209

Ziua 26
Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Păzeşte-te de idoli
JOHN WESLEY

„Copilaşilor, păziţi-vă de idoli“.

1 IOAN 5:21

Am descoperit ieri că idolatria este ceea ce îi împiedică pe mulţi creştini carnali să

se mute în Primul Scaun. Vedem acest adevăr întruchipat atât de clar în cartea Exodului,
când israeliţii se închină viţelului de aur. Dar cât de pătrunzătoare este idolatria în viaţa
Luată următor
ta? Capitolul din predica
de John lui John
Wesley Wesley
te poate ajuta să„Idolatria
răspunzi laspirituală“.
această întrebare.
Dar trebuiePublicată în Great
să te avertizez, Sermons
acesta s-ar putea să fie(Predici mari),
un capitol foarte vol.
greu 1 pentru
de citit
tine. De fapt, dacă nu eşti serios(Barbour
cu privire la &
mutarea
Co.). în Primul Scaun, acest capitol s-
ar putea foarte bine să te supere din cauza a cât de adânc taie. Aşa că înainte să continui
să citeşti, aşteaptă puţin şi roagă-L pe Domnul să te pregătească să auzi ceea ce El ar
vrea să auzi. Apoi, după ce ai făcut aceasta, citeşte cuvintele lui John Wesley privind la
inima lui. Cred că vei vedea că aceste cuvinte ale lui vin dintr-o inimă plină de
Dumnezeu.

Un istoric din vechime relatează că atunci când apostolul Ioan era atât de slăbit
datorită vârstei încât nu mai putea să predice, era adus cu regularitate în adunare în
scaunul lui, şi spunea doar atât: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii“. N-ar fi putut să le
dea un sfat mai bun. Şi la fel de bun este lucrul acesta care stă înaintea noastră; la fel de
necesar pentru oricare parte a Bisericii lui Hristos: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli“.
În adevăr există o strânsă legătură între ele: Una nu poate exista fără cealaltă. Aşa
cum nu există o temelie tare pentru dragostea de fraţi decât dragostea lui Dumnezeu, tot
aşa nu putem să-L iubim pe Dumnezeu dacă nu ne păzim de idoli. Dar ce sunt idolii
despre care vorbeşte apostolul? Acesta este primul lucru care trebuie luat în consideraţie.
Putem apoi, în al doilea rând, să ne întrebăm: „Cum ne vom păzi de ei?“

DĂ-MI INIMA TA

Mai întâi trebuie să luăm în consideraţie: „Care sunt idolii despre care vorbeşte
apostolul?“ Nu cred că el se referea, cel puţin nu în principal, la idolii pe care îi adorau
păgânii. Cei cărora le scria, fie că erau iudei sau păgâni, nu erau în mare pericol din
partea acestora. Nu există nici o probabilitate că iudeii acum convertiţi ar fi fost vreodată
vinovaţi de închinare la idoli: după ce timp de multe secole israeliţii fuseseră profund
dedaţi la această idolatrie grosolană, cu greu s-ar mai fi lăsat vreodată prinşi în capcană
de ea după întoarcerea lor din robia babiloniană. Din acea perioadă toţi iudeii arătaseră o
scârbă constantă şi profundă faţă de idolatrie; şi păgânii, după ce se întorseseră odată la
Dumnezeul cel viu, aveau pentru idolii lor dinainte cel mai profund dispreţ. Le era scârbă
să atingă un lucru necurat; da, ei au ales mai degrabă să-şi pună vieţile în joc decât să se
întoarcă la închinarea faţă de aceşti dumnezei despre care acum ştiau că sunt demoni.

