You are on page 1of 11

FIGURI STILISTICE ÎN PRESĂ

1. FIGURI FONOLOGICE - RIMA

- Mihaela Mancaş,1, consideră rima o figură de sunet.


- “o potrivire muzicală, eufonică, a sunetelor de la sfârşitul a
două sau mai multe versuri, începând cu ultima vocală
accentuată”2.
- rima se încadrează între figurile fonologice alături de
aliteraţie, asonanţă, armonii imitative, simbolism fonetic,
onomatopee, sincopă, afereză, apocopă, proteză etc.
- din perspectiva formei, reprezintă operaţia care alterează
expresia, continuitatea fonică sau grafică a mesajului.
- o asemenea figură fonologică are la bază pe de o parte
repetiţia, aşa cum observa şi Roman Jakobson3.
- are un caracter stereotip, dar prin crearea unor combinaţii
fonologice ea determină un efect al insistenţei care este
amplificat de cel al simetriei.
- în presă rima este întâlnită în titluri şi are valoare expresivă

2. FIGURI MORFOSINTACTICE

- analiza figurilor morfosintactice are în vedere tocmai


valoarea stilistică a părţilor de vorbire şi a structurilor
sintactice.
- aici se încadrează figurile insistenţei, figurile relaţionale şi
figurile intonaţionale.

2.1. Figurile insistenţei

1
Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983.
2
Georgeta Corniţă, op. cit., p. 160-161.
3
Roman Jakobson, “Lingvistică şi poetică” în: Probleme de stilistică. Culegere de articole, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1963, pag. 108.
- simploca, epanalepsa, anadiploza, ciclul, chiasmul şi
paralelismul sun considerate figuri retorice ale repetiţiei4
- scopul repetiţiei este de a asigura densitate semantică.

2.1.1. Repetiţia

- din punctul de vedere al formei, repetiţiile sunt de obicei


imediate şi mai rar la distanţă.
- se remarcă aşezarea la început (anaforă) şi la sfârşit
(epiforele)
- în afară de poziţie şi formă, repetiţiile se remarcă prin
conţinut.
- majoritatea repetiţiilor sunt simple, dar, poate apare şi
antanaclaza (joc al polisemiei şi omonimiei), chiasmul
(antimetabolă, antimetateză - antiteză formală, în care
cuvintele primei părţi sunt reluate simetric în ordine inversă,
în cea de-a doua parte) şi refrenul (repetare a unei structuri
sau a mai multora).
- repetiţia este o figură a insistenţei.

2.1.2. Enumeraţia

- enumeraţia este, ca şi repetiţia, o figură a insistenţei frecvent


întâlnită.
- valoarea ei este uneori dublată de repetiţie.
- enunţarea succesivă a elementelor poate fi polisindetică,
dacă insistenţa este marcată prin folosirea excesivă a
conjuncţiilor, sau asindetică, dacă, dimpotrivă, conjuncţiile
sunt suprimate.
- semnificaţia şi valoarea acestei figuri de stil diferă în funcţie
de scopul urmărit de autor.
- cercetarea amănunţită a demonstrat că valoarea stilistică a
acestor construcţii se relevă mai ales prin integrarea lor în
semnificaţia globală a textului.

4
Harald Fricke, Rüdiger Zymner, Einführung in die Literaturwissenschaft. 2. Auflage, Padeborn-München-
Wien-Zürich, Ferdinand Schöningh, 1993.
2.2. Figurile simplificării
- pentru a susţine dinamismul exprimării autorul renunţă fie
la conjuncţii, fie la verbe.
- cu valoare stilistică sunt structurile asindetice sau eliptice.
- asindetul este legat de enumerare, fiindcă se remarcă în
cadrul înşiruirii elementelor unui enunţ.
- elipsa este prezentă mai ales la nivelul verbului.

