Luan TOPCIU

PARADIGMELE DORULUI
ÎN POEZIA ROMÂNĂ ŞI ALBANEZĂ

Bucureşti 2004

Editura Cartea Universitară

1
 Luan Topciu

PARADIGMELE DORULUI
ÎN POEZIA ROMÂNĂ ŞI ALBANEZĂ

2
 EDITURA CARTEA UNIVERSITARA

PREFA|Ă

Cartea lui Luan Topciu este un exelent studiu de literatură comparată,

demonstrând o deosebită capacitate de a emite judecăţi de valoare ştiinţifică în
domeniul interferenţelor culturale, în lirica română şi albaneză.
Încă de la început, într-un interesant capitol intitulat Balcanii ca spaţiu
cultural, autorul dovedeşte o cunoaştere temeinică a filozofiei româneşti, ilustartă
prin aplicarea noţiunii de spaţiu-matrice la orizontul spaţial şi spiritual al zonei
balcanice, iar faimoasa ondulaţie a „spaţiului mioritic” blagian este generată de
mişcarea care „suie” o nădejde şi „coboară„ o deznădejdie. În susţinerea orientării
cărţii sale, îi propune şi pe Mircea Eliade şi Karl Krumbacher, argumentând raţional
despre această unitate culturală care îşi poate avea originile în Imperiul Bizantin, iar
liantul-în religia ortodoxă. Despre această convieţuire şi convergenţă spirituală au
putut scrie şi istoricii români, înscrişi de Luan Topciu într-o listă revelatorie, de la
Haşdeu, Xenopol şi Părvan până la Iorga.
Această afinitate spirituală este, după părerea autorului cărţii, mai pregnantă
în domneiul denumit de el, al „concordanţelor lingvistice” (în lexic, fonetică etc.)
Fondul comun ilustarat în secolul trecut de B. P. Haşdeu, sau recent de Grigore
Brâncuş şi lingvistul albanez Eqrem Çabej, sublinează raportul şi legătura strânsă, în
spaţiul balcanic, între limbile română şi albaneză.
Convingătoare, lucide, uneori chiar patetice, sunt paginile referitorare la
paralesismul în sfera sentimentului şi în expresia lui lirică în literatura celor două
popoare, a celor două cuvinte, cu aceeaşi semnificaţie dor – mall. Aceste pagini
alcătuiesc un studiu atent, de intuiţie şi critică, relativ la semnificaţia noţiunilor şi
entităţilor exprimate în cele două cuvinte, demonstrând şi o incursiune quasi-
exaustivă a autorului într-o vastă, esenţială bibliografie.
Se urmăreşte, cu atenţie şi participare, cu fine nuanţări critice, istoria
semantică a cuvântului dor, obiectivizarea lui lirică. Se găsesc argumente
convingătoare în opera unor filozofi ca Blaga sau Noica. Aceeaşi deosebită atenţie
critică este acordată, în paralel, şi a cuvântului geamăn albanez mall, considerat
drept temă şi cheie decodificatoare în lirica albaneză. După subtila argumentare a
autorului, se poate accepta plenar afirmaţia sa cardinală că „Dorul s-a născut şi s-a
plăsmuit în condiţiile transhumanţei, al înfrăţiri cu natura…”
Sentimentul dorului generat de străbaterea spaţiului şi de curgerea timpului
se oglindeşte profund în relaţia lui spaţio-temporală în lirica celor două popoare.
(Interesant este studiul aprofundat dor-mall, în tematica erotică, în care aceste
cuvinte-sentiment emblematice sunt considerate dincolo de nostalgie, generatoare

3
de energie existenţiale şi care, după-concluzia lui Luan Topciu, se dovedesc a fi mai
complexe în lirica populară românescă.
Partea centrală a cărţii este dedicată prezenţei dorului în literatura cultă,
română şi albaneză. În paginile sale, autorul va sublinia complexitatea lirismului
individual faţă de lirismul colectiv al folclorului.
Exemplificările care demonstrează o parcurgere de texte determinate de un
talent de traducător şi critic remarcabil conturează evoluţia spectrului semantic al
cuvântului dor în realizările de artă a verbului la Costache Conachi, Iancu şi
Ienăchiţă Văcărescu, Anton Pann, Gh. Asachi, Eliade Rădulescu, D. Bolintineanu, V.
Alecsandri. Un capitol special al acestui centru tematic este consacrat „propulsei”
culminante a dorului în creaţia eminesciană, în care dorul cucereşte atributul
nemărginirii - Un citat din carte deplin revelatoriu: „…Opera eminesciană aduce în
literatura universală cel mai bogat şi cel mai nuanţat univers al dorului” În schimb,
la Lucian Blaga, filozof al culturii, dorul se defineşte în trinomul drum-dor-călător
generând permanent speranţă şi iubire. Senzualitatea generată de voinţa de a trăi
plenar capătă, prin evoluţia lirică a poeziei lui Blaga, caracteristici cosmice. Nimeni
ca el nu a aspirat mai intens către incinta mirifică a curţilor dorului (ţărâmuri de
lumini şi de taine în descifrări cosmogonice) Într-adevăr, poetul este acela care bate
la marile porţi de bronz şi de mister ale lumii, de aici şi de acolo. (Luan Topciu îşi
însumează impresiile directe în fervoarea lecturii care surprinde, cu subtilitate
remarcabilă, miracole în arta poeţilor studiaţi.)
Capitolul dedicat dorului-mall-ului în poezia cultă albaneză este, pentru orice
cititor atent al cărţii lui Luan Topciu, revelatoriu în aria comparatismului, fiind o altă
documentată, clară, istoria a evoluţiei semantice şi tematice a cuvântului
emblematic pentru spiritualitatea celor două popoare. Frecvenţa lui este deosebită
în perioada romantismului, la poeţi care s-au îndreptat către izvoarele senine ale
complexului filon al folclorului. Sunt analizate, cu capacitate participării atente şi a
studiului raţional, opere ale unor scriitori reprezentativi ai literaturii albaneze ca
Gerolamo de Rada, Agostin Ribek, Serembe, Naim Frashëri (poetul „naţional” al
Albanie), Anton Zako Çajupi. De un deosebit interes sunt paginile dedicate existenţei
dorului în opera a trei scriitori albanezi din Bucureşti- Asdren, Poredeci şi Kuteli,
semnificând o treaptă înaltă de elevaţia intelectuală, de meditaţie profundă asupra
eului creator şi a raporturilor cu universul. Trăind şi scriind în România, ei au intrat în
convergenţe spirituale cu literatura acestui popor, sub semnul romanticului
european Eminescu.
Cei trei scriitori sunt prezentaţi în trei excelente medalioane literare în care
sunt evocate aspecte inedite din Bucureşti, considerat capitala Balcanilor şi sediul
unei importante colonii albaneze.
Primul „scriitor albanez bucureştean” este Asdren (1872-1947). Poezia lui
meditativă (cu unele influenţe din Eminescu şi Arghezi) se adresează omului
universal. Al doilea „bucureştean” este Lasgush Poradeci (1899-1987) student la
Belle-Arte şi Teologie în Bucureşti, doctorand la Viena cu o teză despre Eminescu.
Este considerat cel mai important poet al Albaniei moderne, învecinat cu Baudelaire
şi în interferenţă de artă cu poetul cosmogonic, Eminescu. Al treilea medelion ( seria
celor trei este foarte interesantă pentru stabilirea şi caracterizarea raporturilor
culturale europene) e dedicat lui Kuteli (1907-1967), student la Bucureşti, traducător
din Eminescu, care s-a manifestat în poezie, dar mai ales în proza de artă, fiind cel
mai de seamă prozator al literaturii albaneze contemporane. Cei trei scriitori au fost
şi ei dominaţi de magia entităţii dorului, pătrunzând în zone tainice, în vagul
subconştientului, al alienării, al impactului metafizic cu un existenţialism quasi-
oniric. În poezia lui Poradeci, dorul este echivalent cu o „migrare” spirituală cu o

4
valoare absolut acordată cuvântului simbol. Profunda stare onirică acordă calităţi
ermetizante cuvintelor, suscitând satisfacţia cititorului de a le putea descifra
impresionist sensurile arcane. Prin el în poezia albaneză pătrunde poezia misterului,
convingătoare este exegeza critică a paginilor cărţii care analizează paralelismul
Eminescu –Poradeci, ajungând la o concluzie, discutabilă, despre Eminescu, ultimul
romantic european şi postromanticul Poradeci, reprezentant al unei poezii ”mai
moderne şi mai complexe’’.
Luan Topciu îl consideră pe Kuteli demn de intra în aceaşi „matrice stilistică„
Un alt medalion evocator intitulat ”Victor Eftimiu puncte de legătură„ ,scrisă
cu deosebită simpatie intelectuală, este închinat importantului scriitor român de
origină albaneză.
Capitolul V tratează despre dorul în literatura postbelică română şi albaneză,
afirmând prezenţa sentimentului şi cuvâtului la o largă serie de scriitori
reprezentativi din literatura actuală a celor două popoare. Pagini speciale despre
Metafizica dorului în poezia lui Nichita Stănescu, care plasează dorul împreună cu
„motivul oniric al plutirii” (observaţile critice ale lui Luan Topciu sunt dintre cele mai
subtile interpretări ale operei aceluia care va fi totdeauna simbolul poeziei
întrebărilor cardinale ale existenţei). Ca un pandant al valorii artei verbului în aria
albaneză acum, este evocat dorul ca singurătate nostalgică la Ismail Kadare,
„ocupant locului întâi în literatura albaneză de azi” În poezia sa, dorul este inclus
într-o poezie parabolică pe care Luan Topciu o consideră şi cu „accentuată tentă
politică„
În cuvântul său de încheiere, autorul îşi argumentează lucid finalitatea
cercetării sale bazată pe „relevarea semnificaţiei vaste şi complexe a cuvântului şi
sentimentului, comparând cele două literaturi la toate secţiunile pe care le-am
propus-poezia orală, poezie clasică şi poezie contemporană, cu largi explicaţii ale
dorului pe plan lingvistic şi social” Şi putem afirma că a reuşit pe deplin.

Prof. univ. dr. doc. ALEXANDRU BALACI

Membru titular al Academie Române

I. Dorul ca stare de spirit. Contextul socio-cultural.

Introducere
Cuvântul “dor”- în albaneză “mall”-, datorită conotaţiilor semantice specifice
pe care le posedă în ambele limbi, s-a preschimbat deseori într-un cuvânt - temă sau
într-un cuvânt - cheie în poezie, în timp ce sentimentul dorului îl întâlnim ca pe un
motiv fertil în opera multor poeţi din diferite ţări ale lumii. Sentimentul nostalgiei,
singurătăţii, absenţei, desigur, este universal, iar cuvântul în limbi diferite şi la
popoare diferite posedă nuanţe diferenţiate. Această diferenţiere imprimă un accent
special, de multe ori inconfundabil, în literaturile care se bucură de prezenţa
cuvântului.
Definirea “ dorului”, însă, riscă să fie incompletă, mai ales când este vorba de
un sentiment atât de complex, o tristeţe fără obiect, de nostalgica solitudine care
cuprinde sensuri opuse - “dureros de dulce” -, ce cuprinde acea nostalgie călătoare
care ne poartă gândurile şi sentimentele cu acel dor de ducă în spaţiu şi timp: de la o
vărstă la alta, de la un loc la altul, spre o dorinţă puternică, spre o iluzie pierdută,
spre fiinţe sau locuri dragi, unde spaţiul fizic nu coincide cu spaţiul sufletesc, lumea

5
interioară nu coincide cu cea exterioară, lumea reală nu concide cu cea ideală.
Semnificaţia lui indică din capul locului o adâncime sufletească pe care avem voie să
o desemnăm ca fiind o mică poetizare, ca ceva în esenţă liric: singurătate, absenţă,
părăsire, suferinţă, gol sufletesc, dar şi dragoste, bucurie, fericire, aşteptare. "“dorul”
are un caracter difuz şi pare a se plămădi dintr-o stranie colaborare a aerului cu
pământul, în care se logodeşte sublimul, purificat în durere, cu teluricul frământat de
nobile patimi, fapt ce conferă sentimentului o complexitate şi o dimensiune
1
incomensurabilă."
Dată fiind semantica vastă, ce denumeşte o serie întreagă de stări, “dorul” /
“malli” desemnează din punct de vedere psihologic una dintre stările sufleteşti în care
omul se confruntă cu propria-i existenţă, cu retrăirile sale în ipostaza de singurătate,
meditaţie, suferinţă, absenţă a cuiva sau a ceva, de nostalgie, de dragoste, de
pierdere a cuiva sau a ceva etc. Se înţelege de ce cuvântul “dor”/“mall” nu se prezintă
cu o frecvenţă oarecare în textul poetic, ci ca un motiv fecund, ca o formă de
sensibilitate, ca o viziune asupra vieţii.
În centrul atenţei noastre în această carte este cuvântul “dor”, respectiv
“mall”, ca formă de desemnare a sentimentului. Ca atare, cuvântul este forma
semnificantă minimală a limbajului, unitară funcţional, caracterizată prin coeziune
internă a constituenţilor ultimi şi prin capacitatea de a pune în acţiune, la nivelul
frastic şi transfrastic. Raportarea curentă la realitatea extralingvistică, corectată de
precizarea că, de fapt, cuvântul exprimă relaţii între concepte, a pus în evidenţă
polisemia referenţială. Cuvântul “dor”/”mall”, ca orice cuvânt în general, nu este doar
un semn ci o “materie asociativă”, un “nod de semnificaţii”, dotat cu puteri
generatoare, care trimite la restul limbajului după modelul sistemului vaselor
comunicante. B. Tomaşevski va spune: “Dacă vom izola artificial cuvântul şi ne vom
concentra atenţia asupra lui, în locul unui sens precis vom depista o mulţime de
asociaţii semantice posibile, potenţiale. Asociaţiile semantice amintesc natura
atomului chimic. Atomul de hidrogen nu este o realitate chimică şi nu există izolat în
natură. Unit însă cu un alt atom de hidrogen va da gazul hidrogen, în alte combinaţii
2
va da apă, clorură de amoniu etc.” Minunata putere a cuvântului, comentată de
Gorgias, care-l vedea “suveran atotputernic...capabil să oprească panica, să alunge
durerea, să oprească mila şi să producă bucurii”, în acelaşi timp sursă a unei
“vătămări plăcute” şi a înşelăciuni, se explică prin participarea la producerea
stratificată a sensului, asigurată de trecerea reciprocă de la unităţile mari la unităţile
3
mici.
În prezenta carte, cuvântul “dor”/”mall” se va supune unei abordări, făcând
abstracţie de context ca o “sintagmă autonomă”, valorificat atât în planul expresiei,
cât şi în cel al conţinutului, şi în mod deosebit, ca unităţi ale textului poetic. În limbajul
poetic, cuvântul este reificat şi posedă o dublă relaţionare. G. Spet deosebeşte
relaţionarea “denotativă” de cea “artistică”. Pentru reprezentanţii poeticii moniste,
cuvântul poetic se remarcă prin “gradul de valoare” de natură asociativă care apare
doar în opera literară. Limbajul poetic nu este diferit de cel “practic”, ci grefat pe
acesta. În cazul nostru, valoarea cuvântului poetic “dor”/ ”mall”, depinde şi de istoria
înmagazinată în el, sub raport ontogenetic şi filogenetic, de valoarea operei ca întreg,
de “forma-sens” care ia naştere prin actul scriptural.
Cartea de faţă pleacă de la ideea că specificul şi structura distinctivă a unei
literaturi nu se desprind numai din cercetarea autorilor în mod sistematic, cronologic
sau după alte principii, ale curentelor sau ale genurilor în care se încadrează opera lor
literară, ci şi din aceea a motivelor. Dar dacă un motiv apare izolat, revenind numai
după mari interstiţii, el nu mai reprezintă un dat specific al literaturii în care
1
Elena B[lan - Osiac, “Sentimentul dorului ]n poezia rom[n[, spaniol[ =i portughez[”, Bucure=ti, 1983,
pag. 65.
2 B. Toma=evski, “Teoria literaturii poetica”, Ed.Univers, Bucure=ti, 1973, p.36.
3 Terminologie Poetica, Retorica, Editura Universit[\ii “ Ed. Universit[\ii Al.I. Cuza”, Ia=i 1994, p.142.

6
întâmplător se integrează. Intră atunci în categoria fie a excepţiilor, fie a accidentelor,
care nu pot defini efectiv acea fizionomie literară naţională sau regională. Tocmai
acest considerent ne face să ne gândim că prezenţa motivului “dorului “/ “mall”-ului în
literatura română şi albaneză, cuvânt cu un statut previlegiat, este reprezentativă în
literaturile respective. Exemplificările motivului pe care le-am selectat în prezenta
lucrare, se raportează la folclor şi aproape exclusiv la scriitorii mari ai literaturi
române şi albaneze, aceştia fiind singurii purtători ai trăsăturilor noastre
inconfundabile.
În prefaţa lucrării sale monumentale, “Terra - Introducere în geografie ca
ştiinţă” (1931), Simion Mehedinţi arată că, privite din unghiul răspândirii lor, există
atât în lumea animală cât şi în cea vegetală organisme euriterme şi stenoterme.
Primele sunt acelea ale căror condiţii naturale le permit să se extindă şi să trăiască pe
întreaga planetă. Celelalte, dimpotrivă, nu vieţuiesc decât în anumite regiuni, dincolo
de care nu pot să reziste biologic.
Această distincţie îşi află o certă extrapolare şi pe plan literar. Motivul iubirii, al
morţii, al familiei, al anotimpurilor, al patriei, etc. pot fi numite euriterme. Motivele
limitate, care se găsesc în anumite regiuni, care cuprind într-însele şi aria noastră
balcanică, le putem numi stenoterme.
Studiind starea de dor ca fenomen literar, pe plan universal, se poate
constata că scriitori din cele mai diverse colţuri ale lumii au privit viaţa şi au tratat-o în
operele lor dintr-o perspectivă asemănătoare. Dacă solitudinea nostalgică şi
singurătatea pot fi considerate motive euriterme universale, cu o răspândire foartă
largă, părerea nostră este că motivul dorului, respectiv “mall”-ului, prezentat, de
altfel, într-o gamă nesfârşită de ipostaze: de la durerea “plăcută” la suferinţa
arzătoare, de la nostalgia vagă la nostalgia - dragoste şi nostalgia - fiinţă iubită, de la
dor statornic, la dor - destin, la dor mutabil, pribeag; de la nostalgia-obsesie la
nostalgia-visare, face parte din motivele stenoterme, dezvoltat în zone geografice
limitate, respectiv aria balcanică, iberică etc, cu o anumită explicaţie de ordin istoric,
psihologic, socio-cultural, metafizic etc. Este o dovadă în plus următorul fapt:
corespondentul cuvântului “dor” / “mall” nu există în toate limbile, nici în cele
învecinate şi nici în acelea de care istoria limbii române este strâns legată (limbile
romanice, slave etc.).
Acest motiv, de o cuprindere multiseculară, a putut să se imprime în accentele
cele mai intime ale existenţei ambelor popoare, român şi albanez. Elementul pe care îl
supunem aici investigaţiei, motivul dorului, adică semnificatul, nu există separat de
natura semnificantului - a constituţiei literare - pe care o cere în mod special spre a se
exprima. Este vorba de o unitate, în care intră şi substratul structural. Motivul, deci,
atrage după sine un întreg dispozitiv stilistic, aşa cum se va vedea chiar din seria
ilustrărilor noastre.
În această carte tindem să aducem asemănări legate de motivul “dorului” /
“mall”-ului în cele două literaturi, în lirica românească şi albaneză, printr-o limitare
geografică. Considerându-l un motiv stenoterm în literaturile respective, încercăm să
privim fenomenul ca făcând parte dintr-o serie de paralele de ordin istoric, socio-
cultural, geografic, filozofic, lingvistic, folcloric, psihologic etc. Paul Van Tieghem, la
începutul secolului nostru, considera literatura comparată: ” studiul relaţiilor ce unesc
4
două sau mai multe literaturi” , şi îşi găsesc ecouri în acea delimitare destul de
curentă a disciplinei în chestiune ca ”o perspectivă cuprinzătoare şi clară a
raporturilor dintre diversele literaturi naţionale, dintre opere şi scriitori, aparţinând
5
unor epoci şi zone de cultură diferite”. Brunel şi Chevrel declară: ”Impulsia originară
a demersului comparatist este deschiderea faţă de altul, cel care nu scrie ca noi, care

4 U. Pichois et Andre Rousseau, La litterature comparée, Paris, Armand Colin, Paris, 1967, p.8.
55 Pierre Brunel et Yves Chevrel, Precis de litterature comparée, P.V.F. Vendome 1989, p.2

7
este el însuşi în diferenţa şi originalitatea sa. Întâlnirea de culturi şi întâlnirile de
6
persoane merg împreună”.

a) BALCANII CA SPA|IU CULTURAL

Spaţiul-matrice, ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea
să fie un pervaz, până la un punct comun unui grup
întreg de popoare,
bunăoară popoarelor balcanice.

Lucian Blaga

Putem vorbi oare de un spaţiu cultural comun în Balcani? Această scurtă

întrebare ar părea să ridice o problemă simplă la care s-ar putea răspunde simplu prin
da sau nu. Răspunsul ar putea fi afirmativ pentru cei obişnuiţi a-şi reprezenta Balcanii
prin stereotipuri convenţionale, şi în consecinţă, echivalează un presupus “spaţiu
cultural balcanic”, cu caracter pasional. Starea de dezordine şi simţământul de
neorânduială asociate acestei regiuni a lumi - toate diferenţează sud - estul european
de normele vieţii civilizate din Europa de nord-vest. Însă, tot atât de bine, răspunsul
poate să fie şi negativ. Cum şi-ar putea oare cineva imagina că într-o regiune, care de-
a lungul istoriei sale a devenit sinonimă cu dezbinarea şi confruntarea violentă, ar
putea exista un spaţiu cultural comun. El se poate defini prin aceea că elementele
culturale sunt comune şi fac parte dintr-un sistem comun de gândire şi valori.
În lucrarea lui L. Blaga, Spaţiul mioritic, găsim o aplicare a teoriilor pe care
autorul le-a formulat în studiile antecedente, o aplicare la realitatea şi fenomenul
cultural românesc. Aşa cum observă G. Călinescu, Blaga este “cel dintîi care a încercat
să ridice un sistem filozofic integral, cu ziduri, cu “cupolă” şi să dea acestei filozofii o
aplicare la realităţile naţionale”. Este pentru întâia oară când stilul românesc e privit
prin prisma filozofică şi în cadrul unei filozofii a culturii, pentru întâia oară când e
încadrat într-o viziune filozofică despre cultură. Blaga vorbeşte despre un orizont
spaţial şi despre accente sufleteşti pe care orizontul le dobândeşte din partea unui
destin uman, al unui destin alcătuit din anume duh şi din anume sânge, din anume
drumuri, din anume suferinţi. Blaga vorbeşte despre orizontul spaţial al
inconştientului, care, după părerea sa, este o realitate psiho-spirituală mai adâncă
şi mai eficace decât ar putea să fie vreodată un simplu sentiment. Orizontul spaţial al
inconştientului poate dobândi cu adevărat rolul de factor determinant pentru structura
stilistică a unei culturi sau a unei spiritualităţi, fie individuale, fie colective, pe care el îl
numeşte spaţiu-matrice.
Orizontul spaţial inconştient nu e o simplă corespondenţă a peisajului ambiant,
e ceva mai mult: e corespondenţa unui spirit, în cazul de faţă orizontul “spaţiului
mioritic” e corespondenţa unui spirit care îşi are “suişul şi coborâşul, înălţările şi
cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfărşit”. În realitate “spaţiul
mioritic”, orizontul unui spaţiu ondulat, exprimă articulaţiile unui suflet ce “suie” o
nădejde şi “coboară” o deznădejde, exprimă spaţiul ondulat în alternanţa de reliefuri
ce le implică, exprimă orizontul incoştient al unui suflet în permanentă alternanţă de
accente, în permanentă alternanţă de naturi ale stărilor sufleteşti, ale sentimentelor
ce le încearcă. Alternanţa “deal-vale” ce străbate o doină, nu e o simplă oglindire a
66ibidem.

8
peisajului ambiant; acesteia îi corespunde o alternanţă de stări sufleteşti: melancolia
aici mai grea, aici mai uşoară; aici pesimismul unui destin implacabil, aici optimismul
unei posibile scăpări de sub fatalitatea lui.
"Spaţiu - matrice, ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea să fie un
pervaz, până la un punct comun unui grup întreg de popoare bunăoară popoarelor
balcanice (s.n.). Fireşte - scrie savantul român în studiul său, - pe noi ne interesează
fenomenul românesc. Deocamdată trebuie să facem abstracţie de toţi vecinii, şi mai
ales de problema în ce măsură aceşti vecini au fost contaminaţi de duhul spaţiului
7
nostru."
Deşi autorul face abstracţie de concordanţele posibile ale acestui spaţiu cu
celelalte popoare balcanice, scopul lui este conturarea unei filozofii naţionale. În
încercările sale de a găsi o geografie a orizontului spaţial al inconştientului, el simte
nevoia să se extindă în meleagurile balcanice. De altfel, Blaga se va exprima: "Căci
orizontul spaţial inconştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, nostalgia plaiului.
Această nostalgie neînduplecată a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe
toate coamele Carpaţilor, de la apa Dunării până în Maramureş, de aci mai departe
până-n Moravia, sau invers, şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până în Panonia,
adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui
orizont inconştient. În veacurile crepusculare, în tot timpul lungului preludiu al
formaţiunilor etnice actuale, atunci când românul nu avea nici un fel de patrie, plaiul,
8
sfântul plai, sancţionat de un anume sentiment al destinului, îi ţinea loc de patrie.“
Blaga, în încercarile sale teoretice de a prezenta orizontul spaţial al
inconştientului, lasă o uşă deschisă pentru un asemenea spaţiu la popoarele
balcanice.
Popoarele balcanice, cu mici intervale de separaţie, au trăit aproape
întotdeauna laolaltă. Sub forma dominaţiei macedonene, romane, bizantine sau
turceşti, aceste realităţi au impus lumii balcanice, aproape totdeauna, ritmul unei
respiraţii unitare.
“La Péninsule Balkanique présente une composition ethnique d’ une variété sans
pareille en Europe et même dans le reste du monde. Des couches albanaises,
aroumaines et slaves qui s’ étendent jusqu’ au coeur de la Gréce; une immigration
grecque à travers la Thrace, la Macédoine et l’Epire jusque dans l’Albanie méridionale
et le long de toutes les côtes; des infiltrations bulgares dans les plaines de Valachie et
des infiltrations roumaines jusque dans les vallées des Balkans et au centre de la
vielle Serbie; ce ne sunt là que quelques-uns des aspects de cette mosaïque de races
que l’on rencontre aujurd’hui dans la Péninsule. Dans certaines régions – comme par
exemple en Albanie et en Macédoine – on truve, les uns à côté des autres, des villages
9
slaves, grecs, aroumains, albanais et turcs.”
“Lucian Blaga şi Mircea Eliade constituie doi termeni de referinţă nu numai
10
pentru meditaţia românească asupra culturii” , dar şi pentru meditaţia balcanică
asupra culturii. Blaga, în postura de teorician literar defineşte opera literară ca pe un
“cosmoid”, aducând în acelaşi timp precizări decisive pentru studiul metaforei. “Poetul
şi filosoful îşi clădeşte opera pe conceptul unghiular de gândire mitică teoretizat în
volumul “Daimonion” (1926), pentru a fi reluat în cunoscuta “Triologie a
culturii”(1935). Pornind de la poziţia geo-politică, Blaga subliniază caracterul de
sinteză al culturii române şi pe de altă parte, dezvoltarea acesteia în salturi
7 Lucian Blaga,”Despre dor”, ]n vol. “Triologia culturii”, Bucure=ti, 1944. p.56.
8 Lucian Blaga, ibidem.
9 Victor Papacostea, “La peninsule balkanique et le probléme des études comparées”, Balcanica,
NCMXLIII, Bucure=ti, martie 1944, p. 14.

10 Mircea Muthu, “Alchimia mileniului”, Lucian Blaga ]n “orizontul” cultural sud - est european., Editura
“Cartea Româneasc[”, Bucuresht, 1989. p.20.
11
ibidem.

9
recuperatoare. Cultura franceză se oferă ca “model” spre deosebire de cultura
germană ce a avut necontenit gustul “individului” şi al “particularului”. Dacă influenţa
culturii franceze se consideră modelatoare, cea germană, spune Blaga, este de tip
catalitic, în sensul că ea a avut “mai puţin caracterul unui model de imitat, cât
caracterul unui apel la propria fire, la propriul duh etnic. Or, momentele de ecloziune
din literatura română sunt prezidate de întâlnirile intermitente cu valorile culturii
germane. Altfel spus, latura mediteraneană, solară, se întâlneşte cu cea nordică,
nocturnă, în sinteze cum sunt creaţia lui Eminescu, sau mai târziu, a lui Blaga însuşi.
Cele două tipuri de sensibilitate se întâlnesc însă pe fondul rezistent al unei
sensibilităţi populare (ţărăneşti). Locul său geometric, ar fi satul arhaic, considerat ca
un “centrum mundi”, etern, neschimbat de istorie. Această absolutizare a funcţiei
satului atemporal este dublată de interesul poetului şi filozofului pentru mituri,
explicându-se, în parte, deschiderea sa către literatura expresionistă a timpului, ca
expresie a forţelor “elementare” şi “anonime” pe care Blaga le regăsea, de altfel,
11
studiind expresionismul sui generis din arta bizantină sau indiană. Blaga a înlesnit
recunoaşterea perimetrului larg al interesului pentru creaţia populară pe care el l-a
demonstrat, de altfel, în ansamblul activităţii sale. În iunie 1937, cu prilejul discursului
de recepţie la Academie, făcând elogiul satului românesc, cel care, pe urmele lui
Goethe, căutase “fenomenul originar”, elogia acum “satul-idee”: “ Fiecare sat se
simte, în conştinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om
se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile
vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la
totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile
12
de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită” “Blaga va reveni la această
accepţie de “sat-model”, de “sat idee” consevator şi impermeabil la civilizaţia
modernă. Născut la sat, Blaga îl va considera întotdeauna ca pe un loc privilegiat:
“Satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un
destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărui orizont nu mai există
13
nimic”. Satul rămâne, împreună cu folclorul său, izvorul dintotdeauna al activităţii
româneşti, concluzie la care Mircea Eliade subscrie extinzând în acelaşi timp
cercetarea întregului sud-est european.(s.n). Cred că Blaga nu se înşală, numai că
sursa creativităţii româneşti are o altă explicaţie, mai plauzibilă: “ La culture
folklorique est nourrie de ce que j’ai appel le christianisme cosmique, c’est-a-dire un
christianisme où l’élément dogmatique se devine à peine” În acelaşi Jurnal, Eliade
observa că “Singur ţăranul Europei Orientale a păstrat dimensiunea cosmică a
creştinismului”... |ăranii din Europa orientală au înţeles mult timp creştinismul ca “o
liturghie cosmică” convingere hrănită de “sentimentul solidarităţii cu ritmurile
cosmice”. Creştinismul cosmic e deci “dominat de nostalgia după o natură sanctificată
14
încă înainte de prezenţa divinităţii”.
Această importanţă a folclorului, a mitului, a ritmurilor cosmice, în sfârşit a
“satului idee”, “a nostalgiei după natura sanctificată” sunt prezente mai mult sau mai
puţin pe mai toate meleagurile balcanice.
O abordare posibilă, în sprijinul ideii de “spaţiu spiritual comun balcanic”, ar fi
cea antropologică, o încercare de a recupera valorile comune şi credinţele aşa cum
sunt ele exemplificate în comportamentele şi formele expresiei simbolice la origini.
Antropologii şi cercetătorii folclorului au examinat de multă vreme obiceiurile sau
cadrele normative comune mai ales la populaţiile de ţărani din diverse regiuni ale
Balcanilor.
Un exemplu important, de pionierat, a fost cercetarea pe teren a lui M. E.
Durham la începutul secolului al XX-lea, în cadrul căreia au fost inventariate obiceiuri
11
1212Lucian Blaga, “Elogiul satului românesc”, discursul de recep\ie la Academia Român[.
13 Mircea Muthu, ibidem.
14 ibidem

1
0
comune ce nu ţineau seama de diferenţele religioase dintre culturile tribale creştine şi
musulmane din Albania, Bosnia şi Muntenegru. Pe de altă parte, abundă datele
etnografice privitoare la motive balcanice comune în arta populară decorativă, în
poezia şi baladele populare, precum şi un mare număr de proverbe comune. Pe baza
acestor mărturii etnografice se poate construi o argumentaţie plauzibilă în sprijinul
unui sistem de valori comun în Balcani. Această bază comună a fost pusă la îndoială
nu atât pe baza veridicităţii dovezilor empirice sau a unor principii metodologice, ci
mai de grabă pornindu-se de la pretenţiile şI contra-pretenţiile naţionaliste legate de
15
caracterul etnic “autentic” al formelor de expresie populară simbolică.
Legaţi inextricabil, din punct de vedere geografic, de Europa, dar constituiţi,
din punct de vedere cultural, ca “altceva”, Balcanii au devenit cu timpul obiectul a
numeroase frustrări culturale, politice şi ideologice, ajungând să reprezinte summum-
ul trăsăturilor negative şi reperul care a servit construcţiei, prin contrast, a imaginii
16
pozitive şi automăgulitoare a “europeanului” şi “ occidentalului”.
Aproape în toată Peninsula Balcanică -întocmai ca o punte de legătură există
elementul românesc prin prezenţa aromânilor. Despre existenţa românilor balcanici
vorbesc cronicarii bizantini şi cronicarii români. Miron Costin, în Letopiseţul său, a fost
primul care i-a pomenit: “ Sunt dara aceşti cuţovlahi (cum le spun vecinii lor, şi încă cu
dânşii am vorbit) nu mai osebiţi nici un chip, nici în une obicee, nici în tărie şi faptura
trupului decât românii acestia, şi limba lor românească ca acestora, numai mai
stricată şi mai amestecată cu această proastă grecească şi turcească; pentru că
foarte puţini, cum s-au zis, au rămas la nişte munţi trăgându-se de locuiesc, care se
întind în lung de lângă Ianina a Pindului până spre arbanaşi lângă Elbasan unde zic, în
sate numai locuind /.../ şi locurile unde locuiesc le zic Vlahia, iar tării acesteia îI zic
Vlahia cea mare”. În “Istoria românilor din Peninsula Balcanică” (Albania, Macedonia,
Epir, Tesalia). N. Iorga îi defineşte astfel: “ Români din Pind - odinioară şi din Balcani -
care poartă în istorie, ca şi fraţii lor de la Dunăre şi Carpaţi, numele de vlahi, pe care li
- au dat bizantinii, ca şi germanii, slavii şi maghiarii, şi care numesc dar numai unii
dintre dânşii, aromâni sau armâni, formează o parte desfăcută, izolată în mai mare
parte, deznaţionalizată şi impiedicată prin vicisitudini numeroase de a forma un stat
17
deosebit, a “ romanităţii din Orient” . Mai departe tot el explica originea acestora:
“...ei s-au coborât din nord spre Adriatica, din Albania, unde unii dintre dânşii au
rămas până în zilele noastre, în vecinătatea imediată a Durazzului, precum şi în Epir,
unde între Ianina, Grebena şi muntele Gramos, ei formează încă majoritatea populaţiei
şi pe cele două povârnişuri ale Pindului, de la muntele Gramos până la Agrafa. Şi
aceasta nu s-a putut întâmpla decât în momentul invaziunii slavilor, căci aceşti români
păstrează teritoriul rămas supt autoritatea împăratului. Această migraţiune din
teritoriul slav în teritoriul grec este dovedită prin numele chiar de “vlahi” dat de
18
bizantini românilor “ Filologic se consideră că dialectul aromân prezintă aceeaşi
structură a limbii latine ca şi limba română ceea ce este o dovadă că ambele au avut
aceeaşi evoluţie istorică şi tendinţe cu aceea a românilor de pretutindeni, deci
spiritualitatea românescă este unitară pe întregul spaţiu balcano-carpato-dunărean.
Merită să amintim numai faptul că în dialectul aromân se găseşte cuvântul “dor” cu
tot spectrul semantic (lucru abordat într-un alt capitol) şi o bogată literatură legată de
acest cuvânt şi motiv. Acest spaţiu spiritual este conturat geografic cu mult timp în
urmă.

15Paschalis M. Kitromilides, “Mentalitatea Balcanic[” istorie, legend[, imagina\ie”,]n rev. “Secolul 20”,
7-9, Bucure=ti 1997, p.77
16 Maria Todorova, “Balcanii: de la descoperire la inven\ie”,]n rev.” Secolul 20”, 7-9,Bucure=ti, 1997.
p.92.
17 Nicolae Iorga, “Istoria românilor din Peninsula Balcanic[(Albania, Macedonia, Epir, Tesalia etc.,)”
Bucure=ti, 1919. p.3
18 Ibidem. p.4-5.

1
1
 O parte din regiunea sus-menţionată pare a se afla pictată într-una din cele
mai importante opere bizantine, anume “ Alexiada” a Anei Comnena. Cronica acestei
opere cuprinde la un moment dat ceea ce autoarea numeşte “Descrirea Munţilor
Balcani”: “ Acest Haemus este un munte care se întinde pe o lungă suprafaţă aşezat
paralel cu Rodope. Începe de la Pontul Euxin şi îndepărtându-se puţin de cataracte, se
întinde până în Illyricum; cred că, deşi e tăiat de Marea Adriatică, se ridică din nou pe
malul dimpotrivă şi se sfârşeşte în pădurile hercynice. De ambele părţi ale sale
locuiesc neamuri multe şi foarte bogate, la nord-dacii, la sud-aceiaşi traci şi
19
macedonii” Dacă Alexiada, fiind recunoscută şi clasificată prin stilul literar al lecturii
ca o operă de genul Iliadei lui Homer, ar putea să trezească îndoieli asupra rigorii
ştiinţifice, ni se pare mai mult decât coincidenţă faptul că Vasile Pârvan, istoric şi
arceolog, face următoarea descriere, similară cu cea a scriitoarei bizantine: “Pe toată
coasta Pontului stâng, de la Bizanţ până la gurile Dunării, iar în interiorul continentului
până către Dunărea panonică şi macedonicul Axios locuiau Thracii. Şi anume, de la
Propondidă până la Haemus, triburi odrysice, de la Haemus la Dunăre, Geţii cei
20
nemuritori”
Karl Krumbacher scria că "Toate popoarele Peninsulei Balcanice, împreună cu
insulele înşirate în est şi vest şi cu o mare parte din Asia Mică, le putem cuprinde într-
o mare unitate culturală, al cărei fundament istoric îl constituie fostul Imperiu Bizantin,
21
iar cimentul religia ortodoxă."
Despre această convieţuire milenară se vor pronunţa în operele lor şi multe
alte personalităţi ale culturii române printre care A.D. Xenopol, Nicolae Iorga şi B.P.
Haşdeu. Datele multiple puse la dispoziţie de ei şi de toţi cercetătorii care, mai mult
sau mai puţin, au adus o contribuţie în desluşirea unor raporturi de vecinătate strânsă,
duc toate la o concluzie de ordin spiritual.
“ Convieţuind în strânsa interdependenţă, de cele mai multe ori în cadrul aceluiaşi
sistem economic, administrativ şi politic, practicnd un necontenit schimb reciproc de
valori materiale şi spirituale, popoarele balcanice au căpătat, pe lngă diferenţele
specifice, caracterele comune ale unei “mari familii umane”, sensibile la toate
22
manifestările istorice”.

b) CONCORDAN|E FOLCLORICE
“Folclorul este dorul de a te întoarce acasă. Fugi ce fugi, dar te mai întorci şi
acasă”
Nichita Stănescu

În domeniul folclorului comparat se pot observa o serie de apropieri la

popoarele balcanice în legende, poveşti, ghicitori, proverbe, cântece populare, muzică
şi instrumente populare, dansuri etc. Toate aceste componente reprezintă domenii
interesante de cercetare.
Savantul german Karl Dieterich, la începutul secolului nostru, va întreprinde un
studiu comparativ despre poezia populară a popoarelor balcanice, cercetând
elementele comune, figurile, stilul etc. În acest studiu autorul observă că începutul
cântecelor printr-o figură de stil luată din natură este asemănătoare la mai toate
popoarele balcanice cum ar fi căzu roua şi înmuie pământul (alb. ra një vesë e zbuti

19 Comnena Ana. “Fontes Historiae Daco-Romaneoe,” vol III, Editura Academiei Române, Bucure=ti
1975, pag.119.
20 Parvan Vasile, “Gânduri despre lume =i via\a la greco-romanii din Pontul Stâng”. Comunicare
\inut[ la Academia Român[, Bucure=ti 1920, p.17-18.
21Karl Krumbacher, Byzantinische Zeitschrift, 8, 557, vezi E. Çabej, “Studime gjuhësore”, Rilindja,
Prishtinë, 1975.
22 Cornelia Papacostea – Danielopolu, “Civiliza\ia romneasc[ =i civiliza\ia balcanic[”, Ed. Eminescu,
Bucure=ti, 1983, p. 16.

1
2
dhenë), a înflorit mărul, a înflorit părul (alb. lulëzoi molla, lulëzoi dardha) etc.
Asemănătoare sunt şi metaforele, comparaţiile folosite în descrierea femeii, obiectul
cu care se face comparaţia fiind acelaşi: trupul ca chiparosul (alb. trupin si selvi /
qiparis), sprâncenele găitan (alb. vetullat gajtan), ochii ca filigeanul (alb. syrin si
filxhan), nasul ca lumânarea (alb. hyndën si qiri), gura ca o cutie (alb. goja si kuti),
dinţii ca mărgăritarul (alb. dhëmbët si inxhi), mijlocul ca un inel (alb. belin si unazë)
etc. Dieterich a arătat că aceste metafore sunt în majoritate de origine orientală şi au
23
pătruns în Balcani prin intermediul Bizanţului.
Comune putem considera un număr mare de motive din poveştile populare.”Sigur
este că unele subiecte de basme, balade, colinde etc. comune grecilor şi românilor
sau acestora din urmă şi albanezilor (popoare care pot fi socotite, în retrospectivă
genetică, autohtone în zonă) aparţin unui fond comun străvechi, anterior, probabil, cu
mult, momentului ruperii imperiului roman şi celui al despărţirii celor două grupe ale
romanităţii orientale (e vorba de basmele şi baladele fantastice, ori de cele din ciclul
24
familial sau nuvelistic etc.)” Maximilian Lambertz a relevat aceste motive în opera
sa “Poveşti albaneze”, publicată în 1922. Unele dintre aceste figuri sunt: “Frumoasa
pământului” (alb. E bukura e dheut), “Divul” (alb. Divi), “Kuçedra” (Balaur), “Arapi”,
25
printre care unele de origine orientală.
Concordanţele balcanice sunt numeroase şi merită cercetări şi studii
comparative în continuare. În cadrul abordării subiectului pe care l-am propus, ne
interesează îndeosebi relaţiile albanezo-române.
Paralelele şi concordanţele dintre folclorul albanezilor şi al românilor sunt
dovezi ale unei convieţuiri strămoşeşti. Aceste paralele relevă totodată faptul că
mediul vieţii şi modul de trai au fost extrem de apropiate, iar conţinutul spiritual
precum filozofia vieţii comune. Faptul că unele dintre aceste concordanţe nu le
întâlnim la alte popoare balcanice, aflate între albanezi şi români, a făcut ca unii
cercetători, mai ales G. Weigand, să le considere de sursă tracă. Sunt menţionate
printre altele obiceiul de a desena pe corpul omului (tatuaj), întruchiparea comună a
Zânei şi a Balaurului sau a altor fiinţe mitologice, modul cum se cântă cântecele,
ritmul şi melodia lor etc. În afara creaţiei orale, cercetătorii au observat asemănări şi
în domeniul etnografiei şi culturii materiale (costume, vase pentru pregătirea
26
produselor lactate, elemente din sfera pastorală etc.) .
Cercetătoarea româncă, Emilia Comişel, în articolul său, publicat în 1960, sub
titlul "O cercetare de folclor în R.P.Albania" menţionează aceste paralele: "Ritualul
nunţii cuprinde cântece vechi, dansuri, ritualuri, cântece pentru mireasă executate în
grup, cu o factură melodică arhaică şi cu o mare varietate de ritm, acestea fiind
acompaniate de instrumente doar din punct de vedere ritmic, (cu def), obiceiul de a
acoperi mireasa cu o eşarfă roşie, de altfel, obicei şi la români, atestat de către
Dimitrie Cantemir în secolul XVIII, (astăzi acest obicei fiind dispărut), terminologia
27
comună ca cea din folclorul român "krushk"-cuscru..."
În Balcani, cât şi în afara acestora, este răspândită şi legenda zidirii unei
femei vii la temelia unui pod sau a unei cetăţi cu scopul ca noua construcţie să
dureze. Această legendă este localizată la o cetate (în Shkodra, Porto Palermo) sau la
un pod (în Dibra, Berat, Goricë etc). În afara folclorului albanez, motivul se întălneşte
la sârbi şi la bosniaci, unde referirea se face tot la cetatea din Shkodra. În Grecia
legenda se referă la podul Marto, iar la români la Mănăstirea Argeşului. Merită să fie
pomenit aici excepţionalul studiu al lui Mircea Eliade din De Gilgamesh a Gengis Khan
23 Dic Volksdichtung der Balkanländer in ihren gemeninsamen Elementen, Zeitschrift des Vereins für
Voskunde XII(1902),145-55, 272-91, 403-15
24 George Muntean, “Interpret[ri =i repere”, Junimea, Ia=i 1982, p.59.
25 Maximilian Lambertz, Die Volkspoesie der Albaner 6.
26 Eqrem Çabej, Hyrje në historinë e gjuhës shqipe, (Introducere ]n istoria limbii albaneze)Tirana,
1971,pag 171
27 Comi=el, E.: “O cercetare de folclor ]n R.P. Albania, ]n Revista de folclor”, nr.1-2, 1960, p.169-170

1
3
despre această legendă. Asemenea legendei Meşterul Manole din literatura orală
română, există în folclorul albanez numeroase variante, dintre care unele nu au văzut
28
încă lumina tiparului . Balada Meşterul Manole este un exemplu tipic care - ar putea
invoca modul original în care un motiv universal a fost asimilat de literatura română
şi albaneză. Complexul de credinţe despre jertfa zidirii cunoaşte, după cum au
demonstrat G. Cochiara, M. Arnaudov, G. Megas, D. Caracostea, Ov. Papadima, Adrian
Fochi şi alţii, o circulaţie eminamente planetară. Ca motiv literar literatură, el circulă în
spaţiul sud-est-european, caucazian şi central european, accidental putând fi întâlnite
şi în alte locuri. În spaţiul românesc a luat forma de legendă, colindă şi mai ales de
baladă etc. Aici “scenariul mitico-ritual”, cum numeşte Mircea Eliade schemele
generale, cunoaşte, în realizările centrale o înfăţişare unică. În nordul Albaniei, se
întâlnesc variante care se referă la zidirea unei cetăţi, în sud-estul ţării, predomină
variante care se referă la construcţii de poduri, alături de care apare, mai rar, varianta
referitoare la biserici. Fără a analiza legenda, în susţinerea paralelelor folclorice
albanezo-române, aducem o variantă care se întâlneşte în Albania, unde locul zidirii
este o biserică, aşa cum vedem în versiunea română. Cumpănirea dintre epic şi liric,
dintre temporalitate şi etern, dintre moarte, natură şi creaţie, dintre orgoliu, umilinţă
şi eroism a căpătat aici o structură definitorie, creatorul răscumpărând atât jertfa
soţiei, jertfă care va continua să existe în eternitate împreună cu creaţia sa. Această
variantă se întâlneşte în satul Lin (judeţul Pogradec) şi se pare că este singura în
spaţiul albanez. Credem că această variantă poate să aibă legătură cu varianta
română. L. Djamo consideră că existenţa acestui motiv în mai multe ţări balcanice
este o veche moştenire traco-dacică. “ Problema trebuie analizată în complexitatea ei,
dar existenţa a două legende despre cetatatea aceluiaşi oraş Scutari, (în limba
albaneză Shkodra, în sârbo-croată Skadar), cu aceeaşi temă a zidirii poate constitui o
dovadă a circulaţiei motivelor, dar şi a faptului că aceste legende erau cântate în
diferite limbi, la diverse reuniuni populare, şi reprezintă probabil un fenomen de
29
substrat, o veche moştenire traco-dacică.”
Neavând ca scop evidenţierea întregului fond comun al folclorului albanez şi
român, am menţiona totuşi încă un alt fapt, de altfel revelator, despre relaţiile
culturale albanezo-române, în scopul prezentării unor coordonate ale orizontului
spaţial al inconştientului redate de L. Blaga. În "matricea stilistică" a unui grup de
popoare, pe care însuşi Blaga le sugerează, preocuparea sa rămânând totuşi
dezvăluirea spaţiului naţional "botezat" printr-un nume tipic luat din folclorul
românesc, Spaţiul mioritic, putem găsi elemente mai substanţiale şi mai consistente
decât simplele coincidenţe ale lor. Aşadar putem aduce ca exemplu faptul că însuşi
Cântecul Mioriţei se întâlneşte în ţinuturile albaneze sub varianta Pasărea cu creştet
negru, cântec menţionat şi de Dora d’Istria (Elena Ghica). Deşi varianta albaneză se
prezintă la un nivel simbolic şi estetic mai slab, ea transmite aceeaşi simbolică şi
alegorie, aceeaşi atitudine stoică faţă de moarte. Motivul şi filozofia cântecelor par a
avea aceeaşi provenienţă: strămoşii comuni traco-iliri.
Relaţiile româno-albaneze, respectiv traco-ilire, se dovedesc a fi foarte vechi,
drept pentru care există o serie de similitudini, paralele şi concordanţe în viaţa
spirituală şi culturală a popoarelor român şi albanez.

c) CONCORDAN|E LINGVISTICE
Afinitatea spirituală dintre români şi albanezi, consecinţă a realitătăţilor
materiale şi istorice asemănătoare, pare a fi mai convingătoare, completă şi
semnificativă în domeniul limbii, tipar esenţial al unei naţiuni. Istoria evoluţiei acestor
28 Vezi “Historia e letërsisë shqipe”, (Istoria literaturii albaneze), Universiteti Shtetëror I Tiranës,
Instituti I historisë dhe gjuhësisë,
Tirana 1959 t.I p.57.
29 Vezi“Albanezul”, mai 2000, p.8.

1
4
limbi, istorie ce a parcurs un drum lung, multisecular, ne mărturiseşte un fapt pe cât
de surprinzător, pe atât de greu de a fi explicat în mod satisfăcător: o parte a
lucrurilor a fost exprimată la fel, sau, mai exact, a fost denumită la fel, în timp ce
materializarea prin limbă a raporturilor dintre obiecte sau ale acestora cu realitatea şi
omul, prin structuri şi trăsături gramaticale, dacă nu identică, a fost asemănătoare. Pe
de altă parte, observăm tendinţe paralele în exprimarea figurată sau metaforizarea
unor sintagme şi a unor unităţi lexicale care s-au preschimbat în frazeologie. Ultimele,
la rândul lor ne furnizează date de mare interes cu referire la modul gândirii şi a
traiului care sunt apropiate la cele două popoare. Este vorba de un număr relativ mare
de elemente şi trăsături comune în română şi albaneză, prezent la toate nivelele limbii
- lexic, fonetică, structura gramaticală, formarea cuvintelor, frazeologie etc.
Acest fond comun lingvistic a fost observat şi studiat de o serie de lingvişti,
istorici şi savanţi români şi străini, problema ocupând un loc meritoriu în literatura de
specialitate încă din secolul trecut. B.P.Haşdeu insistă asupra trăsăturilor fonetice şi
gramaticale comune românei şi albanezei. Caracteristice mai ales sunt întâlnirile
dintre români şi albanezi nu prin vocabular, ci prin particularităţile fonetice,
morfologice şi sintactice, care în nici - o ipostază nu se pot împrumuta de la străini, nu
30
se pot altoi în cursul timpului, ci datează de la însăşi obârşia limbii” . Studiind aceste
raporturi, distinsul lingvist albanez, Eqrem Çabej, avea să afirme: “Dintre toate limbile
balcanice care au trăsături în comun cu albaneza primul loc îl ocupă fără îndoială,
limba română. Albaneza şi româna au legături strânse în domeniul foneticii, al
morfologiei, al vocabularului, al formării cuvintelor, al sintaxei şi frazeologiei, al
zicalelor şi al locuţiunilor, încât - fără a lăsa neobservate deosebirile - adesea ai
impresia că este vorba de unul şi acelaşi spirit al limbii manifestat sub două forme. În
sensul acesta, raporturile dintre aceste două limbi pot înlocui într-o anumită măsură
perioada lor preliterară. Cred că aceste raporturi pot fi apreciate la justa lor valoare
doar atunci când sunt considerate în cadrul mai amplu al relaţiilor culturale dintre cele
31
două popoare.
Întrucât ne aflăm în sfera relaţiilor lingvistice româno-albaneze, găsim de
cuviinţă să prezentăm succint câteva apropieri din cele mai relevante între cele două
limbi.
Începem cu lexicul pentru că la acest nivel au fost evidenţiate iniţial
concordanţele lingvistice româno-albaneze care au fost folosite şi se folosesc până în
ziua de astăzi ca argumente în susţinerea uneia sau a alteia dintre tezele care
încearcă explicarea istorică a acestor concordanţe.
Fondul lexical comun limbilor română şi albaneză se prezintă bogat, având în
vedere că în acest fond intră fie cuvintele comune autohtone, fie cele împrumutate din
alte limbi. Din latina balcanică, albaneza şi româna moştenesc un număr foarte mare
de cuvinte. De asemenea, ele au împrumutat paralel cuvinte din alte limbi cu care au
intrat în contact, precum greaca, slava şi turca. De o primă importanţă pentru istoria
ambelor limbi şi pentru problema pe care o discutăm sunt acele cuvinte comune care
se găsesc numai în aceste două limbi, considerate ca aparţinând perioadelor vechi, cel
puţin perioadei românei comune când aceasta încă nu era împărţită în cele patru
dialecte. Majoritatea cuvintelor comune fac parte din fondul de bază al lexicului limbii
şi deseori denumesc obiecte ce aparţin mediilor şi realităţilor de odinioară. Dăm doar
câteva exemple pentru a concretiza ideea de mai sus, acest studiu neavând scopul
abordării pe larg a problemei raporturilor de limbă între română şi albaneză: buză -
alb. buzë, ceafă - alb. qafë, grumaz - alb. gurmaz, guşă - alb. gushë, groapă - alb.
gropë, baltă - alb. baltë, scrum - alb shkrum, abur - alb. avull etc.
În fonetică au fost evidenţiate câteva elemente şi fenomene comune. În
sistemul vocalic s-a observat prezenţa vocalei ă in româneşte şi ë în albaneză ca
având aceaşi valoare fonologică. Fenomenul rotacismului a acţionat în cele două limbi,

30 B.P.Ha=deu, Cine sunt albanezii, ]n AAR, s.II, t. XXIII, 1901, p.103; reeditat ]n B.P.Ha=deu, Studii de lingvistic[ =I filologie, II, Ed. Minerva, Bucure=ti, 1988, p.470 =.u.