209
 210

Tot aşa nu putem în mod rezonabil să presupunem că el vorbeşte de acei idoli care
erau adoraţi acum în biserica din Roma; fie că erau îngeri, fie că erau sufletele sfinţilor
care plecaseră, fie că erau chipuri de aur, de argint, de lemn sau de piatră. Nici unul din
aceşti idoli nu erau cunoscuţi în biserica creştină până la câteva secole după vremea
apostolilor. Odată, în adevăr, sfântul Ioan însuşi s-a aruncat la picioarele unui înger, care
îi vorbise, ca să se închine lui; confundându-l probabil, după glorioasa lui înfăţişare, cu
Marele Înger al Legământului; dar mustrarea puternică a îngerului, care a urmat imediat,
i-a făcut pe creştini să se păzească de imitarea acelui exemplu rău: „Fereşte-te să faci una
ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine, şi cu fraţii tăi, profeţii, şi cu cei ce
păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 22:9).
Punând deci deoparte idolii păgâni şi romani, care sunt aceia despre care suntem
avertizaţi aici de apostol? Cuvintele anterioare ne arată înţelesul acestora. „El este
Dumnezeul adevărat“, sfârşitul tuturor sufletelor pe care le-a făcut, centrul tuturor
duhurilor create; „şi viaţa veşnică“, singura temelie a fericirii prezente precum şi a celei
eterne. Deci Lui şi numai Lui se cuvine să-I dăm inima noastră. Şi El nu poate şi nu va
renunţa la revendicarea Sa, nici nu va consimţi să o dăm altcuiva. El spune mereu fiecărui
copil al omului: „Fiule, dă-mi inima ta!“ Şi a da inima noastră altcuiva este curată
idolatrie. Prin urmare, orice ne fură inima de la El, sau ne-o împarte cu El, este un idol;
sau, cu alte cuvinte, orice lucru în care căutăm fericirea independent de Dumnezeu.
Să luăm un exemplu care se întâmplă aproape în fiecare zi. Un om care s-a implicat
mult timp în lucrurile lumii, înconjurat şi obosit de o mulţime de treburi, după ce în cele
din urmă a făcut avere cu uşurinţă, se detaşează de toate treburile, şi se retrage la ţară, ca
să fie fericit. Fericit în ce? De ce? Ca să se desfăteze pe îndelete. Pentru că el
intenţionează acum,

Să doarmă, şi să-şi petreacă ziua

Într-o dulce inactivitate!

Fericit să mănânce şi să bea tot ce doreşte inima lui: poate o masă mai elegantă decât
cea a vechiului roman, care-şi desfăta imaginaţia înainte ca masa să fie servită; care,
înainte să părăsească oraşul, se consola cu gândul la „şunca grasă cu varză!“
Fericit să modifice, să mărească, să reconstruiască, sau cel puţin să decoreze vechea
reşedinţă pe care a cumpărat-o; şi tot aşa să îmbunătăţească tot ce este legat de ea:
grajdurile, dependinţele, pământurile. Dar, între timp, unde este Dumnezeu? Nicăieri. Nu
s-a gândit la El. Nu s-a mai gândit la Împăratul cerurilor, aşa cum nu s-a gândit la regele
Franţei. Dumnezeu nu este în planul lui. Cunoştinţa şi dragostea de Dumnezeu sunt cu
totul în afară de orice discuţie. Deci, toată această schemă a fericirii prin retragere este
idolatrie, de la început până la sfârşit.

POFTELE CĂRNII

Dacă trecem de la general la particular, prima formă a acestei idolatrii este ceea ce
sfântul Ioan numeşte pofta cărnii. Noi suntem înclinaţi să luăm aceasta într-un sens prea
îngust, ca şi cum s-ar referi doar la unul din simţuri. Nu este aşa: această expresie se
referă în mod egal la toate simţurile trupului. Înseamnă să cauţi fericirea în satisfacerea
unuia sau tuturor simţurilor exterioare; deşi mai ales în satisfacerea celor trei simţuri mai