2.2.1. Asindetul

- s-a constatat că se întâlnesc enumerări din care sunt omise


conjuncţiile.
- în câteva cazuri lipsa conectorilor marchează o simplificare,
asindetul susţinând dinamismul exprimării şi simbolistica
textului.
- în afară de lipsa conectorilor la concizia textului contribuie şi
suprimarea altor părţi de vorbire.

2.2.2. Elipsa

- Gh. N. Dragomirescu atrage atenţia, citându-l pe Kühner, că


elipsa nu înseamnă atât omisiunea unui cuvânt, ci mai
degrabă o exteriorizare a ideii cu minimum de mijloace
verbale:5
- la fel ca şi asindetul, elipsa poate fi punctul de plecare în
analiza semnificaţiilor simbolice.
- dacă elipsa este privită ca “o figură de construcţie prin
sustragere”6 în presă este eliminat, de obicei, verbul.

2.3. Figuri relaţionale - Inversiunea

5
Ibidem, p. 43.
6
Marius Jucan, Fascinaţia ficţiunii sau despre retorica elipsei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998, p. 81.
- pentru a pune în evidenţă simboluri sau pentru a crea alte
valori expresivă, se schimbă ordinea obişnuită a cuvintelor
în cadrul enunţului afectând topica acestuia.
- se poate conchide că rolul inversiunii este un “mise en relief”
cu implicaţii stilistice şi cu reverberaţii în toată structura
textului.

2.4. Figuri intonaţionale

- aici se încadrează folosirea invocaţiei retorice şi a interogaţiilor


retorice care, formulând întrebări, exprimă indignare, îndoială,
nemulţumire, ironie, sarcasm.

3. FIGURI SEMANTICE

- la nivel semantic atrag atenţia în special figurile analogiei cu


precădere epitetul, comparaţia, personificarea şi metafora.
- la nivelul metaforei se analizează metafora propriu-zisă,
categoria catacrezei, iar apoi extinderea metaforei şi
construirea alegoriei.
- o atenţie aparte este acordată simbolului.
- alte figuri de stil (hiperbolă, litota, metonimie, sinecdocă,
etc.) sunt amintite pe scurt fiindcă nu au aceeaşi pondere.
- comentariul nu se opreşte asupra antitezei, considerându-se
că rolul ei a fost semnalat la prezentarea nivelului lexical,
mai ales prin evidenţierea valorii stilistice a antonimelor
- fără a i se dedica un capitol special se face frecvent
trimiterea la ironie, care, fiind o problemă de atitudine, este
mereu prezentă şi cunoaşte nuanţe diferite, de la ironie
nevinovată la sarcasm (vezi stilul din Academia Caţavencu).

3.1. Epitetul
- epitetul constă în alăturarea unui cuvânt calificativ la un
altul, în scopuri estetice.
- după natura elementului regent, majoritatea determină
substantive.
- privitor la structura gramaticală, cele mai multe epitete sunt
adjective, câteva substantive.
- ponderea este deţinută de determinările simple, cu toate că
există şi epitete dezvoltate sau duble.
- luând ca reper cercetarea lui Tudor Vianu despre Epitetul
eminescian se evidenţiază epitetele evocative şi cele
apreciative.
- autorul studiului amintit atrage atenţia că epitetele
apreciative sunt greu de delimitat de cele evocative.
- pe când epitetul apreciativ e rezultatul unei judecăţi de
valoare, cel evocativ poate fi fizic sau moral.
- aşa cum unii cercetători deosebesc epitetul non-trop de
epitetul trop7,
- datorită faptului că epitetul se poate împleti cu alte figuri de
stil, analiza poate releva epitetele sinestezice, antitetice,
personificatoare, metaforice şi chiar simbolice.
- cu valoare stilistică sunt epitetele care “stârnesc în mintea
cititorului efectul unei surprize”8.
- de multe ori această surpriză se bazează pe asocieri insolite
între cuvinte obişnuite.
- expresivitatea provine din faptul că “epitetul şi cuvântul pe
care îl determină provin din regiuni deosebite, mai mult sau
mai puţin îndepărtate ale realităţii”9.