31 Eqrem Çabej, “Unele probleme ale istoriei limbii albaneze”, ]n SCL,4, X,1959, p.531.

1
5
în albaneză, însă, s-a simţit mai mult. O serie de lingvişti sunt de părere că elementele
lexicale latineşti din romănă şi albaneză au avut o evoluţie fonetică paralelă. De
exemplu, în ambele limbi s-a produs schimbarea vocalei neacctentuate latine -a- în
-ă-, respectiv -ë-: lat. camisia rom. cămaşă alb. këmishë etc. De asemenea, în
română şi albaneză s-a păstrat vocala accentuată -u- din lat.: lat. furca - rom. furcă -
alb. furkë. Reflecţii fonetice paralele vedem şi în cazul unor grupuri consonantice din
cuvintele latineşti. Aceste tipuri de apropieri au determinat câţiva lingvişti să creadă
că multe latinisme au pătruns în română prin intermediul albanezei, iar alţii atribuie
evoluţia fonetică paralelă reflexelor substratului trac.
În gramatică au fost evidenţiate până astăzi o serie de elemente şi de trăsături
comune precum câteva structuri şi fenomene paralele. Dintre cele mai esenţiale sunt
considerate articolul enclitic postpozitiv în română şi albaneză (băiat-ul - alb.djal-i),
flexiunea nominală asemănătoare, sintaxa determinantelor etc.
În sfera formării cuvintelor s-au remarcat unele sufixe comune (rom. -oaie
ursoaie, leoaie alb. -onjë ulkonjë, shqiponjë, rom. -eşte bărbăteşte alb. -isht
burrërisht), dar şi un paralelism între modurile de formare a cuvintelor dintre care
compunerea şi aglutinarea au fost şi sunt productive în ambele limbi.
În domeniul frazeologiei, suntem de părere că fondul comun este foarte
bogat, însă puţin studiat până acum. Cercetarea materialului frazeologic dezvăluie
date nu numai în plan lingvistic, ci, ceea ce ni se pare semnificativ este că puţinele
studii efectuate au evidenţiat fenomene şi aspecte comune în modul de a fi, în
filozofia populară, în viaţa materială, îndeosebi în cea rurală, în viaţa religioasă şi
culturală, în psihologie etc. De altfel, din expresii şi unităţi frazeologice comune reies
mentalităţi, obiceiuri şi rituri asemănătoare, practici şi superstiţii comune, pe de altă
parte, obiecte comune din recuzita casnică, îmbrăcăminte, elemente din arhitectura
caselor, bucătărie etc. De exemplu, în expresiile de mai jos, lăsănd deoparte sensul
frazeologic, dezvăluim două aspecte comune, respectiv o practică de lucru şi o
superstiţie: a semna în răboj alb. vë në robush, a-i cânta cuiva cucul în faţă alb. i
këndoi qyqja dikujt etc.
Problema relaţiilor lingvistice între română şi albaneză rămâne şi astăzi o
problemă deschisă pentru lingvistica balcanică. Se aşteaptă studii vaste şi
aprofundate care să intenţioneze relevarea întregului fond lingvistic comun limbilor
română şi albaneză şi despărţirea acestuia de fondul comun balcanic. Acest scop este
urmărit de puţini cercetători în ziua de astăzi. Distinsul lingvist român, Grigore
Brâncuş, a reînnoit de multă vreme problema prin studiile sale, aducându-ne noi fapte
de limbă referitoare la română şi albaneză, de altfel, fapte necunoscute în literatura
de profil. Aceste studii se extind la toate nivelele limbii, cuprinzând deseori alte sfere
ca mitologie, folclor, toponimie, onomastică etc.
Încă din secolul trecut, împreună cu descoperirea raporturilor lingvistice dintre
română şi albaneză, raporturi ce privesc aspecte esenţiale ale limbii, în cercurile
cercetătorilor şi lingviştilor străini s-a pus problema explicării din perspectivă istorică a
acestui fenomen. Firesc, s-au pus întrebările: cine a împrumutat aceste elemente şi de
la cine, românii de la albanezi sau invers, sau albanezii au emigrat de pe teritoriile
trace pe meleagurile unde trăiesc astăzi vorbind un dialect trac; în ce perioadă istorică
s-a aflat acest fenomen etc. Încercările în găsirea răspunsurilor acestor întrebări, au
pus în atenţie problema delicată şi controversată a originii limbilor română şi albaneză
precum şi locul de formare a popoarelor respective.
Această discuţie a dat naştere unor teze şi ipoteze, sprijinindu-se îndeosebi pe
considerente lingvistice. Menţionăm aici principalele teorii care se susţin şi continuă
să se discute şi în ziua de astăzi. Merită să subliniem faptul că majoritatea
cercetătorilor caută rădăcinile acestei afinităţi lingvistice între albanezi şi români în
epocile antice, respectiv în cea traco-iliră.
Conform părerii unui mare grup de lingvişti şi istorici, aceste relaţii se explică
prin împrumutul elementelor albaneze în limba română atunci când contactele între
albaneză şi română erau foarte intense şi nu erau întrerupte de năvălirile slavilor pe
tărâmurile balcanice. Acest grup de lingvişti consideră albaneza drept continuatoarea

1
6
unei tradiţii vechi şi neîntrerupte de limbă în Albania, tradiţie ce a existat încă din
vremuri îndepărtate. Această tradiţie, conform părerii lor, o constituie limba iliră, iar
albanezii sunt urmaşii direcţi ai populaţiei ilire care locuia pe teritorile unde trăiesc
astăzi albanezii, deşi câţiva dintre aceştia acceptă participarea elementului trac în
formarea limbii albaneze.
Johann Thunmann, cercetând problema din perspectivă istorică, a tras
concluzii ce ating şi problemele de limbă. În opera sa, "Untersuchungen über die
Geschichte der östlichen europaischen Völker", apărută la Leipzig în 1774, acest mare
savant german avea să afirme că "În istoria lor (a albanezilor -n.n.) eu n-am găsit
urmele unei emigrări ulterioare a acestora, limba lor a dat asemenea dovezi despre
destinele acestui popor, încât eu nu pot să văd în ei decât vecinii străvechi ai grecilor
şi cetăţenii Romei antice. Aceste două lucruri îmi indică ilirii vechi." Thunmann,
bazându-se şi pe datele etnografice din Balcanii vechi, ajunge la concluiza că ilirii şi
tracii au fost două popoare diferite, aşa cum îi arată şi autorii antichităţii, însă, aflate
aproape unul de altul, deseori triburile se amestecau şi se confundau. Deci, Thunmann
vede în albanezi descendenţii ilirilor, dar nu uită să afirme că la formarea poporului
albanez a participat şi elementul trac.
J.G.Hahn, în urma cercetării în spirit obiectiv a datelor istorice, geografice,
lingvistice, puţine în acea vreme, publicate în faimosul studiu Albanesische Studien,
apărut la Viena în 1853, susţine ideea că albanezii sunt stabiliţi pe tărâmurile de
astăzi încă din vremea romanilor şi grecilor. Pe acest teritoriu Hahn, cuprinde şi
regiunea dardană (Kosova de astăzi). De aceaşi părere au fost şi alţi savanţi din
secolul trecut precum Martin Leake, Xilander, Miklosich etc. Ultimul, în urma
cercetării relaţiilor lingvistice româno-albaneze, într-un studiu despre elementele
slave din română, publicat la Viena în 1861, declară: "Întrucât noi acum credem că la
formarea naţiunii şi limbii române au participat, în primul rând, două elemente şi
anume elementul roman şi cel autohton, din acest motiv suntem înclinaţi să credem
că fenomenele discutate aici (este vorba de relaţiile lingvistice româno-albaneze -
n.n), dacă nu toate, în partea cea mai mare, să le atribuim elementului vechi autohton
şi suntem de părere că acest element poate să fie apropiat, din punct de vedere al
32
sursei, cu albaneza de astăzi, pe care noi o considerăm drept continuatoarea ilirei..."
În secolul al XX - lea teza provenienţei ilirice a limbii şi poporului albanez a
găsit mulţi susţinători, în majoritate lingvişti, precum Gustav Meyer care considera
albaneza "o nouă fază a ilirei străvechi". Paul Kretschmer, Holger Pedersen aprobă
opinia lui Meyer. De altfel, alţii, precum Cimochowski, Katacici, Mihăescu, Olberg,
Hubschmid, Domi, Demiraj, Mansaku etc., au reluat problema în studiile lor,
argumentând teza iliră. Dar, fără îndoială, meritul pentru noi contribuţii în susţinerea
şi argumentarea tezei ilire îi revine prof. Eqrem Çabej, care a pus problema pe o bază
solidă, ştiinţifică. Acest eminent savant albanez explică relaţiile multilaterale româno-
albaneze din punct de vedere istoric în modul următor :"Din caracterul acestei
afinităţi, se poate afirma cu destulă siguranţă că poporul albanez şi poporul român, în
33
istoria lor, au fost în vecinătate unul cu altul, pe alocuri poate au trăit în simbioză" .
Referitor la perioada istorică în care a avut loc această simbioză, el precizează:
"Întrucât majoritatea tiparelor care apropie albaneza de română se găsesc în cele
patru dialecte din română, am accepta că acele tipare aparţin unei perioade când, cel
puţin, din punct de vedere geografic, acestea nu erau despărţite unul de altul, aparţin
34
perioadei românei comune."
O altă teză care şi-a găsit susţinerea unui grup mare de lingvişti, cercetători şi
istorici este aceea a originii trace a limbii şi poporului albanez, cunoscută sub numele
de teoria substratului. Conform acestei teorii elementele comune româno-albaneze
aparţin unei limbi vechi a Balcanilor - limbii trace - care stă la baza acestor două limbi.
32 Fr. Miklosich, “Die romanischen Elemente im Albanesischen”,Viena 1871;
33 Eqrem Çabej, Hyrje në historinë e gjuhës shqipe, (Introducere ]n istoria limbii albaneze), Tirana,
1971, pag. 171
34 ibidem. pag. 171

1
7
Atribuind fondul comun aceleiaşi surse, respectiv trace, această teorie exclude
originea iliră a limbii şi a poporului albanez. Susţinătorii acestei teze au folosit ca
argument de bază unele concordanţe dintre tracă şi albaneză.
Karl Paul a fost primul care a descoperit relaţiile albanezei cu traca. Aceste
legături l-au determinat să afirme că mesapa şi albaneza sunt dialecte tracice vorbite
pe un teritoriu ilir. De aceeaşi părere este şi Herman Hirt, considerând albaneza -limbă
satem -, drept moştenitoare a limbii tracice şi nu a celei ilirice, fiind ştiută ca limbă
kentum. Barici era de părere că albaneza este un dialect trac ilirizat şi că albanezii
sunt traci care au emigrat, stabilindu-se în teritorile vestice ale Peninsulei Balcanice
spre sfârşitul Imperiului Roman şi înaintea năvălirilor slave în Albania.
Cel mai înflăcărat reprezentant al acestei direcţii este Gustav Weigand care, în
35
articolul său intitulat “Oare sunt albanezii descendenţii ilirilor sau tracilor”, prezintă
12 argumente din diferite domenii ale relaţiilor româno-albaneze în favoarea tezei
originii trace a albanezilor. Weigand afirma ideea că albaneza s-a format în acelaşi loc
unde s-a format şi limba română, deci în cadrul triunghiului Niş - Sofia - Skopje.
Această teorie a găsit susţinători în rândul lingviştilor şi istoricilor, printre care
B.P.Haşdeu, A.Candrea, A. Philippide, Barici, Georgiev, Popovici, Russu, Puşcariu,
V.Pârvan, N.Iorga, Gr.Brâncuş etc.
Există şi o a treia teză, aşa-numită "teza sinteză" conform căreia albaneza are
legături strânse atât cu ilira, cât şi cu traca. Această teorie s-a născut în rândul
istoricilor, apoi a fost răspândită şi în rândul lingviştilor în studiile cărora au apărut noi
concepte cum ar fi "substratul traco-ilir" sau "traco-daco-ilir" etc.
Karl Patsch în studiul său “Urme tracice pe litoralul Adriaticii”, a tras concluzia
că în Balcanii de vest, înaintea ilirilor a fost o populaţie tracă. Peste această limbă şi
peste populaţie tracă s-a suprapus limba şi populaţia iliră. Pornind de la date
etnografice, el considera că pe teritoriul Albaniei s-a aflat o fuziune a substratului trac
cu cel ilir. La o concluzie asemănătoare a ajuns şi F. Nopcsa.
Nicolae Iorga susţinea idea că albanezii sunt urmaşii ilirilor care au asimilat
limba tracă.
Norbert Jokl a fost primul care a aplicat teoria sintezei şi în lingvistică. El afirmă
că acele puţine elemente pe care le cunoaştem din lexicul ilirei sau limbii trace îşi
găsesc explicaţia, în cea mai mare parte a lor, numai în albaneză. De asemenea, şi
alte elemente din sistemul gramatical comun ilirei şi limbii trace îşi găsesc analogie în
fenomenele respective din sistemul limbii albaneze. De aceea, Jokl ajunge la concluzia
că albaneza stă mai aproape de iliră decât de tracă. Acceptând participarea
elementului trac la formarea limbii albaneze, Jokl admite teza continuităţii istorice a
poporului albanez în ţara de baştină şi originea sa iliră, însă, din câteva considerente
lingvistice, o mută ceva mai în nord-estul teritoriului de astăzi al Albaniei, şi anume în
Dardania străveche sau în Kosova de astăzi, undeva aproape de Niş. Acest mare
lingvist, ţinând cont de datele autorilor antici, a ajuns la ideea că pe teritoriul ilirilor au
existat şi triburi trace. Ca traci el considera Iştrii în Istria, Caonii în sud-estul Albaniei
şi Dorşii în Bosnia, menţionaţi ca atare şi de câteva autori antici. Această teorie nu-l
36
împiedică să creadă că albaneza stă aproape atât de ilira, atât şi de traca . Teoria lui
Jokl a fost reluată de alţi cercetători ca Vasmer, Ribezzo, Tagliavin etc.
Lăsând deoparte toate tezele şi ipotezele existente până azi, ceea ce putem
spune cu mare convingere este faptul că între română şi albaneză există realmente o
afinitate mare care îşi găseşte explicaţia numai din optică istorică, mai precis, în
relaţiile strămoşeşti despre care suntem înclinaţi să credem că ar corespunde acelora
traco-ilirice. Trebuie adăugat, însă, faptul că limbile română şi albaneză, născându-se
în acelaşi leagăn etno-geografic şi trăind în vecinătate multiseculară, drept dovadă
fiindu-ne multiplele elemente comune, s-au dezvoltat separat. Evoluţia lor în direcţii
diferite a dat naştere şi multor deosebiri, inovaţii interne specifice, în timp ce
preponderenţa împrumuturilor din alte limbi n-a fost în egală măsură. Pe de altă parte,
35 G. Weigand, la Balkan- Archiv III, Leipzig,1927, p. 227-221
36 N. Jokl, Balkan - Archiv IV, 1928 =i Studia albanica I, 1964.

1
8
credem că albaneza a păstrat mai bine elementul “strămoşesc“, prezentându-se ceva
mai conservatoare decât limba română. Acest aspect al specificului ambelor limbi
trebuie să constituie un alt ţel al studiilor pentru că şi raportul element comun-
element specific, desigur, va ajuta la clarificarea multor probleme încă nerezolvate.
În fondul comun lingvistic româno-albanez am inclus şi cuvântul “Dor” / “mall”,
datorită coerenţei semantice pe care o prezintă.

d) PARALELISM ÎN SFERA SENTIMENTULUI

Pornind de la existenţa acestor similitudini în sfera de înţelesuri a cuvintelor
“dor” / “mall”, ne-am pus întrebarea dacă este vorba de influenţe reciproce sau este
pur şi simplu un paralelism în sfera de simţiri şi atitudinea lirică a celor două popoare.
Cercetările noastre de până acum ne conving din ce în ce mai mult că avem de a face
cu un fenomen comun în sfera sentimentelor ca urmare a contextului socio-istoric
similar în care a luat naştere acest fenomen. Preocupările noastre se vor îndrepta spre
descoperirea acelui ceva care ne pune în faţa unui fenomen ce a apărut şi s-a
dezvoltat paralel în lumea psiho-sentimentală şi apoi în literatura orală şi cultă a
popoarelor noastre.
Paul Van Tieghen observă că "a l’intérieur de chaque grand group ethnique et
social se constitue un ansamble de sentiments qui varient peu durant de siècles et
que la littérature peut interpréter, sûre d’éveiller des échos dans la conscience de
37
chaqun". Totuşi, o conturare a sferei noţiunii, cel puţin pe plan lingvistic, dacă nu şi
în plan psihologic, ni se pare mai mult decât necesară şi chiar posibilă într-o bună
măsură.
Geneza acestui simţământ poate avea, desigur, o explicaţie istorică. Starea
psihică de însingurare, de gol sufletesc şi de regret pentru ceva pierdut sau pentru un
vis neîmplinit, precum şi năzuinţa către ceva, pare să fie specifică fiinţei umane,
indiferent în ce zonă a lumii trăieşte.
Dacă ne referim la cele două popoare, român şi albanez, ca două grupuri
etnice aflate în prezent la o anumită distanţă, dar care poate în trecut au avut
contacte strânse, vom remarca unele asemănări în modul de viaţă, dar şi unele
deosebiri.
Din timpuri străvechi, locuitorii acestor ţinuturi se ocupau cu păstoritul, vara la
munte în căutarea ierbii şi a umbrei, iarna la şes, într-un climat mai dulce, mai
prielnic. Transhumanţa acestor triburi vechi ale Balcanilor poate a intensificat relaţiile
dintre ele aceştia pe mai multe planuri. Marele savant român Nicolae Iorga avea să
descrie acest moment în felul următor: "Păstorul albanez şi cel român îşi organizau
viaţa şi activitatea în mod natural, clădind stâna (alb. stan), unde închideau oile,
strunga (alb. shtrungë) şi coliba (alb. kolibe), al cărui nume se întâlneşte de la un
38
capăt al Balcanului la celălalt capăt." . Această viaţă pribeagă a păstorilor nu este
tipică numai locuitorilor vechii Dacii şi vechii Ilirii. Ciobanul pleacă în lume, îşi
părăseşte, pentru un timp destul de îndelungat, familia şi mediul vieţii respective,
viaţa devenindu-i izolată, singuratică, departe de cei dragi. Pentru această viaţă E.
Bălan Osiac menţionează: "În munţii sălbatici, pe câmpiile pierdute în zare, ca şi pe
mările dând fiorul nemărginitului, suflete au tresărit de aceeaşi cutremurare a
39
singurătăţii, de aceeaşi chinuitoare nelinişte în faţa misterului".

37 Paul Van Tieghem, La litterature comparée, VI ed., Collection Armand Colin, Paris, 1939, pag. 100
38 N.Iorga: L’arte populare in Romania, Roma 1930, p.26-28

1
9
 Conştiinţa acestei solitudini poate determina apariţia şi întreţinerea unui
sentiment de melancolie, de tristeţe şi regret, de aspiraţie şi dorinţă, de speranţă şi
nostalgie, sentiment pe care unii l-au numit “dor”, alţii “mall”, alţii “saudade”, alţii
“Sehnsucht”, alţii “soledad” etc.

e)DORUL / MALLI - APROPIERI SEMANTICE

Să încercăm să delimităm evoluţia formală a celor două cuvinte - “dor” / “mall”
- atât de multiplu nuanţate şi atât de greu de cuprins în limitele precise ale unei
definiţii. Pentru a putea compara sentimentul de “dor” / “mall” în exprimarea lui
poetică la cele două popoare, ni se pare necesar să precizăm cum se manifestă el
lingvistic şi liric.
40
După Micul dicţionar enciclopedic, ediţia din 1986, cuvântul numeşte “1.
dorinţă puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag. 2. o stare
sufletească cu un fond sufletesc complex în care sunt prezente o tristeţe şi o durere
discretă, deseori fără obiect precis 3.aspiraţii nedefinite. 4. dorinţă împletită cu
aşteptări. Acestor concepţii, Dicţionarul explicativ al limbii române le mai adaugă încă
un sens: 5. suferinţă pricinuită de dragostea pentru cineva care se află departe”. Este
atestat şi sensul mai vechi de durere, conservat dialectal, într-o sintagmă cum ar fi
“dor de cap”. Dorul a intrat în felurite sintagme, expresii şi parimii (“în dorul lelii”; “de
dorul fragilor” mănâncă şi frunzele”; “în dorul scrobului lingi coada tigăii”; “cu dor”, “a
pierde dorul”, “dor de ducă”; “dor de ţară”) într-o mulţime de combinaţii şi derivări
lingvistice curente, mai degarbă în poezie, lărgindu-şi sfera şi aria de nelămurit, pe
care e aproape o iluzie să mai încerci a o delimita şi preciza integral. În dicţionarul
român-german cuvântul “dor” este tradus: “1. Heinweh. 2. Sehnsucht. 3. Vere –
41
angen”. În dicţionarul român - italian este tradus prin “1. Desiderio nostalgico,
nostalgia. 2. Struggimento, voglia, brama. 3. Soferenza causata dall’amore. 4.
42
Languore, voglia. 5. Dolore.” În dicţionarul român - englez este tradus prin: “1.
nostalgia. 2. longing. 3. desire, wish. 4. hankering, craving, eagerness, strong desire,
yearning”. În aromână, după Papahagi, avem următoarele conotaţii: “1. dorinţă
43
arzătoare. 2. nostalgie. 3. pasiune. 4. voluptate. 5. dragoste. 6. durere.”
O primă problemă, de ordin lingvistic, a fost ridicată de întrebarea cu privire la
originea şi istoria cuvântului “dor”: se consideră în mod unanim că acest substantiv
provine din latina populară dolus, un postverbal al lui “dolere”, care înseamnă în latină
atât faptul de a suporta o durere fizică sau morală (popular se spunea de exemplu:
“caput meum dolet”, "mă doare capul"), cât şi a avea sau a manifesta compătimire,
44
compasiune pentru cineva, a fi sensibil faţă de suferinţa cuiva etc .
Trebuie reţinut şi faptul că, in textele poetului creştin Commodianus - sec. III
e.n. - dolus are prima atestare literară. Pe de altă parte, derivatele romanice, la rândul
lor, participă cu semnificaţii diferite la aria semantică a durerii: it. “duolo”, sard.
“logud”. “dolu”, prov. “dol”, gasc. “do”, cat.” Dol”, fr. “deuil”, sp. “duelo”. În sistemul
limbii române, substantivul “dor” este legat de verbul “a dori”, însemnând a râvni, a
năzui, a tinde la ceva, a fi stăpânit de dorinţa de a avea, de a dobândi sau de a face
ceva , dar şi de dorinţă numind o "tensiune sufletească intensă care are ca scop

39 Elena B[lan - Osiac, “Sentimentul dorului ]n poezia rom[n[,spaniol[ =i portughez[”,

Bucure=ti,1983,pag.65
40 Micul dic\ionar enciclopedic, Bucure=ti, 1986
41 Dic\ionar complet rom[n - german, Bucure=ti,1963.
42 Dic\ionar român - italian, Bucure=ti, 1967
43 T. Papahagi, Dic\ionar al dialectului arom[n (general =I etimologic) ed. a II, tom. XXIX, 1906 - 1907,
p. 49.
44 Ion Coteanu, “Stilistica func\ional[ a limbii rom[ne”, Bucure=ti, 1980, pag 160.

2
0
obţinerea lucrului dorit sau o aspiraţie, o năzuinţă - de adjectivul dornic sau doritor, de
derivate cum ar fi dorit sau nedorit.
O.Densuşianu, observând că “dor” apare şi în aromână şi în meglenoromână,
susţine în acelaşi loc ideea că (încă din româna comună) "latinul “dolus” ajunsese să
exprime ceva propriu sufletului românesc, să ne redea acel lirism de nelinişte, de
45
melancolie care străbate poezia noastră populară."
Susţinute pe larg în " Viaţa păstorească..." în 1925, autorul amintit scrie:
"Înţelesul pe care l-a primit dolus în limba noastră nu ni-l putem explica în legătură cu
viaţa păstorească: pentru ciobanii duşi departe cu turmele, înstrăinaţi multă vreme de
locuri care vorbeau amintirilor, de aceia care le erau scumpi, nu putea fi decât
"durere, suferinţă" să se gândească la ce lăsaseră în urmă. În sufletul lor "durerea"
avea ceva nostalgic, venea să se identifice cu "dorul", cu înduioşarea aducerilor
46
aminte şi a aşteptării zilelor dându-le bucuria ca altădată."
Cum observa Ovidiu Bîrlea, Dorul apare frecvent în toponimie şi antroponimie –
“Vârful cu Dor”, “Dor Mărunt”, “Doru”, “Dorina”, “Dorin” etc. - ceea ce dezvăluie
existenţa unei relaţii semnificative între ordinea practică a vieţii şi ordinea ideală din
47
perspectiva căreia realitatea este adeseori interpretată şi capătă semnificaţie.
În muzica simfonică (ex. Piesa pentru pian “Dor” de Ciprian Porumbescu, “Sonata a III-
a în caracter popular românesc” şi Rapsodiile lui Enescu, Marcel Mihailovici, George
Ştefănescu, D. Cuclin, Mihail Jora, Constantin Brăiloiu, Liviu Rusu, Cornel |ăranu, Doru
Popovici, Anatol Vieru şi alţi compozitori. Cu originea în lat. “Dolus” (din dolere ş a
durea), după unii (Haşdeu) în “dol” sau în “desiderium” (Adrien Roig), ori în helenicul
“doron” (“dar”), cu sugestive aderenţe la unele dintre cuvintele româneşti şi mai cu
seamă străine (irlandezul “dan”, grecescul “dinos”, germanicul “don” etc., irlandezii
având şi un cuvânt “dor”, cu înţeles aproximativ comparabil cu al celui românesc)
care ar deriva, cum s-a văzut, la rându-i, din “dor”, raportabil, ca înţeles, la spaniolele
“soledades” şi deseori la portughezul “saudad” şi la italianele “desiderio, desio”, ori
“rispetti, duolo” şi “nostalgia”, la germanicul “Sehnusucht” şi “Wehmut”, ori la
francezele “nostalgie”, “deuil” şi chiar la “spleen-ul” englezesc.
În albaneza scrisă, cuvântul “mall” îl vedem atestat încă în primul document
48
scris, la Buzuku (1555) cu cel mai larg spectru semantic "e muor malli" (l-a cuprins
dorul) în lat. "misericorda mortues est". K.Ashta remarcă pe bună dreptate, că aceasta
49
este o expresie populară. Aşadar, avem de-a face cu o sintagmă foarte veche în
50
albaneză. De altfel, această expresie apare şi la "Cuneus" lui Bogdani : "Ma une tue
pasunë mal’n e shtampëse..." (iar eu ducând dorul de casă...).
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Albaneze Contemporane (1980), cuvântul
“mall” este atestat cu următoarele sensuri: “1. durere adâncă sufletească, tristeţe pe
care o simţim pentru cineva sau ceva care se află departe de noi. 2. dorinţă puternică
pentru a se întoarce din nou într-un loc pe care nu-l uităm niciodată. 3. dorinţa de a
întâlni un om iubit care se află departe. 4. retrăire a unui moment aparţinând
51
trecutului. 5. ocuparea cu ceva care ţi-a plăcut mult.”
În limba albaneză, spre deosebire de română, de pildă, există şi cuvântul
“çmall” care în româneşte poate fi redat numai printr-o sintagmă: “a împlini dorul”,
“a realiza o dorinţă” etc., şi în nici un caz printr-un singur cuvânt. Prezenţa cuvântului
“çmall” in limba albaneză ne spune că spectrul emoţional şi al simţirii în această limbă
este complex. Deopotrivă, in “Dicţionarul Explicativ al Limbii Albaneze Contemporane”
45 Ovid Densu=ianu, “Via\a p[storeasc[ ]n poezia noastr[ popular[”, Bucure=ti, 1922, pag. 28
46 ibid, pag 73
47 Ovidiu B]rlea, Folclorul rom[nesc II, Bucure=ti 1983, pag 191
48 Meshari i Gjon Buzukut, L, II, Luka, XV, 1555. Tiranë, 1968.
49 K. Ashta, Leksiku i plotë i Gjon Buzukut, II, B.Sh.Sh.I.D.Sh. 1965
50 Në “Të primitë përpara letteratit“, P. Bogdani: Cuneus...,pars prima, M,DC, IXXXV.
51 Fjalori i gjuhës së sotme shqipe, Tiranë,1980.

2
1
pentru cuvântul “çmall” sunt redate următoarele sensuri: “1.a-i satisface dorul cuiva.
2. a împlini dorinţa de a avea pe cineva aproape care a fost de multă vreme departe.
52
3. a potoli, a linişti pe cineva. 4. a aduce bucurie cuiva.”
Pe baza cuvântului “mall”, în albaneză s-a format o familie întreagă de
cuvinte, care păstrează legături semantice cu cuvântul de bază: “mallëngjim”
(înduioşare), “mallëngjej “(a înduioşa pe cineva), ”mallëngjehem“ (a se înduioşa),
“i mallëngjyer” (înduioşat), “mallëngjyes” (înduioşător), “I mallëngjyeshëm”
(care te face să te înduioşezi), “Mallohem” (a-i fi dor cuiva), “përmallim” (stare de
dor), “I malluar” (cuprins de dor; dornic de ceva sau de cineva). Faptul este
semnificativ, deoarece relevă pe de o parte puterea creativă a lui “mall” şi, pe de altă
parte, vechimea cuvântului care de-a lungul evoluţiei limbii albaneze a produs cuvinte
noi.
Primul care a atestat cuvântul “mall” în albaneză este G.Hahn în opera
“Beitrage zu einem Albanesicsh - Deutschen Lexicon”. Aici întâlnim: “mall, malli
pl.mallëtë 1. Sensucht, Heimve; kam mall - ich mich, më merr malli - mich ergriff das
53
"mi-e dor de..." etc.
În dicţionarul “Bashkimi “(Unirea), întocmit de societatea cu acelaşi nume a
arbăreşilor din Italia de Sud, cuvântul “mall” este tradus în italiană prin următoarele
54
sensuri: “desiderio, voglia, affetto, ansia, brama, passione, fuoco, dolore, nostalgia.”
În dicţionarul albanez - grec, cuvintele corespunzătoare redate sunt: “o pathos, o
ponos, i nostalgia”. E.Giordano, în dicţionarul său albanez - italian, îl traduce prin:
55
“desiderio, voglia, amore, affetto, ansia, brama, passione, fuoco, dolore, nostalgia”.
După opinia lui R. Ismajli, primul cercetător care a pus în discuţie asemănarea
între “Dor” şi “mall”, sensurile virtuale ale acestui cuvânt în albaneză şi română sunt:

DOR MALL
dorinţă dorinţă arzătoare
dorinţă arzătoare nostalgie
nostalgie voluptate
dragoste durere
durere dragoste
voluptate dorinţă

Pentru ambele limbi putem constata faptul că nu toate aceste sensuri pot fi
actualizate în acelaşi timp. Cuvântul poate avea unul dintre aceste sensuri, sau unele
dintre ele, în funcţie de context.
Am menţionat ceva mai sus următorul fapt cuvântul “mall” în albaneză este
atestat în primul document scris al acestei limbi ca făcând parte dintr-o expresie bine
consolidată, având caracterul unui idiom. Dacă ne referim şi la cântecele lirice
strămoşeşti, mai ales le cele arbăreşe, convingerea noastră că avem de-a face cu un
cuvânt străvechi devine mai îndreptăţită. Un argument aduce studiul etimologic al lui
Gustav Meyer despre cuvântul “mall” în albaneză. "|i se pare că acest cuvânt este o
formă provenită dintr-o rădăcină greacă: “melo, meleti, mel”, cu care pare să nu aibă
concordanţe ce pot fi dovedite, mai probabilă pare provenienţa din lat. “malum” -
durere, suferinţă, boală. Această idee ţi se întăreşte cunoscând cuvintele “mallëngjej”
(a înduioşa, n.n.) “mallëngjehem” ( a se înduioşa, n.n.) “mallënohem” ( a-i fi dor - n.n.)
“mallëngjim “(înduioşare - n.n.), şi se poate explica din lat. angere (malo sau male
56
angi etc.")

52 ibidem.
53 G. V. Hahn, Beitrage zu einen albanisisch - deutschen Lexicon, Wien,pag. 66.
54 Fjaluer i Rii i Shqypes, përbaam preje Shoqinijet të Bashkimit (Ribotim i “Rilindjes“, Prishtinë, 1977).
55 E. Giordano: Fjalor i Arbëreshëvet t’Italisë, Bari 1963.
56 G. Meyer, Etymologisches Wörterbuch der Albanischen schprache von..., Strasburg, 1891, pag.25.

2
2
 Dacă amintim o asemenea provenienţă rămâne, totuşi, inexplicabilă în
domeniul lingvisticii larga sferă semantică a lui “mall”. Latinescul “malum”, precum
bine se ştie, a pătruns în toate limbile neolatine, cu mici oscilaţii ale axului semantic.
Aşadar, rămâne de lămurit sensul sentimentului complex, sens pe care l-a căpătat în
celelalte limbi unde a pătruns cuvântul. Lămurirea acestei probleme, desigur,
comportă multe dificultăţi.
Tema latină “malum” o putem urmări în evoluţia sa semantică în celelalte limbi
neolatine, unde cuvântul a căpătat sensuri apropiate cu cele ale cuvântului “Mall” din
albaneză. Este interesant de observat că istoria termenului “soledad” în spaniolă,
care denumeşte solitudine, stare de dor, se poate înlocui prin “males” însemnând în
această limbă: “rău, durere, nostalgie”, acest cuvânt având la bază rădăcina “mal”. În
spaniolă, cuvântul “males” împreună cu alţi termeni sinonimi precum: “pena,
ausencia, dolor, pesar, pesadumbre, tormento”, deseori au tendinţa de a substitui
cuvântul“Soledad”, atât de frecvent în poezia spaniolă

Empréstame tus ojos

Tendres dos pares;
y con uno no puedo
llorar mis males.

rom. Împrumută-mi ochii tăi

Voi avea două perechi;
cu una singură nu pot
să-mi plâng durerile.

În franceză, de altfel, în afara sensului "rău", cuvântul “Mal” a dobândit alte

sensuri mai largi; în sintagma "mal du siècle" “mal” are cu sensul de disperare. În alte
structuri apar alte sensuri, precum "durere", "suferinţă", "boală" etc.: "prends ce
medicament, il calmera tes maux de la tête; tes douleurs: j’ai mal aux dents; je
souffre: Attention, tu vas lui faire mal, le faire souffrir; Les médecins ont trouvé la
57
cause de son mal, de sa maladie etc."
De asemnea, în dicţionarul român-francez sintagma "dor de ţară" este tradusă
prin "mal du pays", iar în italiană cuvântul “melancolie” este redat prin “malinconia”,
în componenţa cărora se află rădăcina “Mal”. Ni se par interesante următoarele
versuri ale poetei italiane, Matilde Contino, în care cuvăntul italian “MAL” apare cu un
sens foarte apropriat celui albanez: “Mal di Grecia” este o poezie tipică de nostalgie şi
de dor:

 in questa sera di nostalgia

che ti parlo della mia Grecia.
Adesso che l’anima
piange come il bouzoúki
nel quartiere della Plaka.

 in questa sera
che ricordo le dolci colline
e l’aria fresca, profumata di pino
quando stormiscono gli alberi
e piu forte si leva
l’odore del mare Pireo.

Exemplele din spaniolă, franceză şi italiană ni se par relevante pentru

explicarea sensului de “dor” al cuvântului albanez “mall”. Constatăm că în franceză

57 Dictionnaire HACHETTE, 1988, Paris.

2
3
cuvântul “mal” cuprinde şi sensul de durere pe care cuvântul “Dor” din română îl are
din sensul istoric sau din sensul de bază (lat. dolere - durere).
Mutaţiile semantice sunt un fenomen binecunoscut în istoria limbilor. Aşa s-a
întâmplat în engleză cu cuvântul “spleen” (splină), cuvânt ajuns, printr-o evoluţie care
nu are nimic excepţional de la înţelesul de "splină" la acela de "melancolie, disperare"
- concept cu o largă răspândire în literatură. De asemenea, o etimologie posibilă a
cuvântului “Saudade” din portugheză poate fi legat de cuvântul “saudâ” din arabă
care în această limbă înseamnă: “boală de ficat, de inimă dar şi disperare,
melancolie”.
Pare că şi în albaneză, şi în română, cuvintele “Mall”, respectiv “Dor” păstrează
ceva din sensul lor istoric, căpătând până în prezent sensuri asemănătoare. Este
interesant de observat faptul că, pe plan istoric, ambele cuvinte desemnau un sens
negativ: durere fizică sau rău fizic, evoluând apoi la sensurile metaforice de astăzi:
sentiment, stare complexă, unde sunt prezente: răul şi binele, satisfacţia şi durerea,
beneficul şi maleficul, creaţia şi distrugerea, libertatea şi izolarea, puterea şi
slăbiciunea, paradisul şi infernul.
Oare în perioada preromană a fost aceleaşi cuvânt în ambele popoare, şi apoi fiecare
cuvânt împrumutat din latină a evoluat semantic preluând sensurile cuvântului vechi ,
lucru ce comportă multe dificultăţi în a fi dovedit ştiinţific.
Pentru traducerea cuvântului “dor” în alte limbi s-au folosit, de obicei, cuvinte
parţial echivalente. În franceză este tradus prin “amour”, “nostalgie” sau “desir”.
Traducătorii I.E.Voinescu şi I. Cratinescu, în traduceriile lor, primul din Alecsandri, al
doilea din proza populară, au crezut de cuviinţă să nu-l traducă deloc, ci să-l redea
direct prin cuvântul românesc “dor”.
Incărcătura semantică de o foarte mare complexitate face, aşa cum s-a
observat mai sus, ca termenul să fie intraductibil în alte limbi. Corespondente
imperfecte în alte limbi ar putea fi considerate: sp. “soledad”, port. “saudade”, fr.
“mal, desir, nostalgie, passion”, engl. “melancholy, spleen”, germ. “Sehnsucht”, it.
“desideria nostalgica, desio, nostalgia, struggimento, voglia, brama, sofferenza” etc.
L. Blaga observa că "traducerea lui “dor” prin Sehnsucht nu înseamnă traducere, ci
58
circumscrierea unei neputinţe." După opinia noastră şi a cercetătorilor albanezi R.
Ismajli, A. Plasari, Lucia Djamo-Diaconiţă, dintre cuvintele aparţinând limbilor
indoeuropene, numai “mall” din albaneză traduce în mod adecvat dorul românesc,
cuprinzându-i întreaga sferă semantică, date fiind concordanţele dintre toate sensurile
posibile ale “dorului” şi “mall”-ului.
Prin "mall" a fost redat "dor" în traducerile în albaneză din literatura română de
către traducători albanezi precum M. Kuteli (în traducerea lui Eminescu). L.Poradeci (
în traducerile din poeţi români), V.Bala, R. Ismajli, Dionis Bubani, A. Plasari etc. O
asemenea dificultate întâmpinăm şi la traducerea lui “MALL” în alte limbi. De
exemplu, în traducerea italiană a poeziei lirice arbăreşe populare şi culte, "mall" este
redat când prin "amore", când prin "desio", când prin "amore dolce" sau "nostalgia".
De exemplu, în următoarele versuri se încearcă a se face alegerea semantică cea mai
adecvată:

Alb. Ish mallë e limonti

It. Era amore e dozio
Rom. Era dor şi gol sufletesc.

Alb. I tha: Zot u kam mall,

Një trimi çë ni rri ndë gji

It. Dissegli:Padre io ho desiderio

D’un giovane che mi sta nel seno.
Rom. Şi i-a zis: Doamne, mi s-a făcut dor

58 Lucian Blaga, Despre Dor, ]n vol. Triologia culturii, Bucure=ti, 1944.

2
4
 59
De voinicul care îmi stă în sân.

Alb. Por, lule kur të zë malli për mua

It. Ma, o fioretto, quando dimi desio ti prenda
60
Rom. Dar, floare, când o să-ţi fie dor de mine

Este evident că “mall” în traducerea italiană pierde mult din sens şi din forţa
61
emoţională. Traducerea în italiană a aceleiaşi poezii a lui A. Ribek în două variante,
prima aparţinând autorului, a doua lui Dotti Fratini Fortunato (Giovani Loria), relevă
faptul că traducerea cuvântului “mall” este diferită:

Që mallet këndoi mbi dhe e me gojë virvili.

(Că dorurile cântau în lume cu voce de priveghetoare.)

Prima variantă: Che gli amori cantava sulla terra con gorgo d’usignudo.
A doua variantă: E che gli amori dolci cantava da gareggiare con l’usignudo.

Rămânând încă în sfera semantică a cuvântului, putem spune că românului şi

albanezului le este suficientă sintagma "mi-e dor" , respectiv "kam mall",
portughezului şi spaniolului se pare că nu, căci ei mai au şi alte verbe care se pot
întrebuinţa relativ la Saudade şi Soledad, ca spre exemplu: haver ( a avea), ter (a
avea), sentir (a simţi), fazer (a face), cauzar (a cauza) şi respectiv verbele în spaniolă
haber, sentir, tener. Merită să fie subliniat faptul că în română şi albaneză sentimentul
dorului, cu conotaţiile proprii, se exprimă gramatical printr- o structură stabilă de
natură aproape frazeologică, după modelul "mi-e sete, "mi-e somn", "mi-e foame"
etc., respectiv în albaneză "kam etje", "kam gjumë", "kam uri" etc. Ideea necesităţii
vitale a acestui element (dorul) o demonstrează însăşi structura formală - mi-e dor -,
comună cu cele care exprimă setea, foamea, somnul şi alte stări fiziologice.
Pe baza acestei structuri (mi-e sete / somn / foame etc.) putem face diferenţa
dintre “Dor” şi “Alean”, ultimul având următoarele sensuri:” 1. suferinţă, durere
sufletească din cauza unei dorinţe neîmplinite. 2. sentiment de înduioşare, de
melancolie şi dor.” Astfel, în româneşte nu putem introduce cuvântul “Alean” în
structura mai sus menţionată: mi-e alean, ci într-o altă structură: m-a cuprins aleanul.

II. DORUL / MALLI - OBIECT LIRIC

Problemele pe care le ridică acest cuvânt-temă depăşesc, însă, câmpul
limbajului şi ne obligă să le urmărim în zona creaţiei poetice. Studiile dedicate creaţiei
populare româneşti au atras atenţia în permanenţă că în sistemul ei, motivul dorului a
ocupat un loc central. Acest specific a fost observat, în afară de cercetătorii români, şi
de profesorul Eqrem Çabej care avea să afirme: "Cântecele populare din ţinuturile
balcanice trebuie abordate nu numai în mod sintetic în ceea ce priveşte relaţiile
balcanice sau raportul de la un popor la altul, ci fiecare în parte, ca o formă de

59 Antologia albanese tradotta in italiano da G. de Rada, Napoli, 1896, pag.166.

60 Rapsodie d’un poema albanese racolte nelle colodel napoletano tradotte da G. de Rada,
Firenze,1866.
61 A. Ribek, poet arb[re=.

2
5
exprimare a spiritului respectivului popor. Caracterul şi istoria unui popor se reflectă în
poezia populară. Aplicarea psihologiei popoarelor în studiile cântecului popular poate
fi în orice caz utilă. În acest sens, caracterul concis şi sfârşirea bruscă a cântecului
popular albanez, vastul spaţiu epic şi spiritul elegiac al cântecului sârbesc, duritatea
frecventă a cântului bulgar, retorica şi o anumită mândrie a cântecului grecesc, dorul
nemărginit din cântecul românesc, caracterul concret, realist şi sobru al cântecului
aromân n-ar mira balcanistul care cunoaşte istoria acestor popoare. Pentru că aceste
62
particularităţi sunt fixate în caracterul poporului."
Nu numai frecvenţa motivului dorului în poezia românească a făcut ca “dor” să
se bucure de acest statut, ci mai de grabă, capacitatea motivului de a dezvolta un
complex de mesaje lirice. Dorul reprezintă o modalitate de exprimare a unui fel de
sensibilitate, o stare fără scăpare a fiinţei umane, strâns legată de prezent şi trecut,
de aducere aminte şi uitare, de dorinţa de a nu se despărţi de ceea ce a fost frumos şi
drag, de aspiraţia pentru a crea o viziune despre viitor.
“mall”-i / “Dorul” este prezent în viaţa umană împreună cu o serie de
sentimente ca tristeţea, suferinţa, remuşcarea, regretul, bucuria, iubirea,
singurătatea, ce însoţesc omul în cursul întregii vieţi.
În cea mai mare parte a studiilor cercetătorilor români, în primul rând, se
remarcă scopul de a prezenta starea de dor drept componentă a structurii psihice
naţionale. În rândul filozofilor, psihologilor, esteticienilor, lingviştilor, istoricilor şi
folcloriştilor, “dorul” a trezit un interes constant, deşi ca motiv al poeziei orale, el
începe să atragă atenţia încă din perioada generaţiei romantice. Astfel, pentru Alecu
63
Russo “dorul” era echivalent cu al doilea suflet ce a dat Dumnezeu românului.
Nicolae Iorga definea “dorul” ca pe un cântec al singurătăţii, al meditaţiei şi
melancoliei, legat de o experienţă umană fundamentală, iubirea: "Dorul se cântă în
64
singurătate. E cântec de fată şi cântec de flăcău." Nicolae Iorga sublinia faptul că
Dorul îl însoţeşte pe român în împrejurările deosebite ale vieţii.
Mai târziu, tema a fost reluată de L. Blaga dintr-o perspectivă filozofică. Blaga
atrăgea atenţia asupra faptului că "adesea, dorul nu e cântat prin intermediul
obiectului spre care este orientat - iubita, casa, familia, peisajul. Dorul e cântat pentru
el însuşi, ca stare aproape fără obiect, ca stare al cărei obiect e oarecum refăcut sau
65
numai discret atins."
De la această observaţie, Blaga înainta spre concluzia că “dorul” se transformă
adesea dintr-o stare subiectivă în obiect liric. Blaga desprinde cu o mare capacitate de
nuanţare natura specială a dorului, care nu poate fi înţeles ca o personificare, ci ca o
ipostaziere a stării sufleteşti. "Dorul e socotit când ca o stare sufletească învârtoşată,
ca o putere impersonală, care devastează şi subjugă, când ca o vrajă ce se mută,
când ca o boală cosmică, ca un element invincibil al firii, ca un alter ego, ca o
66
emanaţie materială sufletească a individului." Blaga face unele observaţii foarte
pertinente în studiul său cu privire la “dor”, se rezumă doar la patru pagini şi
cercetează “dorul” aproape numai ca motiv liric. După opinia sa, "starea de dor e aşa
de particulară şi aşa de mult împletită de nuanţe, încât de ea ţin până şi vocala şi
consoanele înşile ale cuvântului “dor”. Asemenea cuvinte nu înseamnă numai ceva, ci
67
ele fac parte prin chiar sonoritatea lor din ceea ce ele înseamnă."
Tache Papahagi conclude că “în viaţa românului dorul joacă un rol proeminent
şI că el e un fel de neastâmpăr al sufletului, un răscolitor al lui, un turburător al liniştii
interne”

62 Eqrem Çabej, Studime gjuhësore, V. Rilindja, Prishtinë 1975,pag.122.

63 Alecu Russo, Scrieri alese, Bucure=ti,ESPLA,1957,pag. 166.
64 Lucian Blaga,op. cit.p.221
65 Nicolae Iorga, Istoria literaturii rom[ne=ti, Bucure=ti 1925, pag.64.
66 Lucian Blaga, op. cit. p.219.
67 Lucian Blaga, ibidem. p.211

2
6
 N. Mărgineanu consideră că “ doine au toate popoarele, cele din sud-estul
european mai ales, dar “dorul” reprezintă specificul celei româneşti”
Constantin Noica face o descifrare conceptualizată a noţiunii: “dor” “
reprezintă o contopire...s-a contopit în el durerea de unde şi vine cuvântul, cu
68
plăcerea, crescută din nu pricepi bine cum” . Punctând şi o tainică “zonă de dor”
specifică românilor, el spune despre cuvânt că “pendularea lui e prea adesea
destrămătoare: te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regret, şi
de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce
trebuie şi e bine să înduri”. Evoluţia semantică a cuvintelor “dor” şi “mall”, precum şi
rezonanţele psihice de durere, fior, iubire, însingurare, pe care structura lor fonică le
stârneşte în conştiinţa noastră pot ilustra fenomenul de poetizare a unor cuvinte,
fenomen atât de frecvent prin care se produce o selecţie a cuvintelor cu valori
intrinseci, din vorbirea curentă, şi apoi o reliefare, o evidenţiere a laturilor pure,
diafane, sugerând suavitatea simţirii, profunzimea sentimentului, gingăşia lui.
Concluzia finală a lui Blaga este: "|inând cont de omniprezenţa dorului în
poezia populară, se poate afirma că existenţa pentru român e “dor”, aspiraţie trans-
69
orizontică, existenţă care, în întregime, se scurge spre ceva." Tot Blaga l-a apropiat
de “îngrijirea” lui Heidegger, socotindu-l mai complex şi specificul românesc, în
general mai semnificativ pentru fiinţa umană.
O definire a dorului îi aparţine lui Ovidiu Bîrlea.“ Literatura populară îl arată a fi
sentimentul cel mai tiranic şi, în acelaşi timp, cel mai ubicuu, în stare de a străbate
depărtările şi obstacolele cele mai mari. Din modurile în care se defineşte succint prin
efectele sale, dorul se vădeşte ca dorinţă aprinsă după o fiinţă dragă şi, prin
extensiune, după un ţinut sau chiar un obiect cu valenţe obiective sporite. El
depăşeşte stadiul pur senzorial, deşi limbajul obişnuit l-a aplicat şi în domeniul culinar
etc., definindu-se ca o râvnire puternic spiritualizată la stadiul elevat al ideii
platoniciene. El provoacă o trăire intensă pe plan psihic, punând sufletul într-o
tensiune activă ca o aspiraţie, fie după o realitate închipuită, fie după una apusă,
realizabilă numai prin atare comuniune spirituală cu ceea ce are preţ deosebit şi
70
atracţie indestructibilă."
George Muntean, într-un eseu intitulat Doina şi dorul-expresii ale spiritualităţii
româneşti, cuprinde aici aproape exhaustiv ceea ce s-a scris mai important în privinţa
dorului-inclusiv datele însumate în ordinea comparatistă a fenomenului - avansând şi
o serie de idei proprii. “Implicând, adesea simultan, dorinţa puternică de a reveni la o
anume stare, idee, vârstă sau ocupaţie, de a vedea sau revedea pe cineva sau ceva
drag, o vagă, dar persistentă nostalgie, dorul semnifică mai curând o tensiune
sufletească complexă intens colorată afectiv, în care răzbat accente de nelămurită
tristeţe şi nelinişte, de durere discretă, deseori fără un obiect bine conturat, aspiraţii
(adesea incerte), aşteptări nedefinite sau erotice şi alte aspecte existenţiale, ce au
dus la configurarea lui ca un motiv liric caracteristic al literaturii, muzicii, plasticii şi
esteticii româneşti care îşi este uneori suficient sieşi pentru sine, spre a deveni din
subiect liric şi, din când în când, epic.” Trecând peste subtilităţile de detaliu ale frazei
citate, putem deosebi, două registre distincte ale dorului. Unul se prezintă ca o
“dorinţă puternică” îndreptată către o anumită ţintă, iar celălalt ca “ o tensiune
sufletească...deseori fără un obiect bine conturat...”, ba chiar şi “suficientă sieşi
pentru sine”
Referitor la cuvântul “Mall” din albaneză, am constatat că este puţin studiată
bogata sa sferă semantică şi întinderea motivului în creaţia poetică de către
cercetătorii albanezi. Amintim observaţiile lui Sabri Hamiti asupra caracterului
complex al sentimentului în poezia lui L.Poradeci, remarcând că “mall”i constituie o
figură-cheie şi un cuvânt-temă în poezia acestui autor. Studiile consacrate poeziei lui
68 Noica Constatin, “Sup[rarea româneasc[, ]n “Românii, psihologie, identitate spiritual[, destin”, D.I.P.
1995, p.206.
69 Lucian Blaga, op.cit.p.213
70 Ovidiu B]rlea, Folclor rom[nesc,II, Bucure=ti, pag.20.

2
7
Poradeci au subliniat pentru prima dată relevanţa cuvântului şi a motivului. De altfel,
un cercetător român de origine albaneză, Lucia Djamo-Diaconiţă, în studiul său
comparativ "Eminescu - Asdren" aduce câteva observaţii asupra vastului câmp
semantic al cuvântului “Mall”, concretizând ideea cu versuri, fiind astfel prima care
face un paralelism între “Mall” şi “Dor”. Plasarea pe plan comparativ a termenilor de
către cercetătorul albanez R. Ismajli va desemna prima încercare spre un studiu
comparativ în poezia lirică. Pornind de la câteva observaţii despre paralelismul
Eminescu-Asdren şi Eminescu-Poradeci referitoare la vocabularul poetic al poeţilor
albanezi, este cercetat şi cuvântul “mall”. O asemenea comparaţie face şi A. Plasari,
care abordează problema având la bază mai multe date din domeniul literaturii orale
şi al celei culte, constituind, deopotrivă, cel mai vast studiu de până acum în limba
albaneză. Este interesant de observat că toţi autorii pornesc de la comparaţia
cuvântului albanez cu cel românesc.
Atenţia noastră nu se va concentra asupra influenţelor de la o cultură la alta,
de la un spaţiu la altul, de la un autor la altul, ne interesează, mai de grabă,
asemănările, nuanţele şi ipostazele acestui sentiment, varietatea formelor lui în cele
două literaturi.
Tindem să credem că trebuie început cu poezia populară pentru a ajunge la
reflectarea acestui sentiment în literatura cultă română şi albaneză.
Literatura populară şi cea cultă, când e vorba de spaţiul balcanic, se impletesc
una cu alta mai mult decât oriunde. "Nu există moment mai important în viaţa
individului, naştere, nuntă, moarte, sărbătoare, evenimentele locale şi istorice care să
nu fie fixate în cântec şi înnobilate de cântec. Cântecul popular îşi are în aceste
71
meleaguri o funcţie eminamente socială."
Limitele dintre cele două specii de literatură deseori dispar şi din când în când
este greu să le distingi una de alta. De aceea ne referim la poezia populară ca cel mai
autentic document al structurii spirituale al unei naţiuni, ce constituie şi în ziua de
astăzi un izvor nesecat pentru literatura cultă. Ea este, de altfel, produsul şi funcţia
vieţii acestor popoare.
În poezia populară sentimentul se află în forma sa naturală, strămoşească şi
pură. Poetul popular nu are ambiţii sau vanităţi literare, la el nu funcţionează
curentele, metodele, şcolile sau modele literare. Poezia populară ne pune în contact
spiritual direct cu naţiunea care a creat-o, ne pune în contact cu ceea ce emană acest
popor, ea fiind legată în mod intim de viaţa lui.
Poezia populară străbună a celor două popoare, mai ales lirică, îşi păstrează
sentimentul dorului, date fiind funcţiile sociale şi culturale ale acestei poezii.
Din definiţiile date până acum dorului rezultă că avem de a face cu o stare
sufletească, cu o absenţă ce cauzează nelinişte, perturbare a echilibrului psihic şi
ontologic. Toate eforturile eroului liric în poezia orală tind spre regăsirea echilibrului
perturbat, spre găsirea acelui ceva pierdut, în scopul restabilirii stării create.
Considerând că poezia poate fi un martor al acestor retrăiri, în toată complexitatea
lor, putem închipui şi reconstrui o parte a vieţii şi a modului de trai şi de concepere a
existenţei umane.
Căutând la ambele popoare geneza “Dorului”, observăm ea este legată de
contactele acestor popoare cu natura încă din vremurile înnegurate ale istoriei. Cum
am menţionat în altă parte, Dorul s-a născut şi s-a plăsmuit în condiţiile
transhumanţei, când cele două popoare migrau cu turmele de oi de la un capăt al
Balcanilor la celălalt. Existenţa ciobanilor în mijlocul naturii (păstoritul este una dintre
îndeletnicirile cele mai vechi ale umanităţii), departe de familie, de locul de baştină, a
făcut ca în sufletul individului să se nască şi să se aprofundeze sentimentul dorului.
Atât albanezii, cât şi românii s-au văzut uneori siliţi să se izoleze într-un fel de exil în
propria lor ţară, spre a se feri din calea popoarelor migratoare, războinice, să se
retragă pentru o perioadă de timp în munţi şi păduri, în locuri întărite, greu accesibile
cotropitorilor. Aceste izolări temporare au putut imprima, desigur, sufletului românesc

71 Eqrem Çabej. op.cit. 122.

2
8
şi celui albanez unele note de melancolie, de nostalgie, de regret pentru un trecut
liniştit. În cântecele româneşti păstoreşti şi haiduceşti, numite altfel “doină”, (al cărei
ritm, dacă ne referim la L. Blaga, este oglindirea unui orizont specific românesc,
format dintr-un un orizont înalt, ritmic şi indefinit alcătuit din deal şi vale) românul îşi
cântă înfrăţirea cu natura. Tocmai la această formă a liricii populare se întâlneşte
frecvent cuvântul şi motivul dorului. Din fondul melodic al doinei, după Blaga, se
desprinde spaţiul nostru de graţie - plaiul- “ adică un plan înalt, deschis, pe coamă
verde de munte, scurs molcom în vale”. E vorba nu atât de un reflex al peisajului
însuşi în cântec, cât mai mult de o linie sufletească alcătuită din “accente şi linii”.
Doina este creaţia cea mai tipică, din toată cultura populară românească, pentru
expresia acestui sentiment. Cuvântul “doină”, cunoscut în întregul spaţiu românesc, a
fost semnalat ca atare încă din 1716 de Dimitrie Cantemir în celebra “Descriptio
Moldaviae”, domnitorul socotindu-l nume al unui zeu al dacilor. Originea dacică a
cuvântului a fost susţinută de Bogdan Petriceicu Haşdeu, Rösler, I. M. Kodrescu,
Delavrancea, I.I. Russu, D. Sandru, Ovidiu Papadima, E. Fraenkel şi de alţii. Lingviştii
ca Aug. Scriban, A. Philippide, I. A. Candrea apropie cuvântul “doina” de verbele “a
legăna” şi “a alăpta” Încă de la mijlocul secolului trecut, în tendinţa de a-i lămuri
destinul şi a-i lumina originea, termenul care denumeşte o categorie lirică ce
însumează creaţii populare punctând, în tonuri grave, o mare varietate de stări (de la
dor, jale, bucurie, urât, tristeţe, revoltă şi speranţă, a fost comparat, în formele lui
literare şi locale, cu lituanianul şi letonul “daina “(“doină cântec popular”), cu letonul
“deju” (“a dansa”), cu avesticul “daena” (“lege în versuri, cântec”), cu persoanele din
şi “danah “(“voce de femeie”), cu irlandezul “dan” (“cântec poemă”), cu zendicele
“daini”, “dină” (“lege” şi cântec tradiţional”) cu armeanul den (religie), cu indo-
europeanul “dei” (“a duce încolo şi încoace, a se învârti”), cu sanscritul “dijati
“(“zboară”) şi vedicul “dhaini” (“a cugeta”), ori cu unele cuvinte greceşti (dienstai,
dinos etc.), latineşti (dolere, dispărutele dolina şi diuina) slovace (daina, dana), sârbo-
croate (dvojnice, dvojnica) ş ” fluier dublu al ciobanilor”; dojiti ş “suge”) până la
rutenescul “Dojna”, la formele germanice “don, ton (“ton, răsunet, cântec” etc.
Caracostea scria: “Cât priveşte originea cuvântului nostru doină, toate etimologiile
propuse până astăzi rămân în domeniul presupunerilor, deşi filologi de seamă şi-au
spus cuvântul”.

Doină, doină, glas de jele,

Tu îndulceşti zilele mele
Doină, doină, glas de dor,
Tu nu mă lăsaşi să mor.

Codrule cu frunza lată,

Că mi-ai fost tare bun tată,
Când m-a urât lumea toată
Codrule cu frunza lungă
Că mi-ai ţinut cândva umbră
Mi-ai fost ca o mamă dragă
Când m-a urât lumea-ntreagă
Codru cu frunza domnească
Gerul nu te vestejească
72
Că eşti casa românească .

Cel mai mare grup al poeziei populare albaneze unde întâlnim frecvent
cuvântul şi motivul Dorului îl constituie cântecele lirice de dragoste, dar apare şi în
cântecele exilului şi în alte grupări, cele păstoreşti, în mod sporadic ca dor-nostalgie,
mai rar şi în cântecele epice. Textul popular albanez tradiţional cu tematică erotică
este în cea mai mare parte text de cântec propriu zis; el nu este recitat niciodată,

72 Tudor Pamfile, “C[ntecele b[tr[ne=ti, doine, mustr[ri =i blesteme”, Tecuci, 1926, pag. 263.

2
9
însoţirea cu melodia fiind una dintre caracteristcile de bază ale textului liric popular
versificat. Dominanţei erotice, vizibilă în ansamblul tematici generale a textului liric
albanez tradiţional, îi sunt asociate diferite alte contexte: de dragoste şi înstrâinare de
cătănie, de dragoste şi jale, sociale, dar cel mai frecvent textul cu conţinut erotic este
însoţit de motive în care se dezvoltă diferitele valenţe ale “mall”-ului. Îndiferent de
condiţiile sociale şi istorice, acest motiv al liricii populare albaneze, chiar şi în
momentele cele mai grele ale istoriei sale, a fost un motiv fecund.
Conform coordonatelor sugerate de configuraţia spaţiului mioritic ce poate
atinge şi peisaje locuite de albanezi, fie şi parţial, se poate vorbi de aceeaşi tonalitate
a cântecelor, care ne trimit spre un orizont spaţial asemănător (respectiv balcanic), de
o legătură posibilă a muzicii cu un anumit peisaj, peisaj strâns legat de un anumit
destin uman. După conceptul blagian, nu este vorba de un peisaj întreg şi complet al
pământului, coastelor, apelor, ci de o sinteză articulată de linii şi accentuări,
structurate oarecum în mod schematic, excluzând în toate cazurile natura cu aspectul
ei concret. Pe lângă cele punctate deja, ar fi de amintit condiţia generală a singurătăţii
ce caracterizează pe cel cuprins de dor. Fiind, deci, cântece ale insului şi cuplului, cel
mult ale familiilor şi grupurilor, ele tipologizează şi socializează stările ipostaziate, fără
a-şi pierde, în acelaşi timp, pregnanţa de act şi experienţă individuală şi, mai rar,
singulară.
Acea teorie a filozofilor anteriori lui Blaga, îndeosebi, a celor numiţi "morfologii
culturii" (Frobenius, Spengler etc., istoricii artelor Alois Riegl, Worringer) care
interpretează un sentiment pe un anumit spaţiu în funcţie de un anumit peisaj, o
găsim şi în filozofia lui Blaga, la orizontul spaţial al inconştientului, de altfel, concept
pe care l-am aminitit şi mai înainte. Desigur, această teorie şi aceste concepte devin
dificile pentru a fi operaţionale, convingătoare, - căci muzica este artă care se
dezvoltă în timp şi nu are nici o legătura cu spaţiul -, aceasta este cel puţin o judecare
convenţională. În sfârşit, nici scopul acestui studiu nu este aplicarea acestei teorii în
spaţiile albaneze, considerând această întreprindere extrem de dificilă.
V.Bala, într-un studiu despre metrica cântecelor populare albaneze şi
româneşti, în afara apropierilor enumerate adaugă: "În sfârşit menţionăm că versurile
cele mai răspândite albaneze şi româneşti sunt de 8 şi 6 silabe de tip silabotonic şi
trohaic. O caracteristică mai accentuată a rimei daco-române este cea dactilică. Din
acest punct de vedere, poezia orală daco-română se întâlneşte cu poezia orală lirică
toscă (cea a Albaniei sudice - n.n.), deoarece, la noi, rima dactilică este folosită în
73
sud."
Aceste linii şi accentuări, tonalităţi şi sunete asemănătoare, structură şi
mijloace muzicale similare, pot sugera în inconştientul nostru un anumit orizont, de ce
nu, similar.
În nordul Albaniei, cântecele de dragoste poartă numele cântece blânde.
Această denumire contrastivă presupune şi existenţa "cântecelor dure" sau "aprige".
Cercetătorul Ramadan Sokoli referindu-se la acest ultim grup de cântece, afirmă:
"Această denumire te face să te gândeşti la oamenii trăind în severitatea munţilor.
Conţinutul cântecelor de acest gen şi însăşi denumirea lor marchează viaţa şi
psihologia muntenilor albanezi, căci viaţa şi natura regiunii, împreună cu obiceiurile şi
riturile au influenţat puternic caracterul acestor cântece." În aceeaşi ordine de idei,
acest cercetător afirmă: "...cântecele blânde ale muntenilor noştri dezvăluie o iubire
74
pământească şi firească, cu un suflu aproape păgân."
Aşa cum am menţionat ceva mai sus, în cântecele populare din tărâmurile balcanice,
din care fac parte şi cele româneşti şi albaneze, elementele naturii acţionează ca
însufleţite, iar omul comunică intim cu natura, îi cere sfaturi, caută să-şi descarce
povara durerii sau doreşte ca şi elementele ei să se bucure cu el. Acest fenomen,
desigur, vine ca urmare a unei singurătăţi sufleteşti sau fizice. Natura este aleasă ca
73 Vehbi Bala, “Paralele në letërsinë gojore shqiptare dhe rumune”, Buletin Shkencor, Viti III, 1966,
Nr.4.
74 Ramadan Sokoli, Rreth “ këngëve të buta“ të popullit tonë, Nëntori, nr. 8/1955, pag. 118.