210
 211

triviale: gustul, mirosul şi pipăitul. Înseamnă să cauţi fericirea în aceste lucruri, poate nu
într-o manieră grosolană, necuviincioasă, printr-o patimă vizibilă, prin îmbuibare sau
beţie, sau desfrâu neruşinat; ci, printr-un fel de epicurism normal; printr-o senzualitate
gentilă; printr-o atitudine atât de elegantă de cedare în faţa plăcerilor încât nu tulbură nici
capul nici stomacul; încât nu dăunează deloc sănătăţii noastre, nici nu ne pătează
reputaţia.
Dar nu trebuie să ne imaginăm că această formă de idolatrie se întâlneşte doar la
oamenii bogaţi şi însemnaţi. Şi în chestiunea aceasta, „vârful piciorului ţăranului“ (cum
spune poetul nostru) „calcă pe călcâiul curteanului“. Mii de oameni atât din clasa de jos
cât şi din clasa de sus jertfesc acestui idol; căutându-şi fericirea (deşi într-o manieră mai
umilă) în satisfacerea simţurilor trupului lor. Este adevărat, mâncarea lor, băutura lor, şi
obiectele care satisfac alte simţuri ale lor, sunt de o calitate mai proastă. Dar cu toate
acestea ele constituie toată fericirea pe care ei o au sau o caută, şi uzurpă inimile care ar
trebui să fie date lui Dumnezeu.

POFTELE OCHILOR

A doua formă de idolatrie menţionată de apostol este pofta ochilor. Adică, să cauţi
fericirea în satisfacerea imaginaţiei (în special prin intermediul ochilor), acest simţ intern,
care este la fel de natural pentru oameni ca şi văzul sau auzul. Aceasta este satisfăcută
prin obiecte care sunt fie mari fie frumoase fie neobişnuite. Dar în ce priveşte obiectele
mari, se pare că ele nu mai plac decât dacă sunt noi. O să ne uităm la piramidele Egiptului
în fiecare zi un an întreg, ce plăcere ar aduce lucrul acesta?
Obiectele frumoase sunt următoarea sursă generală de plăceri ale imaginaţiei:
lucrările naturii mai ales.
Altora le face plăcere să adauge artă naturii; cum ar fi în grădini, cu diversele lor
ornamente; altora le plac numai lucrările de artă; cum ar fi clădirile, şi reprezentări ale
naturii, fie în statui fie în picturi. Tot astfel mulţi găsesc plăcere în haine frumoase, sau în
mobilă de diverse feluri. Dar noutatea trebuie adăugată frumuseţii, precum şi grandoarea,
altfel curând îşi va pierde farmecul.
N-ar trebui să ne referim în mod special şi la culmea noutăţii, la plăcerea pe care o
găsim în majoritatea distracţiilor şi amuzamentelor, pe care am vrea să le repetăm zilnic,
dar după câteva luni devin complet plictisitoare şi insipide? La acelaşi nivel putem
menţiona plăcerea de a colecţiona curiozităţi; fie că sunt naturale sau artificiale, vechi sau
noi. Aceasta îndulceşte truda colecţionarului de obiecte de artă, şi face toată truda lui mai
uşoară.
Dar nu este în mod deosebit noutatea cea căreia ar trebui să-i imputăm plăcerea pe
care o primim de la muzică. Cu siguranţă aceasta are o frumuseţe intrinsecă, şi de multe
ori şi o grandoare intrinsecă. Aceasta este o frumuseţe şi o grandoare de un fel special,
greu de exprimat, foarte strâns legate de sublimul şi frumuseţea din poezie, care dau o
plăcere foarte mare. Şi totuşi se prea poate ca noutatea să sporească plăcerea care vine din
aceste surse.
Din studierea limbilor, din critică, şi din istorie, primim o plăcere de o natură
amestecată. În toate acestea, există întotdeauna ceva nou; de multe ori ceva frumos sau
sublim. Şi istoria nu satisface doar imaginaţia în toate aceste privinţe, ci totodată ne
crează plăcere prin atingerea pasiunilor noastre: dragostea noastră, dorinţa noastră,