3.2. Comparaţia

- figura de stil “cu ajutorul căreia se exprimă un raport de


asemănare între două obiecte, dintre care unul serveşte să
evoce pe celălalt”10

7
Paul Magheru, Spaţiul stilistic, Reşiţa, Modus, 1998, p. 45.
8
Tudor Vianu, Studii de stilistică, ed. cit., p. 164.
9
Ibidem, p. 158.
10
Gh. N. Dragomirescu, Dicţionarul figurilor de stil, ed. cit., p. 123.
- expresivitatea comparaţiei este determinată de structură şi
de împletirea cu alte figuri de stil.
- din punct de vedere gramatical, comparaţiile sunt, în
general, determinări circumstanţiale.
- se poate spune că, cercetarea acelor raporturi menite să
evidenţieze asemănarea dintre două obiecte, din care unul
serveşte să-l evoce pe celălalt11, relevă atât diversitatea cât şi
ineditul structurilor comparative

3.3. Personificarea
- procedeul cel mai obişnuit prin care se atribuie însuşiri
omeneşti unor obiecte neînsufleţite ori abstracte, precum şi
unor vietăţi necuvântătoare12, are o importanţă covârşitoare
în crearea valorilor stilistice.
- există modalităţi diferite de construire a personificării.
- prin extensie, acest trop dobândeşte calitatea unei figuri de
compoziţie, alegorie sau parabolă.
- ca şi în cazul celorlalte figuri semantice personificarea nu
este folosită izolat, ci în combinaţie cu alte figuri de stil.
- la baza personificării ca şi a comparaţiei şi a metaforei stă
principiul similitudinii şi al transferului de sensuri13.

3.4. Metafora
- Coleridge aprecia că cele mai importante principii
organizatoare ale poeziei sunt metrul şi metafora.
- teoriile contemporane critică însă concepţia tradiţională
despre metaforă ca substitutiv14.
- metafora a fost interpretată ca transfer de proprietăţi
(Goodman), ca abducţie (Peirce), ca “schimbare de sens”
(Ullmann), ca similitudine, prin intermediul locurilor
comune (Max Black) sau al trăsăturilor pertinente.

11
Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 52.
12
Gh. N. Dragomirescu, Dicţionarul figurilor de stil, ed. cit., p. 236.
13
Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 62.
14
Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, op. cit., ed. cit., p. 379.
- după M. Black ea pune în funcţie “o interacţiune”, respectiv
după M. C. Beardsley o “opoziţie verbală” fiind mai degrabă
o predicaţie nepertinentă15.
- se consideră că, dacă metonimia se bazează pe contiguitate,
metafora se constituie prin similaritate.
- R. Jakobson vede acest trop ca o legătură metonimică în
lanţ16.
- Warren şi Wellek susţin că metafora are la bază ca şi
sinecdoca contiguitatea17. În Retorica poeziei metafora
reprezintă produsul a două sinecdoce.
- dacă sinecdoca este un trop simplu, metafora şi metonimia
sunt tropi compuşi, metafora fiind tropul conector prin
excelenţă
- ea rămâne tropul fundamental care se impune ca “figură-
regină”18.
- metafora dispune de posibilităţi infinite de construcţie prin
care se obţin semnificaţii şi efecte variate, “înălţând astfel
gândirea pe trepte de expresie artistică şi de cunoaştere”
inaccesibile altor figuri de stil19.
- se poate analiza structura metaforei urmărindu-se tipurile
metaforice (adjectivale, nominale, verbale, simbolice,
concrete, pentru animarea inanimatului, antropomorfizări,
sinestezii) precum şi cele din imediata apropiere a metaforei
(catacreza şi alegoria).