3
0
element ce inspiră încredere, care nu te trădează, “prieten“, confident, natura dispusă
să-ţi asculte oricând secretele. Pe de altă parte, nevoia de a descărca povara, durerea,
îl obligă pe eroul liric să se “spovedească“ - aceasta fiind o cură a sufletului rănit - de
aceea eroul liric se adresează naturii, proces care mai mult pare a fi o purificare şi o
eliberare cosmică. El face confesiuni, cântă şi plânge, cântă şi se bucură, se simte
fericit şi nestingherit în faţa naturii – a codrului, a izvorului, a păsărilor, a cerului, a
vântului, a lacului, - îşi limpezeşte sufletul, stând departe de prieteni şi duşmani. În
scopul relevării acestor similitudini ar fi suficientă compararea cântecelor lirice
româneşti precum "Turturica", "Trandafirul" şi "Privighetoarea" cu cele albaneze
"Turtullesha", "Na mbiu trëndafili mbë derë" şi "Gem mbi gem këndon bilbili".
Într-un număr mare de cântece populare albaneze şi româneşti este descrisă viaţa
pastorală. Peisajul păstoral constituie pentru poetul popular viziunea raiului de pe
pământ:

Në mjedis të zhegut të verës

Njitem nalt në majë të bjeshkës
Nën një shkozë nën një mullenxë
Gjeta një çobaneshë tue fjetë
As e çova as e trazova
Veç një za të hollë ia lëshova
Se çi doli gjumi i shkretë!...
-Kur më doli gjumi i shkretë
Dhanë e dhi më kishin tret
E tue i njellë: Oj cararë
Ho ju preftë ujku mbarë
Qi s’ më latë m’u kënaq me djalë

Rom. În toiul arşiţei de vară

Mă sui sus în vârful muntelui
Sub un fag umbros
Am găsit mândra dormind
N- am trezit-o, n-am atins-o,
Ci i - am şoptit încet - încet
Şi iată că ea se trezi.
Când s-a deşteptat din somn
Oile şi caprele i se împrăştiaseră.
Şi adunându - le: “ Mânca - v - ar lupul!
Nu m - aţi lăsat să mă iubesc cu flăcăul!

Ovid Densusianu, în opera sa “Viaţa păstorească în poezia noastră populară”,

va menţiona: “Toată lirica păstorească culminează spre o poezie de nelinişti şi
suferinţe stăpânite, de melancolie învăluitoare, de nostalgii care leagănă gândurile, de
presimţiri care când întunecă sufletul, când îi vestesc mângâieri, înviorări - spre ceea
ce poezia graiului nostru a numit “dorul”. În mintea ţăranului, dorul chinuitor, dar care
- i înfloreşte aşteptări, dorul - pe urma care cutreieră depărtările, dorul pribeag, a
ajuns să se contureze aşa de viu încât apare uneori ca o fiinţă supranaturală, care
75
trăieşte undeva şi de acolo stăpâneşte cu puterea lui sufletele.” Deşi din cauza
acestui fel de viaţă păstorii suportau o serie de dificultăţi, aveau momente când,
chemaţi de dorul străbun, numai ei erau în măsură să valorizeze "magia" care îi
înconjura. Sunt cunoscute, fie în folclorul român, fie în cel albanez, cântecele în care
păstorul îşi petrece zilele în linişte.

alb. Më ka marrë malli rëndë,

75 Ovid Densusianu,Flori alese di cântecele poporului, via\a p[storeasc[ ]n poezia noastr[ popular[,
Editura pentru literatur[, Bucure=ti, 1966, p.294.

3
1
 o çoban i dhënet-o,
për të fjeturë nën tendë,
që të mjel dhëntë në shtrungë.
76
t’ mjelç ti e t’ ngas unë.

rom. Tare mi-e dor,

ciobănaş al oilor,
ca să dorm sub cort,
să mulg oile la strungă,
tu le- i mulge, eu le mân.

Măi, ciobanule de la oi,

măi ciobane, măi,
tu n-ai grijă, nici nevoi,
măi ciobane, măi.
De cu seara până-n zori.
Tu te culci pe pat cu flori,
Cu capul pe muşinoi,
Cu ochii steliţi la oi,
Cu capul pe floricele,
Cu ochii ţintiţi pe stele.

-Moj e mir’ qi del në bahçe,

Shkon tuj qesh me lot për faqe,
Lot për faqe, si t’ del gazi,
-Qyqja djal’ më ka marrë malli.
Më ka marr’ malli për ty,
77
Dole n’ bjeshkë e më le n’vrri.

rom. Tu ieşi în grădină, mândruţo

Lacrimile-ţi curg pe faţă.
Lacrimi pe faţă! Şi nu poţi uita amarul.
- Vai, măi bade, doru-mi vine,
Îmi vine dorul de tine.
Ai plecat în munţi şi m-ai lăsat aici...

Deşi discursul nu aparţine unui păstor, în poezia românească se vorbeşte cu

invidie despre "privilegiul" de a fi păstor, în timp ce în poezia populară albaneză se
accentuază dorinţa de a fi în munţi ca loc al libertăţii, al contactului direct cu natura şi
ca loc unde tinerii din diferite familii puteau să se întâlnească unul cu altul. Muntele, în
cântecul popular albanez, are semnificaţia libertăţii, iar în contextul erotic -
semnificaţia libertăţii dragostei. Muntele capătă în mentalitatea populară conotaţiile
unui lăcaş al dragostei, ale unui loc privilegiat unde trăieşte dorul. Dorul fetei trebuie
să se întoarcă de altfel în mediul în care s-a născut. Depărtarea de munte cauzează
suferinţă şi lacrimi.

Du- te, dor, cu negura,

Unde-i badea cu stâna;
Du-te, dor, cu negurile,
Unde-i badea cu-oile,
De te-a-untreba că ce fac,
Spune-i că de-a lui dor zac!
De te-a-ntreba cum trăiesc,
76 ibidem. p. 127.
77 “Këngë dashurie”, Prishtinë, 1979, pag. 271.

3
2
 78
Spune-i că mult îl doresc!

Lirica pastorală culminează cu poezia neliniştită a suferinţelor stăpânite, a unei

melancolii care bntuie gândurile, a unei presimţiri ce aruncă deseori o umbră de jale
în inima ciobanului, altă dată o lumină de speranţă şi consolare, în alte situaţii se face
una cu existenţa însăşi. Acesta este sentimentul numit de român “Dor” şi de albanezi
“Mall”.

Nici un dor nu vine greu

Ca dorul din satul tău
Nici un dor nu vine lin
Ca dorul de la străini,
Nici un dor nu vine iute
79
Ca de la cioban din munte.

Exprimarea sintetică a dorului în această doină este redată atât de elocvent,

incât forţa sentimentului dorului la cioban întrece orice alt dor - dorul de sat, dorul de
la străini - panta ascendentă dă sentimentului dimensiunile unui suprasentiment.
Dorul ce vine cu greu, adică apăsător este determinat, fără îndoială, de apăsarea
amintirilor din satul natal, în timp ce dorul străinului este lin şi nu se grăbeşte. Dorul
cuprinde brusc pe cioban acolo unde s-a şi născut.

-Ç’ka po m’hin me thik t’shamisë

80
-M’ka marrë malli i çobanisë.

(-Ce mi atinge sufletu-mi

Mă ia dor de ciobănie.)

sau în poezia de mai jos:

alb. Grahu i lopve prej kti mali,

81
S’të kam pa moti m’ka marrë malli.

(Vaci mugesc colo pe munte,

Mândra-mi cheamă doruri multe.)

alb. Se ç’më ka marrë malli

o çoban i maleve
Kur çonje dhentë në lumë
o çoban i maleve
Kur i bije të shkretës culë
o çoban i maleve
Kur varje dhentë në shtrungë
o çoban i maleve
Kur mbushje enët me shkumbë
o çoban i maleve
Më ka marrë malli shumë
o çoban i maleve
Të hamë të dy me një lugë

78 Dumitru Pop, Poezii populare din L[pu= ]n Folclor din Transilvania, I, Bucure=ti, 1962, p.463.
79 I. U. Jarnik - A. B]rseanu, Doine =i strig[turi din Ardeal, Bucure=ti, EARSR, 1968, p.87.
80 Këngë dashurie, pag. 269.
81 ibidem. p.274.

3
3
 82
o çoban i maleve.

Rom. Mi-e tare dor

Ciobânaşul munţilor
Când duceai oile la izvor
Ciobânaşul munţilor
Când cântai din fluieraş
Ciobânaşul munţilor
Când duceai oile pe strungă
Ciobânaşul munţilor
Când umpleai vasele cu spumă
Ciobânaşul munţilor
Mi-e tare dor
Ciobânaşul munţilor
Să măncăm cu aceaşi lingură.
Ciobânaşul munţilor.

Merită aici să aducem un exemplu din lirica pastorală românească, lirică foarte
asemănătoare cu cea albaneză. Situaţia poetică este asemănătoare, mijloacele
stilistice şi imaginea poetică de asemenea. Este vorba de dorul “mândrei” despărţită
de iubitul ei cioban.

De cine mi-i mie dor

E departe, depărcior,
Cu oile la izvor;
De cine mi-i mie drag
E departe, depărtat,
Cu oile-n dealul lat;
De cine mi-i mie sete
83
E cu oile-n făgete.

În poezia populară albaneză motivul dorului este des întâlnit în cântecele

exilului - acestea constituind unul dintre cele mai însemnate capitole ale liricii
albaneze, prin dramatismul şi forţa poetică a exprimării sentimentelor singurătăţii, şi
îndeosebi prin dezvoltarea diverselor valenţe ale dorului. Îndepărtarea de patrie, de
casă, încă din vremurile îndepărtate şi până astăzi, este un fenomen binecunoscut la
albanezi. Neliniştea eroului liric faţă de faptul că totul se schimbă brusc, atunci când el
nu se află în ţara lui natală, lasă amprente puternice în conştiinţa sa. Geografia lui
natală a rămas decupată într-o amintire aşezată definitiv într-un loc anume în
momentul plecării. Imaginea întregii sale copilării rămăsese acolo. Fenomenul
emigraţiei a fost cauzat de diferite motive de ordin istoric, social, şi economic, de
altfel, similare cu pribegia la români. Această poziţie psiho-socială şi acest statut
emoţional va da naştere cântecelor singurătăţii, de înstrăinare de pământul natal. În
condiţiile exilului, singurătatea se confundă până la identificare cu solitudinea
existenţială, cu neliniştea şi disperarea, cu dezamăgirea şi revolta.
Dieterich, în opera menţionată mai sus, vorbeşte despre naşterea cântecelor de dor
ale exilului, determinate de emigrarea bărbaţilor în afara ţărilor balcanice.
Exilul a imprimat albanezilor şi românilor sentimentul dorului, în afară de
sentimentul durerii, înstrăinării, solitudinii, remuşcării. Dorul, pentru a recupera
distanţa fizică, îşi creează un drum al său, formând o dihotomie între drumul fizic şi cel
sufletesc, între drumul pământesc şi cel ideal. “Drumul - idee” însemnează o căutare
82 Ramadan Sokoli, Këngë popullore për dashurinë, ]n rev.”Mehr Licht”, Tirana, Nr.6, Maj 1998, p.12

83 Ion Creang[, VIII,336-337.p. 68.

3
4
permanentă, o încercare de salvare sufletească, o chemare a trecutului în prezent.
Eroul liric nu se împacă cu starea lui, singura cale de restabilire a relaţiilor pierdute
rămânnd drumul. Un drum sufletesc, nu prea clar, clădit deseori cu elemente de
materie cosmică. Este ascunsă în acest raport o înţelegere tragică a raportului dintre
aspiraţia umană şi limite, dintre ordinea subiectivă a vieţii şi ordinea obiectivă, dintre
dorinţă şi posibilităţile practice de realizare. Drumul este de fapt partea unui “peisaj
sufletesc” permanent. “dorul”, în esenţă pură aspiraţie metafizică, e asociat cu
drumul, care cel mai adesea străbate un teren format tot din dealuri ce alternează cu
valea:

“Drum la deal şi drum la vale

Îmi fac veacul tot pe cale,
N-am în lume sărbătoare”.

Undele sufleteşti înregistrează firesc mişcarea astrelor, confundându-se cu evoluţia şi

involuţia lor lentă:

“Câte stele-s de cu seară

Toate suie şi coboară”.

Într-un cântec popular albanez avem: Udhëtari që mban mallë/ shkon e vjen e vjen e
shkon (Drumeţul de dor purtat/ Vine -pleacă ne-ncetat.). Stelele, care măsoară, în
concepţia populară balcanică, drumul vieţii omului, plutesc într-o soartă care trece
când prin înălţări, când prin coborâri, ca printr-un ciclu natural. Numai un suflet ce-şi
simte destinul urcând şi coborând, alternativ, poate înregistra atât de clar mişcarea
analogă a aştrilor, aparent numai pentru imaginea însăşi. Dorul e asociat metaforic cu
drumul şi cu depărtarea, care dau sentimentului o desfăşurare de caier ce se pierde în
infinit:

“Cine n-are dor destul

Mute-şi casa lângă drum:
Drumul sună,
Dor se adună,
Vântul bate,
Dor departe.

Dorul apare aici ca o stare complet gratuită, sugerată numai de perspectiva

nestatornică a drumului şi a vântului.
Îndepărtarea de locurile natale va determina la albanezi şi români păstrarea
apartenenţei etnice. Această împrejurare a generat o adevărată poezie a amintirilor şi
dorului, a înstrăinării şi singurătăţii. În cântecul popular albanez de mai jos se exprimă
durerea, golul sufletesc, singurătatea pribeagului: Câţi din noi n-am pribegit,/ Prin
străini n-am rătăcit,/ Pe ţărâmuri depărtate,/ Neştiute, nevisate!?/ Cine oare-a mai
rămas/ Fără lacrimi, fără glas,/ Zile bune n-a văzut,/ Inima nu l-a durut?!/ Tată, mamă,
fraţi, surori/ Au rămas şi i-am lăsat/ Cu dorul memângâiat./ Munţi, păduri am
84
străbătut,... (Cântec de pribegie)
“Dor”/”mall”: un singur cuvânt, este capabil să exprime în acelaşi timp senzaţia de
casă, de inimă, de meleag unde trăieşti. “Din cuvântul latin exilium, exilare, ele însele
derivat din “salire”. Având legătură cu verbul “a ieşi ”, şi anume această trecere din
interior spre exterior care caracterizează expulzarea sau fuga. “Am ieşit din pământul
natal”, spune pentru prima oară Cidul în limba castiliană, când este izgonit din ţara lui.
“A ieşi” a însemnat la început “a sări afară”, ca şi cum sub impulsul unui singur salt se
putea produce ruperea brutală pe care o implică exilul. Mai apoi, el a însemnat “a sări
contra”, “a izbi” (ceea ce este afară), mişcarea de a sări dinlăuntru în afară stârnind

84 ibidem. p. 79.

3
5
totdeauna o rezistenţă. A “sări contra” sau “contrasalt”. Fiindcă, în cele din urmă,
85
exilul nu este decât un salt din propria-ţi lume “contra” lumii altcuiva. În poezia
populară, înstrăinarea este sinonimul îndepărtării de orizontul ştiut, de mediul familial,
rural, de peisajul cunoscut, de semnele familiale. Această îndepărtare este percepută
ca urmare a contactului cu o lume necunoscută, ostilă şi indiferentă. Neputând să
asigure legături cu realitatea cea nouă, eroul liric trăieşte prin amintiri, prin trecut.
Există exiluri interioare, în general uitate şi mult mai triste. Există exiluri de spaţiu,
care se hrănesc fără încetare cu speranţa unei întoarceri, dar există şi exiluri în timp,
când întoarcerea este sau devine imposibilă.
În afară de asta, românii ca şi albanezii au fost luaţi cu forţa pentru un timp
nelimitat în armatele Imperiilor Austro-Ungar şi Otoman. Ei au fost răspândiţi pe toată
întinderea imperiului, precum se spunea, se duceau în tinereţe şi se întorceau la
bătrâneţe sau nu se întorceau deloc. Această dezrădăcinare violentă a determinat
naşterea unui sentiment endemic al înstrăinării şi a sprijinit naşterea unei bogate
literaturi populare a tristeţii şi dorului. În cântecele de ostăşie, aşa-numite în folclorul
albanez "këngët e nizamëve", se cântă dorul nemărginit al recruţilor care îşi petrec
ultimele clipe ale vieţii departe de ţara lor. Părăsiţi deseori, răniţi în pragul morţii, ei
caută să restabilescă legăturile cu ţara de baştină, cu cei apropiaţi, cu iubitele lor, cu
mamele lor, cu soţiile etc, prin intermediul păsărilor, norilor, stelelor, prin acest drum
cosmic. Moartea cea grea vine, adesea mai mult, din cauza dorului de casă decât din
cauza armelor. Redarea autentică a acestor sentimente a produs poezii monumentale,
perle adevărate ale folclorului albanez: Pasărea măiastră cântă-nsigurată/ Pe
mormântul celui de curând plecat:/ - Trecători ce faceţi calea întunecată,/ Rogu-vă, nu
spuneţi mamei mele-n sat/ Cele ce văzut-aţi abătuţi prin vale,/ Dacă iscodi-va gândul
vostru bun, Că-i prilej de lacrimi şi de-adâncă jale/ Povestirea care nu-ndrăznesc s-o
spun./ Adevăru-adesea doare ca o rană,/ Chiar dacă porneşte zvâcnet în lumină,/
Mama mea duioasă, mama mea sărmană, Plânge-n aşteptare şi mereu suspină./ Dacă
ea vă-ntreabă de m-am însurat/ Prin meleaguri alte şi îndepărtate,/ Spuneţi-i mai bine
86
că-s nemângâiat/ Şi mi-e dor de dânsa în singurătate. (Pasarea măiastră)
Ele se remarcă prin plasticitatea discursului, prin dramatism, figuraţia
surprinzătoare, condensarea limbajului şi profunzimea emoţională. Din contactul cu o
altă lume, măcinaţi de amintirea despărţirii de cei dragi, îndepărtarea însăşi este trăită
ca o mutilare - dorul revine drept consecinţă a înstrăinării. În afara sentimentelor
stârnite de dor, drept urmare a distanţei fizice, condiţiile umane dramatice de război,
lupta şi sacrificile pentru un ţel aberant, de altfel, în interesul străiniilor, accentuează
şi generează în mod tragic întristarea, singuritatea, golul sufletesc şi disperarea: Bunei
mame-aş vrea să-i scriu,/ Plângi, o, mamă, plângi, Că-s departe şi-am să viu, Plângi, o,
mamă, plângi,/ Dacă se va întreba:/ Plângi, o, mamă, plângi,/ Fiul unde-o-ntârzia?
Plângi, o, mamă, plângi,/ Spuneţi că m-am însurat/ Plângi, o, mamă, plângi,/ Moartea
că m-a fost luat;/ Plângi, o, mamă, plângi,/ Plumburi trei ascund în piept,/ Plângi, o,
mamă, plângi,/ Ars de dor, eu o aştept.../ Plângi, o, mamă, plângi! (Pe o pajişte sub
87
nuc)
Dorul este simţit nu numai de cel care pleacă de acasă, dar şi de cei care
rămân acasă cu durerea plecării celui drag. Eroul liric -mamă, soţie, iubită- îşi cântă
dorul.

alb. Fol moj mike, një fjalë

Se jam gati për të dalë,
-Ku vete, mos vafsh i gjallë
Se mua s’më nxorre mallë.
Kur dolla nga dera jashtë
85 Fernando Ainsa, De aici, de acolo, Editura Orient- Occident, Bucuresti 1998.p.34.
86 Cetatatea rozafat, folclor albanez, Editura Minerva, Bucure=ti 1974, traducerea de Ficion Miciaco,
p.46.
87 ibidem. p.57

3
6
 M’u muarë ment e rashë
Kur dolla në mes të avllisë
M’u këput gjysm’ e fuqisë,
Kur dolla nga porta jashtë
U besova që u ndamë.
Pampor, o dhogë e zezë,
Ku na shpie i pabesë,
88
Na ndave nga kishim shpresë .

Rom. Zi-iubito, zi-i de dor

Că sunt gata de plecare.
-Un’ mergi să nu ai spor,
Că rău inima mă duare
Când pe uşă am ieşit
Ca trăsnit m-am prăvălit.
În ocol când m-am trezit,
Puterile mi-au sleit,
Iar când fui pe poartă-afară,
Mi-am zis:”Cea din urmă oară”
Corabie, lemn înegrit,
Unde duci la nesfărşit?
Unde duci la nesfârşit?
Cu jelea m-ai logodit...

Redăm mai jos un cântec românesc foarte apropiat de cântecele populare albaneze,
prin mijloacele stilistice folosite, prin transmiterea atmosferei în care trăieşte omul
dezrădăcinat:

D-oi, săraca ţara mea,

Eu mi te-am lăsat de rea
Şi n-o trece nici o lună
Şi mi te-oi căta de bună!
Trandafirul rău tânjeşte,
Dacă-l smulgi de unde creşte;
Tot aşa tânjesc şi eu
Fără de sătuţul meu.
Cîndu-i colea, dimineaţa,
Lacrimile-mi taie faţa;
Cînd răsare soarele
Şi mi se duc stelele,
De răsare nourat,
Toată ziua-s supărat;
De răsare ferbincitor,
De la maica-mi vine dor,
89
Stau în loc să mă omor!

Sentimentul dorului este cauzat nu numai de distanţa în spaţiu, dar şi de

parcurgerea timpului. Trecerea timpului lasă urme şi semne care se adâncesc şi
marchează conştiinţa omului. Timpul poate să şteargă urme de sentimente
nesemnificative, periferice, trecătoare prin natura lor, dar nu poate şterge sentimente
ontologice precum dorul. Starea de dor amplifică neliniştea, absenţa, izolarea, lipsa de
comunicare. Un sentiment uriaş ca dorul creşte din cauza trecerii timpului, se

88 Thimi Mitko, Mbëleta shqiptare. MHFSH, Tiranë, p. 187

89 Doine =i balade, Editura Tineretului, Bucure=ti, 1967, pag. 51

3
7
întăreşte, se intensifică. Din acest motiv, această simţire sufletească devine mai
bogată la ambele popoare, poezia reflectând şi concepţia îndepărtării în timp.

Kaleshe e xhixhosë, malli do më marrë

Malli do më marrë pa vajtur një javë
Pa vatur një javë, për gushën e bardhë
Sa sinura keshe, pika lot të ranë

(Mândra badei! Săptămâna n-o să treacă

Şi dorul mă va cuprinde de gâtul tău alb,
Săptămâna n-a trecut
Câte mărgele aveai în şirag,
Atâtea lacrimi au picat.)

Pe fiecare om care îşi aduce aminte de anii copilăriei, ai tinereţii, ani ce

marchează conştiinţa omului, sau de întâmplări, persoane, care nu se pot da uitării, îl
cuprinde dorul:

Aşa-mi vine-un dor şi jele

90
Unde-am fost şi unde-oi mere.. .

Temerea faţă de înaintarea în vârstă, mai ales trecerea anilor tinereţii, trecerea
ireversibilă a timpului, imprimă tristeţe, cauzând o stare de nostalgie profundă.
Amintirile par să se identifice cu însăşi viaţa, prezentul cu trecutul. În lirica populară
albaneză această stare generează dor. Dorul pentru un timp trecut, pentru anii
tinereţii, este de fapt o chemare spre receptor ca să-şi trăiască pe de plin viaţa şi
tinereţea, dar şi un mesaj trist despre ireversibilitatea timpului şi tinereţii:

Të kesh mall për ujë pe meje,

Të kesh mall për dru pe meje,
Se çupë më s’bëhem kurrë

Të kesh mall të flesh me gunë

91
Se djalë më s’ bëhesh kurrë.

(Să-ţi aminteşti cu dor când apă îţi dădeam,

Să-ţi aminteşti cu dor când lemne-ţi aduceam,
Că n-am să mai fiu fată niciodată.

Să-ţi fie dor să dormi în cojocel,

Că n-oi mai fi fecior tot tinerel.)

Totuşi, rămân greu de definit dimensiunile dorului, încât se poate spune că

“dor“-ul / “mall”i există într-un cronotop specific. Relaţia esenţială dintre timp şi spaţiu
devine obiect de reflectare artistică. Distanţa poate fi numită ca "îndepărtare
sufletească" ce cauzează în acelaşi timp şi întristare, şi dorinţa de a evita această
distanţă sau barieră. În creaţia orală, spaţiul ondulat al inconştientului românesc se
vădeşte mai ales în cântecele de dor. Dorul se concretizează ca un element natural al
unui peisaj, cu coordonate de cronotop.

De-aici pân la neic-al meu

Nu-i nici drum, nu-i nici părău
90 Tudor Pamfile, Cântece b[trâne=ti, Doine. Mustr[ri =I blesteme, Tecuci, 1926, p.302
91 Tomor Starova,Këngë popullore nga rrethi i Pogradecit, Tiranë, 1987, pag. 278

3
8
 Numai singur dorul meu
De-i nici deal, nu-i nici cărare,
Numai dorul meu cel mare.

Prin exluderea unor elemente familiare din peisaj, locul cucerit numai de dor
capătă un cronotop nelumesc, străin, fără configuraţie. Dorul a totputernic este în
stare să distrugă configuraţiile fizice ale peisajului, el devine o pură aspiraţie
metafizică. Când lipseşte plaiul ca echivalent al stării difuze de dor şi jale nemotivată,
este înlocuit cu alte simboluri, ele însele componente ale acestui “spaţiu”- plopul,
copac de şes, sau apa curgătoare:

Doamne, cum sună izvorul

Unde-şi cântă badea dorul
Săraca inima lui
E ca frunza plopului,
Că nu bate pic de vânt
Şi-vezi frunza tremurând,
Şi când bate şi când stă
Frunza lui se clatină.

Sau
Du-te dor cu Mureşul
Nu-mi mai rupe sufletul.
Du-te dor cu Târnava
Nu-mi mai rupe inima.

Dorul este mai mult decât dragoste fizică şi nu se confundă cu ea, (-Qysh s’u
ngjite i natë me fjetë, / -Nuk shkon malli për ni natë. (- Cum de n-ai venit azi-noapte, /
-Dorul nu trece-ntr-o noapte.), aceasta fiind o altă ipostază a lui. Privit sub un alt
aspect, prezenţa dorului este o necesitate ca un "malum necesarum", dând vieţii
farmec şi conţinut, iar absenţa lui este considerată un semn al vieţii imperfecte. Este
interesant de observat că aproape toate cântecele de dor exclud integral satira, ironia,
în general tonul glumeţ, apropiindu-se mai mult de litanie, de invocaţie şi de epitalam.
Spre deosebire de doină, însă, care e totdeauna relativ scurtă şi în versuri, dorul adie
şi peste scrierile în proză, îndeosebi peste evocări şi amintiri, peste cântecul vârstelor
şi al timpului. Pentru că absenţa dorului provoacă aceleaşi consecinţe pe care le
cauzează prezenţa lui: nelinişte şi perturbarea echilibrului vieţii. Dacă sentimentul,
atunci când este prezent, ruinează viaţa, demonizează existenţa, o tulbură, o face
imposibilă prin intensitatea retrăirii, absenţa lui melancolizează nu mai puţin viaţa
până la pierderea oricărui sens al vieţii. În cântecul popular albanez care urmează,
eroul liric se află într-o confuzie totală de ordin ontologic. Din cauza dorului el
reacţionează în mod bizar prin semne de bucurie şi de întristare; pe de o parte îl
invită, pe de altă parte îl respinge, vrea să râmănă în lumea reală şi în aceleaşi timp
să intre în cea onirică, să zboare de fericire şi să plăngă. Eroul liric trăieşte
sentimentul în mod contradictoriu şi se manifestă ca atare.

alb. O kur më merr malli

edhe të kujtonj,
Moj më vjen të fluturoj,
Moj më vjen të qaj me lot,
Në ëndërr më shtire,
Me sy s’të shikonj,
Moj më vjen të fluturoj,
92
Për ty më vjen të lotoj.

92 Ramadan Sokoli, Këngë popullore... p.13.

3
9
 (O când mă cuprinde dorul
şi îmi amintesc amorul,
Îmi vine să zbor,
cu lacrimi să plâng pân-n zori.
Parcă sunt în vis,
Cu ochii nu te văd.
să zbor, îmi vine
cu lacrimi să plâng de dorul tău.)

În versurile poeziei populare româneşti, dorul apare drept conţinutul ontologic

şi moral al vieţii şi, prin urmare, ca un sentiment sublim ce se înalţă asupra altor
sentimente.

Nu ştiu doru ce gândeşte

Că de mine se fereşte,
Dacă-l chem, se amăreşte,
Dacă-l mân, nu-mi duce veste,
Bag seama eu n-am pe nimeni,
93
De nu merge şi nu vine.

Este vorba de un deranjament al actului comunicării, de o paralizare a vieţii în

totalitate, drept consecinţă a "încăpăţânării" dorului.
În "cântecele blânde" albaneze, Dorul apare ca având un statut dominant faţă de alte
sentimente, devenind astfel stăpnitorul fiinţei umane, cauzatorul unori lucruri
magice. Din această ipostază independentă, ca rezultat exterior fiinţei umane,
acţionează asupra eroului liric, de aceea, omul nu poate avea nici o influenţă asupra
lui, ci rămâne supus, pradă dorului, aşteptând consecinţele provocate de acesta.

Ç’ka po kesh djalo me mua,

94
Si s’po m’len malli me t’shtrëngua.

(Lasă-mă, bade, mă lasă,

Să te strâng la piept dorul nu mă lasă.)

De altfel, “dorul” reuşeşte să stăpânească mentalul şi sufletul, căpătând deseori şi

ipostaza unui demon nemilos care distruge echilibrul interior.

Dorule, câine turbat,

Spune-mi tu ce ţi-am stricat
De mă porţi seara prin sat
Nebăut şi nemâncat.
Dorule, câine urât,
Spune cu ce ţi-am greşit.
De mă porţi tot nedormit,
Şi-mi arzi inima cu foc,
Şi mă porţi din loc în loc
95
Ca pe un om fără noroc .

Consecinţele Dorului pot preschimba eroul liric într-o victimă stăpânită de el.
Calificativele "câine turbat", "câine urât" se referă la aspectul demonic al dorului, de

93 Doine =i balade, pag 61.

94 Këngë dashurie... pag. 310
95 Folclor din Transilvania,III. Bucure=ti, EPL,1967, pag. 42.

4
0
fapt, se referă la aspectul demonic al experienţei care deranjează ordinea vieţii.
Adjectivele negative "nemâncat", "nebăut", "nenorocos" desemnează stările negative
ale "victimei". “dorul” apare ca o “putere impersonală” ca “un alter ego” aşa cum
privise Blaga fenomenul. Cu alte cuvinte, “dorul” nu mai este acum o stare, ci o fiinţă
sau, în orice caz, un principiu viu. Cu această fizionomie, “dorul” se prezintă ca unul
dintre cele mai tulburătoare aspecte ale folclorului românesc. Exemplul următor folosit
de Blaga a fost reluat de mulţi cercetori ai fenomenului.

Pe unde umblă dorul

Nu poţi ara cu plugul
Că s-agaţă plugu-n dor
trag boii de se mor

Dorul se arată nu numai ca o fiinţă străină, dar chiar, aşa cum apare şi în alte
exemple, ca una potrivnică celui care-l poartă, fiindcă obstrucţionază planul gândit de
acela, îi aşază obstacole în drum şi îl subminează.
Pentru a fi înţelese mai bine ipostazele demonice, precum şi întreaga paradigmă de
figuri şi imagini legate de “dor”, trebuie luată în considerare asemănarea lui cu boala
şi consecinţele acesteia. Cântecul popular albanez: - De ce zaci închisă-n casă?/ - Vai,
de-o boală nemiloasă,/ Că piciorul rău mă doare,/ Să nu văd rază de soare.../-Parcă eu
mi te-am jurat,/ Ca un om necugetat,/ Genunchiorul să ţi-l frângi,/ Şi de dorul meu să
96
plângi... Înţeles ca boală, devin şi mai clare consecinţele Dorului. Blaga va denumi
această ipostază prin sintagma "boală cosmică", însemnând, cu alte cuvinte, că ea nu
poate fi tratată cu mijloace lumeşti. Prin această comparaţie devin clare durerea,
suferinţa etc.

Câtă boală e sub soare

Nu e ca dorul arzătoare,
Că dorul unde se pune
Face inima cărbune.

Câtă boală e sub lună

Nu-i ca dorul de nebună,
Că dorul unde se lasă
97
Face lacrimilor casă .

Cercetătorul Silviu Angelescu în studiul său, comentează aceste versuri în

modul următor: "dorul este cea mai cumplită boală, tipul de paralelism este însă unul
antonimic, evident în faptul că, în fiecare secvenţă, dorul este situat în relaţie cu un alt
astru, cel diurn, soarele, şi cel nocturn, luna. O primă intenţie pe care o sugerează
această deplasare succesivă a dorului în regimul solar - diurn sau selenar - nocturn
pare a fi aceea de-a prezenta viaţa ca total afectată de boală, atât în existenţa diurnă,
luminoasă, ct şi în cea nocturnă, întunecată. În plan simbolic, totuşi, cele două astre
sunt asociate unor elemente de natură opusă, învrăjbite, focul şi apa. Corespunzător
celor două simboluri, natura dorului devine paradoxală, presupunând o disociere între
principiile adverse - focul, implicat în dominanta solară, şi apa implicată în dominanta
98
selenară şi în ipostaza acvatică pe care o figurează lacrima."
Efecte asemănătoare găsim şi în lirica populară albaneză:

Po kjan çika n’derë të stanit,

I ka rënë malli i jaranit:
96 Cetatea rozafat, ibidem. p. 47
97 Lucian Blaga, Antologie de poezie popular[, Bucure=ti,EPL,1966, pag.135.
98 Silviu Angelescu,” Dorul - un tip de sensibilitate =i o viziune asupra vie\ii”, ]n rev. “Lumina”,
1990,pag75

4
1
 Krejt ia qiti dushkun e malit,
99
Krejt ia than majën e barit.

rom. (Plânge mândruţa-n pragul stânii,

Dorul de drăguţ o cuprinde:
Şi dorul iarba o usucă,
Ştie numai să distrugă.)

alb. E bukur, keq e bukur më llambarisen,

si bora nd’ata male e kurmin m’e losen;
kurmin m’e losen, si me loset bora,
si një kambanjel te zemëra, mall, më vire,
ti zgjidhem margarit, ti çë më bare,
se ka ki llok ngë mund smovirem fare.

rom. (Frumoaso, ca zăpada munţii străluceşti

îngrozitor de frumos şi corpul îmi tremură,
corpul îmi tremură, cum zăpada tremură,
ca un clopoţel în inimă, dor mă răneşti,
să-ţi aleg mărgăritarul, ţie care din acest loc
m-ai făcut să nu mă mai mişc deloc.)

Când dorului i se atribuie sensul de boală este proiectat în text prin hiperbole, o
încercare de a da dimensuni noi sentimentului, care nu rareori ia trăsăturile "răului
universal", cosmic, ce poate invada cu uşurinţă orice fiinţă umană şi îşi poate extinde
puterea şi asupra naturii.

Pe unde merge doru

Se usucă tot câmpu
înnegreşte sufletu
Pe unde merge jalea
Se arde toată valea
Se usucă inima

(Bate vântul, vâjâieşte

Dorul badei mă topeşte,
Bate vântul, iarba culcă,
Dorul badei mă usucă,
Bate vântul prin ogoară
Dorul badei mă omoară)

Astfel de urmări sunt cauzate de “dor” şi în lirica populară albaneză; iată un

exemplu din folclorul arbăreş:

Hëngra nj’peper e zëmrën m’e dogj

100
i thirra mallit e s’m’u pirgjegj

it. Mangiai un peperone e mi brucio il cuore

Io chiamai il mio amore ma non rispose.

rom. (Un ardei iute am mâncat şi inima mi-a despicat

99 Këngë dashurie.... pag. 312.
100 Nicola Scaldaferri, Musica arbëreshe in basilicata, Adriatica Editrice Salentina Lecce, 1994,
pag.186.

4
2
 Iar doru-mi chemat răspuns nu mi-a dat.)

Malli yt, moj malli yt,

101
M’u bë det, njëmen më mbyt.

rom.( Dorul de tine, dorul de tine

E ca o mare ce mă îneacă)

Din folclorul românesc:

Să te-ajungă dor cumplit,

Să laşi lingura pe blid,
Să ieşi afară plângând
102
Şi părul din cap smulgând.

Dorul devine insuportabil când pasiunea se izolează şi nu este împărtăşită,

când eroul liric se află sub semnul absenţei, când cel cucerit de dor nu găseşte un
răspuns, când realitatea nu corespunde cu aspiraţiile lui, când e călcat jurământul
între cei îndrăgostiţi, când vine sub forma unei tristeţi existenţiale şi fără un motiv
clar, ca un semn legat de destinul uman - atunci dorul îşi ia aceste forme devine
cauzatorul suferinţelor: arde ca focul, topeşte, rupe, otrăveşte, năpăstuieşte, mistuie,
zguduie, veştejeşte, opăreşte, îneacă, îngheaţă, omoară etc. Existenţa umană afectată
de “dor” / “mall” apare ca fiind imperfectă, aflându-se în umbra absenţei. O asemenea
viaţă reiese ca fiind anxioasă, obosită de căutările zadarnice care nu-i pot restitui
victimei echilibrul pierdut.
Structura semantică şi emoţională a Dorului / “mall”-ului este alcătuită din elemente
esenţialmente opuse, spre deosebire de alte sentimente, poate datorită etimologiilor
respective care au la bază sensurile de durere (dor) şi rău (mal), evoluând în sensul
acelui sentiment ce poate fi fie cauzatorul suferinţelor, fie motiv de bucurie, de viaţă,
de existenţa însăşi, şi, nu în ultimul rând, însuşi destinul uman al lui homo balcanicus.
Statutul paradoxal al cuvintelor - nucleul semantic este format din elemente opuse,
chiar adverse, ce se exclud reciproc - şi respectiv al sentimentului determină unirea
elementelor extreme în acelaşi trup. De aceea, ipostazele “Dorului” / “mall”-ului sunt
dintre cele mai diverse şi surprinzătoare.
În lirica populară, una dintre valorile semantice centrale ale Dorului este Dragostea,
încât, de multe ori, în textul poetic al liricii româneşti, dar şi în cea albaneză, cuvântul
“dor” îl poate înlocui pe acesta. În variante diferite ale aceluiaşi cântec din lirica
românească vedem folosit când unul, când altul. Din poezia populară albaneză este
suficient să aducem ca exemplu cântece din lirica populară a arbăreşilor din Italia,
unde cuvântul “mall” are deseori sensul de dragoste. În multe contexte, cuvântul
desemnează dorinţă pentru dragoste trupească, voluptate, atracţie sexuală.
De asemnea, în lirica românească Dorul devine sinonimul unei boli, ba chiar al unei
boli "grave". Însăşi dragostea apare ca o boală grea, aşa că ambele cuvinte le găsim
alăturate:

Asta-i dragostie curată

Die un fecior cu die o fată,
Asta-i dragostie cu dor
103
Die o fată cu die-un fecior.

101 Thimi Mitko, op. cit. pag. 198.

102 Doine =i balade, pag. 43.
103 Doine, c[ntece, strig[turi, pag.pag 234.

4
3
 Ne oprim asupra poezei populare arbăreşe, pentru că trăsătura “mall” este
conservată mai bine decât în celelalte zone etnice albaneze, dat fiind faptul că limba
şi cultura arbăreşă, implicit şi lirica populară, au păstrat caracterul autohton, fiind mai
puţin afectate de influenţa orientală. Înainte de a concretiza această idee, readucem
ca paranteză un citat al lui Eqrem Çabej, referitor la cadrul istoric al Albaniei când a
avut loc influenţa orientală: "Este secolul XV. În acea vreme Albania, ca şi alte ţări din
Balcani, trăieşte pe deplin viaţa medievală bizantină. Tot în acest secol, un nou val de
dominatori veniţi dinspre Orient cucereşte Balcanii şi acest pas deschide o nouă
pagină în istoria şi viaţa socială din această zonă. Cu dominaţia otomană încep să
dispară formele bizantine de viaţă, acestea fiind înlocuite lent cu formele orientale de
viaţă." Aşadar, în poezia populară arbăreşă, “mall”-ul se foloseşte frecvent, cu un
spectru larg semantic, preponderent fiind sensul de “dragoste”, în timp ce nu întâlnim
niciodată cuvântul de origine orientală "sevda" (dragoste), care apare sporadic în
poezia orală din diverse ţinuturi albaneze. (Desigur, cuvântul oriental “sevda” a
penetrat destul de târziu în limba albaneză, cel puţin după marile emigrări în Italia de
sud ale albanezilor, respectiv după secolele 16 -17, drept dovadă fiind inexistenţa lui
în spiritualitatea arbăreşă). Chiar şi cuvântul dashuri, care în limba literară de astăzi
are sensul de dragoste, în poezia arbăreşă îşi are mai mult sensul de dorinţă, acela de
dragoste fiind preluat aşa cum am menţionat de cuvântul “mall” şI mai rar de cuvântul
latin amuri. De aceea găsim de cuviinţă ca alături de versurile arbăreşe să dăm şi
traducerea în italiană, lucru care ne ajută la susţinerea concluziilor noastre.

Mëma dhe jat’ëm

kan zëmren t’dia si guri
se nik e din ato
104
çë vien m’e thën amuri.

it. Mia madre e tua madre

hanno il cuore entrambe coma la pietra
perche loro non sanno
cosa voglia dire l’amore.

rom. Mama mea şi a ta

au inima ca piatra
căci ele nu ştiu
ce înseamnă dragostea.

În versurile următoare, “mall” înseamnă ” dragoste”:

Endrra sonde njesënat

ish e flënja me tij pullit
kur u zgjova nd’atë dit
vura re e s’ish virtet
vajta te timbza Xhavit
isha sa po t’mirrnja vot
105
prajna m’pruar ai malli it .

it. (Sognai stanotte a mezzanotte

stavo dormendo con te o bello
quando mi svegliai perche era giorno
ho visto che non era vero
andai ala timpa del Gianvito
stavo propio per precipitarmi
104 Nicola Scaldaferri,.... pag 143.
105 ibidem. pag. 178.

4
4
 poi mi riporto indietro l’amore per te.)

rom. (Visam aseară la miezul nopţii

câ dormeam cu tine, flăcăule
când m-am trezit că ziuă era
am văzut că nu era adevărat.
m-am dus la templul lui Gianvito
ca să-mi revin
Apoi m-a copleşit dorul de tine.)

În următoarele versuri, aparţinând tot liricii arbăreşe, cuvântul "dashuri"

(dragoste) îşi are sensul de dorinţă, sens dovedit şi de traducerea în italiană.

E ndaja u ju dua
ju rruanj me kta si
106
me nj’fjalëz dashuri.

it. (Per questo io vi voglio

vi guardo questi ochi
con parole di desiderio.)

rom. (Şi de-aia vă iubesc

cu aceşti ochi vă privesc
cu cuvinte de dragoste.)

Unul dintre motivele prezenţei frecvente a Dorului în poezia arbăreşă îl

constituie specificul acestui grup etnic: migrarea lor de pe malurile Adriaticii răsăritene
spre malurile Italiei de sud, despărţirea de ţara de baştină unde îşi lăseseră rădăcinile
sufletului. Amintirile despre locurile natale aveau să imprime un dor infinit ce avea să
devină semnul tipologic al întregii creaţii artistice din acest spaţiu, fie al celei orale, fie
al celei culte.
Dragostea în sensul erotic al cuvântului, cum am afirmat şi ceva mai sus, este unul din
sensurile principale ale Dorului şi “mall”-ului, însă, având în vedere două particularităţi
ale cuvântului, şi anume caracterul abstract şi cel polisemantic, ca urmare a
metaforizării şi metonimizării, apar în textul poetic sensuri dintre cele mai
surprinzătoare. De altfel, întâlnim dorul voinicului, bădiţei, fetelor, fraţilor, surorilor,
bătrânelor etc. paralel cu dorul de ţară, de sat, de natură, de păstorit etc. “dorul”
aparţine tuturor şi posedă dimensuni nedefinite, fiindcă el se este prezent în toate
relaţiile umane posibile. În următoarele versuri, luate din folclorul românesc, este
redată şi o tipologie a Dorului ca dor: de părinţi, de fraţi, de surori, ca dor al fetei,
etalându-se astfel şi valorile diferite pe care le poate atinge dorul etc.

Jelui-m-aş brazilor
De doruţul fraţilor;
Jelui-m-aş munţilor
De dorul părinţilor;
Jelui-m-aş florilor
De dorul surorilor;
Jelui-m-aş şI n-am cui,
107
Jelui-m-aş codrului,
sau:
Suflă vântul de pe munţi,
Vine-mi dorul de la părinţi,
106 ibidem. pag. 185.
107 J.U. Jarnic =i A. B]rseanu, Doine =i strig[turi din Ardeal, Bucure=ti, 1964, p.125

4
5
 Suflă vântul de pe brazi,
Vine-mi dorul de la fraţi,
Suflă vântul de pe flori,
Vine dorul de la surori,
Suflă vântul iarba creşte,
108
Dorul mândrei mă topeşte.

Acest lucru reiese şi din următorul cântec popular albanez:

Na ka marrë malli i çupave,

Na ka marrë malli i nuseve,
109
Na ka marrë malli i plakave.

(Ne a cuprins de fiice dor,

Ducem dorul norelor,
Şi dorul bătrânelor.)

Cunoscând atributele Dorului ca fenomen atotputernic şi independent, dotat

cu puteri miraculoase de acţiune, ce subjugă sau salvează, ce supune şi domină, ce
frământă sau bucură, ce îmbolnăveşte sau vindecă, ce zguduie sau linişteşte etc.,
poeţii populari din cele două ţări, în semn de veneraţie au încercat să atribuie acestuia
contururi diferite, fizionomii proeminente, personificându-l câteodată. Prin tiparele
atribuite, “dorul” / “mall”-ul se exteriorizeză din fiinţa umană şi dialoghează cu eroul
liric. Într-o mare parte a cântecelor, subiectul poetic are grija de a fi atent să nu
supere “dorul” deoarece el este imprevizibil în acţiunile sale şi răzbunarea poate fi
dură.
Cercetătoarea Elena Bălan-Osiac, într-un studiu aprofundat asupra
sentimentului Dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză, când vorbeşte despre
acest fenomen pe plan comparativ, îl consideră ca un fenomen tipic românesc sau
portughez. Exemplele din literatura orală albaneză dovedesc, deopotrivă, că acest
procedeu este frecvent şi la albanezi. Cercetătoarea afirmă: "Acest procedeu de
identificare a sentimentului de dor şi iubire (pentru fiinţa îndrăgostită) cu însăşi fiinţa
este tipic portughez şi românesc. Iată un exemplu din poezia albaneză:

Moj lula ç’bënet ndë gusht,

thuajmë mall sa mir më do,
moj lula ç’bënet ndë gusht.

Vjen moti çë bënem rusht,

thuajmë mall sa mir më do,
110
vjen moti çë bënen rusht.
...........................................

Pa martuar u s’kam si rri,

thuajmë mall sa mir më do,
thuajmë mall sa mir më do.

rom. ( Tu floare de august

spune-mi cât mă iubeşte dorul,
tu floare de august.

108 Ov. Densusianu, Flori alese din c[ntecele poporului, pag. 129.
109 F. Mero Rrapaj: Këngë popullore nga Camëria, Tiranë, 1983, pag. 225.
110 Nicola Scaldaferri,...pag 165.

4
6
 se coc strugurii,
spune-mi, cât mă iubeşti, dorule,
Vine vremea strugurilor.

Neînsurat eu nu pot să stau,

spune-mi, dorule cât mă iubeşti,
spune-mi dorule, cât mă iubeşti)

Dăm mai jos şi un exemplu din poezia arbăreşă, a cărei plasticitate şi viziune
poetică ar invidia-o orice poet din toate vremurile. Poetul popular îşi doreşte să vadă
mai bine dorul deoarece el este ascuns în întunericul nopţii. De aceea se adresează
lunii din ianuarie ca să-l lumineze cu lumina ei şi să-i lumineze şi drumul. Imaginea
poetică depăşeşte cadrul unei descrieri romantice. Sedus de trăsăturile poetice ale
elementelor naturii, poetul ne oferă o descriere sugestivă, ispititoare, neprevăzută.
Imaginile sugerate ne introduc într-un peisaj magic: un cadru de iarnă, rece, în care
singurul moment vital şi vibrant este “dorul”, însoţitorul intim şi înfricoşător în acelaşi
timp al eroului liric. Într-un întuneric ce-ţi inspiră groază, este nevoie ca siluetele să se
vadă, ca acest întuneric să nu fie periculos şi misterios - se face simţită nevoia luminii
de iarnă, a lunii din ianuarie. Eroului liric îi este frică şi în acelaşi timp este timid, este
şi zguduit, şi copleşit de magie, fără noroc şi fericit, intim şi prietenos, vrăjmaş şi
imprevizibil. Aflat în această stare de confuzie psihică, de nelinişte şi lipsit de putere,
numai o forţă supraomenească poate să dea o soluţie, deci poate lumina neprevăzutul
“dor”. Eroul invită, roagă, imploră luna să facă lumină nu pentru toţi sau pentru el
însuşi, ci pentru “dor”, pentru alintatul “dor”, vitalul “dor”, bunul şi devastatorul “dor”.
Toată această preocupare pentru frica, afecţiunea, grija dorului. Poetul popular vrea
să-l vadă mai bine, să-l onoreze pentru ca acesta să-i arate mai bine drumul. Este oare
o simplă dorinţă de a-l admira, de-a fi ispitit cu prezenţa lui, sau este un instinct de
autoapărare. Versurile ne povestesc despre singurătatea nostalgică de care este
copleşit eroul liric. Aflându-se singur în noapte, înconjurat şi însoţit de “dorul” neclar şi
amorf, el simte nevoia să-l vadă mai bine, mai clar, să-l cunoască şi să se lămurească
asupra lui. Sinteza, condensarea limbajului, pluralitatea mesajelor şi imaginilor face
ca versurile următoare să nu aibă pereche în poezia orală.

Moj ti hënëza e janarit

111
Dil e bëji dritë mallit.

(O, tu luna din ianuar

Luminează dorul meu.)

Acelaşi procedeu îl observăm şi în versul următor:

112
O malli im, i veshur ndër të reja
(O, dorul meu înveşmântat în straie noi.)

În lirica populară românească vedem “dorul” identificându-se cu însăşi fiinţa

îndrăgostită.

Mândra dorul şi-l întreabă

113
-De unde vii, bădiţă dragă.

Într-un alt context, “dorul” este considerat ca un domn sobru:

111 ibidem. pag. 76.

112 Antologia albanese..., pag 38.
113 Doine =i balade, ..., pag. 26.

4
7
 Dorul lui e mare domn,
Seara, când îi vine somn,
Trebuie să i-l adorm,
Dimineaţa să-l trezesc,
114
Peste zi să-l giugiulesc.

Zona în care întălnim mai des “dorul”, precum am menţionat în altă parte,
este aceea a dragostei, a unui sentiment erotic (libido), dezvăluit ca sentiment
complex şi atotstăpănitor, ca regenerator al vieţii, ca semnal puternic al dorinţei
pentru a-şi trăi viaţa, ca un potenţial de energii afective ce tinde depăşirea esenţei
erotice, cu umbra şi lumina lui, cu misterul discret şi profunzimea incomensurabilă.
Pricinuit de dragoste, acest sentiment apare sub forma de nostalgie, melancolie, jale,
absenţă sau stârnire, atracţie, consolare, dovada dragostei - toate acestea constituind
ipostazele retrăirii sentimentului. Dorul ca dorinţă erotică, ca generator de energii şi al
pulsiunilor vieţii, ca cel mai activ şi creativ sentiment, ca oglindă a experienţei erotice,
ca aducere aminte sau năzuinţă spre o dragoste în viitor - cucereşte lirica populară a
ambelor popoare. Conform părerii lui S. Freud mecanismul psihic al dorinţelor,
înfrânarea lor şi apoi transferul în câmpul fanteziei şi visului, nu este decât o trecere
din universul imaginar spre visul literar. Experienţa erotică şi a dragostei ideale sunt
ca planuri ale psihicului uman, prin pulsiunile şi dinamica lor. În mod conştient sau
inconştient, acţiunile umane sunt stimulate de anumite pulsiuni şi dorinţe, existenţa
umană găsindu-se astfel situată între doi poli fundamentali, reprezentanţi de eros şi
thanatos. Dacă erosul întreţine instinctul de conservare al fiinţei umane, moartea
constituie instinctul de distrugere. Raportul armonios sau antagonic dintre aceste
două instincte fundamentale este de natură să ducă la formarea unei imagini asupra
vieţii. În afara ipostazei obişnuite a dragostei - ca generator al vieţii, în ipostazele
înstrăinării şi absenţei, “dorul” este legat de o experienţă amară - precum moartea. În
mentalitatea balcanică, deseori, moartea este concepută ca o călătorie din lumea
noastră în lumea cealaltă. În cântecele zorilor, se cere zilei să întârzie, pentru ca
mortul să mai poată “sta” cu cei vii şi să aibă timp pentru a-şi pregăti ultima
“călătorie” de aici, căci “dincolo” îl aşteaptă altele. În cântecele populare balcanice şi
înmormântarea e iarăşi o sursă deosebită de lirism. Cel mai semnificativ este bocetul
propriu-zis, ale cărui rădăcini coboară până în antichitatea timpurie. În poezia orală
albaneză se taie un stejar ori brad şi se pune la capul mortului şi pe mormânt,
simbolizându-se astfel prezenţa pomului vieţii, motiv întâlnit şi în folclorul românesc în
exepţionalele cântece ale bradului. Pe bună dreptate, cercetătorul folclorist Silviu
Angelescu observă că în lirica funerară, îndeosebi în cea românească, viaţa se
desparte de moarte datorită prezenţei Dorului sau absenţei acestuia. Dacă lumea
noastră e o "lume cu dor", cealaltă este "lumea fără dor". O altă ipostază, legată de
lirica funerară, este aceea a dorului care se naşte din cauza pierderii celor apropiaţi.
Se naşte un dor fără de leac împreună cu speranţa împlinirii acestuia numai în lumea
onirică. Într-un cântec românesc, absenţa Dorului este egală cu moartea, iar prezenţa
lui este atribut al vieţii.

Zorilor, surorilor,
Voi să nu pripiţi
Să ne năvăliţi
Până şi-o găsiţi
Dalbul de pribeag
Un car cărător
De boi trăgători
Că e călător
Dintr-o lume-ntr-alta

114 ibidem. pag. 47.

4
8
 Din ţara cu milă
115
În cea fără milă.

În cântecele funerare albaneze nu întâlnim diferenţierea dintre "lumea cu dor"

şi "lumea fără dor", în timp ce în lirica funerară românească marele călător este
pregătit pentru călătoria în lumea de dincolo. În lirica funerară albaneză, “dorul” apare
mai puţin nuanţat - ca sentiment al celor vii faţă de apropiaţii lor morţi. De exemplu:

Ma më ike e së je ti më
E kur të m’marr malli im mëma ime o,
Ma ku i shtie sitë e të’ sho mëma ime o,
116
Ma ti ni sule e eja mos t’e t’vunxhoj pasjuna mëma ime,o.

rom: (Acum ai plecat şi nu mai eşti

Şi când mă ia dorul de tine, mamă,
Unde să-mi arunc privirea să te văd, mamă,
Vino acum fără să te biruie patima, mamă.)

Printre cele mai evocate urmări ale dorului este plânsul legat de metafora bolii,
ca semn al suferinţei şi zacerii. Retrăirea intensă a dorului ca suferinţă, caracterul
contradictoriu şi paradoxal al sentimentului este asociată cu elemente contradictorii -
apa şi focul:

Moj e mir, qi del në bahçe,

Shkon tuj qa me lot në faqe.
Lot për faqe, S’t’del derti
-Qyqja, djalo, më ka marrë malli,
117
Më ka marrë malli për ty...
sau:
Malli yt, moj malli yt,
118
M’u bë det njëmen më mbyt.

(Tu ieşi în grădină, mândruţo

Lacrimile-ţi curg pe faţă.
Lacrimi pe faţă! Şi nu poţi uita amarul
-Şi, bade, dorul îmi vine,
Îmi vine dorul de tine...)
sau:
O, al tău dor mă îneacă
Ca o mare ce nu seacă.)

Din lirica românească am găsit următorul exemplu:

Dorule pribeag,
Ce mă faci să zac,
Dorule nătâng,
119
Ce mă faci să plâng.

115 C. Br[iloiu, “Ale mortului“ din Gorj, Bucure=ti,1936, pag 4.

116 Nicola Scaldaferri,..., pag 236.
117 Ramadan Sokoli,...pag 120
118F. M. Rrapaj,... pag. 208
119 Doina, c[ntece..., pag 230.

4
9
 Folosirea unor elemente precum focul şi apa în cântecele de dor şi solitudine
din folclorul ambelor popoare generează efecte artistice întărind caracterul complex şi
contradictoriu al dorului precum şi consecinţele opuse pe care le pricinuieşte fiinţei
umane.
Dorul ce afecteză şi mistuie fiinţa umană poate devasta şi natura. Natura în
următoarele versuri dintr-un cântec românesc este umanizată şi trece prin aceeaşi
experienţă a fiinţei umane.

Pe unde trec cu dorul meu,

Plânge frunza pe pârâu,
Pe unde trec cu jalea mea,
120
Plânge iarba pe vâlcea.

Sentimentul “dorului” / “mall”-ului, deşi marchează un sentiment dominant în

lirica populară albaneză şi românească, acoperă numai un aspect al vieţii afective al
celor două popoare. Spectrul emoţional, unul dintre cele mai vaste şi complexe
totodată, îşi găseşte o profundă oglindire în creaţia celor două popoare. Lirica
populară românească şi cea albaneză se organizează în jurul acestor noţiuni: dor,
dragoste, destin, bine, rău, suferinţă etc.
În afara concordanţelor lexicografice între “dor” şi “mall”, în lirica ambelor
popoare sentimentul e întâlnit în ipostaze asemănătoare: singurătate, izolare,
înstrăinare, absenţă, migrare, boală, dezechilibru, nelinişte etc., creând un sistem
întreg de imagini şi abordări poetice. Însuşi cuvântul “mall” / “dor” generează mai
multe izotopuri concomitent, fapt dovedit de exemplele aduse. Apare o anumită
dificultate atunci când trebuie să detaşezi unul din ele, să evidenţiezi primul sens care
le domină pe celelalte. “Dorul” / “mall”-ul - cuvânt şi sentiment exprimă o formă în
sine de sensibilitate, o viziune specifică asupra vieţii. Considerăm, totuşi, că frecvenţa
şi spectrul semantic sunt mai bogate în lirica populară românească.