211
 212

bucuria noastră, mila noastră. Ultima dintre acestea ne dă o plăcere puternică, deşi
amestecată în mod ciudat cu un fel de durere.
Dragostea de nou este în mod incomparabil satisfăcută de filosofia experimentală; şi, cu
adevărat, de fiecare ramură a filosofiei naturale, care deschide un câmp imens pentru noi
descoperiri. Dar nu există şi aici o plăcere precum în studiile matematice şi metafizice, care
nu rezultă din imaginaţie, ci din exersarea înţelegerii? dacă nu vom spune că noutatea
descoperirilor pe care le facem prin cercetările matematice sau metafizice este cel puţin un
temei, dacă nu principalul temei, al plăcerii pe care o primim din acestea.
Stăruiesc mai mult asupra acestor lucruri, pentru că foarte puţini le văd din adevăratul
punct de vedere. Marea majoritate a oamenilor, şi mai ales oamenii cu judecată, oamenii
învăţaţi, nu suspectează nici pe departe că există, sau poate exista, cel mai mic rău în ele,
pentru că ei cred cu seriozitate că este o chestiune de mare fală să ne dăruim cu totul lor. Care
dintre ei, de exemplu, nu ar admira şi nu ar lăuda neobosita industrie a acelui mare filosof
care zice: „Am fost treizeci şi opt de ani la parohia mea din Upminster; şi am arătat clar, că
există nu mai puţin de cincizeci şi trei de specii de fluturi aici; dar dacă Dumnezeu mi-ar
cruţa viaţa încă câţiva ani, nu mă-ndoiesc că aş demonstra că există cincizeci şi cinci!“
Recunosc că cele mai multe din aceste studii au utilitatea lor, şi că este posibil să le folosim
fără să abuzăm de ele. Dar dacă ne căutăm fericirea în vreunul din aceste lucruri, atunci
lucrul acela începe să devină un idol. Şi dacă ne bucurăm de lucrul acela, oricât ar fi el de
admirat şi de aplaudat de către lume, faptul acesta este condamnat de Dumnezeu ca nefiind
nici mai bun nici mai rău decât idolatrie condamnabilă.

MÂNDRIA VIEŢII

Al treilea fel de dragoste faţă de lume despre care vorbeşte apostolul este „lăudăroşia
vieţii“. Aceasta de obicei se presupune că înseamnă pompa şi splendoarea celor din înalta
societate. Dar oare nu are şi un sens mai larg? Nu înseamnă mai degrabă să cauţi fericirea
în lauda primită de la oameni, care, mai presus de toate lucrurile, dă naştere mândriei?
Când se urmăreşte aceasta într-un mod mai pompos de către regi sau oameni iluştri, noi o
numim „sete de glorie“, când este căutată într-un mod mai modest de către oameni
obişnuiţi, este numită „a avea grijă de reputaţia noastră“. Simplu spus aceasta înseamnă
să cauţi onoarea care vine de la oameni, în locul celei care vine numai de la Dumnezeu.
Dar ceea ce creează aici o dificultate este aceasta: nouă nu ni se cere doar să nu
vorbim de rău pe nimeni (vezi Tit 3:2) şi să urmărim „ce este bine, înaintea tuturor
oamenilor“ (Romani 12:17), ci să plăcem „aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii
altora“ (Romani 15:2). Dar cât de greu este să faci aceasta, cu un singur ochi spre
Dumnezeu! Ar trebui să facem tot ce ţine de noi ca nu cumva binele care este în noi să fie
vorbit de rău. Da, ar trebui să preţuim o reputaţie curată, dacă ne este dată, doar că trebuie
s-o preţuim mai puţin decât un cuget bun. Dar dacă ne căutăm fericirea în aceasta, este
posibil să pierim în idolatria noastră.

CUM STĂM CU BANII?

