De-a v-aţi ascunselea sau despre libera întreprindere

Un lucru este cert în privinţa volumului de poezie Odă liberei

întreprinderi semnat de Caius Dobrescu: avem de-a face cu un fel de a
face poezie atipic pentru spaţiul poetic românesc. Un experiment? Şi da, şi
nu. Adică, acesta a fost, cred eu, mai puţin un experiment pentru autor cât
pentru critică şi cititori. E de bine? Nu ştiu. Rămâne de văzut. Ce ne
propune nou imprevizibilul Caius Dobrescu? Păi cam totul… Să începem cu
titlul: Odă liberei întreprinderi. Aşadar, după cum suntem avertizaţi, avem
de-a face cu o specie a genului liric prin care, de obicei, se exprimă un
sentiment de admiraţie. În cazul nostru, acest sentiment vizează, iată,
libera întreprindere, un fenomen specific capitalismului. Toate poemele
volumului poartă acest titlu, Odă liberei întreprinderi, indiferent despre ce
se vorbeşte acolo, în poem. Şi se vorbeşte despre multe, nu numai despre
libera întreprindere. Cu toate acestea, accentul cade pe discursul despre
spiritul (subtil al) capitalismului, căci discursul poetic acţionează într-o
zonă ceva mai eterată, cea a ideilor, nevizând neapărat realitatea brută a
acestui fenomen, cât metamorfozele sale în plan ideatic. Un grupaj de
poeme din acest volum au fost publicate şi în două ţări europene, ţări în
care tatăl liberei întreprinderi, capitalismul, este perceput diferit, mă refer
la Franţa şi Germania. Această diferenţă este vizibilă şi în modul în care
aceste Ode au fost receptate, înţelese. În Franţa, de exemplu, într-o scurtă
prezentare a acestora, poetul este caracterizat drept un duşman al
capitalismului, ceea ce a produs nemulţumirea lui Caius Dobrescu,
nemulţumire exprimată, bineînţeles, într-un poem (o nemulţumire, însă,
burduşită cu multă (auto)ironie; dacă ar fi citit poemul, probabil că
sărmanul francez care a comis respectivele rânduri ar fi fost destul de

1
derutat!): „Când, pentru prima dată, câteva/ dintre Odele Liberei
Întreprinderi au apărut/ într-o revistă din Franţa, mica/ notă de prezentare
spunea că eu mi-aş fi exprimat acolo indignarea faţă de avansul/ global al
Capitalismului. Văzând asta,/ am rămas multă vreme înmărmurit,/ prostrat
de-a dreptul, contemplând/ acele rânduri de parcă-ar fi fost/săpate-n
piatră. Indignat de avansul/ Capitalismului? Eu, cel mai bun prieten al
Pieţei Libere, al Competiţiei, al ideii/ de Autoreglare şi Dereglementare, de
Stat/ mic, mic de tot?...”. În Germania, tărâm propice experimentelor
literare, lucrurile au stat cu totul altfel. Volumul lui Caius Dobrescu, format
de treizeci şi ceva de poeme, a fost premiat. Şi sunt sigur că germanii nu l-
au considerat pe poet un duşman al capitalismului. De unde însă această
confuzie, derută, în ceea ce priveşte mesajul Odelor? Păi, însuşi autorul ne
(i)luminează: de vină e ironia sa feroce şi, în acelaşi timp, insidioasă: „Dar,
trebuie să recunosc, pe undeva/ sunt şi eu vinovat. Probabil că-n/ limbajul
meu, într-un strat profund, într-o margine/-ndepărtată, persist-acea/
amintire, primordial-luminată de Fulger. Ploaia ce nu mai/ conteneşte.
Mâinile care-mi ridică/ în aer creierul, consacrându-l, şi-apoi îl scufundă din
nou în Apele/ Sugestiei, ale Incertitudinii, printre trestiile/ Ironiei. De un
asemenea ritual nu mai scapi/ niciodată. Limbajul tău devine, din acel
moment, mai puternic/ decât tine. Are forţa coajei de Săpun/ sau de
Banană, curge mereu sau amestecă-ntre ele contururile,/ ca o flacără.
Astfel încât,/ vai, degeaba-ncerci s-aşezi o limită clară/ -ntretine şi
derbedeii care sparg vitrine sau aruncă bolovani/ în capul poliţiştilor ca să
protesteze-mpotrivă Capitalismului/ Global…”. Da, aşa e, ironia lui Caius
Dobrescu este mai mult decât evidentă, o ironie aparte care a devenit
marca sa de stil şi pe care o reîntâlnim şi în romanul Teză de doctorat
(Iaşi: Polirom, 2007). De fapt, cele două scrieri, adică opul de Ode şi
romanul, ar trebui citite împreună pentru a avea un tablou cât de cât
complet al modului în care înţelege un gânditor și un scriitor trecut prin
toate cele de tipul lui Caius Dobrescu mecanismele sociale şi politice
actuale. Ironia sa este una învelită în multiple straturi, fiind, astfel, destul
de dificil a discerne adevăratul mesaj al textului. Odele lasă impresia a fi
organizate într-un discurs al unui maestru într-ale capitalismului către un