3.4.1. Structura metaforei

- pentru a se constata valoarea metaforei ca trop fundamental,


în special a metaforei propriu-zise, trebuie precizat că
structura metaforei cuprinde o mare diversitate tipologică,
nu numai din punctul de vedere al nivelului de suprafaţă sau
15
Ibidem, p. 379-381.
16
Jeremy Hawthorn, Grundbegriffe moderner Literaturtheorie, Tübingen und Basel, Francke Verlag, 199, p.
316.
17
Wellek, Rene, Austin Warren, Teoria literaturii, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967, 488
pagini.
18
Groupe µ , Rhétorique de la poésie, Paris, Éditions du Seuil, 1990,
384 p.
19
Ştefan Munteanu, Introducere în stilistica operei literare, ed. cit., p.26.
de adâncime a textului, ci şi din punctul de vedere
gramatical şi semantic.
- apare metafora in absentia şi metafora in praesentia,
respectiv metafora conceptuală şi cea referenţială.
Raporturile in praesentia conduc la o analogie explicită
(metafora coalescentă), iar cele in absentia la o analogie
implicită (metafora propriu-zisă).
- în cazul celei din urmă un termen este absent în structura de
suprafaţă, termenul metaforizat existând în structura
profundă a metaforei implicite.
- între coalescenţă şi implicare ar fi o diferenţă sintactică20.
- în timp ce comparaţia apare ca o structură de suprafaţă în
care sunt prezenţi ambii termeni, metafora prezintă cazul
unei structuri de adâncime21.

3.4.2. Tipurile metaforei

- după Werner Ingendahl, în special gândirea bazată pe


imagini artistice duce la folosirea metaforică a
substantivelor22, deşi după alţi autori, de pildă, Christine
Brooke-Rose, orice parte de vorbire poate deveni metaforă23.
- din punct de vedere gramatical, Mihaela Mancaş identifică
mai multe categorii: metafora verbală, metafora nominală
(construcţii genitivale, prepoziţionale, implicite) şi metafore
adjectivale24.
- în Teoria literaturii Boris Tomaşevski este de părere că
ultima categorie ar fi cea mai frecventă25.
- metafora nu are o funcţie ornamentală, ci una semnificantă
şi cognitivă.

20
Mihaela Mancaş, “La structure sémantique de la métaphore poétique” în Révue Roumaine de Linguistique,
XV, 1970, p. 317-334.
21
Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 57.
22
Werner Ingendahl, Der metaphorische Prozeß, Düsseldorf, Pädagogischer Verlag Schwann, 1973, p. 37.
23
Ibidem, p. 39.
24
Mihaela Mancaş, “Metaforă, metonimie, comparaţie, analogii şi delimitări ale figurilor” în Limbă şi
literatură, vol. IV, 1988, p. 489-501.
25
Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Bucureşti, Editura Univers, 1973.
- după unii valoarea cognitivă a enunţului figurativ poetic
constă în faptul că permite o reconsiderare a lumii sub un alt
aspect26.
- în afară de această diversitate tipologică a metaforei, în
general, se observă alte două categorii distincte, situate în
strânsă legătură cu procesul de metaforizare.

3.4.3. Figuri situate în câmpul metaforic

- în Einführung in die Literaturwissenschaft autorii consideră


catacreza, personificarea, alegoria şi simbolul figuri din
imediata apropiere a metaforei (im Umfeld der Metapher)27.
- unele metafore se apropie de structura unei catacreze, altele,
prin extinderea procesului de metaforizare la nivelul
întregului text, devin alegorii.
- Catacreza este considerată o metonimie în limbajul uzual28.
- ea este definită ca o metaforă uzată ce decurge din faptul că
în limba curent vorbită lipseşte denumirea necesară pentru o
anumită noţiune.
- dacă metafora generează un adevărat “câmp metaforic”, ea
devine o figură de compoziţie. În acest sens alegoriile
reprezintă o valorificare la maximum a acestui trop.
- ele demonstrează ceea ce afirma Wolfgang Kayser29 că
metafora este cel mai important mod al vorbirii figurate.
- alegoria a fost socotită din antichitate o metaforă dezvoltată.
- dacă Boris Tomaşevski30 consideră că alegoria este de obicei
convenţională, pe când metafora poate fi cu desăvârşire nouă
şi neaşteptată, Eugeniu Speranţia31 este de părere că alegoria
este o construcţie de stil care prelungeşte sau amplifică
metafora, păstrând legătura cu sensul ei fictiv, dar şi cu
fondul pe care ficţiunea îl maschează.