III. DORUL ÎN LITERATURA CULTĂ ROMÂNĂ -ŞI

ALBANEZĂ
În această carte am pornit de la ideea că fizionomia distinctivă a unei
literaturi nu se desprinde numai din cercetarea autorilor, genurilor etc, dar şi din
aceea a motivelor. Am încercat să-l privim sentimentul dorului într-un context
stenoterm, născut şi dezvoltat în zona fertilă a Balcanilor (respectiv în literatura
română şi albaneză). Am încercat totodată să scoatem la iveală, înfăţişarea
sentimentului în contextul unui lirism colectiv şi am adus nişte argumente istorice,
literare, sociologice, psihologice. Dar lirismul colectiv, oricât de importante contribuţii
ar fi adus la dezvoltarea ulterioară a genului, el nu atinsese totuşi cu rădăcinile sale
stratul fundamental al resurselor lirice. Această idee este valabilă pentru lirism în
general, în acel moment lipsind configuraţia clară a individualităţii, cea dintre subiect
şi obiect, dintre eu şi lumea din afară. Faţă de vechiul lirism colectiv, lirismul
individual va însemna nu numai un progres în diversificarea genului, ci şi în
amplificarea, intensificarea şi înălţarea la un grad superior de rafinament a tuturor
coordonatelor lirice. Trăirea fatalităţii apăsătoare care pluteşte deasupra vieţilor
omeneşti se va converti adesea în fatalitate lăuntrică, de temperament, care va face
să răsune, cu cele mai diverse inflexiuni, glasul invincibilei melancolii din lirismul
individual. Batteux spusese: “La posie lyrique veut exciter en nous par le simple
contact de l’enthousiasme les passions qu’ elle prouve... la couleur du genre lyrique
120 I. Pop Reteganul, Trandafiri =i viorele, Gherla, 1886, pag. 80

5
0
est donc l’ivresse du sentiment...” Despre acelaşi entuziasm ne vorbeşte Herder, apoi
Goethe, şi vor continua să vorbească romanticii, subliniind prin aceasta rolul
primordial al subiectivităţii. Iar de la subiectivitate în general se va ajunge la
accentuarea simţirii personale ca bază şi conţinut al lirismului. Volumul afectiv, acum
motivul individualizat al iubirii, se desfăşoară pe o gamă imensă până în zilele noastre.
Sentimentul naturii va oferi cea mai strălucitoare paletă lirismului descriptiv şi
asociativ. Pe lângă aceasta apar şi aspecte complet noi: de pildă reflecţia, care va
insemna o contribuţie mai adânc interioară decât transmiterea unui sugestii din
partea grupului. Titu Maiorescu se va exprima astfel: “Ideea sau obiectul exprimat prin
121
poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune” Un teoricien din vremurile
noastre ca E. Hirt spune că poezia lirică este pur şi simplu “un cuvânt pentru un
122
sentiment” Poezia lirică este prin excelenţă poezia eului. Eul este stratul cel mai
ascuns al fiinţei noastre, strat foarte puţin accesibil cercetării şi foarte enigmatic.
Deseori s-a ajuns pe nedrept la identificarea eului cu sentimentul, vorbindu-se despre
“sentimentul eului”. Referitor strict la manifestarea sentimentului dorului în poezia
populară română şi albaneză putem să afirmăm fără nici-un dubiu că în folclor acest
cuvânt cuprinde cea mai mare lexematică, cele mai substanţiale şi mai tulburătoare
sensuri. Toate semele noi sunt alimentate de folclor, bazate pe spiritul acestuia,
transformate şi modificate după spiritul vremii şi principiilor literare ale fiecăruia.
Acesta este şi motivul pentru care dorul ipostaziat va apărea în mod mai frecvent în
perioda romantismului, ştiind relaţiile acestuia cu folclorul. Cantemir vorbeşte în
“Istoria ieroglifică” de “dor dulce”, pe care-l deosebeşte de “duroare”, dar nu de mai
mult. În lirica reprezentativă românească de la începutul secolului trecut, motivul
dorului, pe lângă faptul că apare foarte rar, nu se mai comunică doar în sensul inferior
ca însemnătate a unei dorinţe cu adresă precisă. În acest caz, “ca dorinţă puternică”
dorul este vehiculul dintre un subiect prezent şi un obiect absent. De exemplu
Costache, Conachi (1777-1849), traducător din Volter şi din mica poezie a secolului al
XVIII-lea francez, ca şi iluministul englez Alexander Pope (An Essay on Man), propune
amorul din prieteşug, vizând pe Zulina Donici, care impresiona prin statură, ca Laura
lui Petrarca: Zulnia cea mai frumoasă decât zorile la faţă/ Între flori-naltă ca crinul, cu
123
ochii muri de negreaţă. Ca dovadă a rarei frecvenţe în folosirea motivului, putem
invoca vasta extindere a aprinsei şi exaltatei Scrisoarea către Zulina , care cuprinzând
peste 150 de versuri largi de câte 16 picioare metrice, ne prezintă doar o singură dată
numirea dorului:”....pătrunsă de-a iubirii şi de-a dorului tău pară”
Aproape aceleaşi constatări ne sunt prilejuite de Iancu Văcărescu. Şi el închină
zeului iubirii multe versuri şi pe unele, cum e cazul cu Dorul deplin, le împrumută, din
circulaţia orală sau manuscrisă, de la Conachi. În celebrele creaţii lirice O zi şi o
noapte de primăvară la Văcăreşti sau Primăvara amorului, de peste o sută de versuri,
doar de două ori apare numirea dorului, numire cu care şi debutează poema:

N-am să scap, în piept port doru

Piste ape, piste munţi

Din tot contextul următor reiese limpede că” dorul” din pieptul poetului este fiinţa
iubită.
În acelaşi climat al tristeţii adânci, motivul capătă cu anticipaţie o notă şi mai
intensă încă din veacul al XVIII-lea la Ienăchiţă Văcărescu. Ne gândim la următoarele
două versuri din Amărâtă turturea ;

unde vede vânătorul

121 Titu Maiorescu, O cercetare critic[ asupra poeziei române de la 1867, ]n Critice, vol I,
ed. “Minerva”, 1915, p.34.
122 E. Hirt, Das Formegesetz der epischen, dramaischen und lyrischen Dichtung,
Leipzig und Berlin, 1923.
123 Al. Piru, Istoria literaturi române, Editura”Grai =i suflet-cultura na\ional[, Bucure=ti, 1994, p.29.

5
1
 Acolo o duce dorul.

De astă dată nu mai apare dorul de fiinţa iubită - fiindcă s-a spulberat orice
speranţă a revederii ei - ci, cu un ton şi mai coborât, până la registrul disperării, dorul
de moarte. Este prima înstrunare a acestei simţiri radicale, de astă dată doar discretă
şi aluzivă, dar care, peste un veac, la Eminescu în Peste vârfuri , va căpăta o nuanţare
şi o intensitate colosală “îndulcind cu dor de moarte”.
În mediul auroral, ce ne preocupă, o asemenea accepţie mai simplă şi mai
elementară a motivului nu pluteşte, totuşi, numai într-un climat al durerii sufleteşti. Ea
se mai iveşte şi într-o zonă a speranţei bucuroase, cu încredere într - o reuşită. Un
exemplu concludent, în această privinţă, ne oferă Gh. Asachi (1788-1869), (poezia sa
fiind mai mult o imitaţie sau chiar o simplă traducere, cuvântul “dor” se foloseşte
puţin), în acel “prolog” al său, intitulat La patrie:

Un viu dor mă-naripează şi mă-ndeamnă din giunie

Ca să cerc pe alăută românească armonie.

În poezia cultă veche românească, noţiunea de “dor”, fie al depresiei, fie

inspirată de speranţă se foloseşte numai rar, şi cu funcţiunea modestă de vehicul între
un subiect prezent şi o bine precizată ţintă a sa, neatinsă.
Urmează momentul liricilor născuţi imediat în secolul al XIX-lea, dintre care unii
aduc cu ei, şi chiar ilustrează, reînnoirea romantică. Aceştia practică o cu totul altă
atitudine - vizibil mai ataşată - faţă de folclor. “În timp ce romantismul francez
constituie o verigă din lungul lanţ de reînnoiri survenite în istoria culturală a Franţei,
pentru noi, romantismul reprezintă însăşi înflorirea literaturii noastre moderne.
Răspunzănd cerinţelor lăuntrice ale vieţii politice şi culturale de la noi din vremea
aceea… acest romantism al generaţiei de la 1848 se nuanţează cu specificul naţional
124
al ţării noastre, dându-i notă aparte” Întru-un atare context noul impact al
romantismului cu poezia populară a făcut să se transmită şi pe plan cult, în diferite
expresii cu totul originale, motivul dorului ipostazat - în sensul acelei ipostazii de care
vorbeşte Blaga - trecând, adică, de la identitatea de stare la aceea de fiinţă de
“demon” sau de principiu viu. Aşa cum menţionează Edgar Papu “ Aceasta nu
înseamnă că accepţia mai modestă a motivului, definit ca simplă dorinţă către ceva
anumit, ar fi dispărut. Ea îşi pierde, însă, ponderea funcţională, cedând-o dorului
ipostazat”. De pildă, vom începe cu Eliade Rădulescu (1802-1872), acel modelator al
conştiinţei poetice româneşti, acel prozator remarcabil şi cel mai mare ziarist român
înainte de Eminescu. În Sburătorul, pentru mulţi cea mai bună poezie a lui Eliade, cu
monologul unei fete despre primii fiori ai dragostei, un tablou câmpesc al înserării,
luat ca model de poeţii de mai tărziu, supune unei analize psihologice de tip clasic
acel dispoziţional vag romantic al pasiunilor. Romantismului, cu alte cuvinte, îi
aparţine fondul substanţial al acestei poeme deloc străină, pe de altă parte, spiritului
folcloric. Din această perspectivă pe noi ne interesează prezenţa dorului ipostazat,
care poate fi surprinsă în următorul vers:

Un dor nespus m-apucă, şi plâng, maicuţă, plâng.

Aici “dorul” relevă două calităţi pe care nu le-am putut întâlni în cazurile precedente.
Mai întâi nu se raportează la nici o adresă precisă, ceea ce obturează descărcarea, fie
şi parţială, a sarcinei emotive. În al doilea rând dorul acţionează acum ca un fel de
altcineva, de altă fiinţă, cu totul străină persoanei suferinde, întroducându-se în inima
acesteia, şi torturând-o dinlăuntrul ei:

124 Romantismul românesc =i romântismul european, Editura Academiei Române, Bucure=ti,

1978, vezi: C.D.Papacosta, Romanticii francezi =i scriitori genera\iei de 1848, p.112-113

5
2
 Îmi cere... nu-s, ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da.

Chinul sporeşte, deci, prin caracterul său nedesluşit provocat de faptul că nu stii ce
vrea acela care chinuieşte - în speţă dorul ipostazat.
Tot de la Eliade să luăm următoarele două versuri din sonetul II al ciclului Visul:

Trei fraţi ce avusesem părinţii mei pierdură

Şi rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor.

Noutatea acestei inflexiuni de simţire în poezia cultă ar putea fi înţeleasă printr-o

confruntare cu alte adaptări ale ideii de “dor”. Oricine ar putea să distingă decalajul
calitativ al încărcăturii ontice dintre un dor fierbinte şi un dor nespus. Cel dintâi indică
doar potenţarea intens pasională a unei simţiri intrate în circuitul comun al vehiculării
dintre un subiect prezent şi un obiect absent. Dimpotrivă, ultimul relevă un caracter
impenetrabil, care îşi are propria existenţă, fără a fi aservit la nimic sau, în orice caz,
la nimic precis. Din poemul “Conrad”, apărut în 1867, cunoscut pentru exotismul său
liric, poate cel mai pronunţat din tot romantismul românesc, desprindem următorul
pasaj:

Conrad simţea în sânu-i un dor necunoscut

Pe podul singuratec şedea el abătut
Zbura pe valul mării, c-o palidă coloare
Se învelau, şi luna, pe cerul incolor,
părea că meditează p-al lumii aspru dor.

Dimitrie Bolintineanu (1819 - 1872), înainte de Eminescu, este poetul român cel mai
preţuit. Poet sentimental fără substrat metafizic şi gravitate în elegii, în stilul micii
poezii a secolului al XVIII -lea (al lui Millevoye, între alţii), de un exotism de fantezie,
un pitoresc lexical şi un senzualism plat în idile, fără culoarea lui Victor Hugo din “Les
Orientales”, Bolintineanu e totuşi adesea interesant în poezia pastorală, de exemplu,
125
în poezia “San Marina”, face poemul transhumanţei. La Bolintineanu dorul nespus
al lui Eliade devine dor necunoscut, motivul nu mai este particular, ci devine metafizic
universal. Este o necunoaştere integrală deoarece un atare “dor” îI depăşeşte fiinţa
dându-se a fi al întregii lumi. Omul nu-şi sesizează nici propria simţire deoarece ea
însăşi este o particulară a tainei universale, privită de astă dată din unghiul dorului.
Cel mai bogat în urmări, fiindcă se va valorifica la Eminescu, este dorul
nemărginit al lui Alecsandri. Vasile Alecsandri (1818 - 1890) autorul doinelor compuse
după cele populare pe care însă le-a publicat mai trziu, în culegerea Poezii populare
ale românilor, din 1866, nu sunt numai cântece de jale, de dor, cântecele de lume în
genere, ci şi poezii pe motive populare consemnând credinţe şi fiinţe fantastice, scene
126
din viaţa haiducească şi legende fantastice şi istorice. În cazul de faţă ni se par
semnificative ca noutate următoarele versuri din Înşiră-te mărgărite

Ea se duse aiurind
Cu ochii la cer privind
Cum se duce neoprit
Dorul cel nemărginit.

Poemul se defăşoară într-un dens climat folcloric, dovedindu-se ca atare până

şi în versificaţie. Surprindem şi în noua sintagmă trăsătura comună a fenomenului
negator (nespus, necunoscut, nemărginit) care arată în toate cazurile “ipostazei” o
ieşire din ordinea obişnuită a lucrurilor - din cea echilibrată. La 1850, Anton Pann avea

125 ibidem. p.58.

126 ibidem. 59.

5
3
să scoată volumul intitulat “Spitalul amorului sau Cântătorul dorului.” Al Depărăţeanu
va veni în 1861 cu volumul de versuri erotice “Doruri şi amoruri”.
Dorul hipostozat se detaşează la Alecsandri în zona unei generalităţi absolute,
servind numai ca termen de comparaţie pentru un anumit caz individual care tinde să
devină tipic ( ea se duce cum se duce... dorul).

1.DORUL, SI MODELUL EMINESCIAN

Dorul nemărginit apare şi la Eminescu, poetul care dă acestui motiv o propulsie

culminantă. Sensul este însă cu totul altul decât la Alecsandri. Într -adevăr, dorul
nemărginit nu mai apare aici în generalitatea sa, nu mai apare, aşadar, desprins de
existenţa vreunui factor individual.

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

De-atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

(Scrisoarea I)

În cazul de faţă, numai fiindcă se vede legat de acele colonii de lumi pierdute,
ni se comunică el şi nouă. Dorul nemărginit intră, cu alte cuvinte, în cadrul unei
anumite individualizări pe care o defineşte şi prin care se defineşte şi pe sine. Pe
această cale ni se dă aparenţa că motivul ar fi regresat, pierzându-şi caracterul
general.
Însă tocmai raţiunile ce ne fac să identificăm aici un pas înapoi, faţă de
Alexandri, tocmai ele relevă, dimpotrivă, marca unei incontestabile superiorităţi
asupra tuturor poeţilor care au evocat dorul în literatura română. În primul rând
atributul nemărginit nu mai indică acum un traseu al rătăcirii fără de limite, ci un grad,
de asemenea lipsit de limite, însă al intesităţii lăuntrice împreună cu care acele colonii
de lumi pierdute năzuiesc incoştient către viaţă. Mutaţia aceluiaşi sens într-un registru
al infinitei interiorizări ne indică, prin aceasta, o treaptă superioară a motivului faţă de
accepţia dorul nemărginit la Alecsandri.
Prin invocarea dorului românesc, la Eminescu am vedea o importantă
modificare adusă concepţiei fundamentale a lui Schopenhauer. Viaţa nu mai apare ca
efect al voinţei - noţiune ce presupune un propriu arbitru activ, fie chiar şi sub forma
impulsului elementar -, ci al unei puteri cosmice indefinibile, care atrage coloniile de
lumi către un atare obiectiv. Această putere cosmică ar fi, după părerea lui Eminescu,
însuşi dorul nemărginit. Dorul eminescian, nemărginit este în ambele direcţii, de
aceea şi o putere evocatoare extraordinară, elegiacul fiind doar una din tentele
lirismului său.
Eminescu, fără îndoială, a adus, în afara universalităţii operei sale o contribuţie
substanţială referitor la înfăţişarea dorului, acestei noţiuni, atât de multiplu nuanţată,
legată şi corelată într-o reţea de sentimente şi noţiuni. Opera eminesciană aduce în
literatura universală cel mai bogat şi cel mai nuanţat univers al dorului. El
revitalizează discursul literar romantic, dându-i anumite valenţe eterne, care-l fac să
nu fie desuet, indiferent cu care dintre contemporanii săi ar fi comparat. Nu numai
prin frecvenţa folosirii termenului, nu numai prin abordarea tematicii dorului,
singurătăţii, tristeţii, nostalgiei poezia lui Eminescu devine obiect de cercetare, dar şi

5
4
prin complexitatea abordării, prin încărcătura emoţională, prin legăturile cele mai
profunde cu folclorul românesc. Eminescu va însuma, mai ales liric, diferite aspecte
ale complexităţii dorului. Poezia sa trece printr-o febricitantă zonă intermediară a
gândirii (“căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor”, “cu cât nervii se
cutremură mai bine, mai liber, cu atâta cugetarea e mai clară” -zisese Eminescu în
“Archaeus”) Simţurile aveau un rol activ în cugetarea poetului. În 1874, Eminescu
scria: “Dispreţuiesc profesorii de filozofie(..) care uită în generalitatea lor iluzorie că
lumea trebuie simţită, iar nu cercetată. Mă opun ideii kantiene că prin simţuri nu poţi
cugeta nimic; dimpotrivă, ele stimulează gândirea filozofică”. Prin simţire, poetul a
reuşit să-i dea sentimentului dorului şi o dimensiune filozofică profundă; sentimentul
dorului, al singurătăţii stimulează gândirea filozofică. Tot astfel, în versiunea din 1880
a Scrisorii IV, unde într-un vers mărturisea că: “Dintr-o culeg atâta, parcă-aş fi trăit o
mie” putem trage concluzia că rari poeţi universali au contribuit cu mijloace specifice
lor atât cât Eminescu la ceea ce s-ar putea numi raţionalizarea haosului, sau, mai
127
propriu spus, a onticului generalizat.” Titu Maiorescu, vorbind despre importanţa
ideei emoţionale, se va exprima astfel: “ Înţelegând astfel personalitatea lui Eminescu,
înţelegem totdeodată una din părţile esenţiale ale operei sale literare: bogăţia de idei,
care înalţă toată simţirea lui (căci nu ideea rece, ci ideea emoţională face pe poet), şi
vom vedea în chiar pătrunderea acestei bogăţii intelectuale până în miezul cugetător
poetului puterea mişcătoare, care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal
şi forma exprimării lui şi să îndeplinescă astfel amândouă cerinţele unei noi epoci
128
literare.”
Ipostazierea particulară a dorului la Eminescu este dorinţa, care constituie
prima etapă în creaţia universală E. Todoran citează în acest sens cosmogoniile
indiene în care Dorinţa pluteşte în Oceanul primordial, provocând creaţia tuturor
lucrurilor, aşa cum pluteşte în apele primordiale ce scaldă ţărmurile insulei lui
Euthanasius, Ieronim şi Cezara. Dorinţa astfel formulată nu este una a instinctului gol,
ci este plină de transfigurărări filozofice şi estetice ce-şi subordonează ideea de ordine
şi creaţie.
Cercetătorul Edgar Papu, discutnd asupra noţiuni de “dor” la Eminescu,
recunoaşte două accepţii, precizate şi ele tocmai prin asocierea cu dulcele sau cu
derivaţiile sale. “ Prima accepţie, legată tot de invocatul sunet al cornului din “Peste
vârfuri”, se identifică în cunoscutele versuri: Sufletu-mi nemângiet/ Îndulcind cu dor
de moarte. Aşadar, dorul nu mai este în primul rând trăirea dureroasă a unei absenţe.
Aci el apare mai curând ca remediu al plinătăţii accentuat savuroase (îndulcind cu
129
dor...), la un gol al dezolării (suflet-mi nemângâit). În versurile Luceafărului: De
dorul lui şi inima/ Şi sufletu-i se împle, “dorul” capătă o funcţiune plenitudinară.
Noţiunea de plenitudine nu se poate confunda cu accea a împlinirii. Dorul rămâne
doar năzuinţă către ceva, însă, o năzuinţă plină. Acelaşi deşert lăuntric, remediat de
elementul compesatoriu al dorului, se recunoaşte şi în ultimele versuri din “Ce te
legeni”: Şi mă lasă pustiit/ Veştejit şi amorţit/ Şi cu doru-mi singurel/ De mă-ngîn
numai cu el. Singura prezenţă vie aici este dorul, într-o stare aproape moartă a
sufletului, într-o perturbare gravă a echilibrului ontologic, într-o depresiune radicală,
care nu mai năzuieşte la nimic. Dorul vine să reumple sufletul cu viaţă, cu nădejde, cu
aspiraţie, cu sens. Însă, în accepţia sa proprie, ireductibil românească, valorificată de
trăirea eminesciană, dorul înseamnă, dimpotrivă, remediul la un gol, remediu poate
parţial şi provizoriu, însă nu mai puţin semnificativ pentru o reintegrare a omului în
130
axul fiinţei sale.

1274 George Munteanu, Istoria Literaturii române, Editura Porto-Franco, Gala\i 1994, p.218
128 .Titu Maiorescu, Eminescu =I poeziile lui, (1889), M. Eminescu, Poezii, Editura
Universit[\ii”Al.I.Cuza”, Ia=i 1994
1296Edgar Papu, Poezia lui Mihai Eminescu, Bucure=ti 1979, p. 108.
1307 ibidem. p. 109.

5
5
 Se observă la Eminescu tendinţa de a uita trecutul (trecutul mort sau trecutul
viu, revitalizat prin amintiri) suferind. Totdeauna se obsearvă această tendinţă de a da
uitării vechile doruri (vechile iubiri), vechile momente de fericire, retrăite cu durere ele
fiind apuse, stinse sau purtănd pecetea trădării şi tendinţa de a le păstra în suflet şi în
minte, de a se hrăni din amarul lor, de a le face vers. (În poezia “Foaia veştedă” (după
N.Lenau). Din această luptă prima tendinţă se prezintă fugace, ezitantă, momentană,
neputincioasă atotputernică, stăpână pe sufletul său patimaş. Această poezie luată
după Lenau se potrivea cu firea lui Eminescu, cu predilecţia lui de a păstra, de a
cultiva durerea.

Vorbele iubirii moarte

Vinovate-mi stau de faţă,
Dovedite de minciună
Cer să sting a lor viaţă

Dulcea lor zădărnicie

Nu mă-ndur s-o pun pe foc
Deşi- mi stau atât de triste
Că nu pot muri pe loc.
Voi păstra întreg amarul
Şi norocul ăstor foi,
În durerea vechii pierderi
Recitindu-mă napoi

Nostalgia, dorul, suferinţa sunt predominante în opera sa, iar momentele de

fericire şi poeziile care le reprezintă sunt numai scânteieri în marea dorului. Aceste
momente de fericire au fost exprimate deseori în versuri de factură populară. În rest,
o profundă melancolie împletită cu suferinţă, suferinţa fiind mediul fecund al operei
sale. Cuvântul “dor” include seme ale cuvintelor durere, nostalgie, suferinţă,
melancolie, lăsnd acestora nealterat şi sensul lor specific în cazul iubirii, care, atunci
când nu este împlinită, conţine mai mult “dor” (suferinţă), generator de poezie. Iar
atunci când femeia încetează de a fi o zeiţă, rămănând, o simplă femeie “frumoasă
între oameni”, poetul continuă s-o îmbrace în imagini poetice adăugând regretul, dorul
sublimat:

E încă tot!...Avea-vei în ochi-mi acel preţ

Ce azi ţi-l dă sfială pierdutei mele vieţi?
Voi fi supus duiosei, nemaisimţitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ş-atunci?

(Nu mă înţelegi)

Dorul deseori echivalează cu consumarea, cu arderea (fizică şi spirituală) şi

imaginea poetică este asociată cu focul: “ Şi azi când a mea minte, a farmecului
roabă,/ Din orişice durere îţi face o podoabă”. Totul este legat de această suferinţă
dulce care generează poezie la Eminescu. Poezia dorului şi a suferinţei înnobilează
sufletele, duce la purificarea prin suferinţă, la înălţarea sufletului prin dor. Prin această
trăire se produce o ascuţire a sensibilităţii, căci prin durere sufletească - sentiment
care poate fi izvor al compasiunii - dorul capătă puritatea şi elementaritatea focului.
Durerea, dorul deci, este stimulentul imensului potenţial poetic al poetului, este
motorul care-l pune în mişcare în mod firesc, sincer şi necăutat. -” De ce m-ai lăsat
fără suferinţă- ca şi cum poetul s-ar simţi stingher într-o viaţă de la care n-ai mai avea
nimic de cerut, într-o viaţă înecată în plenitudinea fericirii. Trăirea maximală, intensă,
face că şi dorul să capete dimensiunile unui sentiment maximal, cu trăsături
hiperbolice. “Când dorul meu e atâta de-adânc şi atât de sfânt” / Cum nu mai e nimica

5
6
în cer şi pe pământ,”. Astfel, ca şi în poezia populară românească, dorul este un
suprasentiment, aici în ipostaza de dragoste cu tot ce e legat de persona iubitei.

“Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,

Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,
Azi când a mea iubire e atâta de curată
Ca farmecul de care tu eşti împresurată
Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntuneric şi marmura de daltă,
Când dorul meu e-atâta de-adânc şi atât de sfânt
Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,
Când e-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de un cutremur, de bine şi de rău,
Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi…
Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!”

(Nu mă înţelegi)

Suferinţa, dorul este pentru Eminescu “mediul fecund”: Mă chinuie dorul; a fi

frămăntat de dor; măcinat; fript / ars de dor; a se stinge de dor; a muri de dor; dor
aprins; focul dorului; a se topi de dor etc. Pentru a atinge efecte maximale dorul
capătă valenţe asemănătoare cu focul şi cu efectele lui. Referirea la foc se face şi în
alte ocazii când este vorba despre un sentiment în gradul cel mai înalt al tensiunii lui
sau cu valoare de calificativ superlativ.

Peste tigru.
Dar aceasta îI apucă în cumplitele gheare-
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,
Se aşează.

(Mănuşa)

Trec în stoluri rândunele,

Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripile,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!

(Ce te legeni…)

După Edgar Papu, a doua accepţie poate fi recunoscută într-un vers din
“Călin”, unde ideea de dor se vede apoziţional explicată prin locuţiunea dulce jele.
Acum această noţiune nu mai intervine, în nici un caz, ca remediu la pustiirea

5
7
lăuntrică, fiindcă, dimpotrivă, apare tocmai în plenitudinea voluptăţii. Sentimentul
vanităţii şi vacuităţii Glossei, al asemănării vieţii cu moartea, în poemul Se bate
miezul nopţii sau Mureşanu al încremenirii cumpenei gândirii ţine - căci e unul şi
131
acelaşi - de ecvanimitatea , e vederea cu “ochi egal” a “vieţii şi a morţii, a plăcerii şi
a durerii, a pierderii şi a câştigului. Sentimentul “egalităţii” dintre plăcere şi durere,
dintre trecut şi viitor, dintre viaţă şi moarte la Eminescu creează un sentiment bipolar
dulce jele, dureros de dulce etc.. iubirea însăşi este trăită ca un sentiment bipolar prin
sinteticul “dor”.

...Când cu-a mână al tău braţ rotund îl pipăi,

Când pui capul tău pe pieptu-mi şi bătăile îI numeri,
Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri,
Şi când inima ne creşte de un dor, de- o dulce jele...
Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele,

Dorul intervine, de astă dată, nu ca un remediu împotriva pustiului, ci ca o

intuiţie lucidă a caducităţii în mijlocul plenitudinii. Eminescu însuşi nu spune că “inima
creşte de dor”, ci de un dor, deci de un sentiment nuanţat. Două stări contradictorii
“dulce - jele” care se contopesc într-o singură trăire. “Altfel spus, dulcele se
contopeşte cu jalea, într-o uriaşă dilatare a simţirii, când inima creşte de un anumit fel
132
al dorului. Am spus un “dor” care lansează o trenă nu retrospectivă, ci perspectivă.
Sentimentul dorului în poezia lui Eminescu este legat de dragoste, de absenţa
iubitei, de îndepărtare, de amintirele de trecut:

“De-un semn în treacăt de la ea

El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă”.

G. Călinescu, în studiul său M. Eminescu, poet naţional (1964) menţionează:

“Fundamental, nu e nimic în erotica eminesciană care să depăşească poetica populară
şi romanţa, adică înţelegerea obştească. Inima oricărui om “cere” şi e atrasă de “un
nu ştiu ce” al femeii şi toţi sunt o dată sub stăpânirea “dorului” care, precum se vede
133
filologiceşte, este pentru popor un amestec de aspiraţie şi durere”
Prezenţa şi frecvenţa dorului în textul poetic eminescian este legată de cea
mai naţională latură a universalităţii sale - folclorul.

a) “VIS DE TAINIC DOR”

Dorul este asociat în mod frecvent în poezia lui Eminescu cu taina. Întălnim
sintagmele “dor tainic”, “tainic dor” etc. Acest dor tainic poate fi ceva foarte intim (o
iubire, un dor ascuns, o anxietate nelămurită, o stare sufletească indefinită, copleşită
de sentimente de iubire neexprimate, de aceea şi misterioasă pentru alţii.

“Iar doi îngeri cântă-n plângeri,

Plâng în noapte dureros,
Şi se sting ca două stele,
Care-n nuntă, uşurele
se cunun căzându jos.

Într-un cuib de turturele

131 Nirdosam hi samam brahama” (Bhagavad-Gita, V, 19)

132 ibidem.p 110
133 Mihai Eminescu, Poezii, Editura Universit[\ii “Al. I. Cuza”, p.35

5
8
 Ca şI fluturii de-uşor,
Saltă Eros nebuneşte,
Îl desmiardă, l-încălzeşte
Cu un vis de tainic dor;

(Misterele nopţii)

Solitudinea, dorul, iubirea, spleenul, incitarea la viaţa dictată de erosul

sublimat, pot căpăta şi la Eminescu, ca şi la Baudelaire, unele accente
134
asemănătoare. El (Eminescu n.n.) caută o “dulce liniştire”, situată cu precădere “în
visul ferice”. Pentru Eminescu, lumea este la început un imens spectacol misterios. Ea
“părea o cifră”, cum se va vedea în una din operele sale postume. Pentru conştiinţa
poetului însetat de cunoaştere, starea dominantă prin care sunt percepute
dimensiunile realului este visul în starea de veghe. Eminescu este un poet al privirii.
Între eul receptor al poetului şi “bolta lumii” nu se interpun nici-un fel de obstacole ale
privirii ca “munţi de neguri”, “neguri de argint”, “gene de nor”, însetata lor viaţă prin
ceaţă”. Când poetul vede visul ce se destramă, realitatea apare oribilă şi necesitatea
voalării elementelor referenţiale, ostile visului luminos, se împlineşte cu ajutorul
poeziei. În poezia sa capătă o frecvenţă semnificativă enunţuri ca “vis de tainic dor”,
135
“vise de amar”, “vom visa un vis ferice”, “ca visul pe-un copil”
Eminescu visează şi în limbajul lui Bachelard; vorbind, se “cvadruplează”. Sunt
sigur, deci suntem patru, spune Bachelard despre visătorul îndrăgostit, pornind de la
dedublarea preconizată de C. Gustav Jung, a psihizmului uman în animus-anima, adică
în factorul psihic masculin şi cel feminin. Visul romantic merge în genere de la
expansiune către reculegerea în sine, de la comuniunea mistică la neputinţa voinţei
de a acţiona.
Din momentul în care relaţia dintre conştinţa poetului şi starea lumii ca iluzie
se destramă, Eminescu începe să dea creaţiei sale un suport existenţial tragic.
Schimbarea acestora de viziune asupra lumii apare chiar în unele poezii din 1868, cum
este “Amorul unei marmore”. Ea înregistrează formarea cea mai tranşantă în “Mortua
est” 1871). Viaţa, moartea, iubirea, istoria, spectacul civilizaţilor ce se schimbă,
evenimentul de ordin politic sau social etc, totul este convertit într-un semnificant al
condiţiei umane proiectată pe fondul unui final tragic.
Schimbarea modului de percepţie a lumii determină şi modificarea reacţiilor
afective faţă de aceasta. De la “doina întristată”, “ tristul zgomot”, “muzica tristă”,
“cântec trist”, Eminescu ajunge la un limbaj afectiv dominant de “dulce jale”, “marea-i
de mâhnire”, “durerea lor nemerginită”. Intesitatea acestui mod angasant de trăire a
realităţii determină configurarea unor asociaţii paradoxale de sentimente ca “bucurie
tristă”, ”duioase dureri”, “dulcea patimei durere”, “dulce şi fermecătoare jale”. Starea
aceasta capătă în acelaşi timp o rezonanţă care indică prin cele mai diverse tipuri de
enunţ zonele cele mai profunde ale conştiinţei sau pur şi simplu noţiunea de
adâncime. În marele haos, conceput de poetul român.
În poezia lui Eminescu sufletul îi “arde de dor nemărginit”, ar fi vrut să
iubească “cu dor”, se simte cuprins de “dor de moarte”, când afirmă: Mai am un
singur dor:/ În liniştea serii,/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării”. Întâlnim la el
“dorul ţării cei străbune”, “râuşorul/ Care dorul/ Şi-l confie câmpului”, codrul “pustiit/
Vestejit şi amorţit/ Şi cu doru-mi singurel”, peste “marea liniştită ce îneacă a lui dor”,
peste blestemul de a-i părea că “ani mândri de dor ar fi deşerţi”, ori “dorul demonic”,
“În veci aceleaşi doruri mascate cu altă haină/ Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om”.
Multe din derivatele cuvântului sunt, de asemenea prezente în scrisul marelui poet.

134 Romul Munteanu, Permanen\e ale poeziei române=ti, Casa Editorial[ Odeon, Bucure=ti, 1999, p.21
135 ibidem, p. 21

5
9
 2. LUCIAN BLAGA - DORUL CA DESTIN
(DOR SI ETERNITATE)
Indiferent de atitudinile criticilor, poezia blagiană nu poate fi abordată în afara
reperelor stabilite pe care le transcrie filozofia blagiană. Într-un fel, cum s-a afirmat,
sistemul filozofic al lui Blaga este o prelungire a poeziei sale, de aceea, în domeniul
liric poetul lansează fertile întrebări chiar dacă nu răspunde definitiv la vreuna din ele.
“ Nimeni nu poate trece cu vederea faptul că L. Blaga este un teoretician al
cunoaşterii, filosof al culturii, estetician şi eseist solicitat de cele mai diverse întrebări.
Nimeni nu poate spune că opera sa lirică este un derivat al gândirii sale filozofice. Dar
cum poetul clujean a creat un sistem de gândire de mare coerenţă era firesc ca şi
literatura scrisă de el să poarte pecetea aceleeaşi concepţii generale despre
existenţă. Aceste “ locuri comune”, prezente în sistemul său filozofic, dar şi în creaţia
artistică sunt consecinţa unor principii statornice, menite să explice şi să ilustreze un
program unitar, o matrice generală a creaţiei sale atât de variate şi totuşi riguros
136
armonizată.”
Filozofia culturii lui Blaga, aşa cum am amintit într-un alt loc, este unică în
istoria scrisului românesc. În Spaţiul mioritic, Blaga face încercarea de a găsi culturii
româneşti tipare definitorii în ordinea teoriilor sale despre stil.
Astfel ideea potenţării misterului din teoria cunoaşterii, atât de interesantă în
consecinţele ei lirice, o aflăm realizată în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii, ce deschide, ca o artă poetică, volumul Poemele luminii.
În cunoaşterea blagiană apare termenul “ecstazie”, ca o faţetă a intelectualului
- acest termen reprezintă o stare cu totul aparte a subiectului cunoscător, care nu mai
e de natură pur intelectuală. “Disocierea intelectului în acest mod - scrie Pompiliu
Constantinescu -e, în realitate, o disociere a raţiunii de sentiment. Transfigurarea de
care vorbeşte domnul Blaga e colorarea temperamentală a inteligenţei, o inundare a
sensibilităţii pe terenul arid al sistemului naţional. Ecstazia intelectuală rămâne o
atitudine creatoare, o stare de simţire în care devine solubilă puntea dintre mister şi
raţiune”
Cu mijloacele pe care ni le oferă tezele blagiene, va fi interesant să investigăm,
ori cât de sumar, trăsături de stil “mioritice”, ca şi o parte din lirica populară.
Aplicându-se la “spaţiul mioritic” pentru a-i găsi coordonatele stilistice, Blaga vorbeşte
de un orizont spaţial “ondulat”, de un accent axiologic pozitiv, de o năzuinţă formativă
stihială, de o perspectivă “sofianică” şi introduce în discuţie şi fenomene noi,
specifice solului românesc: dorul şi pitorescul.
Dorul în poezia lui L. Blaga are, ca şi la Eminescu, un ecou de durată a trăirii.
Mai înti este dorul de ducă, de ieşire, de peregrinare în nesfrşit, în necunoscut,
sete de nou. Sufletul poetului este mânat de dor pe un alt ţărâm, într - un alt spaţiu,
stimulat de elementele naturii şi se rătăceşte. Eroul liric este într-o stare de căutare,
simte o chemare spre infinit şi mister. În această încercare este ajutat de cărarea
(drumul ideal) unde îşi pierde orientarea şi de calea întoarcerii. Blaga ne introduce
într- o atmosferă plină de culori şi de trăsături plastice, de forme şi linii. Poetul creează
două lumi paralele: una concretă, redată prin semne clare plastice identificabile
(soarele, marea, noaptea), cealaltă fiind drumul dorului (al sufletului), neclar, în
pierdere.

“Soarele în răsărit-de sînge-şi spală-n mare

lăncile, cu care a ucis în goană noaptea
ca pe-o fiară.
Eu
136 ibidem, p. 41

6
0
 stau pe ţărm şi sufletul - mi dus de-acasă.
S-a pierdut pe-cărare-n nesfîrşit şi nu-şi găseşte
drumul înapoi”.

(La mare)

Aspiraţia metafizică a lui L. Blaga caută zilele copiilăriei, locul de baştină,

plaiul, codrul şi apele, după cum apele se întorc la izvor “decât sub chip de nor”, după
cum sufletele noastre se înapoiază la locul natal sublimate în dor. Drumul, apele au
curgerea firească a lor, ireversibilă. În lumea fizică acest sens este unic, în logica
lucrurilor lumeşti. Pe plan ideal există o altă logică: numai cu dorul drumul se poate
întoarce la început şi se poate întinde la nesfrşit. Dorul îl ţine pe om într-o stare de
reverie şi-l face să aspire mereu către ceva, de aceea dorul se identifică cu drumul, cu
călătoria, cu căutarea sau cu rătăcirea. Norul absoarbe apele, dorul absoarbe
drumurile. La obârşie, la izvor, eroul liric vrea să fie “dor”, vrea să fie nor, să
asimileze apele şi drumurile, să stăpnească locul de baştină, de dragoste:

“La obârşie, la izvor

nici o apă nu se-ntoarce,
decât sub chip de nor.
La obârşie, la izvor
nici un drum nu se întoarce
decât în chip de dor.
O, drum şi ape, nor şi dor,
ce voi fi când m-oi întoarce
la obârşie, la izvor?
Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?”

(Cântecul obârşiei)

Această imagine şi aceste simboluri: drumul norilor, dorul le întălnim şi în

poezia “Lucruri suntem” : Lucruri suntem printre lucruri./ Aproape suflete suntem, noi
doi/ prin soartă asemenea tuturor./ Lucruri suntem, ce poartă în ele,/ gânduri ca
pietrele uneori stele/ şi totdeauna dor/ Pe drumul său fiecare/ ne-am duce în veci
undeva/ Ne -am duce -mpreună, mereu, amândoi./ Dar drumul norilor e prea mare/ în
lumea noastră - pentru noi. La Blaga dorul redevine o stare complexă şi indescifrabilă
până la capăt: vrajă, mister, damnare, lumină, speranţă, bucurie şi tristeţe. L. Blaga
insistă în poezia sa, ca şi în poezia orală, în speţă cea românească, să ne demostreze
înlănţuirea între drum-dor-călător. Această corelare este mai substanţială şi mai
adâncă, mai convingătoare şi mai adevărată, după raţionamentul artistic şi filozofic a
lui Blaga. Poetul, ca să ne mărturisească “acest adevăr”, aduce în faţa receptorului o
serie de adevăruri de ordin ştiinţific: “florilor - rodul”, “morţii - glodul”, “vetrei -
scrumul”, “flăcării - fumul”, “frunzei - umbra”, toamnelor -bruma”, printr-o negaţie
insistentă - “nu-i” - ca să afirme în sfârşit că “tâlcul drumului e dorul”. Drumul care ne
trimite undeva, într-un trecut sau viitor, în necunoscut sau spre lucrurile scumpe de
odinioară - înţelesul adevărat al drumului este dorul. Dorul îmbrăcat în semul de
motiv, de aspiraţie, de năzuinţă, de căutare, de scop, de finalitate are nevoie să fie
bazat pe un drum ideal.

Tâlcul florilor nu-i rodul

tâlcul morţii nu e glodul.
Tâlcul flacării nu-i fumul,
tâlcul vetrei nu e scrumul.
Tâlcul frunzei nu e umbra,
tâlcul toamnelor nu-i bruma,
dar al drumului e dorul,

6
1
 tâlcul zărilor e norul,
ducăuşul, călătorul.

(Tâlcuri)

În poezia “Veniţi după mine, tovarăşi”, autorul, pentru a amorţi durerea,

cuprins de o stare de bucurie şi de tristeţe, îşi invită prietenii să-l urmărească. Plină
de conotaţie simbolice şi până la un punct şocante, cu remarci din expresionismul
german: “craniu superb”, “dor de viaţă” “şi otravă” este ceea ce poetul lasă ca
moştenire din bucuria-întristarea lui. Dorul cuprinde sensul unui apetit, unei năzuinţe
pentru două lucruri opuse “viaţă” şi “otravă”.

“Veniţi lângă mine, tovarăşi! Ca mâne-o să mor

dar vă las moştenire
superbul meu craniu, din care să beţi
pelin
când vi-e dor de viaţă,
şi-otravă
când vreţi să-mi urmaţi!-Veniţi după mine, tovarăşi!”

(Veniţi după mine, tovarăşi!)

Puterea magică a dorului se observă şi în textul blagian, dorul arde, luminează;

el este în stare să transforme clipele în eternitate, apropierea în depărtare. Dorul ca o
patimă, ca o dorinţă arzătoare se naşte şi când iubita este în preajma ta. Nu distanţa
ci o lipsă de ordin fizic cauzează sentimentul. Spaţiul fizic nu coincide cu spaţiul
spiritual. Setos, poetul bea mireasma fiinţei iubite şi-i cuprinde lacom obrajii cu
palmele amndouă; gest patimaş, transfigurat într-un “dor” pasional, posesiv. Dorul,
în acest context, este înţeles ca o dorinţă mistuitoare capabilă să creeze o vagă
incertitudine a spaţiului şi timpului. Patima erotică se întrepătrunde cu dorinţa
voluptuoasă, dorinţa se învecinează cu dorul unei inimi învolburate ca marea, iubirea
de o clipă tinde să se eternizeze prin tainice rodiri: Ne arde-apropierea, ochi în ochi,
cum stăm./ Şi totuşi tu-mi şopteşti:”Mi-aşa de dor de tine!”/ Aşa de tainic tu mi-o spui
şi dornic, parc-aş fi/ pribeag pe-un alt pământ. Eroul liric solicită ca, de exemplu,
cântecul iubitei să fie o aspiraţie de total, de veşnicie prin iubire. Secretul magic al
transformării timpului (clipelor) în veşnicie rezidă din starea de dor. Dorul generează
speranţă şi dragoste, dar şi alte dimensiuni ale timpului şi spaţiului.

Femeie,
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea-veşnicii

(Dorul)

Dorul pare a face parte în categoriile ontologice. Absenţa lui perturbează

echilibrul psihic în poezia lui L. Blaga. Viaţa devine fără sens pentru că dorul este
pulsul adânc al trăirii. Ca şi în poezia populară, dorul este o “ipostazare”, el este
socotit foarte concret de către poet împreună cu: trupul, fruntea, nopţile. Dorul
înseamnă “ceva” existenţial, cu trăsături citibile, concrete şi tulburătoare. Dispariţia
sa este o despărţire de timp, de rostul şi de bucuriile vieţii.

“O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaie

de primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorul

6
2
 şi-ţi va răpi petalele şi zorile
lăsându-ţi doar amurgurile grele şi pustii”

(O toamnă va veni)

Dorul în poezia lui L. Blaga obţine şi un sens de senzualism teluric. În fiinţa

umană şi în natură există o energie, o poftă de a trăi, un dor ascuns. Este o slavă a
lutului din noi care arde, a farmecului carnal. Dorul prin ipostazele erotice capătă
dimesiunile unui sentiment de minune cosmică. Dragostea realizează minunea de a se
naşte în cântecul femeii, mai bine spus, dorul naşte sufletul pe buzele unei femei.

“Eu zac în umbra unor maci,

fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.”

(În lan)

Dorul, aşa cum apare în poezia orală românească şi albaneză, deseori este o
boală, o tânjire a inimii. Mai degrabă o boală de dulce tristeţe, precum este la
Eminescu. Este o boală inexprimabilă cauzată de absenţă, e o suferinţă mocnită şi
prelungă a sufletului, o melancolizare a universului. Această boală a spiritului nu se
poate vindeca uşor. Universul lui Blaga nu este un univers deprimant, pesimist, chiar
dacă atinge totul în om şi în natură. Dorul - boală la Blaga - este o punte de legătură
ce leagă fiinţa noastră de mister, de natură, de univers. Este o boală cu care mergem
întruna, spre mit şi spre orizont.

“Vânt veşnic răsună

prin cetini de zadă.
Purces-am în lume
pe punţi de baladă.

Străbatem amurguri
cu crini albi în gură.
Închidem în noi un
sfârşit sub armură.

Purtăm fără lacrimi

o boală în strune
şi mergem de-a pururi
spre soare apune.

Răni ducem-izvoare-
deschise subt haină.
Sporim nesfârşirea
c-un cântec, c-o taină.”

(Cântăreţi bolnavi)

Dorurile leagă pe îndrăgostiţi şi le dau alte doruri (dorinţe, aspiraţii).

Câteodată, în textul blagian, dorul este singurul care acoperă nu numai omul dar şi
natura; altădată apare la plural. Dorul este definit şi ca o stare sufletească a celui care
tinde, râvneşte, aspiră la ceva. Dorul mai are, deci, pe lângă celelalte semnificaţii, şi

6
3
pe aceea de dorinţă, de aspiraţie şi chiar de visare. Viaţa este o ţesătură de doruri, de
voinţe, de dorinţe şi de neîmpliniri lăuntrice. Lumea e construită în mod ideal, e o
lume posibilă alcătuită prin doruri, lume care “niciodată nu va fi”. Dorul leagă, parcă
printr-o punte de vis, o lume de extaz şi de vrajă cu o lume râvnită, posibilă dar
veşnic schimbătoare ca Fata Morgana. Dorul se află între trecut din viitor, între
amintirile de demult şi dorurile din viitor. Lirismul blagian este asemănător celui
eminescian. Dorul este iniţierea lumii, iniţierea visurilor, dorinţelor de viitor.

“Ne-om aminti cândva, târziu,

de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri -

latente- pulberi aurii -
păduri ce ar putea să fie,
şi niciodată nu vor fi.”

(Risipei se dedă florarul)

Blaga îi dă acestei stări un duh nou. Dorul este o suferinţă care nu se consumă
şi nu se remediază de la sine. Dacă M. Eminescu clamează, imploră, acuză, la Blaga
dorul este accentuat pe latura tezestică. Destinul poetului este o permanentă
zbatere, o pulsaţie ritmicizată cu mişcarea universului; “pentru el lumea e plină de
semne şi de revelaţii. Sarcina poetului este să descifreze semnele şi să culeagă
137
revelaţiile” Deseori, dorul, în textul poetic al lui Blaga, este o durere ce nu doare, o
nostalgie a unei zone de dincolo de noi. De fapt, acest dor aparent de nimic, aspiră
neîmplinitul care te duce la aprinderea speranţei pierdute. Umbletul înapoi în timp dă
nostalgia ireversibilităţii. Trecutul lasă urme în subcoştientul poetului, în procesul
amintire-uitare; eroul liric este într-o căutare vagă între “cer trecut”, “stele de ieri”,
“ce-au fost”, “subt trecutele”.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut

un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut

aurore, ce-au fost, tâşnitoare, aprinse
fântâni - azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut

o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Subt stele de ieri,

subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.”

(Lumina de ieri)

Aspiraţia către “dincolo” rămâne singura aşteptare. Dorul apare, în poezia

Cântecul călătorului în toamnă, ca zare, ca orizont deschis. Este o zare a dorului, aşa
precum este la Blaga şi o metaforă folclorică, o curte a dorului în poezia portugheză

137 Al. Philipide, Via\a Româneasc[ an.XXX, Bucure=ti,1938, nr.12, pp.187-188)

6
4
Na corte da Saudade (1922) de Antonio Sardinha, este un punct de salvare din
moarte. În poezia românească sentimentul de dor ca un sentiment al inefabilului, al
luminii revelatoare. Dorul îşi are o împărăţie a lui, la curţile căreia se ajunge numai
printr-un proces de sublimare pnă la esenţa sentimentului. Dorul apare ca oază a
sufletului, durata noastră cosmică, spaţiu propice unei vieţi spre necuprinsul firii.

“Mi-au secat pleoapele

şi-n inimă apele.

Doar când urc poienele

mi se-ncarcă genele,

subt amiaza fierului,

de picurii cerului.

Plâng pe zarea dorului

cu picuri cerului.

Plâng pe zarea dorului

cu lacrima norului.”

(Cântecul călătorului în toamnă)

În viziunea artistică şi filozofică a unui poet ca L. Blaga (preocupat, atât în

creaţia sa lirică, cât şi în cea filozofică, să surprindă structura intimă a sufletului
românesc), dorul ia înfăţişări dintre cele mai surprinzătoare, dominând fiinţe, lucruri şi
locuri neaşteptat de diverse. Dorul aparţine zonelor fundamentale ale existenţei viaţă.
Apare dorul verde, dorul tinereţii, semnul frumuseţii care anihilează artificiul.

Când prin oraş calci lin străzi

sămânţa ulmilor, şi-n mers
în adevăruri limpezi crezi -
mai ai nevoie de vreun vers?

Când muşchiul de pădure mult

ne-alină-n vară verde dor
şi glasul picurat ţi-ascult-
mai e nevoie de-un izvor?

Când în bătaie vântul

mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai ai nevoie de vreun spic?

(Strofe de-a lungul anilor)

Imaginea poetică este asemănătoare şi în poezia La curţile dorului. Dorul în

cazul de faţă e cel de moarte, curtea fiind tinda Edenului. Pornind, în ceea ce priveşte
structura arhaică a textului, de la vechi colinde româneşti care se referă la “curţile
împărăteşti”, Blaga îşi imaginează un fel de împărăţie a dorului. Cunoscând Dorul de
tip folcloric, el îl sublimează în Dorul - Dor, ca să ajungă la Dorul - Cetate sau Dorul -|
ară. Această “împărăţie a dorului” este situată de poet într-un cronotop incert, între
realitate şi visare. Oaspeţi suntem în tinda noii lumini/ la curţile dorului. Cu cerul
vecini. A trăi în dor înseamnă a trăi în “noile lumini”, a trăi vecini cu cerul:

“Prin vegherile noastre - site de in -

6
5
 vremea se cerne, şi - o pulbere albă
pe tâmple s - aşează. Aurorele încă
se mai aprind, şi-aşteptăm. Aşteptăm
o singură oră să ne - mpărtăşim
din verde imperiu, din raiul sorin.

Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide,

lungi zile pierduţi şi străini.
Oaspeţi suntem în tinda noii lumini
la curţile dorului. Cu cerul vecini.”

(La curţile dorului)

Dorul este fără de limite, este neliniştea dorită a spiritului de a descoperi taina,
dimensiunile lumii în necuprinsul lor. Dimensiunile dincolo de realitate, dincolo de
ceea ce este concret şi vizibil se descoperă prin dor, prin umbră, prin mister. Înclinaţia
firească a poetului - filosof se îndreaptă dincolo de graniţele cunoscute, dincolo din
ceea ce ne oferă natura în reprezentarea ei. În chipul iubitei, în frumuseţa sa, poetul
vede “altceva” (“cu dorul tău începe noima ta”).

“Nimic din ale tale nu te mărgineşte,

nici chiar frumuseţea ta ce pare
faţă de lume-o dulce limitare.
Cu dorul tău începe noima ta,
cu părul tău începe umbra ta.
Unde sfârşeşti, nu vei afla.”

(Odă către Runa)

Dorul este chemarea adâncă a sufletului şi a materiei, este voluptate şi nevoie

de împlinire. Acest “dor de pereche” este căutarea sentimentului compensatoriu.
Dacă dorul se naşte adesea dintr- o absenţă, de data asta dorul caută un alt dor,
patima o altă patimă, (foamea în mare răspunde, creşte cu fluxul amar). Dorul este
temperatuara magmei sufletului nostru şi impuls al materiei aprinse a trupului:

“Noaptea-i târzie, de august.

Orele -horele tac.
Cugetul, cumpăna, steaua
grea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche.

Patima cere răspuns.
Ah, mineralul în toate
geme adânc şi ascuns.

Sarea şi osul din mine

caută sare şi var.
Foamea în mare răspunde,
creştă cu fluxul amar.

Margine-mi este argila,

lege de-asemenea ea.
Sunt doar metalul în febră,
magmă terestră, nu stea.”

(Noaptea la mare)

6
6
 Am putea spune despre Blaga (în calitatea sa dublă) că ceea ce filozoful
“simţea” cu raţiunea, poetul “gândea cu inima. Din punct de vedere morfologic, Dorul
- dor îl întlnim în sintagme populare “omul- om”, pomul - pom”, însemnând autentic,
de esenţă pură, adevărat. Pe plan filozofic, Dorul ar fi comparabil cu un destin
implacabil ce poartă fiinţa umană pe un drum cu o misterioasă “prelungire.
Sentimentul acesta care urmăreşte omul dincolo de viaţă este fără de început şi fără
de sfrşit, după cum ne sugerează Blaga, într-o formulă poetică de o mare
profunzime. Privită cu atenţie, această poezie pare să aibă solemnitatea versetelor
biblice şi concentraţia aforistică a inscripţiilor pe piatră. Poetul ne lasă impresia că toţi
termenii de comparaţie cu privire la dor s-au epuizat şi deci, se simte obligat să
138
compare noţiunea cu propria ei esenţă. Astfel, se realizează, o metaforă simbolică
cu o imensă sferă de cuprindere, o metaforă aproape ilimitată, infinită. Metafora
simbolică - după cum arată Tudor Vianu - este “lucrarea cea mai productivă a
imaginaţiei” şi “produce, prin nedeterminarea ei sugestivă, starea poetică prin
excelenţă”:

“Cel mai adânc din doruri

e dorul-dor.
Acela care n-are amintire
şi nici speranţă, dorul - dor.

Pe - un drum ne duce dorul -dor

pe-un drum
ce dincolo de orice călător
mai are-o prelungire.

Nesfârşit e dorul-dor.
Bate-n valea tuturor.”
(Dorul - dor)

În poezia lui L. Blaga solitudinea nostalgică, dorul se prezintă într-o gamă

nesfrşită de ipostaze, de la durerea plăcută la suferinţa arzătoare, de la nostalgia de
dorul mutabil, pribeag, la nostalgia – obsesie, la nostalgia visare. Poezia lui L. Blaga
trece fiorul mare al doinelor populare în combustia liricii moderne, procedând, ca
Brâncuşi, cu acelaşi lemn şi piatră, operă de iradiere a sensibilităţii moderne,
permutând înţelesurile vechi şi răspunzând unor înţelesuri ale liricii acestui secol.

IV. MALLI/DORUL ÎN POEZIA CULTĂ ALBANEZĂ

În literatura cultă albaneză accepţia dorului ipostazat nu va apărea - odată cu

o bogată frecvenţă a sa - decât abia în romantism, când contactul cu folclorul se va
dovedi mai puternic, mai frecvent şi totodată mai substanţial. Aceasta este şi raţiunea
pentru care intenţionăm a ne fixa interesul in mod deosebit asupra romantismului.
Până la acest moment, poeţii utilizau ideea mult mai rară, şi numai în primul sens, mai
puţin complex, acela al “dorinţei puternice”. În poezia cultă albaneză, sentimentul
dorului îşi face apariţia pentru prima dată în poezia arbăreşă la unii autori din secolul
al XVIII - lea, a căror creaţie poetică este dominată de subiecte din sfera religioasă. Ca
o primă atestare putem considera versurile lui Jul Variboba (1762) “Këngë djepi”
(Cântec de leagăn) “Malli i zemrës, Jezus”
138 Elena B[lan Osiac, ibidem, p.178.

6
7
 Dorului inimii, Iisus,
Dulce prunc, dormi dus,
Dormi, la pieptu-mi, lin,
Nani, dormi puţin.

Datorită influenţei puternice a poeziei populare rurale, dorul capătă o frecvenţă

maximă în poezia cultă arbăreşă, respectiv în cea romantică. La reprezentanţii mai de
seamă ai poeziei arbăreşe observăm că dorul apare în diferite ipostaze, îmbogăţind
deseori semantica acestuia. Această constatare este întărită şi în urma comparării
textului original în albaneză cu traducerea în italiană, unde cuvântul “mall” din
albaneză pierde ceva esenţial din autenticitatea sensului.
De exemplu, la Gerolamo De Rada, poet, estetician, filozof şi primul folclorist
albanez (1814-1903), poate cel mai mare reprezentant al poeziei romantice albaneze,
unde poezia populară începe a fi intens cultivată, dorul apare în următoarele ipostaze:
nostalgie faţă de ţara natală; dorinţă arzătoare; dorinţă puternică, dragoste, acestea
fiind sensuri bine consolidate în limba albaneză de astăzi.

139
alb. Mua më zu malli i katundit
rom. (M-a cuprins dorul de sat.)

140
alb. At dit më ri me mall.
it. Quel di vive in desio.
rom. (Dorul nu mă părăseşte.)

141
alb. Vash i pari imi mall.
it. Tu mio primo amore.
rom. (Mândro, primul meu dor)

Asemenea ipostaze întâlnim şi la un alt poet arbăreş, A. Ribek (1867-1926):

142
alb. Ti je mall, që zemrën mbulon.
it. Sei l’amore del nostro cuore.
rom. (Tu eşti dorul ccare inima-cuprinde)

143
alb. Kur mallin kam këtu
rom. Când doru-i aici, cu mine

Agostin Ribek, medic şi poet, din Spezzano Albaneze, regiunea Kozenzza, a

publicat o culegere de poezii “Vjersha malli” (Poezii de dor),( Sofia 1902), în care sunt
cuprinse poezii de dragoste şi de dor. Aici, însă, acest sentiment este mult mai
complex, înclinând, de mai multe ori, spre o durere mistuitoare:

144
alb. Më grisën mall i çelt te zemra.
rom. (Doru-mi frânge inima.)

139 Jeronim de Rada, Milossat, Kangjel XIX, p.45

140 ibidem. Kangjeli VII, p.49.
141 ibidem. Kangjeli XII, p.43.
142 A. Ribeku: Vjersha malli, Sofia, 1917, pag. 71.
143 ibidem. pag 28.
144 ibidem. pag. 35

6
8
 În următoarele versuri, dorul preia atribuţiile focului ce arde, atribuţii, de altfel,
binecunoscute în poezia populară:

145
alb. E zjarri i mallit çë ti vash më dhe.
rom. (Şi focul dorului, pe care, tu fato, mi l-a dat.)

146
alb. Pse nuk të djeg mall i harruar.
rom. (De ce nu te arde dorul uitat.)

La Zef Serembe (1844-1901) - un liric sensibil, de o uimitoare forţă emotivă, şi

poet epic de mare suflu - întâlnim mai întâi ipostazele cele mai generale ale dorului:
nostalgie şi iubire pentru locul natal.

147
alb. Shoh katundin mallin tonë.
rom.(Văd satul dorul nostru.)

148
alb. Se sa mall për mua ndjen.
rom. (Cât de mult ţi-e dor de mine.)

149
alb. Kënga e mallit të parë.
rom. (Cântecul primului dor.)

150
alb. E të bekuan atdhetarët ti me mall.
rom. (Cu dor te-au binecuvântat compatrioţii.)

La Serembe întâlnim şi ipostaza focului şi a căldurii:

151
alb. Mallin në jetë asgjë nuk ma ftoh.
rom.(Doru-mi în viaţă nimeni nu mi-l stinge.)

Spre surprinderea noastră, într-o poezie a lui Serembe am găsit un epitet

eminescian despre care credem că este o figură paralelă.

