Professional Documents
Culture Documents
2. FIGURI MORFOSINTACTICE
1
Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983.
2
Georgeta Corniţă, op. cit., p. 160-161.
3
Roman Jakobson, “Lingvistică şi poetică” în: Probleme de stilistică. Culegere de articole, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1963, pag. 108.
- simploca, epanalepsa, anadiploza, ciclul, chiasmul şi
paralelismul sun considerate figuri retorice ale repetiţiei4
- scopul repetiţiei este de a asigura densitate semantică.
2.1.1. Repetiţia
2.1.2. Enumeraţia
4
Harald Fricke, Rüdiger Zymner, Einführung in die Literaturwissenschaft. 2. Auflage, Padeborn-München-
Wien-Zürich, Ferdinand Schöningh, 1993.
2.2. Figurile simplificării
- pentru a susţine dinamismul exprimării autorul renunţă fie
la conjuncţii, fie la verbe.
- cu valoare stilistică sunt structurile asindetice sau eliptice.
- asindetul este legat de enumerare, fiindcă se remarcă în
cadrul înşiruirii elementelor unui enunţ.
- elipsa este prezentă mai ales la nivelul verbului.
2.2.1. Asindetul
2.2.2. Elipsa
5
Ibidem, p. 43.
6
Marius Jucan, Fascinaţia ficţiunii sau despre retorica elipsei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1998, p. 81.
- pentru a pune în evidenţă simboluri sau pentru a crea alte
valori expresivă, se schimbă ordinea obişnuită a cuvintelor
în cadrul enunţului afectând topica acestuia.
- se poate conchide că rolul inversiunii este un “mise en relief”
cu implicaţii stilistice şi cu reverberaţii în toată structura
textului.
3. FIGURI SEMANTICE
3.1. Epitetul
- epitetul constă în alăturarea unui cuvânt calificativ la un
altul, în scopuri estetice.
- după natura elementului regent, majoritatea determină
substantive.
- privitor la structura gramaticală, cele mai multe epitete sunt
adjective, câteva substantive.
- ponderea este deţinută de determinările simple, cu toate că
există şi epitete dezvoltate sau duble.
- luând ca reper cercetarea lui Tudor Vianu despre Epitetul
eminescian se evidenţiază epitetele evocative şi cele
apreciative.
- autorul studiului amintit atrage atenţia că epitetele
apreciative sunt greu de delimitat de cele evocative.
- pe când epitetul apreciativ e rezultatul unei judecăţi de
valoare, cel evocativ poate fi fizic sau moral.
- aşa cum unii cercetători deosebesc epitetul non-trop de
epitetul trop7,
- datorită faptului că epitetul se poate împleti cu alte figuri de
stil, analiza poate releva epitetele sinestezice, antitetice,
personificatoare, metaforice şi chiar simbolice.
- cu valoare stilistică sunt epitetele care “stârnesc în mintea
cititorului efectul unei surprize”8.
- de multe ori această surpriză se bazează pe asocieri insolite
între cuvinte obişnuite.
- expresivitatea provine din faptul că “epitetul şi cuvântul pe
care îl determină provin din regiuni deosebite, mai mult sau
mai puţin îndepărtate ale realităţii”9.
3.2. Comparaţia
7
Paul Magheru, Spaţiul stilistic, Reşiţa, Modus, 1998, p. 45.
8
Tudor Vianu, Studii de stilistică, ed. cit., p. 164.
9
Ibidem, p. 158.
10
Gh. N. Dragomirescu, Dicţionarul figurilor de stil, ed. cit., p. 123.
- expresivitatea comparaţiei este determinată de structură şi
de împletirea cu alte figuri de stil.
- din punct de vedere gramatical, comparaţiile sunt, în
general, determinări circumstanţiale.
- se poate spune că, cercetarea acelor raporturi menite să
evidenţieze asemănarea dintre două obiecte, din care unul
serveşte să-l evoce pe celălalt11, relevă atât diversitatea cât şi
ineditul structurilor comparative
3.3. Personificarea
- procedeul cel mai obişnuit prin care se atribuie însuşiri
omeneşti unor obiecte neînsufleţite ori abstracte, precum şi
unor vietăţi necuvântătoare12, are o importanţă covârşitoare
în crearea valorilor stilistice.
- există modalităţi diferite de construire a personificării.
- prin extensie, acest trop dobândeşte calitatea unei figuri de
compoziţie, alegorie sau parabolă.
- ca şi în cazul celorlalte figuri semantice personificarea nu
este folosită izolat, ci în combinaţie cu alte figuri de stil.
- la baza personificării ca şi a comparaţiei şi a metaforei stă
principiul similitudinii şi al transferului de sensuri13.
