lui Herr Direktor, ş i-n
monoclul să u imagina crudăa bă rbăţ iei temerară -n gînduri ş i fermăîn pumni.
Spre uimirea lui Dă nuţ , automobilul nu se oprise la uş a apartamentului din
strada Scaune, unde Dă nuţîş i avea odaia ală turi de ietacul lui Herr Direktor, ci la
poarta unei case sprintene cu terasăla etaj, ogradăpavatăş i gră dinăcu chioş c de
verdeaţ ă. Casa albăpă rea pudratăîn scînteierea soarelui de vară ; trandafirii
agă ţ ă tori izvorîţ i parcădin adîncul ei, că deau din marginea terasei acoperind
faţada cu cochetul lor torent. Semă na atît de mult cu o vilăcasa din Pitar-Moş u,
încît ochii se mirau întîlnind împrejurimea urbană , în loc de mare albă strie sau
munte verde.
Herr Direktor zîmbise, aprinzînd o ţ igară , la întrebarea mutăa lui Dă nuţ . În
uş a casei, Nae, mai protocolar ca oricînd ― acuma sintetiza autonomia unei case
cu douărînduri ― se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de
trecerea unei tră suri, inaugurase rulada democraticăa sictirului în noul cartier.
În apartamentul de jos, Dă nuţrecunoscuse mobila din strada Scaune ―
confort de piele ş i covoare ― ş i mirosul de tutun, de lemn de cireşş i de colonie
"4711" al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scarăde stejar cu trepte largi,
acoperite de un covor adînc ducea la...
― ...Garsoniera tînă rului Dan Deleanu, anunţ ase Herr Direktor, cu o ciudată
emoţ ie în glas.
Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― ş i prefăcut oarecum în terasă―
dincolo de vitraliul cu douăuş i, înzestrat cu o masăpă trată , patru scaune ş i un
mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu ză pada iernilor ş i trandafirii
verilor de pe terasa ocrotităde soare printr-o vastăaripăde pînză , mobilă .
― Cînd ai invitaţ i, poate servi, cu oarecare bună voinţ ă , de sofragerie...
explicase Herr Direktor rostul mobilierului.
La stînga, ietacul cu proporţ ii de salon, substanţ ial şi sever mobilat; ală turi,
încă pă toare odaie de baie ― despă rţităîn douăprintr-o perdea ― al că rei scop
mixt îl învederau halterele metalice înş urubate în zidul ripolinat ş i balonul de box
suspendat agresiv între plafon ş i podea, ală turi de toate cele trebuitoare igienei ş i
cochetă riei bă rbă teş ti.
La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii ş i canapea de piele castanie,
spaţ ioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă , pendulăcu barometru; iar
pe pă retele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme ş i unelte de vînă toare;
alta cu florete, spade, mă şti de scrimăş i mă nuş i; ş i cea din mijloc, mai puţ in
marţ ială , alcătuitădin douărachete de tenis cu presele lor ş i o reţ ea cu mingi
albe.
Dar mai era o surprizăîn noua garsonieră― aceasta pregă tităde mama lui
Dă nuţ . Gheorghiţ ăa Marandei, flă că ul cel mai dezgheţ at de pe moş ia Medeleni,
dupăce ucenicise trei ani ― iarna, la Iaş i, vara, la Medeleni, la semnalul soneriei
răsă rise ca din pă mînt, cu pă r bă lan, nas ascuţ it, ochi albaş tri ş i zîmbet blond din
pricina mustă cioarei abia mijite, purtînd cu dezinvolturăstraiele nemţ eş ti ş i
lunecînd cu presteţ ăpe luciul parchetului, la care contribuise intens.
― Sătră ieş ti, conaş ule! De-amu îs aici la mata.
Aducea în garsoniera din Pitar-Moş u dulceţ i fă cute la Iaş i pentru tînă rul
gospodar bucureş tean, solicitudine prietenoasăde copil de ţ arăş i dulce grai
moldovenesc.
Apartamentul lui Dă nuţavea ş i o intrare separată .
― Iatăcheia, i-o oferise Herr Direktor cu oarecare solemnitate adecvată
acestui simbol.
Îl bătuse pe umă r.
― De-acum înainte eş ti tu singur stă pîn pe viaţaş i în casa ta... În
apartamentul de jos locuieş te un vechi ş i devotat prietin al tă u ― ceva mai bătrîn
decît tine! suspinase Herr Direktor.
Gheorghiţ ăa Marandei destupase o sticlăde ş ampanie, dupăcanoane...
De-atunci, Dă nuţfusese stă pîn în casa lui, iar Herr Direktor, un vechi ş i
devotat prietin al să
u, pe care Dă nuţîl consulta ş i-l respecta spontan...
O uş oară , abia simţ ităbă taie în uş ăcurmăintimitatea veghei ş i visă rii lui
Mircea. Cu scurte opriri întrebă toare, îşi trase mîna din degetele lui Dă nuţ , care i-
o încleştaserăprin somn.
― Ce-i, Gheorghiţ ă ? întrebăel, închizînd uş a ietacului.
― Văpofteş te domnu director la dumnealui.
Coborînd scă rile, Mircea-ş i trecu mînile pe ochi, îş i pieptă năpă rul...
― Bunăziua, Mircea, îl întîmpinăcordial Herr Direktor, examinînd alternativ
pe Nae, care încremenise încordat cu sticla de colonie într-o mînăş i pantalonii
smochingului în cealaltă.Să -mi aduci peria de haine, Nae; cam pră fuiţi
pantalonii! S-aş tepţ i soneria.
― Am înţ eles.
Dispă ru cu un rictus amar.
― Încep săfac burtă ! Trebuie săreacţ ionă m, monologăHerr Direktor,
trăgînd cu ochiul la Mircea... Lui Dan nu-i e bine? întrebăel pe neaş teptate,
scoţînd ţigara din gură .
― ...îm!
― Bolnav?
― O... indispoziţ ie...
― Sufletească ?
― ...!
Mircea ridicădin umeri.
Se roş ise. Herr Direktor îl bă tu amical pe obraji.
― Eş ti cam slă buţ, Mircea! Prea multăînvă ţătură! Apropo: Cum se face că
Tonel nu-i pe terasă ? L-am ză rit dînd tîrcoale!
― L-am trimes sămai înveţ e puţin.
― A! Da! Studiazăgeamurile de-ală turi!... Aşputea să -l văd pe Dan?
― Acuma doarme.
― Doarme? Umberufen! bă tu Herr Direktor în speteaza scaunului, tră gînd
totodatăun fum adînc. Atunci totu-i în regulă !
Auzind desconsiderarea durerii prietenului să u, Mircea avu o miş care de
revoltă . Herr Direktor îl luăde bă rbie, zîmbind.
― Mă i bă ieţ i, nu văsupă raţ i. Asta-i deosebirea între optsprezece ş i patruzeci
şi cinci de ani... Cînd încep insomniile gratuite, regreţ iş i durerile, ş i somnul
tinereţ ii... Dar experienţ a moş negilor e jignitoare pentru cei tineri: ş i aveţ i
dreptate.
Zîmbetul lui Herr Direktor ş i tonul ― de la egal la egal ― dezarmară
complet pornirea lui Mircea. Revirimentul era aş a de vă dit încît Herr Direktor îl
privi lung.
― Mircea dragă― iartă -măcămăamestec ― un singur cusur ai tu, după
pă rerea mea: sufletul tău vorbeş te cu glas tare... Îl aude oricine, cu condiţ ia săn-
aibăvatăîn urechi. Şi fetele, dragăMircea, aud extraordinar. Bagăde seamă !
Obrajii lui Mircea ardeau. Îş i plecase genele ş i umbra lor ră sfrîntăpă rea
carbonizatăsubit de roş ul intens al obrajilor.
Se înclinăş i, muş cîndu-ş i buzele, sui repede scă rile.
Herr Direktor îl urmă ri cu privirea, zîmbind amuzat.
― ...Tot îi bine cînd au ce auzi!
Gheorghiţ ăaş tepta în hall. Vă zîndu-l, Mircea întoarse capul ş i trecu gră bit pe
terasă . Ar fi vrut săfie singur pe lume: sănu-l vadăş i sănu-l ş tie nimeni.
"Sufletul tă u vorbeş te cu glas tare; îl aude oricine..."
Vra săzică ... vra săzică ... şi domnul Deleanu, ş i Dă nuţ ... ş
i chiar...
"Dar nu-i adevă rat", se apă răsufletul rupînd ş i îndepă rtînd pe "chiar", cu
spaimăş i pudoare, de numele care dezlă nţ uia vii jocuri de ape ş i fugi de
că prioare în suflet, ş i pe obraji culori de rodie.
Se oprise pe marginea terasei, cu capul aplecat. Şi mînile, cu degetele întinse
ră sfirat în evantai, destă inuiau cu claritate gestul sufletului.
Nerostit, "numele" trecuse... Era departe... Bă tăile inimii îl urmă reau... O
ostenealăfragedăînchidea florile sufletului...
Chipul lui Mircea avea conturul delicat ş i zîmbetul ciudat în colţ ul gurii, al
unor desenuri de Vinci. Pă rul brun, pieptă nat cu că rare la o parte, îş i înclina
şuviţ ele ră sfirate pe o frunte dreaptăca o înă lţare. Linia obrajilor se subţ ia spre
bă rbie, suptă
parcăde zîmbetul necontenit ― zîmbet? ― care concentra faţ a în jurul
buzelor subţ iri. Şi subt frunte, osteniţ i de genele prea grele, ochii negri aveau
evlavia gravăa ochilor deprinş i săse închine la icoane în biserici nalte ş i
întunecoase.
"Sufletul tă u vorbeş te cu glas tare; îl aude oricine..."
― Fiindcăroş esc uş or!
Şi se roş i din nou, fiindcăera adevă rat.
― La revedere, Mircea! îi strigăHerr Direktor, urcîndu-se în automobil.
Spune-i lui Dan sănu m-aş tepte la masă . Dacăvreţ i vătrimit maş ina săvă
plimbaţ i.
― Nu, mulţ umesc... M-aş teaptăacasă .
Şi ca sănu-l mai vadăochii stră bătători ai lui Herr Direktor, se ghemui pe un
fotoliu de paie, la adă postul balustradei cu trandafiri.
Huruiala claxonului silueta abrupt drumul automobilului spre Calea Victoriei.
"Sufletul tă u vorbeş te cu glas tare; îl aude oricine..."
Cu un gest meditativ ş i familiar, Mircea îş i scoase creionul din buzunarul de
la piept, vîrî în gurăcapă tul neascuţ it şi începu să -l frămînte.
Acest tic al "ş efului clasei" era notoriu în clasa ş aptea modernă . În fiecare
dimineaţ ă― cu perseverenţ a caracteristicăglumelor ş colare ― apă rea pe tabela
proaspă t spă lată, urmă toarea inscripţ ie:
"Aspru interzis fumatul... creioanelor!!!"
Aceleaş i trei semne de exclamare punctau entuziast gluma care provoca
aceleaş i reflecţ ii şi aceleaş i rîsete.
― Cînd te vei retrage în Thebaida, scîrbit de cele lumeş ti, îi proorocea Dă nuţ
,
Dumnezeu va trebui sădeschidăo libră rie în deş ert pentru alimentarea ana-
horetului Creion.
Iar Olguţ a, pusăla curent întîmplă tor despre deprinderea celui mai bun
prieten al lui Dă nuţ , într-o scrisoare îi adă ugase o nouăporeclă .
Fabrica recunoscătoare.
De-atunci, cîtă
va vreme, în fiecare scrisoare, Olguţ
a nu-l uita pe Hardtmuth.
Alta:
Şi, în sfîrş
it într-o dimineaţ ă― era în preajma vacanţ ei de Cră ciun ― intrînd
în clasă , Mircea se minunase de tă cerea solidarăa camarazilor săi. Tonel îl
întîmpinase în faţ a bă ncilor, întinzîndu-i solemn telegrama pe care i-o predase
portarul.
"MIRCEA BALMUŞ,
elev cl. VIl-a modernă
,
Liceul Lază r.
Urmau iscă liturile mai tuturor elevelor pensionatului "Humpel" din Iaş i, cu a
Olguţ
ei în frunte.
― M-m-măH-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţ irăf-f-fetele! Z-z-ziceţ
i, mă
!
Nu mai avea nici trup, nu mai avea nici nume: era privirea din el, lumina lui
de lună , singură tatea lui înduioş ată, bucuria melancoliei lui...
Şi dacăuneori acel nume demult pierdut prin sufletul care îl acoperise cu
visuri, ca un inel prin ierburi avîntate ş i flori să
lbă tăcite ― cerca sără sune,
zvonirea lui trezea în suflet vii jocuri de ape adormite ş i ropot de căprioare
sperioase, iar pe obraji culoarea inimii...
"Sufletul tă u vorbeş te cu glas tare; oricine îl aude"...
Mircea îş i scoase creionul din gură . Şi c-un rîs de copil care, ascuns pe după
pomi, aruncăo glumă , îşiş opti privind creionul:
― Hardtmuth!
Şi se roş i din nou.
― Să raca! Să raca!
E aş a de micăîn haina de doliu! Îş iţ ine pumnii pe gurăca sănu plîngă , dar
ochii plîng, ochii pe care nimeni n-are să -i mai să rute...
Totu-i negru.
Caii merg la pas. Cu paş i grei, osteniţ i, osteniţi! Bieţ ii cai...
Faţ a lui Dă nuţe albă ; din tîmplă -i curge sîngele roş u, cald...
Caii se sperie, sar, sicriul se ră stoarnă .
Dă nuţcade.
Ah! Cum îl doare capul!
"Deschise ochii. Îş i urni capul cu greu, îndurerat. Dibui cu mîna prin
întuneric. Aprinse lampa de pe mă suţ a de noapte.Visase! Era viu! Tră ia!
Porniserădin inimătrei gînduri ca trei chiote. Şi trupul, plin de bucuria roş ie
a sîngslui, se-ntinse, ca dimineaţ a dupăsomn.
― Conaş ule, eşti plin de sînge! să ri alarmat Gheorghiţ ădin pragul odă ii de
baie unde veghease prin întuneric pînăatunci.
― Sînge?
Îşi trecu mîna peste faţ ă, cu spaimă . Era plin de sînge. Perna înroş ită...
Clipi.
Da. Sînge!
― Îţ i curge sînge din nas, conaş ule. Stai s-aduc un prosop... Întinde-te,
conaş ule, sfă tui glasul lui Gheorghiţ ădin odaia de baie.
Dă nuţîş i răsturnăcapul pe pernă .
― Iac-aş a. Acuma ridicămata mîna stîngăîn sus, cătrece îndată .
Dă nuţridicămîna... ş i o lă săîn jos, abă tut. Un oftat ş i un gemă t ră sunarăsubt
prosopul ud.
― Mircea!... Unde-i Mircea?
― O plecat amu-amu. Ş-o lă sat un bileţ ă
l.
8 1
Un vis visez adesea, ciudat, ră scolitor, / Despre-o necunoscută― o iubesc, mă
iubeş te, / Mereu e alta, totuş i mereu doar ea, fireş te, / Şi care măiubeş te şi-mi ş tie
orice dor (fr.).
Dă nuţîş i împreunămînile... Miros de ars în suflet ş i gîndurile strîmbe ş
i
strivite ca lanuri peste care au trecut nă vălitori că lări cu o mireasără pită
.
Faţa lui Gheorghiţ ăera îngrijorată i trecea palma peste obraz, în sus ş
. Îş i-n
jos, privind cu încruntare trupul abia însufleţ it şi faţa acoperităcu prosopul ud.
― Gheorghiţ ă, dă
-mi scrisoarea lui Mircea, oftăDă nuţdînd la o parte
prosopul ş i ridicîndu-se cu capul aplecat pe spate din pricina migrenei.
"DragăDan,
Te las dormind ş i plec de lîngătine cu mare neliniş te.Dar trebuie sămăduc
pe-acasă. Asearăam dormit la tine fărăs-o anunţpe mama ş i sînt sigur cămă
aş teaptăcu ochii la poartă: tu o ş tii!
Te rog dragăDan, săfii cuminte. Ştiu cît de mult suferi. Sînt lîngătine ş i cu
tine, frăţeş te. Îţ
i strîng, din toatăinima, amîndouămînile,
Mircea
P.S. Vino la noi diseară. La noi ai săuiţ i de acest Bucureş ti conrupt ş i ticălos
pe care îl urăsc îndoit de cînd văd suferinţ aş i dezamăgirea pe care ţ i le-a
pregătit.
Te aş tept neapă rat. Dacănu poţ i veni, trimite-l pe Gheorghiţ ăc-un cuvînt ş i
vin eu la tine. Dacăn-am nici un semn de la tine pînăla 12, vin nechemat.
Încăo datăîţ i strîng mînile frăţeş te,
Mircea."
Coco cînta mereu, aninînd în ritmul aiurit, gîndul ş i singură tatea lui Dă nuţ.
Dacăl-ar fi întrebat cineva: "Ce ai, Dă nuţ ?" Ar fi ră spuns ca un copil de ţ ară:
"Nimic... Mi-i jale"...
Dar nimeni nu-l întreba nimic. Şi asculta cîntecul papagalului, dus din tristeţ ă
în tristeţ ă, tot mai departe, în adîncul sufletului gol.
...Cine ş tie pe ce vas cu pînze înflorite-n vînt să rat, pornind din cine ş tie ce
Insule Azore, Coco venise-odatăpe o mare care-l legă na ― penaj de perlă ,
mugur tînă rş i mărgean ― rupt din verdeaţ aş i azurul insulei natale...
Şi cine ş tie ce matrod ― cu barbăde argint ş i sare, şi ochi mă runţ i, ş
i trupul
mare, ş i faţ a cruntă ,şi surîs naiv ― cîntase în clipe de singură tate ş i alean un
cîntec trist de veselie ş i de vin.
Poate demult corabia se cufundase, cu pînze veş tede; poate demult
matrodul...
Un cîntec vechi, cîntat de buze care-au fost, ş i-un papagal care-l cînta
mecanic, cu legă nă ri de val şi amintire... Atît a mai ră mas dintr-o corabie cu
pînzele-nflorite-n vînt sărat, venind din cine ş tie ce Insule Azore...
9
Am bă ut niş
te molan, / Totul se-nvîrteş te totul se-n-vîrteşte. / Am băut niş
te
molan, / Totul se-nvîrteş te-n han (fr.)
...Robinson Crusoe...
Într-un pod cu vechituri, demult, un copil plîngea cetind plecarea lui
Robinson Crusoe din insulă . Plîngea să rutînd o cromolitografie prostuţ ă .
Copilă rie cu miros de pod ş i de livadă , de colb, de piersici şi de lacrimi!
Bucle de fetiţ ă
...
Un copil care-ar fi vrut săfie o culoare în cromolitografia de pe coperta lui
Robinson Crusoe. Un copil care vroia sănu mai crească , sără mîie mic, în pod, în
cartea minunată .
MoşGheorghe... podul... poveş tile... ş
ifoniera din ietac... cozile Monică i...
Kami-Mura, Potemkin... Ileana Cosînzeana...
"Unu Ilă
Duduită
Eşti caş
Toporaş
Pe la...
Pe la..."
― Dac-aşrupe-o?
Îl ispitea ca o pră pastie gîndul sărupăscrisoarea fă răs-o cetească― să
sufere, săse chinuiascăală turi de bucuria nimicită
... Bucuria?... Dacă
-i scria ceva
îngrozitor, dacă ... Rupse plicul.
"Dă nuţdrag, ş tiu cănu mămai iubeş ti. Am simţ it astăzi cînd ai venit lîngă
mine duş mănos, stră in de mine, cănu mămai iubeş ti. Şi sufăr, Dănuţ . Auzi:
sufăr. Numai eu ş tiu ce-i în sufletul meu. Ce ţ i-am făcut, Dănuţ ? Cine te-a
înstrăinat de mine? Cine ţ i-a spus lucruri urîte pe socoteala mea? Ş i cum ai putut
tu, Dănuţ , săle crezi? Crezi, tu, copilul meu scump, căaşfi în stare să-ţ i ascund
ceva? Crezi tu căaşputea eu să-ţ i ascund ceva? Şi ce să-ţ i ascund, Dă nuţ , cînd
toatăviaţ a mea e a ta? Singurul lucru pe care ar fi trebuit săţ i-l ascund era
iubirea mea... ş i n-am putut. Atunci ce ţ i-aşputea ascunde? Nu, Dănuţ , tu te-ai
schimbat. Altădatăş tiam un Dănuţcare nu-mi ascundea nimica, un Dănuţcare
era numai al meu, un Dă nuţcare va fi cea mai frumoasăamintire a bietului meu
suflet. Unde-i acel Dănuţ , unde-i? Cine mi l-a luat? Cine mi l-a furat?
Nu-s supăratăpe tine, Dănuţ . Oricît de mult aşsuferi din cauza ta, tu tot
Dănuţ ul meu drag sărămîi. Tu eş ti un copil răsfăţ at, eu sînt bă trînăpe lîngătine.
Nu-i nimic!
Dar săş tii, Dănuţ , căte iubesc prea mult ca săpot tră i despă rţităde tine
pentru totdeauna. Auzi, Dănuţ .
Dacăeş ti crud cu mine, are să-ţ i parărău! Tu, Dănuţ , îmi eşti mai scump
decît viaţaş i dacănu te mai am... are să-ţ i parărău!
Dar eu nu-ţ i cer mult, dragul meu Dănuţ . Nu-ţi cer sămăiubeş ti întotdeauna
aşa cum, ― poate ― te temi tu. Nu. Ştiu cănu se poate. Nu spun nimic. Dar
prietenia ta nu poţ i sămi-o iei, n-ai dreptul sămi-o iei. Atît îţ i cer, Dănuţ ,
prietenia ta. Săvii din cînd în cînd la mine, sămălaş i săte privesc, să-ţ i
dezmierd părul, săstau cuminte lîngătine, puţ in, nu mult: atîta îmi ajunge.
Dar poate măînş el, Dănuţ ! Poate nu-i adevărat? Spune-mi, Dănuţ , cănu-i
adevă rat. Ar fi prea îngrozitor săfie aş a cum mătem. Spune-mi, Dănuţ , scrie-mi
o vorbănumai.
Orice mi-ai spune, eu te aş tept, tristăpînăcînd vei veni,
Adina."
Respirăadînc... O simţ ea ală turea, o vedea parcăplîngînd, ş i-i era aşa de milă
de ea, că -i venea ş i lui săplîngă― ş i era fericit. Şi pe mă surăce tristeţ ea ei îl
apă sa mai mult, bucuria lui era mai vie. Nu vroia să-i scrie, nici s-o vadă .
Era crud faţ ăde el, crud faţ ăde ea, dar o cruzime care-i înviora sufletul cu
biciuiri de ploaie tînă ră .
Deschise uş a. Aneta se sculăde pe scaun. Dă nuţîi vorbi din prag.
― Spune căbine.
― ...? Scrieţ i-i, domniş orule.
― Spune căbine.
― De ce nu-i scrieţ i, domniş orule?
Aneta se apropie de el, vorbindu-i în ş oaptă.
― Domniş orule, dînsa plînse toatăziua...
― Bine.
Închise uş a. Aneta ridicădin sprîncene ş i coborî scările călă uzităde
Gheorghiţ ă. Dă nuţîş iş terse ochii. Privi scrisoarea. "...Atunci ce ţ i-aşputea
ascunde?..." Dacăminţ ea? Dacăîntreaga scrisoare era o minciună ?
Coborî în goanăscă rile, trecu alergînd pe lîngăGheorghiţ ă. O ajunse pe
Aneta ceva mai încolo de casă , în faţa trăsurii cu care venise. O apucăde mîni. O
ghemui lîngăun gard, strîngîndu-i mînile din ră sputeri. Aneta pă rea speriată , cu
mult sînge rece.
― Vai de mine, domniş orule, ne vede lumea...
― Aneta...
Înghiţ i, îi era silăş i groazăde ceea ce vroia săfacă .
― Lasă -mă , domniş orule...
― Taci, taci odată ! Ascultăce am săte întreb. Să -mi spui drept.
― ...?
― Cine era... domnul...
― ...?
― Aneta, nu minţ i.
― Care domn, domniş orule!
― De ce nu mi-ai deschis cînd am sunat?
― Doamne pă zeş te! Multe-mi fu dat sătrag! Pă i dacă-mi spusese cănu-i
acasă !
― Cum? Ţi-a spus cănu-i acasă ?... Nici pentru mine?
― Pă i da, domniş orule.
― Şi domnul ce că uta?
― Pă i era proprietarul, mînca-l-ar ciorile! Venise să -şi ia chiria şi intrăpă
dindos. De asta spuse dînsa cănu-i acasă ! Pă i ce! Parcăel crezu? Dăunde! Intră
s-o aş tepte. Şi dumneata o dă duş i dăgol!... Vezi, domniş orule! Îi fă cuş i
pocinogul!
― Cum? Proprietarul?
― Nu-ţ i spusei, domniş orule?!
― Aneto, nu minţ i!
― Ce sămint, domniş orule! Mădă duş i dăruş ine! Eu spusei cănu-i acasăş i
el o văzu cu dumneata!
Dă nuţîş i trecu mîna peste frunte.
― Atunci de ce mi-ai spus căa plecat la Sinaia?
― Ca sănu intri... Nu te ş tiu eu pădumneata?! Parc-aş a măcrezuş i!...
Tîmplele lui Dă nuţse zbă teau. Nu mai ş tia nimic! S-o loveascăpe Aneta sau
s-o sărute... Şi-i era scîrbăde el ş i de ea: săvorbeascăcu slugile, săspioneze cu
slugile dragostea lui!
― Bine, du-te.
― Nu vii cu mine, domniş orule?
― Nu. Lasă -mă ... Îţi mulţ umesc, Aneta.
Îş i scotoci buzunarele, erau goale.
― Lasă , domniş orule, altă dată ...
Fugi de lîngăea. Urcăscările în goană .
― Gheorghiţ ă, pregă teş te-mi hainele.
Se limpezise tot... ş i-i era frică ! Şi-i era ruş ine. Se înjosise...
De ce nu putea s-o prefacăpe Adina într-o icoană, într-o iconiţ ămicăatîrnată
la că pă tîiul lui ― ş -acolo, singur cu ea, departe de lume ş i de oameni, mai presus
de ei, săîngenuncheze, ş i dragostea lui săfie simplăş i curată ? S-o iubeascăfă ră
vorbe, fărăfapte, în tă cere ş i singură tate, cu toatăputerea ochilor, cu tot avîntul
sufletului, cu toatăevlavia buzelor.
Nă vă lise viaţ a cea de toate zilele în dragostea lui, vulgarăş i năprasnică .
Azvîrlea viaţ a cu oameni în dragostea lui, mai ră i decît pietrele în mînile oame-
nilor. Şi el singur se simţ ea înjosit, murdar, nevrednic de dragoste.
― Am pregă tit hainele, conaş ule.
― Bine, Gheorghiţ ă .
Se aş ezădin nou, prin întuneric, într-un fotoliu de pe terasă . Era ostenit. Ar fi
vrut săiasădin el, săfugă , lă sînd tot în urmă . Săfugădin el ca dintr-o casăde
care ţ i-e scîrbă , luînd cu el dragostea lui, ca pe-un copil pe care vrei să -l pă strezi
curat.
Ce clare îi ră sunau vorbele lui Hamlet că tre Ofelia ― "Du-te la mînăstire"...
―ş i cu ce duioş ie plîngeau vorbele care-i pă ruserămai demult crude ş i batjoco-
ritoare în gura unui cabotin pompos!
"Du-te la mînă stire": deplina elegie a iubirii care nu se poate duce la
mînă stire, ş i care se scufundăîn mlaş tini, iluminîndu-le ca pă rul Ofeliei înecate...
"Dă nuţ!" ră sunăduios din urmăglasul care-i ră scolise sufletul.
Îl auzea. Îl auzea din toate pă
rţile ca o vibraţ
ie de clopot pur.
"Dă nuţ!"...
Şi cine ― afarăde omericul Ulysse ― s-ar fi îndepă rtat, lă
sîndu-l săse
stingă -n urmă , jalnic!
Cuvîntul că
dea de sus, planînd ca o mare pasă
re ostenităpe jocul onctuos al
valurilor.
Una din cele patru odă i ale casei din Popa Nan, era odaie de musafiri.
― Mai bine săam eu un pat pentru moldovenii mei decît salon pentru
munteni.
Alături era odaia lui Mircea.
Aproape toate versurile lui Dă nuţfuseserăscrise în odaia musafirilor, la
biroul de nuc, pe care pisica îş i încolăcea somnul, ca un presse-papier familiar.
Scrisorile de dragoste le scria în Pitar-Moş u, dar versurile numai la biroul de
nuc cu scaun sculptat.
E drept cădin casa cucoanei Catinca Bucureş tiul avea alt sunet. Se auzeau
de-afarăgreierii ş i cosaş ii de argint, cotcodă citul găinilor, piuitul piculinat al
curcilor, uguitul hulubilor groş i.
Un cuc cînta în faţ a celui ce scria la birou, anunţ înd optimist orele.
Iarna ardea focul în sobă― în Pitar-Moş u erau calorifere.
Şi dimineţ ele timpurii ş i pripite de şcolari somnoroş i aveau miros de pîne
prăjităpentru cafeaua cu lapte "cu caimac".
Patul era înfăş at proaspă t. Pe cuvertura de pichet se ră stignea cast o cămeş ă
de noapte de-a lui Mircea. Pe covoraş ul din faţa patului, o pă reche de papuci
turceşti, brodaţ i, de-a că ror expropriere conu Mihă ănu se indignase.
iţ
― Cum vrei mata, Catinca...
Pe măsuţ a de noapte, cucoana Catinca rînduise tablaua cu paharul de lapte ―
obligator ― ş i chiseaua cu dulceţ i facultative.
Toate luminile din casăerau stinse, afarăde una. Din odaia musafirilor, prin
uş a întredeschisă , pătrundea în odaia lui Mircea, dîra verde a lă mpii cu abat-jour
de porţ elan: Dă nuţscria.
Din pat, Mircea-i vedea numai profilul concentrat, cu fruntea sprijinităîn
palmă . Scria, cu mînicele că meş ii de noapte suflecate. Nu-ş i încheiase nasturii de
la că meş ă. Pieptul gol; gîtul gol. Pă rul pieptă
nat în sus, cu reliefuri întortocheate
şi subite luciri, ca zvîrcolirile de balauri sculptaţ i pe coapsele unui vas chinezesc,
în care un foc nevă zut şi-ar fi oglindit neliniştea.
De cîte ori nu veghease Mircea ― ceasuri de noapte de-a rîndul ― avînd în
faţa ochilor, prin uş a întredeschisă , icoana profilului concentrat asupra caietului,
dar copilă ros cînd se întorcea spre întunericul odă ii lui Mircea, cu buzele sonore
de trilul versului crud.
― Asculţ i, Mircea?
"Pourquoi, ô, ma douleur,
Haleine douce, haleine moite,
Vent frileux, vent berceur,
Ef euilles-tu les pommiers, les blancs pommiers du coeur?
11
Durere-a mea, o, de ce oare, / Dulce-adiere, blîndă-adiere, / Vînt rece, vînt lin
ca o legănare, / Rupi frunzele din meri, din merii inimii-n candoare? / De ce
alungi aceste sonatine în floare, / Sub privirea triumfă toare, sub privirea
batjocoritoare / A celei ce-mi cunoaş te ş
i sufletul, ş
i iubirea, şi dorul care doare?
(Fr.)
Dă nuţnu scria versuri decît în franţ uzeş te, limba lecturilor. Era singura
mustrare pe care i-o fă cea Mircea. Dă nuţră spundea categoric:
― Cum aşputea iubi, suferi ş i cînta cu vorbele pe care le aud la ş coală , pe
stradă , în pră vă lii, cu vorbele de toate zilele? "Limba maternă "? O respect ş io
iubesc ca pe o mamă ; dar limba versurilor trebuie s-o iubeş ti altfel... Cu limba
francezăn-am tră it în casăde mic copil, nu m-am jucat cu ea, n-am mîncat la
masăcu ea... E o fatăfrumoasăpe care am întîlnit-o uneori numai; am vă zut-o în
că rţile cu versuri, cum ai vedea o fatăla teatru în lojă , la geamul unei case
necunoscute, trecînd în goanăîntr-o tră sură ... Limba româneascătră ieş te cu mine
în casădin copilă rie, o vă d zilnic, limba francezăe într-o casăstră ină , e frumoasă
şi enigmatică ...
― Bine, dar n-o cunoş ti de ajuns, replica Mircea. E o limbălivrescăpentru
tine, n-ai amintiri în ea...
― Tocmai de asta o iubesc. Oamenii de care te leagăamintiri comune sînt
pă rinţ ii, fraţ ii, prietenii din copilă rie... Dar o fatăpe care o iubeş ti cînd ai vă zut-o
întîia oară ? Ce amintiri te leagăde ea? O iubeş ti, tocmai fiindcăn-o cunoş ti. Fă ră
enigmă , fă rănecunoscut, nu este dragoste. Dragostea e nostalgia de ceva
necunoscut în care presimţ i frumuseţ ă... Şi o limbăcare ţ i-e prea familiarănu mai
are enigma de care are nevoie poezia, fă răde care poezia e un simulacru.
― Atunci, dupătine, ar urma ca Eminescu săfi scris poeziile lui în nemţ eşte,
Verlaine în limba turcăş i Heine în chinezeş te!
― Poate c-ar fi scris mai frumos, fiindcăniciodatăn-ar fi simţ it osteneala pe
care ţ i-o dăfamiliarul, cunoscutul limbii natale.
― Dar de unde ai scos tu călimba româneascănu mai are mister pentru tine?
O cunoş ti fragmentar... Descopere-o. Fă -ţi o limbăpersonală , cum ş i-a făcut
Eminescu, cum ş i-a fă cut Arghezi, cu vorbele tuturora, dîndu-le un alt accent, o
altămuzică.
― Nu pot. Nu măatrage... Cuvintele de care am nevoie sunăodios. Ascultă :
"amor!" Îl spun numai, ş i-mi sunăîn urechi toate viorile ţ igă neş ti ş i cupletele
sentimentale. E un cuvînt care locuieş te la mahala. A îmbă trînit acolo. Nu pot să -l
iubesc. Altul: "iubita!" îţ i vine săricanezi cînd îl spui, sau săfaci cu ochiul. Dar:
"l'aimée, la bien-aimée"? E dulce, muzical, blînd, ş i-ţi vine săridici ochii, cînd îl
spui, cum îi ridici fă răsăpriveş ti nimic, cînd auzi o muzicădepă rtată ... Pentru
mine, limba româneascăe bunăpentru discursuri, pentru poezii patriotice ş i
pentru sarcasmul lui Caragiale...
Discuţ iile dintre Mircea ş i Dă nuţ , pe aceastătemă , erau fă răsfîrş it... Dă nuţ
avea o superioritate asupra lui Mircea; pe cîtăvreme el scria versuri în fran-
ţuzeş te, pe care Mircea le preţ uia, Mircea nu scria versuri de loc
Nu ş tia încăDă nuţcăfiecare cuvînt e o Cenuş ăreasăcare s-a întors de la bal
― de la un bal cu lună , soare, fluturi, rouăş i pă duri ― pierzîndu-ş i condurul. Şi
dacăstăacoperităde cenuş ă, într-un bordei, la vatra stinsă― în schimb un făt-
frumos îndră gostit o cautăprin toatălumea cu condurul în mînă . Şi această
umilinţ ă , aceastăaş teptare, ş i aceastăcă utare, e enigma fiecă rui cuvînt.
Nu ş tia încăDă nuţcăîn limba francezăCenuş ăresele sînt venerabile ş i că
fiecare dintre ele locuieş te într-un palat stră veziu de cleş tar ― cu conduri de toate
formele ş i culorile, aş ezaţ i pe calapoade ― amintindu-ş i vremurile basmului din
tinereţ ăcînd piciorul era mai mic decît condurul, ş i cînd condurul era pierdut...
Dă nuţavea o slă biciune pentru alb: meri ş i zarzări înfloriţ i se scuturau în
nopţ ile de versuri, dinspre birou în odaia lui Mircea. Hulubi, numai albi, lebede,
ninsori, lumini de lună, copii în lungi că meş i de noapte, case de ţ arăalcă tuiau
visteria versurilor lui Dă nuţ .
― Aşputea face trusoul de primă varăal tuturor livezilor cu albul din mine.
Aceste nopţ i de veghe, cu duhul primă vă ratec al albului între odă ile lor, erau
unul din secretele prieteniei lui Mircea pentru Dă nuţ . Cîte capricii nu-i trecuse,
cîte îngenuncheri nu îndurase ― el care avea sufletul mîndru ca o icoanăde ctitor
― din pricina acelor nopţ i. Acest "zarză r exilat în viaţ a oamenilor" care înflorea
uneori în odaia de ală turi, era fratele ochilor triş ti. Pe acest Dă nuţîn că meş ăde
noapte, cu profil concentrat pe caiet ş i chip copilă ros, cînd se întorcea înspre
odaia lui, Mircea îl pierduse de la Cră ciun. Îl vedea zilnic ş i de-atunci, la ş coală,
dar vedea o faţ ăde faun ostenit sau exuberant, de care ferea, cu o îndurerată
pudoare, privirea ochilor din el...
Acum îl regă sise.
Dă nuţînchise caietul, stinse lampa ş i se sui în pat. Mircea aş teptase în zadar
familiara întrebare: "Asculţ i, Mircea?"
Totuş i era fericit. Şi multăvreme privi lumina lunii vibrînd în odă i ― cu
aceeaş i privire pe care o avea cînd asculta versurile lui Dă nuţ― ca ş i cum albul
lunar ar fi fost o pulbere desprinsădin albul caietului cu versuri, ca săîncununeze
din nou întregităpuritate fră ţeascăa celor douăodă i vecine.
Aţ ipise zîmbind.
Un vis trecu prin cîteva bă tăi de inimă ... Trebuie s-o prindă , trebuie s-o
prindă .
Fuge în goana mare dupăo fetiţ ămult mai micădecît el, cu cozi blonde pe
spate... Se apropie. Şi-i plin de spaimăsufletul, ş i de ciudatăîncîntare. Dacănu-i
ea?
A prins-o de cozi. Inima bate din ră sputeri.
O smunceş te-nspre el, ş i-n aceeaş i clipăfetiţ a cu cozi blonde a crescut, cozile
s-au înflă că rat, şi coaptă -n trup ş i roşie în pă r o are-n braţ e pe Adina...
Se deş teptăla lumina de fulger a visului.
Adina! Îi apă sa sufletul amintirea ei, ca un parfum greu.
Scuturăcapul. Se culcădin nou. Nu mai putea dormi. Îi bă teau tîmplele. Era
o izbucnire în trup ca fluviile cînd clocotesc subt ghiaţ ă. Mînile vroiau s-apuce,
braţele săstrîngă , trupul vroia arsura trupului dorit în vis.
Se îmbră căprin întuneric.
Cucul din pă rete cîntăde douăori, amintind trecerea orelor paş nice prin casa
patriarhală .
― Mircea... dormi?
― Ce-i, Dan? tresă ri Mircea, vă zîndu-l îmbră cat.
― Măduc...
Cuvintele că deau grele, ca ale unei spovedanii urîte.
― ...Spune mamei tale căam plecat dis-de-dimineaţ ăsă -mi iau uniforma de-
acasă .
― Unde te...? începu Mircea, oprindu-se brusc, încruntat.
Ştia unde se duce. Să rind din pat, vă zuse în lumina lunii chipul de faun cu
ochii lucioş i.
Încă lecînd fereastra, Dă nuţîntoarse capul spre Mircea. Îl vă zu sever şi curat.
― Da. Măduc la Adina. Mi-am uitat chipiul, vorbi el cu sfidare în glas ş i
cinism în ochi.
Se furiş ăprin ogradă , negru.
De la fereastră , Mircea îl urmă ri cu melancolia îngerilor cînd privesc
prăbuş irea unui frate întru aripi, dar ş i cu secreta mîndrie căo privesc din cer.
II
"IL ÉTAIT UN PETIT POMMIER"
..."sărut mîna Cuconiţ i o că zut bele pi capu meu ş am sîm eu Iniman dinţsă ţ
spun matali. Zîci eri Cuconaş u Dănuţmăi Gheorghiţie tu cărţ îli ş î Beletu di pi
Pat, făli pachet cum ş tii tu, leagîli bini cu ş farî, şi cînd îi fi gata sî vii la mini sî
pun adresa cam sî li trimăt acasăcî Dumnealui ave mosafiri la ceai pi cuconaş u
Mircea pi cuconaş u Tonel ş î pi cela tot uit cum îi zîci ista Siranău cela cu nasu
mari del rîd Dumnealor, eu mapuc iutiiuti ş î fac cum mio poroncit da sî vedi că
Dracu ş o bă gat coada cî măispiteş ti sî pun în pachet ş î o Cârti di pi măsuţ a di
noapti căm zic las săfii mai mult çî tot acasî sî duci, ş o eş ît Bocluc. Măntorc eu
dila Poş tie cu Ţîdula ş î iaca Cuconaş u Dă nuţfoc, undii Cartea Gheorghiţ , zic ci
Carti Conaş ule cî mata ai cît iarba ş i năsipu zici ceia di pi mă suţ î eu făceam pi
prostu da undi lam văzut aş a di mîniet nani avut Coraj sî zic cavi bagato în
Pachet ci sîşmai facăInimi ră , cî mortu di la groapănusîntoarci.
Zîc so căutăm Cuconaş ule poati nai avuto poati ai zăhăito pacatili meii
Cuconiţ i sî faci moarti di om ş î gata!!!! di cînd ăl slujăsc aş a di mîniet nu lam
văzut sî nu fii Didiochi parcî era Duduia. Olguţ a cînd vedi bătînd gita la noi la
Medeleni, ş î la tătî urma daco văzut căeu o ţ in morţ işcî nam puso ş î nara puso
so mai liniş tit şî niam pus diam răscolit tătî casa da nam gă sito so scot din
Pămînt gheorghiţcî ochii cu mini nu mai dai zîci, da dacîmio gă săş ti om tiam
făcut!!!
şî eu zîc aş a Cuconiţ ăcămam sfătuit cu Cuconaş u Mircea Dumnezău să iţ îi
cătarii bun la Inimămilostiveş titi mata Cuconiţ iş i cum vini Pachetu cu Bocluc
la Ieştrimeţmata cartea cu Trinu careţş ti cîi mai răpidi cî sî duci Domnu
Neculai pi Adresa lui Cuconaş u Mircea cî ari sî zîcî dumnealui cî o luato din
greş alî în Taş cî.
Şî iaca uitam, mo învăţ at Cuconaş u Mircea că i zîci Cărţ ii cu Bocluc
Ojardindilifant da mai pi Franţ ozăş ti..."
Odaia Monicăi era despă rţităde a Olguţ ei printr-un mic vestibul cubic ―
dînd ş i el pe balcon ― în care-ş i luau ceaiul dimineţ elor ş colare.
Dar atîta deosebire era între cele douăodăi învecinate, încît pă reau situate pe
versantele opuse ale unui masiv muntos, cu arş ăş
iţ i portocali într-o parte ş i
presimţ irea cadenţ atăa mării largi: tă ceri de ză pezi mate sau scînteietoare în
cealaltăş i presimţ irea gravăa brazilor.
Alt climat sufletesc orînduise reculegerea meditativădin odaia Monică i; altul,
dezordinea exuberantădin odaia Olguţ ei.
Mobilele vechi ş i demodate de la bunica ei erau fireş ti în odaia Monică iş i
între zidurile monacale, ale că ror singure podoabe erau simplicitatea lor de ziduri
de-altă dată ,ş i oglinda ovalăîn ramăneagră , oglindăcu apa uş or brumată, în care
chipul oglindit se-nvă luia într-o îndulcire ş tearsăş i într-un abur de trecut.
De lemn negru era ş i bahut-ul scund, bombat ş i bonom, cu o rozace de sidef
în mijloc, la fel cu masa fă răcolţ uri acoperităcu un ş al turcesc, tot vechi, de
vreme ce în tinereţ ăacoperise umerii rotunzi ai unei fete care nici nu bă nuia că
într-o zi nu va mai fi decît o amintire albăîn sufletul unei Monice blonde.
Fotoliul de lîngămasă― de mult tovarăşal ei ― avea speteazăş i picioare
arcuite, ş i că ptuş eala de catifea rubinie odată , acum era roasăş i violacee.
Deasupra divanului pe care dormeau, vegheau ş i visau Monica ş i Leila, o
poliţă-colţ ar, datăcu baiţ , adă postea sulfina bibliotecilor adolescente: Musset,
Verlaine, Turgheniev, Eminescu, Heine...
Cea mai luminoasăfereastră ,ş i cea mai înaltă , din odaia în care luna ş i
soarele pă strau parfumul romantismului, era Monica; pă rea deschisăîntr-un zid
de castel medieval, pe un ră sărit de zori cu apropiat tumult de soare ş i albine.
Privind-o, ochii se ridicau mai sus, că utînd parcăaurul vestit de ea.
Dar ochii Monică i erau negri ― cu prea depă rtate înstelă ri ― ş i erau prea
grei în genele lor lungi ca sănu fie religioş i în faţa dragostei ş i a durerii.
Şi odaia Monică i semă na mai mult cu ochii ei.
"Domniş oarei
Monica..."
"De cine, Dă nuţ ?" întrebase Monica, întorcînd capul de pe banca din livadă
unde ş edea singurăcu frunzele nucului.
"Albert Samain."
"Albert Samain... «ma jeunesse déjà grave comme une veuve...»"
Acum scotea volumele netă iate din pachetul trimis de Dă nuţ . Volumele
galbene în care visa "ma jeunesse déjà grave comme une veuve". Mînile Monică i
pă reau cădezgroapăaurul arheologic al legendelor eline.
15
Aux flancs du vase .
Le chariot d'or16.
Contes17.
18
Au jardin de l'Infante ...
―...?
Luăvolumele cu acelaş i titlu. Unul era al ei. Poate căcelă lalt era pentru
Olguţ a... Întoarse coperta: "Monica".
Dă nuţsemna cu numele ei că rţile pe cari i le trimetea, pe întă ia pagină , în
colţ ul de sus, pieziş , cu o liniuţ ădedesubt. Monica cetea ş i recitea numele ei,
literăcu literă , ca pe-o scrisoare de la Dă nuţ .
Scrisul lui Dă nuţnu era încăformat. Dar numele Monică i era scris cu un fel
de energicăautoritate care dă dea numelui ei ― scris de Dă nuţ― farmecul
întîiului fruct copt într-un pom crud.
Întoarse coperta celuilalt volum: "Adina".
― Adina!...
Au jardin de l'Infante; Monica.
Au jardin de l'Infante; Adina.
― Adina!...
Numele creş tea uriaşîn noaptea lui necunoscută , ca un castel cu turnuri
14
Pe fluviu, trandafirii amurgului sînt lavă , / Iar pala-n-fiorare a serii ce se lasă/
Evocă -un parc de toamnăcu-o bancă -n cari viseazăI De-acuma tinereţ a-mi ca o
vă danăgravă(fr.).
15
Pe corpul vazei (fr.).
16
Cornul de aur (f r.).
17
Povestiri (fr.).
18
În gră dina Infantei (fr.).
negre.
― Adina, Adina...
Braţ ele Monică i ostenirădin inimă .
― Adina?
Dar dealurile ză rii erau mute în supleţ a lor albastră
.
Au jardin de l'Infante, Monica... Numele ei o chema ca un ţ ipăt de
deznă dejde.
A! Era o scrisoare în volumul ei! Îş i plecăgenele pe scrisoare; numai genele
o mai despă eau de numele uriaşş
rţ i greu.
"Sînt trist, Monica. M-am schimbat. Am îmbătrînit. Sînt alungat din mine, ş i
nici o poartăde aur nu s-a închis în urma mea, ş i nici un arhanghel n-a ridicat
din urmăo spadăde flăcări.
Nu. M-am deş teptat deodată, fărăde mine.
Am visat c-am fost copil? Nu mai ş tiu! Dar din copilăria mea numai tu ai mai
rămas înaltă , ca un catarg cu pescăruş i osteniţ i deasupra unei scufundări.
Mi-e dor de mine cu sufletul altuia. Sînt un om care merge pe străzi, printre
sergenţ i, prin faţa băcăniilor, berăriilor, magazinelor de mode, printre au-
tomobile, tramvaie ş i trăsuri. Zarzării albi, livada mea nevă zutăde nimeni ―
prin care numai eu mergeam, pe care numai eu o vedeam ş i care venea cu mine
pretutindeni ca o turmădulce a primăverilor ― n-o mai văd, n-o mai simt, am
pierdut-o, m-am pierdut. A suflat viaţ a asupra ei ca o zînărea ş i a prefăcut-o în
oameni, case, zgomote orăş eneş ti, printre care trupul meu merge singur, atît de
singur căuneori îmi vine să-nchid ochii ş i să-i acopăr cu mînile.
Monica, sora mea de totdeauna, astănoapte te-am visat. Ai fost prin sufletul
meu adormit, lăsîndu-mi parfumul teiului din faţ a balconului casei noastre de la
Iaş i.
Eu veneam ― cine ş tie de unde! ― urît ş i rupt, cu semnul pămîntului, ş i tu
m-ai întîmpinat în grădină, în faţ a scărilor. Am îngenuncheat în faţ a ta. Şi te văd
şi în clipa asta, cum ţ i-ai umplut pumnii cu parfumul teilor ― uş oarăapăaurie
―ş i cum l-ai revărsat pe creş tetul capului meu.
― Acuma, Dănuţ , poţ i intra în casa surorii tale Monica.
Ş-atunci m-am trezit, Monica. Tu erai departe, casa noastrădeparte, ş i eu
acelaş i om izgonit, acelaş i om cu trup greu, purtînd în mine semnul pă -mîntului.
Dar tu, Monica, săfii întotdeauna bună , ca în visul cu parfum de tei, pentru
fratele tău Dănuţ ."
― Să racu Dă nuţ !
Numele era viu ca o viperăîn colţ ul filei. Cu o miş care netă , Monica rupse
foaia ş i o fă cu bucă ţ
i.
Singurul tră snet al furtunii.
Dar sufletul era istovit.
Un clopot sunădeasupra laş ului, dînd înseră rii o gravitate funebră. Dealurile
erau vinete; cerul, palid deasupra lor.
19
Se-mbatăseara cu oţ el / Şi capul zilei curajoase-l
taie. / Un vis stă ruitor, mereu la fel, / Mi-ncercuieş te
fruntea de vă paie. // Cum săte pot tă gă dui / Cînd
inima-ţ i haină/ Pe-a mea adînc se altoi, / O cruntă , vie
ră dă cină ... // De tine cum sămădezleg / Cînd platoş a
mea sfîntă/ E numai crezu-acesta-ntreg / Ce te bine-
cuvîntă ... // Cînd voi pierde-acest crez frumos, / O spadă
fulgerînd gră bită, / Ca ţ ipă tul de groazăscos, / Va reteza
inima mea zdrobită . // Seara care cu oţ el se îmbată/
Trage din teacăarma ei fină : / Subţirea sabie încovo-
iată/ De lunăadamantină(fr.)
Monica-ş i luăcapul în mîni. Odaia se întunecase.
"...Dar tu, Monica, săfii întotdeauna bună. ca în visul cu parfum de tei,
pentru fratele tău Dă nuţ."
"Dar tu, Dă nuţ
, de ce..."
― Touché!21
Floreta colonelului descrise un salut de arme.
― En garde!22
Din nou, cu pizzicatto metalic, floretele încruciş ate împletirăzigzaguri
sclipitoare, arcuri scurte, zvîcnind, lunecînd, să ltînd, tresă rind, pîndind ― înviind
în jocul fin al lamelor, zborul subtil, nervos ş i delicat al rîndunelelor sau tră snetul
ornamental al arabescurilor.
Colonelul Barbă -Roş ie ― barba de un aur veneţ ian era ca un blazon viu,
moş tenit din tată -n fiu, de coborîtorii familiei care numă ra un domn în scaunul
Moldovei, ş i o beizadea cu trup titanic, care trecuse ca un zeu ară miu al toamnei
prin inimile feminine ale epocei ― era profesorul de scrimăal Olguţ ei. Tot el o
iniţ iase pe un pur-sînge, în tainele viguroasei elegante a că lăriei, pe care colonelul
Barbă -Roş ie o întruchipa ca un centaur.
Îş i iubea regimentul de roş iori mai mult decît grîul vastelor moş ii pornite
tocmai din Ceahlă u ca o trenăverde pe malurile Bistriţ ei, apoi aurie pe ale Siretu-
lui.
Un singur lucru îi reproş a Olguţ ei: cănu-i fata lui; ş i unul singur domnului
Deleanu: căn-a fă cut pe Olguţ a bă iat.
În după -amiezele de primă varăş i de toamnă , cînd se întorcea că lare de la
Copou, cu Olguţ a la dreapta şi Monica la stînga, îş i bă tea barba cu dosul palmei,
ceea ce se întîmpla altminteri rareori, numai atunci cînd regimentul defila
impecabil în faţ a unor "ochi de vultur".
Odată , de zece mai, venind în fruntea regimentului ca sădefileze în faţ a lui
20
O, dulce soră -a merilor, / Mai ş tii acel copil frumos / Ca palma mînii tare roz? /
Cămie, draga mea, mi-e dor / Mereu de dragul meriş or (fr.).
21
Atins! (Fr.)
22
În gardă ! (Fr.)
vodă , întîlnise în apropierea gră dinii Copoului, pe Olguţ a. Spre uimirea tuturor
ofiţerilor, colonelul Barbă -Roş ie dă duse comanda de defilare cu glas de tunet.
Înaintea cui?
Şi tot regimentul defilase cu capul la dreapta ― ofiţ erii cu să biile plecate ―
în faţ a unei rachete de tenis ş i a unui zîmbet ironic, stă pînit însă .
Colonelul moş tenise de la stră buni nu numai barba ― în care se oglindeau
parcăş i galbenii, ş i grîul ― ci ş i patima mesei verzi, în care ş i grîul, ş i galbenii
― oricît de fluviali ar fi ― se varsăca într-o mare. Totuş i, floreta Olguţ ei
smulgea zilnic o orădeplină , uneori întrecută , patimii cartoforiceş ti a colonelului.
Astfel căzilnic, în preajma lui ş apte jumă tate, seara, colonelul se ridica de la
masa de bacara ― de care îl lega un Ultim bac ― trecea în odaia de scrimăa
Jokey-Clubului ş i, îmbră cat în costum de arme, o aş tepta pe Olguţ a care sosea de
la tenis cu în-tîrzieri mai mari sau mai mici.
― Mille excuses, mon colonel!23
24
― Mille remerciements, mon enfant! J'ai eu l'honneur de vous attendre.
Colonelul vorbea uneori à la Georges d'Esparbès25, spunea Olguţ a, care
primise în dar de la el ― cu titlul de manual eroic ― că rţile lui d'Esparbès legate
în marochin.
Plafonierele erau aprinse.
De-a lungul pereţ ilor se întindeau lungi canapele de catifea roş ie, mîncate de
molii. Zidurile erau împodobite cu panoplii, alternînd cu oglinzi în rame aurite ş i
picturi sportive.
Odaia de scrimăera singura odaie a Jokey-Clubului în care mirosul de tutun
era atenuat ş i vocabularul cartoforicesc absent. De altminteri, era odaia cea mai
puţ in frecventată , aproape pustie. Colonelul ş i Olguţ a erau singurele excepţ ii care
îndreptă ţ eau lipsa meselor verzi ş i din aceastăîncă pere.
Nimeni n-ar fi spus căadversarul colonelului era o fată . Înfă ţişarea Olguţ ei
era cu totul bă ieţ ească . Mai întă i îmbră că mintea: pantaloni de scrimăbă rbă teş ti,
pieptar ş i mascăbombată . Apoi impetuozitatea trainicăş i severitatea jocului.
Braţ ul care mînuia floreta nu se apă ra cu panici cochete de evantai, nici nu ataca
avînd aerul cămînuieş te o tulpinădeghizatăîn lamăde oţ el din capă tul că reia
crinul că zuse provizor.