26
Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, op. cit., ed. cit., p. 381.
27
Fricke, Harald. Rüdiger Zymner, Einführung in die Literaturwissenschaft, ed. cit.
28
Mihaela Mancaş, “Metonimie. Sinecdocă” în Limbă şi literatură, vol. I, anul XL, 1995, p. 55-57.
29
Kayser, Wolfgang, Das sprachliche Kunstwerk. Eine Einführung in die Literaturwissenschaft, ed. cit.
30
Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, ed. cit.
31
Eugeniu Speranţia, Iniţiere în poetică, Bucureşti, Editura Tineretului, (1968), 169 p.
3.5. Simbolul

- experienţa umană şi bogăţia impresionantă de informaţii se


proiectează şi se transmite în forme simbolice.
- după Michel Le Guern, dacă metafora rămâne conţinută în
limbaj, devenind una din cheile lui, simbolul sparge graniţele
limbajului şi permite toate transpoziţiile.32
- simbolul substituie o realitate prin semnul altei realităţi pe
baza unei analogii uşor de sesizat.
- el se bazează pe un cumul de sensuri, termenul - simbol
păstrând simultan sensul propriu şi sensul simbolic.
- ca figură de stil sugerează caracteristicile unui fenomen.
- unii cercetători sunt de părere că simbolul s-ar asemăna cu
metafora şi metonimia prin tehnica substituirii, dar s-ar
deosebi de metaforă fiind o comparaţie neactualizată33.
- Julia Kristeva34 îi atribuie o dimensiune verticală, o
organizare paradigmatică în “unităţi de restricţie” în raport
cu universaliile simbolizate (eroism, curaj, nobleţe, virtute
etc.).
- Mihaela Mancaş consideră că simbolul este ales convenţional
pentru o întreagă clasă de obiecte şi are la bază un proces
metaforic de analogie35.
- se pot întâlni: simbolurile religioase, simbolurile mitologice,
simbolurile istorice, simbolurile literare etc
- simbolul rămâne obscur până ce reapariţia elementelor care-
l compun îl dezvăluie iniţiaţilor36.

3.6. Alte figuri de stil


- dincolo de frumuseţea epitetului, a comparaţiei, a
personificării, a metaforei sau a simbolului şi alte figuri de
stil îşi relevă valoarea.

32
Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 75.
33
Ibidem, p. 75.
34
*** Pentru o teorie a textului. (Antologie Tel Quel 1960-1971), Bucureşti, Editura Univers, 1980.
35
Mihaela Mancaş, “Simbol (poetic)” în Limbă şi literatură, vol. II, 1982, p. 183.
36
Maria Pavel, “Stratificare şi simbol” în Lingvistică. Poetică. Stilistică. Iaşi, Universitatea “Al. I. Cuza”, 1986,
p. 159.
- dintre figurile contradicţiei37 ironia este specifică stilului
jurnalistic. Ea cunoaşte tonalităţi diferite de la cea subtilă,
abia perceptibilă, până la sarcasm uneori cu accente de
pamflet. Ironia este o problemă de atitudine.
- aceste exemple sunt menite să sugereze posibilitatea lărgirii
cercetării nivelului stilistic.
- faţă de figurile de stil menţionate, însă, ceilalţi tropi nu au
aceeaşi pondere, manifestându-se mai degrabă izolat.

37
Georgeta Corniţă, op. cit., p. 171.

You might also like