3.4. Metafora
- Coleridge aprecia că cele mai importante principii
organizatoare ale poeziei sunt metrul şi metafora.
- teoriile contemporane critică însă concepţia tradiţională
despre metaforă ca substitutiv14.
- metafora a fost interpretată ca transfer de proprietăţi
(Goodman), ca abducţie (Peirce), ca “schimbare de sens”
(Ullmann), ca similitudine, prin intermediul locurilor
comune (Max Black) sau al trăsăturilor pertinente.
11
Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 52.
12
Gh. N. Dragomirescu, Dicţionarul figurilor de stil, ed. cit., p. 236.
13
Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 62.
14
Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, op. cit., ed. cit., p. 379.
- după M. Black ea pune în funcţie “o interacţiune”, respectiv
după M. C. Beardsley o “opoziţie verbală” fiind mai degrabă
o predicaţie nepertinentă15.
- se consideră că, dacă metonimia se bazează pe contiguitate,
metafora se constituie prin similaritate.
- R. Jakobson vede acest trop ca o legătură metonimică în
lanţ16.
- Warren şi Wellek susţin că metafora are la bază ca şi
sinecdoca contiguitatea17. În Retorica poeziei metafora
reprezintă produsul a două sinecdoce.
- dacă sinecdoca este un trop simplu, metafora şi metonimia
sunt tropi compuşi, metafora fiind tropul conector prin
excelenţă
- ea rămâne tropul fundamental care se impune ca “figură-
regină”18.
- metafora dispune de posibilităţi infinite de construcţie prin
care se obţin semnificaţii şi efecte variate, “înălţând astfel
gândirea pe trepte de expresie artistică şi de cunoaştere”
inaccesibile altor figuri de stil19.
- se poate analiza structura metaforei urmărindu-se tipurile
metaforice (adjectivale, nominale, verbale, simbolice,
concrete, pentru animarea inanimatului, antropomorfizări,
sinestezii) precum şi cele din imediata apropiere a metaforei
(catacreza şi alegoria).
20
Mihaela Mancaş, “La structure sémantique de la métaphore poétique” în Révue Roumaine de Linguistique,
XV, 1970, p. 317-334.
21
Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 57.
22
Werner Ingendahl, Der metaphorische Prozeß, Düsseldorf, Pädagogischer Verlag Schwann, 1973, p. 37.
23
Ibidem, p. 39.
24
Mihaela Mancaş, “Metaforă, metonimie, comparaţie, analogii şi delimitări ale figurilor” în Limbă şi
literatură, vol. IV, 1988, p. 489-501.
25
Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Bucureşti, Editura Univers, 1973.
- după unii valoarea cognitivă a enunţului figurativ poetic
constă în faptul că permite o reconsiderare a lumii sub un alt
aspect26.
- în afară de această diversitate tipologică a metaforei, în
general, se observă alte două categorii distincte, situate în
strânsă legătură cu procesul de metaforizare.
26
Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, op. cit., ed. cit., p. 381.
27
Fricke, Harald. Rüdiger Zymner, Einführung in die Literaturwissenschaft, ed. cit.
28
Mihaela Mancaş, “Metonimie. Sinecdocă” în Limbă şi literatură, vol. I, anul XL, 1995, p. 55-57.
29
Kayser, Wolfgang, Das sprachliche Kunstwerk. Eine Einführung in die Literaturwissenschaft, ed. cit.
30
Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, ed. cit.
31
Eugeniu Speranţia, Iniţiere în poetică, Bucureşti, Editura Tineretului, (1968), 169 p.
3.5. Simbolul
32
Paul Magheru, Spaţiul stilistic, ed. cit, p. 75.
33
Ibidem, p. 75.
34
*** Pentru o teorie a textului. (Antologie Tel Quel 1960-1971), Bucureşti, Editura Univers, 1980.
35
Mihaela Mancaş, “Simbol (poetic)” în Limbă şi literatură, vol. II, 1982, p. 183.
36
Maria Pavel, “Stratificare şi simbol” în Lingvistică. Poetică. Stilistică. Iaşi, Universitatea “Al. I. Cuza”, 1986,
p. 159.
- dintre figurile contradicţiei37 ironia este specifică stilului
jurnalistic. Ea cunoaşte tonalităţi diferite de la cea subtilă,
abia perceptibilă, până la sarcasm uneori cu accente de
pamflet. Ironia este o problemă de atitudine.
- aceste exemple sunt menite să sugereze posibilitatea lărgirii
cercetării nivelului stilistic.
- faţă de figurile de stil menţionate, însă, ceilalţi tropi nu au
aceeaşi pondere, manifestându-se mai degrabă izolat.
37
Georgeta Corniţă, op. cit., p. 171.