Apoi tă cerea. Nici madrigale din partea colonelului, nici exclamaţ ii ― oh!
vai! ah! ce! ― din partea adversarului. O tă cere încordată , în care s-auzeau:
ritmul respiraţ iilor, tactul picioarelor ş i clinchetul lamelor inteligente ş i sprintene
ca ironia, perfide ca sarcasmul, viclene ca surîsul...
Ochii Olguţ ei erau atenţ i ca la un joc de ş ah accelerat. Floreta colonelului era
bilingvă : cunoş tea ş i dialectul lamelor italiene ş i al celor franceze. Olguţ a trebuia
sărezolve mereu alte probleme. Mintea lucra în ritmul braţ ului spontan. Toţ i
muş chii erau la pîndă . Şi cînd destinderea fandă rii nimerea pieptul adversarului
cu delicatul vîrf al floretei, brusc îndoit, muş chii gă seau în scurta biruinţ ăo
sinteticăodihnăş i noua elasticitate a elanurilor apropiate.
Uş a dinspre odaia de bridge se deschise lent, dezvă luind feţ e congestionate în
23
Mii de scuze, colonele! (Fr.)
24
Mii de mulţ umiri, copila mea, am onoarea săvăaş tept (fr.).
25
Scriitor francez (1863―1944), autor de romane istorice
fumul ţ igă rilor ş i un răsad multicolor de că rţi de joc, gră dină rit ― meditativ sau
violent ― de mîni nervoase.
― Ah! Bonsoooir, d'Artagnanette!
― Touché.
― Repos et merci.
Olguţ a îş i smulse masca, de subt care capul ră să ri zburlit, rumenit ş i
impertinent, întregind silueta de paj ră zboinic.
― Bonsoir, oncle universel!
― Ha-ha!
Nalt, dar puţ in adus, cum sînt domnitorii în clipa cînd, din strană , abia îş i
apleacăfruntea în faţ a Mitropolitului; cu frunte naltă , pietroasăş i de gală ,şi păr
rar, pieptă nat pe spate; cu musteaţ a că runtăş i fină , dar lipsităde galanterie,
deprinsăsăfie dezmierdatămeditativ în faţ a ideilor, nu ră sucităîn faţ a femeilor;
cu sprîncene stufoase, de subt care ochii afunzi aveau cochetă ria săparăprezbiţ i,
din care pricinăcapul se răsturna pe spate în faţ a unui om ca în faţ a unui munte;
cu guler drept ş i rigid de moda veche, ca ş i manş etele rotunde de o albeaţ ă
reacţ ionară , cu zîmbet afabil de bă trîn care dispreţ uieş te mînia, încruntarea ş i
gesticularea, socotindu-le prea juvenile ş i necuviincios democratice faţ ăde
sobrietatea ironiei; cu mîni înguste ş i degete lungi ş i subţ iri de ctitor, deprinse
parcăsăînş ire onctuosul chilimbar al mă tăniilor; ş i cu gest ocrotitor ş i ospitalier
de boier cînd primeş te oaspeţ i la conac, întîmpinîndu-i în capul scă rilor ― oncle
Michel contempla silueta Olguţ ei, d'Artagnanette, cum o saluta el zilnic intrînd în
sala de scrimăcu evantaiul în mînă , aş a cum intra ş i la Universitate.
La Bucureş ti i se spunea domnule ministru sau excelenţ ă― era mobilizat
oarecum, ministru de justiţ ie ― ceea ce-l fă cea sără spundă :
"Tiens! J'avais oublié. Comme c'est aimable de votre part, cher monsieur, de
26
me l'avoir rappelé!"
La Iaş i i se spunea domnule profesor ― era singurul dintre profesorii
Facultă ţii de drept fă rătitlu de doctor.
"Oh? Non, merci! Je n'ai pas besoin de cela pour l'être ― n'est-ce pas, mon
cher collègue?"27
La Jokey, intimii îi spuneau oncle Michel. Pe la spate toţ i îi spuneau oncle
Michel, familiaritate pe care ş i-o însuş iseră, bineînţ eles, ziarele.
Vorbea ră spicat, aruncînd vorbele de sus, ca un bacş işdin balcon. Şi vorbea
moldoveneş te cu un uş or accent franţ uzesc, pă strat din tinereţ ă , accent care
învă luia cu un fel de pudoare arhaismul neaoşal cuvintelor îmbinate în fraze de o
cronică reascăpuritate.
Olguţ a îl poreclise "l'oncle universel".
"En effet, je m'aperçois que ma famille onclesque grandit drôlement! Mais,
en échange, j'ai le plaisir de recevoir une nièce très simpathique par cette voie
profondément dégoûtante!"28
26
Ia te uită ! Uitasem. Ce amabil din partea dumneavoastră , dragădomnule, cămi-
aţ i adus aminte! (Fr.)
27
O! Nu, mulţ umesc! Nu am nevoie de asta ca săexist ― nu-i aş a, scumpul meu
coleg? (Fr.)
28
De fapt, îmi dau seama căfamilia mea de unchi se mă reş te în chip amuzant!
Colonelul Barbă -Roş ie privea cu o pă rinteascăadmiraţ ie neastîmpă rul
Olguţ ei, care, deş i în repaos, fră mînta floreta fă răurmăde osteneală .
― Pur sînge, onche Michel.
― Tais-toi, Barbaroza! îl alungăoncle Michel cu un gest extenuat al
evantaiului. Tu vezi numai cai. Ai halucinaţ ia grajdului profesional! Mai sînt ş i
mă gari pe lumea asta, nu numai cai; n'est-ce pas, d'Artagnanette? Je viens
justement d'en quitter un...29
― Qui est-ce, monsieur La Fontaine?30
31i
― C'est un politicien ― naturellement Cum îl cheamă ? Ah!...
În faţ a numelor colegilor universitari ş i luceferilor politici oncle Michel avea
un recul voit ― de memorie ― care punea o distanţ ăsanitarăîntre el ş i ei.
Uş a se deschise, fă cînd loc unui domn cu obrajii atît de grăsuni, rumeori ş i
zîmbitori, căpă reau dospiţ i din pasta dolofanăa feselor îngeraş ilor lui Rubens.
Vă zîndu-l, oncle Michel se lumină .
― Tiens! Cum îţ i dzîci, tachistule? Nu pot să -ţi reţin numele ilustru!
― Ei, coane Michel! Costea Babic.
― Ah! Cest cela! Costea Babic, oui! Le voila, d'Artagnanette! Il a une
manière, pommadée d'être takiste; tout à fait fabrication Take! Il me remplit de
joie!32
Costea Babic zîmbea ca un buchet de trandafiri în că rţile poş tale ilustrate.
― Tare-i glumeţconu Michel!
― Comme la politique développe l'esprit d'observation!...33
― ...L'esprit en général34, adă ugăOlguţ a.
― Domniş oarăDeleanu, m-a însă rcinat conu Iorgu săte anunţcăplecaţ i
îndată .
― Cum asta? Nu-s încăopt jumă tate! se încruntăcolonelul. Ce-a pă ţit Iorgu
de se gră beş te? Cîş tigă?
― Vai de mine! Conu Iorgu are nobleţ ăde-a pierde constant!
Olguţ a se încruntă : o cutăîntre sprîncene, cu ră sfrîngeri adînci. Ştia cătată l ei
pierde nebuneş te ş i că -şi fă cuse o celebritate din aceasta. Dar mai presus de toate
o supă rau glumele pe socoteala acestei celebrită ţ
i mă noase pentru o bunăparte
dintre cei care-o satirizau.
Zvîrli floreta pe canapea.
― Măiertaţ i, trebuie sămăîmbrac. Oncle Michel, ai dreptate. Colonelul
vede numai cai ară beş ti şi lame de Toledo; mai sînt ş i copitele fabulei. Bunăsara.
Dispă ru în odaia de baie, unde o aş teptau ogarii, racheta ş i duş ul rece.
Însă , în schimb, am plă cerea de a primi o nepoatăfoarte simpatică , pe această
cale neplă cută ! (Fr.)
29
Taci, Barbaroza! (...) nu-i aş a, d' Artagnanette? Abia m-am despă rţit de unul
(fr.).
30
Cine e, domnule La Fontaine? (Fr.)
31
E un politician ― desigur (fr.).
32
A! Asta e ! Da, Costea Babic! Iată -l, d'Artagnanette! Are o manierăpomă dată
de a fi tachist; cu totul un produs Tache. Măumple de bucurie! (Fr.)
33
Cum dezvoltăpolitica spiritul de observaţ ie! (Fr.)
34
...Spiritul, în general
Oncle Michel îş i freca palmele.
― Hm! C'est épatant! Et pourtant elle ressemble parfois à sa tante Elenco
Dumş a, qui était horriblement laide et affreusement intelligente. Oui!
Affreusement in-tel-li-gente, monsieur takiste! Tu l'as connue, Barbaroza?35
― Oncle Michel! protestăcolonelul, bombîndu-ş i marţial bustul.
― Tţ , mon cher! N-am spus că -i urîtă
! Au contraire! Mais elle lui ressemble,
surtout quand elle dit des vérités. C'est drôle. 36
― Pur-sînge! murmurăcolonelul, ca un refren, bă tîndu-şi barba cu dosul
palmei.
― Ei, lasă -mă ! se supă răoncle Michel, desfă cînd evantaiul. Iar te-ai fă
cut
impresar de cai!
― Bonsoir, Olguţ a.
― Bonsoir, papa.
Congestionatăş i nă duş ită , cu ochii lucioş i de frigurile bă ncii bacara, cu
tîmplele surite de timpuriu ş i fire albe în musteţ i, cu tră săturile arse de zbucium
ca de un soare marin, dar pline de strania ş i fierbintea tinereţ ăa nervilor, ş i
fruntea largăş i bombatăca o statornicăsfidare ― faţ a domnului Deleanu surîdea
pă rinteşte ş i copilă reş te Olguţ ei, care era puţ in mai înaltădecît el ş i proaspă tăde
soare, vînt ş i tinereţ ă .
― Am ceva pentru "fondul Olguţ a", zîmbi el, bă tîndu-ş i buzunarul de la
piept.
"Fondul Olguţ a" era tovară şla cîş tigurile cartoforiceş ti ale domnului
Deleanu. Deş i cunoş tea pagubele zilnice, Olguţ a tolera tributul seral pentru
fondul instituit de tată l ei, ş tiind că -i face plă cere.
Domnul Deleanu o să rutăpe frunte ş i începu să -şi potriveascăîn faţ a oglinzii,
cravata strîmbă .
― Văsalut cu respect, coani Iorgî. Numai douăvorbe, dacănu se supă ră
domniş oara matale.
GerşHerman ― misit ― era client civil, comercial ş i mai cu seamăpenal, al
domnului Deleanu. Şi cum tainicele lui afaceri nu puteau fi rezolvate decît de
"coani Iorgî", îl aş tepta la club ― unde-l gă sea sigur, în loc să -l aştepte la birou
― unde gă sea secretarii.
― Gerş !
Cum ar fi spus: "Marş !"
Dar Gerş , cu un zîmbet ş i gest amforat de balerină , mai înaintăun pas. Era
aş a de gras căpă rea de douăori gravid: ş i pîntecele, ş i fălcile.
― Coani Iorgî!
― Aş teaptă -măacasă , Gerş .
― V-aş tept la gară . Cu respect ş i complimente la domniş oara.
35
Hm, e surprinzător! Şi cu toate astea, seamă năcîteodatăcu mă tuş ă-sa, Elencu
Dumş a, care era oribil de urîtăş i înfioră tor de inteligentă . Da, înfioră tor de in-te-
li-gentă , domnule tachist! Ai cunoscut-o, Barbaroza? (Fr.)
36
Dimpotrivă ! Însăîi seamă nă , mai ales cînd spune adevă ruri. E straniu! (Fr.)
― Ce? Pleci, papa?
― Da, plec la Bucureş ti. Jidanii ş tiu tot! Ce să -ţi aduc, Olguţ a?
Se suirăîn tră sură , cu ogarii la picioare!
― La "Smirnov". Ce cumpă ră m, Olguţ a?
Domnu Deleanu ră spundea la saluturi în dreapta ş i în stînga, zîmbind,
gesticulînd amical, protector sau cu înţ eles, ca un orator popular la coborîrea din
tren.
Sîmbă ta însufleţ ise Iaş ul, mai ales strada Lă puş neanu: treceau parfumuri
violent proaste ş i mă tăsuri colorate intens ca acadelele din borcanele cofetă riilor
periferice.
― Flori mirositoare pentru duduci costisitoare! Cumpăraţ i, cumpă raţ
i, domni
galanţ iş i cavaleri berbanţ i! Baronul de Vax văporunceş te săfiţ i galanţ işi
eleganţ i dacăvreţ i săfiţ i berbanţ i! Tiu vio, ma belădamă ?
Cu ghete de lac, ghetre albe, mă nuş i albe, trandafir alb la butoniera
smochingului ş i monoclu cu ş nur lat pe o faţ ăde gorilăţ igă nească , baronul de
Vax ― cum singur se intitula ― îş i plasa florile cu o impertinenţ ăîn glas ş i
gesturi calculat negustoreascăpentru publicul de sîmbă tă . În timpul să ptămînii se
adresa individual trecă torilor, cu că lcîile lipite ş i jobenul plecat: "Mă ria-voastră ,
nu vreţ i"...
Tră sura se opri în faţ a bă că niei "Smirnov". Intrară .
― Buna sara, domniş oarăVolga. Ci faci, domnule Medeleanu?
Olguţ a întinse o mînăprietenoasănoului-venit care intra în bă că nie cu mîni
crispate ş i tremură toare de orb nervos, duhnind a vin, bă rbos ca Robinson, dar
brun, cu tră sături ascetice, ochi halucinaţ i de dervişurlă tor ş i îmbră cat ca o
sperietoare de pă să ri.
― Vii de la Jupey-Club, Pierdeleanu?... Luă m o fiţ uicăş i niş te akefali?
Apăsa pe fiecare vorbă― calambur îndeobş te ― ca într-o cîrjăcare i-ar fi
susţinut bicisnicia ş i avea accentul mirat evreiesc al celor care imitămereu
jargonul. Vă zuse tră sura casei Deleanu oprindu-se la "Smirnov", de peste drum,
de la "Respect general", ş i nu se putuse opri ― lă sînd mură turile usturoiete,
pastrama de gîscă , vinaţ ul acriş or ş i cei trei convivi în faţ a că rora îş i orhestra
calambururile ― sănu vie ş i la o ţ uică .
Calambururile erau în inteligenţ a acestui junimist ca o mahala în jurul unui
oraşcu tainice gră dini ş i discrete palate. Ca să -l cunoş ti, trebuia sătreci mai întă i
prin mahala. Olguţ a trecuse, ş i îl stima. Stima ş i faimoasa ră utate verbală― care
era luciditate ― ş i humorul sincerită ţii sale temerare, ş i să răcia trupeascăa
acestui învă ţat ― diagnostician miraculos în medicină― ferfeniţ os ca o carte
veche.
― Domnule Prahu, vii la noi la masă? îl invităOlguţ a aruncînd o privire iute
domnului Deleanu, care zîmbi.
― Vin. Îţ i mulţ umesc, domniş oară , adă ugăel ceremonios, pieptă nîndu-ş i
barba, pieptă natăcu mînile numai în astfel de ocazii.
Doamna Deleanu nu prea împă rtă şea stima Olguţ ei ş i prietenia domnului
Deleanu pentru acest conviv care lă sa dîre de glod pe covoare, mormane de
scrum pe mobile, pe faţ a de masă― arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau
quasi, ş i al bă uturilor ― ş i care pe deasupra vorbea de ră u pe toţ i. Dar alianţ a
Olguţ a-domnul Deleanu era mai puternică .
Se suirăîn trăsurăcu pachetele ş i sticlele; Olguţ a la mijloc. Ogarii, pe jos.
Caii mergeau încet din pricina aglomeraţ iei; cotind spre Copou, prin faţ a Rîpei
Galbene, o luarăla trap. Trotuarul stră zii Carol era atît de plin de pietonii
sîmbetei, căpă rea un funicular urcînd spre Copou.
Noaptea că dea clarăca pe un decor mînă stiresc. Aş teptai glasul clopotelor.
Rupînd tăcerea, doctorul Prahu întrebă― ironic sau trist? ― întinzînd mîna
crispatăca un blestem:
― Unde-i Iaş ul? Şi singur ră
spunse, cu mimicăş i accent de parodie: Aici-s,
moi!
Ultimele ecouri ale zilei întîrziau în bucă tă rie şi în odă ile servitorilor.
Liniş tea intrase în casăca un îngheţfă răduritate ş i fă răscînteiere. Prin
ferestrele deschise intrau delicaţ ii oaspeţ i cari niciodatănu vin pe uş ă : somnul
vîntului, freamă tul plopilor, dulceaţ a teiului.
Paturile erau înfă ţate, dar goale; luminile, stinse.
Doamna Deleanu ş i Monica se plimbau pe aleea care ducea spre poartă .
Tăceau. Fiecare cu gîndurile ş i umbra ei, deş i purtau în gînduri pe acelaş i Dă nuţ ,
altul în fiecare.
Doamna Deleanu se rezema într-un baston luat la întîmplare din vestiar; nu
atît pentru a-ş i sprijini trupul; mai cu seamăpentru a-ş i însoţ i singură tatea, că ci
tăcerea Monică i era o depă rtare.
Puiu, că lare pe bicicletă , făcea opturi concentrate pe nisipul aleii. Era furios.
Olguţ a plecase la garăcu domnul Deleanu, ş i el...
― Puiule, nu-ţ i dau voie sămergi noaptea cu bicicleta prin oraş . La ora asta
copiii se culcă .
― Da azi îi sîmbă tă , tante Alice! Mîne n-am ş coală ! suspinase el.
― Cu atît mai bine: stai cu noi acasăla aer curat.
Puiu Deleanu, licean în clasa patra, era vă r de-al doilea cu Olguţ aş i Dă nuţ .
Avea o faţ ărotundă , pe care mîniile că deau rumene ş i dese, ca cireş ele scuturate
din pom, ş i fruntea domnului Deleanu, purtatăcu aceeaş i aroganţ ă.
Cu patru ani înainte, intrase pe poarta casei Deleanu ― laolaltăcu clienţ ii ―
un copil mă runt ş i îndesat, tuns chilug, cu o pă lărie de pîslăneagră , prea largă
pentru el, adă postind doi obraji să nă toşi de copil care s-a dat cu să niuţ a, doi ochi
serioş işi preocupaţ i de cioban prematur, ş i un nă suc.
Subt sumă nel era îmbră cat cu o că meş ăţ ă răneascăalbă , cu chenare brodate
de mama, ş i un brîu roş , lat; o pereche de bocanci de iuft, purtaţ i cu stră şnicie,
întregeau silueta. Mai avea ş i un bă ţpentru cîni, o lădiţ ăde lemn cu toatăzestrea,
şi o scrisoare pentru domnul Deleanu.
Tată l lui, ţă ran chiabur, dar cu evlavia banului, din pă rţile Palancei, dorea ca
prin influenţ a vă rului să u ― "boierul de la Iaş i" ― să -l introducăpe Mihu ― aş a
se numea copilul ― bursier la Liceul Internat din Iaş i.
"...ş
î dacî na fi cu putinţ î sî ti milostiveş ti coani Jorgule di sără cia noastrî
cînd na fi la învă ţături lîi puni la treabăca sî nu mînînci digiaba. Cî ţ om mai
trimeti ş i noi oleacădi păstrăvi, oleacădi caş , un curcan, niş te prosoapi..."
Cu nici un chip Mihu Deleanu nu voise săprimeascăinvitaţ ia de-a sta la
dejun cu boierii. Înfipt în ogradă , lîngălă diţa lui, mîncase, cu mîna ş i cuţitul,
merindele de-acasă . Cînd îl întrebau servitorii sau clienţ ii cîte ceva, ş edea la
gînduri, apoi ră spundea tare ― ca unui om de pe altăvale ― privind din plin, pe
cel ce-l întreba, cu ochii lui rotunzi. Spre sară , înfricoş at de mulţ imea clienţ ilor,
se refugiase în gră dină . Acolo îl descoperise doamna Deleanu, trîntit pe iarbă ,
cîntînd din fluier înnă duş it.
― Tu ş tii săcînţ i din fluier, puiule?
― ...Aha!
Fă răintervenţ ia domnului Deleanu, Mihu reuş ise la examenul de bursă , cu
media zece, distanţ înd pe toţ i ceilalţ i candidaţ i.
― Ră spunde ca Isus în templu! felicitase directorul pe domnul Deleanu.
Totuş i, Mihu nu intrase intern, nici nu se folosise de locul cîş tigat. Doamna
Deleanu reţ inuse acasăpe micul ş i să lbatecul suplinitor al lui Dă nuţ . Şi, încetul
cu încetul, Mihu devenise Puiu pentru doamna Deleanu ş i Monica, ş i Cuţ ulachi
pentru Olguţ a. Un Puiu zvelt, îmbră cat cu mult mai mult gust decît majoritatea
colegilor să i oră ş eni, un Puiu transfigurat, care purta totuş i în suflet, ca un
filigram, pe Mihu de odinioară .
Învă ţ a cu o uş urinţ ăş i o isteţ ime care-l fă ceau săfie ― în afarăde orele de
clasă― într-o veş nicărecreaţ ie. O singurăluptăgrea avusese cu ale învă ţăturii,
dar biruise: cu limba franceză . Zile ş i nopţ i de-a rîndul ― în tainăş i singură tate
― se trudise Mihu să -l rosteascăpe "le" aş a cum ră suna dulce, muzical, fă ră
efort, în gura fetelor ş i a doamnei Deleanu. Cu toate acestea, evoluase de la
greoiul ş i odiosul "lio" pînăla perfecta puritate a lui "le", cîş tigat de el ca o
cetate, dupăun lung ş i istovitor asediu în timpul că ruia vă rsase ş i lacrimi.
Dar mai crudădecît "le" era Olguţ a, care-i dă ruise de Paş ti, pe cînd era
convalescent dupăfebrătifoidă , bicicleta: o bicicletăelegantăca o rîndunicăîn
zbor, înzestratăcu cauciucuri roş ii, frînăautomatăş i douăghidoane: unul de
curse ş i altul de plimbare. Bineînţ eles, desperă rile zilnice ale lui Puiu întrebuinţ au
numai ghidonul de curse, pe care, aplecat ş i în astăseară , fă cea semnul infinitului
pe nisipul aleii, fiindcădoamna Deleanu nu-l lă sase sămeargăla garăcu bicicleta
şi fiindcă , mai ales, Olguţ a nu-l acceptase în tră sură , pretextînd cănu e loc...
― Da! Bă rbosul ş i beţ ivanul de doctor are loc... ş i eu nu!
Ah! De ce nu se-mbolnă vea din nou, de ce nu ră cea, de ce nu-ş i rupea un
picior, săfie Olguţ a iară şi bunăcu el, ca în timpul convalescenţ ei! Pe-atunci ea
singurăîi cetise cu glas tare amîndouăminunatele: Livres de la jungle ale lui
Rudyard Kipling, traducîndu-i unde nu pricepea, mimînd pe ursul Balloo, cel cu
vorbe înţ elepte ş i labăautoritară , pe boaul Kaa, spaima "bandarlogilor", care
vorbea sîsîit ca un om fărădinţ i, ş i pe Mowgli, care era voinic ş i îndră zneţ"cum
trebuie săfie orice bă iat".
Şi el era voinic ş i îndră zneţ , aş a cum vroia Olguţ a. Pe bicicletănu se temea
nici de tramvaie, nici de automobile; la ş coală , de nici un coleg, nici chiar de
repetenţ ii cu vocea groasăcare fumeazăla "00" deş i el purta încăş osete ş i
pantaloni scurţ i.
Totuş i, de cînd se însă nă toş ise, Olguţ a nu-l mai lua în seamă ,ş i cînd îl lua, îi
spunea Cuţ ulachi. Uneori îi venea săse arunce din podul casei, dar se ră zgîndea,
aruncîndu-se în viitor cu elanul dobîndit din renunţ area la cealaltăaruncare.
Lasă ! Are săfie el mare!... Are săfie ca Vlad Ţepeş !... Ş-atunci are săvadă
Olguţ a!
― Puiule, du-te la culcare.
Roţ ile vîjîirăînspre casă .
― De ce-o fi întîrziind atîta? întrebădoamna Deleanu pe Monica.
― ...Poate căde la garăs-a dus pe la Rodica, tante Alice.
― Da, e drept!
Plimbarea reîncepu tă cută . Doamna Deleanu se liniş tise.
Rodica era o camaradăa fetelor, ş i una din rarele eleve ale pensionatului
"Humpel" care nu fă cea curăde slă bit, nu era îndră gostităde profesorul de filo-
zofie şi nici nu accepta moda leş inului ş i a melancoliei cu palori riguroase. Avea
o poftăde mîncare statornică : taş ca-i era plinăde chifle, smochine, migdale,
alune, pe care le mînca subt ochii profesorilor pe-nfundate. Olguţ a-i spunea că
are o privire antropofagă . Şi pe deasupra, Rodica rîdea "ca o ş coalăprimară ".
Cînd venea la Olguţ a, doamna Deleanu zîmbea din a patra odaie, fiindcăş i de-
acolo le auzea rîzînd.
― De ce rîdeţ i? le întreba ea binevoitoare, deschizînd uş a.
Şi se încingeau niş te rîsete care excludeau vrîstele care puteau sămai întrebe
cauza lor.
Prin tă cerea Iaş ului, trapul cailor, urcînd la deal, ră suna clar ş i sonor ca subt
bolţile unei catedrale devastate.
Doamna Deleanu ş i Monica se îndreptarăspre poartă .
― Olguţ a!... Unde-i Olguţ a, Ilie?
Din tră surăse coborîse ― ră sturnînd pe stradăo umbrăde balon captiv ―
GerşHerman, cu pă lăria coborîtăadînc în noapte ca o ciutură .
― Cu respect ş i sărut mîna. Pot săvădau complimenti di la coani Iorgî ş i di
la domniş oari.
― Unde-i Olguţ a, domnule?
Gerşîntinse douăscrisori, surîză tor.
― Domniş oari a plecat la Bucureş ti!
― Nu se poate, domnule! Ilie, unde-i duduia?
― Pui di la garănu s-o mai întors, să rut mîna, ră spunse Ilie deschizînd
poarta.
Gerşluădin tră sură , cu precauţ ii grase, un pachet.
― Coani Iorgî o trimes niş te îngheţ aţ î... ci-i mai extra, puteţ i sămăcredeţ i.
Cu respect.
Întorcîndu-se cu tră sura, doamna Deleanu ş i Monica se cbborîrăgră bite în
vestibul, aprinzînd lumina.
― Ce zici, Monica!
― ...Dă !
― Asta-i pentru tine.
Pe plicul scrisorii adresate doamnei Deleanu, Olguţ a scrisese în fugă :
"Mîncaţ i îngheţ ata căse topeş te. Nu mi s-a întîmplat nimica."
Doamna Deleanu ridicădin umeri.
― Ileana! Ileana! Profira... Profira... du îngheţ ata în sofragerie ş i pofteş te-l pe
cuconaş u Puiu dacănu doarme.
"Dragămamă,
Nu te alarma. Nu te anunţcăm-am sinucis aruncîndu-măsubt roţ ile trenului!
«La din contra»: plec la Bucureş ti săvăd pe Benjaminul familiei. Am să-i pun
termometrul, am să-l inspectez dacă-ş i pune galoş
ii cînd plouă, în sfîrş it, într-un
cuvînt, am săte înlocuiesc.
Atunci de ce te superi? Cum nu m-aşfi supărat eu dacăplecai mata ― chiar
fărăsăm-anunţ i ― aş a nici mata nu trebuie săte superi căpleacă― anunţ îndu-
te ― fiica matale supusă(?) ş ţ
i iubitoare (ţ),
Olguţ a."
"DragăMonica,
Aceste rînduri palpitante sînt compuse în odaia mea, nu la gară, aş a cum
crede mama. Nu te-am anunţ at, pentru a evita emoţ iile din timpul mesei, mai ales
tăierea apetitului.
Plec la Bucureş ti.
Asta înseamnă, scumpăMelizandă... Ce să -ţi mai spun! Culcă-te ş i dormi ca
«somnoroasele păsărele». Nu neglija săte uiţ i în oglindăde cîte ori eş ti pesi-
mistă. E cel mai bun «cordial»: «Cordial-Monica», recomandat de mine.
Acuma sătrecem la afacerile mele. Mîne dimineaţ ă, adicănu, mîne după
amiazătrimite-l pe Neculai cu alăturatul bilet, să -l caute pe doctorul Prahu prin
toate cîrciumele, începînd cu «Respect general». Să-i dea biletul întovărăş it de o
sticlăde vin «fain» din pivniţ a noastră. Doctorul Prahu, cu a sa tremură toare
mînă, va plăsmui un certificat medical ― trimite-i ş i o coală― în care va
constata căeleva Deleanu Olga suferăde o boalăoarecare ― durata,
aproximativ trei-patru zile. Acest certificat îl vei prezenta directoarei, fărăsăte
roş eşti: nota bene. Pe Neculai îl vei răsplăti cum trebuie, tu care ai «un caracter
nobil».
Nu uita: mîne la 4 săfii gata pentru cavalcadă . Explică-i colonelului lipsa
mea, atribuind-o unei cauze... cavalereş ti: nu? Spune-i că, sufleteş te, călăresc la
dreapta lui.
De n-aşuita săiau infanta! Partea cea mai nostimăe căplec la Bucureş ti în
acutrament de tenis, fărănimic altceva.
Alea jacta est!
Al tău satrap devotat,
Olguţ a.
P. S. Sper căogarii nu vor rămîne orfani în lipsa mea? Adu-ţ i aminte că-s de
la Metaforel,
Olguţ a."
"Iubite doctore,
Îţi trimit o sticlăde vin roş u din acela pe care l-ai diagnosticat «meritoriu».
38
Do ut des , cum spun distinş ii secretari ai tatei, insistînd mai ales asupra lui Do.
Iatăce te rog: aş terne pe alăturata coalăde hîrtie o maladie care măva
reţ ine în casăvreo cîteva zile ― ceva inofensiv, dar impunător, o variantăcu
nume pedant ş i rădăcini pulmonare a gutunarului, de pildă.
38
Dăca să -ţi dau (lat.)
Îţ
i mulţumeş te pentru amicalul certificat a matale devotată,
Volga.
P. S. Sănu scrii cumva în certificat Volga! Mănumesc Olga Deleanu ― cel
puţin aşa pretinde catalogul ― ş i directoarea noastrănu pricepe decît alumele
premiate de Academia Română."
― Cine-i?
― Eu, Monica. Îmi dai voie?
― Cum nu. Intră , Puiule.
Puiu intrăcu buzele roş ii de îngheţ ata de zmeură, în papuci, cu pelerina peste
că meş a de noapte ― bă lăbă nindu-ş i mînile ş i capul în cadenţ ăjalnică .
― Ce-i, Puiule? Te doare un dinte?
Puiu oftăamar.
― Cît are săsteie la Bucureş ti?
Monica zîmbi.
― Ştiu eu! Cîteva zile.
Puiu dă du din cap obidit ş i se întoarse spre uş ă . Cu mîna pe clampăse opri.
Plecăfruntea. Pelerina tresă rea ca ş i cum ar fi adă postit vînt.
― Lasă , Puiule, lasăcăvine înapoi! îl consolăMonica, luîndu-l lîngăea,
aşezîndu-i capul pe braţ ele ei.
― Nici nu mi-a spus buna sara! Ce i-am fă cut eu? izbucni Puiu în lacrimi ş i
suspine.
Monica îi dezmierdăobrajii uzi, privindu-l cu duioş ie şi melancolie... Dă nuţ
era departe, Dă nuţera mare... Unde era Dă nuţcel cu bucle de fetiţ ă
? Dă nuţcel
care-o tră gea de cozi prin livadă ?
Cu ce icoanăcopilă reascăîncepea dragostea ei: un copil cu bucle mînînd prin
livadăo fetiţ ăcu cozi lungi: "Hii, că luţ!"
Hii, că luţ ! Şi iată , erau mari! Şi-l iubea pe Dă nuţcu aceeaş i inimă, an cu an,
alta.
Uneori îş i simţ ea inima grea ca o lacrimă . Ar fi vrut săaibăpe braţ ele ei
capul lui Dă nuţ . Cu slabele ei mîni să -l ocroteascăde tristeţ ăş i primejdii. Cînd se
gîndea la el, sufletul se îndoia ca o salcie deasupra unei ape.
Îl iubea pe Dă nuţ . De cînd? Trupul ei crescuse ş i se înă lţase cu iubirea ei.
Era tristă . Iubirea ei era o amforăuitatăpe margina unei fîntîni...
― Dă -mi o batistă , Monica.
Îş işterse ochii ş i nasul mai ales, cu furie.
― Măduc.
Monica îl însoţ i pînăla uş ă .
― Lasă , Puiule, vine Olguţ a degrabă .
― ...Monica, tu eş ti bună, lasă -măsădorm la ea în odaie... numai la noapte.
― Bine, Puiule, te las, zîmbi Monica.
― Da sănu-i spui, cădupăaceea iar măface Cuţ ulachi! suspinăPuiu
izbucnind din nou în lacrimi.
Înfă şurîndu-se cu o miş care hamletianăîn pelerină , intrăîn odaia Olguţ ei.
Monica stinse lumina, îş i mutăfotoliul în balcon ş i, singură , rămase în
noapte.
Revă rsarea lunii împodobise cu fildeşvechi o coastăa cerului.
Iaş ul durat din tă ceri de biserici, intrase în noapte deplin. Nu auzeai nici glas
de om, nici huruit de roţ i, nici, ră coroasă , copita calului bă tînd asfaltul. Uneori, în
depă rtarea Tataraş ului, hă mă iau cînii, ca la ţ ară.
Turlele bisericilor de pretutindeni ş i plopii ară tau cerul.
Luna se înă lţ
a, urcuşde abur pe scă ri fărătrepte, suişlin, avînt neted ca în
somn.
Parfumul teilor nu mai ş tiai: coboarădin stele? adie spre stele?
Luna se înă lţ
a. Tot cerul era o vibraţ ie necontenită , ca aburit de-un tremur
diafan de aripi de libelulă .
Luna se înă lţ
a înclinînd argintiu zările, dezvă luindu-se tot mai albă , paloare
din paloare, pe deasupra turlelor, pe deasupra plopilor, peste faldul dealurilor...
Se înă aş
lţ i s-aduna o albăş i albastrăsihăstrie în jurul ei, ca în preajma
gîndului ş -a piscului înalt.
Se înă lţ
a ca parfumul crinilor, ca o ră coare pe tîmple, ca un nimb pe creş tet,
ca o iluminare a frunţ ii, ca o deş teptare a vederii...
Se înă aş
lţ i se umplea cerul de îngeri limpezi, de fum de tă mîie ― albe ş i
albastre plutiri în tă ria nopţ ii...
...Pînăcînd, în contopirea de alb ş i albastru, de vînăt ş i vioriu, de cenuş iu şi
violet, de verzui ş i sur, de lumină ,şi umbră ,şi penumbră― noaptea fu ritm de
vă luri pe respiraţ ia unui trup, ş i luna ― chipul acelui trup, chip atît de alb, de pur
şi de iluminat, căîn acea clipă , în marea singură tate a înă lţimilor ş i în limpezimea
cerului, chipul lui Dumnezeu se ară tără sfrîngîndu-ş i splendoarea în adorarea
lunii.
III
ESCAPADA OLGUŢEI
Bucureş tiul se deş tepta cu mă tură torii, în huruiala dezmă ţatăa roţ ilor, ca un
om care se scarpinăbuimac, ascultînd zornă itul arţ ăgos al deş teptă torului care i-a
decapitat somnul.
Jupînesele se îndreptau spre piaţ ă , cu coş ul subt braţ . Cîte un oltean matinal,
cu iţarii suflecaţ i pe vigoarea profesionalăa pulpelor pă roase, gîrbovit de
kilogramele leguminoase sau fructifere din coş urile atîrnate în cumpănăpe
cobiliţ ă, îş i anunţ a marfa, cu verb sonor, pentru el mai degrabădecît pentru casele
încăadormite, cum îş i acordăun muzicant instrumentul.
Pe orizont, soarele lipea mari afiş e aurii.
Cu mînile înfundate în buzunarele surtucului ş i capul plecat, Dă nuţurca
bulevardul spre Calea Victoriei.
Era o ciudatăanarhie în gîndurile lui, o necontenităvrajbă . I se fragmentase
sufletul, ca mercurul vă rsat în palmă ,ş i-acum nu mai era decît larma unor gînduri
contradictorii, care vociferau ascuţ it ca femeile cînd se ceartă .
Unele spuneau: "De ce nu l-ai crezut pe Mircea? Adina minte."
Altele: "Adina te iubeş te, Adina e curată , restul e minciună ."
Şi mintea da ascultare ş i dreptate, ş i unora ş i altora.
Priveş ti un cub desenat pe o foaie de hîrtie: îţ i apare în relief, colţ uros,
proiectat în afara suprafeţ ii albe, pe care stăca un cub de cristal cu muchii
vizibile. Îţ i primeneş ti ochii, dupăo scurtăreculegere, cu o bă taie de pleoape, ş i
priveş ti din nou ― cubul îţ i apare în adîncime, scobit înlă untrul hîrtiei din care
cască . Şi totuş i, pe hîrtie-s aceleaş i linii paralizate, pe acelaş i plan neclintit. Dar
ochii vă d cînd un relief, cînd un adînc. Şi acea simplăgrupare de linii îţ i poate da
ameţ eala pră pă stiilor...
Abia plecase de lîngăAdina, ş i totuş i sufletul înspre ea pornea impetuos,
mohorît, ca fumul incendiului încotro bate vîntul.
O lă sase dormind. O adormise ca pe un copil, stînd la că pă tîiul ei, alintîndu-i
fruntea ş i tîmplele. El o rugase, o îndemnase sădoarmă , vîslind cu mînile somnul
spre ea.
Vroia s-o lase dormind, cu somnul, nu cu sufletul ei necunoscut. Şi totuş i,
somnul ei îl întristase ca o nepă sare, ca o pă ră sire. Plecase de lîngăea, ca un vînt,
lăsîndu-i trupul ei ca un voal abia însufleţ it. Plecase, lă sîndu-l singur. Ea se
odihnea. El suferea lîngătrupul ei.
O veghease multăvreme, privind-o, neputînd săse despartăde ea. Adormise
cu braţ ul îndoit sub cap, descoperind o subţ ioarăară mie. Uneori tresărea ca o
coardăsubt arcuş : de ce?
Oare o lă sase dormind cu-adevă rat? Oare nu-l înş elase? Nu se prefă cuse? Ca
săplece el, ca să -l alunge de lîngăea, ca sără mîie singură ...
Se opri. Îi venea săse întoarcăîn goană , săintre pe neaş teptate ― ca atunci...
Ce-ar fi gă sit? O lă sase dormind? Oare ochii ei verzi ca fosforescenţ ele în-
tunericului nu-l iscodeau pe subt genele fă ţarnice?... Îi era groazăs-o mai
spioneze, s-o mai încerce, s-o mai surprindă .
"Dar nu ş tii căte iubesc, Dă nuţ ?"
Nu, nu-l înş elase. O lă sase dormind... Se smunci din loc ş i porni înainte pe
Calea Victoriei.
Cum îl chinuia! Îi era fricăde sufletul lui ca de-o casăgoală , numai cu oglinzi
şiţ iuitul tă cerii.
Ar fi vrut săn-o mai iubească , atît era de trudit! Cînd nu iubea încă , sufletul
era ca un pat alb într-o odaie cu ferestrele deschise spre cer ş i spre livezi.
Cînd nu iubea!...
...Nu, Monica fusese totdeauna sora lui, prietina lui, odihna lui. O iubea cum
îţi umpli pieptul de aer curat, cum bei din pumni apa unui ş ipot de munte, ş i fără
să -ţi fie sete, cum ţ i-e drag primăvara săstai pe-o bancăla soare printre înfloriri.
LîngăMonica era aş a de clar ş i de uş or sufletul căparcănu era, cum parcănu
e vă zduhul unor dimineţ i de april, plin de egala transparenţ ăa luminii...
...Nu. Adina nu-i spunea minciuni. Adina îl iubea. În buzele ei mici nu
încă pea minciuna. Atunci de ce se temea? De ce se temea de ochii verzi?...
La întretă ierea stradei Pitar-Moş u cu strada Mercur, în dreptul ş colii de
că lugă riţe, se întîlni cu Herr Direktor.
― Bon giorno!
― Bunădimineaţ a, papa.
Monoclul lui Herr Direktor scînteia ca o vitrină . Pălăria de pai era pusăpe
ceafă , nasturii de jos ai vestei descheiaţ i. Buzele umede zîmbeau.
Purta întipă rirea veseliei acelora pentru care casele încep săse strîmbe
umoristic ― fă cînd din ochi, miş cîndu-ş i hogegile ca niş te urechi ―, felinarele,
subit elastice, săfacăreverenţ e, şi pă mîntul săcurgă .
― La culcare, fiule. Mi se pare căne-am cam fă cut de cap! Ce zi îi azi?
― Duminică , papa.
― Eş ti beat, fiule?
― Dumincă , papa.
― Dacăzici tu, sfînt! S-a ispră vit!... "Embrasse moi, Binette, embrasse
moi39... ta-ta-ta-ta-ta..." Cum îi, frate, mai departe ?
― Nu ş tiu, papa.
― Ră ă ă u, domnule! Învaţ ă, fiule, învaţ ă!
― Cocoricooo! Cocoricooo! intonăCoco cucurigul cucoş ilor galici.
― Bravo ţ ie, Coco! Face pe cucoş ul! Să -l facem stareţla poiată !
― Noapte bună , papa.
― Ce noapte? Eş ti turtă! Ziuămare, fiule! Paaa!... Auzi, domnule, face pe
cucoş u!
Gheorghiţ ăadormise pe un fotoliu. Auzind paş i pe scară , să ri în picioare,
frecîndu-ş i ochii.
― Sî-ţ i fac un ceai, conaş ule?
― Nu. Măculc, Gheorghiţ ă. Sămăscoli la dejun.
Se dezbră cărepede, lepă dîndu-ş i hainele cu dezgust. Trase obloanele. Se sui
în pat, cufundîndu-se în întuneric.
39
Să
rută
-mă
, Ninette, să
rută
-mă(fr.).
*
II
"Monica!"
"Adina!"
Chipul luminos al "surorii merilor înfloriţ i" se întrista blînd, ş i brumele
trecutului îi învă
luirăcu treptata lor înserare.
Doi ochi verzi îl priveau... Dă nuţrespirăadînc jarul pipă rat al garoafelor.
Nu. Monica era sora lui, sora tuturor amintirilor copilă riei lui.
Aş ezăgînditor garoafele, urmă rit de glasul Olguţ ei. Trecu în birou, urmă rit de
parfumul garoafelor ş i de glasul Olguţ ei.
"Dragostea mea e naivăca fluierul unui păstor copil. De aceea zilnic îţ i voi
spune că-mi eş ti dragă, cu toatăsuflarea iubirii mele mereu înnoite, veş nic
aceeaş i.
Ochii tăi măurmăresc pretutindeni. În ei e tot sufletul meu, toatătinereţ ea
mea; în adîncul lor verde, cu parfum ş i răcoare de mintă, se adunăzîmbetele
mele şi zburdăca niş te miei pe întăia luncăa dragostii mele.
Sănu mi-i iei, Adina. Săfie mereu ai mei. Să-mi fie luncăblîndăş i pă timaş ă
dezmierdare a goliciunii mele.
Astăzi e casa plinăde garoafe. E sărbătoarea roş ie a sărutărilor nopţ ii. Aş
vrea săfiu o garoafăîn mînile tale copilăreş ti ş
i sălbatice,
Dă nuţ.
Disearăam săvin mai tîrziu..."
Îşi trecu mîna peste frunte, peste faţ ă. Un geamă t abia desluş it... De ce se
temea? De ce spaime stranii îi îngreuiau sufletul ca ş i cum, teluric, munţ i crunţ
i s-
ar fi înă lţat acolo unde, limpezi, pluteau ză rile, munţi cu vastăsuflare îngheţ ată
?
Pe coperta unui caiet de notiţ e, scrise repede, oblic, oprindu-se uneori cu faţ a
aplecatăş i oarbăca deasupra destinului:
Ou est la douceur?
Ou est ton seigneur?
Oh! printemps navrant
Sans joie, ni fraîcheur!
Mon amour, mille ans
Blanchissent ton printemps"44...
Închise plicul.
Îi scria Adinei în fiecare zi, uneori de-acasă , alteori de la ş
coală , pe pupitru
sau subt pupitru. Îi scria în fiecare zi, deş i în fiecare zi o vedea. Dar pentru ea era
mereu bogat. Sufletul îi trimetea cireş e, cofiţ e cu fragi, mere copilă roase,
renclode toropite ş i prea-dulci piersici, grele ca inima cînd buzele se topesc
sărutate. Pentru ea, sufletul lui Dă nuţavea necontenite crînguri, pă duri ş i livezi,
în care amintirea trupului ei se prefăcea în fructe cu parfum candid sau pă timaş .
De ce se ridicase, ceaţ ă, între scrisorile de-atunci ş i cele de-acum, ziua cea
urîtăcu blestemul suferinţ ei, al îndoielii, al spaimei?
Scrise adresa. Ascunse scrisoarea în fundul saltarului.
Venise Olguta! Venise Olguţ a! O auzea cîntînd...
"Lipsa ta e o tristeţă, care a intrat în casăo datăcu bucuria venirii Olguţ ei.
Oare te-ai schimbat, Monica? Am avut o nedumerire văzînd-o pe Olguţ a. A
44
Stăpîne! Stăpîne / Pe tîmpla-mi fierbinte / Dulce umbră -mi pune / De mintăs-
alinte. // Inima mea, spune / Cine-acest stă pîn e? / Căiatăcum plîngi, / Iată -ţi
doru-anume... // Unde-i bucuria? / Unde-i senioria? / Primă vara-i grea, / Tristă ,
vai, pustia! / Anii, mii, iubirea mea, / Albesc primă vara ta (fr.).
crescut şi s-a făcut frumoasădeodată. Ş i frumuseţ ea ei are pentru mine ceva
necunoscut, enigmatic. Înainte, anul trecut chiar, Olguţ a era simpatică , vie, dar
copilăroasă, deş i ne teroriza pe amîndoi. Mai căn-am recunoscut-o! Nu ş tiu de
unde vine schimbarea. E tot aş a de veselă― chiar acuma o aud ş uierînd în
odaia de baie, pînămai adineaori a cîntat ― e tot aş a de teribilă, ş i totuş i s-a
schimbat. Îţ i mărturisesc cădupăce ne-am bătut cu perne ― ş tii cum mă
deşteaptăOlguţ a! ― dupăce mi-a dat răgaz s-o privesc, s-o văd mai bine, mai
cănu-mi venea s-o sărut, s-o tutuiesc. Îmi venea să-i sărut mîna respectuos.
Noroc căOlguţ a-i tot Olguţ a! Ar fi fost penibil, odios, imposibil săfim
ceremonioş i, jenaţ i, străini.
Cum eş ti tu, Monica? N-am săte mai recunosc? Nu. Nu se poate, Monica.
Ştiu, aşputea spune căaud cum creş te frumuseţ ea ta mai deplină , mai profundă,
mai pură, ca acordurile ariei de Bach.
Dar tu, Monica, vei fi cum ai fost întotdeauna pentru mine, simplăş i clarăca
un buchet de violete într-un pahar cu apălimpede, pe masa odăii unde-i
copilăria mea,
Dă nuţ ."
Te-ai emoţ ionat puţ in! Ce vrei? Aş a mi-e dat mie! Şi un neamţca Heine te
poate emoţ iona; eu nu!
Dar acum atenţ ie, ca la matematici.
Fredonam acest lied ― poate cu acelaş i scop cu care se introduce hîrtia de
tournesol în baze ş i acizi la experienţ ele chimice.
Benjaminul măaude ş i-mi spune ― pedant, cum obiş nuieş te ― căasta e
dovada telepatiei fiindcăş i el fredona acelaş i lied.
Ce mai spui? Pleci ochii în pămînt? Roş eş ti? Acuma îţ i place poemul meu?
nu-i aş a?
Concluzia 1. Asta înseamnă, scumpăMelizandă, căceea ce ţ i-am spus la Iaşi
şi ceea ce ţ i-am scris la începutul scrisorii, este exact. Benjaminul nu cunoaş te
linia dreaptă. Adina este o stea ― hai săzicem ― în parcursul astral al
Benjaminului.
N-ai grijă: tot la tine ajunge.
Concluzia II. Făcînd bilanţ ul scrisorii mele măîntreb: adicăde ce ţ i-am scris
atîta? Simplu era săîncep cu sfîrş itul şi săpun punct. N-am făcut aş a: de ce?
Fiindcăam năravul digresiunilor, precum Benjaminul îl are pe-al metaforelor.
Cu alte cuvinte, nici Benjaminul, nici eu nu cunoaş tem linia dreaptă. Dar
dovadămai concludentădecît asta căsîntem fraţ i ce vrei? Şi dacăsîntem fraţ i
într-atîta ― întru părinţ iş i întru nă ravuri ― înseamnăcă-l cunosc tot aş a de
bine ca ş i pe mine. Şi atunci consideraţ iile mele asupra traiectoriei lirice a
Benjaminului sînt purul adevăr.
Quod erat demonstrandum,
Olguţ a."
― Gata, Olguţ a?
― Bre, bre! Ce intrare senzaţ ională ! În "marinel!"
Dă nuţse gă tise în alb: hainăde olandă , civilăbineînţ eles. Pă rul lins pe spate.
Avea într-adevăr un aer marină resc, de june aspirant, voinic ş i cochet, cu
cearcă ne marine în jurul ochilor.
― Tu nu te-mbraci, Olguţ a?
― Cu ce?
45
Şi roză,şi crin, ş i columbă ,şi soare, / Pe toate le-am iubit eu cu dragoste mare. /
Nu le mai iubesc, doar pe una, altceva nimica: / Micuţ a, Drăguţ a, Regina, Unica.
Ea singură -i toată -a iubirii lucoare, / E roză ,ş i crin, ş
l columbă ,ş i soare (germ.).
― Cu...
― Cu?
― ...?
― Rochia la spă lat, bluza la spă lat, ş i eu trebuie sămăîmbrac. Cu ce? Asta-i
problema. Ai cuvîntul.
― Nu, serios, cu ce te-mbraci?
― Îmbracă -mă .
― Cu ce?
― N-ai prietine?
― Ei!
Dănuţse roş ise. Olguţ a zîmbea.
― Tu ş tii căpă mîntul e rotund?
― ...?
― Nu ş tiai? Află .
― Olguţ a, serios, cu ce te-mbraci?
― Dacăpleci, urmăimperturbabilăOlguţ a, dintr-un punct al pă mîntului, ş
i ai
fire de globtrotter, ajungi la acelaş i punct. Aş aş i eu. Plec de la pantaloni ―
singura mea îmbrăcă minte în momentul de faţ ă― ş i ajung tot la pantaloni, la
pantalonii tă i însă .
― Te-mbraci c-o uniformăde-a mea?
― Ai sesizat?
― Aa! Ar fi nostim! I-am face o farsălui Mircea!... Nu, serios, Olguţ a?
― Nu, serios, Olguţ a?... Eş ti extraordinar! Cum spun ceva serios, familia
crede că -i glumă ! Tu eş ti perechea Melizandei. Îi spun: "Melizando, junele
R.M.S."...
― Ce-i asta?
― Adicăcine-i ă la, vrei săspui?
― Cine-i?
― R.M.S., adicăMinodor Stratulativ plus R. R. e de la mine.
― Cine-i acest caraghios?
― Nu-i de loc caraghios, sămăierţ i! Licenţ iat în drept, secretarul lui papa;
un preafrumos june ― un Pelleas, în stilul tă u.
― Şi ce-i cu el?
― Ascultăcu ră bdare ş -ai săvezi. Vra săzicăîi spun Monică i: junele R.M.S.
e cupidonizant faţ ăde tine. Ră spunsul: "Nu! Serios?" Întocmai ca tine. Ascultă ,
Benjaminule, un aforism: numai oamenii glumeţ i vorbesc serios. De asta-mi
place mie Caragiale, ş iţ ie nu.
― Serios, Olguţ a, îi face curte Monică i?
― Serios, foarte serios, arhiserios. Dacăvrei, măjur.
― Şi Monica?
― Monica? Monica-i Monica! întreab-o.
― Şi-l cheamăStratulativ?
― Plus Minodor.
― E ridicol.
― Numele, el nu. Şi dupăcum ş tii, omul face numele.
― N-are nici-o importanţ ă! Da-mi pare aş a de curios săş tiu căcineva îi face
curte Monică i!
― Nu-i curios de loc. Cînd e aş a de frumoasă ! îi face curte tot Iaş ul. Aşputea
face un catalog cu numele admiratorilor.
― Poate! Da mie-mi pare curios .... Orice mi-i spune tu, n-o pot vedea pe
Monica între oameni. Eu o vă d la noi la Medeleni, cu noi, în livadă . N-o vă d pe
Monica decît la o parte de lume, ca o icoană ,ştiutădin copilărie, pe acelaş i părete
alb, în aceeaş i odaie tă cută ...
Cu mînile în buzunar, Dă nuţse plimba prin odaie, agitat. Olguţ a muş ca dintr-
un covrig.
― ...Uite, urmăDă nuţ , numai fraza aceasta: "Minodor Stratulativ îi face curte
Monică i", e jignitoare...
― Jignitoare? Pentru cine?
― Pentru Monica.
― Nu se ş tie! Asta numai ea poate s-o spună .
― Nu. Din alt punct de vedere, din punct de vedere estetic. Pe tine nu te...
jigneş te...
― Iar?
― ...nu te supă rănoţ iunea aceasta mondenă , frivolă , "a face curte" ală turată
de numele Monicăi?
― DragăMetaforel, expresia "a face curte" e incomplectă . E întreagă ,ş i
poate fi discutatănumai atunci cînd îi adaugi ş i persoana care face curte.
― Nu, Olguţ a. Şi numele acesta Monica, ş i... sora noastră ...
Olguţ a zîmbi.
― ...care-l poartăaş a de firesc, ca ceva religios. "A face curte", ală turi de
cuvîntul Monica, e o impietate, o dezarmonie, ca o cutie cu fard alături de o
evanghelie.
― Scrie-i Melizandei căeş ti jignit de succesele ei ş i căală turi de numele ei
nu admiţ i decit cuvîntul "dragoste": asta-i ideea, nu?
Dă nuţse înroş işi se întoarse cu faţ a spre fereastră .
Olguţ a-şi reluăscrisul.
"Dragămamă,
Degeaba te superi. Neculai nu-i nici stilat, nici meloman. Oricît i-ai spune să
nu intre într-o odaie fărăsănu batăla uş ă, el va intra; şi oricît te vei enerva că
te deranjeazăde la pian cu discursurile lui, el te va deranja. Dar de data
aceasta, fie, căface ― cum se spune în stil democratic. O compoziţ ie de-a
Olguţ ei ― avînd ca temă"cum este ş i ce face Benjaminul" ― atîrnămai greu,
chiar într-o inimăfanatică, decît o sonatăde Beethoven..
Cum este Benjaminul? Mare ş i frumos.
Ce face? Bine, merci.
Ce-ai spune, mamădragă, dacă, urmîndu-ţ i sfaturile, dupăaceste două
concise răspunsuri, m-aşiscăli? Vezi, mamădragă , căuneori e mai utilăin-
suportabila limbuţ ie a Olguţ
ei decît muţ enia scumpăla vorbăş i la scris a
Benjaminului..."
― Olguţ
a, ce scrii tu de-atîta vreme?
― Pardon, pardon! îl opri Olguţ a acoperind scrisoarea cu mîna. Fii discret,
Metaforel!
― De ce nu-mi ară ţ
i?
― Fiindcănu se poate.
― Olguţ a!
― Ce-ai pă ţit!
― Evrika! Tu scrii, ră spicăDă nuţaccentuat, să rutînd-o pe amândoi obrajii.
― Stop! Stop!... Ei, da, scriu.
― Scrii, Olguţ a? Şi tu scrii? jubilăDă nuţ , bătînd din palme.
― Sigur, scriu scrisori, dupăcum vezi!