La care din titlurile precedente se încadrează dragostea de bani? Poate uneori la unul,
şi uneori la altul; întrucât ea este un mijloc de procurare a satisfacţiilor, fie pentru „pofta
cărnii“, fie pentru „pofta ochilor“, fie pentru „lăudăroşia vieţii“. În oricare din aceste

212
 213

cazuri banii sunt urmăriţi doar pentru o altă finalitate. Dar uneori sunt urmăriţi doar de
dragul lor, fără a avea altceva în vedere. Unul care este un avar propriu-zis, iubeşte şi
caută banii de dragul lor. Nu priveşte mai departe, ci îşi pune fericirea în acumularea şi în
posedarea banilor. Şi aceasta este o formă de idolatrie deosebită de toate cele precedente;
şi în adevăr, cea mai de jos, cea mai decăzută idolatrie de care este capabil sufletul uman.
A căuta fericirea fie în satisfacerea acestei dorinţe sau în oricare alta din dorinţele
menţionate mai sus înseamnă a renunţa efectiv la adevăratul Dumnezeu, şi a pune în locul
Lui un idol. Într-un cuvânt, atât de multe obiecte câte există în lume, în care oamenii
caută fericirea în loc s-o caute în Dumnezeu, atât de mulţi idoli îşi pun în inimă, atât de
multe forme de idolatrie practică.

POT ALŢI OAMENI SĂ FIE IDOLI?

Aş vrea să vorbesc doar despre încă una, care, deşi într-o anumită măsură se asociază
cu câteva din cele precedente, totuşi, în multe privinţe, este deosebită de toate celelalte;
mă refer la idolatrizarea unei făpturi umane. Fără îndoială este voia lui Dumnezeu ca noi
toţi să ne iubim unii pe alţii. Este voia Sa să-i iubim pe cei din familia noastră şi pe fraţii
noştri creştini cu o dragoste deosebită; şi în special pe cei pe care El i-a făcut foarte
folositori pentru sufletele noastre. Pe aceştia ni s-a poruncit să-i iubim cu o dragoste
fierbinte, însă „cu o inimă curată“. Dar nu este lucrul acesta imposibil pentru om? Să
menţii puterea şi tandreţea afecţiunii, şi totuşi fără să-ţi întinezi sufletul, cu o puritate
nepătată? Nu mă refer doar la a nu fi pătată prin poftă. Ştiu că lucrul acesta este posibil.
Ştiu că o persoană poate avea o afecţiune inexprimabilă pentru altă persoană fără vreo
dorinţă de acest fel. Dar este ea fără idolatrie? Nu cumva dragostea faţă de creatură este
mai mare decât dragostea faţă de Creator? Nu cumva pui pe un bărbat sau pe o femeie în
locul lui Dumnezeu – dându-le inima ta? Fie ca lucrul acesta să fie luat în considerare cu
mare grijă, chiar şi de aceia pe care Dumnezeu i-a unit; de soţi şi de soţii, de părinţi şi de
copii. Nu poate fi negat faptul că aceştia trebuie să se iubească unii pe alţii cu gingăşie: li
s-a poruncit să facă aşa. Dar nu li s-a poruncit nici nu li s-a permis să se iubească unii pe
alţii în mod idolatru. Şi totuşi cât de răspândit este lucrul acesta! Cât de frecvent este pus
un soţ, o soţie, un copil în locul lui Dumnezeu. Cât de mulţi care sunt cotaţi ca fiind buni
creştini îşi îndreaptă afecţiunea unii asupra altora astfel încât nu mai lasă nici un loc
pentru Dumnezeu! Ei îşi caută fericirea în creatură, nu în Creator. Unul poate spune cu
adevărat altuia: „Te văd ca pe domnul şi sfârşitul dorinţelor mele“.
Adică, „Nu-mi mai doresc nimic decât pe tine! Tu eşti ceea ce doresc fierbinte! Toată
dorinţa mea se îndreaptă spre tine şi spre amintirea numelui tău“. Acum, dacă aceasta nu
este pură idolatrie, atunci nu ştiu ce mai este.