2
învăţăcel şi par, într-adevăr, la o privire superficială, neiertătoare cu
societatea de consum, o societate cu acelaşi nevoi ca şi societăţile
anterioare, dar pe care şi le satisface altfel, într-un mod copios şi artificial.
Astfel, avem de-a face, inevitabil, şi cu o libertate la rându-i artificială.
Opulenţa, Acumularea (păstrez ortografia originală cu majuscule) sunt, de
asemenea, iluzii. Nu există Bogăţie sau Sărăcie, ci doar „forme diferite de
Fantezie”. Dar toate acestea nu sunt, de fapt, decât moduri de raportare la
ceea ce numim îndeobşte capitalism, dar nu este vorba despre
capitalismul real, cel care are alte izvoare şi alte scopuri, ci este vizat ceea
ce poetul a numit în mod ironic Cacapipitatalism. Sunt ironizate anumite
temeri legate de un fenomen încă puţin cunoscut sub forma sa autentică
(dar care este, totuşi, aceasta?) în ţările, de exemplu, proaspăt ieşite de
sub bocancul comunist unde există încă anumite reflexe nesănătoase
legate de burghezie/ burghezi, de capitalismul inuman. Şi dacă ne
reîntoarcem la mărturisitorul din Odele dedicate liberei întreprinderi, vom
vedea că nu ezită în a-şi exprima dezamăgirea mai mult sau mai puţin
reală legată de demersul acţiunii sale (să-mi fie cu iertare, dar din nou
citatul redat va fi ceva mai lung pentru a nu pierde prea mult din mesajul
textului, dar şi pentru a sesiza ironia despre care am pomenit mai sus):
„Eu mi-am imaginat cu totul şi cu totul/ altceva. Că vor fi versuri bine
articulate, gândite limpede/ şi enunţate cu claritate. Capabile să/ repună
optimismul în drepturile/ lui naturale, să modeleze/ minţile tinere.// Mi se
părea că nu e deloc/ greu, că există destule/ precedente ilustre. La urma
urmei,/ Faust II, la sfârşit, nu e tot/ o Odă Liberei Întreprinderi? Mi-am/
spus că, din moment ce/ poeţii şi-au pus de-atâtea ori forţele/ mentale-n
slujba unor tâmpenii,/ dac-au slăvit, în chip deşănţat, tirani/ demenţi,
Hitler, Stalin, Mao,/ sau dezaxaţi mediocri, cu beret-nşurubată pe/ creier,
precum Comandantul/ Che, oare n-o fi venit/ timpul să-ncordăm în sfârşit
strunele/ şi spre-a cânta Spiritul Burghez, cu genialul/ său echilibru-ntre
Curaj şi/ Prudenţă,-ntre Riscuri şi Prevedere?”. Putem considera Odele lui
Caius Dobrescu, de ce nu?, o abordare, de cele mai multe ori, pe dos, în
cheie ironică, a unei situaţii, a unui fenomen, de altfel normal.

3
 I s-au reproşat multe acestui volum: că ar conţine prea multe
poeme, că ar fi prea erudit, că Odele ar fi prea lungi, că sunt prezente prea
multe cuvinte cu majusculă etc. Mie, unul, tocmai datorită acestor aşa-
numite „lipsuri” mi-a plăcut opul lui Caius Dobrescu. Abundenţa poemelor/
Odelor nu deranjează, lungimea acestora nici atât. Dimpotrivă, efectul de
ascundere/ocultare a adevăratelor intenţii ale autorului este şi mai
puternic astfel. În ceea ce priveşte cuvintele cu majusculă, nu e ceva nou
la Caius Dobrescu şi cred că face parte din aceeaşi gamă de procedee de
ocultare. Pe lângă o erudiţie demnă de tot respectul, Caius Dobrescu este
şi posesorul unei ironii necruţătoare şi al unui spirit ludic ce-l îndeamnă nu
de puţine ori la jocuri de genul „de-a v-aţi ascunselea” cu lectorul său. De
aici poate şi acceptarea ceva mai dificilă a genului de literatură practicat
de autorul braşovean.