― Fii sinceră , Olguţ a. Mă rturiseş te: ş
i tu faci literatură .
― Nuuu! Faci tu pentru tot neamul!
― Dacă -i adevă rat ce spui, ră u faci cănu scrii, Olguţ a. Pă
cat!
― Ţi-e poftăde scris? Poftim: pune-te ş i scrie mamei. De cînd nu i-ai scris?
― ...îi scriu cîte-o carte poş tală... din cînd în cînd.
― De cînd nu i-ai scris?
― ...De la Cră ciun, mi se pare.
― Eu sînt sigură . AscultăBenjaminule, un alt aforism: Cel mai crud animal e
poetul sentimental, tigrul, care are o reputaţ ie de cruzime bine stabilită , mănîncă
prada numai cînd i-i foame, ş i dupăce-a mîncat îş i linge buzele ş i se culcă; poetul
sentimental e crud oricînd, în mod dezinteresat ― ca săzic aş a ― dar varsă
mereu lacrimi versificate. Asta e nesuferit!
Bufni de rîs în faţ a aerului dezolat al lui Dă nuţ .
― Pune-te ş i scrie mamei, tigru metaforic!
Dă nuţîncepu săscrie pe marginea ferestrei, în timp ce Olguţ a îşi reluă
condeiul ş i covrigul.
"Dragămamă,
Iartă-măcănu ţ
i-am scris de-atîta vreme..."
"...Nu ţ ăa venit
i-am scris de-atîta vreme fiindcăam fost ocupat. Azi dimineaţ
Olguţa..."
"Dragămamă,
Iartă-măcănu ţ
i-am scris de-atîta vreme..."
Rupse scrisoarea.
― Nu merge proza? Scrie-i în versuri. Are ş i mama dreptul la o micăofrandă
de trufandale... leguminoase, dacănu florale.
― Măduc să -ţ
i pregă
tesc o uniformă. Isprăveş te ş
i tu, săstă
m de vorbă
.
Olguţa zîmbi lung în urma lui Dănuţş i-şi continuăscrisoarea.
Vra săzicăţ i-am vorbit ş i despre amicul cel mai bun al Benjaminului.
Invitaţ ia de a petrece vacanţ a la Medeleni a acceptat-o... cucoana Catinca: ea se
exprimăpentru toţ i...
Am făcut o pauză. Extraordinar e papa! A sosit chiar acum din tîrg: îmbăiat,
ras, fresco, musteaţ a puţ in încreţ ită. Îl vezi? Săaibătupeul sămai spuie că
Bucureş tiul e aş aş i pe dincolo! Dar să-ţ i spun în ce constăextraordinarul: ce
46
E o femeie autoritară(fr.).
47
Dramăistoricăîn versuri de Edmond Rostand (1868― 1918). L' Aiglon este
ducele de Reichstadt, fiul lui Napoleon I ş i al Mariei-Luiza de Austria.
crezi c-a adus papa? Stridii. Se ceteş te: stridii, cu apăla gură. De unde le-a
deniş at în zi de duminică ? Mister. E extraordinar papa! Nu degeaba-i spun eu
Aladin.
Nenorocirea cea mare e căBenjaminul m-a îndopat cu covrigi. Ce-i de
făcut? Singura soluţ ie ― acceptatăde altfel, căci icoana de Herr Direktor nu s-a
trezit încă, şi-s douăjumătate! ― e să-mi jac poftăde mîncare prin miş care,
adicăscriind.
Olguţ a.
P. S. Nu zîmbi. Aş a-i. Ştiu. Post-scriptumul este Benjaminul meu. Ş i ce nu
face o mamăpentru al său post-scriptum!
Uitasem să-ţ i comunic căai uitat să-mi comunici un comision capital: să-ţ i
cumpăr levănţ ică. Aş a-i? De adus mi-am adus aminte acuma, dar levă nţicăn-am
cumpărat încăş i cum sînt «ş i distratăş i uitucă» ― citez, dupăcum vezi, autori
serioş i ― ce-i de făcut?
Foarte simplu. Dă-mi o telegramăurgentă. O voi alătura imediat. Tu o
trimeţ i numai la poş tă.
P. P. S. Te rog supraveghează-l pe Cuţ ulachi în lipsa mea. În Monica n-am
încredere: e prea moale. Îi interzic formal lui Cuţ ulachi orgiile de cosmetic. Nu
înţeleg de ce se îndărătniceş te să-şi facăcărare, cînd e tuns chilug! Asta nu-i
poate intra în cap. Dar nici eu nu tolerez cosmeticul. Dacă-l prinzi uns, pune-o
pe Profira, în faţ a ta, să-l spele cu leş ie şi cu borş . Am să-l educ eu la vară.
Te sărut,
Olguţ a."
― Olguţ a, nu ne tortura!
― Papa, numai săscriu o telegramă .
― O telegramă ? Cui?
― Mie.
Dănuţş i domnul Delaanu, se aplecarăpeste umerii Olguţ
ei.
"Olga Deleanu
Pitar-Moş u 20
Bucureş ti
Urgent
Nu, uita să-mi cumperi levănţ ică. Stop. Institui premiu pentru memorie o
duzinăciorapi de mătasăş i alte surprize. Stop. Sănu-mi vii gutunărită . Stop.
Pune-ţ i pelerina. Stop. Nu bea apăcînd eş ti năduş ită
. Stop. Multe să
rutări lui
Dănuţ .
Mama."
Se încinse un rîs ş
colă resc. Olguţ a-şi lipi scrisorile.
― Hainele, Metaforel.
― Dupădejun.
― Vai! Am amorţ it! Nu măpot miş ca.
― Hai s-o luă m pe umeri, propuse domnul Deleanu.
― Hop! Aii! se vă ităOlguţ a, purtatăpe umerii lor, schimonosindu-se din
pricina furnică turilor.
― Herr Direktor doarme?
― Dus!
― Jos cu el!
― La moarte!
― Hai să -l trezim cu muzică . Deş teaptă-te, române. Hai! Papa, sănu cînţ i
fals. Atenţ ie! Una, două , trei: Deş -teap-tă-te, ro-mâ-ne...
Vă zînd alaiul care cobora pe scă ri urlînd "din som-nul-cel-de moa-ar-te" ―
Nae întoarse capul, cu buza de jos ră sfrîntă , ca în faţ
a unui spectacol indecent; în
timp ce, ieş ind din ietac în halat de odaie, cu monoclul în ochi ş iţ
igara în gură ,
Herr Direktor exclamăfrecîndu-ş i tîmplele:
― Îs beat sau nu-s beat?
― ...În-ca-re-te-aaa-dîn-ci-i-ră , bar-ba-rii de tira-a-ani, bar-ba-rii-de-ti-
rani..."
― Îs treaz fraţ ilor, dar nu va ţ ine mult!
Şi, intrînd în pas cu cortegiul Olguţ ei, intona cu glas dogit:
― "A-cum-ori-ni-cio-da-tă, cro-ieş -te-ţi-al-tă-soar-ar-tă..."
În urma corului, care rîdea cîntînd în sofragerie, Nae îş i frecăochii şi,
încordîndu-se, intrădemn în infern.
"Deschideţ i, mă
, nu fiţ i măgari,
Deschideţ i, mă, nu fiţi golani!
Deschideţ i, mă, veni Tonel,
Veni ş i Hardtmuth dupăel,
Ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta,
Ta-ta-ta-ia-ta-ta-ta-ta,
Ta-ram-bam-bum-ta-ta-ta,
Ti-ri-ri-ri-ram-ta-ta!..."
Scăpat din pumnul lui Satan pe cimitire ş i priveliş ti mute, miezul nopţ ii cădea
fărăde mister ş i de solemnitate asupra Bucureş tiului de vară , în care nopţ ile sînt
ca o umbrelăciuruitădeschisăpeste somnul sau cheful congestionat.
Zbîrnîiau orhestrele, ţ iuiau tarafurile, ca ţ înţarli bă ilor cu friguri ş
lţ i
fosforescenţ e.
Şi singurele stele remarcate în aceastădarnicănoapte erau "stelele" gră dinelor
de vară , cinematografelor ş i teatrelor, deoarece observatorul astronomic, din
pricina duminicei, nu funcţ iona.
În nopţ ile de vară , principalii acumulatori lirici ai capitalei sînt Ciş migiul ş i
Şoseaua, prelungităpînăla Bă neasa, dupădispoziţ ie sau pungă .
Ciş migiul absoarbe lirismul pedestru în iarba sa nupţ ială; Şoseaua ― cu sau
fărăparfum de tei ― absoarbe revă rsarea onctuoasăa automobilelor cu faruri
indiscrete pentru alţ ii decît cei dinlă untru, a muscalilor ― eunuci cu hă ţuri ai
haremului cu roţ i de cauciuc ― ş i a tuturor vehiculelor în stare săofere un trap,
un coşş i dosul tutelar al birjarului, amorului care n-are nevoie de coră bii, nici
Cytheră , spre a se îmbarca exuberant.
Într-un cuvînt, din pricina anotimpului, nopţ ii ş i duminicei, vehiculele
Bucureş tiului se duceau la Şosea sau veneau de acolo, reducîndu-se. Aş a căcele
disponibile pentru cursele interne erau rare. Şi puţ inele care mergeau la pas,
slobode, se duceau la culcare.
Birjarii erau blazaţ i, ca în timpul ploilor torenţ iale.
― Liber, birjar?
― ...
― Hei, birjar! Liber?
― Ă-ă !
― Iese o piesă!
― Ai?
― Douăpiese...
― Suie.
În tră sura care-l ducea agale ― somnoroasădin bici pînă -n copite ― Dă nuţ
strîngea pumnii, exasperat.
Era treaz ca viteza paralizatăa insomniilor. Birjarul moţ ăia pe capră , surd la
orice îndemn. Caii poticneau în armonie cu capul birjarului.
La întretă ierea Că ii Victoria cu bulevardul, Dă nuţsă ri din tră sură, plă ti
birjarului ş i o luăla vale.
De ce nu-l aş teptase? De ce nu-l aş teptase? Sîngele-i tremura în tîmple. Vra
săzică -l minţ ise, vra săzică -l minţ ea!... Fericirea delicatăca o că ăjaponezăa
suţ
ultimelor zile era clă dităpe pă mînt plin de cutremure, nesigură , trecătoare...
De ce nu-l aş teptase? De ce nu-l aş teptase?
O vă zuse cînd se întorcea de la Bă neasa. Automobilul luneca lin. Tonel cînta
cu patos o romanţ ăitalienească― Una furtiva lagrima ― pentru "c-c-cucerirea"
Olguţ ei, desigur; Dorel imita acompaniamentul ţ imbalului, Mircea tă cea. Olguţ a
era la volan, fă răş apcă ; Dă nuţ , ală turi de ea, o învă ţ
a săconducă .
Adina venea într-un muscal ― micăîn tră sura amplă― puerilăş i serioasă ,
ca o ş colă riţ ădeghizatăîn "doamnă"; roş ul amurgului îi lumina obrajii ca o
bucurie, ş i ochii ei erau mari, mă riţiş i plini parcăde comori inocente, ca ai
copiilor cînd privesc jarul pe care se coc castanele...
Îl ză rise. Şi spaima ei de-o clipăîi zvîcnea ş i-acum în inimă , ca o altăinimă .
Vra săzicăse temuse, vă zîndu-l, minţ ise, îl înş elase. Nu-l aş teptase la ea acasă ,
cum o rugase în scrisoarea trimisăcu Gheorghiţ ă . Nu-l aş teptase, aş a cum îi
făgăduise ea singurăcînd se despă rţiserăîn zori.
Îi nimicise tot: bucuria de a rîde cu Olguţ aş i camarazii să i; bucuria mesei cu
atmosferăde vacanţ ăla ţ ară, de la cucoana Catinca; mîndria de-a fi tînă r în
tovă ră şia Olguţ ei ş i de-a fi fratele ei dupăo despă rţire de un an...
Zadarnic luptase împotriva gîndului ră u. Zadarnic băuse. Ca o lampăcare a
filat o clipănumai într-o odaie albă , minciuna Adinei, fă ţărnicia Adinei îi mînjise
amă nunţ it tot sufletul, toate amintirile, toate bucuriile; lăsînd subţ iri ninsori de
funingine, "De ce o iubesc? De ce o iubesc?"
Ar fi vrut s-o urască .
Da. O ura cu întreaga revoltăa bucuriilor ucise de ea. O ura fiindcăera
făţarnică . O ura fiindcăera frumoasă , adorabilă , cu aerul ei de copil ză pă cit de
soare ş i de fluturi, ş i trupul ei miniatural, îngrozitor de feminin... Trupul ei alb,
dur ş i dulce, cu sînii, ş oldurile ş i pulpele atît de felurit rotunde, cădezmierdă rile
ameţ eau... ca ş i amintirile... o ura fiindcănu putea s-o urască , nu putea cîtăvreme
n-avea la capă tul braţ elor decît aceleaş i mîni care o dezmierdaseră ,ş i la capă tul
urii, aceeaş i inimăumedăde amintirea să rutărilor ei.
Alerga. Intrăgîfîind pe poartă . Bă tu cu pumnul în fereastra luminată .
Îl aş tepta! Ha! Acum îl aş tepta!
Intrăş i i se umplu pieptul de amar vă zînd-o îmbră catăcu rochia care-i plă cea
lui ― rochia cu care era îmbrăcatăla Şosea: pentru cine?...
― Adina...
― Ce-i, Dă nuţ ?
Vorbea încet. Era tristă , ostenită , abă tută . Iar minţ ea!
― Vreau săte vă d.
O luăîn braţ e, o aş ezăpe genunchi. Îi luăcapul în mîni, ţ inîndu-l nemiş cat.
― Ai primit scrisoarea mea?
― Da.
― Ai cetit-o?
― ...Da.
― M-ai aş teptat?
― Da.
Dă nuţtresă ri, cu faţ a suptăş i fruntea bră zdată .
― Adina!
Îi era silăsă -i spună : "Minţ i".
― Nu spui nimic, Adina?
― Ce vrei săspun?
― Minciuni.
― ...
Capul Adinei se aplecă , îndoit de lacrimi. Îş i ridicădin nou capul. Buzele
tresă reau, dar ochii se împotriveau încruntaţ i lacrimilor.
― Adina, de ce nu m-ai aş teptat?
― Te-am aş teptat, repetăea, ostenind silabăcu silabă .
Dă nuţîş i scuturăcapul.
― Adina, uită-te la mine.
Îl privi limpede ş i trist.
― Te-am aş teptat. Dă nuţ . N-ai venit. Dupăaceea m-am îmbră cat pentru
tine... Aş a... Aş a îmi trebuie..Am vrut să -ţi fac o plă cere... Da. Aş a îmi trebuie...
Aneta mi-a adus o tră sură ...
Oftăadînc ş i întretă iat; uş or, sînii respirară .
― M-am dus la tine acasă... m-am scoborît în colţ , am trimis tră sura cu un
bilet...
Vorbele ei se risipeau cu ritm de lacrimi.
― ...Te-am aş teptat. Aş a îmi trebuie. Nu erai acasă . Da... Şi m-am dus
singură , fărănimeni, da singură ... Cînd ne-am întîlnit... tu, tu erai mai vesel decît
mine...
― Adevă rat, Adina?
Adina plîngea, cu fruntea aplecatăpe umă rul lui Dă nuţ .
― Atunci de ce nu mi-a dat nimeni biletul?
― ...Tu te plimbai.
― Cînd m-am întors?
― Nu ş tiu. Eu te-am aş teptat! suspinăAdina, cu pumnii pe ş iroaiele de
lacrimi.
― Cui i-a dat birjarul biletul?
― U... u... unei... femei de-acolo...
― A!... Lui Şari! de asta... Doamne... Adina! Adina!
Îi dezmierda pă rul, obrajii, genunchii, braţ ele, la întîmplare, ca ş i cum ar fi
vrut săculeagătoatădurerea trupului zbuciumat de hohotele plînsului înteţ it pe
mă surăce dezmierdă rile îl învă luiau mai dese, mai umile. Vru s-o să rute. Se feri.
Ridicîndu-se din braţ ele lui, trecu pe scaunul de lîngăfereastră .
― Adina, iartă -mă , Adina...
Îngenunchease lîngăea. Adina întoarse capul spre fereastră . Dă nuţîş i aplecă
fruntea pe genunchii ei. Se feri de el, mutînd scaunul mai încolo.
― De ce nu eş ti bună , Adina? Ce ai cu mine?
Se întoarse spre el cu un zîmbet ră utăcios ş i nările crispate.
― Unde ai fost?
― Cum unde? La Şosea. Nu ş tii? Ce-i, Adina?
― Cu cine-ai fost? stă rui glasul ei, înă sprit de plîns.
― Cu cine?... Cu niş te camarazi.
― Daa?!
― Sigur. Cu niş te camarazi: Tonel, Dorel... Ce te interesează ?
― Da, sigur! Tonel, Dorel, Ionel, Să ndel, Aurel... Şi eu ş tiu săinventez!
Dă nuţzîmbi, mirat ş i amuzat.
― Dac-aş a-i cheamă , Adina!
― Dă nuţ , spune-mi drept-drept...
― Drept ţ i-am spus!
― Dă nuţ ! Îi apucămînile cu fragila ei putere. Dă nuţ , nu-mi spui drept. Jură -
te pe dragostea noastră...
― Jur...
― Sănu juri! să ri Adina, cu obrajii aprinş i. Nu-i adevărat! Sănu juri! N-ai
jurat!
― Adina, ce-i copilă ria asta?
― Copilă rie!... Eu am ochi buni. N-am nevoie de ceasuri ca sădisting o fată
deghizată , de un bă iat adevă rat!... Rîzi?
Dă nuţrîdea cu hohote.
― Nu! Asta-i delicios!... Serios?
Pieptul Adinei se zbă tea. Furia ş i lacrimile se învă lmă şeau în ochii, obrajii ş i
buzele ei.
Dar Dă nuţtă cu, oprind vorbele care nă vă leau rîzînd. O privea ş i tăcea, cu
ochii iluminaţ i de o bucurie în care triumfau toate amă răciunile ş i tot zbuciumul
de pînăatunci.
Vra săzicăde asta tresă rise Adina cînd îl întîlnise la Şosea! Vra săzicăş i
Adina se temea... Şi ea... Nu!...
O privea ş i nu-i venea săcreadă .
Vra săzică , de asta tresă rise Adina cînd îl întîlnise.
Cu fiecare bă taie de inimă , alte întineriri se revă rsau în el. Respiră . Era întîia
clipăcînd simţ ea căţ ine în mînile lui ceva din sufletul Adinei, tot sufletul ei...
Era geloasă ! Deodată , dragostea ei devenise stră vezie. Îi vedea sufletul ca
ondularea unei ape limpezi.
Geloasă !
Icoana vie a cuvîntului "gelozie" îi apărea mai frumoasădecît a dragostei
enigmatice, mai odihnitoare, mai darnică .
Privind-o, trecu în sufletul ei, se prefă cu într-o Adinăpe care o ş tia ― de astă
dată , da, o ş tia ― suferi cu ea, ş i fericirea suferinţ ei ei îl fă cu să -i dezmierde
mîna. Adina se smunci.
― Nu-mi spui nimic, Dă nuţ ?
Zîmbi cu o cochetă rie feminină ; un zîmbet nelă murit: de bucurie? de milă ?
ironic? duios? crud ...
Simţ ea sufletul ei încordat în jurul lui, fă răsă -l poatăpă trunde.
Trufia de-a fi enigmatic, opac, tă cut, ascuns, chinuitor, neînduplecat... Trufia
de-a fi ca o femeie în faţ a unei femei geloase, pe care o iubeş ti şi din pricina
că reia ai suferit...
Şi ce secret copilă ros! Ce glumăascundea tă cerea lui! Dar Adina nu ş tia. Şi
era a lui... Şi ce bine-i înţ elegea suferinţ a, curiozitatea sfîş ietoare a îndoielii, mai
chinuitoare decît durerea, mai felurită , mai ascuţ ită, mai deasă , mai iute.
Şi el ş tia! Nu era nici un mister în el, nici o enigmă , nimic, nimic, decît
dragostea lui pentru Adina. Şi ea suferea! Săfi ş tiut!...
Ar fi vrut săaibăputerea sătacă . Săplece fă răsă -i spuie nimic, săsimtă
sufletul ei prins de el, urmîndu-l pretutindeni, ca o mantie a trufiei lui. Şi să-i
adore, din patul lui suferinţ aş i zbuciumul...
Dar Adina plîngea... Îi să rutălacrimile, ochii, obrajii. Se smulse din braţ ele
lui.
― Du-te!
― Măduc...
― Dă nuţ !
Dă nuţzîmbi.
― Sărămîn?
― Du-te... tremurăglasul înecat de lacrimi.
Îi venea ş i lui săplîngă , dar zîmbi din nou... fiindcăş tia. O luăîn braţ e.
― Am să -ţ i spun tot.
Adina deschise ochi mari, sperioş i, atenţ i.
― Ştii cine era...
Ză bovi. Îi simţ ea cu ochii bă tă ile inimii. Îi venea săplîngăde fericire. O
adora. Era numai valuri de inimă .
― ...fata deghizată ?
― ...? Spune. Spune. Nu măchinui, Dă nuţ , spune.
Îl strîngea cu mînile, îl învă luia cu ochii, era lîngăel, cu frigurile sîngelui, ş i
cu bă tă ile inimii, ş i cu suflarea buzelor, ş i cu parfumul cald al trupului si-al
pă rului...
― Dă nuţ ! Spune, cine era?
― Sora mea, Olguţ a.
― Nu?!
― Da.
― Vai, Dă nuţ ! Cu mînile pe tîmple, îş i scutura capul, clipind. Drept, Dă nuţ !
― Tu n-ai vă zut?
Îl strînse de gît eu aprigăputere, fă răsă -l sărute.
― Vai, Dă nuţ ! Acuma vă d!... Vai! Ce proastă -s! Dar era aş a de frumoasă !...
Şi voi toţ i pă reaţ i îndră gostiţi de ea... mai ales tu, Dă nuţră u!... Îl strînse din nou.
Îşi trecu mînile peste ochi. Zîmbi. Sigur. Samă năcu tine. Vai, Dănuţ , ce bine-mi
pare că -i sora ta! E aş a de frumoasă ! Mi-a fost frică ... E sora ta; sigur, e sora ta.
Are niş te ochi! S-a uitat la mine... Ea nu ş tie?
― Nu.
Se să rutarălung, odihnindu-se în să rutarea lor.
― Ce proastă -s!...
Zîmbea. Dă nuţo privea atent, cu o uş oarăneliniş te; avea impresia căse
refă ceau tă cerile din ea.
― La ce te gîndeş ti, Adina?
― La tine, Dă nuţ . Ce proastăam fost... Sigur, dacănu era sora ta, ai fi mirosit
a stră in... a stră ină ,ş opti rîzînd Adina.
Se scutură .
― Dă nuţ ,ş i de ce s-a îmbră cat bă ieţ eş te?
― Aş a, ca sărîdem.
― E veselă ?
― Foarte.
― Dă nuţ , dar bă iatul din spatele vostru cine era?
― Care? Ionel, Dorel, Sandel, Costă chel?
― Da! Acum rîzi de mine!... Cel din dreapta, Dă nuţ , lîngăcel cu musteţ i.
― Mircea... un camarad.
― Ce cap frumos are!... Ca de fată ... te-ai supă rat, Dă nuţ?
― Nu. Dar săvorbim de noi, Adina. Lasă -i pe ceilalţ
i. Vine vacanţ a. Ne
despărţim acuş i, Adina.
O strînse cu deznă dejde, să rutîndu-i ochii, gura.
― Dă nuţ ... se smulse ea cu respiraţ ia tăiată .
― Măiubeş ti, Adina?
― Prostule!
Zîmbea. Iară şi era enigmaticăş i iară şi presimţ ea temerile, îndoielile...
Îş
i alungăsufletul care se apropia.
― Adina, ş tii c-am gă sit cartea ta? Ştii: Au jardin de l'Infante.
― Unde era?
― O luase... o ră tăcisem...
Ocolise numele lui Mircea.
― Dă nuţ , e tîrziu!
― Ei, ş i?!
― Tu te scoli dimineaţ ă , Dănuţ ... Pleci?
Zîmbea.
― Cum spui tu?
― Eu... eu...
Ochii ei verzi stă ruirălung asupra ochilor lui. Şi, cu un cald fior, trupul lui
Dă nuţsimţ i trupul Adinei.
Sufletul îl aş tepta afară , la poarta casei.
Gheorghiţ ă, sămergi biniş or mîne dimineaţ ă, că-i bucluc dacăte aud! Scoate
botinele din picioare şi fătreaba în colţ uni. Dacăţ ipădomnul Nae pe afară, tu fii
deştept: ia o canăcu apăş i varsă-i-o în cap, de pe terasă. N-ai grijă! Domnul
Nae are săcreadăcăplouă. El nu-i deş tept ca tine!
Şi cum s-o scula stăpînu-tău, cîntă -i mereu: «ghi-niş or, cădoarme duduia
Olguţ a»."
Pe uş
a dinspre odaia de baie alt anunţ
:
PARTEA A DOUA
O NOAPTE
Iscusit în vicleş ugurile oră şeneş ti, Gheorghiţ a a Marandei ocupătoate locurile
compartimentului de clasa doua în care aveau săcă lătoreascăDă nuţşi Mircea. Şi
nici nu-i venea greu sămobileze opt locuri cu bagajele a douăpersoane, de vreme
ce stă pînii săi erau, unul, fiul adoptiv ş i emulul lui Herr Direktor ― dispensatorul
de geamandane ― iar celă lalt, singura odraslăa cucoanei Catinca Balmuş , care
îşi trimetea copilul la Medeleni, ca pe o mireasăîn că lă
torie de nuntă .
La uş a compartimentului gol de persoane, dar ticsit de bagaje, Gheorghiţ ă
veghea înfipt ş i dîrz. Nimeni nu îndră zni săintre, decît, fireşte...
― Ocupat, jupîne, articulără stit Gheorghiţ ăcă tre pasagerul cu gambeta pe
ceafă , barbişon roşş i pistrui pe mîni.
"Jupînul" replicăafabil:
― Parcî ci-i supă ră ri! un locş or pentru jamantan... Bonomia, modestia ş i
accentul moldo-ebraic al jupînului înduplecarăstrăş nicia lui Gheorghiţ ă .
Dupăce-ş i instală"jamantanul" pe duş amea, jupînul se lă săpe marginea
canapelei, ş tergîndu-ş i nă duş eala frunţ ii cu atitudinea jalnicăa celui care se ş tie
hulit, îngă duit uneori, izgonit totdeauna. Gheorghiţ ănu-l slă bea din ochi. Curînd,
însă , folosind neatenţ ia de o clipăa paznicului, jupînul îş i mutăgeamandanul în
reţea; gambeta urmădrumul geamandanului, gulerul, drumul gambetei, iar dosul,
circumspect, se însinuăspre mijlocul canapelei, împingînd spre fund valiza lui
Dă nuţ .
― Hai, jupîne, că -mi vin boierii!
― Hm-hm! tuş i jupînul, congestionîndu-se preocupat.
― Te-am lă sat săti odihneş ti, de-amu du-ti.
Jupînul îş i scoase ochelarii din buzunarul jiletcii ş i, cu nasul înarmat, examină
rînd pe rînd toate valizele.
― ...Mărog, ş i cîţ i buieri vin?
― Mulţ i, mulţ i.
― Sî fii sănă toş i, da cîţ i?
― Hai-hai! Nu te-ntindi la vorbî!
― Ci ti superi aş a? Sî am eu bini dac-am vă zut un om aş a supă ră cios!
― Iaca măsupă r. Şi tarins ră u la suparari!
― Parcăeu n-am bilet! N-am plă tit! Nu plă tesc patentăş i bir la comuni! Ci,
am furat?
― Îi fi avînd belet, nu zic, da ş i boierii mei au, ş i ii îs boieri!
― Da cîţ i buieri ai, bre omule?
― Cîţ i? Cîţ i?... Iaca am ş ase boieri. Un loc, ş -un boier; un boier, ş -un loc: ţ i-a
hi?
― Sî tră iascăş ă sî buieri ş i sî mai facăîncăş ă sî. Poţ i sî ai ş iş ă pti, nu-i
suparari, cî tot mai ră mîni un locş or pentru un comersant din Fultiş eni...
― Cum, jupîne? se încruntăGheorghiţ ă.
― Iaca-s opt locuri! Poţ i sî-ntrebi ş i la conductor...
Gheorghiţ a înghiţ i morala fabulei.
Jupînul izgoni valiza de la spate, se instalădefinitiv ş i total în locul ei ş i
adă ugăcu un ton protector:
― Ian ascultă , bre buieti, da ci crezi tu, căAron Rosenzweig din Darabani îi
un prost?! Sî am eu atîtea suti-n buzunar cîţ i buieri ai tu mai puţ in di ş ăpti, ş i am
făcut un ghiş eft! Uiţ i, bre: un jamantan, doi, trii, patru, ş i pi tă ţ
i stăscris la fel: D.
D. ... Ai ş i tu un buier, hai sî zîcim doi: mai dau eu unu di la mini, ş i vrei sî ţ ii opt
locuri? Da ci, bre?
Între timp, un cap obidit de "familist", cu tot arhipelagul progeniturilor în jur,
se ivi la uş a compartimentului:
― Mărog dumneavoastră , nu mai e vreun loc?
― Plin, domnule, ş i arhiplin: nu vezi? se iuţ i Jupîrnul umplînd
compartimentul eu vocea ş i gestul.
Aş a se nă scu alianţ a dintre Gheorghiţ ăa Marandei ş i Aron Rosenzweig din
Darabani.
*
Mai erau cincisprezece minute pînăla plecarea trenului. Din vagon în vagon,
vibra toaca barbarăa ciocanului de control izbit în roţ i.
Domnea o că ldurăde mansardă . În toate compartimentele, batistele circulau
languros, ca în galerie la ultimul act al Traviatei. Din clasa treia pînăla vagonul
de dormit, conversaţ iile se reduceau la repeţ irea cuvîntului "că ldură ", întovă ră ş
it
de o sudalmăsau de un oftat, la clasa treia, de o interjecţ ie sau de o anecdotă
pipă rată , la clasa doua, de un aforism sau de o comparaţ ie intercontinentală― uf!
ca la ecuator! ― în clasa întîia ş i de o înghiţ iturăde bere sau de apăminerală
frapatăla vagonul de dormit.
În faţ a trenului Bucureş ti-Iaş i defilau tă vile cu ş priţ uri ş i că ldările cu limonă zi
galbene ş i roş ii. Bineînţ eles, Aron Rosenzweig îş i scosese ş i surtucul ş i
manş etele, ră mînînd în ţ inutăde dugheană . Într-o clipă , din "jamantanul" coborît
din reţ ea ş i aş ezat pe braţ e ră să ri scrumbia de putină , înfă şuratăîntr-o gazetăcu
portretul sinuos al lui Take Ionescu, salamul strident usturoiat, sfertul de "coilici"
şi cîteva zarză re atît de pistruiete, căpă reau semite.
În faţ a lui Aron Rosenzweig, care introducea în gurăcu degetele ş i cu lama
cuţ itaş ului aceste uleioase alimente, Dă nuţstrîngea în mînă― mîna ascunsăîn
buzunar ― un trandafir să rutat de Adina. Tot sufletul lui era o mînăcrispatăpe
un trandafir. Un trandafir roş u ca o să rutare în întuneric, cînd trupurile-s lipite ―
dens, adînc, elastic, aromat ş i că rnos, cuprins în pumnii Adinei ş i să rutat în
miezul petalelor ca o gură .
Ultima ei să rutare ardea în trandafir.
Adina! O ţ inuse în braţ e pînăîn clipa cea din urmă , legă nînd-o ca pe un copil
mic, respirînd-o ca pe un braţde sulfină , strîngînd-o ― înfricoş at şi superstiţ ios
― ca pe un odor furat din biserică ; netezindu-i fruntea, închizîndu-i pleoapele,
acoperindu-i buzele, ca săi le simtăumede în palmă , ca un plîns, dezmierdîndu-i
cu o sfîş ietoare castitate sînii ― trup în trup cu ea, ca pînza coră biei cu vîntul
care o alintă , o umple, ş i o poartă ,ş i o pă răseş te undeva în largul mă rilor amare...
Aron Rosenzweig, muş tele, pă retele vagonului cu harta că ilor ferate erau
stră vezii sau absente pentru ochii lui Dă nuţ . Uneori tresă rea: Adina nu mai era în
braţ ele lui. El era singur într-un vagon gata de plecare, cu Mircea ală turi ş i cineva
în faţ ă... Singur... Să rută ri fă răde numă r îi acoperiserăfaţ a, ochii, gîtul, că zînd ca
ploiţ ele pe faţ a apelor triste. Parfumul Adinei era atît de viu ş i de prezent în jurul
lui, desprinzîndu-i-se din haine ş i din amintiri, căparcădoar dantela unui evantai
clă tinat îl despă rţea de ea, vestindu-l că -i ală turi ― ş i nu era; căparcăar fi ţ inut-o
în braţ e fă răs-o simtă― îi era atît de fireascăadorabila greutate a trupului ei! ―
şi n-o ţ inea...
Îi venea mereu să -ntoarne capul, că utînd-o, ş iş tia că -i zadarnic, ş i totuş i,
inima bă tea sperînd miracolul neîntîlnit de ochi.
Se simţ ea ca o albie de rîu brusc secată ; dureroasămirare a întregului trup;
nod de lacrimi în gît...
― Mircea...
― Ce-i, Dan?
― ...Nimic...
Înghiţ i. Tă cu. Aş teptăpînăcînd tremurul se duse în adîncuri. Nu putea vorbi.
Brutale, vorbele vibrau în el ca paş ii într-o încă pere cu fragile cristale.
― S-s-salve, mă ! V-v-văcaut, ş -ş -ş mecherilor, d-d-d-o oră !
Jovial, ca o sticlăde bere destupată , Tonel apă ruse în prag. Alb din cap pînă -n
picioare în hainele civile, inaugurase o ş apcăde ofiţ er de marină , cu cozoroc
plecat, chenar de mă tase brodată , bufînd spumos în faţ ă , aş ezatăpe-o ureche,
lăsînd săse vadă"freza".
De cînd promovase în clasa opta, purta inel cu cap de mort.
― I-i-impresioneazădamele, mă !
Dă du buzna în compartiment, ghiontindu-l pe Aron Rosenzweig ş i cerîndu-ş i
scuze, în timp ce clipeala ochiului atră gea atenţ ia bă ieţilor "c-c-că -i ş -ş -ş me-cher
Tonel!" Se aş ezăîntre Dă nuţş i Mircea, picior peste picior, dupăce-ş i trase
pantalonii în sus.
― N-n-nu ş tiţi, mă ! S-s-senzaţ ional! T-t-tonel s-ssss-se face o-o-ofiţ er de a-a-
artilerie!... Î-î-îmi torn, mă , n-n-niş te pinteni! Ţan-ţ an-ţ an; zim-zim-zim...
Un pinten în piciorul lui Aron Rosenzweig, care zîmbi cordial.
Tonel se întrerupse brusc, încruntîndu-se, cu că lcîile lipite marţ ial ş i nările
agresive:
― P-p-pute, mă ! Aspirăcopoieş te. P-p-pute, mă, a u-u-usturoi! [...] Ce-ce-ce,
mă ? Tonel are nas, d-d-delicat! I-i-ia vedeţ i, mă...
Scoase din buzunar o batistăde mă tasăvioletă , fluturînd-o pe la nasul
bă ieţilor: usturoiul îş i gă sise un demn adversar în parfumul batistei.
― Ce-ce-ce ziceţ i, mă ?! E-e-e de la o damăf-f-faină! Coborî tonul, cu mîna
pe gură , ca un paravan pentru scobitoare. F-f-fiţ i discreţ i! E-e-e coristăla "G-g-
grigoriu". D-d-damăş ic, mă! Şmecher Tonel! A-a-apropo! V-am adus, mă , cinci
"Peliş or". F-f-fumaţ i, mă ! S-s-sînteţ i într-a opta! Ce dracu! Cu-cu-cu aur, mă !
Şic!
― Mulţ umesc, Tonel, tot bă iat de treabăai ră mas.
― M-m-măDelene, a-a-aide niţ eluşîn a-a-aparte. V-vreau să -ţi spun ceva c-
c-confidenţ ial.
Trecurăîn coridor.
― I-i-iote, mă : p-p-poţ i să -mi dai un p-p-pol? î-î-î-înţ elegi ― d-d-da fii
discret, mă― p-p-pentru fetiţ a mea.
De mult îl pîndeau lacrimile pe Dă nuţ . Auzind cuvîntul de fetiţ ă , insolit în
vocabularul lui Tonel ― rostit cu o galantăduioş ie, duioş ie totuş i ― Dă nuţclipi,
şi în timp ce mîna că uta porte-feuilles-ul, întoarse capul spre fereastră .
Tonel urmă rea mîna lui Dă nuţcu o explicabilăconcentrare.
Mîna intrăîn buzunarul de la piept, apucăporte-feuilles-ul ― Tonel începu să
fredoneze un marşzburădin buzunar pe frunte, fă răporte-feuilles...
― L-l-l-ai pierdut, mă ? gemu Tonel.
C-un salt de sălbă ticiune, Dă nuţizbucnise pe coridorul vagonului spre uş ă ,
îmbrîncind pasagerii din cale. Tonel scoase capul pe fereastră , tunînd dupăel:
― Che-che-cheamă , mă , poliţ ia! Ce-ce-ce-i porcă ria asta? C-c-ca-n codru,
mă !
La glasul lui Tonel, formidabil ca o trîmbiţ ăwagneriană , ferestrele se
umplurăde capete.
― Taci, Tonel!
Mircea privea peste umă rul lui. Presimţ ise. Vedea. În faţ a ferestrelor trenului
întreg, ca doi actori pe scenă , Dă nuţş i Adina se strîngeau în braţ e. Aneta arunca
priviri circumspecte în jur.
― Ce ruş ine! exclamăMircea roş indu-se.
― F-f-fainădamă ! admirăTonel dezinteresat, uitîndu-ş i necazul. A-a-al
dracului Deleanu!... D-d-da nici servanta nu-i ră u!
― Urcaţ i-vă -n vagoane! Pleacătrenul!...
― M-m-mă , Balmuş e, f-f-fii bă iat de inimă! F-f-fă -mi bine cu cinci lei. S-s-
să-mi scot ghetele de la reparat. P-p-pe onoarea mea! Ţ-ţ -ţi-i trimit i-i-imediat. A-
a-ai parola mea de a-a-artilerist.
― Poftim. Du-te.
― S-s-salve, mă . E-e-eş ti miş to!... Ce-ce te uiţ i la mine, mă , jidove? Ce-ce-s
usturoi?
Se coborî în goană , aruncînd în treacă t o ocheadăcapului unei femei
însă rcinate.
În urma trenului, douăpersoane staţ ionară , petrecîndu-l cu privirile, desigur
nu din pricina melancoliei: Aneta ş i Tonel.
Aneta ş tia cătînă rul cu prestanţ ăofiţ ereascăo vă zuse coborînd dintr-un
vagon de clasa întîia. Privind trenul, avea aerul căregreta pe o prietenăplecată .
Tonel ş tia căAneta urcase în vagonul de clasa întîi valiza damei lui Deleanu.
Dar Aneta nu ş tia ce ştia Tonel. Cît despre Tonel... La urma urmelor, ş i la
clasificaţ ie Deleanu era printre cei dintîi, Tonel în vecină tatea corigenţ ilor... D-d-
dama săfie bine, restul nu importă !
Şi iatăcum destinul ironic hotă rîse cănu polul lui Dă nuţ , ci moneda de cinci
lei a castului Mircea săaibăo destinaţ ie frivolă , prin mijlocirea lesne
consolabilului ş i democratic galantului Tonel.
Din cele ş ase locuri spaţ ioase ale compartimentului de clasa întîia, Adina ş i
Dă nuţocupau unul singur, prea larg ş i acela pentru îmbră ţişarea lor. Erau strînş i
unul în altul, obraz lîngăobraz, tîmplălîngătîmplă , suflare lîngăsuflare ― mici
şi adă postiţ i în bucuria lor, ca doi sîmburi gemeni în aurul unei caise coapte.
Tăceau. Îş i ascultau bă tăile inimilor, cum asculţ i marea. Uneori, Dă nuţaprindea
lumina ca s-o vadăpe Adina.
― Adina!
― Dă nuţ !
Zîmbeau. Şi-atît. Stingeau lumina, gră biţi săpă streze în ochi zîmbetul de-o
clipă , ghemuindu-se iar ală turi. Nu simţ eau iutile bă tă
i de gene ale clipelor. Se
ştiau în uitarea întunericului. Nu schimbaserănici o vorbăde cînd erau ală turi.
Şuierul locomotivei!
Se apropiau de Chitila. Dă nuţstrînse mai tare pumnii Adinei.
Trenul intrăîn staţ ie. Se opri, cutremurînd vagoanele pe inima lui Dă nuţ .
Dezmierdăcu fruntea obrajii Adinei. Nu putea vorbi.
Trecurăîncet clipe repezi.
Gorniţ a sunătrist prin corul greierilor.
Îi bă tea inima greu, de sus, cum cad copacii sub secure, lă sînd goluri.
Trenul se smunci, hurducînd fieră rii, sunînd tampoane.
Trenul se urnea.
I se pă ru căAdina se smulge. Nu-i putea spune "ră mîi", fiindcănu putea
vorbi. Nu putea s-o ţ ie cu puterea mînilor, fiindcăn-o avea. Dulce, îi alintă
tîmplele, rugînd-o mut sănu-l pără sească .
Chitila ră mase în urmă .
C-un oftat greu, Dă nuţîş i lăsăcapul pe umă rul Adinei.
Roţ ile goneau spre o despă rţire.
Adina! Adina! O ţ inea în braţ e, şi clipele i-o furau: ca un nisip de aur printre
degete, era ş i nu era.
Coase tă cute coseau pe sus lanuri albastre ş i aurii; pe margine de zare, în
aburi, că piţa lunii
Cînd ş i cînd, cîte un buhai de baltăarunca un gemă t surd de geamandură .
Ţiuitul greierilor încreţ ea în noapte tremur de ape pe prunduri...
O stea se desprinse înecîndu-se limpede...
Braţ e de copaci ameninţ ară ...
Plopi profilîndu-ş i solemni verticalele rigide, ca învieri din moarte...
Flori zîmbiră -n vînt prin somn...
Dealuri bă tînd mă tă nii în mănă stirea clarului de lună ...
Un glas de cucuvaie se vă ită ...
Fumul maş inei, îndesit, tulbura noaptea: margina lunii se înnegri, ca rana
ciupercii veninoase...
Miros de funingine. Alt ş uier. Trenul se opri. Cîteva lumini. Cîteva vorbe, cu
noaptea între ele. Gorniţ a.
Un fluture de aur cafeniu intrăş i ieş i catifelat, ca o suflare într-o blanăde
lutră .
...Copaci în galop... Rotocoale de lună ... Umbre zimţ ate de lumini... Curgerea
ondulatăa sîrmelor de telegraf...
Capul Adinei pe umă rul lui...
Adina!
Cine-i Adina?... O greutate în braţ ele lui... Un număr oarecare de kilograme
graţ ioase... Păr, ochi, gură , picioare, mîni ― cu numele Adina.
O cutie de chibrituri; altăcutie de chibrituri: indiferent care, tot cutie de
chibrituri... Preferi o cutie de chibrituri alteia?
Atîtea femei... Atunci? De ce Adina?...
― Biletele, vărog!
― Sst, Dă nuţ ! Măduc eu.
Adina ieş i pe coridor fă răsăaprindălumina. Ră mase singur în întuneric.
Acelaş i gol din braţ e-i trecu în inimă .
Adina! Adina!
Strînse trandafirul din buzunar. Era veş ted, istovit: cenuş ăa propriului să u
foc.
Braţ ele Adinei îi încolă cirăgîtul. O simţ i iară şi pe genunchii lui. O strînse
lîngăel aproape, mai aproape; ar fi vrut săfie Adina cuţ it, săş i-l împlînte pînă -n
plăsele.
Se adînceau în noapte... Negru ş i alb, că rbune ş i cretă ... Încruntă ri de umbră ,
destinderi de lumină ...
O cumpă năspre cer, ca un scheletic braţde fachir...
Biserici, ca melci cu coarnele afară , în palma albăa cîmpiilor lunare...
Lă tră turi de cîni...
Ră coare cu miros de harbuz...
Tropot aerian de broaş te...
Scîntei de locomotivă , ca sate depă rtate în noaptea învierii...
Aureolăîn tablouri de Rembrandt... Abur luminos de oraş ... Focuri... Lumini,
lumini, lumini de pretutindeni, în galop orbitor.
Ploieş ti!
Oraş ul se apropia spectral.
Gara, metalică , dură , cu contururi brutale ş i lumini brutale.
Vociferă ri.
Electricitatea peronului luminăcapul Adinei copilă ros, copilăros...
― Du-te, murmurăDă nuţ.
Molatecă , tristeţ a se revă rsa ca sîngele din arterele tă iate, lă sînd o istovire
somnolentă .
― Măalungi, Dă nuţ ?!
Dă du din cap ostenit, ostenit. Îi pipă i faţa, fă răs-o privească , tră săturăcu
trăsătură .
― Poftiţ i în vagoane...
Vagoanele tresă riră , se cutremurară. Tactul roţ ilor crescu, topindu-se într-un
huruit uniform.
― Adina!
― Ră mîn.
― Adina!
Ploieş tii erau în urmă .
― Prostule!
Rîdea. "Prostul", în genunchi în faţ a ei, îi să ruta rochia, picioarele...
Adina aprinse lumina. Îl aş ezăpe canapeaua din faţ ă . Era docil ca o pă puş ăîn
mînile ei de pă puş ă .
― Dă nuţ , cu tine-s toatănoaptea, toatănoaptea. Uite-mi scot pă lă ria. Ce mai
vrei? Sămădezbrac nu pot. Dă nuţ
, nu plec.
Încet cu-ncetul, bucuria incredulădin ochii lui Dă nuţse prefă cu într-un
zîmbet de convalescent.
― Cum să -ţi mulţ umesc, Adina? Cum? N-am nimic, nimic, ş i tu eş ti aşa de
bună !...
Zîmbi copilă reş te, cu ochii uzi.
― Uite, Adina, sănu te superi, îţ i dau tot ce am mai scump...
Vîrî mîna în buzunar ş i scoase un ghem de petale veş tede: trandafirul să rutat
de Adina, la despă rţ ire.
― Ţi-l dau ţ ie, Adina...
Se aş ezăală turi de ea. Stinse lumina.
― Sătă cem, Adina. Vreau săstau lîngătine, cu ochii închiş i, o noapte
întreagă ... Adina, tu nu ş tii ce-i o noapte întreagă !
Aprinse din nou lumina, ca săvadăpe faţ a ei dacăş tia ce-i "o noapte
întreagă ".
O stinse iară şi. Prin întuneric să rutăfruntea Adinei, ţ inîndu-i amîndouă
mînile într-o mînă , cu cealaltăcuprinzîndu-i capul. O strîngea lîngăel, fă răs-o
vadă , fărăsăse gîndeascăla ea, neîndră znind să -ş i priveascăfericirea, cum îţ i
acoperi ochii în faţ a soarelui.
Începu iară şi, la fereastră , jocul priveliş tilor subt lună . Începurăiară
gîndurile...
― Adina...
Avea glasul schimbat, de fricăparcă .
― Ce-i, Dă nuţ ? Te-ai speriat?
― Adina... tu ş tiai...
― Ce, Dă nuţ ?
― Ce săş tiu, Dă nuţ ? Nu pricep!
― Nu... Nu se poate!
― Spune, Dă nuţ .
― Nu. Prostii de-ale mele!
― Te rog, Dă nuţ , spune-mi.
― Nimica, nimica... Adică ...
Îşi aminti geamandanul adus de Aneta. Aprinse brusc lumina. Vorbi pripit,
privind-o în ochi.
― Adina, tu erai hotă rîtăsămăînsoţ eş ti?
― Prostule, mămai întrebi?!
― Adina, glumeş ti?
― Ştiai de la început?
― Sigur, Dă nuţ . Puteam săte las eu singur?
― Adevă rat, Adina?
― Uite biletul: "Bucureş ti-Iaş i". Şi ţie ţ i-am luat bilet...
― Vai!
― Ce-i, Dă nuţ ? Dă nuţ !
Îi apucămînile.
― Nu. Fugi, fugi! E îngrozitor!.. Vai! ce cruzime !
― Dă nuţ !
― Vai, vai, vai!
Să rise de pe banchetăcu o cutăîntre sprîncene. Şi era o mirare îngrozităîn
privirea lui, ca ş i cum, brusc, Adina ar fi îmbă trînit.
Adina se ridică . Îl luăde gît. Dă nuţse scutură , îndepă rtînd-o brutal.
― Dă nuţ ! De ce măchinuieş ti, Dă nuţ !
― Eu te chinuiesc? Eu? Şi tu ai curajul săspui cuvîntul acesta? Tu, care m-ai
chinuit, tu, care m-ai lă sat săsufă r lîngătine, fă răsă -mi spui o vorbă !... Adina, e
îngrozitor! Ştiai căvei merge cu mine, ş i-n loc sămi-o spui de la început,
frăţeşte, ca săne fie tot drumul o lungăbucurie, m-ai lă sat sămărod lîngătine...
De un stră in, ş i tot ţ i-e milăcînd sufere!... Şi tu crezi cămăiubeş ti! Poţ i spune
una ca asta! Ai curajul sămi-o spui în faţ ă!... Dragoste de vierme! Îţ i place sămă
chinuieş ti, sămăvezi plîngînd, sămăvezi suferind: asta-ţ i place... Că lău! Mai
bine urăfă ţ işă, decît astfel de dragoste!... Tu eş ti duş manul meu... Mai bine mă
lăsai săplec singur...
Se plimba cu paş i smunciţ i în spaţ iul îngust dintre canapele. Vîntul îi flutura
spirale de pă r luminate de lampă, abă tîndu-i ş uviţ e peste frunte, ş i-i umfla gulerul
alb al că meş ei de sport, larg ră sfrînt peste gulerul hainei, dînd o miş care
copilă reascăgîtului rotund ş i un accent candid gurii ş i bă rbiei.
Şi vîntul vitezei, ş i ritmul roţ ilor erau un îndemn la agitaţ ie, la mînie.
Impetuoase, vorbele o izbeau pe Adina în frunte, în obraji ş i-n piept. Uneori
ridica mînile, apă rîndu-se ca de flă că ri.
Cînd era speriatăpă rea mai mică , fiindcăochii îi creş teau ş i gura i se strîngea,
puerilizînd nasul. Nu ajungea cu picioarele pînă -n duş umea: îi atîrnau nemiş cate,
fărărează m. Boabe de nă duş ealăîi picurau pe frunte, dînd feţ ei mai multă
dezolare decît lacrimile. Îş i muş cămaş inal un deget. În ră stimpuri mîna-i fugea
de pe faţ ă , lă sînd-o cu buzele întredeschise de o spaimăcarminată .
O zdruncină turăa trenului îi aruncăîn braţ e pă lăria de pai galben cu panglici
albastre. Panglicile fluturau. Dă nuţîş i sprijini bă rbia de marginea ferestrei,
cufundîndu-ş i capul în vînt ş i-n noapte. Cîntecul greierilor intrădin nou în
tăcerea compartimentului. Fluturi se roteau în jurul lă mpii, dînd o impresie de
intimitate. Încet cu-ncetul, imagina Adinei, o clipăîntreză ritădin plinămînie ―
cu fruntea nă duş ită, gura deschisă , ochii mă riţ i, pă lă ria de pai în braţ e, umerii
descurajaţ iş i picioarele atîrnînd pe marginea canapelei ― începu să -l obsedeze.
Vroia săscape de ea ş i nu putea. Gîndul îi fugea la Bucureş ti: vedea casa Adinei.
În odaia ei de culcare. Dă nuţplecase. Pe marginea patului, Adina, cu pă lă ria în
braţe, fruntea nă duş ită , ochii măriţ i... Pleca ş i ea dupăel...
Fugea la Iaş i: o camerăde hotel. Cald. Muş te. Oglinda pă tatăde stropi de
săpun. Pe marginea patului, Adina, cu pă lăria în braţ e, fruntea nă duş ită... Plecase
cu el. Era singurăla Iaş i, într-o camerăde hotel, aş teptînd trenul de seară ...
Noaptea, în trenul Iaş i-Bucureş ti. Într-un compartiment, Adina, cu pălă ria pe
braţe, fruntea nă duş ită ... Se întorcea singură ...
Oriunde, în oriş ice decor asupra că ruia îşi apleca închipuirea, aceeaş i icoanăa
Adinei, de fetiţ ădezarmată , pă ră sită , ca în poveste parcă , la o marginăde codru
cu lupi, arunca o chinuitoare melancolie...
...Şi mică ,ş i adorabilă , ca un mă rţ işor pierdut de un copil... Simţ ea durerea
unui copil care ş i-a pierdut mă rţiş orul...
Se trezi plîngînd pe marginea ferestrei, în noapte ş i vînt. Pică turi repezi îi
sărau buzele.
Maş ina aruncăun ş uier. Se apropiau de o staţ ie. Auzi alt plîns, îndă ră tul lui.
Se întoarse. Adina, cu pă lă ria trîntităpeste dezordinea pă rului, cu obrajii aprinş i,
cu geamandanul într-o mînăş i pelerina de voiaj pe braţse uita în jos.
― M-m-măduc... a-a-asta... u-ultima noapte... Măduc... A-a-are să -ţ i pară
rău...
Cînd trenul porni din staţ ie, lumina din compartiment era din nou stinsă .
Trandafirul dă ruit Adinei fusese redă ruit lui Dă nuţ . Pelerina Adinei era pe umerii
lui Dă nuţca sănu ră cească . Adina n-avea nevoie de pelerină . Ea era mă rţ işorul
lui Dă nuţ― regă sit.
*
Mircea nu-ş i luase nici o carte de cetit, crezînd c-o săstea de vorbătoată
noaptea cu Dă nuţ . Pe Adina n-o prevă zuse. De aceea că rţile erau în fundul cufă -
rului, la vagonul de bagaje. Dă nuţcu Adina...
Nu numai căn-avea nici o carte ― dacănu de cetit, cel puţ in de ţ inut pe
genunchi ― dar nici nelipsitul creion. În emoţ ia plecă rii precipitatăde sosirea
intempestivăa lui Dă nuţş i de trepidaţ iile automobilului de la poartă , îş i uitase
creionul ş i mă nuş ile pe mă suţ a de noapte. Îi lipsea ş i gulerul tunicii de ş coală , pe
care-l descheia din cheutoarea de sus, cufundîndu-ş i bă rbia în el pînăcînd simţ ea
înţepă tura rece a cheutorii de jos. Era îmbră cat la fel ca Dă nuţ: haina de cover-
coat, cu largi buzunare aplicate ş i centurăla mijloc. Că meş a cu guler ră sfrînt îi
decolta gîtul mai mult delicat decît slă buţ . Avea mereu impresia căi-a crescut
gîtul, subit, schimbînd raportul familiar dintre trup ş i cap. Trupul alunecase
parcă , lă sîndu-se în jos, ca pantalonii cînd se desprind din bretele.
Ridicol?...
În vagon nu era oglindă , nici vigilentăopinie publică , deoarece Aron
Rosenzweig, singurul tovară şde că lătorie al lui Mircea, dormea. Dormea lungit
pe toatăcanapeaua, cu faţ a în sus, mîna pe buzunarul de la piept ― nu din cauza
inimii, ci a banilor ― cu Adevărul peste cap, batista sub, ş i picioarele în aer,
exact ală turi de canapea, ca sănu plă teascăamendă . Insensibil la muş te ş i la
visuri, Aron Rosenzweig horă ia, aspirînd aerul pe nas, ş iş uiera, expirîndu-l pe
gură . Astfel: hrrrr-h-h-ha; fiuuuu-uuisss-iuuu...
Totuş i, era bine în compartimentul întunecat; Aron Rosenzweig evaluase cu
un ochi infailibil timiditatea lui Mircea ― muş teriu din aceia care intrăîn du-
gheanăş i nu îndră zneş te săiasăfă răsăcumpere, chiar dacămarfa nu-i place,
fiindcăse jenează― ş i stinsese lumina de îndatăce digestia-i chemase somnul.