CUM NE PĂZIM DE IDOLI

1. Fii profund convins că nici unul din ei nu aduce fericirea.

Nici un lucru, nici o persoană de sub soare, nu, nici toate acestea adunate împreună,
nu pot da vreo fericire trainică şi satisfăcătoare vreunui fiu al omului. Lumea însăşi,
lumea nechibzuită, egoistă recunoaşte aceasta fără să-şi dea seama, când ei mărturisesc,
ba chiar susţin cu vehemenţă: „Nici un om de pe pământ nu este mulţumit“.

213
 214

Şi dacă nici un om de pe pământ nu este mulţumit, aceasta înseamnă bineînţeles că

nici un om nu este fericit. Pentru că în orice stare ne-am afla, nemulţumirea este
incompatibilă cu fericirea.
Într-adevăr, nu numai lumea nechibzuită, dar şi partea gânditoare a ei mărturiseşte că
nici un om nu este mulţumit; melancolia pe care o vedem peste tot dovedeşte aceasta, atât
la cei din înalta societate cât şi la cei de jos, atât la bogaţi cât şi la săraci. Şi, în general,
cu cât înţeleg mai mult, cu atât sunt mai nemulţumiţi. Pentru că,

Ei ştiu să se plângă cu mai multă distincţie,

Şi au un fel superior de a simţi durerea.

Este adevărat, fiecare are (ca să folosesc un termen de jargon al zilei, şi este unul
excelent) căluţul lui de lemn; ceva care îi face plăcere băiatului mare timp de câteva ore
sau zile, şi prin care el speră să fie fericit! Dar deşi

Speranţa înfloreşte etern în pieptul omului;

Omul nu este niciodată, dar ar trebui să fie întotdeauna fericit.

El continuă să umble într-o umbră deşartă care în curând va dispare complet! Şi astfel
experienţa universală, atât a noastră cât şi cea a tuturor prietenilor şi cunoscuţilor noştri,
demonstrează clar că întrucât Dumnezeu a făcut inimile noastre pentru El Însuşi, ele nu
se pot odihni până nu se odihnesc în El; că până nu ni-L însuşim pe El nu putem avea
pace. Aşa cum „un batjocoritor“ al înţelepciunii lui Dumnezeu „caută înţelepciunea, şi
n-o găseşte“, tot aşa un batjocoritor al fericirii în Dumnezeu caută fericirea, dar nu
găseşte nimic.
2. Stai şi ia seama la ce ai de gând să faci. Vrei să fii un prost şi un nebun toate
zilele vieţii tale? Nu cumva este timpul să-ţi vii în fire? Trezeşte-te în sfârşit din somn şi
scutură-te de praf! Scapă de această idolatrie mizerabilă şi „alege partea mai bună“!
Hotărăşte cu toată fermitatea să cauţi fericirea acolo unde se poate găsi; acolo unde nu
poate fi căutată în zadar. Hotărăşte s-o cauţi în adevăratul Dumnezeu, izvorul oricărei
fericiri; şi taie orice amânare! Pune imediat în aplicare ce ai hotărât! Văzând că „toate
sunt gata“, primeşte-L acum pe El, şi vei avea pace.
Dar nu hotărî nici nu încerca să aplici hotărârea ta încrezându-te în forţele proprii.
Dacă vei face aceasta nu vei reuşi deloc. Tu nu poţi să te lupţi cu lumea cea rea, cu atât
mai puţin cu inima ta rea; şi cel mai puţin dintre toate cu puterile întunericului. Strigă,
deci, la Cel tare pentru putere. Profund conştient de slăbiciunea şi neajutorarea ta
încrede-te în Domnul Yehova, în care este puterea nemărginită. Te sfătuiesc să strigi la El
mai ales pentru pocăinţă; nu numai pentru o deplină conştientizare a neputinţei tale, ci
pentru un simţământ pătrunzător al marii tale vinovăţii, a josniciei şi a nebuniei idolatriei
care te-a înghiţit mult timp. Strigă pentru o cunoaştere deplină de sine; pentru cunoaşterea
păcătoşeniei şi vinovăţiei tale. Roagă-te să fii pe deplin descoperit faţă de tine însuţi; să te
cunoşti aşa cum şi tu eşti cunoscut. Odată ce vei fi stăpânit de această convingere
autentică toţi idolii tăi îşi vor pierde forţa de atracţie. Şi te vei mira cum ai putut să te
sprijini atât de mult timp pe aceste trestii frânte, care atât de des s-au prăbuşit sub tine.
Ce ar mai trebui să ceri?