Serembe:
152
Të zez plot me mendim e mall të thellë.
(Durere plină de gânduri şi doruri adânci.)

Eminescu:
153
Când dorul meu e-atât de-adânc...

În poezia lui Zef Serembe ”Rrahje zemre” (Bătăile inimi) vedem sintagma
“mall i shkretë”(dor pustiu):

145 ibidem. pag. 34.

146 ibidem. pag. 35
147 Z. Serembe: Poezi shqipe, Tiranë 1971, pag 49
148 ibidem. pag 42.
149 ibidem. pag. 60.
150 ibidem. pag. 40
151 ibidem. pag 16.
152 ibidem. pag 44
153 M. Eminescu: Poezii, Ed. pentru to\i, Bucure=ti 1952, pag 104.

6
9
 Tot cântă păsări, cântă-nnebunite,
şi inima, grăbit bătând, mi-o simt.
Dar zilele mi-s toate otrăvite,
mă plictisesc, stingher, în satul strâmt.

În faţă-mi străluceşte marea vastă,

ce-mi răscoleşte gânduri, dor pustiu;
neliniştea îmi fâlfâie sub coastă,
odihnă n-am decât în somn, târziu.

În ipostaze asemănătoare găsim dorul şi la un alt romantic albanez, Naim

Frashëri (1846-1900). Naim Frashëri este considerat la ora actuală în Albania ca
poetul naţional al Albaniei. Este poetul care iniţiază un secol de reformă spiritual-
artistică în viaţa neamului, un glas cu forţa unui tânăr şi maturitatea unui bătrân, glas
ce purta unele adevăruri şi unele visuri pe care nici o minte îndrăzneaţă nu-şi
închipuise scă le va zămisli vreodată. Comunicarea poetică nu purta germenii unor
viziuni revoluţionare; din contra, Naim Frashëri era tipul poetului intim. Poetul
introduce misiunea-sacrificiu a poetului. Insolitul imaginii sale poetice va fi pentru
moment nu numai un unicat, ci şi o putere sugestivă pentru fiecare sensibilitate.
Astfel, poezia-simbol a creaţiei naimiane rămâne “Cuvintele făcliei”

Lumina mea să v-o-mprumut,

Stau între voi de la-nceput,
Şi ard cu flacără şi pară,
Ca noaptea, ziuă să vă pară
Am să mă mistui ceas cu ceas,
Nimic din mine să nu las,
Lumină să vă dau şi zare,
Să vă cunoaşteţi fiecare.
Nu vreau să moţăi
Sub obroc
Şi nici nu mă feresc de foc.

Valoarea lui Naim Frashëri ca poet al Renaşterii albaneze, şi ca “poet naţional”

este remarcabilă nu atât prin nivelul artistic al operei sale, cât prin mesajele socio-
politice pe care le transmite. Influenţa sa asupra literaturii albaneze din secolul al XX -
lea a fost imensă. Limbajul său s-a ridicat în nivelul limbii literare albaneze. Este
autorul a douzeci şi două de opere publicate, patru în turcă, două în greacă, una în
persană, şi cincisprezece în albaneză. Cele mai cunoscute volume ale sale sunt “Lulet
e verës” (Florile de vară), Bucureşti 1890, Poemele “Historia e Skëndërbeut” (Istoria
lui Skanderbeg) şi “Bagëti e bujqësi” (Păstoritul şi agricultura), Bucureşti 1886. Ultimul
este un poem pastoral (450 de versuri), plin de imagini din ţara muntoasă -Albania-,
poem care îţi aminteşte de Virgiliu. Experienţa vieţii la Constantinopol, a jucat, fără
îndoială, un rol esenţial în conceperea operei poetice lui Naim Frashëri, care, în cea
mai mare parte, elogiază ţara natală. Exprimând nemulţumirea faţă de viaţa urbană
din Constantinopol, poemul “Bagëti e Bujqësi” este un imn închinat naturii şi
tradiţiilor albaneze, în spiritul romantismului european, dar, se remarcă, totodată, prin
esenţa realistă şi pământească, aducându-ţi aminte de opera “Munci şi Zile” lui
Hesiod sau de opera “Anotimpurile” a marelui poet lituanian al secolului al XVIII-lea,
Kristianos Donelaitis (1714-1780). Pornind de la o stare de dor, ca şi aceştia, Naim
Frashëri elogiază păstoritului şi cântă bucuria vieţii la sat, idee, de altfel, întlnită la
Blaga şi la Mircea Eliade, despre care am vorbit mai înainte. Acest poem este în fond
un poem de dor, de nostalgie, de dragoste faţă de ţară, faţă de natură şi de sat. El n-
are structura poemelor pastourelle (poezii lirice pastorale medievale). Pentru un poet
balcanic viaţa la sat şi păstoritul ocupă un loc special în viaţa şi în subcoştientul
colectiv. Această conştinţă păstrează imagini arhetipale, un peisaj mai mult ideal,

7
0
construit din sentimente, construit de departe, sub presiunea nostalgiei şi dorului.
Satul albanez, în acest poem, este un centru al lumii, un mediu paradisiac plin de
farmec. Poetul aflat departe de ţară este cuprins de dor. Aici, însă, complexitatea
stării cauzate de dor este mult mai simplificată.

154
alb. Jam larg jush i dëshpëruar dhe se duroj dot mallë.
rom. (Departe de voi sunt disperat şi nu mai pot de-atâta dor.)

155
alb. Më s’më mban as gjemp as fletë,
Se kam ardhur me shumë mall.

rom. (Nu mă răbda ghimpe, frunză,

C-am venit cu-atâta dor.)

Pa kokëzën e fut në gjit,

Mbyll sythit e hyn në mejtim,
alb. Mejtohet dhe psherëtit
156
Me mall shumë e mallëngjim.

rom. (Ochii şi i-a-nchis uşor,

Dusă-n gândurile sale,
Şi suspină-apoi cu dor
Şi se-ntunecă de jele.)
.

Alb. E mir’ e mëmës kurrë s’ çpërblehet,

Si mjer’ ay q’ e bën të pshonjë,
Mos e bëj kurrë të mallëngjehet,
Dhe të të nëmnj’ e të të mallkojë.

(Fjalët e të urtit)

(Binele mamei niciodată nu se poate răsplăti,

Vai de el ce o face să suspine!
Să n-o faci să se-ntristeze,
Să n-o faci să te blesteme!)

(Cuvintele înţeleptului)

Posa gjen mëmën e dashur edhe m vrapi hyn në gji,

Rri në gjunjë dhe zë sisën e qumshtin e pi,
Pa e ëma me mall shumë, ndo dhi qoftë a ndo dele,
Bir’ e vetëm e merr në gji me gas e me përkëdhele.

(Bagëti e bujqësi)

( Şi găseşte- şi mama, iute apucă ţâţa,

Si în genunchi începe să sugă.
Mama, fie capră, fie oaie,

154 N. Frashëri: Vepra 1, Rilindja, Prishtina 1978, pag 175.

155 ibidem, pag. 78.
156 ibidem. pag. 106.

7
1
 Cu dor copilul îşi mângâie.)
(Păstoritul şi agricultura)

Kur ishin të gjallë,

Sa shumë i donim,
Me një shpresë rronim,
Si ta mundim mallë?

(Când erau vii,

Cât de mult îi iubeam,
Cu o speranţă trăiam,
Oare cum să-nvingem dorul?.)

U kam shumë mallë,

Këtu më s’i shoh dot,
Shpreh nek i madhi Zot,
Do t’i gjej të gjallë.

(Të vdekuritë)
(Mi-e tare dor de ei
Aici nu am să - i văd
Mă rog lui Dumnezeu,
Să-i găsesc vii.)

(Morţii)
O symëshqerë,
Dua ta ngroh,
Se po m’u ftoh
Zemër’ e mjerë.
Syri m’u vesh
Po del në shesh,
Malli m’u shtua;
Shih, mos më lesh!
Popo! Kur qesh,
Ah, sa të dua!

(Bukurija)

Ochii blănzi de căprioară,

Sărmana - mi inimă a îngheţat
Vreau s - o - ncălzec.
Ochii mi s - au împăienjenit
De - atâtea lacrimi şi dorul creşte.
Vezi să nu mă părăseşti!
Ah! Când zâmbeşti
Cât de mult te iubesc!
……! Când zâmbeşti
Cât de mult de iubesc!

alb. Mejtohet dhe psherëtit

157
Me mall shumë e mallëngjim.

rom. Se gândeşte şi suspină

157 ibidem. pag. 106.

7
2
 Cu dor mult şi-nduioşare.

Este de observat că în poezia lui Naim Frashëri mai degrabă se foloseşte

cuvântul înduioşare (mallëngjim) decât cuvântul “dor” (mall).
Cuvântul “mall” îl întălnim şi la Anton Zako Çajupi (1866-1930), autorul
primelor elegii, opere dramatice şi satirice din literatura albaneză. Opera sa mai
cunoscută e culegerea de versuri lirice “Baba Tomorri”. “Fyelli i Bariut” (Fluierul
păstorului) este o poezie tipică de dor, influenţată de poezia pastorală populară
albaneză.

Biet păstorel, cum îl bat

grindinile, ploile,
asprul crivăţ îngheţat,
negrele, nevoile!
O, să nu uitaţi păstorul
care-şi lasă-acasă dorul
şi soţia şi odorul,
ca să-şi ducă-n câmp cioporul.
Printre tufe şi scaieţi,
păşteţi, vitelor
păşteţi...

Putem să pomenim şi câţiva autori mai aproape de vremurile moderne care

folosesc cu o frecvenţă oarecare cuvântul “mall” ca: Filip Shiroka (1859 -1935),
autorul volumului “Zani zemrës”(Glasul inimii), poetul Ndre Mjeda (1866-1937), liric şi
epic de substanţă romantică şi simbolistă. sau Fan Noli, traducător al clasicilor
literaturii universale, autor al unor de poeme de mare forţă în peisajul literaturii
albaneze. La Filip Shiroka, de exemplu, dorul deţine un motiv substanţial: ca şi
privighetoarea când noaptea, în grădină,/ îşi tânguie iubirea cu dor necontenit;/ cum
ea în crângul tainic cântându-şi dorul plânge,/ poetul plânge-n cântec cu lacrime de
sânge... (Poetul) Sau Luigj Gurakuqi (1879 - 1925) în poezia sa “Qëndrim” (Atitudine)
O viaţă a vechii lumi! - ai îmbibat pământul/ cu jale şi minciuni;/ ce repede se sting,
vai, şi dorul şi avântul,/ ca nişte bieţi cărbuni.
În literatura cultă albaneză “mall”-ul/ “Dorul” va apărea cu o semnificaţie
deosebită şi cu un spectru bogat semantic în literatura arbăreşă, acest fenomen fiind
prezent şi în literatura orală, aşa cum am menţionat în primul capitol al acestui studiu.
La reprezentanţii cei mai renumiţi ai acestei literaturi precum Jul Variboba, De Rada,
Ribeku, Serembe, dar şi la Naim Frashëri, Filip Shiroka cuvântul “MALL” cuprinde
sensurile cunoscute în limba albaneză: nostalgie, dorinţă, dorinţă arzătoare, voluptate
etc.
Raportat la poezia cultă precedentă, sentimentul dorului la Asdren, Poradeci şi
Kuteli capătă, fără îndoială, o mai mare profunzime. Această coerenţă nu poate fi
interpretată ca pură coincidenţă. Toţi trei au fost buni cunoscători ai limbii şi literaturii
române. Ei s-au format ca intelectuali şi scriitori în spaţiul cultural românesc, biografia
şi activitatea lor literară fiind relevantă în acest sens. De aceea, suntem de părere că
nu poate fi negată influenţa literaturii române în opera poetică a celor trei autori,
această influenţă simţindu-se şi în poezia lui Kuteli. Influenţa, însă, trebuie înţeleasă
nu în sensul împrumuturilor pe un teren gol, ci în sensul unui "câmp de inducţie".
Termenul, de asemenea, poeţii albanezi nu aveau de ce să-l împrumute din poezia
română, el existând în limba lor maternă, în poezia populară, îndeosebi în cea din
Albania de sud, zonă de unde veneau cei trei scriitori, şi în poezia cultă, precum am
arătat succint ceva mai sus.

1.) SENTIMENTUL DORULUI LA ASDREN, PORADECI, KUTELI

7
3
 “SCRIITORI ALBANEZI DIN BUCURETI”

Alegerea acestor trei scriitori albanezi nu este întâmplătoare. Ei şi-au petrecut

o bună parte a vieţii în România, ţară în care au scris în albaneză şi au creat cele mai
importante opere poetice, atât în cadrul creaţiei lor, cât şi în cel al literaturii naţionale
albaneze, căreia îi aparţin.
Şederea pentru un timp îndelungat în România, îndepărtarea de locurile natale
dragi a făcut ca ideile poetice, filozofice, patriotice, sociale să se grupeze în jurul
sentimentului dorului, acesta devenind sentimentul central spre care converg mai
toate sentimentele. Şi în cazul în care cuvântul “dor” lipseşte din textul poetic, el
există ca motiv, îmbrăcând ca un văl întregul univers poetic. De aceea, suntem de
părere că dorul la aceşti trei scriitori trebuie privit ca sentimentul cauzat de exil pe de
o parte, pe de alta - ca "produs" al contactului cu literatura română, în special cu cea
poetică, unde dorul se bucură de un "statut" privilegiat, îndeosebi în literatura orală.
De la bun început, menţionăm faptul că aceşti poeţi Asdren, Poradeci, Kuteli
sunt autori importanţi ai literaturii albaneze, ocupând un loc de onoare în ierarhia
acestei literaturi. Valorile adevărate ale operelor lor se află într-un proces deplin de
rejudecare şi resistematizare din punct de vedere axiologic în contextul literaturii
naţionale. În acelaşi timp, putem spune fără cel mai mic complex că această literatură
atinge nivele de performanţă în literatura balcanică şi europeană, aşteptând
traducerea în alte limbi. Dacă din Asdren s-a studiat numai o parte a creaţiei sale, în
afara cunoaşterii rămânând creaţiile ce prezentau "devieri ideologice", ca poeziile
"pesimiste" sau cele în "spirit religios" (excludem aici studiile întreprinse în Kosovo, în
special monografia Asdren a prof. Rexhep Qosja), L. Poradeci a fost lăsat într-o
ruşinoasă tăcere şi considerat aproape mort de Tirana oficială, M. Kuteli a fost
întemniţat şi n-a fost scutit de munca grea din lagărele de concentrare "construite" de
comunişti. Ca făcând parte din aceeaşi perioadă literară - perioada interbelică -, cu
numeroase coincidenţe biografice, dar mai degrabă, cu o coerentă orientare poetică,
aceşti trei poeţi au marcat o fază nouă în literatura modernă albaneză.
Dacă literatura romantică din secolul trecut, - aşa numită "Literatură a
Renaşterii Naţionale", care la rândul său marchează o primă fază a literaturii moderne
coincizând cu perioada Renaşterii Naţionale a Albaniei - avea în întregime caracter
accentuat patriotic, literatura ulterioară, ce coincide cu perioada independenţei,
semnalând o fază nouă, avea să pună în atenţie fiinţa umană, cu individualitate
proprie, şi întregul univers emoţional şi spiritual al acesteia: disperarea, tristeţea,
dragostea, deseori în spirit religios, dar Dorul, desigur, va ocupa un loc aparte în
creaţia acestor poeţi.
O apreciere (1929) a facăt la vremea respectivă prof. Eqrem Çabej, constatare
ce rămâne şi în ziua de astăzi valabilă: "...ea se grupează firesc (poezia vremii - n.n.)
în două perioade, prima cuprinde pe acei poeţi in opera şi viaţa cărora, printre altele, o
idee principală este patima eliberării patriei, este vorba de De Rada şi Naim Frashëri.
Desigur că această idee este abordată sub forme diferite, la De Rada, altfel numit tatăl
poeziei albaneze, în maniera temperată şi monumentală a clasicismului, la Naim
arzătoare şi directă. În esenţă, ideea este aceeaşi. Iar religiozitatea lor înclină spre
misticism, misticism catolic la De Rada şi la Naim misticism oriental. A doua perioadă
este aceea în care ideea naţională îi lasă locul ideii umane. Aşadar, poetul îşi deschide
noi orizonturi, către meditaţii mai profunde. Dacă citim operele lui Asdren, vom
observa începuturile acestei a doua perioade ce poate fi numită perioada modernă a
poeziei albaneze, care continuă cu poezile lui L. Poradeci. Un semnal al modernităţii la
Asdren este faptul că, fiind nemulţumit de vocabularul poetic existent, insuficient
pentru a exprima sentimentele şi imaginile cu toată complexitatea lor, începe să
îmbogăţească tezaurul limbii prin cuvinte preţioase, moduri de exprimare noi, magice
158
şi gingaşe."
158 Eqrem Çabej, Studime gjuhësore, Rilindja, Prishtinë, 1975, pag 87.

7
4
 Din perspectiva de astăzi, spre deosebire de observaţia profesorului Çabej,
Asdren nu poate fi considerat un poet modern în sensul actual al cuvântului, cum
poate fi considerat, pe bună dreptate, L. Poradeci, dar Asdren poate fi apreciat ca un
îndrumător către literatura modernă. Prof. Rexhep Qosja îşi va exprima părerea astfel:
"Fără poezile sale (ale lui Asdren - n.n.) literaturii albaneze i-ar fi lipsit o componentă
importantă a dezvoltării sale continue, fără creaţia poetică a lui Asdren, literatura
albaneză ar fi fost oarecum mai săracă în lipsa unei dimensiuni importante nu numai
din punct de vedere artistic, ci şi în privinţa istorico-literară...literatura albaneză,
datorită poeziei lui Asdren, îşi are clare etapele principale prin care au trecut şi
159
literaturile popoarelor europene în cursul secolelor XIX şi XX."
În literatura albaneză, despre apariţia sentimentului dorului se poate vorbi încă
din faze timpurii, această literatură fiind scrisă într-o bună parte în afara ţării din
motive istorice binecunoscute. De altfel, dorul îl găsim într-o sublimă abordare la cei
mai renumiţi poeţi romantici şi până la autorii moderni: De Rada, Zef Serembe (Italia),
Naim Frashëri (Istambul), Çajup (Egipt, Elveţia), Faik Konitza, Fan Noli (SUA) etc. Faik
Konitza într-o proză scurtă întitulată Dorul de ţară scrie” Când omul pleacă, liber şi
singur, departe de ţară, locurile noi, schimbarea obiceiurilor, plăcerea călătoriei
precum şi mii de lucruri surprinzătoare, aflate printre popare străine, îţi îveselesc
inima şi-te fac chiar să uiţi Albania, şi să te gândeşti nu atât de des la ea. Pe urmă,
ochii-tăi se satură de tot ce vezi, iar bucuria se stinge încet.
Nu ştii ce-ţi lipseşte, nu ştii ce-ţi trebuie. O umbră de tristeţe se aşterne pe faţa
ta; la început mai rar, apoi mai des, apoi oriunde te - ai afla şi mai tot timpul amintirea
părinţilor, a prietenilor, amintirea pământului unde ne-am născut şi am crescut, unde
am plâns când eram prunci i ne-am jucat când eram copii, amintirea acelor muni,
departe de care un albanez nu poate tri cu sufletul împcat, amintirea neamului
nostru, dar mai ales amintirea i dorina i setea limbii noastre îi strâng si -ţi
sfărâmă inima cu adevărat.
Ah, dorul de Albania, dorul de patria scumpă, dor sfânt şi iubire sfântă; care
dintre albanezi nu l-a simţit prin ţări străine! Trebuie să te afli departe de Albania, să
fii departe, ca să poţi înţelege ce putere şi ce dulce frumuseţe are acest cuvânt:
Albania! Chiar şi cea mai ştearsă scrisoare, chiar un cuvinţel, când vine din Albania, ne
160
aduce o bucurie de negrăit, ne aduce parcă o bucăţică din patria noastră...”
Scriind în alte spaţii, sub presiunea altor limbi şi culturi, scriitorii albanezi vor simţi
totdeauna nevoia de a crea un spaţiu naţional, vor simţi nevoia exprimării în limba
maternă, limba maternă le va lipsi. Toate acestea se vor recupera prin versurile
stimulate de dor. Izolarea, solitudinea nostalgică, angoasa care creează necunoscutul,
durerea despărţirii de locurile de baştină, greutatea amintirilor - în afara dilemelor
care vin drept consecinţă a meditaţiilor asupra vieţii şi morţii, asupra cimitirelor
străbunilor lor, asupra scurgerii timpului etc. - devin impulsuri pentru sufletul sensibil
al poetului.
Fără îndoială, manifestările “mall”-ului / dorului le vom întâlni în mod clar şi cu
o bogată lexematică în literatura orală albaneză, cum am menţionat în primul capitol
al acestei lucrări. Fenomenele de transhumanţă pastorală, emigrarea politică şi
economică, de ostăşie şi de război au dat naştere unor stări sufleteşti legate de dor la
cei care pleacă şi la cei care aşteaptă.
Aşadar, terenul literar în care s-au aflat cei trei autori - literatura albaneză - nu
era lipsită de prezenţa acestui sentiment al fiinţei umane, precum dorul, şi nici de
cuvântul respectiv ,”mall”. Din contră, Asdren, Poradeci, Kuteli moşteniseră o tradiţie
preţioasă care a fost dusă mai departe.
O mare bogăţie poate fi considerată literatura romantică a Renaşterii
Naţionale, care în mare parte a fost creată peste hotarele Albaniei şi care, ca a tare, a
fost sprijinită de un fundament puternic - dorul de ţară. Starea de exil a acestor poeţi,
despărţirea de ţară, a dat naştere versurilore despre patrie. Fie văzută din partea
159 Rexhep Qosja, Asdren, Rilindja, Prishtinë, 1987, pag.22
160 Faik Konica, Vepra të zgjedhura, Dituria, Tiranë, 1994, p.43

7
5
opusă a Mării Adriatice, fie desenată în scene gradioase şi idilice, fie privită cu tristeţe
pentru destinul ei istoric, fie evocată ca patria stăbunicilor glorioşi, în stihurile lor,
patria este învăluită de o ceaţă nostalgică. Acest fundament preia forma unui motiv
stabil ce capătă trăsături diferite în ţesutul textului poetic la autori diferiţi. Şi dacă nu
întâlnim cuvântul ca atare, putem spune că la toţi autorii întâlnim sentimentul dorului
ca motiv.
Privitor la influenţa posibilă din literatura română, în legătură cu cuvântul
“dor”, părerile cercetătorilor albanezi se împart în două, unii acceptând această
influenţă, alţii nu. De altfel, M. Kuteli, în postura de critic literar, când vorbeşte despre
poezia lui L. Poradeci lansează ideea unei influenţe eminesciene în vocabularul poetic
al acestuia: "...ştiind că şi Lasgush a prelucrat o parte a vocabularului său sub
influenţa tiranică a titanului român...aducem ca exemplu expresia "dhembshurisht e
161
ëmbël" care este traducerea expresiei "dureros de dulce". .. Din aceeaşi sursă sunt
şi cuvintele folosite atât de des în original, în traduceri şi în opera lui Lasgush precum
magjişfarmec, sbehtëşpalid".
V.Bala, într-un studiu al său, publicat în 1965, Lidhjet letrare shqiptaro-rumune
(Relaţiile literare albano-române) admite sugestiile lui M. Kuteli şi mai adaugă câteva
cuvinte când vorbeşte despre poezia lui Asdren: "Cuvintele dhemkë, magji, pyll, atât
de preferate de Asdren, sunt o reluare a unor cuvinte ce aparţin de obicei
162
vocabularului eminescian: dor, farmec, codru (korije)".
L. DjamoDiaconiţă, de asemenea, în studiul Influenca e Mihai Emineskut mbi
poetin Asdren (Influenţa lui Mihai Eminescu asupra poetului albanez Asdren), publicată
la Bucureţti în 1975, îşi concentrează atenţia indeosebi asupra cuvântului “mall” (Dor):
"Sub influenţa lui Eminescu, Asdren a îmbogăţit vocabularul poetic al limbii literare
albaneze cu unele cuvinte şi sensuri noi. Găsim termenii precum “mall”, magji,
dhemkë, pyll etc. pentru care avea o anumită predilecţie, cuvinte ce au intrat în
163
poezia lui Asdren sub influenţa cuvintelor dor, durere, farmec, codru."
R. Ismajli nu este de acord în principiu cu modul în care se pune problema de
către cercetătorii mai sus menţionaţi. El consideră că "toţi aceşti termeni sunt
cunoscuţi în poezia albaneză înainte de Lasgush şi înainte de Asdren. Albaneza literară
e posibil să fi cunoscut aceşti termeni şi de la Naim sau de la alţi poeţi ai Renaşterii."
Analizând sensurile virtuale ale cuvintelor “mall” şi “dor”, acest cercetător îşi continuă
ideea: "Nu înţeleg de ce le-ar fi trebuit lui Lasgush şi lui Asdren să-l citească pe
Eminescu în scopul îmbogăţirii lexicului poetic al albanezei cu asemenea cuvinte şi
164
sensuri, când pe acelea le cunoşteau bine prin arta limbii lor." Este adevărat că
poeţii albanezi nu aveau de ce să fi împrumutat cuvântul şi nici sentimentul, căci acest
sentiment este universal în timp ce cuvântul este prezent la ceilalţi poeţi precedenţi,
cu atât mai mult, cuvântul există în poezia orală. Această problemă, însă, poate fi
pusă altfel: poeţii albanezi cunoşteau cuvântul albanez “mall”, dar sub influenţa
literaturii române şi a cuvântului românesc “dor”, deopotrivă de o lexematică bogată
şi complexă, au îmbogăţit cuvântul albanez cu noi seme, necunoscute pentru cuvântul
“mall”. În acest sens, bazându-ne şi pe afirmaţia făcută de cercetătoarea de origine
albaneză, L. DjamoDiaconiţă, putem face precizarea că scriitorii albanezi n-au
împrumutat cuvântul ca atare, ci sensurile pe care acesta le avea în româneşte. Ce
afecţiune şi predilecţie aveau înşişi poeţii albanezi pentru cuvântul “dor” al limbii
române o va mărturisi faptul că Poradeci avea să afirme în lucrarea sa de doctorat
despre Eminescu, de data aceasta din postura de cercetător al literaturii: "Asupra
acestor nuanţări "eminesciene" ne va atrage atenţia în mod deosebit termenul "dor".
"Dorul" este sentimentul fundamental specific al poeziei lirice româneşti numită
161 Mitrush Kuteli, Shënime letrare, Tiranë 1944, pag.51
162 V. Bala: lidhjet letrare shqiptaro - rumune, B.Sh.I.P.D.,Shkodër 1965, pag. 3-57.
163 L. Djamo - Diaconi\a: Influen\a lui Mihai Eminescu asupra poetului albanez Asdren, Caietele
Eminescu III, Bucure=ti 1975, pag. 98 - 109.
164 Rexhep Ismajli, “Shumësia e tekstit”, Rilindja, 1980, Prishtinë, pag.163

7
6
"doina" şi exprimă în acelaşi timp un complex de sentimente unindu-se într-o sinteză
unică; "melancolia" şi "nostalgia" romantismului german "Ehrfurcht", precum şi
termenul românesc "dor" sunt aproape intraductibile în alte limbi. În poezia populară
165
românească, “dor” apare des ca fiind identic cu "dragoste" şi "iubită" . Referindu-se
la acelaşI subiect, Poradeci va scrie: "Chiar Eminescu procedează astfel în multe din
poeziile sale de dragoste, o formă tipică de exprimare (dorul n.n.) fiind conexiunea a
doi termeni antinomici care reprezintă analitic dublul sens exprimat sintetic în
166
«dor»".
Aici trebuie făcută o menţiune legată de ceea ce va face L. Poradeci cu
cuvântul “mall” din albaneză în textul său poetic. Scepticismul despre intraductibilatea
"dorului" românesc în alte limbi arătat de cercetătorul L. Poradeci va fi contestat de
poetul L. Poradeci. Se pare că poetul nostru era conştient de contribuţia personală în
îmbogăţirea semantică a cuvântului “MALL” al albanezei. În cartea Lasgushi më ka
thënë (Lasgush mi-a spus) a lui Petraq Kolevica, aflăm: "Lasgush citea cu deosebită
atenţie orice poezie nouă albaneză şi mai ales o carte de poezie care ajungea la el.
Ultimele pagini ale acestor cărţi sunt pline de note scrise de el. Acolo nota, în primul
rând, ce cuvinte şi expresii din poezia sa erau folosite în poezile cărţii respective. Şi
acest efort nu era zadarnic, deoarece nu rareori îşi găsea cuvântul “mall” - (n.n.) şi
167
expresia MALLI I PARE în poeziile tinerilor."

a)ASDREN (1872-1947)
Asdren, pseudonimul literar a lui Aleks Stavre Drenova, s-a născut la 11 aprilie
1872, în satul Drenova din judeţul Korça. Aici urmează şcoala elementară în limba
greacă. Încă de mic primeşte primul şoc al vieţii o dată cu moartea mamei. La vârsta
de 13 ani, când începuse studiile la liceul din Korça, îşi pierde şi tatăl, după moartea
căruia n-a mai vrut să-şi continue studiile la Korça. Între timp, cei doi fraţi mai mari
erau emigraţi în România.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, albanezii din sud, cu
precădere cei din Korça şi locuitorii satelor din împrejurimi, începuseră să emigreze
din locurile natale. În anul 1879, la Korça are loc un puternic cutremur, acest fapt fiind
un motiv în plus pentru a emigra, deşi sărăcia şi nesiguranţa din aceşti ani erau
suficiente pentru o masivă emigrare. |ările unde se vor stabili aceşti emigranţi erau
Egipt, Bulgaria, SUA, in timp ce România devine ţară preferată pentru emigranţii din
Albania sud-estică în aceea vreme, întrucât aici se formase o colonie albaneză foarte
activă. Asdren soseşte la Bucureşti în toamna anului 1885, unde numărul emigranţilor
albanezi era destul de mare. În decembrie 1885 lucrează ca ucenic în cafeneaua unui
mic proprietar albanez numit Eftimie Kosta, apoi timp de trei ani lucrează ca vânzător
într-o cofetărie. Cercetătorul Rexhep Qosja, în monografia sa despre Asdren, scrie: "În
această vreme Asdren ardea de dorinţa de a vedea încă odată locurile natale, de a se
plimba pe câmpiile şi prin codrii din Korça, de a se scalda în râul din Drenova, de a se
168
sui pe Muntele Moravei, de a se duce la mormintele părinţilor." Acest dor de ţară şi
dorinţa de a se întoarce în patrie îl copleşise tot timpul în tinereţe, cu atât mai mult
prin faptul că el trebuia să se stabilească la Bucureşti. În Bucureşti el găsea
oportunităţi pentru îndeplinirea vocaţiei sale de scriitor. Pe de altă parte, Bucureştul
era capitala Balcanilor, unde se adunase un număr foarte mare de albanezi, care,
165 ibidem. pag. 129.
166 Lasgush Poradeci, “La steaua “ lui Eminescu, (fragment din teza de doctorat) , Anuarul “Albanezul
401“,pag 128.
167 Petraq Kolevica, Lasgushi më ka thënë...,Shtëpia Botuese“ 8 nëntori“, Tiranë 1992, pag. 140.
168 Rexhep Qosja, Asdren,...p. 71

7
7
graţie toleranţei din partea statului român, aveau posibilităţi să se organizeze în
asociaţii şi uniuni în scopul dezvoltării unei activităţi substanţiale patriotice. În vara
anului 1881, Jani Vreto venise de la Constantinopol la Bucureşti pentru a întemeia
filiala "Asociaţiei tipăritului în limba albaneză" şi a fondat prima tipografie in limba
albaneză, care a început să publice cărţi în anul 1886. În Bucureşti, cel mai mare poet
al Renaşterii Naţionale, Naim Frashëri, va publica pentru prima dată acele opere
literare care vor determina în mod decisiv dezvoltarea ulterioară a literaturii albaneze
la sfârşitul secolului XIX, şi anume Bagëti e bujqësi (1886), Lulet e verësë (1890),
Historia e Skëndërbeut (1898). La 15 mai 1887, la Brăila apare primul număr al
săptămânalului "Drita" (Lumina), care va fi urmat de revista cu patru pagini
"Shqiptari" (Albanezul), publicată la Bucureşti de asociaţia "Drita" (Lumina), condusă
de Nikolla Naço. La revista "Albanezul", Asdren va lucra alături de Nikolla Naço, ca
traducător. Revista se publica în trei limbi, în albaneză, română şi franceză. Viitorul
poet cunoştea în afara albanezei, românei şi francezei, şi greaca. Nikolla Naço va fi cel
care va ajuta dezvoltarea intelectuală a tinerilor albanezi din Bucureşti, întemeind în
1892 o şcoală serală, unde tinerii urmăreau discursurile unor autorităţi ştiinţifice
române ale vremii precum Haşdeu, poetul Vasile Alecsandri etc. Aici vor studia şi vor fi
cazaţi într-un internat aflat în clădirea asociaţiei "Drita", ideea fiind a lui Naço, o serie
de tineri care câţiva ani mai târziu aveau să devină mari patrioţi şi intelectuali ai
coloniei albaneze precum Mihal Grameno, Ibrahim Temo, Thoma Avrami, Kristo
Luarasi, Dervish Hima etc. Asdren absolvă studiile universitare la Facultatea de Ştiinţe
Politice a Universităţii din Bucureşti.
În ianuarie 1899, Asdren, împreună cu prietenul său, Kristo Anastas Dako
(1878-1941) a fondat "Cercul studenţilor albanezi", care în martie 1902 se va schimba
în Asociaţia "Shpresa" (Speranţa). În 1899, la vârsta de 27 de ani, poetul se întoarce la
Korça pentru a vizita locurile natale. Peste cinci luni vine din nou la Bucureşti. Despre
această vizită, el va scrie în revista "Albania": " Anii treceau continuu, timpul se
scurgea, acel timp care schimbă orice, care uită orice, care transformă orice. Cu toate
acestea, o dorinţă interioară a sufletului mă împingea să văd încă o dată aceste locuri,
să văd ţara părinţilor mei pe care o lăsesem cu atâta înduioşare, cu atâtea lacrimi, să
văd pământul Albaniei, aşa cum spune stihitorul, din care m-am făcut.
Mă frământam cu gândurile, mi se părea că nu puteam face acest pas greoi, să
plec din această ţară unde mă aflu, unde am crescut mare, unde m-am maturizat şi
văzusem prima scânteie de dragoste. Mi se părea că ceva mă împiedica să nu plec.
Însă amintirile din copilărie, acele amintiri scumpe, care mă bucurau mereu, acele
amintiri ale unei vieţi perfecte, ale unei vieţi limpezi ca cerul Albaniei de iunie, mă
169
stimulau, mă făceau să mă duc ca să le văd, să le simt, să le retreiesc încă o dată."
În 1905, Asdren era profesor de limba albaneză la Constanţa. În 1906 a fost
ales preşedintele filialei Asociaţiei "Drita" (Lumina) din Bucureşti, fondată iniţial la
Viena. A doua vizită în ţară o va efectua în 1914 în scopul felicitării noului şef de stat
din Albania, prinţul Wilhelm de Wid. După o scurtă vizită la Shkodra, Asdren se
întoarce la Bucureşti în iulie 1914 . Poetul va fi unul din cei mai activi intelectuali ai
mişcării naţionale albaneze. Din martie 1922 lucrează ca secretar al consulatului
albanez din Bucureşti, până in 1924. În 1927 este pus tot în funcţia de secretar al
consulatului albanez de către Ministerul de Externe din Albania. În 1937, cu ocazia
aniversării a 25 de ani de la proclamarea independenţei în Albania, face o vizită la
Tirana, apoi se duce la Shkodra unde îl întâlneşte pe marele poet Gjergj Fishta.
Asdren a salutat ocuparea Albaniei de către Italia în ajunul Paştelui din 1939 şi
a scris Credere, Obedire, Combatere etc, dar anarhia pricinuită de al doilea război
mondial şi deziluziile în faţa unei Albanii neunite şi neprospere vor apărea în curând.
S-a întors la Bucureşti în iulie 1939. Între timp patriotul albanez va depăşi cincizeci şi
cinci de ani şi va schimba mai mult de zece ori adresa locuinţei. Rămas singur şi fără
nici un ajutor financiar, omul care scrisese imnul naţional, care contribuise atât de
mult la susţinerea cauzei naţionale, la dezvoltarea culturii albaneze, se stinge din

169 Ibidem. p.79.

7
8
viaţă la 11 decembrie 1947 în sărăcie, nefiind luat în seamă de statul comunist
albanez.
Asdren începuse să scrie poezii şi să publice articole în presa românească la
începutul secolului al XX-lea, primul articol datănd din anul 1901. Prima fază a creaţiei
sale o reprezintă volumul de poezii "Reze dielli" (Raze de soare), elaborată în cursul a
trei ani. Acest volum care a fost dedicat eroului naţional albanez, Skanderbeg, a fost
bine primit în rândul cititorilor albanezi şi apreciat de criticii vremii, punându-l pe
Asdren în fruntea poeţilor albanezi, după moartea lui Naim Frashëri şi la un an de la
moartea lui Jeronim De Rada. În acest volum, poetul scrie după modelele tradiţionale,
motivele fiind cele tipice laturii Renaşterii Naţionale precum dorul de ţara îndepărtată,
apel către poporul său pentru a fi unit în lupta contra cotropitorilor turci. Găsim aici şi
unele poezii filozofice scrise in spirit naimian.
Al doilea volum a lui Asdren, intitulat Endrra e lot (Vise şi lacrimi), editat la
Bucureşti în 1912, marchează maturitatea artistică a poetului. Cartea a fost dedicat
prietenei Albaniei, savantei Edith Durham (1863-1944). În acest volum, poezia sa îşi
pierde caracterul pur propagandistico-patriotic, atenţia poetului îndreptndu - se
spre cultul frumosului. La poet era deja trezit interesul pentru cunoaşterea tradiţiilor
literare străine, influenţa autorilor renascentişti pierea, lăsând locul influenţelor
europene. Prin acest volum, poezia albaneză face un pas înainte spre emanciparea sa,
devine subtilă, se dezvoltă în direcţii noi, extinzându-se în spaţii necunoscute mai
înainte. Acest volum marchează faza formării individualităţii creative a lui Asdren.
Un alt pas calitativ la nivel stilistic şi la cel al tehnicilor poetice va fi marcat de
al treilea volum “Psallmë murgu “(Psalmul călugărului), Bucureşti 1930, publicat la
optsprezece ani de la apariţia volumului Vise şi lacrimi. Conform părerii criticilor
literaturii albaneze, acest volum marchează apogeul creaţiei poetice lui Asdren. Poezia
este una psihologic-meditativă, este poezia omului zguduit de războaiele mondiale şi
de cele balcanice, a omului zdruncinat de traumele secolului XX. Poetul se adresează
cititorilor nu din poziţia apartenenţei etnice, el se adresează umanităţii. Frămntârile
poetului sunt universalizate. Referitor la volumul Psalmul călugărului, cercetătorul
canadian Robert Elsie afirmă: "Împreună cu cele două volume ale lui L. Poradeci,
publicate în România în 1933 şi 1937, şi cu micul volum Vargjet e lira (Versurile libere-
n.n.) al lui Migjeni, Psalmul călugărului marchează un moment de cotitură în literatura
albaneză. Pe terenul mai mult stâncos al literaturii albaneze îşi punea rădăcini spiritul
170
modernismului."
A patra perioadă a creaţiei lui Asdren este încununată de volumul Kambanat e
Krujës (Clopotele din Kruja) pe care poetul nu l-a văzut publicat. Acest volum a fost
publicat postum de Rexhep Qosja, în 1971. Aproape toţi cercetătorii operei sale
vorbesc de o scădere a nivelului artistic al poeziei din lipsa inspiraţiei şi spontaneităţii,
probabil din cauza vârstei avansate. Tematica din acest volum se întoarce în trecutul
istoric ca în primele volume, reînviindu-se tonul patetic. La vârsta bătrâneţii, poetul a
simţit nevoia mai mult să povestească decât să manifeste lirismul său, aşa încât
poezia devine narativă.
A fost menţionat de multe ori faptul că începuturile creaţiei lui Asdren au fost
sub influenţa lui Naim Frashëri şi a culturii Renaşterii în general. Trăind cea mai mare
parte a vieţii în România, creaţia sa va fi în mod firesc influenţată de literatura
română, de cea tradiţională şi de cea contemporană. Această literatură, componentă
a unei culturi cosmopolite, a jucat un rol fundamental în formarea sa artistică. Mai ales
poezia postromantică, a cărei influenţă este simţită în perioadele maturităţii creative a
lui Asdren, a constituit un factor esenţial nu numai în producerea unui pas calitativ în
creaţia acestui poet, ci şi în procesul istoric al poeziei albaneze. Asdren nu putea să
rămână indiferent faţă de literatura şi cultura română în general. În primul rând este
vorba de o ţară balcanică care din punct de vedere istoric a trecut prin evenimente
asemănătore cu cele din Albania. În afara aspectului artistic care îl interesa cu

170 Robert Elsie, Histori e letërsisë shqiptare, Dukagjini, Tiranë - Pejë, 1997, pag 266

7
9
desebire, Asdren va observa în literatura romantică şi în cea postromantică o tematică
ce coincide cu problemele naţionale, sociale, politice şi morale din ţara natală.
În poeziile de debut ale lui Asdren apar clar elementele unui romantism
naţional determinat de influenţa poeziilor lirice ale poetului şi dramaturgului Vasile
Alecsandri. De exemplu, în poezia Kënga e bashkimit (Cântecul unirii) din volumul
Vise şi lacrimi, se vede clar influenţa poeziei Hora unirii. Este influenţat de Eminescu
în poemele patriotice. Epigonii lui Asdren, este inspirată de poezia lui Eminescu cu
acelaşi titlu. Venetiku este conceput asemănător poeziei Veneţia a lui Eminescu. De
asemenea, s-a pus problema influenţelor în lexic, problemă ce o vom relua în paginile
acestei lucrări. În ipostaza poetului implicat profund în procesele sociale, Asdren se
alătură lui George Coşbuc, poet al ţărănimii române. Faimosul poem al lui Coşbuc Noi
vrem pământ îşi găseşte rezonanţe în poezia Zëri i kryengritësve (Vocea răsculaţilor)
a lui Asdren. Un alt poet român, a cărui poezie a lăsat urme în creaţia sa a fost, fără
îndoială, Tudor Arghezi, influenţă simţită îndeosebi în al treilea volum - Psalmul
călugărului. Cu trei ani în urmă, poetul român îşi publica liricele în volumul Psalmul de
taină, titlul sugerând o altă asemănare. Amprenta lui Arghezi se observă atât în suflul
mistic şi în angajarea morală, cât şi în elementele simbolismului şi expresionismului,
foarte clare în lirica argheziană. S-a observat, de altfel, interferenţa cu cel mai renumit
simbolist român, Alexandru Macedonski. Poezia Excelsior este relevantă în acest sens.
Problema influenţelor poeziei româneşti în creaţia lui Asdren depăşeşte scopul
acestui studiu, însă trebuie acceptate aceste influenţe fără nici un complex. Să
căutăm la Asdren, dar şi la Poradeci sau Kuteli numai originalitate, este o naivitate. Să
încerci să contrazici influenţele unei literaturi asupra unei alte literaturi înseamnă să
nu fii sincer cu tine însuţi. Profesorul Qosja, când tratează această problemă în
monografia sa despre Asdren, se va exprima astfel: "Rolul influenţelor este important
pentru toţi creatorii şi toate literaturile cărora le aparţin. Este un adevăr cunoscut că
fără influenţe reciproce literaturile diferitelor naţiuni ar avea un proces de dezvoltare
şi îmbogăţire foarte încet, cu mare greutate ar materializa o experienţă creativă, care,
într-o literatură mai bogată poate fi deja materializată. Este, de altfel, un adevăr faptul
că nu poate fi găsit vreun scriitor în creaţia căruia să nu fie exprimate fie influenţele
autorilor precedenţi, fie influenţele contemporanilor, şi mai des influenţele din ambele
direcţii. Ca în orice domeniu al activităţii umane, şi în câmpul literaturii sunt aproape
171
imposibile apariţiile creatorilor cu desăvârşire originali.“
Poezia lui Asdren deschide drumuri spre noi orizonturi. Poezia sa pregăteşte
apariţia în orizontul literar albanez a doi poeţi eminamente moderni, L. Poradeci şi M.
Kuteli. Totodată, această poezie ajută la o percepere justă a poeziei acestora.

b.) LASGUSH PORADECI (1899-1987)

L. Poradeci este pseudonimul lui Llazar Gusho. S-a născut la Pogradec la 27
decembrie 1899. Din 1909 până în 1916 a urmat gimnaziul la Manastir, în limba
română. Îşi continuă studiile la Lycée des Frères Maristes din Atena, în limba franceză,
până în 1920. În ultimii ani de liceu, din cauza unei boli grave, a fost internat intr-un
sanatoriu care era sub îngrijirea doamnei Sofia Schlieman. În 1921 soseşte la
Bucureşti cu speranţa că va continua studiile cu ajutorul fratelui său. Poradeci voia să
studieze la Academia Artelor Frumoase, unde se înscrie cu dificultăţi. Şederea poetului
la Bucureşti va juca un rol determinant în viitorul său şi al artei sale. Aici autorul va
cunoaşte pe Asdren cu care va fi prieten toată viaţa, pe Dhimitër Pasko, cunoscut sub
pseudonimul literar M. Kuteli şi pe alţi scriitori şi artişti ai vremii. În 1922, Poradeci
este ales secretar general al coloniei albaneze, funcţie pe care o exercitase Asdren.
Bucureştiul va fi oraşul unde Poradeci îşi va satisface exigenţele intelectuale. În afara
171 Rexhep Qosja, Asdren..., pag. 276

8
0
cursurilor de la Academia Artelor Frumoase, urmează şi cursurile de la Facultatea de
Litere şi Teologie. Pentru a-şi asigura existenţa şi continuarea studiilor, un timp
îndelungat a vândut ziare, dădea meditaţii de limbă franceză, vindea tablourile
pictate de el şi facea şi alte servicii obişnuite. Ajutat de colonia albaneză din Bucureşti
şi de Asdren (deşi între ei era o diferenţă de vârstă de douăzeci de ani), poetul va
depăşi multe greutăţi. Acest ajutor şi sprijin nu-i va lipsi şi după plecarea din Bucureşti
spre Austria. În România va publica poezii în presa de limbă albaneză: în "Shqipëria e
re" (Albania nouă) care apărea la Constanţa, în revista "Shqiptari" (Albanezul) din
Bucureşti etc.
În vara anului 1924 guvernul lui Fan Noli îi acordă lui Poradeci o bursă de
studiu la Graz, în Austria unde s-a înscris la Facultatea de Filologie Romano-
Germanică. Odată sosit în Austria, Poradeci a luat contact prin scrisori cu Colonia
Albaneză din Bucureşti de care era legat prin activitatea şi devotamentul comun
pentru ţara de origine. În zeci de scrisori el cerea informaţii despre orice, despre
prieteni, cultura albaneză, despre ţara natală.
În mai 1933 şi - a susţinut teza de doctorat cu tema "Der verkannte Eminescu
und seine vol kstumlich-heimatlich Ideologie" (Eminescu şi legăturile salei cu poezia
populară română). În 1934 L. Poradeci se întoarce în ţară, unde va lucra ca profesor
de desen într-un liceu din Tirana. Aici îşi petrece anii de război. În perioada de după al
doilea război mondial până în 1947 rămâne fără serviciu. După acest an lucrează
puţină vreme la Institutul de Stiinţe, instituţia predecesoare a Academiei de Stiinţe şi,
apoi, ca traducător la Editura "Naim Frashëri" din Tirana, unde a lucrat până a ieşit la
pensie în anul 1974. În această perioadă a vieţii sale, lăsat în umbră şi indiferenţă de
către autorităţile comuniste, domeniul activităţii sale va rămâne traducerea. A tradus
poezii din Puşkin, Blok, Lermontov, Mickiewicz, Heine, Goethe, Bertold Brecht, Alfred
de Musset, Eminescu etc. Moare în cruntă sărăcie la Tirana la 12 noiembrie 1987.
L. Poradeci este considerat de mulţi specialişti, pe bună dreptate, cel mai mare
poet al Albaniei din secolul XX. Este autorul a două volume de poeme, publicate în
România Vallja e yjeve (Dansul stelelor) în 1933 şi Ylli i zemrës (Steaua inimii) în 1937.
Primul volum a fost tipărit la tipografia "Albania" din Constanţa cu ajutorul lui Asdren
şi al unui grup de studenţi albanezi ce studiau la Bucureşti. Al doilea volum a fost
publicat cu ajutorul prietenului său, fascinantului prozator din Pogradec, M. Kuteli.
Primul volum conţine poeme scrise între anii 1921 şi 1924. Al doilea volum ce conţine
poezii noi, dar şi poezii prelucrate din primul volum, constituie punctul culminant al
creaţiei sale şi al întregii poezii albaneze din acest secol. Poradeci n-a scris mult,
opera sa este puţin voluminoasă, dar foarte valoroasă, forţa de concentrare,
conţinutul filozofic, profunzimea mesajului liric, muzicalitatea etc. fiind unele dintre
însuşirile operei sale. Această operă este una irepetabilă, dat fiind sistemul solid de
idei, formă, stilul, ce-i determină un caracter autonom. Paradoxul că poetul a scris
puţin dar ce a trăit mult dispare având în vedere acest sistem complet poetic,
corelativ şi coerent în toate componenele sale. Raţional şi sensibil, pictural şi muzical,
oniric şi real, poet fin al limbii albaneze, filozof şi folclorist, peisagist şi dramatic,
Poradeci a dăruit literaturii albaneze o operă unică atât naţională, cât şi universală.
Aprecerea lui L. Poradeci în cadrul literelor albaneze a fost una
nesatisfăcătoare, dar poetul s-a simţit jignit şi neapreciat în timpul regimului
totalitarist-stalinist al lui Enver Hoxha. În Istoria Literaturii Albaneze, întocmită de
Academia de Stiinţe, poetul este prezentat într-un grup de autori din anii ’30 fără
atenţia şi analiza cuvenită. Cu alte cuvinte, regimul comunist acceptase moartea sa
artistică. Revalorificarea şi plasarea operei sale în locul cuvenit în patrimoniul
literaturii naţionale prin criterii artistice şi verticalitate principială rămâne obligaţia
scriitorilor noilor istorii ale literaturii albaneze. Eqrem Çabej, încă din 1929 avea să
afirme despre L. Poradeci: "Ceea ce îl deosebeşte de cei precedenţi este profunzimea.
Este cel mai profund poet în limba albaneză; dacă acest lucru n-a fost observat până
acum, motivul este că cei mai mulţi nu înţeleg poezia sa, care, prin cuvinte şi forme
verbale foarte simple şi deseori populare, reuşeşte să se concentreze atât de mult
încât poate scoate la lumină cele mai profunde gânduri, sentimentele cele mai

8
1
labirintice, ideile cele mai înălţătoare. Dacă va fi citit cu atenţie, va fi descoperită
profunzimea fără pereche, dacă nu astăzi, desigur, generaţiile viitoare vor dovedi
172
acest lucru."
Tematica, structura şi limbajul poeziei se împletesc uimitor cu literatura orală a
Albaniei de sud, mai precis, cu aceea din zona Pogradec. În întregul text poetic al lui
Poradeci este prezent lacul Ohridei, un semn puternic şi de neşters venind dinspre
copilăria petrecută pe malul avestui lac, amintire ce l-a urmărit în cursul întregii vieţi.
Despre relaţiile sale cu lacul, scriitorul Ismail Kadare avea să spună: "Iubea foarte mult
lacul din Pogradec, acel lac căruia i-a dedicat cele mai frumoase perle. Rareori o
cantitate de apă a fost cântată cu atâta profunzime, ardoare şi doliu iluminat din
173
interior."
Poetul coordona sensibilitatea cuvintelor lui Charles Baudelaire cu filozofia
estetică a formei şi cu eleganţa lui Stefan George, cu umanismul şi filozofia lui Naim
Frashëri cu eternitatea cosmogonică a titanului Eminescu.

c)MITRUSH KUTELI (1907-1967)

M. Kuteli este pseudonimul literar al lui Dhimitër Pasko, cu varianta în
româneşte Dimitrie Pascu. S-a născut la Pogradec, asemeni lui Poradeci, pe malurile
lacului Ohrida, la 13 septembrie 1907. Precum Poradeci, Kuteli a urmat o şcoală în
limba română, colegiul comercial din Salonic. După terminarea studiilor la colegiu se
stabileşte la Bucureşti unde urmează studiile superioare la Facultatea de Stiinţe
Economice pe care a absolvit-o în 1934 având ca lucrare de licenţă "Sistemele
bancare din Balcani". Încă din anul 1931, în spiritul patriotic al asociaţilor albaneze,
Kuteli este unul dintre iniţiatorii, şi apoi preşedintele, Asociaţiei Studenţilor Albanezi
din România care publica ziarul "Ushëtima" (Ecoul). În acest ziar Kuteli a publicat
traduceri din lirica lui Eminescu şi alte scrieri literare. În 1931, Kuteli câştigă primul
premiu la concursul organizat de renumita revistă "Curentul" cu lucrarea "Păreri
asupra crizei agricole". În cursul acestor ani publică nouă lucrări în domeniul
economiei. În afară de acestea va publica şi cărţi literare precum traduceri, critică
literară: Proverbe albaneze (Constanţa, 1936), Câteva observaţiuni critice asupra
cărţii "Albanica" a D-lui Anton Balota, Constanţa, 1939 şi Boabe de grâu (Nr. 3, V,
1934, pag. 176-178) articolul "Un poet albanez - L. Poradeci". Un timp a colaborat ca
jurnalist la ziarul "Shqipëria e re" (Albania nouă), ziar în limba albaneză publicat la
Constanţa (1910-1936).
La Bucureşti publică volumele de povestiri, gen în care Kuteli a cunoscut
adevărate reuşite. Prima carte de acest fel este Netë shqiptare (Nopţi albaneze),
Bucureşti, 1938, volum ce cuprinde opt povestiri despre viaţa rustică din împrejurimile
oraşului Pogradec. În anul 1937, sub îngrijirea sa va fi publicat excepţionalul volum de
poezii al lui L. Poradeci Ylli i zemrës (Steaua inimii) cu o postfaţă scrisă de Kuteli,
aceasta constituind una dintre cele mai reuşite studii stilistice despre poezia lui
Poradeci şi despre cea albaneză în general. Precum ceilalţi poeţi compatrioţi care
trăiau în România în aceaşi perioadă - Asdren şi Poradeci -, Kuteli era marcat de magia
încă puternică a poetului naţional român, M. Eminescu şi, mai mult decât atât, va
încerca să traducă în albaneză pe Eminescu şi va scrie câteva eseuri despre opera lui.
Cunoscând profund limba română, acest scriitor va scrie în româneşte nu numai
articole, ci şi scurte povestiri şi va culege folclor românesc. Între timp scrie poezii,
traduce, scrie critică literară, această activitate mergând în paralel activitatea de
economist, domeniu în care a publicat câteva cărţi.
În anul 1942 se întoarce în Albania. În perioada războiului va publica pe cont
propriu majoritatea creaţiilor în proză, publicaţii care îl vor plasa printre cei mai buni
prozatori albanezi din toate vremurile: Ago Jakupi e të tjera rrëfime (Ago Jacupi şi alte
povestiri) Tirana 1943, Këngë e britma nga qyteti i djegur (Cântece şi strigături din
172 Eqrem Çabej, Mbi poezinë e Lasgush Poradecit, ]n Studime gjuhësore,... pag. 87
173 Ismail Kadare, Ftesë në studio, Shtëpia Botuese, “Naim Frashëri“ Tiranë 1990, pag.222.