Distrat ş i doritor de întuneric ― neavînd nimic de cetit ― Mircea apreciase ca o
delicateţ ăla adresa lui ş i-i mulţ umise.
― N-aveţ i pentru ce, mărog! replicase Aron, ca un adevă rat om de salon,
făcînd, concomitent cu vorbele, urmă toarea reflecţ ie: "Bun buiet! Iu măculc ş i el
spuni mersi!"
Se răcorise. Ră coarea îmbinatăuneori cu parfum de iarbăcoaptăş i de flori.
Vîntul era atît de proaspă t, încît pă rea căstrînge luna rece în mîni ş i apoi
cuprinde gîtul ş i pieptul lui Mircea, cum fac copiii neastîmpă raţ i ca să -ţ i dea fiori.
Dacăar fi că lă torit cu pă rinţii, ar fi auzit glasul cucoanei Catinca:
― Mircea, încheie-te la guler ş i pune-ţ i pardesiul. Nu-i nici o scofalăsăai
gutunar!
Zîmbi. Îş i mai descheie un nasture, ră sfrîngîndu-ş i gulerul ş i mai tare,
inocentătemeritate de republican abia ieş it de sub regimul absolutist.
Niciodatănu că lătorise singur. Era stă pîn pe bagajele, banii ş i trupul lui. Nici
pă rinţ i, nici profesori, nici camarazi, nici cunoscuţ i, nici uniformă . Senzaţ ii de
anonimat ş i emancipare.
În gara Ploieş ti se coborîse săbea un ş priţ , deş i avea un termos cu oranjadă
pregă tit de-acasă ,ş i deş i nu putea suferi ş priţ ul cu sifon, înţ epător ca un obraz
neras.
Îl bă use în silă , pe jumă tate numai, convins căscapătrenul ş i vrînd să
dovedeascăunei persoane care-l privea cănu se intimideazăîn faţ a unui şpriţ
. Se
întorsese sughiţ înd, ş i-şi reluase locul meditînd nedumerit la pasiunea lui
Caragiale pentru vulgarul ş i odiosul ş priţ .
Trecuse vremea...
Mizil...
Buză u...
La capă tul că lă toriei ― Medeleni... Numele suna lung, lung, dominînd
melodic larma roţ ilor.
"Măduc la Medeleni... Am săstau la Medeleni... Moş ia Medeleni...
Medeleni"...
În huruitul trenului, gîndurile aveau o dicţ iune clară , sonoră , atît de sonoră , că
dacătovarăş ul de drum n-ar fi dormit ― horă ia fă răîntrerupere ― s-ar fi temut
sănu-l audă .
"Mircea Balmuşla Medeleni... Mircea Balmuşîş i petrece vacanţ a la
Medeleni..."
Combinătot felul de fraze ş i propoziţ ii cu leit-motivul Medeleni. Ştia perfect
căse duce la Medeleni, căMedeleni e numele unei moş ii, cămoş ia Medeleni
aparţ ine familiei Deleanu... Şi totuş i, îi era cu neputinţ ăsăconceapăMedelenii ca
pe o realitate la care va participa ş i el. Cînd se gîndea la Bucureş ti, vedea
grămezile de case, nă vala oamenilor ş i a vehiculelor, simţ ea mirosul de asfalt, de
benzinăş i de gaz aerian; cînd se gîndea la Iaş i, vedea procesiunea spre cer a teilor
Copoului, albă strimea ondulatăa dealurilor, auzea roţ ile hurducate prin bolovani
ale rarelor tră suri, trapul ş chiop al cailor jigă riţi, nazaliză rile negustorilor de
haine vechi, lă tratul cînilor, spaţ iat de tă ceri cîmpeneş ti...
Cînd se gîndea la Medeleni vedea o carte: roman sau versuri?... Vedea
lămurit cartea cu copertăgalbenă , ca a celor editate la "Mercure de France", ş i pe
copertătitlul cu litere negre:
MEDELENI
...Şi subtitlu:
OLGUŢA.
Nu Olga.
Olga...
Olguţ a...
Olga...
Cum cobori trepte spre mare...
Adormise? Nu. Era treaz. Îş i vedea vecinul. Şi chiar dacăadormise ş tia căse
deşteptase. Ştia, fiindcăse auzea el singur pronunţînd vorbele: "Sînt treaz". O
carte groasăcu filele netăiate:
MEDELENI
OLGUŢA
Roman
― Copil...
Adormise cu capul pe braţ ele ei, dupăce o rugase stă ruitor sădoarmăea cu
capul pe braţ ele lui.
― Eu nu pot dormi, Adina, o asigurase Dă nuţcu aerul protector al bă rbaţ
ilor
faţăde gingăş ia şi delicateţ
a femeilor.
Zîmbi dezmierdîndu-i capul. Dormea trupul robust ş i capul cîrlionţat,
îndepărtînd mereu prin somn pelerina cu care, necontenit, Adina îi acoperea piep-
tul şi gîtul. Dormea închis ermetic în egoismul franc al somnului tineresc,
nepă sător pentru tot ce-l înconjoară , preocupat de cît mai mult confort, doritor de
cît mai mult spaţ iu; somn lacom ş i despotic în cuprinsul trupului ş i chiar dincolo
de el. Dacăde-afarăn-ar fi venit ră coarea vîntului, ş
i dacătrupul elastic al Adinei
n-ar fi fost moale, cald ş i afectuos somnului lui, desigur căar fi înlă turat-o cu
miş că ri iritate, cum înlă tura pelerina care-i gîdila pieptul gol ş i bă rbia. Era o
pernăbunătrupul Adinei într-un vagon hurducat! Cît de bine cunoş tea somnul lui
Dă nuţ ! Întotdeauna Dă nuţvroia s-adoarmăcu ea în braţ e, ţinînd-o lipităde trupul
lui. La început o strîngea tare cu braţ ele ş i cu picioarele, încercuind-o aprig,
curmîndu-i suflarea, încrustînd-o în el, îndurerîndu-i trupul. Strînsoarea încordată
îl ostenea. Întîia aplecare umbrităa somnului desfă cea nodul pasionant al
braţ elor. O datăcu venirea somnului o pă ră sea, ca un înotă tor entuziast pe cel
care ră mme lîngămal, terestru. Trupul adormit uita cu desă vîrş ire trupul iubit de-
ală turi, trupul atent, care-i adă postea într-un golf cald somnul nepă să tor.
Iarna, trupul lui Dă nuţlua curba trupului Adinei, ş i, cînd insinuant, cînd
autoritar ― dormea pe-o coastă , arcuit ca un crai-nou, cu capul în piept, acoperit
de plapumă― o împingea spre pă rete. Ea dormea cu spinarea lipităde pă retele
dur ş i rece ― Dă nuţîn că ldura de plajăvă ratecăa trupului ei docil. Vara, o tolera
atîta vreme cît trupul ei ― îmbă iat în apărece ― pă stra ră coarea unui miez de
portocală . De îndatăce se încălzea, o izgonea ca pe o pernăinoportună . Se lepă da
de ea. O lovea cu picioarele, prin somn, bineînţ eles. Tot trupul lui spunea: "Nu.
Dă -mi pace. Du-te. Fă -mi loc." Ea dormea troienităîn pernele înnă buş itoare, cu
plapuma de varăîn braţ e, pe o aş chie de pat ― Dă nuţgol, cu braţ ele întinse în
lă turi ş i picioarele larg desfă cute, ca un zeu orizontal al patului.
Niciodatănu destă inuise lui Dă nuţceva despre somnul lor, despre somnul lui:
secretul ei. Dă nuţera convins căel, ş i numai el, e paznicul somnului Adinei.
Explicabil de altminteri: Adina dormea mai tîrziu decît Dă nuţ , fiindcăadormea
mult mai tîrziu decît el. Deş teptat din somn înaintea ei, uneori cast, o să ruta, o
acoperea, privindu-i la lumina dimineţ ii capul îngropat în pă r sau în pernă , cu
atitudini înduioş ate, părinteş ti. Alteori o dezgolea fă răcruţ are, deş teptînd liniile
trupului somnoros cu dezmierdă ri lungi, ca zborul berzelor pe rozul cîmpiilor în
zori.
Cunoş tea somnul ş i trupul lui Dă nuţdeopotrivă . Spinarea zveltă , cu umerii
abia bă rbăteş ti şi gîtul rotund; pieptul ş i pîntecele armonios reliefat de dunele
repezi ale muş chilor; amestecul de feminitate ş i virilitate al unor curbe ― umerii
― cu-al altora ― coapsele înalte ş i ovale ― al pielii dulci ş i al muş chilor tari;
mirosul să nă tos de lemne tă iate, subt ploaie, ş i de mă r domnesc; ş i să rută rile cu
gust de dude ză moase...
Îi iubise trupul de cînd îl vă zuse la patinaj, astă -iarnă , destă inuindu-ş i
viguroasa graţ ie şi sălbă ticiile trufaş e. Toatăfantezia buclelor ― ră suciri dîrze de
vreji, curbe molatece ― era transpusăîn ritmul care-l însufleţ ea pe gheaţ ă. Patina
cum îi era pă rul. Cînd fă cea "olandeze", se înclina atît de lin, în curbe atît de
lungi, încît avea impresia căse alintăpe aer, cum se alintăpisicile pe un fald ―
şi obrazul ei se apleca, urmă rindu-i curba, ca o dezmierdare pe obraz. Alteori
avea smuncitura aprigăa animalelor tinere cînd smulg smocul de iarbăsuculentă ,
alteori beţ ia lor cînd se rostogolesc în iarbă .
Avea opriri în vîrful patinelor, care-i dă deau zvelteţ a jocului de apăîn
gră dini... Îi iubise trupul de atunci, ş i nu se înş elase. Prietenele o dojeneau... Nu
regreta nimic. Dragostea lui Dănuţera violentăş i bogatăca o ploaie de vară .
Avea de la el amintiri care-i dă deau bă tă i de inimă . Între toate, una, încîntă toare.
Abia îl cunoscuse. Într-o după -amiazăde iarnăcu fulgi deş i. Dă nuţvenise la ea
acasă , pe la cinci, gă tit, prea parfumat, cu pete de cernealăpe degete ― cînd
intimidat, cînd înfricoş at. Bă userăceaiul. Apoi trecuserăîn salonaş . Ea, într-un
fotoliu, la gura sobei. Dă nuţ , la picioarele ei...
Tă cere... Tă cere... Tă cere...
Îi urmă rea valurile de sînge cum îi nă vă leau în obraji. Era ca o plimbare prin
alei de trandafiri.
Dupămultăvreme, îi alintase pă rul, pînăcînd îş i simţ ise mîna prinsăş i
sperios sărutată . Alte tă ceri.
Alte roş eli.
Îi simţ ea, la picioarele ei, truda de mugur care vrea săse deschidă .
Dă nuţîncepuse să -i dezmierde genunchii. Îi să rutase marginea rochiii.
Adina se ridicase. Dă nuţîi să rutase bluza, îl simţ ea crescînd spre ea, înflorind
asupra ei.
Îi tremurau mînile ca aripile libelulelor, ş i uneori îi auzea repede ş i înnă buş ită
dîrdîirea dinţ ilor.
Închisese ochii, lă sîndu-l gră bit ş i stîngaci să -i descheie bluza.
Şi-i deschisese iară ş i, ca săvadă , încă , obrajii lui roş i de ruş ine ş i mînile lui
tremură toare pe sînul ei, ca frunza plopilor pe goliciunea lunii pline... Şi abia
atunci cunoscuse fră gezimea unui obraz fierbinte de copil culcat pe sînul gol, ş i
să rutarea impusăunor buze sperioase ş i lacome, ş i întîiul zbor al unui trup timid
şi violent, ş i cearcă nele din jurul ochilor învinş i, ca douăcununiţ e de violete pe
care dragostea le pune adolescenţ ei...
...Ultima veghe a somnului care-i devenise scump. Cîteva ore încăde noapte,
şi trupul care-o tiraniza va pleca... Se ducea acasă , la pă rinţ ii lui: copil încă, ceva
mai puţ in decît atunci cînd îl cunoscuse, cu prezumţ ioasa siguranţ ăa primei
experienţ e.
Îl dezvă ţase de abuzul de parfumuri, inerent liceenilor îndră gostiţ i: la început
goliciunea lui era parfumatăca o batistăde cocotă . Înainte de a veni la ea, îş i
făcea loţ iuni de colonie pe tot trupul. Apoi, cu dopul mereu udat, făcea dîre de
parfum pe trupul îmbibat de colonie. Întrebuinţ a mai multe parfumuri deodată ,ş i
el, cel dintîi, suferea de pe urma acestui abuz echivoc, avînd mereu migrene.
Treptat-treptat, cu tot felul de vicleş uguri ş i mă guliri ― era susceptibil ca
femeile ră sfă ţate ― îi dovedise căparfumîndu-se abuziv îş i nimiceş te parfumul,
preţ ios ş i rar, de trup tînă r, să nă tos; căparfumul e ca ş i fardul...
― O piersică , Dănuţ , n-o parfumezi ca s-o mă nînci. E parfumatăgata. Şi
parfumul ei îţ i dăpoftăs-o muş ti. Dacăvrei săplaci femeilor... ş i mie, nu-ţ i mai
parfuma trupul.
Argumentul ― în stilul lui Dănuţ : fructifer ― fusese decisiv. În schimb, îl
învă ţase ce gen de parfumuri săîntrebuinţ eze, cît ş i cum: cu vîrful dopului, abia
umezit, o dîrădupăurechi, alta printre ş uviţ ele de la ceafă , alta pe batistă ,ş i-atît.
Parfumul din preajma pă rului, încorporat în caldul parfum al pă rului, devine
personal, ca o emanaţ ie proprie, ş i totodatără mîne depă rtat de buze, lă sînd
să rută rilor aroma lor acriş oară , nealteratăde nimic stră in.
Îl învă ţase de asemeni sănu-ş i lase brutalizat pă rul de foarfecele ş i
concepţ iile estetice ale bă rbierilor. Astfel, graţ ie sfaturilor ei, pă rul lui Dă nuţ ,
pieptă nat în sus, creş tea natural ş i bogat pe tîmple, pierzîndu-se dulce, nesimţ it
spre umerii obrajilor, nu oprindu-se brusc, tă ios, în linii geometrice, lîngăureche.
Absenţ a acelei embleme bă rbiereş ti ― desen fă cut cu echerul parcă―, atît de
frecventăla mai toţ i bă rbaţ ii, lă sa obrajilor nealterat plinul copilă resc, să lbă tăcit
puţ in, dînd impresia caselor cu zulufi de viţ ăsă lbatecăpe tîmple. De asemeni, la
ceafă , părul îngă duit săcreascăpînăacolo unde se opreş te firesc, înflorit în
răsuciri moi, pe care foarfecele abia le scurta, împodobea gropiţ a de sub care
porneş te gîtul ― gropiţ a minciunilor, în copilă rie, a să rută rilor, în adolescenţ ă―
umbrind-o puţ in, fă cînd săparăş i mai albăş i mai linălinia care alunecăspre
umeri, netedăca prefirarea unei ape pe o marmură .
Şi acuma, în ultima noapte petrecutăîmpreună , asupra despă rţ irii, ar fi vrut
să-i dea sfaturi care-i strîngeau inima.
O smunciturăa trenului îi cutremură. Dă nuţmormă i prin somn, întredeschise
buzele, le închise pe rînd ş i adormi din nou în caldul adă post.
― Copil!
Acelaş i lucru îi spunea Dă nuţei: "Fetiţ ămică ". Ce copil era încă ! Ce uş or
putea fi înş elat de aerul dezarmat al femeilor! Cîtăcredulitate în gelozia lui
veş nic bă nuitoare ş i atît de uş or învinsă !
Dacăi-ar fi spus cineva, dacăar fi cutezat să -i spunăcineva căAdina-i o
"femeie rea", l-ar fi sfă rîmat.
Îl vedea cu pumnii ridicaţ i, bă rbat în splendoarea mîniei. Şi totuş i era o
"femeie rea".
Îi dezmierdăfruntea.
Ştia, ea mai bine decît oricine, căîn mintea lui Dă nuţînfă ţ
iş area ei de copil,
de fetiţ ă, era o cauzăpermanentăde încredere invincibilăîn puritatea ei. Şi totuş i,
cîte femei, cu ea în frunte, n-aveau pe faţ ăteribila candoare a copiilor!
Ar fi vrut săaibăcurajul să -i spună : "Dă nuţ , nu crede. Pă zeş te-te. Nu
dezmierdăaceiaş i sîni de mai multe ori. Schimbă , Dă nuţ , femei dupăfemei, nu te
ataş a de nici una. Femeile-s crude", îş i aminti fericirea ei cînd Dă nuţsuferea în
braţ ele ei, ş i ce uş or, dupăce-o brutalizase cu vorba, o adorase ca pe-o
mucenică ...
― Bietul Dă nuţ !
..."Femeile-s crude. Uneori le place săchinuiască , mai mult decît săiubească .
Şi tu, Dă nuţ , eş ti aş a bun de chinuit! Îţ iş ade aş a de bine cînd te fră mînţ i, cînd
ameninţ i, aş a-i de frumoasămînia ta! Şi aş a-s de dulci obrajii tă i, buclele tale,
buzele tale cînd plîngi pe sînul gol"... Ştia, nu se putea altfel, c-or să -l dorească
multe femei, c-or să -l iubeascămulte, cămulte or să -l chinuiască .
Numai fetiţ elor de pension le place calmul idilic. Femeile adevă rate doresc
vîntul: masculin, pasionat, primejdios ― furtuna. Şi cît de minunate erau furtu-
nile lui Dă nuţ ! Furtuni în livezi bogate; numai că deri de fructe: culori în iarbăş i
arome ră scolite. Ar fi vrut să -l iubeascăş i să-l chinuiascăea singură , numai ea...
Nu ră scumpă rau, oare, veghile devotate ş i neş tiute de el din timpul nopţ ii, toate
răută ţile, toate perfidiile?
Inima ei simţ ea apropierea altor femei de trupul adormit ― simţ ea umbra lor
aplecatăpe inima ei ― de trupul că ruia îi dă ruise vibraţ ia dragostei.
Nu era Dă nuţcopilul ei? Nu refă cuse ea trupul lui? Altele i-l vor lua...
Dă nuţo iubea. O iubea?... Întîia lui dragoste, ră spîntia celorlalte.
Cunoscuse ş i ea, ca toţ i, întîia dragoste, deznă dejdea cu hohote de plîns a
despă rţirii, dorinţ a, din ce în ce mai somnolentă , de moarte, care, ca un cordial
amar, deş teaptăapetitul sporit pentru alte ş i alte iubiri ― ş i orgoliul primelor
succese, ş i falsa blazare timpurie, ş i curiozită ţ
ile ciudate...
Nu putea renunţ a la Dă nuţ ... cu totul. Cînd îl va revedea îl va gă si poate
înarmat cu experienţ a altei sau altor femei, mai puţ in copil... I se strîngea inima.
Ar fi vrut săaibăcurajul să -i spunătot, tot, tot: cît de primejdioase-s femeile,
cum usucă , lacome ca nisipul, cît sînt de viclene ş i de lucide; căau mai multe
sincerită ţi, pe cînd bă rbaţii n-au decît una, sau, dacăîncearcăş i ei săaibămai
multe, sînt simulacre artificiale, care nu pot înş ela... mai ales pe femei. Ar fi vrut
să -i spuie tot... Să -i spuie tot? Să -şi facăportretul ei? Să -i dovedească"tică loş ia"
ei ― cuvîntul era al lui Dă nuţş i-i ră suna cu accentul lui ― să -l dezguste ş i să -l
îndepărteze de ea, ca să -l fereascăde alte femei?
Nebunie...
Şi nici n-ar fi fost în stare. Simţ ea lă murit căn-ar putea destă inui nimănui
ceva despre ea. Nu era discreţ ie, nici pudoare: neputinţ ă .
Cu Dă nuţera într-adevă r o fetiţ ăcurată : nu-l minţ ea, nu-l amă gea. Aş a era
pentru el ş i cu el. Cum să -i spuie căe o tică loasă , cînd pentru el, în clipa cînd i-ar
fi spus aş a ceva, ar fi fost purăcum i-ar fi fost ş i faţ aş i sufletul atunci! I-ar fi
spus o minciunăară tîndu-i acel adevăr, ş i Dănuţn-ar fi crezut-o. O încercare de
sinceritate, inutilă , cu sunetul glumelor de prost gust. O ponegrire neverosimilă ...
O ponegrire: Adina lui Dă nuţera aş a cum o iubea el. Mai erau ş i alte Adine, dar
stră ine de el ş i de ei.
Atunci cum să -l păstreze pe Dă nuţ ? Cum să-l fereascăde celelalte? Cum?...
Nu plîngînd... Îl iubea atît de mult ş i-atît de curat, încît uitase căpeste o
să ptă mînăpleca în străină tate, pe socoteala altcuiva, oare o însoţ ea... Dă nuţ ,
fireş te, nu ş tia nimic: nici căpleacă , nici restul.
Cum să -l pă streze pe Dă nuţ ?
Scrisori? Să -i scrie? Nu. Hotă rît nu. O datănumai îi scrisese, fiindcăse
temuse căn-are s-o mai iubească ,şi-ş i pierduse capul. Imprudenţ ăpe care o
regreta. Singurul ei stil era trupul, pe care-l mînuia cum vroia. Nu ş tia săscrie.
Tot ce punea pe trup cădea bine; pe hîrtie, nu. Olandele, mă tă
surile, batistele,
postavurile ş i suplele ţ esă turi, culorile ş i liniile deopotrivăse însufleţ eau în mînile
şi pe trupul ei; cuvîntul, nu. N-avea darul de-a pune în cuvînt nici bă tăile inimii,
nici îngemă nata curbăa sînilor, nici culoarea ochilor, nici lumina pă rului. Nu ş tia
săpudreze cuvîntul, nici să -l îmbrace astfel încît mai aţ îţ ătoare să -i fie goliciunea,
nici să -i dea descurajarea umerilor, nici candoarea buzelor, nici ritmul coapselor,
nici parfumul pă rului.
Lebă dăcu nobile arcuri pe apă , devenităgîscăobezăpe uscat ― se simţ ea
ridicolăîn scrisori, de dragoste, fireş te.
Îş i dă dea seamăcămai ales lui Dă nuţnu trebuia să -i scrie. Între Dă nuţş i
trupul ei, între Dă nuţş i sufletul ei, numai amintirile lui trebuiau săfie. Scrisorile
ei puteau să -l facăsăzîmbească , săse jeneze. Trupul ei, era sigură , va ră mîne
flacărăîn amintirea lui. De trupul ei nu se temea nici în oglindă , nici în amintirile
bă rbaţ ilor.
Să-i trimeatăuneori fotografii: de pe o plajă , dintr-un parc, dintr-un port... Îşi
aminti de plecarea ei... Cum o săprimeascăDă nuţvestea plecă rii?
Sănu-i spuie?...
Se despă rţea de el mai greu decît crezuse. Aveau dreptate prietenele ei... Se
ataşase prea tare. Iubea...
― Îmbă trînesc?
Se simţ ea singură . Lacrimi dese-i izbucnirăpe obraji.
Dintîi acoperi pieptul lui Dă nuţ ş
, iarăi dezvelit; apoi îşi duse batista la ochi,
ca săopreascălacrimile care-i osteneau faţ aşi-i pă tau bluza.
"Gueule-de-Loup, Gueule-de-Loup,
Gueule-de-Loup c'est mon petit homme,
Gueule-de-Lowp, Gueule-de-Loup...51
Bariera se ridicase, dar Cneazu nu vroia sătreacăş inele. Cabra, scutura capul
nechezînd, izbucnea în lă turi, fră mînta pă mîntul, dă nţ uia pieziş , ca armă sarul din
poveste la podul cu împă ratul îmbră cat în blanăde urs, ca săse încerce vrednicia
feciorilor săi.
Pînăce trenul se opri în staţ ie, Monica-l îngă dui, stă pînindu-i numai pornirea
de fugăîndără t.
Monica încă leca bă rbă teş te, dreaptăîn ş ea, cu trupul atît de calm ş i faţa atît
de senină , încît părea cămîna ei nu stă pînea dîrlogii furtunoş i, ci religioasa
armonie a pianului cîntînd un Bach, ş i căpicioarele ei nu că lcau scă rile, ci apă sau
pedalele.
Îi bă tea inima nu din pricina lui Cneazu ― era mai deprinsăcu zvîcniturile
lui decît cu ale inimii ― ci din pricina unei absurde presimţ iri. De douăsă ptămîni
venea zilnic la gară , aş teptînd o scrisoare sau o telegramăde la Dă nuţ , care să
anunţ e mult aş teptata sosire. Şi-n fiecare zi, la ferestrele trenului Bucureş ti-Iaşi,
răsă reau feţ e ursuze, somnoroase; ş i n-avea nici o veste. De data aceasta, o fetiţ ă
cu pă r roş cat îi zîmbise, fă cîndu-i semn prietenos cu mîna, iluminînd negreaţ ă
posacăa trenului.
Semn bun! Cine ş tie!
Trenul pornise din staţ ie. Monica se înă lţăîn scărî. I se pă rea căvede o
miş care neobiş nuităpe peronul îndeobş te pustiu; niş te cufere mari...
― Hai, Cneazu!
Dă nuţ ? Nu-i Dă nuţ ?
― Cneazu, hai!
Şi inima Monică i, ş
i Cneazu se temeau sătreacăpeste barieră . Se fră mîntau
în loc. În juru-le, coapsele de soare ale grîului ondulau molatec, opulent, pînă-n
zare.
― Dă nuţ !
Îi vă zuse de departe fluturarea pă rului sonor în soare.
― Cneazu!
Cravaş a se ridicătă ios ş i lovi scurt crupa îndă rătnică .
Un fulger negru peste ş ine...
...în dosul gă rii, un armă sar se opri cutremurat în albe dantele, ca ş i cum
drumul de la barierăpînăacolo ar fi fost prin nouri, zbor.
Şi-n vă zduhul de varăera ca o imensăvibraţ ie de aripi stră vezii, în timp ce
că lăreţ ul cu păr de aur, descă lecînd sprinten, punea vîrful piciorului pe pă mîntul
de toate zilele.
― Dă nuţ !
Alerga spre el cu braţ ele întinse copilă reş te, ca dupăfluturi prin soare.
― Dă nuţ , bine-ai venit, Dă nuţ !
Îi apucămînile. I le strînse, zîmbindu-i mereu. În jurul ei, Mircea ş i
Gheorghiţ ă ,ş iş eful gării ― omni rotundul domn Şteflea ― aveau acelaş i zîmbet
luminat de dinafară , pe care întîiul soare de primă varăîl împarte tuturor obrajilor.
Dar Monica nu-i vedea. Ea-i zîmbea lui Dă nuţ . Şi pe faţ a lui Dă nuţse dezmorţ ea
un zîmbet uitat ş i pră fuit pînăatunci: o destindere a obrajilor, o limpezire a
frunţ ii, o îmbunare a ochilor.
Se privirăochi în ochi: genele Monică i se plecarăpe ochii scînteietori, Dănuţ
îi cuprinse mînile.
― Monica, ce bine-i c-am venit!
"Cum minte!" gîndi Mircea, bucurîndu-se ş i el de prezenţ a Monică i.
Monica se roş ise.
― Dă nuţ ...
Îl privi din nou. Vorbele se topirăîn acelaş i zîmbet al ochilor ş i-al gurei.
― Monica, îţ i prezint pe Mircea; sora mea, Monica.
Îi ţinea mînile captive în mînile lui. Monica zîmbi lui Mircea, înclinînd capul,
fărăsă -i întindămînile.
Mircea-i ră spunse zîmbind fă răsăvrea.
― Dă nuţ , te-aş tept... te-aş teptam... v-aş teptam...
Se opri, plinăde confuzie, ridicînd umerii ş i plecînd genele.
Dar toţ i rîdeau cu bunătate în jurul ei, ca lîngăun foc care lumineazăobrajii
şi încă lzeş te mînile. O priveau numai ş i, deş i schimbau puţ ine cuvinte, aveau
impresia unei conversaţ ii însufleţ ite. Braţ ele Monică i, întinse spre Dă nuţ , aveau
armonioasa miş care a acelor braţ e de sfînt ş i de legendă , spre care cerbii, urş ii,
lupii, că prioarele ş i toate sălbă tăciunile pă durilor se îndreptau ca spre izvor, iar
pă să rile cerului ca înspre primă vară .
Abia o cunoscuse, ş i Mircea ― atît de greoi la legarea prieteniei ― simţ ea
pentru ea elanul marilor devotamente, care în vechime fă cea pe cavalerii dez-
binaţ i săîncruciş eze spadele deasupra unui cap blond de reginăpribeagă , în semn
de ocrotire ş i veş nic legă mînt.
I-ar fi destă inuit ― fă răsăroş ească― iubirea lui pentru Olguţ a; i-ar fi spus
dintr-o dată"Monica", pur ş i simplu, fă răsăfie jenat; i-ar fi vorbit firesc, fă răsă
se-ncurce... ş i chiar i-ar fi mîngîiat pă rul, zîmbindu-i cu blîndeţ ă, cum mîngîi
capul unui copil adormit.
Pornirăspre ieş ire, cu Monica între ei.
― Duduie Monică , da unde-s tră surile? se minunăGheorghiţ ă , nevă zînd nici
una.
― Dă nuţ , noi nu ş tiam căveniţ i... Eu am venit la gară ... aş a... Olguţ a crede
că-s la pă dure, adă ugăea în ş oaptă , c-un zîmbet care nu izbuti săfie maliţ ios.
― De ce n-ai telegrafiat, Dă nuţ ?
Îl mustrăcu o ş i mai afectuoasăstrîngere de mînă .
― Ci ni facem, duduie Monică ?
― Eu am venit că lare, Dă nuţ . Măduc s-aduc tră surile de-acasă .
Mîna lui Dă nuţîi strînse mîna autoritar.
― Tu ră mîi cu noi, Monica.
― Sigur, întă ri Mircea. Mergem pe jos împreună .
Şi Monica, ş i Dă nuţ ,ş i Gheorghiţ ăîncepurăsărîdă . De la garăpînăla
Medeleni era cale de un ceas, în trap voinicesc.
― Staţ i: săplece Gheorghiţ ăcă lare.
Gheorghiţ ăse uităla armăsarul ţ inut cu precauţ iune de un ţ ăran, se scă rpină
în cap...
― Aista nu-i Cneazu?
― Ba da, Gheorghiţ ă.
― Monica, tu îl călă reş ti pe Cneazu? se mirăDă nuţadmirativ. Şi Olguţ a?
― Mi l-a dat mie; l-a mai îmblînzit Olguţ a, adă ugăea, rîzînd de nedumerirea
lui Dă nuţ . Olguţ a îl are pe Voievod.
― Voievod?!
― I l-a dat colonelul. Ai să -l vezi!
― Sus, Gheorghiţ ă ,şi la goană ! porunci Dănuţ .
― Conaş ule, da unde măsufere? Nu-l ş tiu eu?!... Aista-i di-a duduii Olguţ a!
Săspuie ş i duduia Monica...
― Lasăfleacurile, Gheorghiţ ă! Încalecă .
Într-adevă r, neş tiutor de democraţ ie, Cneazu avea o hotă rîtăaversiune pentru
Gheorghiţ ă . Nu vroia nici să -l privească , nici să -l primească , nici să -l simtă .
Nă duş it ca dupăun galop, Gheorghiţ ănu izbutise nici săîncalece. Aruncăo
privire spre Monica, ş tergîndu-ş i cu dosul palmei fruntea îmbrobonată . Monica
interveni.
― Dă nuţ , aranjă m altfel. Măduc eu pînă -n sat ş i vin imediat cu douăcă ruţ
e.
― Să ru mîna, duduie Monică ,ş opti Gheorghiţ ă .
Monica încă lecăfărăajutor. Cneazu era valuri-valuri.
― Monica! Monica! Ţine-te bine! strigăDă nuţalarmat, alergînd.
Cneazu fă cuse o "lansadă ", ridicîndu-se nă praznic în douăpicioare ş i
izbucnind în salt.
"Vai! ce cochetăm-am fă cut! gîndi Monica roş indu-se. L-am speriat pe
Dă nuţ !"
O urmă rirădin ochi, pînăcînd nu mai vă zurădecît galopul blond al spicelor
în urma ei.
Revenirăpe peron, zîmbind.
Apoi că scară.
― Dan, ce facem?
― Stă m.
Se aş ezarăpe cufere.
Şi, în timp ce Monica ducea în galop vestea venirii lui Dă nuţîntregului ei
suflet, Mircea se posomorî cu spinarea curbăş i ochii în pămînt, iar Dănuţ, aplecat
într-un cot pe cufă rul lung, îş si sufletul întins pe ş
i regă ine în urma trenului
plecat.
II
O ZI
Nici un pom din livadănu rodea mingi de tenis. Totuş i, subt perii care-ş i
lepă dau în iarbărumenele busuioace, albinele gă seau proslă vindu-se albul, ro-
tundul ş i inodorul fruct de gumăş i de pîslă ; la fel, subt zarză rii cu blonde
grindini, subt că rnoş ii caiş i, cît şi prin tufele de rubine ale pomuş oarei.
Pretutindeni, sportivele lunule induceau în eroare albinele. Aceastărisipăde
mingi, dincolo de hotarele tenisului, dovedea căcel puţ in unul dintre jucă tori
avea lovituri inuzitate la jocul de tenis.
Îş i gă sise un adept între purtă torii de rachetă, stră vechiul "cuc", glorie a
oiniş tilor de odinioară, constînd într-o loviturăastfel aplicatămingii de piele,
încît cel care-o executa avea ră gaz, pînăla că derea mingii, să -ş i ră suceascăo
ţigară ; "iepurii", săfugăş i sărevie fă rărisc; iar privirile spectatorilor săfacă
alpinism în vă zduh.
Excluzînd pe Olguţ a, ale că rei mingi deş i aveau vehemenţ a loviturilor de box,
erau precise ca loviturile de biliard, pe Puiu, fanaticul ş i vrednicul emul al
Olguţ ei, pe Monica, elegantăjucă toare, dar rarăpartenerăde cînd cu întîrzierea
lui Dă nuţ , rămînea Rodica.
― Buftachi dragă , ofta Olguţ a, întovă răş ind din ochi jalnica bejanie a unei
alte mingi, am să -ţi spun Cuc!
Şi fiindcăRodica nu se învrednicea să -şi dezmintăporecla, ş i fiindcămingile
se consumau ca oule de Paş ti, Olguţ a instituise un serviciu special pentru
descoperirea ş i adunarea lor. Pă storul oiţ elor ră tăcite era Costică , zis Cotic,
feciorul oacheş ei Anica. Cotic era blond ca strugurii din Stambul ş i avea ochii
albaş tri. Anul venirii sale pe lume era urmă tor anului sosirii la Medeleni a lui
Kulek, berlinezul ş ofer al lui Herr Direktor. Barza cu miros de benzinăa lui Cotic
nu se mai înapoiase la întîm-plă torul cuib: aş adar, Cotic era "din flori". Peltic ş i
tont, suferise pesemne irezistibila atracţ ie a stră moş ului său germanic pentru
palmipede.
Cu osebirea căpurul Lohengrin că lărea o lebă dăghinionistă , pe cîtăvreme
Cotic, datorităprestigiului de care se bucura printre gîş te şi gînsaci, că pă tase o
slujbăremuneratorie: aceea de amiral al flotei, cum spunea Olguţ a. Flota se
compunea dintr-un imens cîrd de gîş te, raţ eş i gînsaci. Amiralul o ducea la
pă scut, la adă pat ş i la culcare ― pentru care primea diurna de cinci parale ş i
hrană , pe deasupra, la discreţ ie, plus tainul de zahă r de buzunar.
Ţă ranii îl învă ţaserăsăînjure. Pelticul amiral îş i înjura flota cu adoraţ ie.
Seara, cînd o aducea de la pă scut, magnetismul nordic al ochilor albaş tri se
amesteca în permanente doze cu cele mai sudice sudă lmi.
― Ci tot îndrugi acolo, mă i Cotic? interpelau ţ ăranii de pe prispa cîrciumei
pe ciobă nelul cu varga din urma gîgîitoarei turme.
― Ia, tudui gîcile!
― Da ţ i-s dragi, mă i Cotic?
― Îhî! Li iubec.
Aceastăscenă , zilnic repetată , strînsese inima Monică iş i acţ ionase voinţ a
Olguţ ei, care îl transformase pe Cotic din amiral al flotei în culegă tor de mingi,
mă rindu-i diurna. Şi în aceastănouăfuncţ iune, fostul amiral excela. Ochii lui
aveau darul de-a osebi culoarea albă , cu nuanţ ele ei ― comunămingilor ş i
gîş telor ― de verdele frunziş ului ş i-al ierburilor cît ş i de tenul pă mântului. De
altfel, Olguţ a îl persuadase cămingile nu-s decît ouăde gîscă . Şi cu cît va aduna
mai multe, flota va spori.
― Ei, Cotic, ci faci? îl întrebau la bucă tă rie.
― Ia, stîng ouădi gîci.
Dupăce-ş i ispră vea treaba, se ducea la gîş te şi asista, cu ochi de mamă , la
pregă tirile lor de somn. Maică -sa Anica n-avea vreme săvadăde el, fiindcădin
an în an florile erau darnice cu ea ― darnicăş i ea cu ele.
Caiş
ii îl cunoşteau bine pe Puiu ş
i-l ră ţ
sfăau, cum odinioarăfrumoasele
53
Frumos de tot! (Fr.)
castelane coapte în aş teptarea vitejilor ră zboinici îş i ră sfă ţau pajii, purtă torii
trenelor ş i-ai micului pumnal, lă sîndu-i săse joace cu cerceii, cu inelele, cu
zulufii ş i uneori chiar ş i cu sînii: preţ ioş iş i ei în brocarturi, dantele ş i catifele.
În fiecare dimineaţ ăPuiu venea spre caiş i, lă sînd racheta pe bancăş i fetele la
baie. Îmbră că mintea lui Puiu se compunea dintr-o că meş ăcu mînici scurte ş i
guler ră sfrînt; o pă reche de pantalonaş i de flanelăalbă , foarte scurţ iş i aproape
colanţ i, strînş i la mijloc cu o centurăalbă ;ş i espadrile de pînzăcu talpăde sfoară ,
fărăciorapi; capul descoperit. Aş a hotă rîse Olguţ a.
Puiu ş tia că -l prinde bine costumul alcă tuit de Olguţ a. Îl ară ta zvelt, fiindcă
centura strînsăfă cea umerii mai largi, iar pantalonaş ii scurţ i descopereau
picioarele imberbe, brune, cu muş chi lungi, îndemnîndu-le săfie mai sprintene,
mai iuţ i. Şi deş i aspira la pantaloni lungi ― din pricina prestigiului legat de
lungimea pantalonilor ― era mîndru de cei scurţ i din pricina picioarelor.
Puiu nu scutura caiş ii. Brutala scutură turăe bunăpentru cireş ii cu însutitele
bă tă i de inimioare roş ii, pentru gloata zarză relor bunduce ş i elastice ca dancii
dupătră surile boiereş ti, dar nu pentru caiş ii somnolenţ iş i somptuoş i în arome. Se
urca în ei ş i culegea, dînd la o parte misterul crengilor, pudoarea crenguţ elor ş i
frunzele care ascund povocator ca o rochiţ ăîmbră catăpe piele, rotunde nudită ţ i
de aur veneţ ian ― se suia, din creangăîn creangă , tot mai înspre cer, în val de
arome, pînă -n vîrfuri, unde caisele în soare au un obraz auriu ş i celă lalt pă tat de
roş u, ca obrajii fetelor tinere, cînd se deş teaptădimineaţ a, calde, somnoroase,
despletite.
Culegă torii de perle cînd se afundăîn mare sînt goi ş i au, legatăde gît, o
punguliţ ăpentru lacră mioarele undelor verzi. Scufundă tor în soarele caiş ilor,
Puiu avea legat pe piept un sac de pînzăpentru aromatele mărgă rintare leneş e ale
frunziş urilor verzi.
Livada Medelenilor avea mulţ i caiş i: puteau săaureascăiarba de subt
bogatele lor crengi; săumple chiselele de dulceţ i, borcanele de compoturi ş i
marmelade, ş i săîndestuleze pofta tuturor copiilor din casăş i de la bucă tă rie. Aş a
căPuiu alegea numai caisele între caise, cum alegeau trimiş ii de la Poarta
otomanei împă ră ţ ii, pentru harem, numai frumoasele între frumoase.
Îi plă cea, în miros de caisă , de sevăş i de soare, săpipă ie ş i săcuprindă
fructul catifelat ca botul mînzului, ş i-atît de dulce bombat, de parcăo inimă ,ş i nu
un sîmbure i-ar fi însufleţ it carnea luminoasă . Dar sămuş ti dintr-o caisăneatinsă
de nici o mînă , dintr-un fruct avînd culoarea soarelui privit prin frunze ş i că ldura
încropităa vă zduhului de vară !...
Puiu culegea caise, ş i caiş ii îl învăţ au gustul dezmierdă rilor ş i-al să rută rilor,
îndrumîndu-l vicleni spre trupul surorii lor: femeia. Într-o zi i-o ară tară .
Fetele fă ceau baie. Puiu colinda caiş i, culegînd. Şi pe cînd desprindea caisele
din vîrfuri, văzu trupul Rodică i. O clipă , numai, printre frunze. Ca jumă tate de
caisăcu sîmburile-n ea...
De-atunci, Puiu o ura pe Rodica.
Dar se urca uneori în caiş ii cei mai înalţ i, ş i nici nu culegea, nici nu muş ca.
Atunci, obrajii să i luau culoarea obrazului dinspre soare al caiselor din vîrfuri, ş i
inima lui Puiu scutura caise.
Sacul de pînzăde la pieptul lui Puiu se îngreuia. Capul, la fel.
Nu se înă lţ ase încăpe crengile înalte, ş i aromele, din ierburi pînă -n crengi, îl
îndemnau săse urce sus, pînăacolo de unde...
Teama ş i dorinţ a îl stă pîneau deopotrivă . Nu cuteza săpriveascădecît dacă
era sigur căOlguţ a-i îmbră cată . Dacănenorocul ar fi fă cut ca Puiu s-o vadăpe
Olguţ a goală , s-ar fi aruncat de sus, din vîrful de unde o privea pe Rodica.
Pe Olguţ a o iubea.
Pe Rodica o ura.
Copilă rise cu Olguţ a. Ar fi avut de nenumă rate ori putinţ a săo vadăîn
că meş ăde noapte, în halat de baie bă tut de vînt, spă lîndu-se: Olguţ a niciodatănu
încuia uş ile. Întotdeauna ochii lui Puiu ş tiau s-o priveascăpe Olguţ a numai cînd
era deplin îmbră cată . Pe Monica la fel, dar Monica era sora lui mai mare, pe cînd
Olguţ a...
Expresiile "trup de fată ", "trup de femeie", existau mai demult în mintea lui
Puiu; expresia "trupul Olguţ ei", niciodată . Olguţ a, era Olguţ a: numele care-i da
bă tă i de inimă . Altceva nimic. O duş mănea pe Olguţ a ― fiindcă-l ironiza,
fiindcă -l brutaliza, fiindcă -l umilea ― de zeci de ori pe zi. Dar seara, asupra
culcă rii, se ducea în odaia Olguţ ei şi-i spunea cu sfială , renegîndu-ş i zecile de
suflete rebele din timpul zilei:
― Noapte bună , Olguţ a.
― Noapte bună , Puiule.
Şi pînăadormea, asculta glasul Olguţ ei, spunîndu-i: "Noapte bună , Puiule".
Asta se numea fericire. Daca Olguţ a-i ră spundea: "Bine, Cuţ ulachi, du-te la
culcare", nu se omora, dar adormea tîrziu, cu perna udăş i obrajii la fel. Asta se
numea desperare.
Desigur cădin trei sute ş aizeci ş i cinci de nopţ i, cîte are anul, nu toate erau
fericite: dimpotrivă .
Dar nopţ ile desperate erau urmate, a doua zi, de fericirea de a o vedea pe
Olguţ a ― chiar dacă -i spunea Cuţ ulachi ― aş a căanii lui Puiu, în totalul lor
negru ş i alb, erau fericiţ i.
De ce venise Rodica?...
De ce-o vă zuse goală ?...
O cunoş tea mai demult pe Rodica ş i n-o putea suferi fiindcăprezenţ a ei
însemna imediata lui expulzare.
― Nu te mai ţ ine de coada fetelor: eş ti bă iat, Cuţ ulachi!
Cînd Olguţ a era singură , îl mai tolera, cînd era cu Rodica niciodată , ca şi cum
Puiu n-ar fi devenit "băiat" decît atunci cînd erau mai multe fete împreună .
La Iaş i, Rodica se ară ta prea familiarăcu el. Îl bă tea peste obraz, îl tutuia cu
ifosul nesuferit al celor din cursul "superior". Şi era grasăpe deasupra. Aş a cel
puţ in i se pă rea lui, aprobînd întru totul porecla Buftachi, datăRodică i de Olguţ a.
S-o fi iubit pe Rodica?... De unde! Nu, din pricinăc-o iubea pe Olguţ a. Poate
cădacăn-ar fi iubit-o pe Olguţ a, ar fi iubit-o pe Monica. Dar pe Rodica! Să
iubeş ti pe un Buftachi ca Rodica!
Uneori, cînd era supă rat pe ea, o fă cea "gîscă " sau "vacă ": natural, în mintea
lui. Rodica era grasăca o femeie, adicăavea piept rotund ca guş a hulubilor,
obraji plini, pulpe robuste, ş i totodatăera bă ieţoasă . Altfel decît Olguţ a, se
înţ elege. Nu ş tia săjoace tenis, nici săcă lă rească , nici săţ ie floreta, nici săse
încrunte, nici săprivească"teribil", nici săpersifleze. Rîdea prosteş te, cum rîd
toatăziua bă ieţ ii între ei, mînca mereu, îi plă cea săse zbînţ uie, săţ ipe, să
gesticuleze...
În faţ a ei, Puiu nu s-ar fi jenat săspuie: "Du-te dracului; ce te hlizeş ti?
că ră băneş te-te; ho! nu te holba la mine; porc de cine; marş !" vocabularul ş colar
din recreaţ ie. Dacănu scă pa astfel de vorbe faţ ăde Rodica, asta se datora numai
prezenţ ei Olguţ ei sau Monică i. Dar cu Rodica s-ar fi putut purta "golă neş te" fă ră
să-i parără u.
La Iaş i o vedea numai în uniforma zilelor de ş coală .
Şi iatăcăBuftachi venise la Medeleni. Tot Buftachi, dar altfel Buftachi. Chiar
în ziua sosirii Buftachi venise la dejun îmbră catăîntr-o rochie subţ ire de foulard
ca cireş ele roş ii; cu obrajii rumeni, părul castaniu închis, atîrnîndu-i pe spate în
douăcozi grele ş i lucioase; cu buza de sus uş or umbrităde un puf care fă cea gura
mai roş ie; cu pantofi care fă ceau gleznele subţ iri şi ciorapi de mătasăcare dă deau
picioarelor zvelteţ ăcambrată .
Abia atunci se oprise Puiu asupra expresiei "ca o cireaş ă", nebă gatăîn seamă
pînăatunci. Buftachi era ca o cireaş ăîntr-un pahar cu apă : răspîndea o veselie
rumenă , că rnoasă .
La dejunul acela, cît ş i dupădejun, Puiu privise pe furişceea ce pînăatunci
nu privise decît la Sevastiţ a―ţ ără ncuţ a care-o slujea pe Olguţ a ― sînii. Cînd
Rodica se apleca mai tare, prin decolteul bluzei de varăvedea îmbinarea arcurilor
albe: caldăgropiţ ă . Şi se roş ea. Puiu nu scosese nici un cuvînt la dejun. După
dejun, în pridvor, Rodica îl ciupise de gît ― ca la Iaş i. Puiu se scuturase ostil ş i
plecase. DacăOlguţ aşi Monica n-ar fi fost acolo, ar fi ră mas.
Goală , Rodica nu mai era "grasă ". Era cum trebuie săfie o femeie foarte
tînă ră: plină, îmbelş ugat voinică , dar avîntată .
Cînd era cu Olguţ aş i Monica, ş i cînd îş i amintea înadins de trupul Rodică i―
ca s-o dispreţ uiascămai tare ― îş i spunea că -i pîntecoasă . Ţinea minte linia
mijlocului rotund ş i neted, curba galeş ăa pîntecelui pornind dintr-o cutăş i
arcuirea ş oldurilor, perfectăca a unui dîmb nins.
Dar cînd o privea pe Rodica, din caiş i, sau cînd, seara, îş i aducea aminte de ea
se bucura căRodica are ş olduri ş i pîntece, ş i parcăi se umpleau palmele de un
val, care le rotunjea în cupe. O visa des ş i o ura des. Îl trata ca pe un copil. Într-o
zi îi vîrîse mîna rece, pe dupăgît, înfrigurîndu-i spinarea. Puiu se smuncise,
răstindu-se:
― Dacăţ i-oi face la fel?
― Fă -mi!
Puiu se roş ise ş i plecase.
Rodica îş i mînca unghiile. Din pricina asta, Olguţ a-i spunea căare degete
buzate. Puiu era fericit cămai are un motiv de dispreţpentru Rodica ş io
dispreţ uia cu expresia Olguţ ei.
Dar seara, în patul lui, ş i degetele buzate îi fă ceau o plă cere trupească . Le
simţ ea parcăalunecîndu-i, rotunde, elastice, pe spinare... Şi-o închipuia dormind
pe Rodica...
Dar o iubea pe Olguţ a.
Pe Olguţ a îi plă cea săş i-o închipuie toamna, în odaia de la Iaş i a Monică i. Ar
fi vrut s-o ş tie bolnavă , puţ in, nu mult, s-o doarăgîtul, de pildă . Să -i fie frig. Să
fie ceva mai palidă , mai puţ in energică . Înfrigurată , săaibăun ş al pe umeri ş i să
stea zgribulităîn fundul divanului. Leila sătoarcă . În sobăsăardăfocul. Olguţ a
săfie îmbră catăîn haine de toamnă , cu puţ in miros de naftalină : rochie de
culoare închisă , neagrămai ales, ghete înalte. O îmbră că minte de doliu.
El săstea la picioarele divanului sau la picioarele Olguţ ei. Afară , frig,
burniţ ă. Săfie ş i el bolnav, ca Olguţ a săse arate blîndăcu el. Săfie zi de ş coală :
nici o să rbă toare nu-i mai să rbătoare decît o zi de ş coalăpetrecutăacasă , cînd ş tii
cătoţ i colegii stau în bă nci.
Olguţ a săpriveascăspre fereastră . El sămai puie lemne pe foc, săaducă
samovarul în odaie. Săvadămormanele de jar sclipind în umbrăş i săaudăclo-
cotul muzical al apei din samovar. Săserveascăceaiul Olguţ ei. Săse facăseară .
― Noapte bună , Olguţ a.
― Noapte bună , Puiule.
Şi să -i să rute mîna...
Cu cît o ura pe Rodica mai tare, cu-atît o iubea pe Olguţ a mai mult.
Dar Olguţ a îl umilea în faţ a Rodică i, ş i asta nu-i plă cea ― altfel de cum nu-i
plă cea săfie rea Olguţ a cu el.
Pe Rodica o dispreţ uia: ş i nu ţ i-e de loc îndemînăsăfii umilit faţ ăde cineva
pe care-l desconsideri. Ar fi vrut săfacăun pact cu Olguţ a: să -l umileascănumai
cînd or fi singuri, Olguţ aş i cu el; iar în faţ a Rodică i să-l cruţ e, nu fiindcăOlguţ a
n-ar fi avut dreptul să -l trateze cum credea, dar faţ ăde Rodica!...
Mai bine-ar fi fost săplece odatăRodica asta! Îi plă cea s-o vadădin caiş i
făcînd baie, sau în halatul deschis, dar teama ca nu cumva s-o vadădin întîmplare
şi pe Olguţ a era aş a de chinuitoare, încît îi venea sădoboare caiş ii cu ispita...
Şi toate caisele erau aş a de coapte, ş i aromele atît de învă luitoare!...
Soarele ilumina rogojinile, înzeuîndu-le; s-auzea duş ul, murmurau albinele...
Caisele erau calde în mîni ş i moi, ca pieliţ a pîntecelui cînd trupul stăla soare...
Şi, muş cate, caisele aveau un sîmbure negru...
― Puiu...
― Cuţ ulachi!
Vru săazvîrle de sus sacul plin: săse sfarme toate caisele. Şovă i. Şovă irea îi
deschise perspective negre; cunoş tea reacţ iunile Olguţ ei faţăde insubordonanţ e:
nu-i mai spunea nici Cuţ ulachi.
Se coborî ş i porni în goanăspre rogojini. Prinse sacul de capă tul unei lungi
pră jini despicatăîn vîrf. Sacul din capă tul pră jinei aplecatăca o undiţ ăînlă untrul
rogojinelor, fu cules de Olguţ aş i golit pe jos: ca puiş orii aurii de subt aripa
cloş tei, caisele se rostogoliră .
Duş ul încetă .
― Puiule!
Vorbise Rodica.
― ...Vrei o caisă ?
― Dacă -mi dai...
― Prinde-o; da sănu te uiţ i!
O prinse. Dincolo de rogojini, Rodica era goală ; pică turile curgeau rotund pe
trupul ei...
― Puiu, du-te ş i vezi ce face mama.
Vorbise Olguţ a.
Încă lecăpe bicicletăş i porni.
Intrăîn casă . Doamna Deleanu cînta.
Caisa, pe care n-o muş case, era caldăîn mînăş i, dincolo de rogojini, Rodica
era goală ...
Trecu din odaie în odaie. Casa deş artă , storurile trase. Penumbrără coroasă
pretutindeni. Uş a odă ii Olguţ ei era întredeschisă .
Se opri: în genunchi, Sevastiţ a ceruia podele. Îş i cruţ aşi ghetele, ş i ciorapii, ş
i
fusta. Se tîra în genunchii goi, frecînd din greu.
Puiu intră .
Sevastiţ a întoarse capul.
― Mata eş ti, conaş ule?
― Eu.
Se aş ezăpe marginea patului.
Sevastiţ a îş i vă zu de treabă .
Din faţ ă, îi vedea miş carea sînilor plini, cutremuraţ i de gestul sacadat al
mîinilor; din spate, pulpele pietroase subt pieliţ a albăeu vine albă strii.
Se sculă , fă cu doi paş i, ocoli o mobilă , se duse la geam, miş căstorul...
― Nu-s muş te, constatăPuiu admirativ ş i congestionat.
― Nu-s, cî li-alung!
Se plimbăprin odaie.
― Nu eş ti la gioaca duducilor?
― Nu.
― Aici-i ră coari.
― Da.
Se îndreptăspre uş ă, o închise discret, ră suci cheia, onctuos. Sevastiţ a ridică
puţin capul.
― Da ci faci?
― Am închis-o.
― Da la ci?
― Aş a!
― Dacăvini coniţ aş î ni gă săşti?
― Ei!
― Apui, ei!
Se aş ezădin nou pe marginea patului. Sevastiţ a freca mai departe, clă tinînd
din cap.
― Sevastiţ o!
― Sevastiţ o...
― Zi, cî ti-aud!
― ...
― Valeu! cî tari mămai dor ş ălili! oftădin senin Sevastiţ a, îndoindu-se pe
spate ca subt kilogramele unei să rută ri.
― Te dor ş alele?
Sevastiţ a oftă , fă răsă -i ră spundă , din nou îndoităasupra podelelor.
Mirosea tare a terebentină . O muscă , una singură , fă cu zgomotul infernal al
muş telor solitare într-o odaie în care tă cerea e ameninţ atăde ceva.
Puiu se apropie de Sevastiţ a.
― Da ci-ţ i vini?
― Ei, ş ă zi! Nu vezi căam treabî! Amu îţ i ardi di gioacî!
Puiu se îndepă rtă .
Sevastiţ a freca subt pat. I se vedeau numai picioarele în întregime goale, cu
pulpele prea alb reliefate pe roş eaţa lucie a podelelor.