214
 215

„Isuse, acum am pierdut tot ce am avut,

Lasă-mă să cad pe pieptul Tău!
Şi lasă-mă să Te văd în haina Ta muiată în sânge!
Acum stai în picioare cu toate rănile Tale recunoscute,
Şi înfăşoară-mă în veşmântul Tău stacojiu!

N-ai spus Tu: «Dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?» Doamne, cred!
Ajută necredinţei mele. Şi ajută-mă acum! Ajută-mă acum să intru în odihna care rămâne
pentru poporul lui Dumnezeu; pentru cei care Îţi dau inima lor, toată inima lor; care Te
primesc ca Dumnezeul lor şi ca Tot al lor. O, Tu care eşti mai frumos decât fiii
oamenilor, buzele Tale sunt pline de har! Vorbeşte ca să Te pot vedea! Şi aşa cum
umbrele fug dinaintea soarelui, tot aşa toţi idolii mei să dispară dinaintea Ta!“
Din momentul în care începi să experimentezi aceasta, luptă-te lupta cea bună a
credinţei; ia Împărăţia cerurilor cu năvală! Ia-o precum o furtună! Leapădă-te de orice
plăcere de care nu eşti divin conştient că te aduce mai aproape de Dumnezeu. Ia-ţi crucea
în fiecare zi: nu privi la durere, dacă este pe calea ta către El. Dacă eşti chemat la aceasta,
nu şovăi să-ţi scoţi ochiul drept şi să-l arunci de la tine. Nimic nu este imposibil pentru
cel care crede: poţi totul în Hristos care te întăreşte. Fă-o bărbăteşte; şi stai tare în
libertatea cu care Hristos te-a eliberat. Da, mergi înainte în Numele Lui, şi în puterea
tăriei Lui, până vei cunoaşte toată dragostea lui Dumnezeu care întrece cunoştinţa: şi
atunci nu va mai trebui decât să aştepţi până vei fi chemat în Împărăţia Sa veşnică!

Luată din predica lui John Wesley „Idolatria spirituală“. Publicată în Great Sermons (Predici
mari), vol. 1 (Barbour & Co.).

Acum înţelegi de ce te-am avertizat la început? Acestea sunt cuvinte tari. Dar sunt
cuvinte care nu pot fi ignorate. De fapt, ele cer să fie luate în seamă. S-a spus că John
Wesley a făcut mai mult pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu decât oricare om în
ultimii 1000 de ani. Dacă viaţa lui a arătat profunzimea dedicării pe care cuvintele lui o
transmit (ceea ce a făcut în adevăr), atunci această expunere a lui devine foarte
credibilă. Vezi tu, John Wesley a ales pe cine vrea să slujească, şi n-a fost oricine sau
orice. El a ales să-I slujească lui Dumnezeu cu toată inima. Acum că ai citit aceste
cuvinte provocatoare, n-ai vrea să-L rogi pe Dumnezeu să-ţi cerceteze inima şi să-ţi
arate orice lucru căruia i-ai dat inima ta altul decât lui Dumnezeu Însuşi? Odată ce ai
văzut ce ţi-a arătat Dumnezeu, pocăieşte-te de acel lucru şi întoarce-ţi inima înapoi la
Dumnezeu. Această biruinţă nu este uşor de trăit, dar răsplătirile vor fi cu adevărat
cereşti.

215