8
2
oraşul ars), Tirana 1944, Përmbledhje me këngë popullore (Culegere de cântece
populare) Tirana 1944, Shënime letrare (Însemnări literare), Tirana 1944, Sulm e lotë
(Năvală şi lacrimi), Tirana 1944. În 1943 publică un volum de poezii ale lui Fan Noli
intitulat “mall” e brengë (Dor şi suferinţă) şi alte studii despre sistemul financiar în
Albania.
M. Kuteli va întemeia o nouă şcoală a povestirii şi prozei scurte în Albania. Prin
opera sa, proza albaneză cunoaşte o fază nouă calitativă, deoarece afirmarea ei era
dificilă, dată fiind situarea sa pe un teren poetic bine consolidat, în timp ce proza
albaneză de până atunci avea caracter didactico-moralizator. Motivele povestirilor sale
păstrează vii legăturile cu sursa din care s-a alimentat, folclorul Albaniei de sud.
Lexicul şi sintaxa operei sale cunosc o asemenea cizelare, încât limba albaneză
dobândeşte o plasticitate şi o îmbogăţire rar întâlnită la alţi autori ai prozei albaneze.
Temele rustice, accentul naţional, cursivitatea discursului, coloritul dens, figurile şi
mentalitatea tradiţională, aspectele din viaţa cutumiară şi etica ţărănimii, imaginile
picturale au făcut ca proza sa să fie citită de un număr mare de cititori.
Spre sfârşitul celui de al doilea război mondial, M. Kuteli este mare funcţionar
al Băncii de Stat din Albania. Între timp devine figură centrală a literaturii albaneze. În
1944, împreună cu un grup de prozatori, a înfiinţat revista lunară Revista letrare
(Revista literară).
În 1947, în cadrul terorii comuniste, organizată de Partidul Comunist Albanez
aflat atunci sub influenţa iugoslavă, scriitorul, la fel ca sute de alţi intelectuali, va fi
condamnat la cincisprezece ani de închisoare. În primii doi ani de condamnare a făcut
muncă silnică în balta din Maliq, timp în care a încercat să se sinucidă. După ieşirea
din închisoare va lucra la Tirana ca traducător la editura Naim Frashëri, ca şi L.
Poradeci.
Ca în toate ţările foste comuniste, jdanovismul a penetrat şi dominat literatura
albaneză prin intervenţiile violente ale Partidului Comunist. De aceea, Kuteli a fost
forţat să traducă din literatura rusă pe Gorki, Aleksei Tolstoi, Konstantin Pautovski,
Fadeiev, traducând şi alţi autori pe care îi venera precum pe Nicolae Gogol, (Suflete
moarte), Povestirile unui vânător ale lui Ivan Turgheniev, basmele lui Krîlov, proză din
Mihail Sadoveanu, poeziile lui Mihai Eminescu precum şi din literatura franceză,
spaniolă etc. În aceşti ani publică, de asemenea literatură pentru copii, poezie şi
proză, acesta fiind domeniul cel mai puţin periculos pentru scriitori Europei de Est. S-a
stins din viaţă la 4 mai 1967 fără respectul şi omagiul care i se cuvin unuia dintre cei
mai mari prozatori albanezi din secolul al XX-lea.
Ca poet Kuteli a publicat volumele Năvală şi lacrimi, Tirana 1944, Pădurea
castanelor, Tirana 1958, |ărână din acest pământ, Tirana 1973. Poezia lui Kuteli are la
bază un spirit folcloric, iar unele dintre poeme au puternice accente de durere, revoltă
şi dramatism. Poezia sa reflectă o vastă cultură şi se remarcă prin bogăţia lexicală,
această poezie, însă, neatingând nivele artistice performante.

d) PRIETENIA DINTRE SCRIITORI

Mulţi tineri albanezi îşi continuau şi studiile în cursul exilului economic. Între
ţări ca Italia, Austria, Franţa etc., aceşti tineri vor prefera pentru studii Bucureştiul,
ştiut fiind faptul că numărul albanezilor din România era relativ mare. Pe de altă parte
erau cunoscute ospitalitatea poporului român, afinitatea spirituală cu acesta, dar mai
ales ajutorul oferit de cei apropiaţi aflaţi în România. Unii dintre aceştia îşi efectuaseră
studiile elementare sau liceale în limba română, ştiind deja româneşte. Acesta era
cadrul istoric în care L. Poradeci, în vârstă de douăzeci de ani, a ajuns la Bucureşti. El
va cunoaşte opera poetică a lui Asdren, ale cărui poezii se publicaseră şi în textele
şcolare întocmite pentru şcolile albaneze, îndeosebi după proclamarea independenţei.
Dar nici numele tânărului poet L. Poradeci nu era necunoscut pentru Asdren, căci
Poradeci publicase deja câteva poeme încă de foarte tânăr. Perioada şederii în
România va fi pentru aceşti doi poeţi perioada creării unei prietenii pe viaţă, perioadă
de sprijin reciproc şi de înţelegere privitor la problemele fundamentale de artă. Deşi

8
3
între ei era o diferenţă de vârstă de douăzeci şi şapte de ani, prietenia lor se
caracteriza prin respect reciproc. Profesorul Rexhep Qosja, în monografia sa despre
Asdren, referitor la această prietenie se va exprima astfel: "Asdren şi Lasgush au legat
o prietenie strânsă deoarece aveau multe interese în comun; în primul rând îi unea
iubirea creaţiei. De obicei, serile, discutau despre problemele poeziei, despre poeţi
renumiţi, sau despre ultimele apariţii poetice ale liricilor români şi europeni, despre
174
procesul creativ etc.“ Fenomenul coerenţei tematice, ideatice şi artistice, spiritul
general şi lexicul asemănător în opera lor pot fi atribuite şi contactelor lor.
L. Poradeci va pleca în Austria pentru studii în 1924, iar prietenia cu Asdren
va fi menţinută prin scrisori, ajutor financiar şi îşi vor dedica poezii unul altuia.
Asdren îl va cunoaşte pe celălalt tănâr talentat, venit din Pogradec pentru
studii, pe M. Kuteli, care va trăi în România o perioadă îndelungată. Deşi aveau opinii
diferite despre regele Zog, - Asdren a avut funcţia de secretar general al Consulatului
Regatului Albanez în România - între cei doi scriitori va exista tot timpul o reală
prietenie. Kuteli va fi unul dintre organizatorii aniversării şi operei activităţii lui Asdren
în 1932. Asdren îl va ajuta pe tânărul student la Bucureşti aşa cum îi ajuta pe toţi
studenţii albanezi. Ei vor coresponda când Dhimitër Pasko va pleca în Albania după
răsturnarea regelui Zog.
Profesorul Rexhep Qosja aminteşte două momente când Kuteli voia să-l ajute
pe Asdren: "Dorind să răspundă cu bine binelui unui vechi prieten de care ştia că se
afla în condiţii dificile financiare, Dhimitër Pasko încearcă să rezolve problema pensiei
lui Asdren. Acesta nu-i scrisese pentru un asemenea serviciu, dar Dhimitër Pasko ştia
că Asdren îi va accepta această pensie pe viaţă. Ca întotdeauna, şi de data aceasta
Asdren va fi fără noroc pentru că în luna septembrie a anului 1943, câteva luni după
iniţiativa lui Dhimitër Pasko, treburile s-au încurcat din nou. Italia fascistă capitulează
şi în locul ei în Albania vin noi ocupanţi: naziştii. În această situaţie, cât de cât
schimbată, Dhimitër Pasko nu mai putea să-l ajute pe prietenul său. Asdren rămâne
175
ajutat de albanezii din Bucureşti care ştiau să sprijine în momente grele."
Al doilea caz: "În anul 1945, Asdren îşi adună toate poeziile scrise după apariţia
Psalmului călugărului, scrie alte poezii noi, printre care şi Soarele nou şi Apel tinerilor
şi le pregăteşte pentru publicare sub titlul Clopotele din Kruja. Întrucât albanezii din
Bucureşti nu dispuneau de posibilităţi financiare pentru publicarea acestui volum, el
încearcă să-l publice la Tirana. Primului căruia i s-a adresat a fost Dhimitër Pasko
(Kuteli) care îşi începuse serviciul la redacţia revistei "Lumea nouă". În 1946, Kuteli îl
anunţă pe Asdren că face tot posibilul pentru publicarea poemelor, deşi şansele erau
prea mici. Albania avea atunci alte probleme. Trebuia construită ţara distrusă de
176
război."
Relaţiile dintre Poradeci şi Kuteli aveau mai multe puncte de contact începând
cu oraşul lor natal, studiile în Grecia şi mai târziu în România până în ultimele zile
petrecute împreună în Albania, unde au lucrat amândoi ca traducători la Editura
"Naim Frashëri". Coincidenţele destinelor aveau să consolideze această prietenie, dar
lucrul care îi va face să se aproprie mai mult unul de altul va fi lumea artei, misterele
literaturii, setea pentru a cunoaşte cât mai mult şi cultura vastă, limbile străine pe
care le stăpâneau, verticalitatea morală faţă de orice provocare cauzată de
comunismul stalinist al lui Enver Hoxha. Respectul unuia faţă de celălalt va fi la nivel
profesional şi intelectual. Amintim că M. Kuteli a fost editorul celei mai bune opere a
lui Poradeci Ylli i zemrës (Steaua inimii), pe care o va însoţi cu un studiu strălucit
despre arta lui. L. Poradeci la rândul lui îl va aprecia ca prozator, dar şI în calitatea de
critic literar şi traducător. În cartea Lasgushi mi-a spus... autorul scrie: "...când
Lasgush îşi exprima părerea despre critica literară, în fruntea criticilor punea pe M.
Kuteli", apoi autorul reproduce cuvintele lui Poradeci: "În concluzie, trebuie să existe

174 Rexhep Qosja, ibid, pag. 142.

175 ibidem. pag. 143.
176 ibidem. pag. 144

8
4
critica. Dar ce trebuie să aibă un critic ca să fie bun? În primul rând trebuie să aibă
gusturi adevărate artistice, să distingă de la început ce este bun şi ce este de prost
gust. Trebuie să se orienteze. În al doilea rând, ceea ce completează prima condiţie,
trebuie să aibă cultură vastă şi multilaterală. La noi critic adevărat a fost marele Pasko
177
(Dhimitër Pasko - n.n.), el avea aceste două calităţi." Într-un alt context, Poradeci
era de părere că cel mai bun traducător în limba albaneză este tot M. Kuteli. Într-unul
din studiile sale, Kuteli se va exprima despre poezia lui Poradeci în felul următor:
"Lasgush apare şi rămâne un vârf care va domina prin umbra sa literatura şi gândirea
178
albaneză.“ M. Kuteli avea să-l descrie în proza sa - Qetësi para fërtyme (Liniştea
dinaintea furtunii) pe poetul Poradeci într-o ipostază din vremea prieteniei lor.
Ambii autori vor suporta indiferenţa şi umilirea din partea capitalei oficiale
postbelice, clasificările tendenţioase şi incomplete ale criticii mediocre şi staliniste, ale
Istoriei Literaturii Albaneze care îi considera scriitori suspecţi din punct de vedere
ideologic, invidia şi gelozia altor scriitori - " comisarii partidului" care se remarcau,
printre altele, prin zelul arătat în denigrarea scriitorilor talentaţi.
Suferinţele şi persecuţiile din ultima perioadă a vieţii lor vor însemna un alt
punct unde se întâlnesc destinele lor, destine ce încep cu naşterea în acelaşi oraş,
continuă cu studiile în limba română în Grecia şi apoi România, apoi cu întoarcerea în
Albania, cu neaprecirea operelor în vremea comunismului, timp în care amândoi s-au
stins din viaţă, şi ca o ultimă coincidenţă, renaşterea lor în perioada postcomunistă.
Contactele de prietenie între cei trei scriitori erau benefice creaţiei lor, dar şi
întregii literaturi albaneze. Toţi trei aveau să aducă un nou suflu şi o nouă respiraţie
acestei literaturi. Asdren a pregătit naşterea poeziei moderne, Poradeci va deveni
exemplul cel mai elocvent în acest sens, în timp ce Kuteli atinge înalte cote în proza
albaneză.

1) Puterea dorului în poezia lui Asdren

Pentru prima dată în poezia albaneză, Asdren va da o paradigmă a dorului.
Cercetătoarea Lucia Djamo-Diaconiţă, studiind în mod amănţit acest sentiment în
poezia lui Asdren va menţiona :"În poezia lui Asdren dorul nu are numai sensul de
dorinţă arzătoare pentru a vedea pe cineva sau ceva, nostalgie, dar, ca şi în română,
are şi sensul de dragoste, de suferinţă cauzată de dragoste, mai ales sensul de
179
dorinţă, aspiraţie...“
Încă de la începuturile sale poetice încununate cu primul volum Reze dielli
(Raze de soare) observăm că Asdren simte o afinitate faţă de acest cuvânt şi va fi
cucerit de sentimentul dorului. Sentimentul este simţit la nivelul textului şi
metatextului, la nivelul orizontal şi vertical , la nivelul conştient şi inconştient : când
starea cauzată de dor este topită în ţesutul textului fără să ia forma lingvistică a
dorului, când poetul ne introduce direct în atmosfera dorului, punând cuvântul ca titlu
al poeziei, când ne creează o stare de dor simţită după citirea poezilor. În acest volum,
trei titluri de poezii au în componenţa lor cuvântul “mall”: Malli i atdheut (Dorul de
patrie), Malli i Lenkës (Dor de Lenka), Malli i peshkatores (Dor de corabie). În prima
poezie, deşi autorul nu mai foloseşte cuvântul ca atare decât în titlu, poemul este
dominat de tonul dorului de patrie, de o stare de nostalgie fără scăpare pentru locurile
natale. Într-o încercare de a găsi o punte de evadare sau de comunicare, manifestând
nerăbdare, poetul se adresează păsărilor care ar fi putut vedea peisajele patriei,
acestea fiind descrise într-o manieră naimiană. Poetul are nevoie de acel lucru care în
albaneză este redat printr-un singur cuvânt çmallje (împlinire a dorului):

177 Petraq Kolevica,... pag. 111.

178 Mitrush Kuteli, “Ylli i zemrës “ prej Lasgush Poradecit, ]n vepra letrare 5, pag. 242.
179 L. Djamo - Diaconi\[: op. cit...pag. 107

8
5
 Më thoni ushtimimin’ e pyllit, gjëmimn’ e malit,
Këngët të malleshma të vashës e’ të djalit.
Më thoni perëndimin’ e hënës, lindjen e diellit,
Ditën, natën dhe të qeshurën e qiellit.

(Povestiţi-mi ecoul pădurii, răcnetul muntelui,

cântecele de dor ale frumoasei şi iubitului.
Povestiţi-mi apusul lunii, răsăritul soarelui,
Ziua, noaptea şi râsul cerului.)

Embël të ligjëroni, zemrën të ma çmallni,

Dëshirën të ma mbushni, shpirtin të ma ngjallni.
T’më çelni si prandvera, qi çel trëndafilët,
Edhe zë më jipni të këndoj si bilbilët.

(Cu voce dulce să-mi spuneţi, dorul inimii să-mi împliniţi,

Dorinţa să-mi îndepliniţi, sufletul să-mi reînviaţi.
Să mă înveseliţi ca primăvara ce înfloreşte trăndafirii,
Şi glas să-mi daţi să cânt ca privighetoarea.)

În poezia Malli i Lenkës (Dor de Lenka) cuvântul “mall”, în afara sensului de

nostalgie, dobândeşte şi sensul de dragoste, voluptate, dorinţă. Şi aici, ca şi în prima
poezie, autorul încearcă să creeze un nou adjectiv - i (e) mallëshëm, având sensul
omului copleşit şi dominat de dor. " Lenka e mallëshme më pret..."(Lenca cu dor mă
aşteaptă...) Numai din această poezie reies tre ipostaze ale dorului.

I dridhet zemra kur e sheh,

Se malli që dot s’e mfsheh.

(Când îl vede inima-i tremură,

Că nu - şi poate ascunde.dorul (dragoste)

Dredh mustaqet edh’ e vështron

Me mall zemre dhe dashuri.

( Işi răsuceşte mustaţa şi-o priveşte,

Cu dorul inimii şi cu dorinţă.) (pasiune, voluptate, dorinţă)

Kur ay mezin e shtrëngon,

Kur ay mall e përqafon.

(Când el mijlocelu- i strânge,

Şi când cel dor o cuprinde.)
(voluptate, dorinţă arzătoare)

În acest volum, dorul cuprinde şi sensul de boală. Fiind personificată,

boala dialoghează cu autorul. Durerea pricinuită de dorul erotic devine apăsătoare:

Përandaj edhe njëher

O mall i zemrës të lutem,
A të t’i puth buzët m’i bjerë
A në mos, ndë dhet të futem.

(I vështir’ është durimi)

8
6
 (De aceea încă o dată
O, dor al inimii te rog,
Să-ţi sărut buzele, apropie-le
Dacă nu, mai bine mor.
.
(Aşteptare apăsătoare)

O asemenea ipostază întâlnim în poezia Së bukurës (Frumoasei) din primul

volum, unde, în afara sensului de dragoste şi pasiune, cuvântul capătă sensul dorinţei
carnale şi sexuale, a voluptăţii sau dorinţei erotice.

Buzët e tua ngjyrë trëndafili

Qasu pranë të t’i puth një her,
Edhe gojëzën me zë bilbili
Nem’ edh’atë, mallin të ma nxjerrë.

(Buzele tale ca trandafirul

Vino aproape să le sărut cu dor,
Şi guriţa cu vocea blândă
Dă-mi-o dorul să-mi astâmpăr..

Buzele sunt semnul senzualităţii, în timp ce "guriţa cu vocea blândă" - cel al

dragostei ideale şi comunicării calde. Dorul include ambele sensuri.
La Asdren observăm, deci, o lărgire a semanticii cuvântului. Spre deosebire de
poeţii anteriori putem vorbi de o stare lirică aparte, provocată de folosirea cuvântului
“mall” - “dor”. Asdren şi Poradeci, de altfel, adaugă termenului respectiv sensuri
necunoscute până atunci, specificând când o zonă vagă a subconştientului, când o
stare fără ieşire, când un impact metafizic, când o viziune ce se proiectează în mod
ambiguu în lumea poetică, când dorul e ca un văl acoperind orice trăsătură fizică a
universului. Aşadar, cuvântul “mall” - “dor” la Asdren se prezintă cu o structură
semantică mai bogată, structură extinsă esenţialmente mai departe de L. Poradeci,
dacă o comparăm cu literatură cultă de până atunci. În cazul în care extindem
comparaţia sferei semantice la poezia orală şi cea cultă anterioară constatăm că acest
cuvânt include la aceşti autori sensuri ce există şi în literatura română, unde motivul
şi frecvenţa cuvântului “dor” sunt revelatoare. În opera poetică a lui Asdren şi
Poradeci, cuvântul respectiv merită atenţie nu numai prin simplul fapt al folosirii
frecvente, ci, mai degrabă, din punct de vedere al capacităţii motivului în redarea unui
complex de semnificaţii şi, încă mai important, ca o formă de exprimare a sensibilităţii
şi a modalităţii perceperii vieţii.
Faptul că Asdren a scris numai în albaneză, simţindu-se ca parte organică a
unităţii etnice căreia îi aparţinea şi ca creator de prim rang al limbii albaneze, este
dovada unei nostalgii fundamentale faţă de ţinutul natal cu peisajul şi oamenii lui.
Forţa lui este obsesivă, copleşitoare, exprimând dorul reintegrării în matca părăsită.
Poemele sunt marcate de semnele naţionale, mai ales de cele geografice care,
deseori, stau în fruntea poemelor ca titlu: Adriatiku, Apollonia, Vlora, Durrësi, Gjuha
shqipe (Limba albaneză), Hymni kombëtar (Imnul naţional), Butrinti, Shkodra,
Pellazgë, Vojsava dhe Gjergji (Voisava şi Gherghi), Këmbana e Krujës (Clopotul din
Kruja), Kujtime nga Shqipëria (Amintiri din Albania), Shqiponja me dy krerë (Vulturul
cu două capete), Drinit, Krujës, Varri i Skëndërbeut (Mormântul lui Skanderbeg),
Betimi mbi flamur (Jurământul steagului) etc.

Të pashë, det Adriatik, të pashë,

Si zanë je prej qiellit i pikuar,
Plot me margaritarë je trazuar.
Dhe gjiri yt plot hire si një vashë.
Me gjunj se perëndeshë ty të rashë,

8
7
 Prej gazit madh që ndjeva, pa duruar
Me lot për faqe shkova dhe të lashë.
..........................................................
Lum ti pranë derës na je ndodhur,
Me të pareshtur mall na puth atdhenë,
Që kur u linde, shmallesh i palodhur.

(Te-am văzut, Mare Adriatică, te-am văzut,

Ca zâna eşti din cer venită,
De margăritare eşti plină ,
Sânul tău plin de farmec ca al unei fete.
În genunchi stau ca în faţa unei zeiţe,
De marea bucurie fără stăpânire ce simţit-am,
Cu lacrimi în ochi am plecat şi te-am lăsat.
........................................................................
Ferice de noi că în pragul porţii noastre te afli,
Cu nesfârşitul dor tu patria săruţi,
De când te-ai născut, cu nemărginitul dor.)

Poezia dezrădăcinaţilor este prin excelenţă anamnezică şi socială, patriotică şi

politică. Nu rareori este elegiacă sau vaticinară, oscilând între deznădejde şi speranţă.
Universul părăsit se reconstruieşte în universul artei. Limitele semantice ale dorului se
întind dincolo de singurătate şi nostalgie, în starea de nelinişte, stare constantă în
conştiinţa umană, cu absenţa dimensiunii metafizice de natură ontologică. Dar,
absenţa - ca formă de manifestare a dorului devine greu de descifrat pentru că dorul
pierde legătura respectivă şi se preschimbă în obiect liric. Altfel spus, absenţa este
reală, motivele devin mai vagi, coordonatele dorului devin invizibile, obiectul poetic
pierde caracterul concret.
În condiţiile exilului, singurătatea în sens obiectiv se confundă până la
identificare cu solitudinea nostalgică ce creşte şi apasă deseori sufletul omului,
ducând la nelinişte şi disperare, la dezamăgire, pentru a deveni în cele din urmă o
singurătate existenţială, o chestiune de filozofie a vieţii.
Conştiinţa dezrădăcinării determină pe plan social o relaţie de antonimie între
sat şi oraş, satul fiind văzut ca un mediu al purităţii morale, al tradiţiilor nobile, al
solidarităţii umane. Oraşul, în schimb, este privit ca un mediu al degradării morale şi
al prăbuşirii umane.

O kasolle që më rrite
ndë vogëli
Dhe ndë djellë që më qite
me ëmbëlsi
Pse ti je aq’e gëzuar
plot dëshirë
Edh’unë aq’ i helmuar
pa mëshirë
Vallë cili t’jetë shkaku
me të vërtet,
Apo mua m’u kthye gjaku
se t’lashë vet.
Pse asgjëkundi nuk’e ndjenj
atë shije
Kur nëpër qytete të mbëdhenj
sytë që shtie.
(Kësolles)

O, colibă ce m-ai crescut

8
8
 încă de mic
Şi soarele m-ai dezvăluit
cu atâta iubire
Cum de eşti aşa de veselă
plină de dor
Iar eu aşa de trist
plin de amar
Din ce cauză oare
este aşa
Poate că sângele mi s-a amărât
că singură te-am lăsat.
Sau că nicăieri n-am găsit
farmecul tău.
Nici când oraşe mari
am privit.
(Căsuţa)

Kur me këngë, kur me lodër

Derdhte tinguj përmallimi.

Era frynte ledhatare

Lisi i gjërë mbante hije
Mu si valë vrapimtare
Malli i zemrës larg e shpie.

(Când cu cântec, când cu toba

Îşi revărsa sunetele.

Adia un vânt mângâietor

Iar stejarul umbrea
Precum valul călător
Dorul inimii departe - l ducea.)

Dorul poetului transformă elementele peisajului într-o imagine onirică, ca un

generator de energie. Dorul poate determina transformări de stări, de figuri, de
mişcare. Sensibilitatea înscrisă în peisaj creează o sinteză subiectivă, un mod de a-l
interpreta, schimbând adesea un decor într-o imagine lirică. Vântul care bate
mângâietor anticipează sugestiv "bântuirea" dorului, vântul suflă şi răscoleşte natura,
dorul răscoleşte sufletul omului. Dorul îl ţine pe poet într-o stare de reverie şi îl face să
aspire mereu spre ceva. Cuvântul (dor), ca element pur formal ne introduce treptat în
starea de dor şi apoi, mai mult decât atât, într-o structură psihologică personală, care
nu poate fi decât structura psihologică a poetului. Conţinutul complex semnalat de
cuvântul “mall” / “dor”, folosirea frecventă a oximoronului care relevă modul gândirii
poetice justifică pe deplin frecvenţa folosirii cuvântului. Drept dovadă, la aceşti poeţi
pare proiectarea dorului în textul poetic, în descrierea complexă a unei stări sufleteşti,
în demersul de a depăşi limitele semantice ale cuvântului, dincolo de cele cunoscute.
Poezia lui Asdren, de altfel o poezie cu note romantice, scrisă în întregime în
afara ţării natale, mărturiseşte o încercare în scopul păstrării identităţii poeziei
naţionale. Eforturile sale pentru a construi universul naţional prin motive naţionale,
prin limba albaneză, prin pesonaje istorice sau contemporane din ţara lui, prin
evocarea locurilor sau evenimentelor istorice de o semnificaţie majoră pentru
identitatea naţională - el însuşi aflându-se departe de ţară - au făcut ca opera sa să fie
elaborată pe temelia unui dor imens.
La Asdren dorul apare în toate ipostazele specifice unui om dezrădăcinat.
Imaginile rustice, ciobanul, coliba din munte, ciobăniţa, fluierul, pădurea, munţii
noştri, fata şi flăcăul îndrăgostiţi sunt elementele unei lumi reconstruite.

8
9
 Zëri i fyellit plot me mall.
...
Kur ty pyll të shkoj ndër mend
Më kap një mall të të shoh.

Me një fyell lart në kodër,

Zemra e djegur e një trimi,
Kur me këngë, kur me lodër
Derdhte tinguj përmallimi.

(Glas de fluier plin de dor.

...
Când de tine, codrule, mi-aduc aminte
Mă cuprinde-un dor fierbinte.

Sus, în codru cu un fluier ,

Inima arsă a unui voinic,
Când aspru, când mai uşor,
Toba revarsă sunete de dor.))

(Imagini din cătun)

sau:

Zili kam për pallate të shndritur,

Me shtylla të arta, shkalla gjith’mermer,
Por dhe kasollja bukur stolisur,
Më tepër e ndjej qysh malli i saj më merr.

(Mă atrag aurii palate,

Cu scări de marmură înalte,
Dar de căsuţa-mi frumos împodobită,
Doru-n inimă-mi palpită.)

Deseori, dorul, în textul poetic al lui Asdren este echivalent cu suferinţa din
dragoste, “mall”-ul este însăşi dragostea, şi chiar fiinţa iubită. În acest context, dorul
este înţeles când ca o dorinţă mistuitoare, când ca un sentiment egal cu însăşi
existenţa, când ca aspiraţie pentru un viitor cu mai multă dragoste şi afecţiune, în
timp ce absenţa lui este înţeleasă când ca neputinţă de a trăi viaţa, când ca semn al
singurătăţii şi claustrării.

Kam një mall e kam një zjarr,

Kam një mall për trim beqar.

Ti si djalë mall më ke,

Falmi buzët, më dëfre.

Kam një mall që nuk më le,

S’kam as gjumë që të fle.
Po-po-po, or djalë, po
Eja pranë, më pushto.

(Paradokse)

(Port în mine-un foc şi-un dor,

De-un flăcău cutezător.

9
0
 Tu, flăcău cuprins de dor,
Adapă-mă cu fraga buzelor.

Dorul sufletu - mi apasă,

Somnul mi - l alungă,
Vino, măi, flăcăule, vai,
Să mă strângi în braţe!

În volumul Vise şi lacrimi poetul distinge în sentimentul dorului mai multe

momente, văzute într-o paradigmă completă: Malli im (Dorul meu), Malli i nënës
(Dorul de mamă), Mall nate (Dorul de noapte),Mall i vonuar (Dorul întârziat). El tinde
către redarea multor aspecte ale acestui sentiment complex, sugerând cititorului
diferite conotaţii ale cuvântului. În poezia Malli im (Dorul meu), Asdren ne pune în faţă
două semnificaţii, altfel spus, două ipostaze provocate de dor - dorul de natură şi dorul
de iubită. Sufletul poetului este sensibil faţă de natură, de revigorarea ei, îl bucură
mişcarea vântului, dar dorul de dragoste îl regenerează, şi îI dă forţa de a trăi.

Era e malit fryn ngadalë

Permbi fusha plot me bar,
Mua malli porsi valë
Ma mbush zemrën plot me zjarr.

Më ha malli për natyrë

Lisa, plepa në largim...
Po veç malli i asaj fytyre
Ma zgjat jetën, m’ep gjallim.

(Vântul de munte bate adie

Peste câmpiile înverzite,
Dorul meu ca valul de foc
Inima-mi aprinde.

De natură doru mă macină

Stejari, plopi în depărtare...
Dar dorul de acel chip
Îmi dă viaţă,îmi dă vigoare.)

Singurătatea, întristarea, deziluzionarea, izolarea, lipsa de comunicare -

consecinţe ale exilului - vor face ca în multe poezii poetul să-şi cânte tristeţea,
solitudinea, dezolarea sufletească şi să se cufunde în meditaţii metafizice, tratând
probleme subtile de filozofie şi metafizică. În aceste poeme, el descoperă o altă latură
a existenţei umane, relevând dilemele ce îl însoţesc pas cu pas, contradicţiile,
paradoxurile, lovirea de mecanismele lumii moderne, meditaţiile în legătură cu viaţa şi
moartea.
Suferinţele vor fi pentru Asdren unul dintre imboldurile principale în creaţia sa,
făcându-l să mediteze la marile probleme ontologice, să dialogheze cu el însuşi. Tonul
discursului se schimbă aici. Dacă în poeziile patriotice se adresează contemporanilor
cu ton patetic, aici tonul devine intim într-un monolog cât se poate de mohorât. Aflat
în această stare dezolantă nici dorul nu-şi mai face efectul, el se instalează târziu în
sufletul poetului fără a fi în stare să acţioneze:

Të derdhet vreri, zemra të nxihet

Si dridhen fletët, derdhin lotë,
Dhe shpirtit helm sikur i shtrihet
Sikur është natë e s’gdhihet dot.

9
1
 Jam vet’ e ndjehem i trishtuar
Mejtimet s’redhin një nga një
Munt malli i em ësht’ i vonuar
Munt zemra s’reh si gjithënjë.

(Mall i vonuar)

(Se varsă amarul în sufletul înnegrit

Lăcrimând tremură frunzele,
În sufletu-mi otrava pătrunde
E noapte şI zorile - ntârzie.

Sunt singur şi tare - ntristat

Se - nvălmăşesc gândurile toate
Sau dorul meu e -ntârziat
Sau inima prea rău îmi bate)

(Dorul întârziat)

Dorul, generatorul bucuriei şi al existenţei, cauzat de durerile dulci ale

dragostei, devine câteodată insuportabil pentru că durerea simţită creşte şi domină
sufletul poetului, mai ales când el se află în mijlocul naturii. De aceea, el vrea să
alunge dorul, acest însoţitor etern al sufletului său. Câteodată îl cheamă pentru că îi
lipseşte, altă dată se străduie să-l alunge. Astfel, Dorul este în stare, fie prin prezenţa
lui, fie prin absenţa lui să influenţeze echilibrul poetului.

-O, lună, apropie-te

Când în pat stau întins
Ca fata bunăoară,
Pe frunte sărută-mă cald
Şi dorul meu sărman
Din sufletu-mi alungă - l!.

(Dor de noapte)

În alte situaţii, Dorul este dragostea nemărginită, sentimentul universal care

alimentează fiinţa umană, care îndurerează şi îmbolnăveşte, motivul bucuriilor
discrete, dar şi al dezamăgirilor şi tristeţii. El este indefinibil, aflat în fiecare inimă de
îndrăgostit. Prezenţa lui face parte din fiinţa îndrăgostită, el este, de asemenea,
sentimentul potenţial ce se naşte din provocările dragostei:

Pa shih dhe dashuria nër mij’ kraharorë

Pa pra rreh dhe endet qysh gaz e lot shpërthen,
Nër aqë syth q’i pjekin aq dashnorë
Kur malli i zemrës çohet prej fundit që s’e gjen.

(Shih si endet bota)

(Priveşte iubirea în mii şi mii de piepturi

Cum bate şi cutreieră bucurii şi lacrimi aducând;
Pe buzele a mii de-ndrăgostiţi
Când dorul inimii se-nalţă din adânc.)

(Priveşte cum se învârte lumea)

9
2
 Întrucât cuvântul “dor” în poezia lui Asdren apare în multe ipostaze, textul
poetic fiind marcat de “dor” ca produs al acestuia, firesc în aceste texte apare şi
cuvântul çmall, desemnând o stare de detensionare după stările încărcate emoţional
din cauza retrăirii intense a dorului, ca o posibilă scăpare de durerea pricinuită de
“dor”, ca o descărcare psihologică sau ca o realizare a aspiraţilor, a dorinţei etc.

Qysh drit’e yllit mi reze hëne

Me faqet e liqenit duk’ u çmallur.
...
Bariu me ty në bjeshkët del e çmallet.

(Fyelli)

(Cum lumina stelei pe razele de lună

Îşi implineşte dorul pe-a lacului oglindă.
...
Păstorul prin munţi cu tine-şi implineşte dorul.)

(Fluierul)
sau:

Flagë malli, grumbuj ndjenjash

Rrahje çastesh mallëngjimi,
Nër kujtime gjejmë shenjash
Që të pikin lot trishtimi.

Kronj, përenj edhe mburime

Gjer kur çmallet trëndafili,
Qesin fshehtas ligjërime
Flet pas ëndrrës vet secili.

(Jeta s’është e kotë)

(Flacăra dorului, noian de sentimente

Şi dulci clipe de tandreţe
Ce - ţi storc lacrimi de tristeţe
Ce-ţi aduc întristare

(Pârâiaşe şi izvoare
Duc dorul dorul trăndafirul
Şi în grai tainic povestesc
Fiteşcare visul lui.)

(Viaţa îşi are sens)

O altă ipostază interesantă apare în poezia Bohem (Boem), unde dorul este ca
o fiinţă paralelă cu eroul liric, puterea lui interioară, conştiinţa însăşi (homo duplex):

Jam e kam qënë bohem,

Se vehten e kam bërë ujem,
Po pa pra kam qënë një bohem,
Sepse jam bërë vet ujem.

Jam e kam qënë bohem,

Se ma ka dashur malli i em.

9
3
 (Sunt şi am fost boem,
C-aşa a vrut dorul meu.
Dar de ce am fost boem
Ştiu eu şi dorul meu!

Sunt şi am fost boem

C-aşa a vrut dorul meu.)

Polivalenţa semantică a cuvântului la Asdren se relevă şi prin faptul că “dorul”

apare de câteva ori în aceeaşi poezie, cu sensuri diferite, când cu sensul de nostalgie,
când ca dragoste şi când ca dorinţă arzătoare.

Vasha qi e mallëshme po këndon

nd’atë kasolle pa shënim,
Me dëshirë nga dera po kqyron
gjethin e thatë me mfshenim.
Atë përditë e përment
se ay mallin i kujton,
Kur djali buzëqeshur nd’atë vent
me mall shpirti e përqafon.

(Frori)

În căsuţa cea modestă

cântă fata cu dor nesfârşit
Din prag priveşte cu drag
Frunzişul rar şi veştejit.
În fiecare zi - l priveşte
Căci locul doru - I aminteşte
Când flăcăul zâmbitor
A - mbrăţişat - o cu dor.

(Februarie)

În poezia Malli i nënës (Dorul de mamă), se pare că poetul nu este mulţumit de

cuvântul dashuri (iubire) când vrea să exprime iubirea mamei pentru fiu, de aceea
preferă cuvântul “dor”, prin care, pe de o parte redă raportul afectiv dintre ei, pe de
altă parte, obţine şi sensul de nostalgie, sensul unui nucleu "ce îşi face colivia în
inima poetului", sensul unei iubiri eterne între mamă şi fiu şi invers, ce-i însoţeşte pe
amândoi toată viaţa. Iubirea mamei se preschimbă într-un înger păzitor pentru poet şi
pentru oricine. Poetul cântă acest sentiment universal cu ardoare, dăruind textului o
valoare general simbolică, invocând mai ales figura Maicii Domnului. Cuvântul “dor”,
desigur, completează sentimentul şi adaugă alte nuanţe stilistice.

Engjëll’ i nënës, mall i zemrës sime,

Flij i qetuar, flij pa nji kujdes,
Për ty mundohem, copë dhe thërime
Për tyn’ o shpirt, për tyn’ e mjara vdes.

Flij, flij, ëngjëlli mpronjës po rri pranë

Ay kurrë s’na le ndë fillërim,
Po ndeh krahun, na ka ndënë mprim.

Zot i fuqive, Ati yn’i vërtetë

Ty o Hyjlindëse Virgjërë Mari,
E përunjët me zemrën vij të nxehtë

9
4
 Të kërkonj shpëtim, ndihmë, lumëri.

(Dormi, fiule, dor al inimii mele,

Dormi liniştit, somnul fie - ţi uşor
De tine am eu grijă,
Şi pentru tine, suflete, eu pot şi să mor.

Dormi, dormi, alături tu ai

Un înger pazător necontenit
El braţul întinde asupra - ţi
Şi singuri nu ne lasă nicicând.

O Doamne Atotputernic şi - al nostru Tată bun,

Şi tu Fecioară Maria, născătoare de Dumnezeu!
Umilă vin să te rog din suflet
Dă - i ajutor, fericire pruncului meu.)

În textul poetic, Dorul apare ca un sentiment latent de dragoste, prezent în

fiecare şi în inima poetului, care aşteaptă doar o scânteie ca să fie aprinsă. Aşadar,
dorul desemnează o fază sufletescă precedentă a unei iubiri, deci o dragoste
potenţială pe care o aşteptăm să vină sau o stare iniţială în întâmpinarea unui
sentiment mai adânc.

Mua zemra gjith më reh

Brenda gjaku më valon,
Ma ndes mallin më vë’re
Dashuro, se koha shkon.

(Dashuro)

(Tare - mi bate inima

Sângele în mine fierbe
Mi - aprinde dorul într - o doară
Iubeşte, că timpul zboară.)

(Îndrăgosteşte-te)

Fryj moj erë e prandverës

Fry me mall me ëmbëlsi,
Çelma zemrën përkëdhele
Ngjallma shpirtin përsëri.

Ndë lëndinë gjelbërore

Këngë malli dëshëronj,
Tërë ndjenjat, ah, më thonë
Tyn’ o ëngjëll të adhuroj
Tyn’ o ëngjëll të adhuronj.

(Fli me nge)

(Suflă vânt de primăvară

Suflă cu dor, nu pregeta,
Fă să renască sufletul meu
Şi mângâie - mi inima !

În poeniţa - nverzită

9
5
 Cântec de dor îmi doresc,
Ah; toată fiinţa, îmi spune
Pe tine, o, îngeraş, te iubesc.

(Dormi liniştit)

Fiind o stare permanentă a omului, dorul zace în sufletul poetului, aşteptând

semnale din exterior pentru a fi reactivat şi reînviat. În imaginile lui Asdren, dorul nu
se stinge, ci este etern, el se revitalizează mereu.

Sa herë ty s’të kam në mendje

Sa herë malli s’më përtrihet;
Një lot i nxehtë sysh më lihet,
Kur di në ç’shtet je edhe në ç’gjendje
Sa paqe shpirtit nuk’ më shtrihet!

(Eu veşnic te port în minte

Şi dorul de tine e proaspăt mereu!
O lacrimă caldă pe obraji mei se prelinge,
Căci nu ştiu unde eşti şi în ce stare
Iar pace sufletul meu n - are.)

Un alt sentiment prezent în opera poetică lui Asdren, cauzat de dor, este acela
al înstrăinării. Ambianţa înconjurătoare devine când şi când ostilă, relaţiile fireşti de
integrare în acest mediu devin imposibile în timp ce se fac eforturi pentru stabilirea
unor raporturi cu obiectul dorit care momentan se află departe. Această postură
amplifică starea de dor. Durerea profundă poate fi atenuată doar prin creaţie. Dorul
devine mai puţin nimicitor prin diminuarea efectului asupra fiinţei. Dorul alimentează
actul orfic, acesta devenind singura modalitate de descărcare a tensiunii sufleteşti, de
altfel, o descărcare magică. Cu privire la acest fenomen, autorul se va explica în
poemul Këndoj (Cânt).

Când inima de doru îmi e rănită

şi linişte nu am.
Sau de când ceva mă întristează
eu cânt!
O durere când mă face să sufăr
nu văd lumină de bucurie,
N-am cum durerea s-o sting
decât prin cântec.

În alte cazuri, dobândind alte însuşiri, cum ar fi puteri supranaturale până la

magice, precum am mai menţionat şi altă dată în poezia lui Asdren, “mall”i / Dorul
apare în locul îndrăgostitului sau al îndrăgostitei. În aceste ipostaze, semnificaţia
cuvântului atinge noi conotaţii, desemnând şi atitudinea afectivă faţă de el.
Sentimentul este general şi concret în acelaşi timp, este persoana şi sentimentul ei în
acelaşi timp, forţa de seducţie a dragostei şi dragostea însăşi.

Sado forcë, fuqi kanë

Dhe gjëmimi dhe rrufeja,
S’më largojnë nga foleja
T’atij zogu që e ndjej pranë.

Ashtu qenka zemra ime

Kur ka mallin për të pjekur,
Duron shumë është si hekur.

9
6
 S’njeh të liga, s’njeh mundime!

(Ndënë dritare)

(Cât de puternice ar fi
Şi tunetul şi fulgerul
Nu mă pot înderpărta de colivia
Acelei păsări pe care - o simt aproape.

Astfel-i inima mea

Când dorul vrea să-l întâlnească,
Rabdă mult, e ca fierul,
De rele şi de chinuri nici nu - i pasă)

(Sub fereastră)

Dat fiind faptul că Dorul se află într-un regim de absenţă, obiectul dorit este
construit prin mijloacele imaginaţiei şi fanteziei. Lipsa căilor concrete spre obiectul
dorit îl pune pe eroul liric în căutarea drumurilor ideale. Starea de dor în poezia lui
Asdren îl plasează pe acesta într-o căutare şi încercare de recuperare a obiectului
năzuit. Nu rareori, dorinţa de a restabili contacte cu acest obiect îl introduce pe poet
în lumea onirică, aceasta fiind reveria care poate salva dorul. Visul poate înlocui
absenţa.

M’e bukur as më s’ka!

Ndë syt’ ajo si njihet
Kur faqet sheh dhe hijet,
Prej gazit qesh e nxehet
E me ëndrra malli dehet,
Si veten shoqe s’pa

(Bukuria)

(Mai frumosă că ea nu e alta!

Ochii ei nu - i poţi vedea
Când faţa - şi ascunde,dar corpul,
De bucurie râde şi se înfierbântă
Cu visuri de dor ea se îmbată,
Mai frumosă că ea nu e alta.)

(Frumosul)

Gjith’ ëndra malli, ëndra dashurije

Lëndina lule shtruar ëndëro,
Kurorë trëndafilash plot magjije
Në botë të padukur udhët
Nër vise zemra ku të të do,

(Gjumë të lehtë)

(Visuri de dor, visuri de îndrăgostiţi

Livada înflorită visează,
Coroane de trandafiri pline de farmec
O lume ce nu se vede
Şi drumuri spre locuri pe care inima le doreşte.)

9
7
 (Somn uşor)

Dacă cercetătorii operei lui Asdren au observat o duplicitate a operei şi

personalităţii lui poetice - partea patriotică şi patetică şi partea meditativo-pesimistă
- sentimentul dorului îl găsim cu precădere în poezia meditativă. În acest grup de
poezii, poetul s-a aflat într-un proces de autoreflectare, în încercarea de a găsi
răspunsul la unele întrebări legate de viaţă, suflet şi eternitate, libertatea voinţei şi
păcat, de dragoste şi dor, acesta din urmă - cuceritorul atotputernic al sufletului său
condamnat la exil şi al operei sale poetice. Asdren este un poet sincer cu el însuşi.
Preocupările lui majore cum ar fi cele politice, naţionale găsesc acelaşi spaţiu şi
importanţă de reflectare ca şi îndoielile, contradicţiile, paradoxurile sufleteşti,
disperarea, dorul cu tot spectrul semantic şi caracterul contradictoriu.
Poezia la Asdren înseamnă de fapt viaţa lui, sau mai precis, cele două voci
parcurgând întreaga operă reprezintă cele două laturi ale sufletului. Poemele de
tristeţe, solitudine şi dor vor îmbogăţi în mod evident poezia albaneză cu noi
dimensiuni umane. Poezia tinde să facă simţită lumea intimă a sa, să fie palpabilă,
înţeleasă pentru cititorul său. Autorul izbuteşte să dea formă visului, vedeniilor vagi,
sentimentelor labirintice şi celor fragile, pasiunilor latente erotice, misterului şi
magiei pe o bază lingvistică ce lărgeşte simţitor hotarele limbajului poetic existent
până atunci în literatura albaneză. În acest proces, sentimentul şi cuvântul “mall” /
“dor” vor fi supuse unor refaceri şi prelucrări, dobândind o gamă largă de
sensibilitate, de altfel, o sensibilitate de tip nou care va pătrunde în poezia albaneză
împreună cu noile forme de exprimare, motivele distanţându-se, aşadar, de retorica
şi propaganda publicistică a poeziei anterioare. În încercarea noastră pentru a aduce
cititorului exemple şi probe în susţinerea ideii că sentimentul şi cuvântul “mall” la
acest poet ocupă un loc însemnat, ne-am oprit la câteva exemple dintre cele mai
elocvente; la Asdren, cuvântul “mall” ca atare îl întâlnim şi în sintagmele cele mai
obişnuite din literatura albaneză: Me mall shpirti më përqafon (Cu dorul sufletului
mă îmbrăţişează), me mall hidhte sytë ta vështronte (cu dor îşi arunca privirea s-o
vadă), Sa mall ndjej e sa dëshirë (Ce dor simt şi câtă dorinţă), Për mezi me mall kur
më shtrëngoje (De mijloc cu dor când mă strângeai), Plot mall e dashuri (Plin de dor
şi dragoste), Me fyell mallin po këndoj (Cu fluierul doru-mi cânt), E kur me mall më
përqafon (Şi când cu dor mă îmbrăţişai), Edhe bilbilët me mall këndonin (Şi
privighetorile cântau cu dor) etc.
Este interesant să adăugăm aici ceea ce a constatat şi cercetătoarea Lucia
Djamo-Diaconiţă privitor la folosirea termenului “mall” la Asdren: "Acest termen
180
apare fie în poezia naturii, fie în aceea a dragostei, fie în poezia patriotică." Un alt
cercetător, V.Bala, în studiul său despre raporturile literare româno-albaneze, când
vorbeşte despre concordanţele şi influenţele posibile ale literaturii române asupra
creaţiei lui Asdren aduce exemple din poezia patriotică şi mai puţin din cea lirică. Un
exemplu care poate fi încadrat în zona dorului, relevant pentru problema pe care o
discutăm, este poezia lui Eminescu "Mai am un singur dor" şi poezia lui Asdren
"Dorinţa mea", care este o adaptare a sus-menţionatei poezii a romanticului român:

Mai am un singur dor;

În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe’ ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,

180 ibidem. pag, 109.

9
8
 Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Şi nime’n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele’ într’una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
De-asupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n’oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,
M’or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi ce răsar
Din umbră de cetini
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate - mi.

Păstrând aceaşi stare afectivă, poetul ne introduce într-un mediu specific

albanez:

Pylli, prozhmi, ku bën hije,

Ku qetimi mbretëron,
Lule e bukur, ku po bije,
Era e malit ku s’pushon.
Atje, shokë, atje dua,
Kur të vdes, kur të mbaronj
Të ma bëni varrin mua
Që të çlodhem, si kërkonj.
Më largoni nga të qarët,
Që nër varret s’ka pushim,
Se s’kam punë me të marrët,
Që nuk dinë ç’është qetim.
Vaj për mua, lotë janë:
Pikat vese në mëngjes.
Kur vjollca qan me nj’anë,
Kryet unjur gjer në bres.
Majë kodrës në lëndinë,
Afër pyllit plot me lis,
Ku me rradhë zogjtë rinë,
Dhe mburimi murmuris;

Pranë ujit të kulluar,

Udhëtari ku qëndron
Ku bariu rri i gëzuar

9
9
 Me mall zemre po këndon.

Këto dua varrit pranë,

Të më qajnë me këndim
Që u ka folur nymfa zanë,
Të zbavitni shpirtin tim.

S’kam dëshirë për vajtime

Por lar Pllutonit të jem;
Ndaj Olympi nër kthjellime,
181
Shpirtin tim dua ta kem.

În codrul umbros,
Unde liniştea domneşte,
unde floari se mlădiază
Şi vântul se conteneşte.
Acolo, dragilor, acolo aş vrea
Când nu voi fi
Să-mi săpaţi mormântul,
Şi pacea dorită s - o pot găsi
Bocete de - nmormântare
Pe aproape nu primesc,
N - am de a face cu nebunii,
Ce liniştea nu preţuiesc.
Lacrimi pentru mine sunt
Boabele de rouă - n zori
Şi când violetele - şi înclină capul,
Lăsându-i capul jos,
Şi plâng discret,
În codrul de stejari,
În poieniţa, pe deluşorul
Unde se - adună păsărele
Îi murmură izvorul.
Lăngă apa limpede
Unde călătorul se opreşte
Şi unde cu dor doineşte
Fericit păstorul
Acolo - mi doresc mormântul
Liniştit.. Şi cânturi blânde.
De nimfa - zână inspirate
Sufletu - mi încântate.
Nu vreau vaiet şi de Pluton,
cât mai departe să fiu
De mândrul Olimp să fie aproape
Sufletul meu.

Putem observa cuvintele lui Asdren care coincid cu cele ale lui Eminescu
precum: korije-codru etc., ideea liniştii în natură şi participarea elementelor naturii -
marea, izvorul, apa lină, luna etc, - în realizarea acestei linişti cosmogonice ce
dăruieşte pace sufletului poetului, alinându-i durerile. Însuşi titlul Dëshira ime
(Dorinţa mea) este semnificativ în acest sens. Este uşor de observat încă din titlul
poeziei lui Eminescu Mai am un singur dor nuanţa de dorinţă a cuvântului “dor”.

181 Vehbi Bala, Lidhjet letrare..., pag 25.

1
0
0
Asdren putea să-şi intituleze poezia Dëshira ime prin Malli im (Dorul meu) fără a
modifica nimic din semnificaţia ei. Se presupune că în toate cosmogoniile vechi,
dorinţa constituie prima etapă a creării universului. Dorinţa, deopotrivă, nu poate fi
confundată cu instinctul, ea este exprimată prin transfigurări filozofice şi estetice.
Dorinţa, într-o anumită ipostaziere în poezia lui Eminescu este “dor”. Acest “dor” nu
este numai al trecutului, ci şi al dorinţelor şi aspiraţiilor, el se întinde în ambele
direcţii posedând o puternică forţă evocativă. Este acest concept fundamental al
marelui poet român care nu-şi poate imagina realitatea umană fără dorinţe. Dorinţa,
ca un principiu universal al existenţei, îi va impune lui Asdren o încercare poetică
similară cu cea eminesciană. Însă, dacă la Eminescu cuvântul “dor”, nefiind o
nostalgie, se îndreptă spre viitor, punându-se în ipostaza dorinţei, la Asdren, Dorul
este însăşi dorinţa. Formele de structurare a dorinţei la aceşti doi poeţi sunt variate şi
corespund în cea mai mare parte a cazurilor. În general, dorinţa naşte dragostea, dar
şi moartea (la Eminescu citim: M-a prins un dor de moarte). Poezia nu totdeauna este
egală cu cuvintele, ci este egală cu sugerările/sugestiile pe care ele le fac, mai bine
zis, cu atmosfera lirică pe care o sugerează.

2)Dorul n paradigma poetic lasgushian

(Malli / Dorul - cuvânt, viziune asupra vieii)
Fără îndoială, exemplul cel mai complicat şi totodată cel mai interesant în
reflectarea sentimentului dorului în întreaga lexematică a cuvântului rămâne poetul
L. Poradeci. Cercetătorul A. Plasari va remarca în studiul său: "Desigur, cel mai sinuos
exemplu în poezia albaneză referitor la folosirea DORULUI este L. Poradeci. În afara
celor trei ipostaze generale ale DORULUI, pe care în poezia lui Poradeci le întâlnim
des, observăm câteodată noi ipostaze, din cele mai surprinzătoare, deseori neclare,
182
dificil de a fi explicate nu numai prin sinonimie, ci şi prin perifrazare." În toată
paradigma sa, acest cuvânt îl pune pe cititor în faţa unei zone ermetice. Cercetătorii
albanezi au dat atenţie valorii aparte a cuvântului şi sentimentului. Un merit în
analizarea fenomenului îi revine lui Sabri Hamiti, care observă: "Dorul, migrare
spirituală, - Astfel ajungem la cântecul iubirii ca un sentiment al îndepărtării, ajungem
la depărtare şi reveria dorului, aspiraţia, Dorul reprezintă una din figurile-cheie ale
poeziei acestui autor. În toată poezia lui Poradeci, acest cuvânt, aşezat în contexte
diferite primeşte valori conotative variate, fie ca dorinţă arzătoare, când ca aspiraţie,
fie ca dorinţă, dar în nici un caz ca voluptate, pentru că poetul cântă iubirea, aspirând
mereu la crearea unei figuri discrete. Poate voluptatea va fi exprimată prin sintagma,
atât de frecventă în poezia sa de dragoste, Mall i zjarrtë (Dor Înflăcărat):

alb. Dhemb malli-i-djegur-durim-plot.

rom. Doare dorul ars, plin de-aşteptare.

182 Aurel Plasari, Malli në poezinë shqiptare, rumune etj. ]n Donkishoti zbret në Shqipëri, Tiranë
1989,pag.144 -145.

1
0
1
 Dar, alături de “dor” - figură, în poezia lui întâlnim şi Dorul - temă, nostalgia,
ca temă a migrării sufleteşti. Pe bună dreptate, s-a constatat încă demult că
Poradeci, mai mult decât oricare alt poet albanez, a simţit gravitatea versului: Partir,
mourir un peu. Îndepărtarea de atmosfera cântecului său poetic, este exprimată de
poet ca o migrare sufletească, ca o durere nesfârşită. Şi în contextul acestei teme,
“mall”i primeşte valoarea conotativă a nostalgiei, dar şi a durerii, răbdării, dorinţei
apropierii de o altă fiinţă. De aceea, orice poezie de genul acesta (de dragoste), este
183
o încercare de autoidentificare de la distanţă.“
Pornind de la toate posibilităţile latente pe care i le oferă cuvântul albanez
“mall”, pornind de la miza sa specifică de a construi o viziune personală, aceea a
unei realităţi imaginare, poetul va lua în considerare toate valorile naţionale create
până atunci şi va încerca să creeze un univers al dorului, fapt pentru care a căpătat
renumele de poet al dorului.
Dorul în această poezie, mai ales în aceea de dragoste, trăieşte într-un
cronotop specific. Aceasta este evadarea poetului care-i dă posibilitatea de a-i
comunica receptorului esenţa lui, ontologia lui, proiectată în text. Evadarea are două
direcţii: în spaţiu şi în timp. Dorul care izvorăşte din spaţiu a luat forma exilului
îndelungat din perioada tinereţii, departe de patrie.

Të ritë-e viteve të mi
M’a fruri fati zall më zall...

(Të ritë-e viteve të mi)

Tinereţea anilor mei

mi-a purtat norocul de la un ţărm la altul...

(Tinereţea anilor mei)

Pra këngët që vanë-e më s’janë,

Përmbyten me mall në mërgim.
I ngrysur mjerimesh pa anë
Vdes Yll’i të riturit t’im.

(Lamtumirë)

(Dar cântecele ce s-au dus şi nu mai sunt,

În exil se împodobesc cu un văl de dor.
Mâhnit de amaruri fără sfârşit
Se stinge Steaua tinereţii mele.)

(Adio)

Este un dor, care, mai mult decât orice, pune la îndoială identitatea etnică, ce
are ca rezultat asimilarea şi înstrăinarea. Din această cauză, L.Poradeci preferă, mai
ales, trecutul îndepărtat, se adresează etnogenezei lui, tinde către esenţa lui
autentică naţională şi nu este întâmplător faptul că scrie într-o albaneză senină
căreia îi dăruieşte valori şi subtilităţi lingvistice pe care această limbă le poseda
numai potenţial. În acest context, poetul îi cântă iubitei de departe. Ea lipseşte, nu
vine (Nga pik’ e largësirës të shoh me shpirt të vrarë (De departe te privesc cu
sufletul rănit). Toate semnele lingvistice care desemnează timpul şi spaţiul sunt
trecute prin filtrul dorului. În susţinerea acestei idei ne ajută cercetarea psiho-

183 Sabri Hamiti: Vdekja e nositit (parathënie), Rilindja, Prishtina, 1978, pag. 62.

1
0
2
analitică şi textuală a acestor poezii. De exemplu, în majoritatea cazurilor, imaginile
nu sunt clare, eul poetic le retrăieşte vag, ele se acoperă cu o ceaţă vizuală, cu un văl
- cum însuşi poetul avea să se exprime: stolisen me mall në mërgim (în exil se
împodobesc cu un văl de dor). De altfel, ipostazele următoare prezintă trecutul într-o
lumină vagă, ca aparţinând lumii onirice: Te simt ca prin ceaţă, / Cu ochii tăi
somnoroşi / Te-ai pierdut cu totul în ceaţă / Umbra somnului fără sfârşit / Vino, tu,
visule / Şi imaginea mi se pare un basm / Dar cântecele nu se mai aud / Orizont
infinit / Lume visată / Dar cântecele care nu se mai aud / Se împodobesc cu dor în
exil / Unde sunt visele, unde sunt / În vis...în viaţă / Timp îndepărtat al dorului nostru
etc.
Din aceste performanţe lingvistice reiese statutul eului poetic. El este între vis
şi realitate, obiectele poetice sunt percepute şi tratate de pe această poziţie psiho-
analitică. Această stare onirică aduce, desigur, un efect stilistic marcant, acoperirea
obiectelor cu vălul de ceaţă e preferat de poet sub aspectul stilistic. Fie şi ca urmare
a subconştientului, acesta rămâne un statut transreal, semnificativ şi explicabil din
punct de vedere al interpretării textului poetic.

a) Dorul – absenţa, drumul

În toate definiţiile cuvântului “mall” / “dor” date de cercetătorii albanezi şi
români, inclusiv de cei ai poeziei lui Poradeci, putem admite că avem de a face cu o
nelinişte sufletească, cu o insuficienţă a vieţii, cu o absenţă a dimensiunii metafizice,
cu o lipsă de natură ontologică. Absenţa îşi pierde caracterul concret în situaţia în
care Dorul - manifestare şi consecinţă a absenţei - este transformat dintr-o stare
subiectivă într-un obiect liric. Contururile obiectului absent devin mai puţin clare, cum
am arătat mai sus printr-o serie de exemple. Simţim în text şi retrăim dorul ca o
consecinţă, fără să înţelegem bine cauza. Dificultatea intervine atunci când vrem să
descoperim şi să identificăm cauza acestei stări de spirit proiectate in text. De
exemplu, în poezia "Malli i vjershëtorit" (Dorul stihuitorului), chiar dacă semantica
generală este foarte clară, sensul cuvântului “dor”, care la început este cel
binecunoscut, se ermetizează în final. Concepută sub forma unui dialog între mamă şi
fiu, poezia tinde către o structură bine definită, către o formă de organizare şi o
unitate ideatică. Cele două ipostaze ale umanului, mama şi fiul, ilustrează nu numai
cele două trepte de vârstă, dar şi diferenţierea pe două nivele de mentalitate şi, ca
urmare, două roluri: cel care a plecat şi cea care aşteaptă. Evocat în mod obsesiv,
dorul este conceput ca absenţă, ca o insuficienţă a vieţii ce aduce ca urmare
neliniştea şi pierderea echilibrului interior. Starea de dor ca o stare lirică sugerează o
căutare a valorilor care lipsesc. Căutarea acestor valori urmăreşte un drum care, în
acest context, este un drum ideal.

-Fluturova zall më zall

Posi zog me yll në ballë,
Këngëtor me zë që çmall:
Popo! ylli ç’ishte mall!
Ç’ishte malli yt i gjallë!

(Am zburat din ţărm în ţărm

Pasăre cu stea în frunte,
Cântâreţ cu glas desfătător:
Oh! steaua era dorul!
Era doru tău viu.

O altă imagine poetică legată de starea de dor este aceea a drumului ca

simbol al pornirii şi căutării. Este evocat în poezia lasgushiană un drum al dorului,
drum opus celui fizic. Învăluită cu dor, viaţa este proiectată în text ca o călătorie a
cunoaşterii, călătorie ce poate fi realizată numai prin drumul nesfârşit al dorului.

1
0
3
Opoziţia dintre drumul pământesc - fizic - şi drumul ideal al dorului survine din
antiteza între ideal şi real. Lumea sentimentelor şi ideilor este mai extinsă decât
lumea reală, drept pentru care drumul concret nu-l încape pe cel al dorului şi ideilor.
Această nepotrivire între ordinea obiectivă a lumii şi ordinea subiectivă, între cea
care se doreşte şi cea care poate fi realizată devine cauza căutărilor şi eforturilor
pentru restabilirea echilibrului pierdut.

Mall o mall që vjen e shkon!...

..............................................
.............................................
Vjen e shkon e prapë vjen,
Mall që len nga perëndon:
Len e vjen e zjen e bren.
Malli mallin më s’e gjen...

(Malli)

(Dor! O, dorule, ce tot vii şi te tot duci!...

..........................................................
..........................................................

Vine, se duce şi tot vine,

Dorul ce răsare din asfinţit:
Se naşte, se zbuciumă şi vine
Şi dor cu dor nu se-ntâlneşte).
(Dorul)

În versurile de mai sus, drumul ideal al aspiraţiilor capătă trăsături cosmice şi

intră în ordinul cosmic. Drumul parcurs de spirit are o ordine inversă (Dorul ce răsare
din asfinţit). Viteza mişcării ideale este diferită de mişcarea fizică. Absenţa este cauza
adevărată a dorului, pricina drumului căutărilor, starea insuficientă este urmare a
acestei mişcări cosmice - mişcări ciclice neîntrerupte şi universale. Dorul, în
ipostazele de mai sus, este o constantă eternă, o necesitate a existenţei umane care
este legată de o experienţă fundamentală, aşa cum este dragostea.
În acest context putem ilustra ideea cu poezia Që larg (De departe):

Dridhet ndaj më s’po duron

Brengun e pahirë -
Këtë mall që fryn e shkon
Nëpër shkretëtirë.

(Freamătă şi nu mai poate îndura

Jalea dureroasă -
Acest dor străbate deşertul
Suflă în pustie.)

Primul vers din strofa a doua "Shkretëtir’ e shpirtit" (Deşert al sufletului)

demonstrează caracterul drumului spiritual şi ideal, de data aceasta printr-o
orizontalitate nemărginită, într-un cronotop specific, unde direcţia dorului este fără
coordonate, unde mişcarea este între cea a mersului şi cea a zborului vântului. Aşa
se configurează dorul lasgushian, nedeterminat, fluid, care macină inima
preschimbând-o într-un pustiu. Existenţa imperfectă supusă regimului absenţei este
caracterizată de căutări şi aşteptări zadarnice, de tentative pentru a ieşi din starea
de angoasă. Toate aceste încercări nu reuşesc să restituie echilibrul pierdut al eroului
liric. Intensitatea retrăirii sentimentului arde, mistuie - sufletul este într-o intensitate
activă. Consecinţele absenţei iau dimensiuni cosmice şi în poezia "Vallja e yjeve"

1
0
4
(Dansul stelelor). Echilibrul este de data aceasta de ordin universal, cuvântul “mall” -
“dor” marchează o energie primordială care a dat naştere existenţei umane. Este
cazul în care cercetătorii au semnalat paralela Poradeci -Eminescu în ceea ce priveşte
folosirea cuvântului “dor”, Eminescu în Scrisoarea I şi Poradeci în Dansul stelelor. Aşa
cum este acceptat de către critici, aceste poezii sunt scrise în spiritul filozofiei
indiene, filozofiei vedelor, pe care amândoi poeţii o cunoşteau bine.

Sa më pak e shëmbëllen
Aq më shumë - e djeg dëshira...
Pa nga malli që s’e gjen,
Dridhet gjithë hapësira.

(Cu cât dorinţa este mai indefinită

Cu atât mai mult îl mistue...
Căci de dorul (încă) neaflat,
Tremură tot universul.)