Puiu privi spre uş ă, spre fereastră , spre patul gol...
Sevastiţ a ieş i de subt pat cu faţ a că pş iş
unie, cu tulpanul strîmb. Îş terse
năduş eala, trecîndu-ş i cotul peste faţ ă .
― Sevastiţ o...
― Iaca aud!
― Na-ţ i o caisă .
Sevastiţ a îl mă surălung, se codi, ş i luăcu ferealăfructul oferit.
Puiu se îndreptăspre uş ă, învîrti cheia o dată , de douăori...
― Da la ci-ai mai închis-o?
― Nu-i treaba ta!
Şi-i trînti uş a-n nas.
Alt strung rotunjise trupul Rodică i, altul netezise trupul Olguţ ei.
Trupul Rodică i pă rea hă răzit liniei orizontale, pe care ar fi înfrumuseţ at-o cu
belş ug de rotunjimi, cum înfrumuseţ eazădealurile curbe, valurile pline, ronda
legă nare a grînelor ş i prelunga plutire aplecatăa zborurilor întinsurile plane ale
pă mîntului.
Trupul Olguţ ei purta avîntul ş i vigoarea ascuţ ităa verticalei: plop vibrînd spre
cer, din lenea priveliş telor toropite.
Trupul Rodică i chema mînile, ca viile culesul; trupul Olguţ ei, să geată ,
puterea braţ elor de arcaş .
Alături de Olguţ a, Rodica pă rea grasă ,ş i nu era. Nici pulpele, nici ş oldurile,
nici mijlocul, nici umerii, n-aveau dospirea puhavăa gră simii femeieş ti. Pietros
― trupul era rotund. În curbe dulci ― sînii erau tari.
Feminitatea, deş i pare, nu e o îngră şare, ci o împlinire a trupului de fetiţ ă.O
amforănu e grasă , e din plin ş i robust rotundă .
Fetiţele par slabe fiindcănu-s încăfemei; femeile par grase fiindcănu mai
sînt fetiţe.
Dar o femeie zveltă , altfel e zveltădecît un bă iat. Alături de Rodica, Olguţ a
pă rea croităbă ieţeş te, ― ş i nu era.
Amă gitoarea repeziciune a formelor ei, dacăn-avea nici o moliciune din
pricina muş chilor că liţ i amă nunţ it în sporturi, n-avea, deopotrivă , nici o
asperitate, nici un unghi brusc, nici o duritate atletică .
Înalte, cu glezne subţ iri, pulpe lungi, genunchi rotunzi ş i cărnoş i ca piersicile,
picioarele cînd ră să reau în mers, din rochie, erau prea sprintene ca săparăslabe.
Dar de la genunchi în sus, liniile care se înă lţau spre coapse, pă strîndu-ş i
sprinteneala, că pă tau o abia simţ ităîndulcire, un plin, ca aburul nevă zut, care,
dimpreunăcu lumina soarelui, îndulceş te, toamna priveliş tele cele mai aride.
Mici, sînii nu erau de copil. Erau miei. Din acei sîni rari, care-n declinul
vîrstei nu se îngreoaie, abă tuţ i, ca pînzele din care vîntul a că zut, ci dîrji ca
prorele sfideazăcalmul anilor morţ i. Sîni care par de copil, la ş aptesprezece ani,
însemnaţ i cu roz de petunii în vîrfuri, dar care ră mîn de copil ş i la patruzeci de
ani, mai dulci, înduioş aţi parcă , veş nici în mînile dragostei ca rozele Iericonului.
Sîni cu pueril relief, care, îmbă lsă maţ i pe pieptul mumiilor egipţ iene umilesc,
prin milenii, sînii vremelnici ai femeilor din viaţ ă.
Dar mai preţ ioase decît toate celelalte erau liniile spină rii, din coapse pînă -n
umeri. Se înă lţ
au, ca ciocîrliile în soare.
Multe trupuri par zvelte, vă zute din faţ ă, dar din spate, puţ ine. Cele mai multe
pă strează , de-a lungul anilor, aplecarea bă ncilor ş colare, neobservatăîn copilă rie,
din pricina vivacită ţii miş că rilor. Fetele tinere îş i poartătimiditatea în spinare:
debilăgîrbovire; sau impertinenţ a: ţanţ oş ăîmpietrire. Cusutul hă inuţ elor pentru
pă puş i, apoi pentru bărbat, apoi pentru copii întreţ in ş i sporesc mereu aplecarea
spină rii.
Adolescenţ ii, deveniţ i bă rbaţ i capă tăori aplecarea grijilor ş i a preocupă rilor,
ori feluritele gîrboviri profesionale, ori poartăgreoaia voinicie a pieptului atletic.
Viaţ a apleacăspină rile.
Cochetăria, ca ş i corsetul, nu dăzvelteţ ăspină rii ― acuzănumai, provocator,
şoldurile ş i rotunzimile care le unesc. Privirile bă rbaţ ilor, cînd urmă resc femeile
cu mers cochet ― femeile care "se ţ in bine" ― coboarăameţ ite spre ş olduri, nu
se urcăspre umeri, înviorate, ca atunci cînd priveş ti izbucnirea unui jet-d'eau.
Rareori capetele se întorc pe stradăurmă rind o femeie, ca săpriveascăaltceva
decît gleznele spre pulpe, sau mijlocul spre ş olduri ― fiindcărare sînt spină rile
care, biruind coapsele fecunde, se înalţ ă . Nici educaţ ia sportivă , nici voinţ a
cochetă riei nu pot da spină rii, nici însufleţ i acea linie de imn pur. E un dar hă răzit
tuturor trestiilor ― care în adieri abia se îndoaie, alene, în vîrfuri parcă , ferindu-
se de să rutarea vîntului delicat ― dar rareori trupurilor omeneş ti. Iar cînd îl au,
mersul lor e o dă nţuire, oprirea lor ― o vibrare de înă lţare. Acele trupuri biruiesc
şi modele, ş i imperfecţ iunile îmbră cămintei. Mereu sînt goale ca vîntul, sub
oriş ice veş tmînt, în suverana lor desă vîrş ire. Mă tasa, catifeaua, ş alul veneţ ian,
tricoul de baie sau cîrpa zdrenţ uităvor deveni egale, îmbră cîndu-le. Niciodată
goliciunea acelor trupuri nu va fi indecentă , cum a statuilor scoase din valuri nu-i.
Spinarea ş ioş erpuire abia destă inuităîn miş că rile trupului lung feminizau
adînc trupul Olguţ ei. Ală turi de franca ş i vă dita feminitate a Rodică i, feminitatea
Olguţ ei deş tepta spaima, ca ondularea de boa a vijeliilor în calmul mă rilor adînci.
Olguţ a avea ochi negri; Rodica, buze roş ii.
Dar amîndouărîdeau cu hohote. De ce? Fiindcăunul din ogarii Olguţ ei, abia
deş teptat din somn, clă mpă nise ca fă lcile unui craniu, pentru o muscăimaginară
şi, dezorientat, stră nutase cu capul strîmb ― tîmp.
Iar în odaia lui Mircea, ală turi de ietacul lui Dănuţ , dupădejun apăruseră
douăbenzi de hîrtie, prinse vertical cu ţ intiş
oare, din plafon pînă-n podele.:
Întâia, cu urmă torul cuprins:
"Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum..."
Şi aşa pînă-n podele.
Iar cealaltă
:
"Olguţa da
Duduie ba
Olguţa da
Duduie ba
Olguţa da
Duduie ba..."
Şi la fel pînă
-n podele.
Ideea era a Olguţ ei; execuţia, însă, a lui Cuţ
ulachi. Din pricina asta, subt
primele cuvinte nu urmau ghilimelele expeditive, ş i caligrafia avea un caracter
triumfal.
Puiu avea odaie în aripa fetelor, ceea ce nu-l umilea de loc. Controlul Olguţ ei
însemna apropierea Olguţ ei.
Odaia turcească , îmbelş ugatăîn divanuri ca un harem pacificat, îl aş tepta pe
Herr Direktor: sultan la Bucureş ti, ermit la Medeleni.
Greierul
Dacă-l auzi: un ciripit căzut în iarbă. Dacă-l vezi: afarăde Fabre l-a văzut
cineva? Nu-i făcut pentru ochi, numai pentru urechi. Spui: am ascultat greierii şi
am văzut fluturi. E drept căfluturii tac; ei sînt aplauzele florilor.
Lă
custa
Văzutăpe un tort de ş ocolată, ai zice că-i cel mai superb miez de fistică.
Dar o vezi în iarbă...
Ogar pitic şi verde al ierburilor verzi, unde-s miniaturalii iepuri dupăcare
fugi, ş
i unde-i vînătorul cît un deget, care vîneazămereu, surind cîmpia cu
rotocoale de fum ale pufului de păpădie?
Omida
Merele domneş
ti
Hulubi
Gă
ina
Gînsacul
Curcanul
Rîndunelele
Piersicul înflorit
Cocostîrcul
Seceriş
Tabloul e blond: grîul; albastru: cerul. Vezi ţ ăranul, vezi coasa, vezi femeia
cu merinde ş i copilul desculţş i bălan de lîngăele.
Un car cu boi...
Vezi toate noţ iunile verii. Simţ i vara.
Un singur lucru nu vezi: bagheta cu care profesorul de germanăîţ i specifică
pe nemţ eş te toate cele reprezentate pe tabloul mural al "verii".
Şi nu simţ i duritatea băncii de pe care priveş ti didacticul Sommer, nici
mirosul de cernealăş i de clasăîn ora treia.
Seceriş ! Lungărecreaţ ie!
Şi nici un clopoţ el nu te vesteş te căs-a isprăvit.
Şi ― fericire ― tabloul înjurăromâneş te.
Robinson Crusoe
Aceste notaţ ii disparate, unele graţ ioase, altele glumeţ e, altele triste, îi
micş orau sufletul, dîndu-i dimensiunile trupeş ti ş i sufleteş ti ale copilă riei. Scria
cum un copil îş i clă deş te că suţ e pe covor din că rţ i de joc, serios cum numai un
copil poate fi. Simţ ea în el intimitatea unui spaţ iu restrîns. Se bucura scriind, cum
se bucura un copil, la "lanterna magică ". În aceeaş i clipăera în sufletul lui
bucuria bunicului care distreazăş i fericirea nepoţ elului distrat.
Schimbase titlul ― din Vitrina jucăriilor în Alunele veveriţ ei ― nu fiindcă
dorea săpublice cuprinsul caietului, ci fiindcăvroia sădefineascăpentru el mai
bine, natura bucuriei simţ ite. Scria uş or, fărănici un efort. Foile caietului se
umpleau. Nu recitea. Scria mereu, zilnic, ş i dimineaţ a, şi după -amiaza. Scria
mereu? Fireş te, nu tot timpul. Dar preocuparea alegrăa minţ ii care că uta,
descoperea, nă scocea, era mai preţ ioasădecît scrisul în sine.
Miniaturalăhă rnicie. Veş nic zvon de rîu de munte.
Încetul cu încetul, începurăsă -l bucure culorile ş i săcă lătoreascăîn ele.
Verdele, roş ul, galbenul, albastrul nu mai erau pentru el simple suprafeţ e colo-
rate, ci profunzimi în care sufletul se afunda, ră tă cind ca prin niş te palate pline de
neprevă zut...
Tot fugind de sufletul să u ajunsese în copilă rie. Triumfase, vă zîndu-ş i
copilă ria clarăca o gră dinădupăploaie, ca ş i cum abia atunci ar fi pă ră sit-o. Nu
pierduse nimic. Tot se păstrase. Miraculoasa "turbincăa lui Ivan", aruncase la
suprafaţ ămicul ş i fragedul continent scufundat. Începu sătră iascăîn copilă rie,
aşa de intens, încît, uneori, faţ ăde Olguţ a avea gesturile ş i sfiala obedientăa lui
Kami-Mura de odinioară, deş i raporturile dintre ei erau altele.
Continua să -ş i scrie zilnic notaţ iile, ca ş i înainte. Nu scria nimic "despre
copilă ria lui": aluzii scurte uneori, indescifrabile pentru un stră in. Dar
permanenţ a din el a copilă riei, cu toate amintirile ei, dă dea o rarăprospeţ ime
unora din notaţ ii. În unele din ele, exprima viziunea specialăa ochiului de copil,
pe care copilul nu ş tie s-o transmităaltora; în altele, exprima fantezia originalăa
minţ ii de copil, pentru care lumea e mereu nouă , ca jucă riile abia că pă tate. Şi-n
toate, fă rădeosebire, era bucuria unicăa copilului în faţ a lumii, bruma de zîmbire
pe care lumea o îmbracănumai pentru ochiul copilului. Totul , se miş ca într-o
atmosferăcu presiune mai micădecît a atmosferei în care se miş căomul matur.
Din aceastăcauză , sufletul avea altăelasticitate, alt ritm: gîndurile nu mergeau,
săreau. Aceastăelasticitate, acest cvasi zbor al tuturor miş că rilor sufleteş ti şi
trupeş ti, datorite unei presiuni mai mici, e bucuria specificăa copilă riei,
îngereascăprin aceasta. Sufletul lui tră ia în ea, atingînd acel desă vîrşit echilibru
cu sine însuş i care poate fi numit fericire.
Şi întregirea acestei fericiri era Monica. Dimineaţ a, pe la zece, ş i după -
amiaza, pe la patru, venea la el, descoperindu-l cu instinct care nu da greş ,
oriunde era. Îi aducea aş a numitul "coşcu merinde", ca o nevastăde plugar, dar
frumoasăş i bunăca ră săritădin poveş tile pe care zilnic ş i le amintea. Îî aducea
fructe, tartine, turtădulce, cozonac, tot felul de bună tă ţi. Se aş eza jos, lîngăel.
Mîncau împreună , ea ca să -i facăplă cere, el ca să -i facăplă cere. Uneori tă ceau
ală turi; alteori, Dă nuţîi trecea caietul. N-avea nici o neliniş te de autor cetit ş i
judecat; nici un apetit al vanită ţ
ii nu rîvnea elogiul, fiindcăn-avea impresia c-a
scris. Dupăce faci o rugă ciune nu aş tepţ i aplauze; nici dupăce mă nînci sau
dormi. Ceea ce scria era fă cut pentru el. Împă rţea fră ţeş te cu Monica. Intimitatea
lor se emancipase de vorbe ş i explicaţ ii.
"Literatură " erau poeziile franţ uzeş ti pe care le făcea din cînd în cînd,
conş tient că,,le face", conş tient de superficialitatea emoţ iei din ele, conş tient de
sinceritatea lor ad-hoc, care nu angaja nimic din profunzimile sufletului, dar care
nici nu avea "panica de suflet" a notaţ iilor ― conş tient într-o mă surăş i de
vibraţ ia altor literatori pe care acele poezii o conţ ineau.
Notaţ iile erau un seismograf plastic al vibraţ iilor senzoriale actuale, îmbinate
cu a celor din copilă rie ― sau, poate, ale vibraţ iilor marelui teren vulcanic de
care se temea.
Degetul Monică i se oprea uneori asupra unei notaţ ii. Ochii Monică i rîdeau.
Dă nuţrecitea distrat: rîsul Monică i era mai preţ ios decît notaţ ia care-l provoca.
Monica desluş ea fă răde nici un efort ş i slova neregulată , cu litere mîncate, ş i
metafora, uneori prea obscură― culeasăînainte de a-ş i fi împlinit complecta
evoluţ ie în tă cerile sufleteş ti ― alteori prea îndră zneaţ ă― care copil nu-i? ―
alteori stranie, ca un gest vă zut prin vis, alteori reluatăde alta ş i de alta în joc de
aluzii ş i subtile devieri.
Uneori, genele Monică i se ridicau ― zbor lin pe cer ― de pe caiet, ş i ochii ei
priveau altceva decît jocul luminelor.
Dă nuţş tia: Monica cetise una din acele notaţ ii denumite de el "început de
vis", adicăo metaforăsau o înlă nţ uire de imagini care deschid perspectivăasupra
unei emoţ ii: barcă , plecînd cu pînzele desfăş urate; o urmă reş ti în tine cu ochii
deschiş i.
Uneori, Monica descoperea îndepă rtata obîrş ie a unei notaţ ii. În vorbe puţ ine,
îşi împrospă ta o amintire din copilărie, simţ ind emoţ ia înstră inaţ ilor cînd îş i
amintesc de patria îndepă rtată .
Apoi Monica pleca, lă sîndu-l singur. Trecuse pe lîngăel ca o luminăde lună ,
fărăsă -l tulbure. Blondăş i înaltă , se ducea spre casă , prin iarbăsau prin grîu, cu
sacul de merinde gol.
Plă nuise atunci săscrie un ciclu de poveş ti pentru Monica, intitulat Alei
pentru ochii tăi. Nu-l scrisese, fiindcăpovestea, mai lungă , fireş te, decît notaţ ia,
îi pă rea factice din pricina efortului necesar construirei ei.
Dar caietul pă strase titlul: Alei pentru ochii tăi.
Nu mai vă zuse caietul de un an!
Ce blînd se simţ ea atunci! Blînd cum e soarele toamna. N-avea sufletul nici o
asperitate, nici un ascunziş , nici o viclenie, nici o impuritate... Şi-n ochi avea un
zîmbet blajin, pe-atunci, blajin ca ză rile ieş ene.
Aceastăstare sufletească― amestec de bucurie ş i de bună tate, de împă care,
belş ug ş i calm ― o definise astfel în caietul cu scoarţ e de muş ama:
"Dacăaşfi în pămînt, aşînflori; dacăaşfi
În cer, aşploua.
De ce sînt pe pămînt?"
Aş a era...
Atunci, în acea binecuvîntatăvacanţ ă ria ş
, se întîlnise cu copilă i se despă rţise
de ea.
La sfîrşitul vacanţ
ei, în noaptea plecă rii, în semn de gratitudine şi duioşie,
scrisese o poezie puerilăş i candidă, pentru Monica:
"Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum
Olguţa sum..."
"Olguţa da
Duduie ba
Olguţa da
Duduie ba..."
"Olguţ
a da
Duduie ba..."
...în acest banchet al Zamfirei, Dacia urma: "E lung... pămîntul"... Toatăsala
era convinsăcăpă mîntul e lung. Parcăsimţ eai nevoia capetelor săse-ntoarcă
încotro ară ta braţul Daciei. Dar, spirituală , împreunăcu poetul, Dacia revenea:
"Ba e lat!" Vedeai căsala basculează , ca la o oprire bruscăa tramvaiului. Dupăo
clipăde reculegere, sala se împă rţ
ea în douătabere contradictorii: una, partizana
lungimii pă mîntului; cealaltă, adepta lă rgimii. O clipănumai, ş i ar fi început
mă celul "lungilor" cu "laţ ii". Dar Dacia ră sturna ră coritoare o ş i mai senzaţ ională
noutate: "Dar ca Să geatăde bogat, nici astăzi om pe lume nu-i"... În buzele
Daciei, Să geatăavea efectul lui Orfeu. Sala era subjugată ... Allah e Coş buc, ş
i
Dacia profetul să u!
Dacia avea zece la românădin pricina "sentimentului", ş i zece la psihologie
tot din pricina "sentimentului".
Şi Sanda, din clasa opta, preţ ioasăş i exclamativă , gingaş ăş i exotică .
"Ah! ce roze!... Te simţ i în Ispahan!"...
Sanda ar fi dorit săfie prinţ esăjaponeză― cel mai mă tă sos articol princiar
― săaibăun palat de "bambus" la ţ ă rmul unei mă ri de "smarald", subt un cer de
"safir" cu nouri de "nacru", soare de "topaz", lunăde "opal", cu nopţ i de
"peruzea", stele de "diamant" ş i zori de "mă rgean".
Din literatura română , Sanda aprecia numai versurile Claudiei Millian, din
cea franceză , mai ales poezia tip Loti, eu toate ramificaţ iile ş i sucursalele ei.
Afecta un diafan început de tuberculozăş i o preocupa trusoul ei mortuar: numai
mă tăsuri în culori "autumnale" ş i bijuterii "stranii" într-un "cofret de ivoriu".
Nici Rodica, deş i prezentă , nu scă pase de Olguţ a. Astfel, bă ieţii cunoscuseră
o Rodicăş colară , cu totul osebităde Rodica din pridvor, sigurăîn evantaiul de
roş eli ş i zîmbete, mînuit cu ş tiinţ ă.
"Domniş oară, ce-i genul epic?"
"Genul epic?... Genul epic e... un (suflăMonica), un (suflăOlguţ a), un (suflă
Adela), un... o... Împă rţire literară "...
"Atît, domniş oară ?"
"Spune căda" (îi sufla Olguţ a).
"Dă -mi pace, Olguţ a!"
"Aş tept, domniş oară!"
"Spune-i s-aş tepte" (îi sufla Olguţ a).
"Ştiu mai bine genul liric", izbucnea Rodica.
"Bine. S-auzim ceva despre genul liric."
"Despre genul liric? Genul liric (suflăOlguţ a) e (suflăMonica) un (suflă
Adela), un... Nu... Ba da... Genul liric e o împă rţ ire literară ."
...Sari la Eminescu" (îi sufla Olguţ a).
"...Eminescu, de exemplu..."
"A scris poezii", îi sufla Olguţ a.
"...a scris multe poezii"...
"Geniale", îi sufla Olguţ a.
"...Geniale"...
"Geniale", îi sufla Olguţ a.
"...dar"...
"Nu te-ncurca cu «dar», îi sufla Olguţ a. Dă i cu «de exemplu»".
,....de exemplu"...
"Lacul", îi sufla Olguţ a.
"...Lacul", ră sufla Rodica.
"Domniş oară, Lacul e de Lamartine!"
"Ce-are-a face!" îi sufla Olguţ a.
"Lamartine"... suspina Rodica.
"Da, domniş oară , Lamartine, mare poet francez"...
"Spune căş tii", îi suflăOlguţ a.
"Ştiu."
"Foarte bine, domniş oară . Asta dovedeş te că -ţi place literatura... Ei! că rui gen
literar aparţ ine Lacul?
"Protestează , îi suflăOlguţ a. Sîntem în ora de română ."
"N-am ajuns la Lamartine!"
"Bine, domniş oară , dar mai sînt ş i lecturi extra-ş colare... Cultura generală ...
Ce faceţ i acasă ?"
"Spune cămă nînci, fiindcăeş ti anemică ", îi suflăOlguţ a.
Rodica bufnea de rîs.
"...Un rîs de genul epic, încheiase Olguţ a, adă ugînd:
Nu te superi, Buftachi?"
Buftachi ră spunsese cu un: "nuuu"! care se silea sănu fie de loc înţ epat.
...Avea dreptate Dă nuţsă -i spuie Olguţ ei "Pă puş ăreasa". Toţ i oamenii pe
care-i cunoş tea îş i lăsau dublul lor în memoria Olguţ ei. Şi cînd îi venea, scotea
vraful de marionete pe care le însufleţ ea cu gestul, mimica, intonaţ ia ş i accentul
victimei.
Oare ş i el îş i avea dublul, marioneta? Avea oare ş i el aceeaş i suprafaţ ăde
ridicol pe care o aveau celelalte păpuş i?
Creioanele Hardtmuth? Renunţ ase la ele.
Timiditatea? Cerca s-o alunge. Duduie...
"Am să-i spun Olguţ a."
Un miliard de greieri izbucnirăîn odaie, contopindu-ş i stridulaţ iile într-un
zornă it asurzitor.
Mircea să ri din pat.
Ce se-ntîmplase?
Deschise obloanele.
Ce se-ntîmplase?
Olguţ a ― adicăPuiu: executorul ― îi aş ezase subt pat trei ceasornice, cu
deş teptă torul la patru. La ş ase, începea partida de tenis între Olguţ aş i Dă nuţ :
senzaţ ionalăluptăsportivă . Olguţ a hotă rîse cătoţ i somnoroş ii săfie sculaţ i la
cinci, ca pînăla ş ase săaibăvreme săse dezmeticească , săse îmbrace, să -şi bea
ceaiul obligator ― doamna Deleanu îl prezida ― ş i la ş ase fix, săfie prezenţ i în
arenă . Şi, consecventă , poruncise lui Puiu săascundăcîte un ceasornic zgomotos
sub paturile bă ieţ ilor. Puiu introdusese trei maş ini infernale subt patul elevului
dintr-a opta, care în timpul dejunului o privise pe Olguţ a aş a cum n-avea dreptul
s-o priveascădecît Puiu: elevul dintr-a cincea.
Monica aş ezăală turi cartea pe care n-o cetea, sări de pe divan şi fugi la uşă .
Recunoscuse cele douăbă tăi pe care inima ei le păstrase cu ritmul şi intonaţia lor
exactă
, deosebităde-a altor ciocă nituri, ca muzica de zgomot.
― Dă nuţ!
― Măaş teptai, Monica?
― Te-aş teptam?...
Ridicădin umeri, zîmbind uş or ― în loc săofteze ― îş i dă du o ş uviţ ăaurie
de pe frunte, luănuna lui Dă nuţş i-l că lăuzi spre divan prin penumbra odă ii, cu
paş i înceţ i, tă cînd.
Leila deschise ochi de miere ş i-i închise, ră mînînd rotocol mă tă sos de cenuş ă
albă strie.
Cînd treci cu o durere pe subt un lung umbrar de tei înfloriţ i, ieş i de subt el cu
o melancolie,..
Se aş ezăpe divan, rezemîndu-se de pă rete. Simţ i mîna Monică i pe capul lui,
apă sîndu-i-l afectuos.
― Erai săte loveş ti de poliţ ă ! Ai crescut, Dă nuţ ... Anul trecut...
― M-am schimbat?
― ...Ai crescut. Eş ti obosit, Dă nuţ ?
― Nu. M-am schimbat. De asta par obosit... Nu ne-am vă zut demult,
Monica! E bine lîngătine.
Îi privi mînile încruciş ate calm peste genunchi, tihnite ca mînile icoanelor
pă strate-n umbră . Vă zu o carte.
― Au jardin de l'Infante. De unde-o ai?
― Tu mi-ai trimis-o, Dă nuţ !
― Da... Îţ i place Samain?
― ...Prea frumos ― ş tiu eu! ― e ca o femeie ,vorbi Monica, avînd în glas un
fel de silăş i de îndoială ... Îmi place mai mult Verlaine, nu-i aş a de parfumat. Ştiu
eu!
Dă nuţmedităo clipă ,ţ inînd cartea pe braţ e.
― Curios, Monica! Eş ti singura fe... singura care nu-l adorăpe Samain.
Adina...
Se opri, îngrozit...
Numele Adinei răsunase ciudat în odaia Monică i.
Tă curăîndelung. Apoi mîna Monică i ridicăfruntea lui Dă nuţcu o uş oară
mîngîiere.
― Ai mai scris, Dă nuţ ?
― Nu.
Şi se roş i, se roş i, se roş i...
Nu putea minţ i ală turi de Monica. Dar nici nu putea fi sincer. Săfi fost
Monica bă iat... Nu. Lui, cel dintă i, i-ar fi pă rut ră u.
―...Monica, aşvrea sămăizolez, săreîncep viaţ a de anul trecut...
― Ai sămai poţ i, Dă nuţ ?
Îl privea atît de limpede ş i de blînd, încît sufletul vorbi tare, inocent ş i
încreză tor ca miş că rile unui miel.
― Ştiu eu!... Am săcerc... Şi iar se scutură , privind într-altăparte... Am să
pot. Şi cu înflă că rarea febrilăa celor lipsiţ i de realăenergie, dar capabili de fre-
nezii zgomotoase ca trepidaţ iile unei locomotive ale cărei roţ i se învîrt ― pe loc
― cu atît mai repede, cu cît urnirea e mai grea, Dă nuţvorbi: Chiar de mine, încep
o viaţ ănouă . Măscol dimineaţ a, îmi iau caietul, un creion, ş i măduc... Îş i trecu
mîna prin pă r. ...Încep iară şi plimbă rile din vara trecută ... Bucureş tiul m-a otră vit,
m-a otră vit! Îmi trebuie liniş te, pace, singură tate. Vreau sămăsimt din nou cu
obrazul pe caiet. Aceea-i casa mea adevă rată ... M-am să turat de viaţ ă
!... de felul
de viaţ ăde pînăacum!... Ştii ce? Am sămătund, Monica. Vreau săfiu urît. Am
să-nchid toate hainele în cufere ş i le trimit în pod... Aşvrea săfiu desfigurat,
respingă tor. Atuncea am săscap de mine ş i de ceilalţ i! Zvîrl tot. Nu-mi mai
trebuie nici un fel de eleganţ ă! Am săumblu ră pă nos. Aş a am sămăsimt bine:
jerpelit ca un vagabond... Vreau săfiu curat ca un pahar cu apă . Nu-mi mai
trebuie nici că rţi! M-am îmbolnă vit de literatură !... Am să -mi duc sufletul la
pă scut...
Întorcînd capul, întîlni ochii Monică i: rîdeau. Zîmbi ş i el. Rîse.
― Mint, Monica?
― Nuuu, Dă nuţ! Eşti... copilăros. Cînd vorbeş ti aş a, eş ti Dă nuţ .
Rîdeau amîndoi, cu sufletele deschise. Apoi ră maserăpe gînduri, gravi.
Dă nuţse posomorî.
― Doamne, Monica! oftăDă nuţ . Ce-i aici?
Îşi ară tăcapul, cu o miş care duş mă noasă , răzvră tită. Monica se apropie de el
şi-l sărutăpe frunte. Tă cerea curgea printre ei, ca un rîu între malurile fră ţeş ti.
― Ştii ce, Monica? Hai săne uită m în caietul de anul trecut.
ALUNELE VEVERIŢEI
Vacanţ
a 1913
D.D.
5 1/2 dimineaţ
a
Monica-i dezmiardămîna.
― Dă nuţ, cînd îi lua caietul, pagina asta sămi-o dai mie. Am copiat-o, dar
vreau s-o am scrisăde tine...
― Monica, dar caietul e al tă u.
― Vai, Dă nuţ !
― Sigur... Numele tă u e pe întîia pagină . Caietul e al tă
u.
Roş ie, Monica respirăadînc.
― Dă nuţ, ce zi bună -i azi... Mi-e frică
...
Dă nuţtă cu. Şi lui îi era.
Monica întoarse foaia. Ochii lor se întovără şirădin nou pe foaia urmă
toare a
caietului:
Tră
sură
― Dănuţ ţ
, de ce nu-i arăi Olguţ
ei?
― Metaforel?
― Ţţ ! Olguţ a...
― Olguţ a?
― Olguţ a... Ştiu eu! Cine-o cunoaş te!... Am să -ţi spun ceva, un secret, Dă nuţ .
Să -l păstrezi. Olguţ a a făcut parastas pentru moşGheorghe.
― Olguţ a?
― Da. Nu ş tie nimeni.
― E credincioasă ?
― Ştiu eu?!... Mi se pare căa plîns...
― Olguţ a!
― Sănu spui, Dă nuţ . Numai preotul ş i Oţ eleanca ş tiu, afarăde mine. Am fost
împreunăla cimitir... E aş a de curioasăOlguţ a! Ştii ce i-a adus în loc de flori? O
cutie de tutun. E aş a de copilă roasăuneori! I-am spus cănu se face! Ce-are să
spunăpreotul? Oţ eleanca? S-a supă rat. Dupăce-au plecat toţ i, i-a presă rat tutun
pe mormînt.
― Olguţ a?!
― Nici nu ş tii, Dă nuţ , cîte ciudă ţenii are Olguţ a!... Dă nuţ , am să -ţ i spun ceva,
dar...
― Sigur, Monica!
― ...Mi se pare căOlguţ a a fost îndră gostită... Mi se pare! Nu ş tiu nimic. O
impresie!
― Ei! De cine?
― E aş a de neprevă zut!
― Cine?
― Moş u Vania.
― Cine??!
― Da. Moş u Vania.
― Moş u Vania! Vă rul mamei?
― Da.
― Nu-i în America?
― S-a întors astăiarnăş i a plecat în Rusia.
― A fost pe la noi?
― Da. În treacă t: o să ptă mînă ... Ştii, tante Alice nu-l vede cu ochi buni, nici
moş u Iorgu.
― Moş u Vania! Olguţ a! Extraordinar!... L-am uitat cu totul... adică ... e nalt,
cu nas proeminent, voce puternică ... Nu? Nu l-am vă zut din copilă rie! Cum e,
Monica? Miliardar?
― Nuuu! E foarte-foarte simpatic... Noi eram la dejun. Auzim deodatăîn
antret o voce bă rbă tească , timbru de bas: "Nicolas, Nicolas mon ami, salut!"
Tante Alice s-a încruntat, privindu-l pe moş u Iorgu. Atunci a intrat un domn înalt,
cîntînd: "Salut demeure chaste et pure..." Tante Alice ş i moş u Iorgu l-au salutat
din cap de-ajuns de rece.. E curios, Dă nuţ , cum în atmosfera ceea de jenă... ostilă ,
nu ş tiu cum, a ş tiut săse impuie. Seamă năcu Olguţ a!
― Vra săzică , papa ş i mama nu s-au bucurat?
― De loc!
― Da, da! Mi-aduc aminte din copilă rie! Un scandal teribil! Era student la
matematici... socialist probabil. Scria articole sarcastice. Critica tot ş i pe toţ i. Da,
da, da!... Nu ş tiu bine: a lovit pe un profesor de la facultate... Nu ş tiu bine ce-a
făcut!... Se vorbea la noi acasăcu mare indignare. Parcăera ş i o femeie la mijloc!
Ioana Pallă ! Asta am aflat mai tîrziu... Ţin minte, tot aş a, la dejun ― Olguţ aş i cu
mine mîncam la masămică― mama i-a fă cut morală ,ş i papa... A trîntit o dată
cu pumnul în masă ... şi a plecat în America... Un om interesant!...
― Stai săvezi, Dă nuţ . Nici tante Alice, nici moş u Iorgu nu l-au poftit la
dejun. Şedea în picioare, cu pardesiul pe umeri ş i o caschetăenglezeascăîn mînă .
A început cu noi: ne-a să rutat mîna la fiecare, fă cîndu-ne reverenţ e. Dupăce-a
făcut înconjurul mesei, s-a uitat la tante Alice, zîmbind ironic. Tante Alice
continua sămă nînce. Atunci Olguţ a, cu tonul ei de zile mari, se întoarce spre
mine: "Monica, făloc lui moş u Vania la masă , între noi. Neculai, pune un tacîm."
Dă nuţzîmbi.
― Perfect o imiţ i pe Olguţ a! Neculai tot cu musteţ i?
Monica se roş ise. Continuă .
― Da. Atunci tante Alice s-a uitat la Olguţ a, Olguţ a la tante Alice...
― Şi papa a intervenit, zîmbi Dă nuţ .
― Exact, numai căn-avea nevoie. Moş u Vania a început săpovestească ,ş i
toate s-au calmat! Închipuieş te-ţ i, Dă nuţ , căne-am sculat la patru de la dejun.
Moş u Iorgu a uitat de tribunal, noi de ş coală , tante Alice de noi...
― Povesteş te bine?
― Nu bine, Dă nuţ , extraordinar!... Olguţ a îl asculta ş i n-a deschis gura pînă
ce ne-am sculat de la dejun...
― Ei!
― Da. Şi tu ş tii bine, Dă nuţ , cătă cerile Olguţ ei ― la dejun mai ales ― sînt
lucru rar!
― Cum vorbea? Avea imagini frumoase?
― Nuuu! Simplu.
Monica se opri roş indu-se. Dezmierdămîna lui Dă nuţ .
― Povestea mai bine decît Olguţ a?
― Nu. E altceva! Olguţ a are vervă, glumeş te mult, te face sărîzi. Moş u
Vania povesteş te, povesteş te, povesteş te ş i deodatăzîmbeş ti. Nu-ţ i vine sărîzi:
zîmbeş ti. Şi vezi tot ce spune. Toţ i ascultau, ş i Neculai chiar.
― Şi ce v-a povestit?
― Multe, multe!... Că lătoria în America, pe un vapor de vite... Curios, Dă nuţ!
Nu spunea nimic de ocean. Vorbea numai de emigranţ ii ş i vitele de pe bord.
Totuş i, simţ eai oceanul. Simţ eai plecarea... Înstră inarea. Erau pe bord niş te ţărani
transilvă neni. Ne-a povestit cum pe la mijlocul că lătoriei au început săse joace
copilă reş te. Rîdeau toţ i de pe bord vă zînd pe oamenii aceia mari ş i greoi făcînd
pe copiii. Ne descria gesturile lor, reproducea dialogurile dintre ei, cu accentul
caracteristic. Şi deodatăne-am întristat. Nu ş tiu de ce! Tot ce spusese era hazliu...
Ştiu eu! Poate căne-a fă cut săsimţ im cănenorociţ ii emigranţ i români cu cît se
depă rtau, cu atît simţ eau mai puternicănevoia de-a revedea satele lor, veselia de-
acolo. Şi atunci, instinctiv, au devenit copii. Au reluat cu toţ ii jocurile ş i vorbele
din copilă rie... Era trist...
― Da... asta cere mare talent.
― Dupăaceea, Dă nuţ , ne-a vorbit de-o caterincă . Cînta o singurămelodie, pe
care a reprodus-o. Mugetul vitelor, valurile, vîntul ş i caterinca... Ştii ce trist,
Dă nuţ!... Pă rea că
-şi bate joc ş
i de el şi de ceilalţi, dar tot ce spunea te fă cea să
zîmbeş ti, şi dupăaceea te-ntrista... Cîte nu ne-a povestit!... Cînd s-a întors din
America, tot pe un vapor de vite, altăscenă : un sîrb, cu o chitiuţ ăalbăcu ş nur
negru pe vîrful capului, care se repatria. Cînd a vă zut coasta Europei, ş i-a fă cut
cruce ş i a început săcînte, cu braţ ele atîrnînd în jos:
Strofa întîia
"Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa...
Strofa doua
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa...
Strofa treia
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa,
Kneaz Nicolaa...'"
Banca
Luna
Nebunia
Dupăcele două zeci de poeme care alcă tuiau un ciclu aparte, urmau
"culorile", alt ciclu. Din caiet că
zu o garofiţ ăsă lbatecă.
Pe foaie, atît: ,,Mi-a dat-o Monica", şi urma garofiţ ei presate.
Garofiţ ăîş i reluălocul. Trecurămai departe.
ROŞU
Garofiţ
a
Garofiţăde cîmp, pe care ţi-a dat-o o fată, îţi răsare deodatăprintre gînduri,
drăgălaş ăşi minusculă, ca apariţia Scufiţei Roş ii în pădure printre copacii gravi
şi enormi.
Fragi
Cireş
ele
― Cît îi chila?
Domul cu ochelari pe vîrful nasului e gros, concret ş te, ş
i se tocmeş i-n faţ
a
lui toate cireşele din coşroş esc ca dragostea în faţ
a dragostii.
De ce se vînd cireşele oricui?
Zmeură
Rodii
Harbuzul
Ouăroş
ii
― Hristos a înviat!
Pac.
― Adevărat a înviat!
Pac.
De ce se boxeazăouăle tocmai în amintirea lui Hristos?
Maci
Cofetă
rie ambulantă
Ouăde lemn
Pomuş
oară
Gura sobei
Racii
Ştiu atît de bine din copilărie culoarea lor miloasăverzuie; blegul sau
nervosul lor plescăit din căldarea cu apăîn care sînt zvîrliţ i grămadă,
deschiderea ş i închiderea foarfecelor, ca a degetelor cînd fac umbre chinezeş
ti
pe zid; şi spaima copiilor, în faţa căldării biblice parcă, în care miş
unăarmatele
întunecate ale lui Scaraoţ chi.
Atunci de ce pun racii la culoarea roş ie?
Cine poate rezista opiniei publice!
Asul de cupă
Ridichi
Ceaş
ca
ie, lucioasăş
Era roş i cu naivitate rotundă, o ceaş
cădin bucătărie cu urechea
spartă.
Ceaş căieftinăcu care servitorii beau apăsau lapte.
Şedea pe masa culinară , printre morcovi, sfeclă, pătrunjel, ceapă, usturoi,
prăji...
La Patruzeci de Sfinţ i era plinăcu fragi.
Dacăaşspune unei fete: "Obrajii tăi sînt ca ceaş ca din bucătărie", s-ar
ofensa, fărăsăş tie căîn obrajii ei numai am regăsit pe cenuş ă reasa copilăriei.
Inima
Pă
tlă
gele roş
ii
Ciudatăevocare, elegiacă!
Toamnă. Zări blînde. Luminăroasă. Se clădesc lemnele pentru iarnă. Miros
de pădure în ogradă. Trist greier de toamnă, ca scripcarul bătrîn, cu degete prea
tremurătoare, cerînd de pomană...
Cazanul cu pătlăgele roş ii fierbe în clocote somptuoase ca un ţ esut oriental.
N-ai vrea săfii, mai bine, pătlăgicăroş ie, ş
i bulion, săstai în raftul cămării
de acasă, subt raftul compoturilor ― decît om, săte tunzi, să-ţ i reiei uniforma de
anul trecut, cu mînici prea scurte, ş i săpleci la internat?...
― Bietul Dă nuţ!
― Monica, te-au întristat pă tlă
gelele roş
ii?
― Aş a-s de sincere, Dănuţ !
Bufnirăde rîs.
Caietul se ispră
vea cu:
VERDE
Fine
― Gata, Dă nuţ... Ţi-aduci aminte unde erai cînd ai ispră vit caietul?
― Lîngăpă dure?
― A doua zi ne-am plimbat că lări: nu?
― Da...
Gîndul lui Dănuţtrecu prin pă durea de anul trecut... cu Monica ală turi...
― Monica, dă -mi un creion,
― Vrei săscrii ceva, Dă nuţ ?
― Da.
― Nu mai ai loc în caiet. Să -ţi dau un alt caiet.
― Ai caiete, Monica?
― Pentru tine.
― Nu. Caiet altă dată. Acuma dă -mi un creion. Vreau săfac o rectificare.
Luăcreionul ş iţ inînd caietul pe genunchi, ş terse titlul vechi Alunele veveriţei,
ş
i scrise mare:
CAIETUL MONICA:
III
O NOAPTE
"Dragămamă,
Cunoş ti de acasădeprinderea mea de a-mi face temele noaptea, ş i o tolerezi
cu toate căo condamni. Speram să-ţ i fac pe plac, măcar în vacanţ ă, ş i să-ţ
i scriu
scrisorile făgăduite, ziua. Nu s-a putut, cel puţin astăzi. Sînt aproape unsprezece.
i scriu la lumina lămpii. În schimb, dupăamiazăm-a furat somnul ş
Îţ i am dormit
un ceas plin. E un debut onorabil, care poate contrabalansa veghea de noapte
consacratăcorespondenţ ei.
De altfel, pot săte asigur, avînd drept criteriu experienţ a unei singure zile de
Medeleni, căaici insomniile sînt excluse..."
"Dragămamă.
"Dragămamă,
Abia acum înţ eleg ce sacrificiu ai făcut, determinîndu-l pe tata săpărăsească
Iaşul. Cînd eş
ti la Bucureş ti, regreţ ul ş
i Iaş i Moldova. Dar cînd te simţi din nou
în Moldova, urăş ti Bucureş tiul.
Mi-e milăde tata ş i de tine căo săvăpetreceţ i vara acolo..."
"Mamădragă ,
Am că or ş
lătorit biniş i am ajuns să
nătos, fă
răsă-mi pierd bagajele sau
banii..."
Telegramă
Mihai Balmuş
Popa Nan 24
Bucureş ti
"Ajuns bine. Detalii poş
tă. Sărută
ri. Mircea."
În bucă tărie, cîţiva tăciuni aruncau lumini roş ii din gura sobei. Anica îş i
aprinse ţigara ş i sorbi restul de cafea ră masăîn ibricul babei, care plecase la cul-
care.
― Unde-ai fost?
― Ei, undi! mormă i Sevastiţ a, îndreptindu-ş i că meş a. La boieri...
― Sevastiţ ooo! ră sunăo chemare în ş oaptăsonoră .
― Iaca! oftăSevastiţ a că tre Anica.
― Sevastiţ o!
Puiu, în că meş ăde noapte, pelerinăş i papuci, îş i vîrise capul pe fereastră .
― Unde eş ti Sevastiţo?
― Da ci mai vrei?
― Nu mi-ai pus apăde bă ut.
― Ei, nu ţ -am pus! Ţ-am pus.
― Atunci o băut-o fetele. Adă -mi apă .
Anica zîmbea. Sevastiţ a, posacă , privea că rbunii.
― Săş tii căfac scandal dacănu-mi aduci! Ţi-ară t eu ţ ie.
― Du-ti la boieri! chicoti Anica, tră gînd un fum pe gurăş i bifurcîndu-l pe
nări.
― Du-ti! Du-ti! Da mai du-ti ş î mata, ţ aţ
î Anico! Cî-s să tuli di copchii!
Trenul veni.
Porni.
Dă nuţse trezi pe scara unui vagon de clasa treia. În clipa de oprire, ză păcit,
nu vă zuse nimic la ferestre. Începu colinda. Numai zece minute pînăla staţ ia
urmă toare!
Mizerie! Mizerie!
Îmbrînci un pasager cu caschetăenglezeascăde pe coridorul clasei întîia.
― Domnule, nu te uiţ i?
Dă nuţîntoarse spre el o faţ ăatît de tristă , încît pasagerul că lcat pe picioare
scă păun spontan: "Pardon!"
Dacănu era în tren? Îş iş terse cu dosul palmei nă duşeala frunţ ii. Secundele se
risipeau ca ş iruri de mă rgă ritare, mereu rupte, mereu sfă rîmate cu picioarele, pe
coridoarele lungi, printre oameni indiferenţ i...
― Ocupat! ră sunăun glas posesiv, ca cele din closetele publice.
Dă nuţoftă .
― Plin, domnule!
― Dă nuţ !
― Adina!
O apucăde subţ iori, trecînd-o peste picioarele pasagerilor.
― Închide uş a, domnule! ţ ipăun glas din urmă .
Cu sufletul ca douăvînturi întîlnite, venind din douăză ri, se sărutau pe gît, pe
nas, pe haine, pipă indu-se uimiţ i, sărutîndu-se stîngaci; flă mînzi ş i nebuni, lacomi
şi increduli.
― Dă nuţ ! Dă nuţ!
― Adina! Adina!
Trenul se opri, îmbrîncind.
― Dă nuţ !
― Adina!
Braţele lui Dă nuţcă zură .
― Adina!
― Dă nuţ !
Plîngeau amîndoi.
Gorniţ a sună .
Trenul porni.
Dă nuţîş iş terse ochii, ca săvadălacrimile Adinei, din nou, ca săvadămîna
Adinei...
Nu mai vă zu nimic. Lacrimile, trenul, noaptea...
Nu era singur. Avea o spectatoare: vecina Adinei din tren. Se coborîse în
staţie o datăcu Dă nuţ― respectuos salutatăde ş eful gării ― ţ inînd în mîna
dreaptă , înmă nuş ată ,oţ igaretăde fildeşsculptat, din cale-afarăde lungă ; în mîna
stîngă , un pled ş i un mic sac de voiaj, învelit în pînză , cu monogramă ; iar pe
braţ ul drept, un ş irag de covrigi cu susan, îngră mă diţ i unul lîngăaltul pînăla cot;
aromate bră ţări comestibile, contrastînd net cu linia elegantăa mînicei tailleur-
ului albastru.
Vru sătragăun fum: scrumul că zu. Ţigara se stinsese demult, fă răsăbage de
seamă . O intrigase, de cînd pornise trenul de la Iaş i, fetiţ a cu pă lă rie de pai, zulufi
roş ietici, ochi verzi, năsuc în sus, guriţ ăpupină , ten de copil ― îi venise să -i
ofere bomboane dulci ― gă tităş i parfumatăcu o subtilăsimplicitate ― ş i nu
îndră znise! Femeie coaptăprin cochetă ria surdăa îmbră căminţ ii, dar ş colă riţăîn
vacanţ ăprin vîrsta tră săturilor ş i a înă lţimei, cît ş i prin expresia feţ ii şi a mînilor
― fă răinele ― încruciş ate pe genunchi. Ră pirea ei din compartiment ― gentilă
ca un coşde flori, ridicat pe sus ― o intrigase ş i mai mult. Apoi îmbră ţişarea
candidă , impudicăş i pasionată , de pe coridor ― fredonase zîmbind un motiv din
Manon ― lacrimile ş i copilul... domnul care plîngea în urma trenului plecat.
Domn?... Copil?...
Îi venea să -i spuie: "Întoarce-te. Vreau să -ţi vă d faţ a." I-ar fi spus-o desigur
― nu se sfia nici în saloane săo facă , amă nunţ ind pe dansatorul intimidat prin
face-à-main, cu ochii miopi, nu de miopie, ci de impertinenţ ăcalmă― dar
prefera săfie intrigatădecît săaibăanostul final al decepţ iei.
Ca siluetă , vă zutăpe la spate ― haine de sport cu pantaloni scurţ i:
moletierele cenuş ii înfă şurau picioare lungi, frumos croite ― pă rea bă rbat: zvelt,
tînă r, dar bărbat. Umerii, deş i dezolaţ i, erau largi, formaţ i. Nu-i vă zuse faţ a în
tren. Privise numai îmbră ţişarea: de-atunci ardea ţ igara singură . O aruncă ,
desprinzînd-o din ţ igaretăcu degetul cel mic. Printre mucurile de ţ igă ri
"Funcţ ionar", "Sergent" ş i "Plugar", ş i cele ră sucite în foi de ziar, aruncate prin
pietriş ul peronului, ţ igara fumatăpe jumă tate, cu inscripţ ii turceş ti, evoca
începuturi de roman poliţ ienesc cu Sherlock Holmes, lecturăfavorităa ş efului
gă rii, care, la distanţ ărespectuoasă , aş tepta ş i el săse întoarcă"tînă rul misterios",
pentru ca, la rîndul ei, "doamna senator" să -ş i "exprime voinţ ele". Şeful gă rii
purta asupra lui lampăde buzunar electrică , box, Browning ş i pipă : om cult! N-
avu nevoie săîntrebuinţ eze nimic din "arsenalul detectivian", fiindcă,,doamna
senator" îi trecu bagajul ş i pledul ca unui simplu servitor.
― Se poate? N-a venit tră sura?
― E o enigmăla mijloc...
― Nu-i nici una. A uitat Sake sămăanunţ e!
Şi fă răsă-i pese de proximitatea ş efului gă rii, care, la auzul numelui
atotputernic în judeţ , se ploconise ca în faţ a lui Sherlock Holmes venit direct din
Anglia, murmurăpentru ea, dar tă rişor, cu un dispreţfamiliar ochilor ş i buzelor:
― Pauvre Sake!... Ce trenuri sînt pentru Iaş i?
Şeful gă rii făcu un gest de completădezolare:
― Pînămîne dimineaţ ăn-avem decît un tren de marfă ! Săvăofer camera
mea. Modest, dar din toatăinima! Am ş i bibliotecă .
― Merci!
Privi din nou spre Dă nuţ : pornise cu umerii plecaţ i spre ieş ire. Îl urmă . Şeful
gă rii, dupăea, "scrutînd" spinarea lui Dă nuţ .
― Gheorghiţ ă!
― Aici-s, conaş ule.
― Hai.
― Domnule...
― ...Mărog, doamnă ?
Oportună , lampa de buzunar a ş efului gă rii luminăfaţ a dulce a tinereţ ii cu
urme de lacrimi.
Zdup dansa, sforă ind, gîfîind, uş or înspumat.
― Tinere, am ră mas fă rătră sură . Ai avea amabilitatea sămăconduci acasă ?
― Unde, doamnă ?
Şi glasul era nesigur ş i ră guş it dupăplîns.
― Cîţ i kilometri? se adresăea ş efului gă rii.
― Cinci, mărog, mari ş i laţ i!
― Cinci kilometri, tinere. Moş ia Să lcii. Mergem la pas.
― De unde eş ti, bă iete? interogăş eful gă rii pe Gheorghiţ ă, în ş oaptă , cu
fruntea concentrată , sfredelindu-i ochii cu o privire detectivă .
― De la Medeleni. Hap-ţ iu! ră spunse Gheorghiţ ătră gînd pe nas un stră nut
incipient, care totuş i, izbucni amplificat.
"A luat un gutunar: deci vine de la Medeleni, distanţ ămare, îmbră cat subţ ire,
drum prin pă dure", deduce in petto ş eful gă rii, trecîndu-ş i batista pe faţ ă .
Şi tare:
― Aha! Aha! Puteţ i merge liniş tită, comunicăel rezultatul anchetei. Ăsta-i de
la moş ia lui conu Iorgu, deduse el cu glas tare, punînd în evidenţ a conului electric
bihunca "enigmatică " acum o clipă . Mata sînteţ i fecioru lui conu Iorgu?
Fă răsă -i ră spundă , Dă nuţse prezentă"doamnei senator", ajutîndu-i să
încalece bihunca.
"Doamna senator" pă rea înaltăş i slabăîn umbră , zveltăîn lumină , dar
picioarele descoperite pînăpeste genunchi ― din pricina poziţ iei pe bihuncă―
făcurăsăse presimtăunul din acele trupuri tainic împlinite, a că ror goliciune
aratăonctuoase curbe mlă dii, destă inuite numai de ritm ― ochiului atent ş i
experimentat ― de haină , nu.
― Mîi mata, conaş ule?
― Nu. Mînătu.
Îl ostenea ş i gestul ridică rii braţ elor.
Gheorghiţ ăîncă lecă .
Încalecăş i Dă nuţ , cu picioarele spînzurînd pe de lă turi, fiindcăbihunca n-
avea decît o singurărezemă toare pentru picioare, ocupatăde pantofi cu tocuri
înalte.
Porniră . Şeful gă rii îndreptăpentru ultima oarăasupra bihuncei lampa care
destră ma relativele "tenebre", că ci luna ardea alb în noapte. Aspirăaroma
"tabacului blond". Stinse lampa. Enigma nopţ ii înghiţ i bihunca.
Şeful gă rii aprinse luleaua ş i porni gînditor ― deducînd în treacă t căe lună :
dupăumbre ― spre fascicola deschisăsubt lampă : Taverna "La ş arpele negru",
avînd pe copertăautenticul portret al lui Sherlock Holmes: pipa deducţ iilor,
fruntea meditaţ iilor, zîmbetul impenetrabil ş i ochii cu sclipiri de oţ el, reci,
sfredelitori...
"Ce om! Eh!"...
DAN DELEANU
VERSURI
IOANA PALLĂ
Alexandru Pallăcă
tre Ioana Pallă
Veneţia
DragăIoană,
Ce cîntec îţ ă
i imaginezi căam auzit azi dimineaţ, deş
teptîndu-mă?
Ascultă-l:
Partea cea mai nostimăe căcel care-l fredona eram chiar eu, aş a precum ţ i
l-am transcris, cu indescriptibiul accent ş i tremolo al lui Sake.
Măvezi? M-am regăsit la Sălcii, tu cu Les nourritures terrestres 56, eu cu
paleta, pipa ş i sandalele, şi Sake cu vetustele reminiscenţ e muzicale: ale juneţ ii
valuri, e-he-heu!
Şi m-am hotărît să-ţ i răspund.
Cît a trecut de cînd mi-ai scris la Bucureş ti? Nu m-ajutănici memoria, ş i
războiul european ― adevărat act european ― a răsturnat timpul.
Ce porcărie ... De cîte ori aud pomenindu-se despre acest acaparant ş i
incomod eveniment, îmi vine pe buze zdravănul cuvînt al lui Cambronne.
Noroc căVeneţ ia e în afarăde Europa. E singurul oraş , din cîte cunosc care
n-are nimic «social». Aici eş ti în altăplanetăş i-n alt veac. Ziare nu cetesc.
Repet: Cambronne. Astăzi, laguna are culoarea smaraldului tău cînd e înourat
afară. Pute savuros. Am regăsit-o aş a cum o lăsasem: fezandatăca un venerabil
roquefort, magnifică. Aşvrea să-ţ i văd nările în faţ a Veneţ iei: merităs-o humeze.
De ce n-am venit la Sălcii, cum fă găduisem mirificei castelane? Capriciu mai
irezistibil decît irezistibila Ioana. N-aveam chef de peisajul moldovenesc. Aveam
nevoie de roquefort, nu de caşproaspăt ― vorbesc de peisaj, tu, ca ş i Veneţ ia,
eş ti... lagună !
Şi acum, dragăIoana, să-ţ i dovedesc cănumai turcii au dreptate: «Cum o
vrea Allah!» Allah a hotă rît să-ţ i fac comisionul, dincolo de aş teptările tale,
tocmai atunci cînd uitasem de el.
«Cine-i Adina Stephano?»
Cînd am primit scrisoarea ta, am fost presuadat ca întotdeauna ― cine-ţ i
poate rezista ― căAdina Stephano e cea mai interesantăfemeie dintre Carpaţ i,
56
Bucatele pământului, roman al scriitorului francez André Gide (1869―1951).
Dună re şi Prut, iar junele Deleanu, cel mai de frunte nătărău din cuprinsul
aceloraş i hotare. Cum însăplecarea la Veneţ ia măpreocupa mai activ decît
produsele naţ ionale, am procedat expeditiv ― adicăprosteş te ― adresîndu-mă
celei mai scîrnave guri ş i mai atotclevetitoare din cîte numă răcafeneaua bucu-
reşteană, lui Hăvăş el.
Evident, era informat amplu: profesionist!
Iatăbuletinul: Adina Stephano, fostăsoţ ie a fostului că pitan Stephano: un
escroc dublat de un peş te. Ea, craioveancăde neam bun, dar... a fugit cu «tipul».
Dupăaceea, tipul a fugit «solo» în vreo Americă, subt impulsiunea unui mandat
de arestare. Restul, în ce o priveş te, vine de la sine... În stil de cafenea.
Concluzia: «tipesă .»
Am neglijat să-ţ i comunic aceastăfadăş i ignobilăbiografie. Şi bine am
făcut. Acum te pot informa direct, cu alţ i ochi, altăperspicacitate ş i alt stil decît
acela al plutarhului cafenelii bucureş tene.
O cunosc pe Adina Stephano cum ş tiu calitatea ş i nuanţ ele culorilor cu care-i
fac portretul. Acest portret, pe care-l voi expune la toamnă, nu-l vei putea
cumpăra cu toatărecolta Sălciilor. E singurul tablou care nu va fi de vînzare nici
chiar pentru tine; nici de dar, o, teribilăIoană !
Întîia oarăam văzut-o în gondolă, fărăpălă rie, cu degetele-n apăfăcînd
dîră. Părul roş , oglindit, cînd se apleca, în apa verde, faţ a rozăca interiorul
scoicilor, ochii verzi (au parcămiros de iarbă), gura umedăş i roşie, cu expresia
copiilor frumoş i cînd sînt gata săplîngă.
Măduceam la o bisericăsărevă d o madonăcare măaş tepta de cinci ani. Am
renunţ at fărăezitare.
Gîtul aplecat, părul vîbrînd în soare, ş i degetele cu fosete fă cînd dîrăîn apa
veneţ iană...
Transcriu versul lui Mallarmé:
"Pauvre Paş
a!"
Ioana Pallăcă
tre Alexandru Pallă
Sălcii
"Bunul meu Paş a,
Întîia sultanăa haremului tău recunoaş te căultima cadînămerităsăfie
sultană. Acesta este ultimul cuvînt al buzelor, cărora, dacănu le faci altăcinste,
le-o faci pe aceea de-a avea încredere în cuvîntul lor.
Dan Deleanu, absolvent a ş apte clase liceale, etatea optsprezece sau
nouăsprezece ani, nu e nici Cesar Borgia, nici Shelley. E un foarte normal
reprezentant al acestei vîrste ş i al acestei clase ― a opta ― în care a promovat.
Bunule Paş a, ai uitat pe prietena ta! Altminteri, din simpla lecturăa scrisorii
mele, ţ i-ai fi dat seama căelevul Deleanu spre deosebire de foasta Manon,
actuala Adia, nu este interesant nici pentru tine, nici pentru mine: prin urmare,
nu va mai fi dacăa fost nici pentru Adia.
Mi-ai cerut fotografii. Aşprefera să-ţ i expediez în colet poş tal personajul în
carne ş i oase. Eu aşscăpa de prezenţ a lui inoportună; tu, de obsesia lui,
dezagreabilădesigur, cînd e însufleţ ităde Adia. De asta nu îndră znesc să-ţ i
îndeplinesc rugă mintea. Aşplăti-o prea scump. Dacăi-aşcere o fotografie, mi-ar
aduce un album, adicăo colecţ ie de albumuri: în fiecare pozele altei vîrste.
Cînd l-am cunoscut, i-am împrumutat o carte ― amabilitate ― ş i ca sămi-o
aducămi-a făcut un număr exagerat de vizite. Preferam să-ş i reţ ie cartea. E
complect lipsit de tact. Desigur căş i acuma măaş teaptăîn gră dină.
Dupăcum întrevezi, face parte din categoria băieţ oi. Are păr buclat, frunte
mare ― cred căa trecut moda frunţ ilor mari chiar ş i în Germania ― ş io
expresie blînduţ ă . Totuş i «zvîrle» ― mai mult catîr decît cal. Evoluează
alternativ între tăcere ― îş i trece mîna prin bucle: i-am recomandat un pieptene
―ş i agresivitate monosilabică: i-am recomandat o oglindă .
Se crede neapărat om superior, mai ales cînd tace. Dădin umeri
dezaprobativ; ridicăsprîncenele interogativ; se-ncruntăfudroaiant; ră sfrînge
buza blazat.
Face sporturi. Acesta e subiectul favorit de conversaţ ie, laconicăbineînţ eles.
De la al ş aselea cuvînt în sus, elocventa derapează. Să-l ascultăm.
― Patinajul e o artă , ca ş i dansul. Nu e sport.
I-am mulţ umit pentru noutate. Răspunsul înţ epat:
― Îmi dau seama fiindcăpatinez foarte bine.
― Nu te cred.
― Am luat premiul întîi la concurs.
― Nu te cred!
Tace. Îl cred.
E ferm convins căatletismul impune fărăgreşîn faţ a femeilor. E mai puţ in
voinic decît luptătorii de circ, dar tot atît de plin de ifos, fanfaron ş i îngîmfat.
Cînd intrăîn casă, bombeazăpieptul, lărgindu-ş i umerii: exact intrarea atletului
în arenă, în timp ce fanfara ţ igăneascăintoneazăun «trăiască-regele» oarecare.
Cucoş el, încearcăsăfacătartarinade fărăsare, fărăvervă , fărăfantezie. Mi-
a istorisit foarte înfierbîntat cum a expulzat din casa unei «prietene» de-a lui pe
un «prieten» al acesteia, necuviincios cu el ş i cu prietena lui. Scenădemnăde
George Ohnet. Entuziasmul naratorului, de aceeaş i calitate. Îi place săse
fălească, atribuindu-ş i cuceriri de «femei bine» cu nume suspecte: probabil
numele tuturor eroinelor literaturii româneş ti, salon pe care nu-l frecventez, aş a
cănu-l pot controla. Cartea împrumutată, de care-ţ i vorbeam mai sus, e Le
portrait de Dorian Gray.
― Ţi-a plă cut?
― Nu.
― Măaş teptam.
Tace.
Pun cartea la loc. Nici n-a cetit-o. Dorian Gray, bunul meu Paş a, e ca un pat
de dragoste. Cine-a cetit volumul acesta a lăsat urme. Era intact, cum îl lăsasem
noi.
― Arsène Lupin îţ i place?
― Spune drept.
― Da... fiindcă...
― Am înţ eles.
Se uităurît. [...]
Îl alimentez din biblioteca lui Sake. Cînd măviziteazăîi trimit în grădinăun
roman de Gaston Leroux, Maurice Leblanc sau Paul d'Ivoi să-i ţ ie de urît.
Probabil că-l pasionează. Stădupă-amieze întregi în grădină . Eu stau în casă.
La plecare, îi împrumut în genere romane în cel puţ in trei volume ― Alexandre
Dumas, Eugène Sue, Xavier de Montépin ― cu speranţ a cămăva lăsa în pace
măcar o săptămînă . Desigur căceteş te zi şi noapte. Dupăcel mult douăzile ―
indiferent de numărul volumelor ― mi le aduce îndărăt. Îi dau altele, mai
numeroase. Le înghite ş i iar vine. Pînăla sfîrş itul vacanţ ei trebuie săcomand o
nouăprovizie (are ş i Sake nevoie), ş i cea pentru gră dină, şi cea pentru acasăse
topesc. Cultura lui Sake de o viaţ ăîntreagăe devoratăîntr-o singurăvacanţ ă!
Vezi dar cu cine ai a face: un Sake en herbe!
Dar n-am isprăvit.
Toţ i am fost plagiatori în tinereţ ă, însăcu modestie. Te văd pe tine, de pildă,
la ş
aisprezece ani, spunînd flirtului tău:
«Nu-i aş a căluna pe turla bisericii e ca un punct de aur pe un i?»
Alţ ii, mai puţ in mussetieni, vorbesc de trandafirii aurorei, de diamantele
picăturilor de rouă, de noaptea ochilor, de mînile iubitei: ca doi crini etc..
Normal ş i cuviincios ar fi ca ş i foarte normalul elev Deleanu săfacăla fel. I-
aştrece o exclamaţ ie luatădintr-o juxtăoarecare, o metaforădin Hugo .
― În sfîrş it, materialul poetic învăţ at la ş coală, vorba avînd avantajul căte
cruţ ăde grija ortografiei.
Dumnealui, nu!
Într-o zi măcoboram în gră dinăsă-l alimentez cu romane senzaţ ionale,
adicăsă-l congediez. Tocmai atunci scăpase în grădinăun curcan, care,
văzîndu-măs-a burzuluit.
Tînărul Deleanu exclamăcătre mine:
― Uite la el: parcă-i o apoteozăde fluturi albi!
Am tăcut.
Altădată. Răsărise o lunăroză. Tînărul inspector al grădinei mele exclamă:
― Noaptea aceasta e ca plăcile de gramofon cu Carusso: e însemnatăcu
cerc roz la mijloc.
Altădată, despre un muş uroi de furnici:
― Parcă-s icre negre în delir!
Despre coarnele unui bou:
― Îş i poartămusteţ ile pe cap.
Cîtăva vreme am tolerat. Măamuza candoarea. Pînăcînd i-am spus:
― Săş tii că-l cunosc foarte bine pe Jules Renard. Studiazăaltceva, dacăţ ii
sămăepatezi!
S-a roş it ― ca plăcile lui Carusso ― a bîlbîit ş i n-a mai venit o săptămînă .
De atunci a renunţ at sămăepateze. Se mulţ umeş te cu porţ ia, regulat servită,
de romane senzaţ ionale.
Bunul meu Paş a, tu ş i tînărul Deleanu!
Ai patruzeci ş iş apte de ani. I-adevă rat, cochetul meu Paş a. Dar eş ti
Alexandru Pallă, Paş a, palat oriental cu vedere pe Bosfor. Tu singur ţ i-ai servit
acest madrigal.
Şi care-i femeia în stare săprefere unei ferestre de palat oriental cu vedere
pe Bosfor un ochi de geam cu vedere pe Liceul Lazăr!
Scutură-te, Paş a! Niciodatăn-ai fost modest. Tu, Superbul, Magnificul,
tocmai acuma săai tracul ş colăresc, tracul debutantului.
Nu te-am văzut de ş ase luni, dar te ş tiu mai bine decît oglinda ta. Timpul te
«patinează» ca pe tablourile de rasă. Tîmplele albe nu sînt decît, o cochetărie a
ochilor care au vrut să-ş i valorifice în decor de argint, negrul invincibil. Dar
amestecul tău de ambre ş i maryland! Eş ti singurul bărbat care ş tie cum trebuie
sămiroase un bărbat. Femeia care te-a cunoscut nu mai poate suporta în braţ ele
ei alte mirosuri.
În legăturăcu aceastădin urmăconstatare, să-ţ i mai indic un amănunt
caracteristic al «rivalului» tău. Are mîni inexpresive pe faţ ăş i pe dos. Liniile
palmei aratăcalmul plat al mediocrităţ ii echilibrate. Şi ş tii căadevărul e în
palmă, nu pe frunte. Degete scurte, stîngace cînd se miş că, greoaie cînd apucă.
Mînăde moş ier sîrguitor, bunăsăpălmuiascăargaţ ii, săciupeascăţ ărăncuţ ele
agricole, săţ ie hăţurile ş i coada biciului, săfacăpasienţ eş i săaibăgesturi de
imperator cu bucătăreasa ş i nevasta.
Pune alături mînile tale făcute pentru trupurile albe, pentru culori, ş aluri,
covoare, papier imperial... Şi femeile, bunul meu Paş a ―oş tiai înainte ― sînt
mult mai sensibile la mîni decît îş i închipuie bărbaţ ii. Mîna unui bărbat pentru o
femeie e întîia fereastrădeschisăasupra calităţ ii ritmului de care e capabil în
dragoste ş i asupra duratei lui. Sînt mîni brutale ş i urgente cum sînt cucoş ii.
Altele grase, cu degete apoase ş i umflate: acelea dorm oricînd, sau, mai exact,
adorm mereu. Altele-s veş nic năduş ite, cleioase, făcute mai degrabăsăţ ie locul
hîrtiei de prins muş te. Altele, discursive, secundeazăonorabil vorba, chiar
pasionată, dar restul nu. Altele, bădărane, ar prinde bătături oricînd: ş i cînd fac
dragoste, arăş i pră şesc. Altele, păroase ― cunoş ti falsa virilitate a părului ―
indispun ca un obraz neras. Altele sînt prea specializate, prea unilaterale: ş tiu să
gesticuleze, dar nu mai ş tiu săalinte. Sînt deplasate.
Dar mînile tale, incomparabil Paş a! Ţi-aduci aminte cînd ceteam Le jardin
des caresses, ai exclamat:
«Mes mains sont les chemins qui mènent au jardin des caresses».
Şi nu te lăudai! Ştiai sărăsfoieş ti o carte preţ ioasă, un trup ― ş i săle ceteş ti.
Mînile tale, Paş a, sînt singurele demne săreţ inămînile care «lă sau dîrăîn
apăveneţ iană».
Junele Deleanu se va consola imediat cu domesticitatea femeiuş căde acasă.
E predestinat la aş a ceva.
Dar Adia îl iubeş te pe tînărul Deleanu!
Care-i izvorul acestei informaţ ii? însăş i Adia.
De cînd ai devenit atît de credul, Paş a?
Minte Adia?...
Nu să ri în sus! Nu minte. Ca ş i tine, sînt convinsăcăAdia e cea mai puţ in
femeie din cîte am cunoscut. Dar, în primul rînd, pentru cel care-o iubeş te,
fiecare femeie e cea mai puţ in femeie din cîte a cunoscut. Asta înseamnăsăfii
femeie. Cînd nu eş ti, rămîi «o femeie ca toate celelalte» pentru toţ i bărbaţ ii.
Acesta este stocul de femei destinat maternităţ ii şi evanghelicelor adultere. Viaţ a
lor e cuprinsăîn trei etape: logodna, căsătoria ş i onestul adulter.
Adevărata femeie, bunul meu Paş a, nu tăgăduieş te, mărturiseş te. Dar
mărturisirea ei decoloreazărealitatea mai puternic decît minciuna. Minciuna
lasăjoc liber acelei inchizitoriale imaginaţ ii numităgelozie. Mărturisirea
limitează, e supusădeci uitării, ş i pe deasupra măguleş te vanitatea bărbatului
care chiar înş elat, a dominat, obţ inînd adevărul: aş a-zisul adevăr, că ci autentica
minciunăfemininănu e decît un adevăr nuanţ at. El a ră mas «bărbat puternic»
obţ inînd de la «femeia slabă» mărturisirea. Conş tiinţ a acestei superiorităţ i în
bărbatul înş elat e principiul tuturor iertărilor.
Dar săexaminăm mărturisirea Adiei.
«Îl iubesc.»
Şi a plîns.
A afirmat un adevăr în acea clipă? Desigur căda, fiindcătonul ei te-a
convins, ş i lacrimile ei te-au înduioş at. Si vis me flere58...
În acea clipă, cu tine ală turi ― subliniez aceasta ― îl iubea cu voce tare ş i
lacrimi pe obraz. Dar dacătu nu erai alături de ea, l-ar fi iubit la fel? Cred că
nu.
Mai întîi, chiar dacănu interveneai tu în viaţ a Adiei, ea continua săse
plimbe la Veneţ ia, fiindcă: «mie-mi place Veneţ ia»! Deş i ruda ei plecase alar-
matăcu drept cuvînt de ră zboi, deş i circulau cred ş i acolo, ca pretutindeni,
zvonuri despre invazia Moldovei de către ruş i, deş i tînărul Deleanu era în Mol-
dova primejduită.... În acest timp, Adia se plimba în gondolă, «făcînd dîrăîn apa
veneţ iană».
Nu-ţ i pare insolit acest calm, acest «mie-mi place Veneţ ia», cînd cel «pe
care-l iubesc» e în Moldova?
Cîtăvreme n-a avut pe nimeni căruia să-i spuie «îl iubesc pe Dan Deleanu»,
se plimba prin Veneţ ia, cum ai văzut-o. Vra săzică, lacrimile vin din vorbele «îl
iubesc», nu din tăcerea «a iubi», neîmpărtăş itănimănui.
Dar de ce întîiei persoane care i-a pomenit de existenţ a acestui tînăr Deleanu
i-a mărturisit imediat, pe loc, căîl iubeş te? Nu vezi tu, bunule Paş a, în aceste
vorbe care i-au sărit de pe buze, în aceastăafirmaţ iune inutilă, conş tiinţa surdă
58
Dacăvrei sămădeplîngi (lat.)
a nesiguranţ ei sentimentului atît de tare ş i de iute proclamat?
Dacă -ţi răspundea: «Da, îl cunosc...» ― tăcerea de după«îl cunosc» ―
tăcere din care interlocutorul era exclus ― era într-adevăr reculegerea
melancolicăa dragostii în faţ a unei neaş teptate evocări.
«Îl cunoş ti pe tînărul Deleanu?» ai întrebat-o tu inopinat.
Ea ţ i-a răspuns afirmativ, dar te-a pus în curent cu un sentiment al ei ― de
ordin intim ― faţ ăde aceastăpersoanăpentru întîia oarăapărutăîntre voi. Ţi-a
dat deci mai mult decît i-ai cerut. În primul rînd, ea avea nevoie de aş a ceva. În
acea clipăa monologat, n-a dialogat ― sau a dialogat nu cu tine, ci cu o Adină
retrospectivă.
Acel «îl iubesc» spontan ş i tare e justificarea lui «mie-mi place Veneţ ia», e
afirmarea cu ton agresiv faţ ăde uitarea de pînăatunci. E conş tiinţa slăbiciunii ş i
ipocrizia involuntarăpentru comoditatea sufletului.
Ţi-aduci aminte de doctorul Velescu? Începuse paralizia progresivă. Făcea
cu efort cea mai elementarămiş care. Căutai să-i ajuţ i, ţinîndu-i paltonul, de
pildă. Te refuza fanfaron ş i energic.
«Nu-nu-nu! Eu îmi fac toate serviciile singur.»
Şi îşi punea paltonul cu satisfacţ ia omului care-a făcut un gest eroic. Avea
nevoie de astfel de exageră ri ca să-ş i alunge panica paraliziei, ca să-ş i
dovedeascăvaliditatea integrăpentru cel mai neînsemnat lucru.
Acel «îl iubesc» al Adiei are aceeaş i semnificaţ ie, din acest punct de vedere.
Acel «îl iubesc» se traduce prin: «Vai! Abia acum îmi dau seama căpînăazi am
uitat să-l iubesc...»
Ori, aş a ceva nu se uită. Iar lacrimile, candidule Paş a, erau pentru dragostea
ei defunctă, sau pe aproape, nu pentru tînărul Deleanu dorit ş i regretat.
Dar săexaminăm aceste vorbe ş i din alt punct de vedere. De ce ţ i le-a spus
tocmai ţ ie? Căci orice vei crede ş i orice vei spune tu, Adia ş tie c-o iubeş ti.
Femeile, bunul meu Paş a, au în miş că rile conş tiinţei ceea ce s-ar putea numi
«coada ochiului». Cu coada ochiului fiziologic, surprinzi ceea ce lumea crede
că-ţ i scapă: un zîmbet depreciator, un gest schiţ at, un semn fugar, o mimică
destinatăaltuia, în care eş ti comentat pe la spate. Această«coada ochiului» a
conş tiinţei feminine zăreş te totodatăapropierea dragostei pe care bărbaţ ii ―
mai simpli din acest punct de vedere ― n-o văd decît atunci cînd le sare-n ochi,
şi încă!
E imposibil ca Adia sănu fi văzut privirea schimbatăcu gondolierul cînd a
sărit din gondolă. E imposibil, instabilule Paş a, sănu-ş i fi dat seama, în timp ce
o pictai, căpe lîngăochiul pictorului, care «înregistra» frumuseţ ea ei,
selecţ ionînd ce-i mai expresiv în ea, o mai privea ş i ochiul îndrăgostitului, care-l
deranja pe pictor, făcîndu-l săadore ― dezinteresat din punct de vedere artistic
― modelul iubit în clipa cînd nu mai era pictat. Cunosc...
Atunci de ce tocmai ţ ie ţi-a mărturisit căiubeş te pe un altul?
Bagăde seamă, Paş a, nu ţ i-a spus: «Pe tine nu te iubesc, nici nu te pot iubi,
fiindcăiubesc pe altcineva», ceea ce ar fi fost o grosolănie.
A spus atît: «Îl iubesc».
Dar existăcuvînt care sădea unei femei mai deplinăfrumuseţ e, mai
arzătoare feminitate decît acesta?
În momentul cînd a spus «îl iubesc», a ş tiut căo iubeş ti, fiindcăfrumuseţ ea
pe care i-o dăacel cuvînt o făcea invincibilăîn ochii celui care-o privea ş i
asculta spunîndu-l. Acest «îl iubesc» se traduce astfel: «Ştiu, Paş a, cămă
iubeş ti... Iubeş te-mă. Ia-mă. Răpeş te-mădin acest îl iubesc»
Tu, natural, te-ai întristat auzind că-l iubeş te pe tînărul Deleanu. Deci, ai
iubit-o mai tare. Ai renunţ at la ea, adicăai vrut sărenunţ i, ş i ai văzut cănu poţ i.
Ai devenit gelos, deci suveranitatea absolutăa proprietăţ ii ţ i-a devenit necesară,
de unde pînăatunci îţ i părea facultativă.
Prin acest «îl iubesc» ea te-a făcut săfugi ş i dupătrecutul ş i viitorul ei, cînd
pînăatunci te ş tia mulţ umit cu staţ ionarea în faţ a prezentului. Te-a legat cu mai
multe lanţ uri, avînd aerul căte dezleagă . [...]
Îmi vei spune, bunule Paş a, căeu fac un monstru din Adia, că-i atribui
calcule ş i subtilităţ i odioase, incompatibile cu simplicitatea ei de cristal.
Te înş eli! E cochetă ,ş i nu pare. De asta e femeie aleasă. Perfecţ iunea ultimă
a unui scriitor ― uite: Gide ― e săparăcăn-are nici un stil ş i totuş i să-l aibă
pe cel mai dificil: al simplicităţ ii reconstituite. Aş a-i ş i cochetăria adevărată . Îţ
i
dăimpresia unei absenţ e. Asta înseamnăcăe străvezie ca tot ce e perfect pur.
Existăînvăluind totul, dar n-o vezi. Adevărata cochetărie e involuntară, ca ş i
feminitatea cu care se identifică.
Cînd Adia ţ i-a spus «îl iubesc», a spus ceea ce trebuie săspuie ca să
declanş eze o miş care mai puţ in pasivăa dragostii tale spre ea.
Acest «îl iubesc», în ultimăanaliză , fericitule Paş a, înseamnă: «Te iubesc».
Şi tocmai eu, eleva ta, să-ţ i fac lecţ ii, săte ajut! Nu te întrista. Asta înseamnă
căeş ti tînăr. Fii orgolios căpoţ i primi lecţ ii de la eleva ta. Tu iubeş ti, eu îţ i
dovedesc căeş ti iubit. Vezi ş i tu în partea cui se îngrămădesc anii.
N-am isprăvit încă. Doresc săfii liniş tit. Un singur lucru a rămas, pentru
tine, obscur ş i, poate, îngrijorător: cum a putut Adia ― ea n-are nevoie de elogii
― să-l iubeascăpe tînă rul Deleanu despre a cărui valoare ţ i-am vorbit
suficient? Cum a putut săintre aş a ceva prin «porţ ile împărăteş ti» care sînt ochii
Adiei?
Nici n-a intrat, nici n-a ieş it, fiindcănu l-a iubit.
Dar: «Îl iubesc»...
O confuzie, bunul meu Paş a, o simplăconfuzie din acelea care încurcăpe
oamenii tineri. Nu vreau să-ţ i fac o lecţ ie cu subiect anost, dar sînt silităsăfac
oarecare consideraţ ii asupra maternităţ ii ca generatoare de confuzii.
Pretind unii căfemeia, cu tot ce-i specific în fiziologia ei, e creatăpentru
confecţ ionarea pruncului. Poate căda. În tot cazul, sentimentul maternităţ ii
existăş i în cea mai stearpăfemeie. Forma cea mai rudimentarăş i cea mai
directăe afecţ iunea pentru propriul copil. Totuş i, bagăde seamăcîte femei nu-s
de loc «mame» cu odraslele lor. Dupăavizul meu, aceastăvitregie ― mai
generalizatădecît se crede!― înseamnăcănu numaidecît copilul, copilul tău,
polarizeazăacest sentiment, a cărui existenţ ămi se pare axiomatică. Dimpotrivă ,
afecţ iunea pentru copilul tău fiind oarecum obligatorie (prin sancţ iunea opiniei
publice, cu toate variantele ei artistice, morale, religioase ş i juridice) devine un
fel de corvadă. În tot cazul, e mai puţ in spontană, mai puţ in liberă, mai puţ in
dezinteresată, tocmai din pricina obligativităţ ii ei, din pricina amestecului
colectivităţ ii. Un exemplu lămuritor în aceastăprivinţ ă: Doi tineri se iubesc pe
furişfiindcăfamiliile... Dragostea lor e perfectătocmai fiindcăfamiliile: În
sfîrş it, datorităcine ş tie căror împrejurări, familiile consimt. Ceea ce era delicios
«pe furiş » devine ostentativ ş i obligator «pe faţ ă». Mama ei, clipind din ochi,
roagăpe invitaţ i să-i lase singuri ş i, pe la spate, cu o voce destul de tare, se
înduioş eazăde gentileţ a «hulubaş ilor». E aş a-zisa clipăîncîntătoare a logodnei.
Dragostea cu drăgălaş e demonstraţ ii în doi, «hulubismul» devine obligator
pentru logodnici. Altfel n-ar mai fi logodnici ― aş a cum e cîntatăaceastă
noţ iune ―n-or mai fi logodnici pentru cei care-au venit nu să-i felicite, ci să-i
vadălogodnici.
Voluptate cu spectatori la vrîsta logodnelor normale nu există. Şi atunci,
tinerii îndrăgostiţ i, deveniţ i prin logodnăfuncţ ionari ai idilei, încep săsimtă
corvada. Vine efortul, teatrul în doi, penibil, din care se naş te prima minciună
reciprocă, deprinderea ipocriziei casnice etc.. Astfel, logodna ucide amă nunţ it
dragostea. E primul cimitir. Dupăaceea vine distracţ ia festivităţ ii căsătoriei,
luna de miere cu logodna trupeascăş i restul.
Aş aeş i cu sentimentul ― sau instinctul ― maternităţ ii faţăde propriul
copil. Obligativitatea lui îl slăbeş te, în contrazice, jignind autonomia sufletească
― uneori îl anulează, nu în sine, faţ ăde copil numai. Sentimentul rămîne
disponibil, puţ in ursuz. Şi atunci ai spectacolul unei mame vitrege pentru copilul
ei, pasionatămamăpentru căţ elul, pisica, florile sau amantul ei. Pasiunea unor
gospodine pentru «interiorul» casei lor e tot o formăa acestui sentiment.
Am făcut aceste consideraţ ii numai ca să-ţ i reamintesc căoriş ice femeie e
neapă rat mamă... faţ ăde cineva sau ceva.
«Îl iubesc ca pe un mărţ iş or găsit pe stradă. E copil»...
Adia singurăţ i-a dat cheia afecţ iunii ei pentru tînărul Deleanu. Ai neglijat-o,
cum neglijezi totdeauna evidenţ a. E ― sau mai riguros ― era o afecţ iune
maternă. Valoarea intrinsecăa celui spre care era îndreptatăn-avea importanţ ă.
Hîd, prost, rău, murdar ― era «copilul ei». «Mă rţişor găsit pe stradă» sau copil
găsit pe stradă: i l-a trimis destinul. Joacăş i superstiţ ia mare rol în aş a ceva.
Dar femeile nu au nevoia de expansiune a sentimentului maternităţ ii decît
atunci cînd simt declinul dragostii (de la care smulg astfel o prelungire, că ci
copilul, pentru femeie, de cele mai multe ori, e o variantăa bărbatului de la
care-l au) sau absenţ a dragostii, sau nevoia dragostii.
Sînt convinsăcăafecţ iunea Adiei pentru tînărul Deleanu dovedeş te neîndoios
căatunci cînd l-a cunoscut ― «mărţ işor găsit pe stradă»: l-a găsit la patinaj ―
simţ ea concomitent ş i absenţ a, ş i nevoia dragostii.
Tînărul Deleanu n-a fost decît un regretabil, dar explicabil preludiu al
somptuosului meu Paş a.
Iatăcomplect ş i definitiv diagnosticul pe care mi-l ceri.
Acuma să-ţ i dau cîteva directive practice. Vrei sădesfiinţ ezi definitiv îndoiala
pe care ― cine ş tie ― poate cănici scrisoarea mea n-a alungat-o? Vrei săte
convingi căAdia te iubeş te ş i cătînărul Deleanu e o fantoş ă? Vrei săfii fericit?
Foarte simplu. Vino la Sălcii împreunăcu Adia. Aceasta e singura soluţ ie, şi
e perfectă.
Iatăş i explicaţ ia.
Adia l-a cunoscut pe tînărul Deleanu la patinaj. Conced cătînărul patinează
bine. L-a mai văzut probabil dumineca, din cînd în cînd la un cinematograf, într-
o grădinăpublică, la teatru: în sfîrş it, într-unul din locurile publice în care se
ascunde aş a-zisa tainăa idilei. Nu uita că-l cunoaş te numai de cîteva luni. S-au
cunoscut la patinaj, deci pe la Crăciun. Şi s-au văzut uneori numai, ş i pe fugă, el
fiind ocupat cu ş coala.
Apoi urmeazăîntîlnirea din tren, între douăstaţ ii, pe care ţ i-am descris-o.
Numai eu fredonam o arie din Manon; Des Grieux tăcea. De altfel, îl cunosc
suficient: e un frenetic taciturn, vid.
Făcînd bilanţ ul acestei idile, te rog săobservi căAdia l-a văzut patinînd,
tăcînd ş i plîngînd. Şi l-a văzut singur.
Îl cunoaş te?
Te asigur, Paş a, că-l cunosc mult mai bine. Mi-a fost de ajuns să-l văd de
douăori ca să-l evaluez. Dar eu l-am privit cu ochi limpezi, de asta l-am văzut
imediat.
Totul e să-l «vadă» ş i Adia. Pînăacuma nu l-a văzut. L-a revă zut în
închipuire, ceea ce-i cu totul altceva. E exact concluzia pe care-o produc unele
vacanţ e petrecute în ţ inuturi să lbatece: la munte sau la ţ ară . Te plictiseş ti.
Tonele de «natură» te apasă. Cauţ i pe cineva. Îl gă seş ti totdeauna. E
medicinistul obligator cinic ş i sceptic, care dintîi intimideazăş i apoi se con-
verteş te la credulitate ş i cel mai plat sentimentalism. E ofiţ erul zvelt ş i elegant,
cu care faci cîteva ceasuri de călărie poeticăpe zi ş i care-ţ i pune scrisori în
coburi ş i flori în coama calului. E tînărul vecin de moş ie, care zilnic galopează
pe ogorul semănat, înfruntînd injuriile ţ ăranilor, ş i căruia, la sfîrş itul vacanţ ei, îi
strîngi mîna pe furiş . E palidul ş i nehrănitul poet al stelelor ş i lunii, care-ţ i
dedicăversuri pastiş ate numai dupăautori demodaţ i. E pletosul violonist care nu
mai face exerciţ ii, ca să-ţ i fure inima cu ajutorul suspinelor celebre etc. ...
Aş a îi judeci astăzi. Dar ieri, ş i acolo, ai crezut că-i iubeş ti. Ai oftat la
plecare ş i ai privit cu gol în inimă, florile ş i stelele care rămîn. Acea persoană
care acolo te-a fermecat, dacăn-o mai vezi niciodată, devine dragostea cea mai
«curată », cea mai «poetică» a vieţ ii: fie student la Medicină, ofiţ er de cavalerie,
elev la conservator ― indiferent.
În schimb, dacăvine să-ţ i facăvizităla oraş , devine imediat cea mai anostă
şi mai ambarasantăcunoş tinţ ă, de care te jenezi faţ ăde prietenii de la oraş , pe
care o renegi, pe care o urăş ti, ca tot ce te umileş te profund.
Motivul? Schimbarea mediului. Ce-ai iubit la Varatec ― la Bucureş ti, după
vacanţ ă, devine: «Uf! Sămă-nvăţminte sămai fac cunoş tinţ e la mănăstiri!»
Veniţ i la Sălcii amîndoi. O singurădatăsă-l vadăAdia pe tînărul Deleanu în
mediul nostru, evoluînd printre noi doi, subt privirea ei, ş i te asigur, bunul meu
Paş a, cătînărul Deleanu nu va mai pune piciorul la Sălcii nu din cauza mea ―
eu îl ţin în grădină, cum l-aşţ ine la bucă tărie ― ci din cauza Adiei, care se va
jena să-l vadăş i să -l vezi, ş i săte vadăvăzîndu-l.
Smulge-te deci din Veneţ ia. Nu ezita o clipă. Pleacăimediat. Adia va pleca
împreunăcu tine, sînt sigură. Spune-i în treacăt căSălcii e o moş ie nu departe de
Medelenii tînărului Deleanu. Vei compensa prin acest gest imprudenţ a pe care ai
făcut-o mărturisindu-i căai desfăcut scrisoarea adresatătînă rului Deleanu.
Spun imprudenţ ănu fiindcăte va dispreţ ul. Nu! Va fi însăprea măgulită . Şi
conş tiinţa unei prea mari puteri e primejdioasămai ales cînd tinerii tirani
guverneazăsinguri, fărăregenţ a unei Ioane, de pildă. Gestul cu Sălciile din
vecinătatea Medelenilor va compensa pe celă lalt. Îşi va da seamăcă, dacăte-ai
îndoit de ea, nu te îndoieş ti de tine. Procedeazăcum îţ i spun: sînt sfetnic lucid ş i
femeie pe deasupra.
Voi lua măsuri, trimeţ îndu-l pe Sake la Bucureş ti, sănu vi se facădificultăţ i
la întoarcere. Telegrafiază-mi numai ziua plecării.
Am făcut o micăpauză, ca sărecapitulez întrebările din scrisoarea ta.
Ereditatea dinspre mamăa tînărului Deleanu? Are săte amuzeze! Mama lui
e virtuoasa Alice Deleanu, născutăDumş a, care-mi întoarce spatele de cînd cu
plecarea lui Vania în America. Crede probabil căeu am «stricat viitorul» lui
Vania! Nu măvorbeş te de rău nicăieri, dar măevită. Pentru ea eu sînt Sodoma ş i
Gomora. Dupăcum vezi, mama tînărului, departe de a fi o sirenă, este o perfectă
pedagogăa virtuţ ei, familiei, carierii. Cînd te gîndeş ti căaceastădomesticăş i
timoratăfăpturăe nepoata faimoasei Fiţ a Elencu ş i vara lui Vania, nu-ţ i vine să
crezi! Probabil căseamă năcu mama ei, o limfaticăanonimăa vechiului Iaş i
boieresc. Tînărul Deleanu «s-a tras» dinspre ea ― adăugînd produsul
sporturilor: muş chii. Are ş i o sorătînărul. N-o cunosc ― casele noastre nu se
frecventeazădecît prin junele familiei, care se cultivăîn grădină― dar, după
cîte am auzit, e prototipul insuportabil al «copilului teribil». Sportivăş i ea ― se
putea cu-aş a frate! ― ş i muzicantăînţ elegi, educaţ ie aleasă― se putea cu aş a
mamă !
Închipuieş te-ţ i, veneţ ianule, cu aceste date, decorul ş i viaţ a de familie a
elevului Deleanu în vacanţ ă. Sora care face «spirite» la dejun, sporturi
dimineaţ aş i muzicăseara, cînd răsare luna, la patru mîni cu «mămica»! Mama,
virtuoasă, moralistăş i idealăgospodinăş i Mamă: «O mamă»!
Tatăl... A! Nu-l cunoş ti pe Iorgu Deleanu? E un om despre care se spune la
toate vrîstele, cu acelaş i ton: «Ce poamă!» Numai el măsalutăpe stradă , dar
trage cu ochiul săvadădacănu-l observăvreun amic de-al casei. Cred căe
singurul exemplar reuş it al acestei convenţ ionale familii. Dar, dupăcîte ş tiu, nu
prea stăpe acasă.
Eş ti satisfăcut?
Simt cămi-am făcut datoria.
A! Mai am de răspuns la post-scripium.
Cînd o femeie îţ i trimite o fotografie, e mult sau e puţ in?
Depinde de fotografie, naivul meu Paş a. Dacăfotografia e extraordinară, e
mult. Dacăfotografia e mediocră, e puţ in. Dar cînd îl ai pe Alexandru Pallăală-
turi, lîngătine, ş i cînd acest rarisim Alexandru Pallăîţ i face portretul ― aş a
cum mi l-ai descris: roşş i verde, în verdele Veneţ iei ― ş i cînd, în loc sătrimiţ i
portretul însuş i, sau măcar fotografia acestui portret tînărului de la Medeleni, îi
trimiţ i o fotografie oarecare ― da! erai foarte distratăîn clipa expediţ iei. Şi
dacăerai foarte distratăîn acea clipătocmai, înseamnăcăte gîndeai la cel care
te priveş te, sau te va privi, în carne ş i oase, mai mult decît la celă lalt.
Şi cînd, pe deasupra, acea fotografie oarecare nu e însoţ ităde nimic,
valoarea ei scade simţ itor. O femeie, bunule Paş a, cînd trimite o fotografie de-a
ei cuiva pe care-l doreş te, cuiva de care vrea săfie dorită, mai adaugăo floare,
oş uviţăde păr, ceva, în sfîrş it, care sădea parfumul realităţ ii cartonului mort.
Sau măcar sărutăfotografia pe care o trimite. N-ai grijă! Cînd o sărută, are
grija săanunţ e aceasta pe dosul fotografiei. Femeile nu cunosc nici voluptatea
invizibilului, nici a anonimatului, mai ales în dragoste.
O fotografie trimisăîn astfel de condiţ ii, fărăde nici un cuvînt, e o carte de
vizitădepusăfărăsăte dai jos din trăsură.
Trimit şi eu, dupăcum vezi, o fotografie de-a mea, aleasăla întîmplare, dar
ţi-o trimit ţ
ie, ca sămăvezi îmbătrînităş i săn-ai decepţ ii cînd ne vom vedea aici.
Bunule Paş a, între noi cochetăria e deplasată. Sîntem doi vechi tovarăş i de arme.
Poţi săară ţi fotografia mea ş i Adiei, ca să-ş i dea seama căIoana Pallă,
castelana de la Sălcii, care vădoreş te pe amîndoi, nu poate fi nici o clipărivala
ei. Cred căş i tu, privindu-mi fotografia alături de Adia, vei avea aceeaş i
părere..."
Uneori, excesul de viaţ ăoboseş te: ai vrea săfii bolnav ca săte odihneş ti în
pat. Din aceeaş i pricină , marii bogă taş i doresc "momente" de să răcie, ca un ceai
de tei dupămultăcafea neagră ; inteligenţ ele în veş nic neastîmpă r, acalmia
tonifiantăa prostiei; scriitorii prea glorioş i, antractele uită rii; femeile cu prea mult
succes, viligiatura singură tă ţii; ş i talentele tinere, mă cinate de tumultul permanent
şi anarhic al sufletului, lecturi plate, care tîmpesc ş i distreazădînd sufletului
fizionomia rubicondăş i beatăa bucă tăreselor din galeria la cinematograf.
Că utarea acestui echilibru îl fă cuse pe Dă nuţ , de-a lungul anilor, săcetească
pasionat în unele epoci ― uneori numai ― acea literaturăcare începe cu haiducii
şi romanele demontate în fascicule, ş i trecînd prin Ponson du Terrail, Michel
Zévaco, Paul Féval, Jules Marry ş i alţii cu nume obscure, ajunge la Gaston
Leroux, Conan Doyle, Maurice Leblanc, ş i toţ i acei fabricanţ i de aventuri
palpitante, romane care pe faţ ăsau într-ascuns se gă sesc în toate casele, dacănu
în toate bibliotecile, socotite de unii ş ampanie literară , de alţ ii laxativ. Înainte,
că uta un echilibru cetind astfel de romane, care în domeniul lecturilor aveau
aceeaş i valoare ş i semnificaţ ie pentru el ca Tonel în domeniul prieteniei.
Acum le cetea fiindcăera la nivelul lor. Din altitudine în altitudine, că zuse ―
nu coborîse ― la nivelul platitudinii.
Sufletul îş i pierduse sonoritatea.
În faţa soarelui, de pildă , mai mult decît: "Frumos e; sau roş u e!" nu putea
nici vorbi, nici gîndi, nici simţ i. Constata ş i nimic mai mult. Ochii ş i urechile
ţineau neglijent contabilitatea esteticăpe care-o ţ ine marele ochi de bou ş i
clă pă uga ureche de porc a banalită ţii obş teş ti.
Înainte fugea de belş ug; seceta-i era o ră splată, o odihnăbinemeritată . Acum
avea nostalgia belş ugului, ş i-atît.
De cînd o cunoscuse pe Ioana, fulg cu fulg, panăcu pană , sufletul se
despuiase: îş i simţ ea gîndurile cu atît mai ridicule cu cît avîntul dorea săfie mai
mare, ca zborul unui cîrd de gîş te jumulite de vii.
Regres vertiginos ca aparenta neclintire a pă mîntului, din seara cînd se
despă rţise de Adina ş i o întîlnise pe Ioana. Ciudate raporturile cu Ioana! În seara
cînd o cunoscuse, că lare pe bihuncăla spatele ei, o să rutase pe gît, cuprinzîndu-i
sînii cu mîinile. Pe hotarul unei melancolii începea o aventură . Restul acelei
nopţ i, bă rbă teşte începută , era ratat ş i umilitor. A doua zi se consolase. Oricum,
săsă ruţi pe gît din prima searăpe celebra Ioana Pallăe mult! Alţ ii au aş teptat ani
de zile zadarnic ― aş a cel puţ in spuneau unii cronicari ― ceea ce el, elev în clasa
opta, luase într-o singurăseară .
Revenise la Ioana Pallă , a doua zi chiar, cu Dorian Gray, hotă rît săo epateze,
dezvă luindu-se. E preferabil, în faţ a Ioanei Pallă , săfii Dan Deleanu, cu idei
personale original exprimate, decît un oarecare elev de liceu. Fusese mai elev de
liceu decît oricînd. Plecase mortificat, cu o impresie de repetentăextra-ş colară .
Revenise iar. Îş i dovedise în timpul nopţ ii cărolul pe care i-l atribuia Ioana
Palia ― ea nedîndu-ş i seamăcă -i rol ― îi da putinţ a săo "studieze" fă răca ea să -
l bănuiascămă car. Studiase exact ceea ce studiase ş i în zilele precedente:
umilirea lui ciudoasă . Ioana Pallără mînea tot Ioana Pallă, el, tot elevul repetent.
Revenise iar. Îş i dovedise în timpul nopţ ii căcei ce studiazăaş teaptă ,
observă , compară , înregistrează , pîndesc. Da, pîndesc. Acesta era termenul exact.
Studierea unei femei nu e ca o vînă toare de prepeliţ e. E o pîndă , ră bdă tor instalat
dupăun copac, tă cut, confundîndu-te cu umbra ş i tăcerea copacului de care te
razemi ― aş tepţ i,
De-atunci, nu mai pretindea nimic de la ziua urmă toare. Se lă sa pe seama
zilelor, socotite în totalitatea lor succesiv sporită , aşteptînd surpriza la început,
miracolul mai apoi. Înţ epenise în aceeaş i poziţ ie.
Dar, treptat-treptat. Începuse prefacerea dină untru.
Tîrziu abia îş i dă du seamăcăla început, dacăaccepta rolul impus de Ioana,
dacăse resemna să -l suporte, avea totuş i convingerea liniş titoare căodatăş i odată
va da o superbădezminţ ire, precum biblicul Samson.
Dar pletele lui Dă nuţ . În loc săcrească , scă deau. Mai mult, mai jalnic,
decrepitudinea robitului Samson se datora tunsorii. Dalila avea foarfece.
Decrepitudinea lui Dă nuţ , însă , era un fel de chelie.
Gestul de revoltăal scutură rii pletelor fă cea, dimpotrivă , săcadă , mereu, alte
şuviţ e moarte.
Crezuse căîntr-o zi se va putea dezvă lui în faţ a Ioanei, arătîndu-i chipul lui
adevă rat. Se înş elase. Nu mai era nici o mascăpe faţ a lui: era aş a cum îl credea
Ioana. Mascăera trecutul ― mascăscoasăprin surpriză , prin somn.
Crezi căai pe faţ ărînjetul cretin al mă ştii, şi deodatăîţ i întîlneş ti faţ a în
oglindă .
Încercase atunci săfure, că ci furt era săia ceva din recolta altor Dă nuţ i, din
trecut, ş i a pretinde faţ ăde Ioana, căera dintr-a lui, a prezentului Dă nuţ .
Încercase s-o epateze, reproducînd, sau mai exact, pastiş înd fă răelan "notaţ ii" din
caietul dă ruit Monică i: Alunele veveriţ ei. Încercarea pă ruse Ioanei o tentativăde
furt ― de la alţ ii: avea dreptate. Se fura pe el singur, dar tot gest josnic de furt
era, că ci ceilalţ i Dă nuţ i erau alţ ii. Nu-l umilise acuzaţ ia că -l plagiazăpe Jules
Renard. Asta n-avea nici o importanţ ă. Îl umilise descoperirea gestului care purta
ca un tatuaj revelator pecetea furtiş agului.
Începuse o activitate josnicăîn el. Tot ce gîndea era slut, hîd. Toate amintirile
se alterau, ca pră jiturile cu cremă , vara. Nimic nu mai era proaspă t, nimic fraged.
Totul mucegă ia, se oţ etea. Avea în suflet atmosfera unei tejghele pă ră site într-o
odaie cu soare fermentat ş i muş te verzui.
Se îndoia chiar dacăo iubise pe Adina, ş i dacăîl iubise. Şi cu Adina cercase
s-o epateze pe Ioana. "Cucerirea" Adinei, istorisităcu un aer infatuat ş i retuş ă ri
de rigoare, că pă tase un accent fals de literaturăde rînd. Pă rea nă scocită , chiar în
ochii lui. În tot cazul, urîcioasăca o aventurăsentimentalăcu o chelneriţ ă . Fă ră
de amintirea sufletului ş i elanurilor de atunci, fabulaţ iunea dragostei lor era de o
pretenţ ioasăbanalitate, în care el ― trebuia s-o epateze pe Ioana ― avea rolul
donjuanului lucid, calculat ş i pervers, şi ea rolul fetei seduse. Îl minunase ş i pe el,
în timp ce istorisea Ioanei ― deseori întrerupt de sarcasmul ei, deseori întrerupt
de mirarea lui ― că"aventura" nu se ispră vise printr-un proces de seducţ iune
intentat de să rmana Adina Stephano, perversului Dan Deleanu.
Seducerea ei la patinaj era grotescăş i barocă : lăudă roş enie de chelner care
pretinde faţ ăde domniş oara de la casăcăa "tră it" cu o prinţ esă .
Ioana îl ascultase suficient. De la o vreme, însă , îi ceruse dovezi: scrisorile,
fotografiile, ş uviţ ele de pă r... Îl prinsese cu minciuna.
Da! N-avea nimic de la Adina. Singura scrisoare de la ea ― atunci cînd
pă lmuise în casa ei pe pretinsul proprietar: scenăpe care o istorisise Ioanei, dar
atribuind-o altei aventuri, nu din delicateţ ăpentru Adina sau pentru sufletul lui, ci
din dorinţ a de-a o face săcreadăpe Ioana c-a avut mai multe "metrese", cănu-i
"novice" ― o rupsese atunci, ca sădesfiinţ eze urma zilei urîte. Îl mira acum ş i-l
indigna ruperea scrisorii. Ai o scrisoare compromiţ ă toare de la o femeie bine, ş i
în loc s-o pă strezi ― la cîte nu poate servi ― o rupi ca un naiv, ca un nerod. De
altfel, la lumina noului suflet îş i dădu perfect seamăcine putea fi acel
"proprietar" care ieş ise din ietacul Adinei, încheindu-ş i nasturii, dupăce Adina
ieş ise într-un chimono îmbră cat pe piele. Dar nu-l indigna tră darea, necinstea
Adinei, fă ţă rnicia ş i abilitatea ei temerară . Nu! Acestea i se pă reau perfect
normale: ş tia doar, ş tiuse întotdeauna, căfemeile sînt rele, ş i nu par. Nu vedea de
loc de ce tocmai Adina ar fi fost o excepţ ie. O femeie ca toate femeile, apetisantă ,
da, foarte apetisantă , avea trup nostim, era bine fă cută ,ş tia săse îmbrace, săse
dezbrace, ş i avea draci! Îi pă rea ră u căIoana nu-l vă zuse cu Adina la Bucureş ti,
în trăsură , sau intrînd acasăla Adina ― întocmai cum regretămahalagiul ajuns
deputat cănu l-a vă zut comahalagiii strîngînd mîna lui vodă .
Adina era o reclamăpentru el. Şi din nenorocire ― din prostia lui ― n-o
putea folosi ca atare tocmai faţ ăde Ioana.
Fusese "indignat" de tă cerea Adinei ― nu mirat, necum întristat. Sentimentul
lui faţ ăde aceastătă cere a Adinei, cu tonalitatea lui sufletească , poate fi tradus
numai prin expresia "a trage chiulul". Adina îi tră gea chiulul. În loc să -i scrie, în
loc să-i furnizeze materialul doveditor, elementele reclamei necesare faţ ăde
Ioana ― tă cea, tă cea, tă cea!
Îi era ciudă . Ciuda aceea trivialăla periferiile că reia se îmbulzesc înjură turile.
El nu-i scrisese, nici nu-i scria. Asta ar mai fi lipsit! Fusese prost, nu mai era!
La lumina acestui nou suflet, constatase ― fă rănici o tristeţ ă― ce plată
aventurăera dragostea lui cu Adina. O femeiuş căamatoare de bă ieţ
i tineri. El, un
"novice" amator de femei. Prima care-i ieş ise în cale ― îl luase, o luase. În locul
Adinei ar fi putut să -i iasăo servitoare, cum se întîmplăîn genere cu liceenii:
totuna era. Prima experienţ ă . Debutul. Entuziasmul neofitului. Nu-i pă rea ră u că -i
scrisese pe atunci, zilnic. Regreta cănu poate dispune din nou de scrisorile ş i
versurile trimise Adinei. I le-ar fi trimis Ioanei. Erau foarte bine fă cute: cu foc.
Din memorie nu le putea reface. Ce imprudenţ ă! Săscrii scrisori de dragoste
"literare", într-un singur exemplar! Nu îndră znea săi le cearăîndă ră t, fiindcă -i
era lene, ş i fiindcăera sigur cănu i le-ar fi dat îndără t. Nu era ea proastăsă
restituie astfel de scrisori. Mai bine le întrebuinţ eazăea la nevoie... Mai tîrziu,
dacăel s-ar însura, ar putea face ş i un ş antaj cu ele...
Impresia căi s-a tras chiulul, căa fost tras pe sfoarăîl fă cuse încetul cu
încetul sănu mai poatăsuferi nici amintirea Adinei: îl enerva, îl indispunea.
Începuse săinventeze alte aventuri ― pentru Ioana ― cu reminiscenţ e din
d'Anunzzio, banalizate. Toate miroseau o lă udă roş enie.
Era convins căn-are mă car talentul de-a minţ i, de-a inventa, pe care-l avea
chiar ş i Tonel.
Din aceastăcauză , constatînd lipsa de resurse seducă toare, se hotărîse s-o
înş ele pe Ioana prin altceva: prin tă cere.
Oamenii care tac par oameni superiori. Totuş i nici aş a n-o putuse înş ela. Îl
descoperise.
Era prost: da, prost. Nu-i venea săcreadăcum a avut vreodatăcurajul sau
inconş tienţ a de-a se crede deş tept ş i de-a se comporta în consecinţ ă . Simpla
constatare căeş ti prost nu e dovadăde inteligenţ ă .
Îşi amintea de altfel cămulţ i oameni mediocri recunoş teau aceasta ş i n-aveau
pretenţ ia de-a fi compă timiţ i sau admiraţ i. Îş i cunoş teau lungul nasului. Aveau
bun simţ , dar, evident, conş tiinţ a cănu-s deş tepţ i nu le ţ inea loc de inteligenţ ă .
Nici acasănu mai avea curajul, stă pînirea necesarăde-a sta cu ceilalţ i. Un fel
― nu de pudoare ― de vanitate ursuzăîl împiedica. Nu mai spunea nimic ― nici
metafore nu mai putea face ― de teama nu numai a Olguţ ei, dar chiar ş ia
Rodică i. Toţ i îi erau superiori. Se surprinsese invidiind unele glume de-ale lui
Puiu. Remarcase atunci căPuiu avea frunte ş i ochi vii, ş i bă nuise în el forţ a
latentăa unei mari inteligenţ e. Şi Mircea evoluase în bine. Niciodatănu-l socotise
pe Mircea mediocru. Dar îl simţ ea ― deş i înaintea lui la clasificaţ ie, ş i în stima
profesorilor ― subt el.
Observăcu nedumerire căse înş elase. Auzea la dejun ş i la masăreflecţ ii de-
ale lui Mircea, exprimate cu voce tare, ş ir ş i eleganţ ă, care dovedeau o inteligenţ ă
originalăş i fin umor.
Toţ i progresau, vă dindu-i regresul lui. De asta îl vedeau rar pe-acasă ,ş i cînd
era vizibil ― la dejun ş i la masă― tă cea, pozînd în om superior, dar fiind
convins cănu înş ealăpe nimeni, ceea ce-l făcea stîngaci ş i cînd tă cea.
Numai pe biata Monica o înş elase. La început, cînd frecventarea Ioanei îi
devenise necesară― o pornea zilnic că lare, fă răsădea explicaţ ii nimă nui ―
ceruse Monică i douădin caietele pe care i le cumpă rase pentru noua vacanţ ă.
― Măretrag de-acuma. Am un plan mare. Îmi trebuie singură tate. Ai săvezi
ce-am săscriu...
Minţ ise. Îl îngrozise sinceritatea deznă dă jduită― ş i cinică― cu care o
minţ ise pe Monica.
De-atunci o evita. Probabil căş i Monica îl dispreţ uia. În ultimul timp avea
impresia căMonica se împrietenise cu Mircea. Îi vedea discutînd pe-amîndoi,
plimbîndu-se împreună .
Îl evita ş i pe Mircea, cu ostilitate. I se pă rea căMircea profităde absenţ a lui,
de scă pă tarea lui, ca să-i fure prietenia Monică i, ca să-l alunge de lîngăea, ca să -l
înlocuiască . Cînd îl vedea pe Mircea singur ― uneori seara ― îi răspundea cu
bruscheţ ăla întrebă ri, alteori nu-i ră spundea de loc, îl privea eu ironie vidă , cu
ranchiună . L-ar fi trimis acasăla el, dar n-avea curajul să -i spuie: "Pleacă , n-ai ce
că uta aici". Era ş i laşpe deasupra.