Cercetătorul A. Plasari scrie: "Interpretările pe care comentatorii serioşi ai

Rigvedelor le dau momentului genezei (spre deosebire de alte interpretări
subiective), dovedesc în mod convingător că puterea care constituie primum movens
în cosmogonia eminesciană şi lasgushiană, - mişcarea punctului primordial - este
kama, voluptate, dragoste, dorinţă, în albaneză mall i paanë (dor nemărginit) ca
184
principiu primar spiritual" .
Pentru convingerea filozofică hindusă, acesta este un fapt firesc, întrucât
creaţia nu poate fi înţeleasă decât ca o explozie a unei întinderi spirituale cu puteri
cosmice, a unei dorinţe reţinute de a copia existenţa.

Yjtë e ndezur si fëngjill,

Që vërtiten palë-palë.
Prej mosgjëje zunë fill,
Plot me jetë-e-me-mall të valë.

(Stele - aprinse ca tăciunii,

Ce se-nvârtesc perechi-perechi.
Din haos s-au zămislit,
Pline de viaţă şi de dor fierbinte).

b) Dor – suferinţă, boală, stare de veghe

În textul poetic lasgushian, deseori, Dorul este identificat cu boala.
Capacitatea de a distruge eroul liric sau de a afecta viaţa, ontologia, echilibrul psihic,
arată această ipostază a dorului, de altfel, sens întâlnit şi în poezia orală. L. Blaga
definea acestă ipostază prin sintagma sugestivă "boală cosmică", poate pentru că
durerea se răspândeşte peste limitele fizice ale fiinţei. Ea nu este localizată, ci
evazivă şi "eterică"- este forma manifestării bolii sufleteşti.

Dhe’ahere ndjej se më je qasur

E dhembshurisht më puth në ballë,
E mall’ i zemrës së plasur
Më psherëtin sa vjen më rrallë.

(Eja motër)
184 Aurel Plasari, ... pag 151

1
0
5
 (Şi de-atunci te simt aproape
Şi mă săruţi cu patimă pe frunte,
Şi dorul inimii sfâşiate
Îmi geme din ce în ce mai rar.)

(Vino, iubito)

Më zu një mall dhe sot,

Një dhembje-e fshehtë.
Ri vasha largë-o Zot,
Që digjem vetë.

Si vate-e lashë dot

Aq zemër-letë!
M’a sill ti vashën Zot,
Që digjem vetë.

(Më zu një mall dhe sot)

(M-a cuprins şi azi un dor,

O durere tainică.
Iubita-i departe, o Doamne!
Iar eu mă mistui, ard.

Cum am putut să-o las

Cu inima-mi uşuratică!
Adu-mi, O, Doamne, iubita înapoi.
Că mă mistui, ard.)
(M-a cuprins un dor)

Starea de dor este asociată cu o stare deosebită de veghe caracterizată de

urmărirea spontană a dorului, semnalând, aşadar, o învingere a spiritului, o nouă
concepţie asupra timpului, o intrare în timpul cosmic şi ieşirea din timpul terestru.

Me mallim përgjimtar
Bëj hap pas teje,
Ti shfaqesh fill llastar,
Si fill rrufeje:
(Kamadeva)

(Cu dorul de veghe

Păşesc în urma ta,
Apari, ca un lăstar,
Săgeată de fulger:)

(Kamadeva)

Evident că subiectul liric îşi păstrează această stare, deoarece existenţa lui
este legată de prezenţa dorului, de vegherea dorului.
În întreaga poezie lasgushiană, Dorul are o structură contradictorie şi
câteodată paradoxală, aşa cum am observat în poezia orală albaneză şi română şi în
creaţia lui Asdren. Aşa cum am menţionat în altă ordine de idei, Dorul atinge
ipostazele unei mari dureri, până la boală; în alte contexte aparee ca sursă a vieţii şi
existenţei. Dacă sentimentul, atunci când este prezent, afectează viaţa, o face
imposibilă din cauza retrăirii intense a lui, nu mai puţin absenţa lui melancolizează

1
0
6
viaţa, perturbă procesul comunicării. Absenţa dorului devine sinonimul izolării,
singurătăţii, detaşării de viaţă. Semnificaţia cuvântului “MALL” - “DOR” se îndreaptă
de la sine înspre ceva liric în esenţă, precum starea de dor. Singurătatea, absenţa,
părăsirea, dorinţa, suferinţa, nostalgia apar plăsmuite într-un singur cuvânt - “dor” -,
ca un cuvânt policromatic şi atotcuprinzător sau ca un cuvânt ce uneşte termeni
opuşi.

Mall’i zemrës sime: këngë-e-vaj-bashkuar:

Këngë-e-pakënduar: vaj-i-pavajtuar:
Posi shpuz’e zjarrit nënë gji mbuluar.

(Syt’ e varfëruar)

( Dorul inimii mele; cântec şi plânset împreună:

Cântec necântat, plânset neplâns:
Ca flacăra focului, în suflet ascuns.)

(Ochi săraci)

Ah, me atë mall që më ke ti,

Moj zemërzën m’a more:
Gëzon e qan në fshehtësi,
Ah, me-atë mall që më ke ti.

Një fshehtësi plot llaftari-

Plot ëmbëlsi vrerore.
Ah, me-atë mall që më ke ti
Moj zemërzën ma more.
(Ah me-atë mall që më ke ti)

(Ah, cu acel dor al tău,

Inima mi-ai răpit-o:
Se bucură şi plânge în taină,
Ah, cu acel dor al tău.

O taină plină de groază-

Dureros de dulce.
Ah, cu acel dor al tău,
Tu inima mi-ai răpit-o.

(Ah, cu acel dor al tău)

Dorul lasgushian este mereu multidimensional. Prin "definiţiile poetice",

poetul demonstrează caracterul complicat al dorului, de altfel, şi prin convieţuirea
ipostazelor opuse - convieţuire paradoxală -, situaţie ce poate să o accepte doar dorul
Këngë a vaj bashkuar (Cântec şi plânset împreună). Versurile de mai sus arată cum
două stări contradictorii se contopesc într-o unică trăire. Altfel spus, dulcele se
contopeşte cu jalea,într-o uriaşă dilatare a simţirii, când inima e lovită de dor.
Paradoxul, însă, merge şi mai departe, conturând imposibilul: një këngë e pa kënduar
me një vaj të pavajtuar - un cântec necântat şi un plânset neplâns. Aşadar, dorul
pătrunde în zonele imposibilului, inabordabile, ce nu pot fi verificate; el se alătură
tainei şi apare învelit în mister. În valorile filozofice ale operei lasgushiene va ocupa
un loc aparte preocuparea continuă în căutarea misterelor neinfinite ale lumii. Esenţa
obiectelor, deseori, este redusă la acest concept fundamental, năzuind cunoaşterea
temeinică a realului, care se reprezintă plin de contradicţii logice. Acest necunoscut

1
0
7
iraţional sau araţional este o realitate ale cărei limite se află în zona în care
inteligenţa poate opera doar în mod intuitiv, zonă pe care poetic şi în mod metafizic
Lasgush Poradeci o numeşte fshehtësi (taină, mister). Aspiraţia către mister menţine
sufletul poetului într-o tensiune dramatică. Poetul meditează asupra experienţei
transcendentale, asupra fenomenelor inexplicabile ale lumii, asupra orizontului
enigmelor inpenetrabile. Ideea metafizică a tainei este aceea care şi-a găsit cea mai
vibrantă rezonanţă în textul poetic. De fapt, misterul şi taina, apărute sub diferite
forme de la Baudelaire încoace, cultivată în întreaga poezie modernă, la Poradeci
preia forma naturii poetice ca scop estetic, căpătând un caracter profund metafizic.
În opera sa poetică ideea misterului şi tainei exprimă o formă a atitudinii lirice şi
metafizice, exprimă relaţiile cu universul, în timp ce drama nesfârşitelor întrebări
preschimbă acest lirism într-un lirism al cunoaşterii. Cititorii operei poetice lui
Poradeci observă imediat frecvenţa şi conotaţiile cuvântului “fshehtësi”, cu propriile
atribuţii semantice, cu sugestiile impuse de nivelul semnificaţiei textului, ajutat fiind
de efectele celorlalte cuvinte învelite de mister, cuprinzând aici şi cuvântul “dor”. La
toate nivelele textului şi metatextului poezia tinde spre întruchiparea tainei şi
misterului.
Întrucât structura lui este compusă din elemente opuse, este de aşteptat ca şi
efectele pe care le produce să fie opuse, paradoxale: gëzon e qan në fshehtësi (se
bucură şi plânge în taină). Aaceastă taină este zguduitoare şi poate fi descompusă la
rândul ei în elemente opuse: plot ëmbëlsi vrerore (dureros de dulce / plin de dulceaţă
dureroasă).
Reluând în discuţie metafora bolii, putem analiza şi alte situaţii ce asociază
boala. Urmarea cea mai frecventă a dorului este plânsul, ca semn al suferinţei.
Plânsul apare în ipostaza lacrimii (apa), alături de care, de obicei, stă focul, o asociere
de elemente materiale opuse: focul şi apa.
Asocierea principiilor opuse devine nu numai o modalitate pentru a arăta
natura dorului - foc şi apă -, dar şi modul contradictoriu al trăirii şi al efectelor care se
exclud în mod reciproc.

Ju ditët e mallit prej flake!

Ju netët me ëndrra plot!
Sesi m’ju pushton varfanjake
Ky det i një sumbulle lot!-
(Lamtumirë)
(O, voi zile ale dorului plin de foc!
O, voi, nopţi pline de vise!
Cum vă îmbrăţişează sărmana
Această mare a unei lacrimi!

(Adio)

c) Mall-ul / Dorul – înstrăinarea

(În ţara mea mă simt străin)
În poezia lasgushiană, Dorul, simţit ca lipsă a echilibrului vieţii, poate fi nu
numai ipostaziere a dorinţei - dorinţă intensivă şi insistentă -, a unei aspiraţii
obsesive, ci poate fi cauzat de o despărţire, o distanţare de obiectul dorit. Această
stare de dor este asociată cu un alt motiv liric - înstrăinarea - aceasta fiind plecarea
din orizontul cunoscut - o dislocare de mediul vital, de ţara de naştere, de familia, de
patria, de peisajele familiale şi mai ales de iubită - plecare ce dă naştere fenomenului
de a te simţi străin cu tine însuţi. Sentimentul înstrăinării este retrăit intens de poet,
amplificând dorul. Pe L. Poradeci, la fel ca pe ceilalţi poeţi romantici, nu l-a preocupat
numai raportul solitudine - societate, ci relaţia solitudine - suflet, adică solitudine
-lume interioară. Când ,însă, singurătatea este impusă omului, lucrurile se schimbă.

1
0
8
Smulgerea din mediul social - geografic nelinişteşte până şi spiritele cele mai
puternice. Înstrăinarea se naşte din cauza dorului, ca migrare spirituală. În poeziile în
care dorul apare ca o consecinţă a înstrăinării este acuzată tocmai îndepărtarea,
separarea, trăită ca o mutilare:

Që sot, një vend i huaj më ka thërritur pas:

Venite, motër, buzën, e mos e bëj me gaz.
.................................................................
Do të pushtoj nër krahë me një magji të re,
Ta dish sesa’asht’ i valë ky mall që po më tret,
Sesa m’u pate dhembshur ta dish me të vërtet.

(Rri me shëndet)

(De azi, o ţară străină mă cheamă înapoi:

Întristează-te, iubito, şi nu mai zâmbi.
...............................................................
Am să te strâng le piept cu-o nouă vrajă,
Să ştii ce dor fierbinte mă macină,
Cu adevărat să ştii ce mult te-am iubit.

(Rămâi cu bine)

Aşa cum se întâmplă într-un număr mare de poezii, Dorul însoţit de înstrăinare
are un efect de suprimare a distanţei fizice, iar poezia devine remediu de vindecare.
Ea tinde să ia locul mediului vital care momentan se află departe. Prin intermediul
stării de dor se încercă o restabilire a comunicării cu trecutul îndepărtat prin
mesagerul “dor”. Dorul devine un mijloc de legătură supremă, cel puţin la nivel ideal.
Înstrăinarea, simţită ca o stare dramatică, este diminuată de “dor”, care asigură
apropierea, restabilirea unităţii perturbate. La Poradeci, înstrăinarea izvorăşte în
mare parte din raporturile erotice, apare ca efect al iubirii, al relaţiilor neîmplinite de
dragoste. Tentativa de apropiere aparţine iubiţilor. Acest ţesut liric se preschimbă
într-o metaforă prelungită a nostalgiei şi dorinţei, dar şi a încrederii că există o cale
de salvare în lumea dorului.
În poezia lasgushiană, însă, înstrăinarea poate fi cauzată nu numai de distanţa
fizică ce implică naşterea dorului, ci şi de nerealizarea întâlnirii cu iubita, amândoi
aflându-se aproape unul de altul. În poezia Më zu një mall (M-a cuprins un dor), ceea
ce pricinueşte dor şi durere este înstrăinarea într-o altă ipostază nemaiîntâlnită:
înstrăinarea în ţara sa. De altfel, poetul îşi cântă aspiraţia de comunicare ca
modalitate de restabilire a unui contact întrerupt. Aflat în ţara lui, el nu realizează
întâlnirea cu iubita lui - fapt ce îi cauzează dor şi suferinţă - cea mai mare suferinţă
este înstrăinarea - o înstrăinare în ţara sa.

Në vendin tim, o Zot,

Jam vetë-i huaj.
M’ sill ti vashën,
Që kaq po vuaj.

(În ţara mea, o, Doamne,

Eu însumi sunt străin.
Şi de atâta dor tot sufăr,
Te rog, adu-mi, Doamne, iubita.)

Se poate vorbi, deci, şi de sentimentul dorului generat nu de premisele

cunoscute.

1
0
9
 Të pashë, motër, plot me mall,
Më pe me shpirt të llaftaruar.

(Te am văzut, iubito, cu dor fierbinte,

M-ai văzut cu suflet îngrozit.)

(Cât se întinde valul)

În cazul când nu avem de a face cu nici o distanţă fizică, unirea nu este de

ordin ideal, ci de ordin fizic, iar cuvântul “dor” în versurile de mai sus are mai mult
sensul de voluptate, dorinţă carnală. Absenţa este aici fiziologică, imperfecţiunea
este natură fizică. În versurile următoare ale acestei poezii dorul creşte, se amplifică
pentru că cei doi iubiţi sunt supuşi sentimentului dorului din momentul imediat
următor separării.

Po me t’u ndarë vet e vet

Më s’kishim turp që s’kishte fjalë...
Na rritej malli posi det,
Posi një det që vjen me valë.

(Dar când noi ne despărţeam

Ruşine nu ne mai era de lipsa vorbelor...
Şi dorul creştea ca marea,
Ca marea venind cu valuri.)

(Când se potolesc valurile)

Dragostea, dorinţa, voluptatea se învârt pe orbita dorului. Dorul se

preschimbă treptat într-un văl care mistifică sentimentul şi îl tentează pe cititor să
găsească singur misterul ascuns în el. În această poezie, DORUL este voluptatea
neexprimată direct, este un sentiment de reticenţă ce include marea dragoste
cuceritoare, plin de mistere şi de dorinţe arzătoare şi tulburătoare, greu de definit în
mod precis. Nici un alt cuvânt în afară “dor” nu poate să cuprindă complexitatea
acestor sentimente.
Deseori, Dorul este strâns legat de existenţa umană şi cu însăşi conţinutul
vieţii, este însăşi viaţa. Absenţa dorului face viaţa fără sens, fără ideal, subliniindu-se
faptul că viaţa fizică fără dimensiunea dorului devine imposibilă şi fără sens, căci
dorul îi dăruieşte fiinţei umane o viaţă spirituală. Este o bucurie-durere
indispensabilă. Fiind o dimensiune spirituală, Dorul capătă sensul eternului: în drumul
lui, el depăşeşte graniţele fiinţei. De la sursă a vieţii (Vallja e yjeve - Dansul stelelor)
devine aspiraţia pentru recrearea lumii. Această idee o ilustrăm prin versuri luate din
poemul Kamadeva, unde lipsa dorului aduce nu numai gol sufletesc, ci şi inexistenţă.

Ti s’vjen, o mall, ti s’vjen,

Për të-dytë-herë,
Dhe zemra ime zjen
Si në skëterrë.

Përplasem si tallaz,
Tërë trazirë,
Gajasem e bërtas
Në shkretëtirë.

(Tu nu vii, o dorule, tu nu vii,

Pentru a doua oară,

1
1
0
 Iar inima mea se perpeleşte
Ca în infern.

Mă zbat lovindu-mă,
Ca un talaz turbat,
Plâng şi urlu
Ca-n pustiu.)

Lumea "fără dor" este deşert şi infern. Suferinţa este dramatică deoarece
eroul liric, aflat într-un cronotop similar celui al infernului - pe de o parte întunericul
ce nu-l lasă să vadă, pe de altă parte deşertul fără ieşire - se simte izolat, singur,
lipsit de comunicarea pe plan ideal. Poetul transmite această idee în poezia Syr’i
fshehur (Ochiul ascuns):

Malli jonë q’u pat shuar

Mall-i bërë fije.
Sot më gjet të zëmëruar,
Më zu lotë zije.

(Dorul nostru ce s-a stins

Dor spulberat.
Astăzi mă găseşte disperat,
Înecat în lacrimi de doliu.)

Este evident că dorul, în textul lasgushian, este un sentiment etern,

întinzându-se dincolo de fiinţa umană, sentiment născut odată cu crearea lumii şi
însoţitor al acesteia pentru a-i asigura vieţii "existenţa ideală". În această ipostază
apare ca o unitate independentă şi autonomă. Este interesant să observăm cele trei
ipostaze în binecunoscuta poezie Kroi i fshatit tonë (Izvorul din satul nostru):

Derdhet aq i egër, derdhet aq i qetë.

Po si mall’i vashës, që djeg më të fshehtë.
Po si mall’ i trimit, që buçet përpjetë,
Obobo! si malli, që nuk vdes përjetë.

(Sălbatică ea curge, sau curge împăcată;

Ca dorul care arde în inima de fată,
Ca dorul ce voinicul îl strigă-n zarea toată,
Ca dorul ce nu are, vai, moarte, niciodată.)

d)Dorul – iniţiere, chemare

Într-un număr mare de poeme, Dorul are valoarea unei stări iniţiale, cuvântul
însemnând începutul unui nou stadiu, necunoscut şi neauzit şi o stare ce impune
soluţionarea unei probleme de ordin sufletesc şi ieşirea din stadiul anterior. Funcţia
primordială, capacitatea de a impune un nou ordin al lumii sau de a relua începutul
pentru a crea altele noi corelate cu lumea înconjurătoare şi cu cea ideală, sunt
însuşirile dorului în această ipostază cu totul surprinzătoare. El stimulează, este
iniţiatorul, cauza şi consecinţa, distruge şi construieşte, simplu şi complicat,
aprinzător şi potolitor, liniştitor şi tulburător, stare a paradisului şi a infernului, mijloc
de apărare a fiinţei dar şi de atacare a acesteia, paradoxal şi logic în acelaşi timp.
Naşterea Dorului şi starea nouă stimulată de el desemnează o renaştere, o
încercare de a cuceri un orizont nou şi necunoscut. Dorul se naşte, freamătă, renaşte,
regenerează viaţa, nu moare, ci este prezent. Din renaştere apare şi mai luminat.
Poezia Oh, vanë fletët (Oh, au pierit frunzele) confirmă cele spuse mai sus:

1
1
1
 Përtej nga-jetave sinuar!
Dhe larg përtej-helmori gas!
Po jo: malli q’u pat shuar
Lind e rilind m’i ndritur pas.

(Dincolo de viaţă dispărând!

S-a dus departe - durerea dulce!
Dar nu: dorul ce s-a stins
Se naşte şi renaşte mai luminat apoi).

În lirica erotică apare o nouă ipostază care, din punct de vedere semantic,
prezintă o caracteristică, acest fapt fiind întărit şi de comparaţia cu celelalte ipostaze
cunoscute până acum: dorul aparţine şi iubitei şi iubitului. Întâlnirea în acelaşi loc a
celor două doruri este un lucru contradictoriu, dacă ne referim la sensul de bază al
cuvântului, deoarece dispare obsesia absenţei, înstrăinării, dar rămâne obsesia
neliniştii şi bolii. De asemenea, dorul simţit de ambii îndrăgostiţi are în acelaşi timp
un efect de descărcare, căci poate fi suportată mai uşor durerea pricinuită de
dragoste, aceasta fiind manifestată prin retrăirea dorului. Dragostea profundă,
complexă, nemărginită este adăpostită de “dor”, care integrează această totalitate.

Sa dhemb mërgim’ i largë që do na lerë pas

Më pranë njërijatrit të dehemi me gas...
E sa jemi dehur në gas e lumturi,
Më hidhur të na dhembi largimi jon’i zi...
Sepse ky malli jonë më s’pati shëmbëllim,
Se na’shte vaj një këngë, dhe kënga një ëndërrim,
Pa çmallje, pa të sosur, pa nojmë kurrëkund,
Siç ish, siç do të jetë - një dashuri pa fund.

(Rri me shëndet)

(Cât doare exilul ce ne va însingura.

Alături unul de celălalt de fericire să ne îmbătăm...
Cu cât ne bucurăm de dragoste şi fericire,
Mai dureroasă va fi despărţirea noastră amară,
Pentru că acest dor al nostru nu mai are pereche.
Că era, Doamne, un cântec, un cântec şi un vis,
Fără de saţ, fără sfârşit, ce nu s-a mai văzut nicăieri,
Cum a fost, cum va fi - o dragoste fără sfârşit.)

(Rămâi cu bine)

Întrucât dragostea este legată de prezenţa dorului, de stările poetice ca în

faţa unui impact metafizic, de stările unui gol sufletesc, deseori dorul este evocat
printr-un O apelativ. Când ca un strigăt organic, când ca o apelaţie dorită, când ca
singurul mijloc de salvare dintr-o stare sufletească apăsătoare, când ca semn de
accentuare a unei situaţii retrăite intens, când ca parte din seria unor obiecte legate
unul de altul, ca motivul unei anumite stări. Una dintre nuanţele obţinute de acest
cuvânt prin alăturarea O-ului apelativ este aceea a aflării într-o aprinsă stare
sufletească, când eroul liric vrea să se facă simţit sentimentul lui, adresându-se
cauzatorului acestei stări. Cuvântul “dor” în forma apelativă devine mai afectiv şi
capătă în acelaşi timp caracter general, ca fiind o categorie universală.

O mall! O dashuri!
O yll! O djellë!

1
1
2
 Sesi më djeg në gji,
Në zemër fellë.

(O, dorule! O, dragoste!

O, stea! O, soare!
Ce mă arde în suflet,
În străfundul inimii.)

c) Dorul ca materie (foc şi apă)

De ce natură este dorul în viziunea poetică a lui Poradeci, ce fizionomie are,

ce contururi? Cu ce materie se aseamănă? În scopul relevării conotaţiilor dorului în
textul poetic ne-am străduit să redăm un sistem de imagini, în centrul cărora stă
dorul. Prin aceste imagini, construite de dor, cunoaştem şi conceptul poetului despre
fiinţa umană, despre caracterul complex şi contradictoriu al sentimentului,
cunoaştem toată paradigma dorului într-o corelaţie semantică şi figurativă ce este
dovada unei idei generale asupra vieţii.
Dacă urmărim toate sintagmele care au în centrul lor cuvântul “dor” se
observă o tendinţă, poate subconştientă, de a materializa dorul, de a-i da atribuţii
fizice şi trăsături concrete: mall i madh (dor mare), mall që ndrit (dor strălucitor),
mall i rëndë (dor greu), mall i djegur (dor ars), mall prej flake (dor de foc), mall që
s’shuhet (dor care nu se stinge), mall i përvëluar (dor înfierbântat), mall që djeg (dor
ce arde), mall i nxirë (dor înnegrit), mall i lehtë (dor uşor), mall që u pat shuar (dor
care s-a stins), mall i bërë fije (dor răsfirat), mall që rritet e ndritet (dor ce creşte şi
străluceşte), mall që ndez zjarr (dor ce aprinde focul), mall i gjallë (dor viu) etc.
Se poate face o clasificare după câteva criterii sugerate de cel mai mare
cercetător al criticii tematice din secolul al XX-lea, Gaston Bachelard, conform căruia
operele literare pot fi grupate după patru elemente: aerul, apa, focul, pământul.
185
Pe baza acestei sugestii putem face o grupare a sintagmelor ce desemnează
focul sau efectele lui - această procedură având ca scop descrierea tematică a
Dorului ca sentiment liric polarizat în jurul unui element fundamental. Un alt savant
francez, J.P. Weber, un exponent al criticii tematice, este de părere că fiecare artist
are o temă personală pe care o exprimă în mod inconştient printr-un arsenal literar,
simbolic şi extrem de variat. J.P.Weber, ţinând cont de factorii care influenţează în
procesul creativ, îşi avansează ideea, afirmând că în afara cercetărilor în estetica
facturii tradiţionale, se poate vorbi despre o estetică a profunzimii, pe care el o va
numi analiză tematică. Critica tematică, susţinută de autor, cuprinde mai multe
considerente de ordin metodologic. Baza ecestui domeniu nou rămâne conceptul
temă. În Geneza operei poetice (1960), criticul francez precizează: “ Noi înţelegem
prin temă un eveniment sau o situaţie infantilă (în sensul cel mai larg al cuvântului),
susceptibile de a se manifesta în general inconştient, într-o operă sau într-un
ansamblu de opere de artă (poetice, literare, picturale etc.), fie prin simbolic, fie
direct, fiind limpede că prin simbol înţelegem orice substituit analogic al
186
simbolizatului.“
Să amintim aici pe criticul albanez S. Hamiti, care va numi “mall”-ul- temă -
temă a emigrării spirituale. Ajutându-ne de ideile savanţilor francezi G. Bachelard şi J-
P. Weber putem grupa sintagmele din poezia lui Poradeci care sunt legate de foc:
mall prej flake (dor de foc), mall që djeg (dor ce arde), mall që më ndez zjarr (dor
care mă aprinde ca focul), mall i përvëluar( dor fierbinte), mall që rritet e ndritet ( dor
ce creşte şi străluceşte).

185 Gaston Bachelard, L’eau et les reves, Paris, Jose Corti, 1973, pag. 15.
186 J - P Weber, Genese de l’oeuvre poetique, Paris, Gallimard, 1960, pag 13

1
1
3
 Juxtapunerea focului şi dorului se realizează pentru a trasa trăirea
sentimentului în limitele maxime, dorul este fierbinte ca focul, intangibil ca focul, e
frumos, e cald, imprevizibil ca focul, sugestiv ca focul, indispensabil ca focul. Aşa cum
am observat în poeziile analizate, revelarea dorului prin elementele focului este
asociată de elemente opuse precum apa.
Pe baza unei clasificări făcută de J.P.Weber, clasificare sugerată de trecerea
unor elemente de psihoanaliză la psihocritică, putem vorbi despre două ipostaze ale
fantilităţii, legate de dor, la Lasgush: 1. ca migrare sufletească şi, în cazul lui
Poradeci, putem considera ca temă “urmele unei amintiri din copilărie“. Această
amintire, sau amintire tematică, nu este totdeaunea inconşientă. Deşi inconşienţa
rămâne o relaţie între temă şi operă. Îndepărtarea încă de mic de locurile natale, din
mediile familiale a poetului, a determinat un dor imens, neîmplinit în cursul întregii
vieţi. Aşadar, “mall”i - dorul a avut un rol modelator al spiritului creativ al poetului. 2.
Ipostaza a doua ca dor - dragoste cuprinzând şi dragostea ca sentiment din copilărie,
unde dorul apare ca primă dragoste: mall në mërgim, mall i parë, mall i ri, mall i
mitur, mall i paqetuar, mall që s“vdes përjetë, mall i parë që hesht e vdes në qetësi
etc.
Dorul - sentiment evocat insistent în creaţia lui Poradeci - ilustrează un aspect
al vieţii afective a poetului, şi, se pare, aspectul cel mai complex.
Caracterul agresiv, arzător, mistuitor, devastator al dorului, este controlat şi
stăpânit de poet prin poezie, creaţie, lucru pe care l-am constatat şi la Asdren. Omul
L. Poradeci este salvat de poetul L. Poradeci; precum eruditul francez Michel Foucault
avea să afirme: “unde există opera nu există nebunia“. Poezia temperează efectele
dorului. Dacă poezia aparţine planului estetic, dorul aparţine celui ontologic. Poezia
devine mijlocul conversiunii onticului în estetic, proces ce diminuează tensiunea
cauzată de dor. Ea este, de altfel, locul unde se petrece această descărcare magică.
Se pot evidenţia relaţii esenţiale între Dor şi poezie: dorul este o stare de spirit ce
alimentează poezia sau esteticul.
Urmărind toate ipostazele şi atributele dorului, vedem că acesta apare ca
având când origine pământească -poetul prezentându-l ca pe un obiect concret-,
când tipare zeieşti, când muribund, când etern, când ca stăpânitor, când fără noimă,
când zbuciumând cu vuiet, când fierbinte şi când stins.
Atunci când dorul ia forma unui obiect sfânt, presupune şi înălţare şi purificare
sufletească, o creştere şi luminare, având simultan un conţinut profund “kuptim i
thellë i mallit tonë“ (conţinut adânc al dorului nostru).
Spaţiul cucerit de dor este infinit. În sintagme dorul se prezintă în mod
hiperbolic: posi det (precum marea), si shkretëtirë (ca deşertul), që len nga perëndon
(ce răsare unde apune).
Pornind de la acest sistem de imagini care ne pune în faţă structura trăirii
acestui sentiment la poet, de altfel structură transmisă şi la receptor, dorul în poezia
lui L.Poradeci rezultă ca fiind cel mai complex, fluid şi impalpabil sentiment. Cu toate
tentativele de a-i atribui sentimentului tipare fizice (mare, greu, uşor, fierbinte,
posomorât, fărâmiţat), încercări poate subconştiente pentru a-i da dorului trăsături
concrete, pentru a-l stăpâni, sau pentru a dovedi neputinţa cuvântului, în mod
paradoxal el rămâne fără formă sau multiform în acelaşi timp.
Cu toate încercările noastre pentru prezentarea sentimentului dorului într-un
sistem întreg, sistem care cuprinde mai toate ipostazele şi sensurile existente în
textul poetic, nuanţările semantice şi alte semnificaţii în plus ale cuvântului dor vor fi
clarificate într-un context îngust deoarece acest sentiment este legat de un grup de
sentimente şi idei în fiecare poem aparte în care textul generează noi valori
semantice. La L. Poradeci este greu de găsit acelaşi sens în câteva poezii, câteodată
şi în aceeaşi poezie. Acest lucru constituie un argument de bază în susţinerea ideii că
dorul şi sentimentul ca atare depăşesc de câteva ori conceptul respectiv tradiţional
fie şi al poeziei orale şi culte anterioare. Tiparele fizice prin care poetul îşi
înveşmântează dorul îl fac cu atât mai mult complicat şi indefinibil.

1
1
4
 d) Malli / Dorul şi poezia română
Criticii operei poetice a lui L. Poradeci, în majoritate, au vorbit despre o
influenţă dinspre poezia românească. Pentru cercetarea acestei probleme găsim de
cuviinţă să menţionăm câteva caracteristici ale poeziei româneşti, dar mai ales
autorii care ar fi putut jucat un rol important în formarea poetului albanez. Mai înainte
subliniem faptul că însuşi L. Poradeci, în ipostaza de cercetător, în teza de doctorat
despre Eminescu, şi prof. E.Çabej în studiul său despre folclorul balcanic, acceptă că
sentimentul dorului este unul dominant în cântecul popular românesc şi cu o
frecvenţă mai mare decât în poezia orală albaneză. De altfel, un număr mare de
cercetători români şi străini afirmă acelaşi lucru. Câteva studii au abordat problema
pe plan comparativ. Studiul cercetătoarei Elena Bălan-Osiac, studiu la care ne-am
referit de câteva ori în acest eseu, abordează acest sentiment în poezia română,
spaniolă şi portugheză. O asemenea privire face şi A. Plasari în studiul “Dorul în
poezia albaneză, română etc."
Preocuparea noastră se va concentra de data aceasta asupra sentimentului
dorului în poezia lui L. Poradeci, observând mai întâi posibilele influenţe de la M.
Eminescu. Ce loc ocupă sentimentul dorului la nivelul metatextului în universul poetic
eminescian, în ce ipostaze apare dorul în ţesutul poetic, ce semnificaţii comportă
dorul în acest sistem poetic şi dacă el constituie un element substanţial în semantica
generală.
Conform părerii multor poeţi şi cercetători români, dorul face parte din esenţa
psihologică şi spirituală a poporului român, face parte din soarta lui ca o
predestinare, din temelia existenţei şi tipologiei sale. Pentru Eminescu, patria poartă
un veşmânt specific şi propriu - dorul, idee redată prin sintagma emblematică: ţara
mea de dor.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

|ara mea de glorii, ţara mea de dor.

Cu un caracter complex, bogat în sensuri şi nuanţe, plin de contradicţii şi uniri

de seme opuse, cu un conţinut sintetic şi analitic în acelaşi timp se prezintă cuvântul
dor la Eminescu, aşa cum l-am întâlnit şi la Poradeci.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi

Suferinţă tu, dureros de dulce...

Într-un amplu studiu Edgar Papu observa că starea de solitudine nostalgică

este definită cu ajutorul adjectivelor, chiar dacă acestea fac parte din sfere
semantice totalmente diferite (dureros - dulce). “Nimeni ca Eminescu n-a ilustrat cu
atâta precizie a simţirii şi a expresiei cele două însuşiri totodată opuse şi contopite
ale dorului... Două stări contradictorii, delectarea clipei şi ruperea potenţială, bunul
rămas de la acea clipă, se contopesc într-o unică trăire. Altfel spus, dulcele se
contopeşte cu jalea, într-o uriaşă dilatare a simţirii, când inima creşte de un anumit
fel al dorului“ ...Dorul anulează pustiul lăuntric prin plinul aspiraţiei şi temperează
hybris-ul arhiplenitudinii, prin conştiinţa de caducitate a acelui hybris. Funcţiunea sa
dătătoare de echilibru nu rezultă dintr-o împlinire... ci din faptul de a abate şi de a
preschimba într-o stare suportabilă o criză acută, fie a golului radical, fie dimpotrivă,
a excesului neîncăpător. Tocmai prin această suprimare a unei vehemenţe
destructive în simţire dorul este dulce. Dar prin faptul că nu atinge totuşi o împlinire
187
propriu-zisă, împlinire către care încă aspiră şi tânjeşte, el mai este şi dureros“
Cercetătorul albanez V.Bala, într-un studiu aprofundat despre relaţiile literare
albanezo-române, face o comparaţie între poezia lui Eminescu şi cea lui Poradeci.
187 Edgar Papu,Poezia lui Eminescu, Bucure=ti, Editura Minerva 1971, pag.109

1
1
5
Luând ca exemplu poemul “Dansul stelelor“ al lui Poradeci, acest autor afirmă:
“Observăm ideea mişcării eterne şi a dragostei ce veşnic menţine aprinse stelele
care se urmăresc reciproc şi strălucesc în spaţiile nemărginite. Poradeci scrie:

Stelele aprinse ca tăciunii

Se învârtesc perechi-perechi,
Din nimic s-au născut
Pline de viaţă şi dor fierbinte.

(Dansul stelelor)

Elementul comun este dorul care menţine stelele aprinse într-o mişcare
eternă şi le dă puterea strălucirii. De asemenea, observăm ideea naşterii stelei din
haos noţiune care la Poradeci este exprimat prin mosgjëje “neant”(n.n), respectiv la
188
Eminescu haos.“
Dorul la Poradeci este structurat prin unirea elementelor opuse vuajtje-
ëmbëlsi (suferinţă-dulceaţă), dhimbje-gas (durere-bucurie), helm-gas (amar-bucurie),
lumturi-mjerim (fericire-disperare), prin lumină şi umbră care îţi creează o percepere
integrală a textului poetic, similară cu cea eminesciană.
La Eminescu, ca şi la Poradeci întâlnim poezii în care dorul este legat de
vârsta copilăriei, de imaginile idilice ale unei iubiri pure care îţi rămâne în amintire.

O rămâi rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult !
Ale tale doruri toate
Numai eu ştiu să le ascult.
(O rămâi)

În poezia eminesciană dorul apare ca motiv al singurătăţii şi al aflării departe

de patrie, ipostază întâlnită şi la Poradeci. Romanticul român, aflat la studii în
străinătate, este copleşit de un dor nemărginit. În această postură el percepe
lucrurile altfel, vede şi aude lucruri pe care nativii nu le vor percepe niciodată. Poezia
de nostalgie este prin excelenţă o poezie cu mare întindere la popoare, în limbi şi
timpuri diferite. Victor Hugo considera exilul un soi de lungă insomnie, foarte mulţi
poeţi ai lumii au folosit această insomnie pentru a o converti în opere de artă, însă
poezia romanticului român şi a postromanticului albanez, referitor la oglindirea
acestui sentiment, se sprijină pe extinsa gamă semantică posedată de cuvintele
“dor” / “mall” în aceste două limbi.

Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i răzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere,

Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâire,
E sufletul-mi, ce arde de dor nemărginit.

Dorul eminescian apare într-un şir de ipostaze, formând o paradigmă

completă. Ca un cuvânt-cheie la nivelul orizontal şi vertical al textului, dorul căpătă
sensul direct şi metaforic al durerii poetului, şi se va preschimba într-un semn
metafizic, apoi într-un univers liric. Poetul român, asemeni multor poeţi europeni, va
“cutreiera“ între melancolia trecutului şi viziunea viitorului, dar pare a fi orientat mai
mult spre trecut - dragostea pierdută din trecut dobândeşte nuanţe semantice
datorită polivalenţei cuvântului “dor”: mai am un singur dor, De dorul lui şi inima / Şi

188 Vehbi Bala, Lidhjet letrare shqiptaro - rumune,... pag.29.

1
1
6
sufletu-i se umple, A dorului tărie / Cuvinte dă duioaselor mistere, Tot astfel când al
nostru dor / Pieri în noapte adâncă / Lumina stinsului amor / Ne urmăreşte încă,
Sufletu-mi nemângâiet / îndulcind cu dor de moarte, O oră să fi fost amici / Să ne
iubim cu dor / S-ascult de glasul gurii mici / o oră şi să mor, Căci scris a fost ca viaţa
ta / De doru-i să nu-ncapă, O de luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte, Ea
cu dorul tău demoniac va vorbi călugăreşte, Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea
ne scoate, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit, Şi când inima ne creşte de un
dor, de-o dulce jale, Şi-ncepu încet să sune / Fermecat şi dureros / Inima- creşte de
dorul / Al străinului frumos, Dusă de pustie gânduri / Şi de un dor fără de nume.
V.Bala, în studiul său asupra paralelismului dintre opera lui Eminescu şi cea a
luiPoradeci, ne va releva o ipostază comună legată de sentimentul dorului: “Motivul
despărţirii poetului de iubită sau a voinicului de frumoasa sa, este un motiv reluat de
câteva ori în lirica eminesciană. Dorul şi durerea plecării le întâlnim, de exemplu, în
poezia Departe sunt de tine...,unde citim:

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,

Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc...
..................................................................
O ! glasul amintirii rămâie pururi mut...

Acelaşi lucru îl observăm şi la Poradeci în poezia Rri me shëndet (Rămâi cu

bine):

Që sot një vend i huaj më ka thirrur pas:

Venite, motër, buzën, e mos e bëj me gas.
..................................................................
O, pse kaq ëndr’e bukur më s’lumtërovi dot!

De astăzi o ţară străină m-a chemat să mă întorc înapoi:

Întristează-te, iubito, nu te bucura.
.......................................................
O, de ce cu visul atât de frumos nu m-ai fericit.

În afara motivului, aceste două poezii au în comun versul de 7 silabe dublat,

189
rima şi exclamaţia O...“
Analizând sentimentul dorului şi structurile lingvistice în care dorul apare în
textul poetic eminescian, se poate lesne observa un paralelism cu ipostazele,
sintagmele şi formulele poetice din poezia lui Poradeci. Aceste paralele, înainte de
toate, converg către acelaşi sentiment şi sunt legate de exil, de solitudine nostalgică,
introducâdu-i pe ambii poeţi în stări neliniştite şi disperate, revoltă, până la solitudine
existenţială. Ambii poeţi au fost ataşaţi de ţara lor, de natura şi peisajul natal, lucru
ce a sugerat o manieră similară de abordare a acestei teme. La cei doi poeţi poezia
este extrem de complexă, deoarece ea trece prin filtrul filozofic, fiind împletită cu
meditaţii asupra fiinţei umane, dragostei, naturii etc. Împrejurările de formare
intelectuală şi artistică a lor, deşi în perioade istorice diferite şi spaţii literar-artistice
diferite, cunoaşterea filozofiei hindusă, a celei clasice germane, studiile în ţările
germanice, afinităţile între culturile balcanice au impus, desigur, un suflu şi un mod
de gândire poetică asemănătoare. Vom considera ca o ultimă coincidenţă soarta lor
similară.
Cercetătorul V.Bala, încercând să explice aceste două fenomene paralele ne
dă un argument substanţial în studiul menţionat mai sus: “ Pentru crearea poeziilor
intime şi ale naturii, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi George Coşbuc s-au bazat
pe lirica poporului lor. Însă, cum am menţionat şi în altă ordine de idei, lirica orală a
poporului albanez şi lirica orală a poporului român au multe paralele şi concordanţe.

189 Vehbi Bala, ibidem...pag. 28.

1
1
7
Aceasta trebuie considerată încă de la început motivul asemănării liricii intime lui L.
Poradeci cu cea a lui Eminescu, Alecsandri şi Coşbuc. Dar, Lasgush a fost în mod
190
direct influenţat de aceşti fermecători cântăreţi români ai dragostei şi naturii.“ Din
cadrul general al poeziei româneşti putem aduce câteva exemple din autori români a
căror influenţă este simţită în vocabularul poetic al lui Poradeci. Aceşti poeţi sugeraţi
de M. Kuteli sunt Vasile Alecsandri şi George Coşbuc.
Vasile Alecsandri, cu ocazia plecării în Franţa, unde a stat un timp îndelungat,
scrie câteva poeme de rămas bun: Adio Moldova, Patria etc. Dubla ipostazare a
emigrării: ca evadare - şi ca naştere a unui sentiment puternic de identitate etnică,
este reflectată în poezie prin sentimentul dorului de patrie:

Din umbra deasă-a norului

Întins pe ţări străine,
Cu aripele dorului
Voios revin la tine.

În alte poezii, plin de jale şi tristeţe, V. Alecsandri cheamă dorul ca să-i vină în
ajutor, acesta fiind considerat singurul remediu care îl poate salva. Dar când este
vorba de pierderea definitivă a iubitei însuşi dorul devine neputincios, inutil, deoarece
nu mai este capabil să aline durerea.

O blândă, mult duioasă şi tainică lumină !

În veci printre steluţe te caută al meu dor,
Şi-adeseori la tine, când noaptea e senină.

Absenţa iubitei, absenţă într-un timp neprecizat, pricinuieşte poetului

suferinţă fără de leac. Singura care îl poate salva este iubita. În multe situaţii eroul
liric este în căutare permanentă.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă...

Şi doru-mi nu s-alină, şi jelea mea adâncă,
Ca trista veşnicie e fără de trecut !

Dorul la Alecsandri, la fel ca în întreaga poezie românească, dar şi la Poradeci,

produce plânsul ca urmare a durerii şi disperării, a căutării insistente, a drumului, a
absenţei ca gol sufletesc când iubita sau iubitul e departe, stări ce generează de la
sine nostalgie şi durere.

Ah ! mi-e dor, mi-e dor de tine,

Îngeraş cu dulci lumine.
Ah ! mi-e dor să plâng de jale,
Tot privind în a ta cale.
Dorul arde ca un soare
A juniei dulce floare !
Dorul stinge, vestejeşte
Inima ce iubeşte.

În sus-menţionata poezie, aşa cum observa E.B.Osiac: “ Pentru Vasile

Alecsandri sintagma «mi-e dor de tine» pare a spune mai mult decât orice altă
dovadă de dragoste şi exprimă toată suferinţa unui om care aşteaptă cu dor clipa
191
când va revedea iubita.“
Coşbuc, alt evocator asiduu al dorului, îl vede într-un rând, idilic: “Numai
dorul mai colindă,/ Dorul tânăr şi pribeag”, altădată ajungând o sfâşietoare stare, ca
190 ibidem. pag.30.
191 Elena B[lan- Osiac, op. cit. pag.130

1
1
8
aceea a lui Ion din Scrisoarea de la Muselim Selo, în care acesta strigă, înăbuşit şi
elementar: “Aşa mi-e dor de-acasă”. Într-o poezie patriotică a lui George Coşbuc,
iubirea pentru familie a unui soldat rănit în război este împletită cu dorul pentru
patrie:

Mă doare în piept, dar nu să ţip,

Şi aşa mi-e dor de acasă
Şi aş vrea să plec...

Revenind din nou la paralelismul Eminescu-Poradeci constatăm că

singurătatea şi atracţia către natură, elementele comune ale peisajului, locul unde se
naşte acest dor comun - codrul, pădurea, lacul, stelele - formează deseori cadrul în
care ambii poeţi abordează probleme fundamentale ale ontologiei.
Dar, comparaţia ipostazelor “dorului” la cei doi poeţi relevă în acelaşi timp
specificul şi originalitatea fiecăruia. Aşadar, putem spune că L. Poradeci tinde redarea
în plan universal o unei definiţii propră, atotcuprinzătoare, a sentimentului dorului.
Desigur, o diferenţiere se poate face în cadrul curentului literar căruia îi
aparţineau. Dacă Eminescu este considerat ca ultimul romantic european, Poradeci
este, fără îndoială, un postromantic, de aceea poezia sa este mai modernă şi mai
complexă şi, prin urmare, mai dificil de interpretat. Cercetătorul Rexhep Qosja va
aprecia astfel creaţia sa poetică: “...simte ca un romantic, gândeşte în mod clasicist,
este singuratic şi ermetic sufleteşte ca un simbolist, atent şi meticulos în privinţa
192
formei versului ca un parnasian. Este eclectic şi original în orice aspect.“ Iar
criticul canadian Robert Elsie, renumit cercetător al literaturii albaneze, avea să-l
definească: “copil eclectic al vremii, Poradeci a fost şi rămâne unul dintre
193
paradoxurile literaturii europene sud-estice.“
În acest sens putem constata faptul că şi sentimentul dorului, precum şi
conotaţiile cuvântului sunt mai bogate, mai complicate, mai ermetice la Poradeci.
Ar fi inacceptabil să le considerăm ca două universuri total paralele. Poziţia lor
paralelă şi independentă aparţine câmpului valorilor, aportului colosal adus culturii
fiecărui popor şi culturii europene. Concordanţele în opera lor sunt concordanţe de
contact.
O dihotomie ce provoacă şi readuce dorul este raportul uitare - amintire.
Datorită acestui mecanism revine în actualitate trecutul, acea parte scumpă a vieţii,
sunt reînviate cu o altă intensitate urme şi semne rămase în subconştientul omului.
În imaginile poetice ale poeţilor albanezi şi români, la început a fost fericirea, a urmat
apoi amintirea dureroasă a ei, iar pentru a reveni la ea este nevoie de uitare.
Desigur, uitarea în sine nu rezolvă lucrurile, ci doar le amână, le diminuează doar
intensitatea, rămânând de fapt o beţie a spiritului, pentru că amintirea este
permanentă şi inevitabilă. Reminiscenţele care vin în forma valurilor asociative, când
din copilăria îndepărtată, când din anumite vremuri, când din vremuri încă netrăite,
copleşesc spiritul uman, întristându-l sau consolându-l, dăruind-i o bucurie discretă şi
intimă sau cufundându-l în melancolie, creând, aşadar, o confuzie a timpurilor
convenţionale, unde trecutul face parte din prezent, iar prezentul din viitor. După un
mecanism subtil ce ţine mai mult de subconştientul-inconştient, memoria ca funcţie
afectivă, în sensul descoperit de Bergson în secolul nostru, face necunoscutul ce
rămâne în urma uitării cunoscut, dar nu ca refulare, nici ca reconstituire fidelă a ceea
“ce a fost“, ci în mod creator în aşa fel încât acesta dobândeşte o nouă conturare, o
altă apreciere şi întindere. Această memorie afectivă este provocată şi regenerată de
dor, sau dorul rămâne consecinţa memoriei afective. Memoria afectivă are nevoie de
a fi salvată, lucru pe care îl poate face doar dorul. De aceea, dorul nu poate fi un
simplu sentiment orizontal, ci şi un mecanism psihologic complicat şi fertil. Trecutul,
aparţinând sferei afective, rămâne un depozit preţios al amintirilor. Acest depozit de
192 Rexhep Qosja, Dialogje me shkrimtarë, Rilindja,Prishtinë, 1979, pag 144.
193 Robert Elsie, op. cit. pag. 318.

1
1
9
amintiri emotive, însă, aşteaptă semne ca să se trezească, să se reactivizeze, să se
elibereze. Din acest motiv, poeţii îşi cheamă şi caută iubitele, apropiaţii, obiectele ce
le lipsesc etc. Dar, numai uitarea parţială este creativă şi dorul se naşte chiar în zona
unde uitarea este parţială şi drept consecinţă a lui sunt create opere poetice. Dacă
trecutul ar fi uitat în totalitate ar însemna să nu mai ai viitor. Aşa cum am precizat şi
altă dată, această “formulare“ a timpului este cea a dorului ca sentiment complex
cuprinzând dorinţa nostalgică cu bucuria viitorului.
Cu toate încercările de a da o definiţie sentimentului dorului în poezia
românească, această definiţie va rămâne incompletă, precum aveau să constate
înşişi cercetătorii români. Sentimentul solitudinii, nostalgia-dor a determinat spiritul
uman încă din vremuri străvechi şi în orice epocă personalităţi creatoare s-au străduit
să-l definească într-o formă sau în alta. E.B.Osiac îşi exprimă părerea în studiul său:
“Problema definirii dorului nici astăzi nu este pe deplin elucidată, în ciuda
nenumăratelor încercări şi a contribuţiei unor savanţi de renume şi a unor talentaţi
poeţi. Polisemia termenului indică o varietate de stări practic intraductibile. Aceasta
pentru că el nu exprimă o realitate sufletească statică, conturată definitiv, odată
pentru totdeauna şi nu se manifestă uniform la toţi indivizii, ci, dimpotrivă, ea este o
stare sufletească în continuă devenire, diversificare şi nuanţare, în funcţie de
momentul istoric, de structura psihică a fiecărei individualităţi în parte şi de
194
capacitatea acestora de a o transfigura artistic.“

3) Dorul în textul kutelian

M. Kuteli, precum am menţionat când am vorbit despre viaţa şi opera sa, este
al treilea scriitor care a trăit o parte a vieţii şi a scris în România. Un aspect al
personalităţii sale poliedrice a fost şi poezia, aceasta, însă, neatingând nivelul şi
performanţa poeziei lui Poradeci şi Asdren, în timp ce întreaga creaţie în proză l-a
aşezat în fruntea prozatorilor albanezi. Această parte a creaţiei intră în perfectă
corelaţie ideatică, figurativă şi stilistică cu întreaga creaţie literară a sa prin acelaşi
suflu şi spaţiu spiritual.
Din această corelaţie face parte şi proiectarea şi abordarea sentimenului
dorului, în afară de alte componente legate de structura spirituală, de aceleaşi surse
culturale, de originea din acelaşi leagăn geografic -balcanic, de contactele şi
comunicarea reciprocă.
Un tipar specific în ceea ce priveşte sentimentul dorului în opera lui Kuteli este
întinderera lui în întreaga operă: proză şi poezie. Dar putem spune că acest
sentiment nu îşi are aceeaşi însemnătate ca la cei doi poeţi care au scris doar poezie
şi sunt consideraţi poeţi lirici. Poezia în genere presupune îndeosebi prezenţa dorului,
mai ales aceea lirică, deoarece aceasta este strâns legată de sfera sentimentelor.
Fiind mai condensată datorită structurii sale, poezia păstrează în esenţă ceva din dor
în procesul uitare-amintire. Pentru reînvierea amintirilor şi evocarea stărilor de
odinioară sau pentru conturarea viitorului este necesară prezenţa dorului.
Ipostaza în care “dorul” acoperă şi poezia şi proza lui Kuteli este aceea a
emigrării sau exilului. Trăind în România (1928-1942), Kuteli a avut aceleaşi
probleme ca şi alţi scriitori exilaţi, în sensul că a păstrat o cale de comunicare cu
propria cultură, simţindu-se ca şi ceilalţi scriitori dependent de ea, cu sau fără voia
lui. Kuteli a încercat să scrie şi în româneşte, fără să ajungă se devină un bicultural,
rămânând sub influenţa şi în slujba culturii albaneze. Limba este lăcaşul fiinţei - a
spus Heidegger. Să ieşi din limba ta şi să intri într-o altă limbă înseamnă să te simţi
profund un emigrat. Deşi această parte a literaturii albaneze care a constituit obiectul
eseului nostru este scrisă în exil, ea a atins cele mai înalte cote în literatura naţională
din toate timpurile.

194 Elena B[lan - Osiac, op. cit. pag 120-121.

1
2
0
 Retrăind îndepărtarea fizică şi sufletească de ţara natală, scriitorul simte
singurătatea, nostalgia trecutului, nesiguranţa, va retrăi deosebirile dintre ţara
exilului şi ţara sa - aceste noi împrejurări fiind prielnice în descoperirea realităţii
scriitorului. Exilul pentru M. Kuteli se preschimbă într-o oglindă unde poetul, dar mai
ales prozatorul, se va cunoaşte mai clar. Prin intermediul unui lanţ de amintiri va
vedea şi-şi va simţi puternic ţara de origine.
În poezile lirice ale lui Kuteli, asemeni lui Asdren şi Poradeci, semnalăm notele
de singurătate, de nostalgie, de tristeţe şi jale care câteodată devin inexplicabile.
Singurătatea existenţială şi nostalgia îl pun pe poet într-o criză metafizică, într-o
profundă suferinţă şi meditaţie asupra vieţii, morţii, dragostei.

Do të pëshpëritë era ndaj mbrëmje si nj’herë,

prej valësh do ngrihet si sot,
me iskra prej bryme do mbuloj’mermerë
dhe bota do jetë si ish qëmot.

Si nesër do shtrihet lëndina për mbi varr,

Valë-dheu do zenë t’palosen ngadalë,
do endë parëvera e lule e bar,
dhe zile do rrëshqasin që prej male.

Do qeshë dielli në qoshen e një reje,

do thajë lotët mbi lulet e qershisë,
larg, mbytur do ndjehet gjëmim’i një rrufeje,
përmbi mal do hapet brez’i Perëndisë.

Do shtrojë dhe dimri qilim të argjendtë,

mbi plloçën e tretur, mbi kryqn’e anuar,
Do rritet harrimi me dherin e rëndë
dhe unë do fle, ty duke t’ëndërruar...
(Si nesër...)

(Va şopti ca altădată vântul în amurg,

din valuri ca şi azi se va stârni.
Scântei de brumă înveli-vor lespedea mea
şi lumea cea de totdeauna va fi.

Iar mâine pajiştea va cuceri mormântul.

Straturi de pământ se vor depune încet,
va ţese primăvara flori şi iarbă,
clinchet de clopoţel va coborî din munte.

Va zâmbi soarele în colţul unui nor,

vor usca lacrimile pe flori de cireş,
înnăbuşit se va auzi un tunet de fulger,
Ş-apoi, peste munte, va ieşi curcubeul.

Va aşterne şi iarna covoru-i de argint,

pe piatra rasă, pe crucea-nclinată,
Va creşte uitarea pe greul pământ
iar eu voi dormi, pe tine visând...
(Ca mâine...)

Viaţa îşi urmează cursul ca ieri, ca mâine. Peisajul cu luna, cu soarele, cu

tunetele, cu florile de cireş şi zăpadă pulsează la fel. Uitarea este identificată în text
cu ţărâna, greutatea mare a pământului se află în paralel cu uitarea. Uitarea face

1
2
1
parte din universul morţii. În poezie stăpâneşte o tăcere funebră, o disperare adânc
umană. În viziunea poetică kuteliană, moartea intră şi ea în normal. Prin semnele
lingvistice din text observăm trecerea în natură a celor patru anotimpuri descrise prin
fraze extrem de plastice, pline de magie şi eleganţă care pregătesc despărţirea
tragică de natură. Natura, prin ciclul etern, îşi urmează drumul , în timp ce viaţa
umană se întrerupe. Eroul liric îşi caută o moarte dulce prin oniric, iar dragostea
depăşeşte graniţele vieţii şi morţii. Numai ultimul vers, relevând ipostaza umană,
activează sentimentul dorului care poate recupera dorinţa de a trăi şi nostalgia de
dragoste prin intermediul visului. Fără lamentaţii, poetul abordează moartea în mod
firesc, ea este de fapt somnul împodobit de visul cu iubita. Dorul pentru viaţă atinge
toate nivelele textului, regretul legat de viaţă, e, de fapt regretul dragoste.
Dragostea, ne spune Kuteli în poezia lui, ne face să credem că nu suntem morţi,
pentru că avem privilegiul de a cuceri un spaţiu al fericirii.
În postura de exilat, într-o criză existenţială, poetul este copleşit de frica
morţii într-o ţară străină, considerând-o ca o anomalie dramatică. El se simte în afara
“universului“ lui şi ţara străină i se pare ostilă. Întrebarea po të vdes në dhe të huaj îl
răneşte sufleteşte, îi întruchipează o serie de elemente care îl ţin legat de ţara lui şi
care reprezintă esenţa fiinţei.: grusht nga toka (pumn de ţărână), baltă nga
mëmëdheu që mund të shuajë mallet (ţărână din patria-mi care poate potoli
dorurile), zemra (inima), nëna (mama) etc. Viaţa exilatului poate fi schimbată uşor cu
moartea, aceasta fiind concepută ca sfârşitul suferinţelor cauzate de exil.
Dreptul de a muri în ţara natală ca motiv literar este evocat în cursul secolelor
de mulţi poeţi, aflaţi în postura de exilaţi, ca formă extremă a ideii îndepărtării de
ţară. În istoria literaturii universale, faptul de a te simţi mort printre vii în
împrejurările exilului sau dorinţa de a muri în ţara natală le vom observa încă de la
Ovidiu. Pedepsit cu renegarea şi alungat la extremitatea orientală a Imperiului
Roman, pe coasta Mării Negre, în vechea cetate Tomis, Ovidiu se va exprima astfel în
Scrisorile din exil:

Să-şi mai aducă-aminte, să-ntrebe cum o duc

195
Să-i spui că sunt în viaţă, dar mort sunt între oameni...
sau:

În plin să-i meargă toate, Cezarul să se-mpace

196
Şi voie el să-mi dea în ţara mea să mor.

Să urmărim proiectarea poetică a celor două sentimente la M. Kuteli:

Po të vdes në dhe të huaj

-shortë mërgimtari-
të ma bëni varrin tim
ku do bje së pari.

....................................

Se jo baltë e vendit tonë

mallet do m’i shuaj,
s’do më duket fort i rëndë,
oh, ky dhe i huaj.
(Po të vdes në dhe të huaj)

(Dacă mor în ţară străină

-soartă de emigrant-
195. Ovidiu, Scrisori din exil, ESPLA, 1957, Cartea I - a, versurile 15 -19, pag 33.
196 ibidem. pag. 33

1
2
2
 să-mi faceţi mormântul
unde am să cad.

Acest pământ al ţării mele

dorurile îmi va stinge,
nu o să-mi pară atât de grea
oh, ţărâna străină.)
(De mor în ţară străină)

Dorurile exilatului pot fi potolite numai de pământul ţării lui, dorinţele

arzătoare ale vieţii ce rămân neîmplinite din cauza morţii pot fi potolite numai de un
pumn de ţărână din ţara natală, aşadar şi ţărâna străină nu o să-i pară grea.
Este de remarcat faptul că la acest autor apare forma pluralului - “malle”
(doruri), pentru că pluralul lui “mall” nu se foloseşte în mod uzual în limba albaneză,
nici măcar în limbajul poetic. Poate fi explicat acest lucru prin influenţa poeziei
române unde pluralul doruri este deosebit de frecvent sau este o regăsire personală
poetică a lui Kuteli. Menţionăm acest fapt pentru că forma pluralului lui “mall” nu o
găsim nici la Asdren şi nici la Poradeci, doar undeva în poezia orală arbăreşă.
Probabil, cândva se folosea şi pluralul malle (doruri) în limba albaneză sau cel puţin în
creaţia populară, forma dispărând între timp. Totuşi tindem să bănuim o posibilă
influenţă a poezie româneşti.
Dorul la Kuteli este şi dragoste, sens întâlnit la Asdren şi Poradeci. Acest
sentiment frământă fiinţa umană, deoarece dragostea arde, mistuie, este
rememorată cu jale. Următoarele versuri, prin imagini asemănătoare poeziei orale
din sudul Albaniei, sau ca stilizare a acestora, redau o întruchipare a dorului erotic:

-moj e bardha si dëborë...