Pe Monica o ura, mai mult, o desconsidera: era un fel de tră dare prietenia ei
cu Mircea. Că ci el se socotea pă ră sit, deş i el îi ocolea pe ceilalţ i. Îi simţ ea pe toţ i
solidari împotriva lui, ceea ce-l fă cea săsocoatăca un fel de voluntar sacrificiu
absenţ ele lui de-acasăş i neparticiparea lui la viaţ aş i mai ales la veselia celorlalţ i.
Redevenise taciturnul, posomorîtul, timidul ş i uneori bruscul Buftea de odinioară ,
dar acrit ş i îmbă trînit ş i fărăde "turbinca lui Ivan".
Abaterea ş i mahmureala necontenităîn care se gă sea îi sugerase un nou
mijloc de-a o seduce pe Ioana: s-o impresioneze prin milă . Să -i cerş eascămila.
Săjoace faţ ăde ea rolul damei cu camelii.
În consecinţ ăîncepuse sămă nînce puţ in, ca săslă bească . Sub pretextul că
untul ş i carnea îl îngreoaie, dîndu-i arsuri, le suprimase, supunîndu-se unui regim
de mă mă ligă , brînză , lapte acru ş i lapte cu orez. Nici un dulciu.
În fiecare dimineaţ ăse cerceta în oglindăsăvadădac-a plecat, dacăa izbutit
săalunge din obraji aroganţ a să nă tă ţii. Izbutise într-o anumitămă sură , dar se
sluţise. Plinul obrajilor secase puţ in, dîndu-le ceva dur, osos, tă tă ră sc, luîndu-le
dulceaţ a expresiei, copilă reş ti. Bea multe cafele negre, ca să -i piarăpofta de
mîncare exasperatăde regim, ş i fuma.
Atît învă ţ ase de la Ioana: săfumeze. Fuma exagerat, ţ igarădupăţ igară ,
numă rînd mucurile, încîntat cînd numă rătoarea se suia pînăla cincizeci pe zi. Mi-
rosea a fum de tutun rece, ş i degetele mînii drepte se îngă lbeniserăla vîrfuri, ca la
pensionari.
Tă cerea ş i izolarea în care tră ia mereu ― că ci pe Ioana o vedea din ce în ce
mai puţ in, deş i zilnic o vizita ― îl să lbă ticiseră , dîndu-i expresia vinovatăş i
înfricoş atăa liceenilor interni, cu deprinderi urîte, gata parcăsă -şi ascundă
cearcă nele ochilor subt cot la fiecare întîlnire cu ochii altuia.
Vedea deseori ― la dejun ş i la masă― ochii mamei lui, îngrijoraţ i. Se fă cea
cănu-i vede, iritat. Nu da nimă nui nici un fel de explicaţ ii, ş i conş tiinţ a cătă cerea
lor, cînd îl priveau, era o întrebare, îl exaspera. Se scula de la masăînaintea
celorlalţ i, venea la masădupătoţ i, singur, izolat, pe scaunul lui, cu ochii în
farfurie sau în gol.
Uneori îi venea săplîngă , dar cabotinul aplauz al autocompă timirii îl
dezgusta de lacrimi. În loc săplîngă , strîmba din buze, înfundîndu-ş i posomorît
mîinile în buzunare.
Vestea ră zboiului îl ră corise o clipă . Sperase căRomânia va intra în ră zboi.
Era hotă rît săse înscrie voluntar: o sinucidere mai sigurădecît cealaltăpe care n-
ai curajul s-o duci la capă t. Sinucidere cu tunul, mînuit de alte mîini, nu cu
revolverul mînuit de mîna ta.
Urmă rise încordat ziarele, care, din ce în ce, luau înfă ţ işarea unor afiş e de
apocalips. Articolele politice ş i manş etele literare ale primei foi dispă reau, fă cînd
loc veş tilor tipă rite cu litere monumentale. Evenimentele se ridicau, profilîndu-ş i
pe foile cotidianelor, siluetele de dihă
nii terţ
iare, izgonind muş
uroaiele de litere
mă runte ale faptelor diverse.
Începuse preistoria modernă .
...Ar fi dorit veş ti mai senzaţ ionale, cataclisme mai vertiginoase, mai
neprevă zute. Se bucura cum jubileazăpuş căriaş ii vă zînd incendiul oraş ului,
sperînd căva arde ş i puş că ria. Ritmul vastei dezordini era pentru el o satisfacţ ie
personală . Toţ i în jurul lui erau neliniş tiţi. Zvonurile despre o invazie a Moldovei,
despre eventuale lupte înlă untrul hotarelor naţ ionale, veneau de pretutindeni, se
calmau, iar apă reau, cînd absurde, cînd posibile: totul era posibil faţ ăde
imposibilul realizat de ultimele evenimente.
Domnul Deleanu nu sosise la Medeleni, ca săpoatăurmă ri mai lesne de la
Iaşi mersul ră zboiului, ş i la nevoie săpoatălua mă suri din vreme. Olguţ a-i făcea
dese vizite cu un automobil expediat la Medeleni de precautul ş i prevă ză torul
Herr Direktor, pentru orice eventualitate. Îl conducea singură― deş i maş ina
venise cu ş oferul ei ― spre indignarea ieş enilor ş i a colonelului Barbă -Roş ie care
vedea în automobil un rival. Vizitele Olguţ ei se prelungeau uneori cîte o
săptă mînă . La Iaş i, prezida ea singurămese bă rbă teşti, la care luau parte domnul
Deleanu, colonelul Barbă -Roş ie, doctorul Prahu, oncle Michel uneori ş i alţ
i mulţ i
prieteni de-ai domnului Deleanu, veniţ i de prin viligiaturi din cauza ră zboiului.
Olguţ a poreclise mesele de la Iaş i "Clubul burlacilor" ş i fusese proclamatăprin
vot nominal prezidentăactivă . Dezbateri fă răprezident nu se pot concepe: Olguţ a
izbutea săfie cît mai prezentă , primităde altfel dupăscurtele absenţ e cu
aclamaţ ii.
Herr Direktor venise mai devreme decît în ceilalţ i ani din Germania. Şi el
aştepta la Bucureş ti desfă şurarea evenimentelor, dînd dese telegrame la Mede-
leni. Ultimele anunţ au neutralitatea. Ziarele la fel.
Bucuria penibilăcu care primise aceste ultime veş ti dovedise lui Dă nuţcăîn
fond, din prima clipădezavuase proiectata sinucidere. Şi aceastăhotă rîre fusese
aparentănumai ş i profund cabotină .
Nu mai ceti nici ziare.
Singura lecturăpe mă sura lui erau romanele senzaţionale. Dar nici n-avea
curajul s-o facăfă ţiş . Se închidea în odaia de culcare, ş i acolo, singur cu ruş inea
lui, întins pe pat, sorbea paginile tipărite mă runt ca tartinele de icre tescuite,
să rind descripţ iile, că utînd numai pasagiile unde acţ iunea vîjîie ca Bistriţ a la
toance ― participînd cu o credulitate stupidăla peripeţ iile eroilor, confundîndu-
se cu ei, regretînd uneori zgîrcenia de eroism ş i de supradeş teptă ciune a autorului
faţ ăde eroul principal, brav de altfel, inteligent ş i nobil, dar pus cîteodatăîn
încurcă tură . Parcurgea vertiginos kilometri de tipar uitînd de toate, înstră inat de
el ş i de ceilalţ i, rămînînd la finele romanului cu o congestie a capului, ş i cu o
impresie de dezamă gire uluităca cei care se coboarăbrusc, dupăun lung voiaj
într-un expres. Nu-l mulţ umea nici un roman, dar pe toate le cetea pînăla capă t,
simţ indu-se ca izgonit din paradis la ultimele foi. Că rţile pe care ş i le adusese de
la Bucureş ti, parte trecuserăîn odaia Monică i, parte umpleau biblioteca ş i
geamandanul, intacte. El cetea numai romane senzaţ ionale. Noaptea avea visuri
care comentau ― ca servitorii la bucă tă rie ceea ce se vorbeş te ş i se întîmplăîn
casăpeste zi ― lecturile recente. Fiinţ ele din jurul lui se decoloraseră . Era plin de
eroi medievali sau moderni, dar eroi, nu fleacuri. Nici nu mai ş tia bine dacăse
duce la Să lcii pentru Ioana sau pentru biblioteca soţ ului ei. În tot cazul, la Să lcii
n-avea de cine săse jeneze. Cetea în gră dină , nesupă rat de nimeni, fă răsăaibă
bă tă ile de inimăde-acasăcînd cineva-i bă tea la uş ă: imediat ascundea romanul
subt pernăsau subt pat, întrebînd ră guş it: "Cine-i? Ce vrei?"
La Să lcii cetea pe faţ ă: ruş inea lui era bine stabilită , notorie. De Ioana nu se
ascundea. Se simţ ea mai bine la Să lcii decît la Medeleni: mai la el acasă , cruţ at
de amintirea ― tresă rind în el, sau pă stratăpoate de ceilalţ i ― a altor Dă nuţ i,
dacăvor fi existat vreodatăş i alţi Dă nuţ i. Gîndul începutului anului ş colar îl
teroriza: era convins căva ră mînea repetent într-a opta. Îi pă rea imposibil sămai
înveţ e ceva. Mircea prepara clasa opta, în vacanţ ă. Luase o datăcartea de
psihologie: cetise cîteva rînduri, nu reţ inuse nimic; era idiot! Se mira cum de
trecuse clasele pînăatunci. Visa uneori noaptea că -i în clasa patra, ş i simţ ea prin
vis cănu ş tie nimic: vidul repetentului. Cînd se deş tepta, dîndu-ş i seama că -i într-
a opta, avea impresia c-a tras profesorilor un chiul prodigios.
Tot mai spera însăcăRomânia va intra în ră zboi ş i căş colile se vor închide.
Spera în ră zboi, cum doresc elevii interni ― în vremi normale ― epidemia de
scarlatinăsau tilos care amînădeschiderea internatelor, prelungind vacanţ a. S-ar
fi simţ it fericit. Şi-ar fi fă cut o imensăprovizie de romane senzaţ ionale, ş i ar fi
ră mas toatăiarna singur la Medeleni. Nu concepea mai deplinăsatisfacţ ie decît
aceea pe care ţ i-o dăo viaţ ăîntre patru pă reţi, închinatălecturilor palpitante cu
mistere, crime obscure ş i diabolice, detectivi geniali, intrigi în ş ase volume, eroi
cu spadăneînvinsă , lupte superb neverosimile, enigme încurcate progresiv ş i
descurcate în apropierea ultimei foi, uneori amînate de un crud "va urma".
Evadase complect din realitate în lumea romanelor senzaţ ionale. Dormea cu
ferestrele închise ca sănu intre hoţ ii. Purta revolverul asupra lui, în timpul zilei,
şi noaptea îl ţ inea pe mă suţ a de la cap, astfel situat încît dacăs-ar fi deş teptat din
somn în scrîş net de geam tă iat cu diamantul, din douămiş că ri ar fi putut trage.
Chibriturile ş i ele aveau poziţ ii strategice: cutia lor, aş ezatăpe un scă unaş , la
că pă tîiul patului, era întredeschisă , cu patru-cinci chibrituri scoase pe jumă tate ş i
rezemate cu capă tul fă răgă mă lie de muchia dinspre pat a cutiei. La culcare,
verifica dacăuş ile sînt închise, ş i deseori aş eza ş i scaune încă rcate cu obiecte
grele, îndă rătul lor: dacăcineva ar fi deschis uş a cu un passe-partout, dupăce ar
fi uns broasca cu untdelemn, ar fi găsit rezistenta scaunului. Cerceta pe subt pat,
în şifoniera, închisăcu cheia de altfel ― pe dupăperdele.
Nu era convins că -i singur în odaie, decît dupăo amă nunţ ităcercetare a
tuturor ascunză torilor posibile ş i chiar a spaţ iilor prea reduse pentru a putea
adă posti un trup omenesc, dar totuş i misterioase: ca, de pildă , gura sobei. Se
simţ ea poltron ş i erou în acelaş i timp. Cînd un ţ ăran îl privea mai lung, întorcea
capul brusc săvadădacănu-i ocheş te pe la spate cumva. Oamenii cu barbăi se
pă reau deghizaţ i, la fel oamenii cu burtămare. Suspecta pe toţ i servitorii. Toţ i
pîndeau prilejul săfure, săprade, săjefuiască . Servitoarele aveau amanţ i asasini;
servitorii, amante dornice de avuţ ie. Bucatele puteau fi otră vite sau narcotizate.
Cetea mereu, congestionîndu-ş i creierul, pă lindu-ş i obrajii, injectîndu-ş i
ochii. Toate activită ţile stră ine lecturilor, îl scoteau din fire, ca pe morfinomani
tot ce-i împiedicăde a-ş i injecta doza. Se pripea mereu: la mîncare, la spă lat, la
îmbră cat. Mai iute, mai degrabă , ca săpoatălua mai repede cartea în mînă .
Cafeaua cu lapte de dimineaţ ăn-o mai lua cu ceilalţ i în pridvor: o lua în odaia lui,
culcat, cetind. Nu se scula din pat decît în preajma dejunului. Uneori se ducea la
dejun nespă lat, pieptă nat numai în grabă , cu papucii în picioare sau pantofii de
tenis mai expeditiv încheiaţ i decît ceilalţ i. Inteligenţ a i se blegea treptat ca mersul
celor cu tocuri prea tocite.
În lipsa Olguţ ei, Rodica începuse săritmeze distracţ iile, însoţ ităde Puiu ―
desperat ş i exasperat de absenţ ele reiterate ale Olguţ ei ― totdeauna, de Mircea
uneori numai, cînd Monica nu ieş ea din odaia ei, că ci niciodatăMonica nu vroia
săarate ş i altora ochii roş iţi.
Doamna Deleanu, vă zînd halul lui Dă nuţ , scrisese lui Herr Direktor la
Bucureş ti.
Ră spunsul:
"DragăAlice,
Toţ i motanii primăvara ş i vara năpîrlesc şi se jigăresc. Dacăvrei să-i vezi
graşi, aş teaptăiarna. Dă-i pace băiatului sătră iască. Mătem că-l aş teaptă
vremuri grele. Lasă-l săfie tînă r cît mai e vreme..."
"Eşti delicios,
Adina"
― Îţ i place?
― Dacă -i sincer...
― Cum crezi?
― Ştiu eu!
― E sincer, ş optise Rodica plecînd genele, cu o roş ăîn obraji.
eaţ
― Eş ti delicioasă !
― ...Dar pentru altul, ridicase Rodica genele, zîmbind.
― ...!
― Măcrezi?
― Nu te cred.
― Vai, ce ră i îs bă ieţ
ii!
Lă saserăsăse usuce cerneala.
― Şi ce-ai săfaci cu fotografia?
― Am s-o uit pe masă ...
― Unde?
― Pe masăla cealaltădoamnă .
― Ca s-o faci geloasă ?
― E drept! Nu m-am gîndit!... Nu. Are săvadăc-o înş el ş
i are să-mi dea
pace.
― Atunci care mai ră mîne?
― Nici una.
― Nici cea de la Veneţ ia?
― Nu vezi!
― Atunci?
― Atunci? aş teptase Dă nuţ .
― ...măduc.
Şi plecase în goanăfă răsă -i strîngămîna.Se înapoiase.Îş i uitase batista.
― Ai săstai mult "acolo"?
― Cît mai puţ in.
― De ce?
― Fiindcăn-am ce face!
― La revedere... Îmi dai voie să -ţi spun Dan?
― Cu plă cere.
― Numai între noi!
― Bine, Rodica.
― Vai, ce îndră zneţeş ti!
― De ce, domniş oară ?
― Nu-mi mai spune aş a!
― Atunci?
― Om vedea...
...Iatăde ce Dă nuţo aş tepta pe Ioana în gră dină , fărăsăceteascăromane
senzaţ ionale.
Aş tepta demult. Se plimba pe alei. Era gră bit săse întoarcăla Medeleni, dar
revanş a apropiatăîl ţ inea pe loc.
― Bunăziua. Ce te-ai gă tit aş a?
― ... Nu.
― Bine, nu!
Ioana se încruntă . Nu-ş i putea stăpîni enervarea în faţ a lui. Şi totuş i venise
hotă rîtăsăfie gentilă , ca săafle dacăa primit fotografia Adiei, anunţ atăprin
scrisoarea lui Paş aş i s-o obţ ie.
― Vrei să -ţi dau o carte?
― Nu...
― ...Mulţ umesc, complectăIoana glacial restul formulei de politeţ ă , omis sau
înghiţ it de Dă nuţ .
Şi iar îi pă ru ră u. Şi totuş i, o exaspera tînă rul prea elegant, pudrat ş i cu o falsă
frumuseţ e poetică , deplasatăde altfel în costumul de că lărie.
― Am primit o scrisoare... anunţ ăDă nuţintimidat cu o uş oarănuanţ ăde
ironie.
― De la cine?
― De la doamna Stephano.
― O scrisoare?
Ca o bătaie de inimă , mirarea îi scă pase.
― Da, o scrisoare, repetăDă nuţaproape sarcastic.
Ioana îl privi cu acelaş i zîmbet care-l metamorfoza instantaneu în elev
repetent.
― ...Şi o fotografie, adă ugăDă nuţ a de încet ş
, aş i de în silă , căparcăspunea
o minciună .
― S-o vă d.
― Poftim.
Cu fotografia în mînă , Ioana se uitase ş i îl uitase. Dă nuţrespiră . Mînile Ioanei
ţineau autoritar fotografia, dar faţ a i se luminase duios, visă tor, ca a celor care
privesc o stea oglindităîn fîntînă .
― Acuma măcrezi? zîmbi Dă nuţ .
"...făcînd dîrăîn apa veneţ iană..."
― Cînd ai primit-o? vorbi Ioana cu o surprinză toare amenitate.
― Astă zi.
― Adorabilă ... fotografie.
― Da, e buniş oară , aprobăDă nuţfă răentuziasm.
Ioana îl privi lung. Ce destin crud o lega de acest imbecil?
― Ce-i asta: "Eş ti delicios, Adina"?
― Pentru mine e.
― Ruş ine! Asta nu-i scrisul, nici stilul Adiei... Adinei, doamnei Stephano.
― De unde ş tii?
― E scrisul dumitale.
― Nu, nu-i adevărat.
― Ba-i adevă rat. Sare-n ochi. Scrisoare stupidă , imitatăpe deasupra.
― Bine, doamnă. Bunăziua.
Plecase cu fotografia, ca un negustor ofensat cu marfa.Fugi dupăel, fă ră
şovă ire.
― Domnule Deleanu...
― Mărog?
― Domnule Dcleanu, te rog iartă -mi nervii. Am avut supă rări astă
zi...
O privi mirat. Era turburatăcum n-o vă zuse niciodată .
Ioana îl mă sura cu ră utate ş i dezgust ş i iar se stă pîni, adă ugind la început cu
blîndeţ ăimpusă , apoi din ce în ce mai poruncitor, mai iute, cu un ton care
contrazicea vorbele exprimate:
― Eş ti bun să -mi dai o clipăfotografia doamnei Stephano... Vreau s-o
compar cu fotografia unei prietine cu care-mi pare căseamă nă . Dă -mi-o.
I-o dă du, cu sprîncenele ridicate.
Ioana fugi cu ea spre casă .
Aş teptă.
Aş teptă.
Era îngrijorat. Îi venea săplece, lă sînd acolo blestemata fotografie. Cine ş tie
ce nouăumilire îi pregă tea!
O ura. Ar fi vrut sănimiceascăpe veci casa, locul ş i fiinţ a care-l umilise
zilnic... de cînd?
― Domnule Deleanu...
Alerga spre el.
― ...închipuieş te-ţ i ce mi s-a întîmplat! Ţi-am stricat fotografia. Am vă rsat pe
ea, din greş eală , un flacon de cerneală . Sînt dezolată !
― Nu face nimica!
Trei vorbe perfect sincere, spuse cu placiditatea indiferenţ ei.
Îi venea să -l loveascăîn faţ ăcu pumnii! Imbecilul! "Nu face nimica!"
Fotografia Adiei... "Nu face nimica!"
Cu gest ş i ton de stă pînăfaţ ăde vechil, vorbi:
― Săduci imediat scrisoarea aceasta la gară . Bunăziua... Să -mi aduci
recipisa de la gară .
Îi întoarse spatele, îndepă rtîndu-se gră bită .
Dă nuţprivi scrisoarea grea din mînă. "Alexandru Pallă... Veneţ ia."
Ce mai însemna ş i asta?
Alexandru Pallă , Veneţ ia, fotografia Adinei Stephano escamotată ... Ce mai
nă scocise? Ce mai uneltea?
Aaa!... Era în stare?... Sigur, sigur. Pusese fotografia în scrisoare ş i o trimitea
cumnatului ei la Veneţ ia ca săi-o arate Adinei ― putea s-o gă seascăuş or la
Veneţ ia ― ca săcontroleze dacădedicaţ ia de pe fotografie era a ei, sau a lui...
Vroia să -l facăde rîs faţ ăde un om străin!
Se gîndi săarunce scrisoarea sau s-o sechestreze... Nu îndră zni. Era
domesticit în ambianţ a acestei femei.
Se întoarse îndă răt. Intrăîn casă . Sui scă rile, cu spinarea aplecată . De mult nu
le mai suise. Era jenat ca un om de la grajd chemat în casa stă pînilor. Bă tu la uş a
salonaş ului.
― Intră ... Dumneata! Ce vrei? tresă ri Ioana ascunzînd fotografia.
Dă nuţo vă zuse. Şi Ioana îl vă zuse privind-o.
― Ce vrei?
Cu obrajii aprinş iş i ochii în pă mînt, Dă nuţ , cu scrisoarea în mînă , se apropie
de divanul pe care ş edea Ioana.
Aş adar, pă strase fotografia! Dar sigur că -i scrisese cumnatului ei, săse
informeze.
― Doamnă , eu am scris pe fotografie, vorbi Dă nuţprecipitat, cu atitudinea
elevului care, în cabinetul directorului, mă rturiseş te tot, de teamăsănu se mai
facăanchetă .
― Se cunoaş te!
― Dar...
― Nu ţ i-o dau, îi luăînainte Ioana.
― ...numai trimiteţ i scrisoarea.
― Cum? Ai deschis-o??
― Daa!
― Nu. Iat-o. Dar îmi închipui ce-i înă untru.
― Ce-ţ i închipui! O colecţ ie de ziare din ţ ară .
― Daa!
― Da, zîmbi Ioana tă ios. Pe cumnatul meu îl intereseazăecoul din ţ arăal
războiului. E bun patriot! Îi decupez articolele de fond...
― Aaa!... Doamnă , adă ugăel zîmbind la fel cu Ioana, n-am scris eu pe
fotografie. Am rugat pe o prietenăde-a mea. Şi stilul ş i slova îi aparţ in, ş i sînt
inspirate de fotografie...
― Bunăziua. Du-mi scrisoarea la gară . Pleacă , te rog! Pleacă ! Pleacăodată !
Din pragul uş ei, Dă nuţreveni. Medităo clipă , privind-o pe Ioana cu ochii
micş oraţ i: exact privirea Olguţ ei. Făcu un pas înainte cu fruntea încruntatăş i faţ
a
îndîrjită. Ioana se ghemuise pe pat, cu o mînăridicată , cu cealaltăacoperind
fotografia. Pă rea gata săsară , săzgîrie...
Dă nuţse oprise lîngădivan, nalt, cu umeri largi ş i pumni grei ― bă rbat în
molateca ş i mă tă soasa încă pere în care ş i vîntul pă rea artificial ― dominînd
pentru întîia oarăun întreg trecut de zilnice îngenuncheri.
Un gînd îi descleş tăpumnii ş i-i descreţ
i fruntea.
― Puteţ i săpă straţ i fotografia...
Ioana respiră .
― ...ş i originalul.
Zvîrli scrisoarea pe divan ş i plecă .
Coborînd scă rile, Dă nuţrosti printre dinţi, la plural, cuvîntul biblic ş
i trivial,
în care mototolise ş i cu care zvîrlea în aceeaş i ladăcu gunoi din urmădouăfemei
şi întîia dragoste a tinereţ ii.
Şi, ieşind din casă , ricanăuş urat:
― ...ş i un idiot.
II
RODICA
Cine, ş i de cîte ori în viaţ a sa, nu s-a hotă rît sădevie "alt om", convins că
aceastărenaş tere sau substanţ ialăprefacere atîrnăde suprimarea unui fapt extern
sau de împlinirea unei dorinţ e cu magice fă gă duinţ i?
― De luni suprim tutunul ş i devin alt om! suspinăenergic fumă torul ahtiat,
care, pe lîngăafecţ iunile de rinichi ş i ficat datorite nopţ ilor albe, pe lîngă
insomniile cu sudori reci, datorite abuzului de cafele negre ş i de cotidianămuncă ,
pe lîngăpanicele inimii, datorite nervilor, ipocondrismului ş i pe lîngăalte multe
beteş uguri reale ş i imaginare, mai e ameninţ at ş i de o anghinăpectorală .
Acel luni izbă vitor, la începutul fiecă rei să ptă mîni situat la începutul
săptă mînii urmă toare, fuge ca un hoţurmă rit. Mulţ i renunţ ăsă -l mai ajungă :
― O viaţ ăare omul! Eee!...
Alţii, mai perseverenţ i, îl ajung. Cei mai mulţ i constatăcu surprindere căn-au
devenit "alţ i oameni", dar căş i-au suprimat o plă cere. Alţ ii, mai puţ in lucizi,
predicăîntinerirea, vivifiarea, fortificarea, purificarea, datorite acestei abstinenţ e,
fărăsă -ş i dea seamăcăde cînd nu mai fumeazăau devenit mult mai acri; căpofta
de mîncare, fanfaron exagerată , nu are alt rezultat decît să -i umfle, puhă vindu-i,
vă dind mai lă murit blegirea ţ esuturilor decît severa slă biciune; căabsenţ a
fumului prietenos, care, oricît, le fă cea suportabilăş i singură tatea, îl constrînge să
accepte oriş ice tovă răşie, cordiala plictisealăîn doi sau trei fiind preferabilă
urîtului lugubru în unul singur; că , într-un cuvînt, sînt oameni noi faţ ăde ce erau
înainte de-a suprima tutunul, exact în mă sura în care o hainăîntoarsăpe dos e o
hainănouă .
Românii, în preajma vrîstei de treizeci ş i cinci― patruzeci de ani, mai ales,
exclamădeseori, dupăce-au constatat ş i înfierat lapidar incuria socialăa ţ ă
rii ş
i
endemia de mahalagism barbar care o bîntuie.
― Ah! De m-aşvedea la Paris! Numai o lună ... Să -l respir... Alt om etc. ...
La Paris, constatăcu melancolie cît s-a prefăcut Parisul amintirilor.
― În tinereţ ea mea...
Se întorc de la Paris, mahmuri ca dupăun chef prea lung sau melancolici ca
dupărevederea fetiţ ei care-a fost întîia dragoste, devenitămamă , înstră inatăde
dragoste ş i de trecut, chiar dacăa ră mas frumoasă : altfel frumoasă , se înţ elege,
decît atunci cînd se înroş ea pentru o privire, plîngea pentru un gest, ş i proastă ,
spunea prostii, cu buze fermecă toare...
Alţ ii, ponţ i ghinioniş ti la masa verde, pîndind "o serie", exclamăcă tră
moş ierul cu portofoliul plin ş i obrajii pigmentaţ i de soare, abia sosit de la moş ie,
ale cărui mîni brune contrasteazăviguros cu paloarea febrilăa celorlalte:
― Ah! De m-aşvedea ş i eu la ţ ara! Sără suflu o clipă ! Liniş te. Singură tate.
Aer curat. Lapte fă răapă ; apăfă răvin...
La ţ ară , constatăcăDepă ră ţeanu ― "locuinţ a mea de varăe la ţ ară , acolo aş
vrea sămor..." ― e un cretin; căDuiliu Zamfirescu ― Viaţ a la ţ ară― e un
mieros mă sluitor de adevă r; căe preferabil săbei laptele ― chiar îndoit cu
apă― fă răsăvezi mînile că ră mizii ş i dubioase care-l mulg; căpoeticul lă trat al
cînilor e suportabil numai cînd îl auzi într-un roman rustic, pe cînd afarăcîrîie
claxoanele ş i scrîş nesc tramvaiele; căe mai acceptabil chiar implacabilul zornă it
al deş teptă torului ― aranjat de cu searăsăsune la orăfixă― decît faimosul
"cucurigu" al cucoş ilor care confundămiezul nopţ ii cu dimineaţ a, ş i ră să ritul
soarelui cu ispră vitul somnului musafirilor; căturmele cu ciobanul ş i mă garul de
rigoare au haz venind pe foile netede ale unui volum de Francis Jammes, dar pe
şosea, în nori de colb, cu putoarea lor compactă , prezidatăde a ciobanului, n-au
nici un haz; căluna plină , fărăde lă utari, dame, ş ampanie ş i luminăelectrică―
stinsăoportun ― e ca un somnifer farmaceutic fabricat în ţ ară : nici nu te adoarme
complect; cămuş te sînt, dar hîrtie de muş te nu-i; căGrigorescu ar trebui vîndut
cu gramul la cofetă rie drept esenţ ăde sirop; că"Rodicele" lui Alecsandri, cu
obraji ca cireş ele ş i sîni ca merele domneş ti, ar face mai bine să -ş i spele că meş ile,
pă rul ş i picioarele; ş i cămoş ierul care-i invitase la el e demn de compă timit
pentru viaţ a pe care-o duce departe de oraş ...
Şi totuş i, nimeni nu renunţ ăde a deveni alt om, atunci cînd e blazat, jenat,
scîrbit, umilit sau îngrozit de ceea ce e. Sinuciderile pe aceastăbazăsînt extrem
de rare.
De asta Dă nuţera în viaţ ă , deş i nu devenise alt om.
În clipa de teatralăamintire, cînd coborîse treptele casei de la Să lcii, lichidînd
cu o vorbătare douăfemei deodată ,ş i cu un calificativ necruţ ător pe Dă nuţde
pînăatunci, fusese convins căva începe o viaţ ănouă . Vacanţ a nu se ispră vise: era
pe la mijlocul ei. Un efort numai, ş i cele douăcaiete dă ruite de Monica puteau să
primeascăpoamele tuturor livezilor sufleteş ti, lăsate pe seama pă să rilor pînă
atunci, hă ră zite culesului de atunci înainte.
De la Să lcii pînăla Medeleni, galopul lui Zdup, subt cerul nou ş i pe pă mîntul
tînă r, avuse semnificaţ ia unui trufaşarc de triumf pentru o altăintrare în viaţ ă.
Caietele îl aş teptau, severe ş i sincere ca o conş tiinţ ăclară . Dar, dupăcum se
ştie din toate poveş tile uitate, feciorii de împă raţi, porniţ i călă ri să -nfrunte viaţ a,
întîlneau balauri, zmei, zmeoaice, pă duri carnivore, zîne viclene ş i multe alte
ispite sau primejdii, de care, fireş te, autorul basmului îi mîntuia.
Pe Dă nuţîl aş tepta Rodica.
Autorul basmului devenise romancier.
Rodica ― pe care lectorul o judecăprobabil cu severitatea mamei sau
pă
rintelui de familie, afarăde cazul căe tînă r sau frivol ― era predestinatăsăfie
muleta roş ie cu care toreadorii atrag galopul cornut.
Că ci, dupăcum glă suieş
te înţelepciunea apocrifă , viaţ ăş
a e viaţ i omul e om!
Finalul, corolar oarecum, era de la ea: nici cînd reproducea vorbele altora nu-i
plă cea săfie servilă .
Primul gest pe care-l ai văzînd o floare, e săte apropii ş i săo miroş i. În
schimb, cînd vezi un fruct robust în carne ş i culoare, vrei să -l apuci.
Rodica fă cea parte din a doua categorie. Adagiul era util, că ci Rodica era
coaptă .
Vaporoasele cununiţ e de roş eli, priviri stîngace, mîni abia strînse, bă tăi de
inimă , tăceri stră vezii ş i imateriala, unica să rutare, pe care dragostea idilicăle
împleteş te cînd fata e floare ― sau pare ― ş i tînă rul e timid sau romanţ ios,
pă reau fade cu ş i ală turi de Rodica.
Jeux de mains, jeux de vilain!
În "idila floare", întîia să rutare ― mai degrabătimbra zborului unei sărută ri
sperioase ― înseamnăîntîia îndră znealăcu ochii închiş i a timidită ţ
ii şi încheie un
ciclu, cel imaterial.
În "idila fruct", întîia să rutare ― uneori muş că tură― înseamnăîntîia sfadă
viguroasă ,şi deschide un ciclu: al mînilor.
Dă nuţo să rutase pe Rodica pe gît; Rodica-l pă lmuise pe obraz. Dar mai
voinic decît Rodica, o apucase în braţ e, aşa căRodica, deş i se zbă tuse ― sport pe
care-l fă cea mai bine decît pe celelalte ― fusese să rutatăîncăo dată , pe gură ,
fărăca săpoatăreplica: "Fi, le vilain!"
Restul conversaţ iei urmase pe româneş te.
De atunci, Dă nuţo să rutase de multe ori, dar Rodica nu-l să rutase niciodată .
Pe Puiu ea începuse să-l să rute, de Dă nuţse apă ra. Ca ş i politica statelor
europene, alta faţ ăde marile puteri, alta faţ ăde cele mă runte, politica Rodică i
varia în raport cu vîrsta protagonistului: agresivăfaţ ăde Puiu, devenea defensivă
faţăde Dă nuţ . Rezultatul era acelaş i. Adică ; "Fi, le vilain!"
Pe româneş te, în aceleaş i condiţ ii, şi chiar în mai grele, Sevastiţ a ar fi spus:
"Da ş ăzi ghiniş or!"
Lectorul va remarca desigur avantajele pe care le oferălimba francezăoricui
şi oricînd.
*
59
Jocul mîinilor, jocul ră
ufă
cătorului! Piei, răule! (Fr.)
Întîlnirile cu fata pe care o iubeş ti se cheamă"plimbă ri" şi sînt: pe aleile
pă mîntului ş i ale sufletului.
Întîlnirile cu celelalte "domniş oare" sau doamne se cheamărendez-vous-uri.
La oraşrendez-vous-urile îndeobş te sînt diurne ş i situate de preferinţ ă― cu
rari excepţ ii ― în orele cînd pă rinţ ii, soţ ii sau soţ iile au treabă .
La ţ ară , rendez-vous-urile sînt nocturne, ca ş i plimbă rile, dar nu din aceeaş i
cauză . Plimbările cautăsingură tatea, misterul ş i reculegerea, pe care le gă sesc în
noapte; rendez-vous-urile gă sesc în nopţ ile rurale, gratis, ceea ce la oraşse
cumpă răscump: clandestinitatea.
Mixtă , Rodica juca tenis cu Puiu în timpul zilei ― adicădupă -amiaza, că ci
dimineaţ aş i-o petrecea în pat, dormind ― ş i avea rendez-vous-uri cu Dă nuţîn
timpul nopţ ii, dupăce toate luminile casei erau stinse. Sihă stria Monică i,
absenţ ele, din ce în ce mai prelungite, ale Olguţ ei ― care prezida dezbaterile
contradictorii ale ră zboiului european la "Clubul burlacilor" ― discreţ ia lui
Mircea, viaţ a cu ş tiut program a doamnei Deleanu ş i somnul brusc ş i durabil al
lui Puiu înlesneau Rodică i plecă rile din odaie ş i revenirile tîrzii, deseori pe geam
― à la Boccaccio ― rareori pe uş ă : imprudent.
Întîiul rendez-vous fusese provocat de Rodica, chiar în noaptea zilei cu
pugilatul primei să rutări.
Dă nuţnu se culcase încă . Se lungise îmbră cat pe pat, fă răsăasculte concertul
de ocarine al broaş telor, nici ţ iterile tremolate ale greierilor, nici miile de sunete
şi zvonuri ale nopţ ii.
Fuma, gîndindu-se la femei. Privea colecţ ia de picioare o clipădezvelite, în
ciorapi multicolori sau fărăde ciorapi; colecţ ia de sîni mici sau puternici, puţ intei
sau opulenţ i, bombaţ i sau plaţ iş i totuş i feminini prin capetele care colorează
bluza cu o rozăîmpunsătură ; colecţ ia de spină ri îndoite mlă dios sau robust în
spiralele patinajului; colecţ ia de subţ iori, cuibare descoperite în gesturi ş i haine
de vară , cu o patăde soare pe umbra sau lumina lor uş or adîncită ; colecţ ia de
şolduri, unele lungi-ovale pentru ş erpuirea în braţ ele care strîng, altele scurt
arcuite, încordate parcăsăavînte plosca fă rătoarte a pîntecului ― colecţ ii
deţ inute de toţ i oamenii în amintirile lor ş i pe care, cînd le privesc fiind singuri,
au atitudinea ş i congestia liceenilor cînd trag cu ochiul prin gaura cheii săvadă
cum se dezbracăo femeie.
Nu se gîndea la Rodica.
Rodica, prea impersonală , îndruma gîndul ş i pofta, dupăce le stîrnea ― în
absenţ a ei ― asupra femeilor în genere. Poate căde asta Rodica, fă răsă -ş i dea
seama, că uta săfie cît mai mult prezentălîngăbă ieţii cu care flirta. Prezenţ a ei
avea darul săconcretizeze într-un trup substanţ ial pofte care în absenţ a ei se
ră spîndeau în generalită ţi.
― Cu-cu!
― Cine-i?
― Eu... da săş tii că -s supă ratăpe dumneata!
― Aa! Rodica!
― Domniş oara Rodica.
― Mă ria-sa domniş oara Rodica!
― Degeaba faci spirite! Nu-mi trece-aş a uş or! Prea eşti obraznic! N-ai nici o
mă sură !
― Scuze nemă surate!
― Nu primesc.
― Să rută ri.
― Obraznicule!
De pe marginea ferestrei, o să rutase. Ar fi putut fugi Rodica, dar nu fugise.
― Jos mînile!
― Sus sărută rile!
― Tare mai eş ti obraznic! Săş tii căplec!
― Nu cred!
― Ai săvezi!
― Te prind.
― Încearcă !
― La dispoziţ ie, de la genunchi în jos!
Ştia săfugăş i mai tare Rodica. Cu toate că -şi ridicase rochia ca pentru fugă
serioasă , Dă nuţo prinsese lîngăpoartă .
― Nu mai pot! Uf! palpitase Rodica.
― În braţ ele mele!
― Lasă -mă . Nu profita!
― Odihneş te-te.
― Dă -mi pace!
― Nu fac nimic. Cuminte ca o bancă !
― Ce apucă turi de "bă iat" ai!
― Cu-aş a ceva în braţ e nu-i de mirare!
― Vai, ce limbaj!
― Vai, ce bluză !
― Săş tii cămi-o rupi!
― Tră iascăacul de cusut!
― Am să -ţi cos buzele!
― Cu ce?
― Cu acul.
― Unde-i?
― Vai, săş tii căţ ip!
― Fii discretă !
― Iar eş ti spiritual?
― Preferi brutalitatea?
― Lasă -mă -n pace!
― Ai săte plictiseş ti.
― Vai, ce impertinent eş ti!
― Ţi-a că zut pelerina.
― Ridic-o, eş ti cavaler.
― Nu fugi?
― Ridic-o ş -ai săvezi!
O prinsese de un picior, ridicîndu-i cu cealaltămînăpelerina întunecatăca
umbra unui copac.
― Poftim pelerina.
― Lasă -mi piciorul!
― A că zut: vreau să -l ridic!
― Nu te obră znici!
― În genunchi în faţ a piciorului!
― Îl meriţ i, ş tii unde!...
― Ştiu numai că -l merit.
― Să -i lustruieş ti botina!
― Şi cizmele de că lă rie chiar, nu numai botina, botinele-s mai joase!
― Vai, ce obraznic! Lasă -mă!
― Am gă sit un genunchi!
― Lasă -l!
― Nu pot. Îmi intrăperfect în palmă ! Parcă -i făcut pe mă sură! Săş tii căeu l-
am pierdut!
― Săş tii căţ ip... tare!
O sărutase, pe gură , în plin.
― Miroş i a tutun!
― Am ş i gust de tutun: nu?
― Nu ş tiu, nu măinteresează !
― Încăo dată .
― Du-te!
― Vino!
― Săş tii cănu-ţ i mai vorbesc!
― Da. Măsă ruţ i.
― Eu?!
― Facem o experienţ ă .
― Lasă -mă !
― Cu ce te pudrezi?
― Eu???
― Da-da! Am simţ it în colţ ul gurii gust de pudră .
― Vai, ce mincinos! N-ai decît sămăş tergi cu batista!
― Te-am ş ters cu buzele!
― Numai obră znicii spui!
― Şi fac.
― Încearcă !
― Mulţ umesc.
― Ce om! Parcăeş ti un copil!
― Puiu?
― Te rog sănu măofensezi! Nu ş tii săte porţ i cu femeile!
Se smuncise ş i plecase, dar nu înspre casă . O apucase că tre sat, foarte grăbită .
Pe o distanţ ămai lungă , toate supă ră
rile au vreme săse convertească . Mai ales că
Rodica nu putea suporta tă cerea. Irezistibil, ca o pasă re obligator limbută ,
deschisese gura, hă rţă goasă :
― Săş tii cănu te pot suferi!
― Fii calmă , te rog!
― Iar eş ti obraznic!
― Nă rav!
― Te-au nă răvit "doamnele" dumitale!
― Nu toate! Rodica, de exemplu...
― Nu mătutui. Fii respectuos! Eu nu-s a dumitale!
― Domniş oara Rodica, de exemplu...
― Lasăironiile fă răsare!
― O fatăde la "Humpel"!...
― Aş a se vorbeş te?
― O elevădintr-a ş asea...
― Dintr-a ş aptea!
― O elevădin cursul superior...
― Uf! Plicticos mai eş ti!
― Săne întoarcem.
― Întoarce-te!
― Nu ţ i-e fricăsingură ?
― Nu.
― Dacăies lupii?
― Vai, ce demodat eş ti!
― De ce? Oiţ ele nu mai sînt la modă , lupii da.
― Vai, vai! Ce impertinenţ ă! Ţi se văd urechile...
― De ce nu-mi spui mă gar curat?
― Fiindcă -s binecrescută .
― Şi mă garii cînd duc oiţ ele sînt foarte binecrescuţ i!
Începutăş i continuatăpe acest ton, discuţ ia fusese lungăş i anostă. Totuş i,
Dă nuţse distra cum te distrezi dupămasăînfuriind un sifon deş ert. Îş
i congediase
creierul de la începutul discuţ iei. Se simţ ea la acelaş i nivel cu Rodica. Replicele
scurte săreau ca broaş tele de pe ş osea în gigantica flacă rădelicatăa luminii de
lună .
Pe la douăde noapte, întorcîndu-se acasă , Rodica îi adusese la cunoş ă
tinţ
motivul venirii ei:
― Sănu crezi c-am venit la dumneata ca săte vă d!
― Nu măîndoiesc! De asta ai venit prin întuneric!
― Nu poţ i fi serios o clipă ?
― Noaptea, nu.
― Te rog taci!
― Am, ai, a...
― Am venit săte rog să -mi împrumuţ i o carte de cetit.
― Îţ i mai trebuie?
― Sigur. De ce-am venit?
― O carte de filozofie?
― Nu fi obraznic!
― Românească ?
― Nu-mi trebuie!
― Roman?
― Sigur.
― Prost?
― Iar te obră zniceş ti!
― Cu poze?
― Mi-e indiferent!
― Depinde de poze!
― Mi-e indiferent!
― Hai ş i-ţ i alege.
― Ai înnebunit?
― De ce?
― Eu săintru la dumneata? Noaptea?
― Spuneai cănu te temi de lupi!
― Nu mătem de nimeni!
― Atunci?
― "Nu se face." Şi nu vreau.
― Ai săfii originală .
― Mersi! N-am poftă !
― O capeţ i... Ştii proverbul!...
― Asta nu! Aş tept aici.
― Ce să -ţi aduc?
― O carte nostimă .
― Ce numeş ti "nostim"?
― Ce-mi place.
― Atunci ia-măpe mine!
― Iar te obră zniceş ti!
― Am propus!
― Nu accept.
― Pă cat! Te-ai cultiva!
― Te rog!
― Să -l scol pe Puiu?
― Aş a?... Sănu mai vorbeş ti cu mine!...
Plecase iremediabil, fă răsă-ş i uite nici pelerina, nici batista. A doua zi
dormise pînăla două sprezece. Dupădejun dormise iar ş i jucase tenis cu Puiu. Iar
noaptea, dupăce adormiserătoţ i se înfiinţase din nou la fereastra odă ii lui Dă nuţ
ca să-i cearăo carte.
― Allo!
― A-a-a! Ce surpriză ! Ce eveniment!
― Dă -mi o carte. Cu dumneata personal nu vorbesc!
Dă nuţo tratase cu un forte dicţ ionar latino-român, Rodica îl luase, fă cuse
cîţiva paşi, se înapoiase.
― Eş ti un mă gar!
― Mulţ umesc, dar spune-mi-o pe latineş te, ca să-mi ară ţ
i cănu eş ti numai
binecrescută , ci ş i cultă !
― Îmi dai o carte, sau plec?
― Dacăn-ai încredere în mine!
― N-o meriţ i!
― Dar o inspir!
― Nici!
― Din cauza întunericului! Par mai negru! Uite...
O ridicase de subţ iori, smucind-o pe fereastrăîn odaie.
― Ştii cănu eş ti uş oară !
― Obraznicule!
― Uită -te la mine, sămăvezi mai bine!
― Eş ti în pijama?
― N-ai încredere nici în pijama?
― Lasă -măsăplec! Nu eş ti convenabil!
― Abia ai intrat!
― Vai, ce cochet eş ti! Ai pijamale de mă tasă!
― Vrei să -ncerci una?
― Nici săn-aud!
― Mă tasăbună ! Dezmiardăpielea!
― Nu măinteresează !
― Nici n-ai încă pea! Eş ti... mai plinădecît mine!
― Vai, ce mincinos!
― Eu n-am sîni!
― Obraznicule!
― De mine vorbeam!
― Opreş te-te la vreme!
― M-am oprit la sîni... Mai sînt ş i alte rotunzimi!
― Spunea căn-ai!
― Nu măcrezi?
― Nu măinteresează !
― N-ai fă cut încăanatomia?
― Nu-ţ i mai ră spund!
― Noroc cănu-s profesor!
― Eş ti un...
― ...mă gar. Ăsta-i ră spuns la zoologie!
― Vai, ce pedant eş ti!
― Vai, ce haz ai!
― Atunci plec.
― Încearcă .
― Săş tii căţ ip dacănu mălaş i!
― Te-aude Mircea ş i te cornpromiţ i!
― Nu eş ti cavaler de loc!
― Nu-s ambiţ ios!
― Plec!
― Pe geam?
― Ba pe uş ă !
― Cheia-i în buzunarul de la pijama.
― Dă -mi-o.
― Ia-o!
― Crezi cămi-e frică ?
― Măabţ in de a te jigni!
― Ce faci?
― Ţi-am sechestrat o mînă .
― Dă -mi drumul.
― Ce că utai în buzunarul meu?
― Cheia!
― Nu-i.
― Mincinosule!
― ..."Maître Corbeau sur un arbre perché, tenait dans son bec un
fromage..."60
― Dă -mi drumul!
― ..."Maître Renard, par lodeur alléché, lui tint à peu près ce langage61"...
― Lasă -mă !
― Cu ce te parfumezi?
― Nu te priveş te!
― Am un nas experimentat!
― Lă udă rosule!
― Te parfumezi prea tare!
― Auzi impertinenţ ă !
― E plă cut, dar...
― Dar?
― ...nu-i prudent! Mîne dimineaţ ăGheorghiţ ăva mirosi cine a fost la mine!
― Asta-i!
― Şi Mircea.
― Te rog! El nu ş tie cu ce măparfumez!
― Te-a întrebat?
― Crezi cătoţ i sînt ră ucrescuţ i ca dumneata!
― Da! Îmi fac iluzii!
― Îţ i faci cam multe iluzii!
― Tinereţ ele! Tinereţ ele!
― Fumurile! Fumurile!
― Focurile! Focurile! intonase Dă nuţcuprinzînd-o.
Cu unele femei lupta corp la corp e un preludiu ― spiralără sucită
perpendicular pe apropiata orizontalăbasoreliefată .
Cu unele fete, lupta corp la corp e o trîntăerotică : un dans modern, cu paş i
mai aritmici, mai variaţ i, mai violenţ iş i mai caş ti; că ci ritmul lasciv al trupurilor
ală turate ş i atente ― sau beate ― oricît de sprinţ ar ş i de să ltăreţar fi dansul, duce
pînădeparte curba erotică , pe cîtăvreme trînta, oricît de strîns înlă nţ uite ar fi
trupurile tinere, tocmai fiindcăsînt tinere ş i uituce, devine pînăla sfîrş it luptă
curata, fă răde nici un alt scop, din ce în ce mai sinceră , mai animalică .
Puterea unui bă rbat niciodatănu-i deplinăcînd luptăcu o femeie. Fă răsă
vrea, e amuzat de rezistenţ a fiinţei mai slabe, ş i fă răsăş tie, ocroteşte, îngă duie
temerită ţile celuilalt trup. Femeia luptăambiţ ioasăsă-ş i valorifice puterea ― o
nouăcochetă rie, cu o armăluatădin mînile bă rbatului.
Bă rbatul se joacă― leu indolent ― bucuros săfie maltratat, mă gulit de valul
60
Jupîn Corbul, pe-o ramurăsus, / ţ inea nişte brînzăîn cioc (fr.) (La Fontaine).
61
Jupîn Vulpoi, de mireasmăadus, / cam aş a-i tră ncă neş te cu foc (fr.) (La
Fontaine).
îndă ră tnic ş i întă rîtat, care-i dovedeş te căe stîncă . În aceste lupte, bă rbatul rîde
― deseori gîdilit ― femeia ră suflădin greu, încordată , cruntă , dîrză , totdeauna
serioasă . Uneori, la sfîrş it, femeile plîng ― de ciudăc-au ră mas femei ― alteori
rîd cu obrajii aprinş i ca dupăun înot prin valuri mari. Unele aş teaptăsăfie
consolate la sfîrş it ― ca săreîntroneze aspectul dominator al feminită ţii pînă
atunci vasale ― altele doresc săreînceapălupta, convinse căau biruit realmente,
setoase de victorii bă rbă teş ti. Dar toate ― mai ales fetele ― dupăastfel de lupte
sînt frumoase, biciuitor înflorite în gră dinile ambigui: cu ochii poleiţ i, obrajii
proaspă t coloraţ i, buzele umede ca dupămuş că turi, pă rul atît de ciufulit, căpare
creţ ,ş i neorînduiala veş tmintelor ca a frunziş urilor în vînt puternic.
Aceste lupte, pentru tineri ş i pentru fete au semnificaţ ia ploilor de vară .
Repezi, impetuoase, dupăele ră mîne zîmbetul salivat ca un curcubeu. Tot ce tă -
cerile enervate ş i penumbra vorbelor ş i lecturilor cu douăînţ elesuri acumulaseră
ele descarcă , odihnind ş i ostenind altfel decît vorbele, lecturile ş i tă cerile. După
ele urmează― deş i s-ar pă rea ciudat ― clipe de camaraderie, fă răde nici un
echivoc. Glumele, robuste ş i familiare, de o parte ş i de alta, sînt întocmai ca ale
bă ieţ ilor dupăo partidăsportivă . Mînile ş i trupurile nu pă streazăamintirea
trupului potrivnic decît din punct de vedere combativ: o forţ ăciocnităde altă
forţ ă . Oricît de intime ar fi fost apucă turile din cursul trîntei, trupurile, devenite
egale prin luptă , le-au acceptat fă rărezerve, comentarii ş i pudori, dîndu-le o
valoare pur atletică . O simplăstrîngere de mînă , cu joc de epidermă , este mai
aţîţă toare decît o statornicăş i deplinăalipire în luptă , dupăcum fotografia unei
femei goale în întregime se numeş te nud, pe cîtăvreme fotografia unei femei
goale cu pantofi ş i ciorapi lungi e de cele mai multe ori indecentă , trivialăsau
pornografică .
Dupăluptă ,ş i Rodica ş i Dă nuţosteniseră . Şi cum tă cerile Rodicăi erau ca o
salăde spectacol dupăreprezentaţ ie, Dă nuţcă scase, Rodica îl imitase; Rodica
plecase la culcare; Dă nuţse culcase. Amîndoi dormiserăbine ― ca dupămuncă .
Cîtăva vreme, subt pretextul că rţii de cetit, îş i serviserăregulat duş ul
écossaise nocturn. Începuserăsă -şi spuie pe nume, fă răca Rodica sămai
protesteze. O complicitate permanentă , cu caracter sportiv ş i licenţ ios ― ş i poate
romanţ ios într-un fel ― îi familiarizase.
Dă nuţse simţ ea de ajuns de bine. Fă răsă -l preocupe, Rodica-l ocupa,
înlocuind tenisul, că lă ria, patinajul, boxul, floreta, flirtul, cinematograful,
glumele cu băieţ ii ş i plimbă rile pe Calea Victoriei sau la Şosea, cînd ochii iau
aperitive de feminitate ― fă cîndu-i tolerabilăo castitate pă stratăde la începutul
vacanţ ei.
Dar sufletul, ca ş i înainte, nu mai "suna". Oriş ice vibraţ ie amorţ ea brusc,
tăiată , ca a unui cristal acoperit cu mîna. Nu scria nimic. Privea uneori, ră sfoia
chiar, cele douăcaiete de la Monica, intrigat, uimit ş i înfricoş at puţ in. Cum
izbutise oare să"umple" un caiet întreg în vacanţ a trecută ? De unde atîtea
reflecţ ii, emoţ ii, metafore, fantezii, nă scociri, împă recheri? De unde?...
Zburdă lnicie juvenilă , probabil. Fermentaţ ia mustului. Desigur cătoţ i bă ieţii
treceau prin aceasta! Evident! Care bă iat nu face versuri, literatură ? Unii cu mult
talent, alţ ii cu mai puţ in, alţ ii fără . Dar toţ i scriu, fiindcătoţ i simt nevoia de-a
scrie, de-a exprima, de-a expulza preaplinul sufletesc. Nici metafore nu mai fă cea
― în vorbă , natural! La scris nici nu se mai gîndea! Adicăavea la îndemînă
metafore, cum avea ş i Olguţ a, cum aveau ş i atîţ ia alţii metafore confecţ ionate cu
mintea, metafore care traduc mai expeditiv decît vorbirea curentăgîndul ― dar
metaforele cu parfum de adînc sufletesc nu mai veneau. Într-adevă r, acelea
"veneau". Ră să reau involuntar din funduri opace, uneori stră vezii, fragil
închegate, împă ienjenite de somn ş i tă cere, ca înserarea înflorităa stînjeneilor;
altele izbucneau zvîcnind, grele, ca jocul delfinilor în val ş i soare; altele îl fă ceau
săclipeascăzîmbind, ca bulgă rul de luminăpe care un copil ţ i-1 aruncăîn ochi
cu oglingioara de buzunar; altele, nesimţ ite, vesteau parcăprintr-o respiraţ ie
prezenţ a lor, ca blîndele fete ale adolescenţ ei cînd îş i apleacăbă rbia ş i genele pe
umă rul tă u, săvadădacănu-i prea trist versul pe care-l ceteş ti; altele ră spîndeau
triste nostalgii de tinercţ ăcu boschetele de lilieci cu parfum de colb ş i ploaie;
altele tropă iau, dră coase ş i ireverenţ ioase, ca un copil desculţpe lespezile unei
catedrale; altele tremurau ca lacrima pe capă t de geană ; altele iradiau, ca zîmbetul
în curcubeiele clă bucilor de să pun; altele înfricoş au, ca fîlfîirea unei sutane
preoţ eşti în noapte; altele îmbă rbă tau, ca senzaţ ia muş chilor tari; altele
ră spîndeau soare ş i fră gezime, ca o fatăîntre cernite maici; altele îngreuiau imens
şi delicat, ca umbra unui munte; altele, gest viu de izvoare, luminau o fugă ; altele,
gest vast de fluvii, profetizau o tă cere...
Pe atunci ― împă rtă şise ş i Monică i aceastăimpresie ― îş i simţ ea uneori
sufletul ca o mare întindere de neguri, cu un foc îndepă rtat, roş u-întunecat, spre
care înaintau mulţ imi...
Adina!
Ioana!
Rodica!
Adina intrase în el, dar ieş ise ş i nu uitase nimic sau se mutase el definitiv din
spaţ iile ocupate de Adina.
Ioana: o mînăîntinsăpe fereastră . Mînăprea parfumată . Dă tă toare de
migrene. Închizi fereastra ş i deschizi altăfereastră : Rodica. Nici atît! Rodica era
în casa de peste drum. Distracţ ie de seară . Schimb de mimică , de gesturi. Tragi cu
ochiul cînd vecina se dezbracă, închizînd ― ea ― la timp lumina. Dacăvecina
mai ră mîne, e o distracţ ie gratuită , dacănu... vine altăvecinăîn locul celeilalte,
sau nu te mai uiţ i peste drum. Nici nu-ţ i trece prin cap săcobori scă rile casei tale
şi săle urci pe ale casei de peste drum. Flirt între douăodă i ale unor case
deosebite, aş ezate faţ ă -n faţ ă . Întîmplare! Pierdere sau trecere de vreme!
Un om îş i pierduse umbra; el îş i pierduse sufletul. Apucaserăpe două
drumuri osebite ş i se ră tăciseră .
Ah! Să -ţi întîlneş ti sufletul deodată , faţ ă -n faţ ă! Senzaţ ia mă rii ― vast, vast,
vast ― dupăce-ai stat între ziduri! Să -ţ i dilaţ i plămînii în faţ a sufletului ş i săş tii
că -i al tău!
Nu! Moment exuberant ş i credul al tinereţ ii, ş
i nimic mai mult! Trebuia să
renunţ e la marea neliniş te pe care o numea talent: vibraţ ie necontenităa
sufletului; cadenţ ăstatornicăde mare lîngăţ ărmuri stîncoase; vînt să rat, irizat de
spumă; blestemul orgolios al belş ugului... Era Dan Deleanu, elev în clasa opta
modernă . Încăun an de ş coală . Mircea îş i prepara clasa opta în vacanţ ă . El nu era
în stare săînveţ e.
Clasa opta, apoi... Nu-ş i simţ ea nici o preferinţ ă, nici o aptitudine, nici o
vccaţ iune. Crezuse căliteratura... La o parte!
Ră mînea în picioare diagnosticul chiromancienei Ioana. Echilibru perfect.
Viaţ ăliniată , ca o foaie de caligrafie, în care zilele vor avea aceeaş i curbă , ace-
eaş i grosime, acelaş i calm aplicat, din care neprevă zutul era exclus. Burghez!
Soţ ie, copii, bă trîneţ ă: viaţ ăortografică .
Nu? Avea mai curînd siguranţ a ratajului. Lipsăde egalitate a energiei,
absenţ ele ei prelungite ca ale unui musafir într-o casăplicticoasăunde nici femei
frumoase nu-s; lehamite de tot; nevoie de huzur trîndav, repulsiune pentru efort;
lene, dorinţ ăde lene ― "da muiaţ iţ i-s posmagii?" ― orientalism cu gura că scată
dupăfructe îndatoritoare; somnolenţ ă, fum de ţ igarăîn plafonul casei sau al
cerului; lipsăde cochetă rie a voinţ ei...
În fond, nu-l interesa nimic! De la începutul vacanţ ei creierul nu ceruse ― ş i
el nu-i dase ― nimic; romanele senzaţ ionale nu le putea socoti hrană ! Ca o
că milără bdă toare la flă mînzealăsau să tulăcu lunile, creierul rumega vechituri,
fărăsăprotesteze. Nimic nou. Nu-l interesa nici politica, nici sociologia ―
dramatizatăde ră zboiul european ― nici filozofia ― pare-se atît de necesară
minţ ii, la vîrsta lui ― nimic, nimic! Se simţ ea ignorant, sau, mai ră u, semidoct.
Deviza lui ar fi fost: "Lă saţ i-măîn pace! Fiţ i voi deş tepţ i, culţ i, triumfă tori,
puternici. Mie daţ i-mi pace! Nu sînt singurul imbecil pe lume! Dar ş i imbecilii
să-mi dea pace! Să -ş i caute toţ i de treaba lor. Nu-mi trebuie nici ajutor, nici
bună voinţ ă, nici sfaturi, nici dojane, nici experienţ a altora, nici înţ elepciunea
lor"...
Bietul Herr Direktor! Ce deziluzie! El, care-l vedea pe Dă nuţîntocmit după
chipul ş i asemă narea lui, săş tie conţ inutul acestui aspect bărbă tesc, însufleţ it de o
energie sportivă, elegant ş i cu aventuri!... Renunţ ase ― poate cu o nemă rturisită
strîngere de inimă― să -l vadăpe Dă nuţinginer, cînd, la sfîrş itul clasei a patra,
Dă nuţalesese ― liber, cum vroia Herr Direktor ― secţ ia modernăîn locul celei
reale. Herr Direktor fusese convins căalegerea fă cutăde Dă nuţera un act
conş tient, deliberat, o atitudine-n faţ a vieţ ii ş i a viitorului. Cînd colo, Dă nuţ
alesese moderna aş a, într-o doară , cum alegi între douăstră zi care duc spre casă
strada X fiindcă -i mai puţ in antipaticădecît strada Z care-i plinăde cîni ră i, în
timp ce strada X, pe lîngădulă i, mai are ş i o casăunde ză reş ti uneori o fată
nostimă .
Bietul Herr Direktor! Pă truns de certitudini ş tiinţ ifice asupra rolului unei
anumite educaţ ii! Convins căfloreta, mă nuş ile de box, patinele, călătoriile ş i
autoguvernarea cu vag supracontrol pot atletiza un suflet moş tenit de la alţ ii!
Se simţ ea identic cu ceea ce era pe cînd Olguţ a îl numea Buftea, plus Adina
& Ioana, Rodica & comp.
Da! Asta era. Hotel locuit de femei. La no. 1, etajul întîi, stăRoza; de la no.
25, etajul al doilea, a plecat Olimpia; la no. 3 Marta cîntăcanţ onete; la no. 9,
Nineta se sfă deş te cu madama etc. ...Şi proprietarul hotelului, sau proprietă reasa,
de o gră sime asexuată , cu ţ igarăş i cafeluţ ă , aş teaptăclienţ ii şi guvernează
domniş oarele, cu gesturi pline de inele falş eş i vorbe pline de locuţ iuni...
Ce minciuni! Farmecul tinereţ ii! Ah, unde-i tinereţ ea? Dă -mi cei optsprezece
ani: săvezi atunci!... La fel cu dragostea!
Dar ia săai curajul săle spui: "Tinereţ ea? Te plictiseş ti întocmai ca la
bă trîneţ ă , numai cătoatălumea îţ i spune ― cu exclamaţ ii mai ales ― căeş ti
fericit, căeş ti demn de invidiat. Unii cred. La bă trîneţ ăte plictiseş ti la fel, cu
diferenţ a ca nimeni nu te felicităş i nici ,nu te invidiază . Parcă -i mai preferabil!
Dragostea? Mă nîncăş i te satură . Dar nu cere la fripturămuzicăde Wagner ―
fiindcă -i pasionată― nici nu te scobi în dinţ i cu acorduri de Beethoven! Porcii
sînt mult mai porci ― n-au primit nici o educaţ ie ― dar sînt mai puţ in cabotini:
iară şi lipsa de educaţ ie."
Încearcăsăle împă ş
rtă eş ti astfel de reflecţ ii naturale ca stră nutul ş i că scatul:
te lapidează , te interneazăla balamuc sau îţ i spun căpozezi.
Mare porcă rie!
Cu astfel de reflecţ ii ş
i încheieri gravitînd în jurul acestei finale formule,
Dă nuţîş i trecea după -amiezele ― dimineaţ a dormea tîrziu, simetric cu Rodica ―
aş teptînd fă rămare entuziasm, dar nici cu prea multăscîrbă , noaptea.
Aceasta se întîmpla în după-amiezele mai active. Erau ş i mai pasive decît
atîta! Cu alte cuvinte, nu numai cănu fă cea nimic, dar nici nu gîndea nimic.
Fuma ― începuse săpriceapăfumatul, distingînd nuanţ ele tutunurilor ― că sca,
iar fuma, iar că sca dormitînd cu ochii deschiş i sau închiş i, contempla "natura
moartă " a unui cuier, sau atitudinea unei ghete zvîrlite, urmă rea muş tele, uneori
le ucidea cu ş ervetul ― sport de interior ― fredona obscure reminiscenţ e
muzicale, sau fragmente din acelea pe care gramofoanele ţ i le varsăîn urechi cînd
eş ti plictisit sau ai migrenă , îşi examina unghiile, îş i umfla ş i dezumfla obrajii...
Romane senzaţ ionale nu mai cetea. Nu fiindcăse stima mai mult! Nu-l mai
antrenau. Erau prea identice. Putea să -şi facăsingur romane senzaţ ionale,
dormitînd, fă răsă -ş i mai osteneascăochii cetindu-le. Şi pe lîngăasta, în afarăde
propria lui inepţ ie ― cu care era obligat săse acomodeze ― altele nu mai putea
suporta. Tipă rite, mai ales!
Uneori, cine ş tie cum, ajungînd în birou ― intra rareori în acea odaie fă răpat
― se aş eza în fotoliul comod ş i germina acolo. Fuma, că sca, bă lăbă nea picioarele
atîrnate-n unghi pe spetează . Apoi lua un creion ş i o foaie de hîrtie. Începea prin
a se iscă li:
"Dan Deleanu
Deleanu Dan
Daniil Deleanu
Daniel Deleanu
Dan
Dan
Deledan
Ledaned
Nadunaled".
Iscă lituri cu tot soiul de caligrafii: unele obscure ca ale doctorilor pe reţ
ete
sau ale portă reilor pe notificări; altele supreme, testamentare; altele enervate ca
iscălitura domniş oarelor subt primii crini pictaţi; altele fărămajuscule, ca
versurile lui Francis Jammes; altele cu majuscule monumentale ca doi elefanţ i
dă dace la copii. În sfîrş it, făcea treabă .
Apoi, blazat de efortul literar, aborda desemnul. Spre deosebire de Victor
Hugo ş i alţ
i literaţi celebri, Dă nuţavea o totalăinaptitudine pentru desemn. Ştia
săsilueteze case. Un pă trat mare, casa. Douăpă trate mai mici cu ză brele, lateral
situate: ferestrele. Un dreptunghi ca o mă suţ ăde noapte: uş a. Douătuburi din
care se încovrigau douăspirale: hogegile cu fumul. Încerca săfacăş i profiluri.
Toate aveau frunţ i colosale, nasuri romane, guri de babăş tirbăş i bărbii
wagneriene. Urechea, aş ezatăcam înspre frunte, era reprezentatăprintr-un 3 lă lîu.
Ochii nu-l interesau. Punea ş i musteţ i cîteodată , pentru variaţ ie. Dupăce crea
vreo patruzeci de profiluri, avea senzaţ ia celui care-a fumat patruzeci de ţ igări în
şir, cu scrumelniţ a plinăla nas. Manuscrisele nu le pă stra.
Dupăce lucra în birou, se odihnea în ietac.
Şi iar venea noaptea. Şi iar după -amiaza.
Vacanţ a trecea ca o duminicăprovincialăcu dimensiuni de anotimp, cu
deosebirea cădupăduminicăvine luni ― saş ie zi, dar zi ― pe cîtăvreme după
vacanţ ăîncepe întreg anul ş colar, cu vacanţ e, dar an.
De la o vreme, graţ ie Rodică i, Dă nuţîş i descoperise aptitudini pentru un gen
literar nefrecventat pînăatunci: romanul.
Iatăpe scurt biografia acestei aptitudini.
Rodica n-avea nici o pretenţ ie de-a pă trunde în sufletul cuiva, nici
curiozitatea. Se împiedica de trup, în primul rînd, ş i în al doilea rînd, vorba
românului: "Ce-i în mînănu-i minciună ". Sufletului ― acest gen de minciună―
Rodica prefera trupul: acest gen de adevă r.
În schimb ― tot de meleagurile trupeş ti e vorba ― Rodica vroia săcunoască
"trecutul" flirturilor ei: adicăpe toate Rodicele de înaintea ei, pînăla ea.
Curiozitate istorică , pe care-i bine săo aibătoţ i cei ce guvernează .
Cum "istoria" lui Dă nuţnu-ş i găsise cronicarul, Rodica îl persuadase săse
autocronică rească . Înt]iul roman povestit s-ar putea intitula:
Adina Stephano
sau
Sedusa de la patinaj
sau
Femeia, cu cei mai frumoş i sîni
sau
Fetiţa cu trup de Salomee
sau
Soţul înşelat
sau
Donjuanul de la "Lazăr"
sau
Nu văîncredeţ i în bărbaţ
i
O cursăpe bihuncă
sau
Parfumul de violete
sau
Milionara perversă
sau
Tînărul şi mai pervers
sau
Palatul de la Să lcii
sau
Tiranul de la Medeleni
sau
Din dramele geloziei
sau
Nu văîncredeţ i în bărbaţ
i!
Vioarele, vîntul ş
i carnea
Mi-au dat suspinul ş i stridenţ
a
Gem: scîncetul copiilor din leagăn.
Gem: gemătul femeilor din braţ e.
Gem: plînsetul cocorilor din cer.
Gem: osia pă mîntului cînd hăţurile-s iureşîn mîna lui Satan.
iş
Ciolane iuţ i gheare
În spumele de puf,
Corniţ e sau urechi,
Vedenie sau fiară...
Pe-acoperiş uri albe de lună― diamant ―
Ascultăpasul umbrei cu ş i mai lungăumbra
Cum suie, se întinde, undoaie, salt... ş
i cade...
Ciolane iuţ işi gheare
În spumele de puf,
Corniţ e sau urechi,
Vedenie sau fiară...
Sînt fratele motanilor!
GOL
Să lcii
"Iubite prietene,
Sper cănu eş ti bolnav. Şi totuş i numai o boalăar putea justifica atîtea
absenţ e nemotivate. Sau ţ i-ai uitat prietena ş i după-amiezele petrecute la Sălcii
în tovărăş ia ei? Sînt realminte alarmată ! Şi doresc ca veş tile bune sănu mi le
aducăo scrisoare, ci dumneata însuţ i, căci scrisorile, oricît de frumoase ar fi, nu
pot înlocui prezenţ a persoanelor simpatice.
Haide! Un pic de energie! Smulge-te lecturilor sau scrisului (căci a trebuit să
aflu de la alţ ii cămodestul meu prieten este poet ş i nu măîndoiesc căversurile
sale sînt la înălţ imea lecturilor), găteş te-te cu cele mai frumoase haine, suie-te în
docar sau încalecăpe impetuosul Zdup ş i vino la noi.
La «noi»: ai observat?
În absenţ a dumitale ― les absents ont toujours tort62 ― «eu» am devenit
«noi», ş i nu e vorba de o episcopalăpersoanăîntîia, ci de un veritabil plural.
Dacă«eu» nu e suficient de atrăgător pentru a scoate din singurătate pe un
sibarit, «noi» e atît de irezistibil, încît ar scoate din minţ iş i pe un sfînt.
Adia ― n-ai uitat-o pe Adina! ― e la Sălcii. Ea îţ i trimete acest caiet adus de
62
Cei absenţ i n-au niciodatădreptate (fr.).
la Florenţ a, pe care, mărturisesc, am vroit săţ i-l fur. Dar poeţ ilor li se cuvin
toate cele, chiar ş i femeile, pe cînd femeilor nu li se cuvine nimic, nici caietele
destinate poeţ ilor.
Vezi ce rea sînt, bunule prieten! Vreau săfur tot din mînile Adiei. Păzeş te-o!
E aş a de mică!
Pe cînd îţ i scriu, s-a aplecat peste umărul meu, ş i apropierea ochilor ei verzi
măface sămăcred la Veneţ ia, cu laguna alături ş i gondola pe ea.
Lipseş te numai gondolierul cu păr buclat ş i braţ e de fier.
A dumitale devotatăprietenă ,
Ioana Pallă."
"Te aş
tept, Dănuţ
,
Adina".
Într-adevă r, poeţ ilor li se cuvine tot, chiar, sau mai ales femeile. Dar poeţ ii
sînt mai generoş i decît femeile, poate fiindcăle lipseş te simţul practic, sau poate
fiindcăîn aceastăprivinţ ănu-s deloc femei. De aceea, iubităprietenă, fiindcăm-
ai onorat cu aceastădenumire ― adevărat dar, cînd vine de la dumneata ― la
rîndul meu, voi căuta sămăarăt vrednic de ceea ce-mi atribui. Îţ i dăruiesc deci
ceea ce voiai să«furi»: termenul acesta ― brutal ş i injurios cînd ar porni de la
mine ― capă tăo înaltădistincţ iune esteticăatunci cînd e rostit de dumneata.
Primeş ti? şi păstreazăîn frumoasele dumitale mîni caietul florentin. Mînile
dumitale sînt vrednice de el; el e vrednic de ele.
Cum însătrebuie săjustific nu numai absenţ ele de pînăacuma, dar chiar ş i
absenţ a de astăzi, precum, ş i pe cele viitoare, voi încredinţ a caietului florentin ―
care văaparţ ine de azi încolo ― aceastădelicatăsarcină.
Primeş te, te rog, iubităprietenă, asigurarea trainicei solidarită ţ
i care ne
leagăîn trecut, prezent ş i viitor,
Dan Deleanu."
Şi, fă
răsfială
, cu o mînăsigură
, transcrise pe întîia foaie a caietului florentin:
GOL
"DragăOlguţ
a..."
"...De cînd ai plecat toate merg foarte prost. Nu ş tiu ce-i de făcut dar nu-i
bine de loc! Tu nici nu scrii măcar ş i-i foarte rău fărătine. Mai bine nu era
vacanţ ădecît aşa! De ce nu scrii nimica săş tim şi noi ce faci? Eu nu fac nimica,
DragăOlguţ a..."
― DragăOlguţ
a... .
Ochii i se umplurăde lacrimi. Creionul îi că zu pe masă, capul pe mîni.
Umbra de pe pă rete era ca din Cuore de Edmondo de Amicis.
Plin de suspine şi de lacrimi, îş
i trecu mînile peste faţ ă . Nu mai putea fă
ră
Olguţa. Simţea cădacănu vine imediat Olguţ a... atunci... atunci...
Apucădin nou creionul...
"DragăOlguţ a,
'Niciodatănu ţ i-am spus minciuni. Am să-ţ i spun ş i acuma tot adevărul, am
sădau tot pe faţ ă.
Ce înseamnăasta! De cînd ai plecat tu, Rodica-ş i face de cap! Sănu crezi că
spun minciuni! Măjur dacănu măcrezi. Ce-s eu? Servitorul Rodicăi? Mă
trimete să-i culeg fructe, să-i aduc batistele din casăcînd îi la tenis, ca sără mîie
singurăcu Mircea, mi-a stricat bicicleta (i-a strîmbat direcţ ia de un copac), mi-a
pierdut centura de piele albă. Şi cîte şi mai cîte!
Nu mai pot suferi. Am tăcut eu destul! Acuma am să-ţ i spun tot.
Ştii ce face Rodica noaptea? Ai săcrezi căspun minciuni! Sare pe geam ş i se
duce în odaia lui Dan... Cînd erai tu aici nu fă cea aşa. Nu i-am spus nimica lui
tante Alice, fiindcănu te-am întrebat pe tine. Dar spune ş i tu dacăasta nu-i o
adevărată ..."
"...ticăloş
ie?
Trebuie săvii îndatăla Medeleni. Altfel, cine ş tie ce se poate întîmpla! Dacă
nu vii, eu spun tot lui tante Alice şi Monicăi. Prea îşi face de cap Rodica!
Îţi sărut mîna ş i te rog săvii iute,
Puiu."
― Olguţ a! Olguţ a!
Uitînd de scrisoare, de Rodica, de tenis ş i de tot, Puiu alerga spre Olguţ a.
― Unde-i Rodica?
― Bine-ai venit. Olguţ a! Nu mai pleci.
― Cuţ ulachi, unde-i Rodica?
― La tenis. Cît ai stat, Olguţ a!...
― Cheam-o.
Rodica sosea din urmă , într-un picior, cu braţ ele deschise.
― Vai, ce dor îmi era de tine, Olguţ a!
― Buftachi dragă ,ş tii cătrebuie săpleci la Iaş i.
― Vai!
― Imediat.
― Vaaai !
― Te cheamămama ta. Am venit săte iau cu automobilul. Fă -ţi repede
bagajele, căplecă m.
― Vai, Olguţ a!
― Hai, Buftachi! Nu-i vreme de pierdut!
― De ce măcheamă ! Ce i-a mai venit?
― Puiule, du-te înainte, îi porunci Olguţ a.
Şi luînd-o deoparte pe Rodica, în ş oaptă :
― Buftachi, vrea săte mă rite. Da sătaci!
― Eeee!
― Da. O partidăstră lucită . Tînă r, frumos, bogat... mărog, visul tă u! Te-a
văzut odatăla teatru ş i s-a amorezat de tine. Scapi de ş coală. Pleci în străină tate.
Îţ
i faci o vilăla Sinaia, alta la Constanţ a, alta la Slă nic. Sper cămăinviţ işi pe
mine?
― Vai, Olguţ a! Tu nu ş tii cît te iubesc?
― Ba bine cănu! Hai, repede bagajele!
― Cum îi cheamă ?
― Nu ş tiu!
― Da de unde ai aflat?
― Secret!
― Are musteţ i?
― Ai săvezi!
― Vai, ce discretăeş ti, Olguţa!
― Te rog săfii ş i tu la fel!
― Vai, mai e vorbă !
― Hai, repede bagajele! Ascultă , mama n-are nevoie săş tie căpleci. Nu-i
spun nimic. Îi explic eu dupăce măîntorc!
Rodica porni în goană .
― Ascultă , Cuţ ulachi, dacăaflăcineva un cuvînt din cele ce mi-ai scris...
― Nu, Olguţ a, crede-mă ! să
ri Puiu, înainte ca Olguţ a săispră vească , cu
sufletul în ochi.
― Bine. Du-te, ia-o pe Sevastiţ aş i duceţi unul cîte unul, fă răsăvadănimeni,
ai auzit, bagajele Rodică i în automobil... Nu pe din faţ ă, strigăOlguţ a dupăPuiu.
Olguţ a opri automobilul la poarta casei Deleanu, spre mirarea Rodică i, care,
în tot timpul drumului vertiginos, nu putuse scoate nici o vorbă , de frica
accidentului mereu posibil, ş i din pricina exclamaţ iilor ei, mereu vigilente.
Olguţ a se dă du jos, îşi scoase masca ş i se apropie de Rodica.
― Ascultă , Rodica, eu ră mîn acasă .
― Vai! Hai cu mine.
― Nu! Ascultăbine ce-am să -ţi spun, vorbi Olguţ a, cu ochii în ochii Rodică i.
Mama ta are săte întrebe de ce-ai venit.
― Ea m-a chemat.
― Nu.
― Vai, m-ai amă git?
― Da. Ai sără spunzi mamei tale căte-ai sfădit cu mine pentru totdeauna ş i
c-ai venit acasăfiindcăţ i s-a pă rut cănu-i demn sămai ră mîi la Medeleni, ritmă
Olguţ a cu degetul propoziţ ie cu propoziţ ie, accent cu accent.
― Ce spui, Olguţ a? Lasăglumele!
― Atunci inventătu răspunsul pentru mama ta! Dacăpreferi, spune-i căţ i s-a
făcut dor de ea!
― Vai, Olguţ a! se alarmăRodica, nu m-a chemat sămămă rite?
― Nu.
― Vai!... Atunci de ce m-ai adus?
― Fiindcăţ i-a venit vremea săte mă riţi!... Şi la Iaş i, adăugăOlguţ a, făcînd
semn ş oferului săpornească , ai de unde săalegi!
Automobilul porni brusc, ca un pumn.
"DragăMonica.
Nu îndrăznesc săcalc pragul odăii tale. Nici nu vreau să -ţi scriu sau să-ţ i
vorbesc frumos.
La începutul vacanţ ei, chiar în ziua sosirii mele la Medeleni, ţ i-am cerut un
sfat. Te-am întrebat dacăe bine sătrăiesc, sau sărămîn copil, cu vechiul suflet
pe care mi-l ştiai. M-ai sfă tuit sătrăiesc, ş
i mi-ai dat douăcaiete. Ţi le trimit
îndărăt. Sînt albe. Sînt singurile lucruri albe pe care ţ i le mai pot trimite şi care
mai pot intra în odaia ta,
Dă nuţ."
"DragăDănuţ ,
Eu nu păzesc porţ ile raiului. Odaia mea e totdeauna deschisăpentru tine.
Îţ
i mulţumesc pentru cămi-ai ară tat caietele aş a cum sînt, dar păstrează
-le.
Dacănu ţi-au folosit la Medeleni, poate-ţ i vor folosi la Bucureş ti.
Noapte bună, Dănuţ ,
Monica."
La Medeleni, cel mai însemnat eveniment nu era nici toamna, atît de blîndă ,
căzarză rii înflorirăa doua oară , nici sosirea lui Her Direktor, venit să -ş
i petreacă
ultimele zile ale vacanţ ei la Medeleni, nici din ce în ce mai mondialul ră zboi
european, nici deschiderea ş colilor de peste cîteva zile.
Cel mai important eveniment era nuvela pe care o scria Dă nuţ .
― Sst! Nu faceţ i zgomot! Dă nuţscrie, recomandădoamna Deleanu celor
întîrziaţ i la glume în sofrageria depă rtatăde apartamentul lui Dă nuţtă cerea
necesarătînă rului nuvelist.
― Ce-o fi scriind fecioru-meu? se întrebăHerr Direktor, pentru ca singur să -
şi răspundă : Descrie viaţ a galantăa vrednicului să u tată
!
― Grigore! se-ncruntădoamna Deleanu.
― Nu te ofensa, dragăAlice! Vorbeam de mine, nu de soţ ul tă u model!
― Dă nuţva fi cîntă reţ ul Moldovei, proroci domnul Deleanu, privind violetul
vioriu, în ză rile albastre, al dealurilor moldovene.
― Dă nuţscrie o nuvelă , îi informădoamna Deleanu, cu mîndria celor în
curent cu secretele zeilor.
Mai mult decît atîta, doamna Deleanu nu ş tia .Monica tăcea. Interveni Olguţ a:
― Metaforel s-a să turat de clocit ouăde gă ină . Acuma cloceş te unul de struţ !
― Olguţ a!
Puiu se nă rui de rîs.
― Puiu!
― Nu te of usca, mamădragă ! Asta înseamnăîn limbaj metaforos căscrie o
nuvelă , cum spuneai tu.
― Olguţ a, dă -i pace lui Dă nuţ . Mă car atîta respect!...
― Mamădragă , dar eu sînt vestala dumnealui !
― Olguţ a!
― Am colaborat cu el...
― Ei!
― Crede-mă ! Să -ţi spun subiectul nuvelei?
― Îl ş tii tu?
― Sigur, eu am intrare separatăîn Olimp!
― Olguţ a!
― Da, mamădragă . Iaca, am sădivulg ş i titlul!
― Spune-l.
― Ce-mi daţ i?
― Monoclul! exclamăHerr Direktor.
― Grigore!
― Primesc, Herr Direktor. Cine mai dă ?
― Eu, licitădomnul Deleanu, fă răsăprecizeze.
― Altul.
― O piersică , ofertăPuiu.
― Tu, mamă ?
― Gră beş te-te, că -l spun la ureche numai celor care-au plă tit.
― O cafea neagră .
― Fie. Tu, Monica?... Melizanda, un surîs! Tu, Profira? Bravo! Profira, un
sughiţ !
― Hai, Olguţ a!
― Încordaţ i-vă!
― Pamfil, Caramfil ş i Leonora.
― De ce atîta consternare?
― Invenţ ii de-ale tale!
― FereascăDumnezeu! Spune ş i tu, Monica.
― Eu nu ş tiu!
― Aţ i vă zut! Numai eu ş tiu ce se-ntîmplăcu Pamfil, Caramfil ş i Leonora.
Vreţ i sătac?
― Spune.
― Pamfil era lung, Caramfil era scurt. Pamfil era Slab ― scîndură ; Caramfil,
gros ― bute . Ştiţ i procedeul antitezei!
― Lasăparantezele!
― Vedeţ i căvăpasionează ! Ei, Pamfil îl iubea pe Caramfil, dar...
― ...Caramfil îl detesta pe Pamfil, continuădoamna Deleanu, bătînd cu vîrful
piciorului în duş umea ş i cu degetele în masă .
― Nu ! Şi Caramfil îl simpatiza pe Pamfil. Erau prieteni inseparabili, pe
onoarea mea!
― Olguţ a, lasăgenul acesta de expresii!
― Sărevenim la eroii noş tri. Pe stradă , Pamfil se uita la case, Caramfil, la
dame.
― Olguţ a!
― Fie cucoane, pentru mata. Caramfil avea alt punct de vedere!
― Mai uită -te ş i la mine!
― Nuvelistul se uitănumai la eroii să i. Dar de ce Pamfil se uita la case?
― Era arhitect.
― De unde! Că uta o odaie de închiriat. Dar de ce se uita Caramfil la... la-la-
la-la?
― Vroia săse însoare.
― Ferească -l Dumnezeu pe Caramfil de bigamie! Caramfil o că uta pe
Leonora: o la-la-la-la!
― ...?
― Infidela Leonora. Soţ ia lui cu cununie. Fugise. Era o la-la-la-la. Şi bietul
Caranvfil fusese un la-la-la-la! Dar nu mai era. Aceasta-i expunerea. Acuma,
lectorul intrigat îş i pune întrebarea: Pamfil ş i-a găsit o cameră ? Caramfil a gă sit-o
pe Leonora?
― Aş teptăm.
― Bine faceţ i, căci deznodă mântul surprinde. Repet: Pamfil cel lung că uta o
cameră . Caramfil cel scurt o că uta pe Leonora. Ori, Pamfil a gă sit-o pe Leonora
şi Caramfil a gă sit o cameră .
― Cum?
― Tot zgîindu-se...
― Olguţ a!
― ...Tot contemplînd casele, Pamfil ză ri îndă rătul unei ferestre furtiva
apariţ ie a unui bust forte. Cine era? Pamfil se opri ş i tă cu înă buş indu-ş io
exclamaţ ie revelatoare. "Ce-i, Pamfil?" zise Caramfil. "Ce săfie, Caramfil? zise
Pamfil. Am gă sit o odaie." ,,Nu mălă sa, Pamfil!" "Du-te, Caramfil, căvine ş i
Pamfil dupăce vorbeş te cu proprietarul", zise Pamfil. "Bine, Pamfil". "La
revedere, Caramfil". Pe cine credeţ i căvă zuse lungul Pamfil? Chiar pe infidela
Leonora a scurtului Caramfil. Că ci ş i Pamfil o iubea în secret pe Leonora. Pamfil
şi Caramfil erau prieteni inseparabili.
― Bravo! aplaudarădomnul Deleanu ş i Herr Direktor, dezaprobaţ i de
privirea doamnei Deleanu, care totuş i zîmbea.
― Ne-am oprit, vra săzică , urmăOlguţ a, în clipa cînd Pamfil suia scă rile
spre Leonora, ş i scurtul Caramfil se instalăla o beră rie, ştergîndu-ş i sudoarea
frunţ ii, că ci Caramfil era gros ş i soarele ardea cumplit. În timp ce Caramfil ofta
sorbind o halbă , Pamfil intra fă răsăbatăla uş ă, în odaia Leonorei: "Tu, Pamfil!"
,,Eu, Leonoro!" Că zurăzdrobiţ i de emoţ ie, unul în braţ ele celuilalt. "Vai,
Pamfil!" "Oh, Leonora!" "Oh, Pamfil!" "Vai Leonoro!" Leonora oferi lui Pamfil
apăcu dulceaţ ă ; Pamfil oferi Leonorei batista sa parfumatăcă ci Pamfil era însetat
şi Leonora emoţ ionată . Dupăclipe de tă cere ş i înduioş are indescriptibile, Leonora
aflăcăPamfil că uta odaie, Pamfil aflăcăLeonora fusese tră datăş i ea la rîndul ei,
de infidelul la-la-la-la. "Rămîi în odaia mea, Pamfil" "Ră mîi în braţ ele mele,
Leonoro!" "Oh, Pamfil!" "Oh, Leonoro!" Caramfil aş teptăsingur la beră rie, cu
zece halbe, pe care le-ar fi umplut cu lacrimile lui, dacăsincerul Caramfil ar fi
ştiut de tră darea perfidului Pamfil. Erau prieteni inseparabili!
Rîdeau toţ i, în frunte cu doamna Deleanu.
― Se făcu searăş i Pamfil tot nu venea. "Cum o sămă -ntorc singur acasă ,
fărăde Leonora ş i fă răde Pamfil? îş i zise Caramfil, oftînd ş i plă tind talului
două zeci de halbe, că ci afarăera cald ş i Caramfil era gros. Mai bine mămut la
hotel!" se hotă rî Caramfil, sculîndu-se de pe scaun, împovă rat de durere ş l de
bere. Astfel, Caramfil se mutăla hotel ş i Pamfil la Leonora... Dar... I-a prins!
...toate cele-s trecă toare, chiar ş i amorul lui Pamfil pentru Leonora, precum ş i
amorul Leonorei pentru Pamfil! Aş a căîntr-o bunăzi, cu cine credeţ i căse
trezeş te Caramfil la beră ria unde zilnic îl aş tepta pe Pamfil, consumînd două zeci
de halbe? Chiar cu Leonora întovă ră ş ităde Pamfil... "Tu, Leonora?" "Eu,
Caramfil!" "Tu, Pamfil?" "Eu, Caramfil!" "Ai venit Leonoro?" "Am venit Caram-
fil!" "Mi-ai adus-o, Pamfil?" "Ţi-am adus-o, Caramfil!" "Oh, Pamfil, de cînd te-
aş tept!" "Oh, Caramfil, de cînd te caut!" "Oh, Leonoro!" "Oh, Caramfil!"
"Pupaţ i-vă ", zice Pamfil. "Pupă -mă ", suspinăLeonora. "Pup-o", zice Pamfil. "Şi
pe tine, Pamfile", zice Caramfil. "Pupă -mă , Caramfile", zice Pamfil. Şi se pupă .
În ziua aceea, Pamfil, Caramfil ş i Leonora ar fi putut
umplea cu lacrimile lor cele ş aizecei de halba consumate. Gă ci Leonora era
femeie, iar Pamfil ş i Caramfil prieteni inseparabili... Cafeaua, mamădragă .
*
Toţ iş tiau căDă nuţscrie o nuvelă , nu din cauza Monică i, ci dintr-a lui Dă nuţ ,
care, într-un moment de orgolioasăexpansiune o anunţ ase pe doamna Deleanu că
scrie o nuvelă . Atît se ş tia. Monica ş tia mai mult, dar nu spunea nimă nui, nici
chiar Olguţ ei care zilnic, dupădejun ş i dupămasă , compunea nă zdră vă nii,
atribuindu-le lui Metaforel, spre indignarea biruităde rîs a doamnei Deleanu ş i
spre hazul celorlalţ i.
Titlul nuvelei lui Dă nuţera Troiţ a. Eroii: un bă iat de liceu, un zarză r înflorit
şi o fatăcu ochii verzi.
Troiţ ele ră sar că lă torului la ră spîntii de drumuri. Tot la o ră spîntie ră să rise
Troiţ a eroului lui Dă nuţ : la încruciş area copilă riei cu tinereţ a. Troiţ a era zarzărul
şi fata, dimpreună , că ci zarză rul, cu albul lui hohot, acoperea tocmai fereastra
odă ii unde era fata cu ochii verzi ca frunzele, cînd floarea s-a scuturat.
Subiectul nuvelei îi venise fulgeră tor. Într-o dimineaţ ăcu foş nete galbene ş i
limpede chilimbar de soare Dă nuţse deş teptase auzind o ciocă niturăla uş ă .
Intrase Gheorghiţ ă .
― Conaş ule, mi-o spus duduia Monica sî ti treză sc, c-o înflorit zarză rii.
Gheorghiţ ă -i aducea de la Monica o creangăde zarză r bifurcatără muros cum
sînt coarnele cerbilor bă trîni, înflorită , înflorităîn plinătoamnă . În clipa aceea, la
ferestre zîmbirăpoveş tile copilă riei, ş l Dă nuţera frumos de fericire, ca un copil
cu cercei de cireş e.
Toatădimineaţ a se plimbase cu Monica prin livadă . Nu înfloriserătoţ i
zarză rii. Numai unii, mai timid decît primă vara, cu parfum mai suav, ca o
amintire împă ienjenităa celuilalt, încreză tori ş i zîmbitori ca niş te copii veniţ i în
că meş i de noapte săse încălzeascăla focul toamnei.
Se scuturau frunze, plutea parfumul amar al toamnei, pe cerul albastru
şerpuiau cîrduri călă toare ― dar înfloriserăzarză rii.
Dă nuţavea încîntarea aceluia care ar întîlni îngeri în drum. Nu-i venea să
creadă . Zîmbea. Apuca mîna Monică i, o strîngea, o lă sa, ca săpipă ie cu vîrful
degetelor crengile înflorite. Se întîmplase un miracol în livadăş i altul în inima lui
Dă nuţ .
Erau atît de frumoş i zarză rii înfloriţ i în toi de toamnăîncît Dă nuţnici nu
bă gase de seamăcît de frumoasăera Monica, subt albastrul mai închis al cerului,
care-i fă cea părul mai auriu ― de un auriu primă vă ratec ― ş i-n preajma
zarză rilor bucuriei, care-i fă ceau obrajii mai rumeni.
Tîrziu, dupăo dimineaţ ăîntreagăde zarzări, soare, zîmbete ş i exclamă ri, lui
Dă nuţîi venise săscrie, Monică i, săplîngă .
Era sfîş ietoare bucuria acelei dimineţ e, lac blond cu uş oara dîrăde spumăa
zarză rilor, ca ş i cum un înger nevă zut într-o barcăstră vezie ş i-ar fi muiat degetul
în apă , însemnîndu-ş i trecerea prin melancolia toamnei.
După -amiază, Dă nuţse retră sese în apartamentul lui. Monica îi preparase, în
ascuns, un pahar mare de cafea neagră .
Nu scrisese nimic în după -amiaza aceea. Vorbise cu Monica. Uitase săse
pieptene. Numai noduri castanii ş i ară mii, pă rul îi era ca ş i sufletul: tumult, dans,
spiralădeasupra unui zîmbet.
― Monica! Monica! Săiubeş ti un zarză r!
― Săcrezi că -l iubeş ti.
― Da. Săcrezi căiubeş ti un zarză r! Ce poate fi mai delicios? mai delicat?
mai proaspă t? Adorabila confuzie a copilă riei în faţ a dragostii... Monica, îl vezi
pe bă ieţel, dupăo noapte de nesomn, cu pă rul ş i pelerina stropite de petale... de
petale albe ca noiţ ele pe o unghie de copil... vă zînd deodatăzarzărul care a
înflorit peste noapte, lîngăel, la capul lui, fă răca el săş tie... Soarele ră sare.
Zarză rul e alb ş i soarele îl suflăcu mă rgean ca obrajii fetiţ elor cînd se roş esc.
Bă ieţelul vrea săplece, fiindcăe trist dupăo noapte de singură tate ş i nesomn.
Cine-l cheamădin urmă ? O bă taie de inimă , ca atunci cînd îţ i ră sare dragostea. Se
întoarce, priveş te... Ochii lui, Monica, în care un zarză r înflorit se oglindeş te alb
şi roz, ca un nour pe obrajii dragostii... Se repede. Pelerina-i cade. Vrea săsă rute,
săstrîngăîn braţ e... Monica, săsă ruţi un zarză rş i săcrezi căsă ruţ i! Săai o
creangăîn braţ eş i săcrezi căiubeş ti! În clipa aceea, Monica, îngerii sînt aproape,
livada e mai albă , se întîmplăun miracol: un copil a să rutat un zarză r! Zîmbeş te
cerul. O să rutare a rostogolit petale albe... Simţ i, Monica? Trebuie săcînţ i în
clipa aceea. Soarele, cerul, pomii trebuie săcînte ― săcînt. S-a întîmplat un
miracol pe pă mînt! Livezile înfloresc în cor. Totul e copilă resc. Albinele
murmură . Soarele se înalţ ămai sus. Un copil a să rutat un zarză r. Pă mîntul e un
început de poveste...
În după -amiaza aceea, titlul nuvelei ― căci Dă nuţo numea nuvelă― fusese
Un copil a sărutat un zarzăr!
Toate cîntau în după -amiaza aceea. Totul era copilă resc. Pă mîntul era un
început de poveste, că ci un copil să rutase un zarză r: Dă nuţ, într-o clipăîn care
toate livezile lumii albiră , se-mbujorarăş i se scuturară , roiuri-roiuri, o să rutase pe
Monica: obraz alb în galben asfinţ it de toamnă , cu genele prelungite de două
lacrimi...
TITLUL ROMANULUI
Situaţ ia lui Mircea, ca profesor al foş tilor să i colegi, ar fi fost delicată , dacă
excepţ ionala superioritate de culturăş i inteligenţ ă, cunoscutăş i recunoscutăde
aceş tia încăde pe vremea cînd era ş i el în bancă , nu i-ar fi dat un prestigiu de pe
atunci izolator.
Pe de altăparte, recentul profesor venea în mijlocul liceenilor cu laurii unui
şampionat de curînd cîş tigat, spre gloria Liceului Lază r: succesul cu care-ş i
trecuse bacalaureatul. Media zece n-ar fi însemnat numaidecît mare lucru, deş i
media urmă torului la clasificaţ ie era opt treizeci. Dar dupădizertaţ ia sobrului
candidat ― dizertaţ ie ascultatăvreme de o oră , cînd ş tiut este cămajoritatea
fragezilor oratori abia poate umplea regulamentarele două zeci de minute ―
profesorul universitar, preş edintele comisiunei, reputat pentru ceea ce ş colarii
apreciazăeu epitetul "constipat" ― îl felicitase în numele comisiunei, făcînd
totodatăş i elogiul liceului care produsese "un astfel de element".
În loc săfie primit de elevii clasei a opta modernăcu exclamaţ ii, rîsete ş i
ricană ri ― cum se aş tepta ― Mircea fusese întîmpinat cu aplauze spontane, la
care se asociase ş i taciturnul elev din banca cincea: Dan Deleanu. Directorul
liceului, care pîndea la uş ă, gata săintervie la nevoie, intrase, acordînd binevoitor
şi el sonora acoladăgloriosului debutant. Într-un liceu, clasa a opta dătonul,
precum Bucureş tiul în ţ ară . Aplauzele se generalizaserădin clasăîn clasă ,
metamorfozînd în chip firesc, faţ ăde toate clasele în care Mircea preda latina ş i
româna, pe fostul stră lucit elev, în impună tor profesor.
De atunci, raporturile dintre Mircea ş i elevii să i pă strau nuanţ a începutului,
menţ inutăş i de genul curs universitar pe care tînă rul student îl introdusese la
liceu.
Spre deosebire de majoritatea studenţ ilor recenţ i ― care, ori arboreazăpă lă rii
garibaldiene peste anarhia pletelor ş i a straielor, ori exagereazăexorbitant ultima
modă , de la pieptă nă turăpînăla cravată , ciorap, manş etăş i tăietura unghiilor ―
Mircea alesese sobrietatea vestimentarăa hainelor negre, echilibrat croite pe
trupul lui ş i pe gustul lui de anonimat, în afarăde orice modă , nuanţ ăsocială ,
literarăsau universitară . Îngrijit ca întotdeauna, Mircea, în noua ţ inută , afirma o
eleganţ ăpersonală , tocmai în cea mai impersonalăepocăpentru bă ieţ i: aceea a
schimbă rii uniformei cu costumul civil ş i a relaxă rii tutelei pă rinteş ti. Răstimp
cînd rîvna de originalitate e primul snobism deformant, permanent în toate ma-
nifestările proaspeţ ilor studenţ i, începînd cu lavaliera, sau inelul cu cap de mort,
sau cu monoclul ş i culminînd în cinismul sau idealismul verbal, ambele profesate
în public ş i contrazise de adîncile candori ― cu lacrimi autentice ― în faţ a
dragostii.
În sfîrş it, o nouăş i timpurie afirmare a personalită ţ
ii lui Mircea îl înă lţ
ase în
stima tuturora. Revista ieş anăViaţ a contimporană, hulităş i invidiatăca Parisul, îi
publicase la rubrica Note pe marginea cărţ ilor, un studiu despre Jean-Cristophe.
Studiul era închinat domniş oarei O. D. Succinta dedicaţ ie nu avea caracter de
madrigal, ci ară ta Olguţ ei căMircea îş i aducea aminte de o convorbire avutăcu
ea, generatoare a acestui studiu.
În acest fel, Mircea recunoş tea Olguţ ei rolul de inspiratoare, arborînd, ca
stră vechii cavaleri, culorile ei.
Convorbirea cu Olguţ a se referea la muzica lui Debussy, deseori auzităla
Medeleni, din pricina preferinţ ei doamnei Deleanu pentru acest compozitor
modern.
Neîncreză tor în priceperea lui muzicalăş i doritor săafle dacăaversiunea lui
pentru Debussy era o atitudine motivatăde o apreciere încănelă murităsau
dovada unei inferiorită ţ i de comprehensiune o întrebase pe Olguţ a.
Lectorul atent la astfel de amă nunte îş i aminteş te căOlguţ a, încădin
copilă rie, în muzicăavea simpatii ş i antipatii violente, ca ş i în viaţ ă. Debussy era
din categoria doua. Aş a cel puţ in pretindea Olguţ a. Mircea gă sise un puternic
aliat într-o eventualădiscuţ ie cu doamna Deleanu. Cum însăMircea nu s-ar fi
încumetat săprovoace astfel de discuţ iuni, că rora, din pricina dragostii
respectuoase pentru doamna Delenu, le atribuia un caracter jignitor ― cu
prezenţ a, tonul ş i vorbele Olguţ ei vii în mintea lui, începuse o discuţ ie mai amplă ,
adicăun atac larg împotriva simbolismului, al că rui vag straniu ş i, mai ales,
enervant, îl vedea personificat în muzica lui Debussy.
Noţ iunea aceasta de "enervant", o datora Olguţ ei, care, natural, nu prevă zuse,
în clipa cînd ră spundea lui Mircea la întrebare, caracterul de diagnostic public al
unui întreg curent literar pe care trebuia să -l capete butada ei în versiunea scrisăa
lui Mircea.
Mircea condamna simbolismul, ară tînd că , spre deosebire de toate curentele
literare, se adresa mai ales nervilor, un fel de periferie a sufletului în care
simbolismul vroia săatragăîntreg sufletul omenesc.
Ră spunzîndu-i la întrebare, Olguţ a-i ară tase căceea ce nu poate suporta nici
în literatură , nici în muzicăeste "pisicismul". Pentru Olguţ a, antipodul
pisicismului era Kipling: bă rbat. Loti era o perfectăincarnaţ ie a "vagului
felinizant", care dămal-de-mer sufletesc. Diferenţ a ― spunea Olguţ a ― e cără ul
de mare este eliminat într-o mă surăprin însă ş i convulsiunile stomahale, care-l
caracterizează , pe cîtăvreme răul de mare sufletesc are ca echivalenţ ăa crampei
nostalgia sinuciderii. "Prefer sămerg pe mare, cu oriş ice risc, încheiase Olguţ a,
decît săascult muzicăsau săcetesc literaturăcare sămăfacăsăregret căsufletul
n-are stomah."
Mircea vedea în simbolism o negare a vieţ ii, un fel de-a putrezi elegant, de
dragul somptuoaselor fosforescenţ e ale putregaiului. Vedea în el defetismul
individualismului, care bîntuia în ultimul timp, ş i al "neputinţ ei de ideal",
denumităfanfaron "dispreţpentru ideal". Ară ta căartisticismul atît de aparent al
simbolismului e tocmai negarea artei, care e artănumai în mă sura în care poate
reconstitui viaţ a, ş i nu în a o elimina, mineralizînd-o. Căo mumie egipţ ianăe
minunatătocmai fiindcăa fost odatăvie, pe cîtăvreme literatura simbolistăe o
desă vîrş itămumie în sicrie armonios cizelate, care niciodatăn-a fost vie. Căarta
adevă rată , ca şi viaţ a, e nud încă rcat de sînge, pe cîtăvreme simbolismul e fast
decorativ pe o absenţ ă , pe un vid.
Şi acestei orientă ri debilitante ― mai curînd masca unei dezorientă ri ―
opunea orientarea desprinsădin epopeea modernăa lui Jean-Cristophe.
Recunoş tea inferioritatea artisticăa lui Rolland faţ ăde perfecţ iunea ş i subtilitatea
artisticăa simboliş tilor, dar tocmai acest deficit de artisticism îl fă cea sărespire.
Senzaţ ia soarelui viguros ş i violent, dupălămpile-giuvaeruri în care lumina e
penumbrăde mă tasă , fard.
Vedea în Jean-Cristophe profilul luptei tragice a lui Prometeu, cu dublul fond
al muzicei solemne ş i umane a lui Beethoven ş i al literaturii ruseş ti convulsionată
de idealuri, ca un teren vulcanic. Şi încheia, spunînd căsimbolismul modernei
literaturi româneş ti nu merităelogiul unei analize.
Cu toate cără zboiul mondial deţ inea trustul tuturor preocupă rilor, articolul lui
Mircea stîrnise furtună , cu atît mai mult cu cît un fost coleg glumeţinformase pe
un critic simbolist căautorul articolului era simplu elev la Liceul Lază r. Se
făcuserăintervenţ ii la director ca elevul Balmuşsăfie eliminat. Atunci se aflase
căera student ş i suplinitor eminent. Se bucurase cîtva timp de gloriola cînilor cu
cerul gurii negru. La Universitate era privit cu deferenţ ă. O revistăbucureş teană
ră spunsese articolului, atribuindu-l printr-o confuzie strategică , redacţ iei Vieţ ii
contimporane, asupra că reia plouaserădin nou ― cu verva ouă lor clocite ş ia
mură turilor stricate ― epitetele de "ramolisment", "senilitate", "fineţ ărurală ",
"apologiş tii mă mă ligei", "Olimpul cu miros de cojoc", "crîş marii
tradiţionalismului", "bisericuţ a bă rbilor de mujic", "trustul Mioriţ ei" şi "feudalii
de la Iaş i".
Primise ş i un mandat poş tal noul colaborator că ci inconsecventa redacţ ie a
revistei moldovene avea cultul simbolismului într-atît, încît plă tea munca intelec-
tualăprin simbolul de argint. Mai primise ş i o telegramă :
...Ciurea... Nicolina...
Că dea o ploaie subţ ire, sur tremur de toamnăin vă zduhul fumuriu.
Iaş i.
Dă nuţsă ri din vagon galben la faţ ăde frig ş i de nesomn, cu uniforma
mototolităca scoasădin etuvăş i chipiul mai tras pe ochi. Zîmbea fericit.
Recunoscuse Iaş ul ― pe care nu-l vă zuse din copilă rie ― dupămiş cările
somnoroase ale tregherilor ş i dupămoile lor apostrofe:
― Lasă , mă i, mai ghiniş or! Nu ti-nghesui, mă i, cănu dau turcii!
― Bre, bre, ci mai om sucit!
Recunoscu Iaş ul ş
i în dosul gă rii, unde aş teptau vreo cinci tră suri, care
deserveau întregul transport de că lă tori. Birjari evrei cu ţ uhali în cap, cu tră suri
făcute numai pentru oameni uscaţ i ― un om gras n-ar fi încă put ― cu felinare
strîmbe ca cele de pe mormintele pă răginite, cu roţ i debile ş i cai de o holerică
slăbiciune sub lehametea ploii de toamnă. Mai era ş i un muscal cu poclitul tras.
― Liber, gospodin?
Un comisar de operetăscoase capul, îl mă surăpe Dănuţdin cap pînă -n
picioare ş i zîmbi ră sucindu-ş i să biile oxidate ale musteţ ilor.
― Reţ inut, bă ieţaş, nu se vede?
Între timp, tră surile evreieş ti porniserăhai-hai, hai-hai, dominate de ţ uhalii
ţuguieţ i ai birjarilor, cu ritm de înmormântare gră bită .
Dă nuţo luăpe jos, cu mînile înfundate în buzunare. O caterincăîl întîmpină ,
cîntînd Deş teaptă-te, române. Papagalul tă cea într-un picior, cu gulerul zgribulit,
mahmur deş i verde. Începea duminica.
Sui treptele incerte ale Rîpei Galbene.
"Tufjli"
Tuffli!
Acolo erau toate pră jiturile ş i acadelele copilă riei. Deasupra, balconul Jokey-
Clubului: nu că zuse încă . Subt ploaia de toamnăavea aerul nehotă rît al sinu-
cigaşilor în clipa cînd privesc pră pastia.
Iaşul era strîmb! Da, era strîmb cum sînt gîndurile asupra somnului.
La deal ― Copoul; la dreapta ― strada Lă puş neanu. Piaţ a Unirii...
În afarăde precupeţ ele lipovence, grase ca un dîmb, cu pata de soare a
tulpanului galben pe cap, Dă nuţera singurul trecă tor fă răumbrelă . Deş i era
dimineaţ ăde tot, treceau pensionari cu galoş i transatlantici ş i pălă
rii arhaice,
adă postind sub clopotniţ a umbrelor panerul din care ieş eau cozi de zarzavaturi,
vîzdoage portocalii ş i colţ ul rumen al pînii ală turi de sulul Universului.
Strănutau în batiste vaste ş i oftau vorbind singuri.
Tropă i de frig. Gră bi pasul. Coti pe strada Coroi, intrînd în cartierul
eminescian al "Junimei". Totul era cenuş iu, şters, mort, ud. Stinse erau ză rile al-
bastre cu faldul ceresc al dealurilor. Zidurile, dărăpă nate. Străzile, pustii.
Grămezile de frunze, moarte.
Monica! Monica!
Naltăş i de aur pur, Monica, singurăflacă răîn oraşul de cenuş ă, fum ş i abur
ud.
MEDELENI
ROMAN
― Monica, începu Dă nuţfă răs-o privească , luîndu-i mîna într-a lui, astă
-
noapte am vrut să i scriu o scrisoare. Aveam o noapte întreagăînainte. Şi abia
-ţ
azi dimineaţămi-am dat seama căscrisoarea către tine era un roman...
― Scrii un roman, Gutună rel? îl întrebăOlguţa, apărînd cu şorţul de
uniformăpe umă rş i ghetele descheiate.
― Voi scrie, ră spunse Dă nuţ , fă răsădea drumul mînii Monică i. Am gă sit
titlul.
― "Notiţ e la istorie", ceti Olguţ a titlul tăiat al caietului. Frumos titlu! Eşti
inspirat!
Monica ş i Dă nuţzîmbiră , strînş i ală turi.
― Şi tu eş ti în romanul meu, Olguţ a.
― Mădai publicită ţii! Ce nume-mi pui?
― Olguţ a.
― Vra săzică"Notiţ e la istorie?"
― Da. La istoria Medelenilor.
― Şi de unde se luminează"negurile istoriei"?
― De la descă lecat.
― Al cui? Al iui Buftea-Metaforel-Gutună rel-voievod?
Dă nuţzîmbi.
― Nu. Al Monică i.
― Domnie fericită ?
― Uite-te ş i tu...
Toţi trei zîmbiră . Monica era roş ie în haina întunecatăde ş coală.
Olguţ a se înclinăadînc în faţ a Monică i, ţ
inîndu-ş işorţul în mînă .
― Mă ria-ta, în faţ a posterită ţii, adicăîn istoria scrisăa Medelenilor, voi fi
plecatădamăde onoare a mă riei-tale. Dar pînăatunci rog pe mă ria-ta să-mi
încheie ş orţ ul, sătoarne ceaiul ş i să -mi spunăce-avem la istorie.
V
TÎNĂRUL ROMANCIER
MICHEL STEPHANO
Că pitan
din Marina Comercială