Tunde, trim, o tunde,
kindin e fustanesë,
mëngën e çepkenesë-
për ballësedefenë.
Më zëntë mall i saj.
ta kujtosh me kupë e vaj...
Malli i saj që përvëlon e të shtrydh, të bën limon...
(Balada e pyllit të gështënjave)
(-Măi, fato cu feţişoara albă...
Vântură, voinicule, vântură,
Poalele fustanelei,
Pentru cea cu fruntea de sidef.
Cuprinde-m-ar dorul de ea
Să mi-o amintesc cu jale...
Dorul ei care te arde
Şi îţi frânge inima...)
(Balada pădurii de castani)

Din grupul sentimentelor care însoţesc dorul, precum am remarcat în cazul

autorilor studiaţi în paginile acestei lucrări, face parte şi înstrăinarea. Poetul scrie
pentru a micşora cât de cât durerea cauzată de nerăbdarea întâlnirii cu iubita.
Intensitatea sentimentului îl face să se simtă străin faţă de el însuşi, faţă de ţara lui -
orice împrejurare care n-are legătură cu dragostea obsesivă devine ostilă. Dorul
arzător pentru iubită generează înstrăinare.

Më di a nuk më di se qaj,
më di a nuk më di se vuaj
në orët e thella të natës,
nga vendi i lemjes i huaj.

1
2
3
 (Më di, a nuk më di...)

(Ştii sau nu ştii că plâng,

ştii sau nu ştii că sufăr
în orele târzii ale nopţii,
în ţara mea mă simt străin.)

(Ştii sau nu ştii...)

Dorul în poezia lui M. Kuteli apare în mai multe ipostaze, mai degrabă, în
poezia lirică de exil. Părăsind ţara de baştină, poetul devine extrem de emotiv faţă de
natură, descrierea ei ca un tablou real se preschimbă într-o imagine lirică, deoarece
peisajul desemnează o stare de spirit. Contemplaţia, descrierea peisajului, este
strâns legată de dispoziţia poetică. Kuteli transformă acest peisaj geografic şi etnic
sau un fenomen pur fizic într-o valoare sufletească. Devenind sensibil faţă de
despărţirea de natura ţării natale din cauza emigrării, durerea se amplifică cu dorul
copilăriei. Poetul exprimă o deosebită afecţiune pentru munţii înzăpeziţi, cer,
câmpiile în primăvară, gingăşia mâinilor fetei pe care mâine nu o să le mai vadă, nu o
să le mai mângâie, nu o să le mai cânte, nu o să le mai uite. Prin acest şir de
privaţiuni realizate lingvistic printr-o serie de negaţii, este provocată în mod progresiv
creşterea dorului:

Ah, këto male me dëborë,

që mbajnë qiellin atje la -
si nesër nuk do t’i gëzoj,
si nesër nuk do t’i kaptoj;

dhe këto fusha, ku pranvera

ka dershur grushte me stoli,
si nesër nuk do t’i kundroj,
si nesër nuk do t’i këndoj:

Dhe këtë dorë kaq të kriftë,

që më çmend e lumturon,
përjetë nuk do ta harroj,
sa do të rroj, sa do të rroj.

(Ah, aceşti munţi înzăpeziţi,

ce ţin pe umeri ceru--nalt
de mâine n-am să-i mai privesc,
de mâine n-am să-i mai străbat.

Şi acest plai pe care, darnic,

primăvara l-a împodobit,
de mâine nu am să-l mai văd,
de mâine nu am să-l mai cânt:
cum de mâine n-am să-i calc.

Şi mâna aceasta aşa de fragilă

ce mă înnebuneşte de fericire,
n-am s-o uit niciodată,
cât voi trăi, cât voi trăi.

1
2
4
 Putem spune în concluzie că la M. Kuteli nu întâlnim o paradigmă întreagă a
sentimentului şi cuvântului “dor”, relevată, de altfel, la Asdren şi Poradeci. Însă, fără
îndoială, el se încadrează în acelaşi grup cu ei. Opera poetică a lui Kuteli intră în
perfectă corelaţie de idei ce ţin de filozofie, de artă şi etică, cu opera celor doi mari
poeţi, spaţiul spiritual al inconştientului fiind acelaşi la cei trei poeţi. Postura socială şi
culturală asemănătoare şi, mai degrabă, aflarea pe aceeaşi “matrice stilistică” a lui
Asdren, Poradeci şi Kuteli vor impune un “dor” nemărginit, care va fi destinul comun
al vieţii şi operei lor.

4)Victor Eftimiu. Puncte de legtur

“Copii din lumea veche, bătrâni în ţară nouă...
Cu jumătăţi de suflet lăsate-n amândouă...”
Victor Eftimiu

În ianuarie 1889 se naşte la Boboştiţa (Albania), în apropiere de oraşul

Korça, V. Eftimiu. În 1897 se stabileşte la Bucureşti cu întreaga familie. Se stinge
din viaţă la 83 de ani, după 60 de ani de activitate literară. În istoria literaturii
române, V. Eftimiu este considerat scriitor român de origină albaneză. Astfel este
definit şi de către istoricii literaturii albaneze, întrucât întreaga sa operă a fost
scrisă în româneşte. Conform părerii specialiştilor, V. Eftimiu îşi ocupă un loc
meritoriu în istoria literaturii române în primul rând ca dramaturg, poezia sa
neputând să se ridice la nivelul poeziei reprezentative române. Deşi ne - am
propus ca în această lucrare să ne ocupăm în excluzivitate numai de cei mai mari
reprezentanţi ai poeziei literaturilor respective, urmărind sentimentul dorului pe
plan comparativ, cazul V. Eftimiu intră în atenţia noastră în calitatea de poet
albanez de limba română, ca un punct de legătură între literatura română şi cea
albaneză. Deşi nu a scris în albaneză, V. Eftimiu a purtat în el dragostea şi dorul
pentru ţara lui natală, înţelesul versurilor de mai sus fiind revelatoare în acest
sens. Ipostaza dihotomică - copii din lumea veche/bătrâni în ţara nouă/cu
jumătate de suflet-n amândouă -, desigur, îşi găseşte puncte comune cu starea
de spirit a celor trei poeţi albanezi. (Am considera această stare de spirit ca
“primordială” în creaţia lor!). Ataşat de limba şi ţara adoptivă, unde s-a format ca
scriitor şi om de cultură, Eftimiu va declara cu prilejul împlinirii vârstei de 75 de
ani: “Venit de copil din Munţii Pindului, abia la opt ani am început să învăţ
româneşte. M-am apropiat de această limbă cu smerenie, cu teamă. Mă simţeam
un oaspete care trebuie să se poarte cuviincios, să-i pătrundă tainele, să nu
greşească. Cel născut în sânul unui popor îşi poate permite familiarităţi,
îndrăzneli, îşi poate lua libertatea unui copil al casei. Copilul adoptat însă e dator
197
să fie mai supus, mai atent, mai respectuos decât celălat”.
Creaţia poetică a lui V. Eftimiu este voluminoasă: a scris aproximativ 200
000 de versuri, din care 1180 de sonete, fiind socotit “sonetistul nr.1 al literaturii
198
române”) .

197 Discursul scriitorului ]n fa\a Academiei Române, cu ocazia s[rb[toriri a 75 de ani.

196
N. Carandino, Dialog cu Victor Eftimiu =i monolog tot despre el, ]n Astra, anul VII, nr.11, noiembrie
1972, p. 6, 12.

198

1
2
5
 Urmărind segmentul nostru - sentimentul dorului - ne localizăm
la primul său volum Poemele singurătăţii, apărut în 1912, care ne oferă
materialul pe care l-am urmărit până acum. Trebuie menţionat de la bun început
că acest volum şi poezia sa în general n-au fost bine recepţionate. În a sa Istorie
a literaturii române, G. Călinescu, în capitolul Literatura eclectică, acordă un
spaţiu amplu dramaturgului, oprindu-se în treacăt asupra poetului: “ V. Eftimiu a
scris un mare număr de poezii, probabil sincere, în stil simbolist clasicizant,
declamatorii fără vigoare, feerice fără nuanţă, lipsite de personalitate, ca o
199
fabricaţie în serie” În aprecierea poeziei sale a predominat mult timp linia
trasată de G. Călinescu. De altfel, Dumitru Micu defineşte astfel tiparele liricii
sale de început de secol: “ Producându-se în toate genurile, scriitorul s-a realizat
îndeosebi în poezie şi în teatru, domenii în care de altminteri a şi perseverat. În
lirică, V. Eftimiu este la început un romantic vag, influenţat de simbolism şi care
se exprimă în tipare parnasiene. Cu timpul se va integra tot mai mult în
parnasianism. Întâiul volum, Poemele singurătăţii, reţine interesul mai ales prin
200
creaţia de atmosferă, prin reverie...”
Este tocmai acest volum care, aşa cum au semnalat şi cercetătorii , se
află sub semnul dorului, reveriei, singurătăţii, nostalgiei erotice, melancoliei.
Acest volum a trezit reacţii contradictorii, şi chiar negative, dure. N. Iorga afirmă
că în Poemele singurătăţi a întâlnit o poezie lipsită de “sinceritate”. “ Volumul de
azi m-a ajutat să judec... Pentru că o literatură, o poezie fără sinceritate e
201
nerespirabilă pentru un om sănătos...” Aceleaşi rezerve le - a avut faţă de
Poemele singurătăţi şi Ovid Densusianu, care îI reproşa “sărăcia şi banalitatea
motivelor de inspiraţie” şi “lipsa completă de personalitate”, explicând prin
versuri citate modele imitate: Alexandri, Eminescu, dar...mai ales Carol Scrob
ş.a.”. Ovid Densuşianu lua această atitudine în numele “poeziei noi”,
“simboliste”, patronate de el la Vieaţa nouă.
Însă, volumul de debut nu include numai astfel de poezii, dar şi poezii de
atmosferă şi reverie, de dor. Nu se poate vorbi de un simbolism propriu-zis în
lirica lui V. Eftimiu, fără să excludem elemente, expresioniste, inclusiv din
parnasianismul, când tănărul poet a cochetat cu toate curentele epocii.
“Eclectismul” poetului a împidicat cercetătorii să facă clasificări mai precise ale
poeziei sale. Poetul, sub semnul solitudinii, se integrează atmosferei
romantismului întârziat. Singurătatea lui Eftimiu nu e tragică, ci, mai degrabă,
este o stare care devine un pretext de confesiune, favorizând meditaţia. Dorul
erotic, destinul “pribeag”, splendorile naturii, tristeţea, melancolia, imnurile
creştine, devin motive poetice. Lumea din care a plecat spre România - aromânii,
albanezii s-au strămutat de-a lungul veacurilor încă din timpul domniei lui Mihai
Viteazul - lumea aceasta păstrătoare a elementelor traco-ilire, cu întreg
pitorescul ei, l-a urmărit pe V. Eftimiu, mai ales, în primele lui scrieri. “Lumea
copilăriei” din Boboştiţa natală, din care a plecat la vârsta de 8 ani, l-a însoţit ca
un balsam întăritor. În exil zilele “au fost pustii”, visele şi dorurile copilăriei “au
fost închise”, suspendate, nerealizate, pentru că viaţa a luat un alt curs în alte
meleaguri. Reîntoarcerea la acest moment al vieţii prin amintiri este marcată
prin semne ca “seara - era ca şi acum”, “Cu zări senine, înstelate deasupra apei
argentii...”. Semnele îl trimit pe poet în paradisul copilăriei, unde se construiesc
cele mai senine şi nevinovate visuri.

Demult, când am plecat de-acasă, era ca şi cum, o seară

199 G. C[linescu, Istoria literaturii române de la origini pân[ ]n prezent, Bucure=ti,
Funda\ia Regal[ pentru Literatur[ =i Art[, 1941, p.638.
200 Dumitru Micu, }nceput de secol. 1900-1916. Curente =i scriitori, (Bucure=ti), Editura
Minerva, 1970, p.50
201 N. Iorga, Doi poe\i (St.O. Iosif =i Victor Eftimiu), ]n Neamul românesc literar anul V, nr-ele 25-26, 7
iulie 1912, p. 386-387.

1
2
6
 Cu zări senine, înstelate deasupra apei argintii...
Trecut-au ani de-atuncea şi zile mi-au fost pustii,
Pe fruntea mea şi-a nins podoaba trudita vieţii primăvară,
Şi ’n inima atâtea doruri şi-atâtea visuri am închis,
Că mi-am uitat întâiul vis...

(Cântecul pribeagului)

Sentimentul dorului este asociat cu tristeţea şi melancolia - ca o

consecinţă a singurătăţii. Cuvântul “dor” cunoaşte aici valenţele semantice
proprii limbii române. De fapt, volumul Poemele singurătăţii, dincolo de
observaţiile făcute de cercetătorii români, a fost remarcat, ca singurul reuşit
printre volumele de început ale lui V. Eftimiu. Atmosferă onirică şi de dor, de
sentimente subtile faţă de copilărie şi de ţara sa natală sunt trăsăturile de bază
ale acestui volum:

O primăvară! Vino privighetorilor

Să le-ascultăm concertul în nai şi piculină...
Melancolia dulce a cântecului lor
Pe suflet ne va pune durerilor surdină...

Atâta dor de tine în pieptul meu s’a strâns,

Că ’n noaptea fermecată când îmi vei fi aproape,
Culcat pe mâna-ţi albă voi isbucni în plâns,-

(Atâta dor de tine...)

Dorul, plasat în această reţea de sentimente între melancolie şi dragoste,

apăsat de durere şi nostalgie deseori se asociază cu plânsul, asemeni poeziei
populare române şi albaneze. Într-o scenă onirică, “în noaptea fermecată” eroul
liric va “izbucni în plâns”. V. Eftimiu a experimentat de la primele volume de
versuri până la bătrâneţe toate “formele imaginare”, “toate ideile şi toate
atitudinile posibile” cum constatase E. Lovinescu, care îi reproşa totodată lui V.
Eftimiu că, în poezie, nu are “o personalitate diferenţiată”. Primul volum al său,
Poemele singurătăţii, poate fi considerat volumul unde sentimentul dorului,
singurătăţii, solitudinii nostalgice ocupă un loc central. Aici “dorul” poate fi
clasificat ca o dorinţă arzătoare, cu tentă erotică, acumulată în timp. Dincolo de
observaţile făcute de cercetători, încă de la apariţia volumului, caracterizându-l
ca “lipsit de sinceritate”, ca “nerespirabil”, “sărac şi banal în motivele de
inspiraţie” etc, avem părerea că reveria, atmosfera onirică şi de dor, de
sentimente subtile faţă de copilărie şi de ţara lui natală, nostalgia erotică,
singurătatea etc. îl fac singurul reuşit printre primele sale volume de debut.

1
2
7
 V. DORUL ÎN LITERATURA POSTBELICĂ ROMÂNĂ ŞI
ALBANEZĂ

În perioada următoare, sentimentul dorului şi folosirea cuvântului respectiv

“dor”/”mall” a fost şi este în continuare prezentă în literatura contemporană
română şi albaneză. Cuvântul a căpătat o frecvenţă destul de mare în poezia celor
două literaturi, folosirea termenului simţindu-se până şi în textele muzicii uşoare,
pop, rock, sau alte genuri muzicale. În toate manifestările sale, în general, este
exclusă satira şi ironia.
Ştefan Neniţescu, G. Călinescu, Al. Philippide, Aron Cotruş, Vladimir
Streinu, Zaharia Stancu, B. Fundoianu, Ilian Vesper, Mircea Streinul, George
Lesnea, Dan şi Emil Botta, (ultimul şi-a intitulat un volum de versuri Dor fără
saţiu), Al. Busuioceanu, Teofil Lianu, Petre Rezuşi, Yvonne Rossgnon, George
Uscătescu, Lucian Valea, Valeriu Ciobanu, Mihu Dragomir (vezi volumul postum,
“Dor”) A. E. Baconsky, Dragoşi, Vicol, Ion Brad, Nina Cassian, Nicolae Labiş
(poezia “Dor” etc), Vasile Nicolescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mihai
Crama, T. Utan, Al. Andriţoiu, Ştefan Bănulescu, Radu Cărneci (care are un volum
numit Un spaţiu de dor), Dumitru M. Ion, Vasko Popa, Radu Flora (autor al unor
culegeri şi al unei ample exegeze asupra folclorului literar din Banatul sârbesc),
Mihai Avramescu, Florica Ştefan, Slavco Almajan, Grigore Vieru, Mira Simian, Aurel
Rău, Ana Simion, Leonid Dimov, Ion Flora, C. Michael- Titus, George Alexe, Ion
Dodu Bălan, Antoneta Bodisco, Adela Popescu, Emil Manu, Ion Miloş, Stelian Gruia,
Ion Gheorghe, Mihai Negulescu (vezi poeziile Dor şi |ară de dor), Ilarie Hinoveanu,
Petre Ghelmez, Ioan Alexandru (care ajunge în Imnele Moldovei, “la fântâna
dorului îşi cântă dorul sfânt de ţară), Ion Lotreanu, Corneliu Şerban, Miron Cordun,
Constantin Ştefuriuc, Ion Niculescu (care-şi cântă “ doina mea de dor nătâng/
dorul meu de-o doină vie”), Ioan Şerb, Vasile Speranţă, Elisabeta Novac, Valeria
Victoria Ciobanu, Carmen Maria Mecu, Iliana Mihăilă şi mulţi alţii de diferite vârste,
formaţii şi provenienţă, îndeosebi cei veniţi din mediu rural sau legaţi de acesta,
au abordat pe larg acest sentiment.
În poezia contemporană albaneză, mai ales după publicarea operei lui L.
Poradeci, poet care a marcat întreaga poezie postbelică albaneză, cuvântul “mall”
câştigă o mai mare încredere estetică, dovadă fiind frecvenţa lui neobişnuită în
textul poetic, cu diverse nuanţări, întâlnite, de altfel, şi în poezia orală sau cultă
anterioară. O serie de autori s-au aplecat cu predilecţie asupra acestui sentiment,
precum Seifulla Malëshova, Dhimitër Shuteriqi, Esad Mekuli, Aleks Çaçi, Mark
Gurakuqi, Vehbi Skënderi, Luan Qafëzezi, Enver Gjergjeku, Din Mehmeti, Besim
Bokshi, Llazar Siliqi, Ismail Kadare (vezi poezia Mall (Dor), Fatos Arapi, Fahredin
Gunga, Azem Shkreli, Dritëro Agolli, Xhevair Spahiu, Ndoc Papleka, Bardhyl Londo,
Ali Podrimja, Eqrem Basha, Sabri Hamiti, Jorgo Bllaci, Zydi Morava, Rudolf Marku,
Agim Isaku, Ilirian Zhupa, Agim Vinca, Kim Mehmeti, Preç Zogai, Besnik Mustafaj,
Ramadan Musliu, Mimoza Ahmeti, Elida Skënderi, Resul Shabani, Visar Zhiti,
Dhimitër Pojanaku, Klea Faniko şi mulţi alţii. Este de observat că dorul este
implicat în scrieri de facturi foarte diverse (dor de ţară, de meleagurile natale, de
părinţi, de iubită, de anume locuri şi fiinţe, “dor” de răzbunare, “dor” erotic, “dor”
de libertate, de codru şi în general de natură, “dor” metafizic, nelămurit), ducând
la un sentiment al efemerităţii şi nenorocului, al incertitudinii a destinului.
Desigur, în literatura cultă, în mod deosebit aceea postbelică, dorul are o carieră
sinuoasă, fiind confundat uneori cu simpla dorinţă, alteori starea fiind evidentă,
dar nenumită. În modificările structurale ale poeziei, organizarea ei metrico-

1
2
8
ritmică, mai ales organizarea lingvistică aduc modificări şi în cămpul semantic al
cuvântului “dor”. În poezie, în general, confruntarea dintre poet şi limbă constă, în
viziunea lui Jakob Korg, în actul de a forţa resursele limbii să-şi depăşească
disponibilităţile obişnuite pentru a comunica ceea ce limba pare incapabilă să
comunice. N. Stănescu postulează o poetică a rupturii (expresie folosită de el la
Struga, în 1982). “Poezia foloseşte cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi
despre poezie ca despre o artă a cuvântului (…). În poezie putem vorbi despre
necuvinte; cuvântul are funcţia unei roţi, simplu vehicul care transportă deasupra
semantica sa proprie ci, sintactic vorbind, provoacă o semantică identificabilă
202
numai la modul sintactic” . Într-un text poetic, cuvântul “dor”, atât de bogat
prin structura sa diacronică şi sincronică, abordat în această lucrare, depăşeşte
disponibilităţile obişnuite.

1) Metafizica Dorului în poezia lui Nichita Stănescu

Apreciat încă de la debut (1960), laureat al Premiului “Herder”, considerat

un poet “al timpului nostru şi al simţirii noastre“ (Silvian Iosifescu), comentat ca
“un poet al transparenţei” (Eugen Simion), când ca un “caz dramatic” (Gheorghe
Grigurcu), când ca un poet al erei cosmice (Nicolae Manolescu), încă insuficient
înţeles, însă mereu fascinant prin al său “aer ermetizant”, dar şi ironic, “de o
mare elevaţie” (Al. Piru), opera lui Stănescu trebuie cercetată şi elucidată şi din
punct de vedere tematic. Pentru un poet care a dat volumelor lui titluri precum
Sensul iubirii, Dreptul la timp, O viziune a sentimentelor, jocul sentimentelor
reprezintă o realitate palpabilă. De fapt, toată poezia sa, oricât de abstractă, de
înalt intelectuală, propune numai viziuni ale sentimentelor. Acest concept al
sentimentelor nu numai că implică în primul rând “ideea de sentiment”, nu numai
că presupune o acerbă “luptă între visceral şi real”, cu toate resorturile şi
simţurile sale, dar este el însuşi o realitate pur intelectuală. Cunoaşterea este un
act de posesiune care provoacă sentimentele. Nu numai sentimentul de dragoste
pentru fiinţa, pentru femeia iubită, ci sentimentul de dragoste, în general, pentru
tot universul, pentru toate elementele lui. Aceasta este “mecanica” sentimentelor.
În poezia lui N. Stănescu nu putem vorbi de un sentiment al dorului aşa cum am
vorbit până acum, deoarece acest sentiment nu se manifestă ca în poezia
românească precedentă. În primul rând trebuie descoperit codul poetic al lui N.
Stănescu, trebuiesc descoperite mecanismele funcţionării acestei poezii. Când
spunem “de dor”, putem să spunem şi “de dragoste”, şi “de singurătate” şi “de
durere”, şi “de spaţiu”şi “de timp” şi “de metafizică şi de modernitatea lirismului
său - trebuie judecat după alte reguli şi principii etc. În textul poetic al lui N.
Stănescu trebuie discutată interferenţa ludic-comic. Desigur poetul este marcat
de “dor”, dar poezia sa în general este un joc. Apelând la accepţia Huizinga şi,
mai precis, la aceea de “joc” şi nu de “joacă”, la aceea a verbelor “a juca” şi nu “a
se juca”. N. Stănescu capătă o viziune comică, o atitudine ironică sau humorească
şi multiple expresii ce frizează burlescul, grotescul jovial, parodicul, anecdoticul,
203
absurdul, gratuitul etc. se vor întâlni în lirica lui. Starea adevărată de “dor”
este învelită de alte sentimente aparente, dar nu este absentă. Sentimentele nu
au coerenţă şi nici structură. În schimb, pe parcursul lor, ele sunt continui. Ele
204
sunt antinoţionale iar, în schimb, în planul ideii, ele reprezintă ideile vagi”.
Putem spune că în poezia lui N. Stănescu sentimentul dorului nu apare în forma

202 Nichita St[nescu “Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu,Buucure=ti 1990, p.38.

203 F[nu= B[ile=teanu ‘Abside” Poeta ludens, Nichita St[nescu, Eminescu, Bucure=ti, 1979, p. 260
204 Nichita St[nescu, op. cit. p.87.

1
2
9
cunoscută până acum, ci prin sentimentele de dragoste, amintirile din copilărie,
printr-o nostalgie metafizică în râsul-plânsul şi jocul permanent al poetului.
Concepţia poetică fiind diferită, concepţiile vieţii ies din accepţia lor,
transformăndu-se într-o lume convenţională unde semnele, limbajul însuşi,
sentimentele capătă altă conotaţie, altă semnificaţie, alt sens.
În acestă reţea de sentimente pe care putem să le investigăm la N.
Stănescu, putem observa că dorul se manifestă în primul rând ca absenţă de
ordin metafizic ori ca dor pur sau dor ermetic. Sentimentul dorului în această
poezie face parte din sensurile ascunse ale poemelor sale. Poemele, în general, au
nevoie de un asemenea tălmaci care să transforme limbajul încifrat al poeziei în
limbaj inteligibil. Această hyponoia, constâ în dezvăluirea sensurilor,
sentimentelor ascunse, semnificaţiilor, a inefabilului cât e posibil. N. Stănescu a
venit în poezia anilor şaizeci cu propriul univers liric, propunând o nouă viziune a
vieţii şi a lumii, o nouă descifrare a semnificaţiilor cosmosului. “Înrudirea cu
romantismul eminescian, dar şi cu ermetismul barbian este evidentă. Multe din
poeziile sale sunt făcute cu somnoroasă, creaţia fiind asociată stărilor de somnie.
Arta lui poetică, în această etapă, include, pe de altă parte, ca şi la Barbu,
205
necesitatea unei transfigurări de al doilea grad, ca “un vis în vis”. Dorul în
poezia lui N. Stănescu se găseşte şi în apele visului sau “un vis în vis” (expresia
este luată mot à mot din Edgar Poe). În oniric se plasează dorul împreună cu
motivul oniric al plutirii, al planării, al zborului. Poetul cade în starea iniţială de
candoare a copilăriei, în imagini onirice: “Şi înotam, înotam,/ în mijlocul unei mări
a candorii,/…înotam într-un plutitor/ şi transparent ocean, înotam”.
Dorul lui N. Stănescu se extinde până în timpurile netrăite de el din trecut
sau din viitor. În legătură cu valorile sintetice ale cuvântului “dor” în limba
română, N. Stănescu va sublinia “Nu credeam să învăţ a muri vreodată” este un
cuvânt sublim; prin folosirea repetată a acestui cuvânt, prin intrarea lui în
conştiinţa limbii române, desigur, în viitor el se va contracta, îşi va pierde unele
silabe, unele vocale, unele consoane. În viitorul îndepărtat al limbii, el se va
prescurta atât de mult încât va ajunge la fel de scurt şi la îndemâna rostirii fireşti
cum este bunoară cuvântul “dor”. Cine-ar putea dezlega în cuvântul “dor” zecile
de cuvinte strămoşeşti care l-au procreat?
Spunem “dor” şi atât.
Un cuvânt sublim, o intuiţie sublimă, iniţial “dor” trebuie să fi fost o
acţiune, o acţiune care şi-a depăşit cu mult sistemul de referinţă. Astăzi cuvântul
“dor” relevă numai o stare de fapt. El reprezintă pentru noi sublimul arhaic.
Dinamica lui s-a împlinit. El poate fi oricând, el însuşi, sistemul de referinţă pe
206
care-l depăşeşte şi-l neagă.”
În poezia sa “De dor”:

Nimic nu este mai frumos pe puţina noastră viaţă

Decât femeia cea gravidă de mine
sau decât femeia cea îndrăgostită de tatăl meu
care se gândeşte la naşterea mea ca la o bucurie,
iar nu ca la un chin sălbatec.
Mama mea m-a născut de dragoste de tatăl meu,
din lipsă de fotografii de epocă
şi ca să-l poată ţine minte,
căci trupurile noastre pieritoare nu au ţinere de minte,
ci numai soldaţi morţi prin războaie
Mi-a duc aminte că, pe când eram copil,
de dor de taică-meu plecat în războaie
205 Simon B[rbulescu, Profiluri literaturi contemporane, vezi: Motivul ascensiunii la Nichita St[nescu,
Ed. Eminescu,Bucure=ti 1987.p.28
206 Nichita St[nescu, op. cit,p.36.

1
3
0
 maica- mea imediat de după lacrimi şi de după ploaie
mă-nvaţă curcubeul cum se-ndoaie
şi v-aş spune ce mi-a zis ea,
dar maica-mea m-a mai învăţat că oricui să-i cer ceva
dacă-l învăţ curcubeul cum se-ndoaie
de după lacrimi şi de după ploaie.
Hei, daţi ceva, dă cineva ceva?

Poetul este marcat de vremea copilăriei, de imagini grefate în aventura

poetică, de viziuni turburătoare. Un dulce sentiment de “dor” însufleteşte acest
univers. Poetul descoperă noi teritorii ale dorului prin amintiri din copilărie. Chiar
dacă prin sintagma “de dor de taică-meu”, poetul nu aduce ceva nou în câmpul
semantic al cuvântului “dor”, totuşi, la nivelul paradigmatic al poeziei, sintagma
implică mult mai mult. Poemul este un ecou al unor traume ale timpului copilăriei,
copilărie bântuită de urgia războiului. N. Stănescu întoarce fraza într-un rictus
ironic, într-un joc zburdalnic, familiar. Înt-un amestec al timpului şi al întâmplărilor
în poezie din trecut, în prezent, în viitor şi de aducere aminte şi de dor până la
“trupurile noastre pieritoare nu au ţinere de minte”. Această viziune recurentă,
cuprinzând atât trecutul cât şi viitorul, revine mereu, ca o obsesie. Pe poet nu-l
interesează niciodată o etapă anume, ci trecerea de la un moment la altul. Acest
război, de exemplu, este pictat de poet la unul din cele mai frumoase tablouri ale
liricii moderne ale lumii. Calul, o figură cheie în opera lui N. Stănescu, plasat într-
un tablou metafizic, sculptural, static, “de piatră”, “cu ochii deschişi”, “pe câmpu-
ngheţat”.: “Pe câmpu-ngheţat cai mureau, câte unul/ în picioare, cu ochii
deschişi, de piatră./ Vântul îi răsturnă pe rând, câte unul,/ bubuiau pe rând, câte
unul,/ ca pe-o nesfărşită tobă de piatră.” Timpul, în această poezie, este în
primul rând cel al amintirii: “Memoria nu repetă, ci adaugă,…Memoria poartă şi
numele de Timp” spune poetul în “Respirări”. Prin presiunea sentimentului
dorului, timpul amintirilor petrece mai repede decât timpul real, imaginile sunt
pictate cu o mare plasticitate cu trăsături şi elemente de vis. Imaginea din
copilărie este filtrată prin dor, subiectivizată de nostalgia întoarcerii.

Nu pot să-naintez niciunde.

De la eu la eu distanţa
e acoperită, e acoperită de moarte.
Cade înapoi simţământul
plecării de sine însuşi
Eu sunt cel care păzeşte poarta
ca nu cumva eu însumi să fug.

(Lupta inimii cu sângele)

În această stare dihotomică (homos duplex) “de la eu la eu distanţa/ e

acoperită, e acoperită de moarte”, nostalgia întoarcerii ia forme de melancolie
adâncă, dorul doare cu atât mai mult cu cât depărtarea cască abisuri de netrecut.
În “Poem”, poetul este marcat de sentimentul de dor al întoarcerii la un timp
trecut, la locuri cunoscute: “Şi totuşi, asta rămâne cel mai important,-/ vechiul
copac pe care l-au mai văzut şi alţii,/femeia dintâi, pe care-au mai iubit-o şi alţii,/
piatra dintâi, pe care-au mai împietrit-o şi alţii.../ Şi totuşi asta rămâne cel mai
important (.....)/ mereu alţi şi alţi şi alţii,/ încât “tu” nu îl mai recunoaşte pe
“tu”,-/şi trec unul pe lângă altul, amestecându-se cu alţii... Această întoarcere a
eroului liric la “el însuşi” care pare periclitată de înstrăinare, rămâne totuşi cel
mai important.

1
3
1
 Atâta viaţă amărâtă
stătea în ea mai râsă-plânsă
atâta lapte de cucută
aş fi băut de doruri, însă,
ea s-a fost dus, ea s-a fost dus
doar de la mine
şi doar o vorbă nu i-am spus
în veşnicie.

(Atât de mândru ea mergea)

dar mint, n-aş mai vedea niciodată

triunghiul cocorilor
şi nemaiputând să văd niciodată
triunghiul cocorilor
gândindu-l, gândindu-l, gândindu-l,
aş orbi de dor
aş orbi, aş orbi, aş orbi!

(Emblemă)

Puterea dorului cunoaşte valenţele semantice ale folclorului românesc.

(Tragică durere, dor de nedescris) (căci mai bine-ar fi să mor / decât să îmi fie
dor). Dorul este cauzatorul vieţii suferinde, râsul-plânsului, (dureros de dulce),
(atâta lapte de cucută “aş fi băut de doruri”). Iubirea, dorul neîmplinit, generează
tristeţe şi durere sufletească. Ca dorinţă arzătoare, dorul poate să-l orbească pe
eroul liric. Dintr-o dorinţă nerealizabilă, dorul devine tot mai puternic şi mai acut,
senzaţie generată în text prin repetarea cuvintelor: gândindu-l, gândindu-l,
gândindu-l,/ aş orbi, aş orbi, aş orbi!”, creşte ispita, insistenţa pentru a obţine
ceea ce este imposibil. Forţa de atracţie devine mai mare şi, ca urmare,
sentimentul dorului se extinde şi devine orbitor.

Pun vorba mea de dragoste cum îmblânzitoarea de lei

capul în gura leului.
Se va lăsa din nou peste noi
o înserare cocoşată ca o cămilă.
Din nou ni se va face dor de ceva
sau de cineva,
din nou vom tăcea numai din spaima aceea
că ar putea un liliac să zboare peste litera A.

(Intimidare)

În poezia “Intimidare” dorul apare în ipostaza unei aspiraţii care îl pune pe

om într-o încercare continuă de a descoperi noi orizonturi, o încercare de
cunoaştere permanentă. N. Stănescu prin opera sa a dovedit caracterul linear şi
discret al cuvântului: “Vorba mea de dragoste” aduce un pic de lumină “cum
îmblânzitoare de lei” şi după “o înserare cocoşată ca o cămilă”, este dorul “de
ceva sau de cineva”, o căutare pentru noi dimensiuni, care vine “din nou”. Poetul
păstrează tot ce e înmagazinat în cuvântul “dor”, “zecile de cuvinte strămoşeşti
care l-au procreat”, şi foloseşte cuvântul după toate regulile sintactice şi topica
tradiţională a limbii române. Dar poetul N. Stănescu este un poet eminamente
modern şi cuvântul “dor” îl găsim în contexte provocatoare într-un univers poetic
cu o logică interioară, care aduc şi alte sensuri şi conotaţii necunoscute în limba
română până atunci. Despre tendinţa anticonceptuală a poeziei, N. Stănescu

1
3
2
spune: “Deci, fenomenul numit poezie, neputând fi receptat în funcţie de un
sistem de referinţă, este un fenomen subiectiv, neputându-se deci generaliza, un
fenomen deşi de conştiinţă totuşi nenoţional; el poate da sentimentul ideilor şi al
zonelor abstracte (neizbutind să fie el însuşi niciodată idee sau spaţiu concret),
poate da sentimentul obiectului şi al materiei (nefiind niciodată prin sine nici
207
obiect şi nici materie)”. Un statut riguros al conceptului, pe baza căruia un
concept este net distins de celelalte concepte, nu este posibil decât într-o logică
binară, a lui da şi nu, de tipul celeia considerate în ştiinţa clasică. Însă, cele mai
multe concepte care intervin în viaţa practică, în ştiinţele experimentale, de
observaţie, în artă şi filozofie, nu se supun logicii binare. Concepte ca frumos,
208
copil, poet, albastru, repede sunt numai câteva exemple de acest fel. În
această ordine de idei putem să adăugăm şi conceptul “dor”.
N. Stănescu rămâne cel mai important poet din generaţia sa prin noutatea
limbajului poetic, prin aventura sa lirică aproape singulară, prin curajul
experimentului, exuberanţa jocului etc. N. Stănescu este un neegalat poet de tip
combinativ şi inventativ, iar domeniul predilect al investigaţiei sale rămâne
209
mecanica senzaţiilor şi aceea a cuvântului. La acest poet căştigă o importanţă
extraordinară jocul, care explică toate momentele neclare în poezia sa: aspectele
contradictorii, îndrăznelile şi teribilismele. “O nestăvilită dispoziţie ludică, o mare
210
candoare a jocului, acesta e mesajul său poetic esenţial. Poezia “Scurtă
vorbire” este construit prin gesturi nervoase, printr-un dialog unde se confruntă
lucruri opuse şi contadictorii: “animal de câmp” -“scârbă”, “foame”, “dor”, într-o
paradigmă afirmativă şi negativă, într-un joc de acceptare şi respingere.

“- Da. Eu sunt un animal de câmp,-

- Mi-e scârbă de tine, dar în acelaşi timp
mi-e foame de tine
şi în acelaşi timp mi-e dor de tine.
Lasă-mă să-mi fie dor de tine!
-Da. Te las să-ţi fie dor de tine.
-Nu, poate să-ţi fie dor niciodată
de un animal de câmp;
şi nici foame nu poate să-mi fie de el;”

(Scurtă vorbire)

Singurătatea este o stare metafizică şi existenţială cu care scriitorii se

confruntă în procesul creaţiei. Singurătatea totdeauna este asociată cu dorul şi
nostalgia, cu absenţa şi tristeţea. Poetul aduce la cunoştinţa cititorului o
singurătate profundă, metafizică, existenţială, dincolo de cea fizică, legată de
mulţi parametrii de ordin ontologic şi real, fizic şi mental, spiritual şi intelectual.
Poetul în jocul său nu pare afectat de singurătatea fizică şi condiţionată, ci de o
stare de neînţelegere cu mediul înconjurător şi lumea în general: “să nu înţelegi
înţelesul”, “să fii orb pe lumina zilei” “şi surd în toiul cântecului.” Singurătatea
după viziunea lui N. Stănescu este lipsa de comunicare şi izolarea. Este vorba de
“o, singurătate a singurătăţii!”

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles
207 Nichita, St[nescu, Respir[ri, Editura Sport Turism, Bucure=ti, 1982, p.230
208 Solomon Marcus, “Arta =i =tiin\a”, “Eminescu”, Bucure=ti,1986, p.190.
209 M. Ni\escu, “Poe\i contemporani” Ed. Cartea Româneasc[, Bucure=ti, 1979, p.76.
210 ibidem, p.100

1
3
3
 Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
şi surd, ce singurătate
în toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită,-
o, singurătate a singurătăţii!

(Hieroglifa)

N. Stănescu în unele cazuri nu mai ţine cont de structuri tradiţionale, de

sintagme, formule şi sensuri cunoscute ale limbii române. Poetul intitulează poezi
ca “Doină”, dar nu păstrează structura lirică a ei. Versuri cu o tonalitate amară,
plin de ironie şi fior, constituie doina lui N. Stănescu. În acest context este plasat
şi dorul, în acest joc absurd. Dorul nu mai însemnează sentimentul atotputernic,
dar un sentiment bizar, ironic şi absurd.

Cine ar putea să mai sărute

decât cel cu coaste rupte
cui ar mai putea să-i fie dor
decât celui mort printr-un omor

(Doină)

Aşa este poezia sa în totalitate, împinsă până la ultimele graniţe,

reinventând limba. Nicolae Manolescu spune: ” Poezia, deci, nu mai exprimă, nu
mai arată, nu mai sugerează lumea: ea a devenit lume, a făcut din lume
instrumentul ei muzical şi din lucruri, coardele sau clapele ei inefabile. Copaci -
cuvinte, aştri - cuvinte, păsări - cuvinte: cuvintele se scurg în lucruri şi lucrurile în
cuvinte. Aici găsim poate aspectul cel mai revoluţionar al poeziei lui N. Stănescu
şi el constă într-un dublu raport: de substanţializare a limbajului şi de poetizarea
211
realului.” În această lume poetică creată de N. Stănescu avem şi sintagma
surprinzătore “dor de piramidă” “Piramida, memorabilă ca şi mormânt, dar nu ca
şi clădire, a împins spre abstract locurile unde cei vii dorm” - observă poetul. Prin
imagini geometrice încărcate la nivel simbolic, piramida semnifică aspiraţia
continuă; poetul pune în mişcare, prin dor, dorinţa arzătoare vizualizat prin forma
geometrică a piramidei.

Piramida e urletul de dezesperare

al sferei.
Mă mumific de dor de piramidă.

(La piramidă)

Unul dintre cuvintele - cheie în această poezie este cuvântul ouă, împreună
cu cal, mamă, piatră etc. Oul şi metafora obsedantă a sferei ca simbol al
perfecţiuni, al rigorii şi limpezimii . Oul este, precum se ştie, de la Brâncuşi sau de

211 Nicolae Manolescu, Nichita St[nescu, cronic[ literar[, ]n România Literar[ 29/17 iulie 1975, p.9.

1
3
4
la Ion Barbu sau din alte civilizaţii, expresia dogmatică a principiului vieţii.
212
Secretul asocierii oului şi sferei în aceasta constă: naştere (viaţă) şi ideal.
Dintr-o alchimie cosmică, oul se asociază cu naşterea şi viaţa. “Un dor nespus de
a ne mira” - poetul în versul următor simte nevoia să explică toată paleta
semantică a cuvântului sintetizat în dor, care derivă în: 1. cu o dorinţă tristă, 2. cu
o dorinţă tragică, 3. cu o dorinţă aprigă (de a ne mai mira). Mirarea apare ca o
reacţie directă a vieţii şi a cunoaşterii şi dorul de a ne mira înseamnă dorinţa şi
deschiderea omenească pentru curiozitate noutăţi etc.

şi sus pe piscul muntelui am mai făcut un ou

am mai înghesuit încă o dată steaua galbenă
în albuşul razelor translucide
numai şi numai şi numai şi numai
să ne spunem nouă înşine cu mirare
cu un dor nespus de a ne mira
cu o dorinţă tristă, tragică, aprigă de a ne mai mira
de a ne mira zicând şi noi:
Uite, vulturoaica ouă
şi din oul vulturoaicei
de pe sub penele calde ale vulturoaicei
se va naşte vulture!

(Obelisc)

Tot sub semnul oului poetul clădeşte şi poezia “Poveste” (“Semn 23”).
Într-o dihotimiile (ori în jocul dihotomic) pasăra - ou/ alb - negru/ nimeni - nimic/
nimeni - nimeni, se plasează la mijloc dorul ca element de legătură ce emană
energie. Oul, un simbol al naşterii, în acest text devine şi “oul zburător”, un semn
cosmic cu trimitere religioasă, ca o încercare de apropiere de absolut. Ascendenţa
dorului, a unui dor static care creşte este arătată în exlamaţii precum: “Doamne
ce dor poate să îmi fie de tine!”. Imaginile suprarealiste à la Dali “pasăre spartă şi
ou zburător” şi jocul grafic alb - negru, de un contrast maxim, îi sugerează
receptorului o imagine plastică care generează ideei.

Ca o pasăre neagră pe un ou alb

aşa stau şi îmi este dor de tine
ca o pasăre albă pe un ou negru
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca nimeni pe nimic
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca nimeni pe nimic
aşa stau şi îmi este dor de tine
ca al nimănuia pe nimeni
aşa stau şI îmi este dor de tine.
Alb negru, alb negru
ce dor îmi este de tine
pasăre spartă şi ou zburător
Doamne, ce dor poate să îmi fie de tine!

Poezia lui N. Stănescu nu poate fi considerată ca lipsită de sentimente -

legate de nostalgie şi de dor, chiar dacă poezia sa nu poate fi considerată ca
poezie tristă. Sistemul lui poetic, procedeul poetic, lumea lui nu sunt create prin
tristeţe şi disperare. N. Stănescu ştie să ascundă tristeţea în lirica sa, prin jocul
său, în visele sale, în armonia contrariilor. “Mereu mai subliniat lirica lui N.

212 F[nu= B[ile=teanu, ibidem.p.209.

1
3
5
Stănescu va da curs tendinţei de intelectualizare a trăirilor poetice, dirijate prin
ţesături de canale care purifică emoţia de zgura sentimentală până ce o aduce în
stadiul de cristale geometrice. Luciri sticloase, de gheaţă întreţin sugestia
participării la un împătimit efort de cunoaştere, hrănit de frământările spiritului
213
întrebător.” Critica literară românească a observat la poezia lui N. Stănescu
trăsături comune cu cei mari poeţi români: Mihai Eminescu şi Ion Barbu ca
214
“echilibrul între sinteze” . Intenţia poetului rezidă în sentimentele pure cu un
aer ermetizant dar şi ironic, care exclud sentimentele directe. În poezia “Pentru
liniştea somnului”, poetul demonstrează un “dor” profund de mama sa, şi la rând,
de iubita sa. Eroul liric se simte singur înainte de somn şi se pregăteşte “ca de o
plecare fără grabă”, în această absenţă fiinţelor celor mai iubite, ritmurile se
accelerează, poetul aduce în text semne care provoacă viteză. Autorul face un joc
al cronotopilor. Cel mai adesea avem de a face cu un cronotop al sinelui.
Categoriile spaţiului şi timpului interferează, fuzionează îşi dilată dimensiunile.
Dorinţa şi gândurile sunt rapide şi fac un drum al lor: “pe deasupra trenurilor./ O,
prin fereastră deschisă aud/ sirenele locomotivelor cum şi-aruncă/ săgeţile
paralele. Sub semnul singurătăţii şi dorului poetul încercă să stabilească legăturile
pierdute şi tot încearcă să găsească un drum şi pentru iubita sa (“şi un porumbel
călător”) şi semne pline de simboluri: “ramură de măslin” “să aducă dunga de
lumina a diminieţii”

Mă pregătesc de somn
ca de o plecare fără grabă.

Mai întâi
către tine, maică, îmi trimit gândurile
pe deasupra trenurilor.
O, prin fereastra deschisă aud
sirenele locomotivelor cum şi-aruncă
săgeţile paralele
...
Şi chipul tău prelung, iubito,
cu pletele sălbăticite printre cărţi,
şi-un porumbel călător voi lua,
să-mi aducă-ramură de măslin-
dunga de lumină a dimineţii
şi să mi-o lovească, uşor, de tâmplă

(Pentru liniştea somnului)

Aşa cum am constatat în paginile acestei lucrări, când este vorba de

descrierea dimensiunilor dorului se trece la hiperbolă. Şi în cazul N. Stănescu,
dorul este asociat cu elemente care sugerează adâncime ca: rădăcinile, sondele,
ancora. În poezia “Continuitate” poetul vrea să afirme superioritatea gândului său
scris asupra unori lucruri care sunt greu de supuse prin plasarea lor fizică şi
ideală: rădăcinile, sondele, ancora,visurile, dorurile, patimile. Aceste versuri aduc
un argument în plus asupra unei idee abordată mai sus că în poezia lui N.
Stănescu sentimentele sunt supuse gândului său poetic.

dintr-o boltă în alta,

dintr-un cer în alt cer,
iar gândul meu scris îşi înfinge-n pământ
213 Gabriel Dimisianu “Opinii literare”, Lirismul cunoa=terii, Ed. Cartea Româneasc[, Buc. 1970, p.60.
214 ibidem. P.197.

1
3
6
 rădăcinile, sondele, ancora,
visurile, dorurile, patimile.

(Continuitate)

Ca rareori în lirica universală modernă, N. Stănescu deosebeşte pentru

“imaginaţia formelor concrete” pentru profunzimea de lumină, pentru sunetul
plin, pentru efectul de înseninare, pentru imaginea pictorică. În poezia “Vârsta de
aur a dragostei” dorul capătă sensul unei energii cu efecte magice în viziuni
plastice: “Şi eu, cu pânzele sufletului/umflate de dor”. Într-o mişcare onirică,
poetul pluteşte (în aer sau în apă) în căutarea lucrurilor care lipsesc în acest
“dans al sentimentelor”. În imaginea lui N. Stănescu, dorul prin efectele lui
magice face că distanţa să se elimine, dar apropierea de lucrurile scumpe
cauzează durere.

E un dans, iubito, al sentimentelor,

zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

(Vârsta de aur a dragostei)

Dorul în viziunea lui N. Stănescu are un aspect substanţial, sentimentul

face parte în esenţa lucrurilor, în profunzimea lor. Relaţiile cele mai fireşti şi
organice în natură între obiecte se leagă prin intermediul dorului. În raporturile
dihotomice esenţiale şi vitale: om-viaţa lui, iarbă-pământ, sânge-inimă. În jocul
său poetic, în aventura sa lirică, N. Stănescu creează o dihotomie a eului, un
cronotop al lui, el se separă din viaţa lui, sângele se separă de inima lui (când o
părăseşte). Ne întâlnim cu “homo ludens” cum spunea în celebra sa carte de
filozofie a culturii Johan Huizinga.

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,

cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îI e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.

(Trist cântec de dragoste)

O, niciodată, niciodată, niciodată

nu mi-a fost dor de vreo idee,
ci numai de un măr sau de un mers de fată
sau de după-amiază.

(Cântec de scos apa din urechi)

În opera lui N. Stănescu cuvântul dor nu apare foarte frecvent, dar în cea
mai mare parte sunt păstrate sensurile cunoscute ale limbii române, poetul pare
convins de faptul că are de a face cu un cuvânt sacru strămoşesc. În poezia
“Melancolie ativică” poetul se simte obosit în aventura sa poetică, în jocul său, în
gândirea “la nivelul lunii” şi vrea să coboară la nişte lucruri lumeşti, în casa lui, în
farmecul copilăriei şi singurătăţii, într-o comunicare magică cu obiectele care au
fost în preajma lui, ca să asculte limbajul scândurilor, singur, întins pe podele,

1
3
7
eliberat de gravitatea gândirii, cuprins de un dor “de nu mai poate”. Dorul
însoţeşte eul liric într-un paradis intim, într-o singurătate care purifică sufletul şi îl
nobilează.

Eu am urcat acum. Am ajuns

uneori să gândesc chiar la nivelul lunii.
Şi totuşi mi se face dor, un dor de nu mai pot
să m-azvârl pe horn, şi să ies prin cămin
şi-ntins pe podele să stau ore-n şir
cu urechea lipită de scânduri.

(Melancolie ativică)

N. Stănescu se cufundă voluptos în formele lumii; el aduce la suprafaţă

trăsăturile materiale ale obiectelor, le dă consistenţă, greutate, alte calităţi, un
sens nou: dorurile-zăpezi; trupul – piatră şi pământ. Poetul provoacă în universul
său poetic o altă structură materială a lumii, diverse ipostaze ale materiei, de la
om la piatră, trecând brusc unele în altele, într-un adevărat infern sufocant de
concreteţe. El propune o altă geologie, o altă fizică, o altă concreteţe a lumii.
Dacă în toate ipostazele, fie din literatura română, fie din literatura albaneză,
dorul a fost asociat mai de grabă cu focul şi efectele lui, în textul poetic al lui N.
Stănescu întâlnim opusul: zăpada. În această poezie cuvântul zăpadă generează
mai mult culoare, limpiditate şi o frumuseţe eternă, (asociat mai de grabă cu
zăpada eternă din vârful munţilor) decât cu răceală. Dorurile ocupă un loc aparte
şi etern. În jocul lui N. Stănescu eternitatea este asigurată prin dor, iar trupul şi
existenţa fiinţei se supun unui surăs ironic.

Zăpezi eterne, dorurile mele,

de piatră trupul meu, şi de pământ,
timpul surâde printre stele
surâde S de vorba “sunt

Poetul în situaţie de impas, când “însuşi cuvântul se împietreşte/ în timp ce

timpul împietreşte” încearcă să se hrănească “de visul cu stele al altcuiva.”
Starea de dor în viziunea lui N. Stănescu este legată de vârsta adolescenţei, şi de
visul altcuiva care generează energie şi poate să umple viaţa. Eul poetic este
deschis să se bucure cu bucuria altora, poetul exclude orice manifestare de
egoism. “Dorul -spune N. Stănescu- este o tristeţe fără obiect, el este ca plânsul
adolescentei de la 14 ani, care este fundamental tragic. El nu plânge dintr-o
pricină anume, ci dintr-o informaţie genetică astrală a durerii de a fi om. Aleanul
este soţul dorului sau soţia dorului... perechea dorului.
Aleanul este un dor cu mişcare în el. Poţi spune “mă cuprinde un alean”.
Asta înseamnă că este un dor care se mişcă, începe să se mişte din loc. Pentru că
215
dorul este profund static şi, în ciuda faptului că el arde, are natură hieratică.

Câteodată însuşi cuvântul se împietreşte

în timp ce timpul împietreşte.
Câteodată un adolescent sărută o adolescentă
scuipă-ţi ochii cu care-i vezi
şi răsare-ţi inima
şi umple-ţi-o cu viaţa altora
cum soarele umple întunericul
cu lumină
(Apa vorbirii)

215 Nichita St[nescu “Fiziologia poeziei”, p. 544.

1
3
8
 De ce te-ai logodit cu mine, doamne,
dându-mi dor de femeia mea iubită?
Hai, mori şi tu o dată, doamne,
ca să fiu singur că mor liniştit
şi nelogodit
şi plin de dor în sufletul meu
plin de dor.
(Astfel)
N. Stănescu, unul dintre cei mai mari poeţi europeni ai secolului al XX-lea,
prin viziunea sa poetică, prin lirismul său, prin aventura sa poetică, prin
ermetismul său provenit dintr-o concentrare maximă, prin demersul său de a ieşi
din orice limitare, prin spiritul inventiv, libertatatea limbajului, prin colajele sale
magice, prin imaginile surprinzătoare, a marcat profund literatura română,
revoluţionând epoca literară a acesti secol. N. Stănescu face parte dintre aceşti
mari artişti ai secolului care au creat un spaţiu mai mare de mişcare în poezia
contemporană, care au creat mesajul pur poetic, diversitatea de preocupări,
libertatea discursului. El poate fi considerat creatorul unui cronotop specific, unde
timpul constituie o a patra dimensiune a spaţiului. “El reeditează cumva, în spaţiul
literelor româneşti, nu atât cazul neînţelesului Macedonski, cât pe cel al
nestatornicului Heliade, poetul incredibilelor visuri, al himericelor proiecte, spirit
dificil, pus pe reinventarea limbii, însă continuu un acelaşi om generos şi
disponibil, scriitorul adulat în pieţe publice, însă etern singur şi singular, obsedat
216
de armonia contrariilor.”
N. Stănescu, în sistemul său autonom, aduce în câmpul semantic al cuvântului
“dor”, cele mai surprinzătoare sensuri. Dorul, aşa şi celelalte mari sentimente ca
dragostea, jalea, tristeţea, rămâne în parte în imposibilitatea de a se exprima în
totalitate. Limbajul omenesc numai asociază prin cuvinte, poezia ca
“fenomenologie a sufletului”, care exprimă inexprimabilul , ca zonă dominată de
subiectivitate, total incontrolabilă, care deţine o dimensiune epistemologică, mai
degrabă poezia modernă care tinde să atingă absolutul printr-un altfel de limbaj,
prin alfel de cunoaştere, prin exprimarea unui altfel de lirism care atinge cele mai
discrete sensuri, cele mai profunde trăiri.
Sentimentul dorului în opera lui N. Stănescu, cuvântul respectiv aflăndu-se
într-o reţea mai largă de sentimente şi într-un context mai larg, într-un nivel
sintagmatic şi paradigmatic, nu poate fi judecat izolat. Nu putem considera acest
cuvânt ca pe un cuvânt - cheie, nu putem să spunem că frecvenţa acestui cuvânt
este foarte mare, dar putem să afirmăm fără nici o ezitare că spectrul semantic al
acestui cuvânt este cel mai variat, până la seme noi. Cuvântul “dor”, ca materie
asociativă, ca un nod semantic, ajută în descifrarea unei laturi a poeziei lui N.
Stănescu, aceea a sentimentelor, afecţiunilor, ataşamentelor faţă de obiectele
dragi, cu care poetul este implicat prin amintiri, prin reverie.

2.) Dorul ca singurtate nostalgic la Ismail Kadare

În pofida limitărilor impuse de metoda realismului socialist şi de directivele
partidului comunist albanez, literatura albaneză postbelică a făcut paşi importanţi
în anii şaptezeci şi optezeci, când în peisajul literar albanez şi în cel internaţional
numele de Ismail Kadare devenise deja celebru. Alţi scriitori disidenţi, poeţi şi
prozatori, exilaţi în Occident sau întemniţaţi în lagărele comuniste din ţară,
scriitori susţinuţi de însăşi putere sau lăsaţi în umbră -îndeosebi cei din diasporă -,
completau şi îndreptau cadrul literaterii albaneze, şi aşa grav afectat de tabăra
216 B[ile=teanu F[nu=, op. cit.p..232

1
3
9
“scriitorilor” care cântau regimul. Încadrându-se în curentele contemporane
europene, opera acestora confirma, totodată, mersul continuu către modernitate.
Năzuinţa lor spre a întoarce literatura albaneză în direcţie logică şi coerentă, a
produs noi valori incontestabile în literatura albaneză. Mai toţi scriitorii acestei
direcţii - Martin Camaj, Kasem Trebeshina, Rexhep Qosja, Arshi Pipa, Bilal Xhaferi
etc.- au fost traduşi în alte limbi şi publicaţi de prestigoase edituri europene şi nu
numai.
Tradus în peste 50 de limbi străine, candidat pentru Premiul Nobel, laureat
al multor premii internaţionale, Ismail Kadare se bucură de o popularitate
internaţională, ocupând locul întâi în literatura albaneză de astăzi. Cunoscut în
lume mai mult ca prozator, poezia sa a rămas puţin cunoscută şi apreciată în
străinătate, deoarece ea nu s-a ridicat la nivelul prozei. Însă, această parte a
operei lui Kadare a intrat în mod repetat în atenţia criticilor literari albanezi,
apreciând-o la adevărata ei valoare. Astfel, în istoria literaturii albaneze postbelice
poezia sa ocupă un loc important.
Opera poetică lui Kadare este legată în special de prima perioadă a creaţiei
sale, debutul său ca scriitor fiind în poezie.
Cercetând sentimentul dorului şi cuvântul “mall”/”dor” am constatat că ele
sunt prezente în poezia sa, mai ales în poeziile scrise după modelele poeziei orale
albaneze şi în cele inspirate de poezia clasică.
În grupul acestor poezii, una dintre ele ocupă un loc aparte, datorită stării
profunde a dorului, susţinută de o atmosferă gri, provocată de timpul ploios şi
cerul înnorat. Însâşi poezia se întitulează “Mall” (Dor) şi este scrisă în vers de
şapte silabe, de altfel un vers popular extrem de răspândit în poezia orală
albaneză.

Ca pika shiu ranë mbi qelq,

Për ty befas ndjeva mall.
Jetojmë të dy në një qytet,
Dhe rrallë shihemi, sa rrallë.

Edhe m’ u duk pak e çuditshme

Si erdh kjo vjeshtë, ky mëngjes.
Qiejt e ngrysur pa lejlekë
Dhe shirat pa ylberë në mes.

Dhe thënia e vjetër e Heraklitit

Seç m’u kujtua sot për dreq:
“Të zgjuarit janë bashkë në botë,
Kurse të fjeturit janë veç”.

Në ç’ëndërr kemi rënë kaq keq,

Që dot s’po zgjohemi ne vallë?...
Ca pika shiu ranë mbi qelq
Dhe unë për ty seç ndjeva mall.
(Mall)

(Nişte picături pe geam au căzut

şi de tine mi - a fost dor iar
viaţa în acelaşi oraş am petrecut,
dar ne vedem atât de rar.

Şi mi - a părut chiar cam ciudat

această toamnă cum a avut loc
fără sitari cerul înnorat
şi ploile fără curcubeu la mijloc.

1
4
0
 Zicala veche a lui Heraclide
Mi - a revenit neaşteptat:
cei, treziţi stau împreună.
iar cei adormiţi sunt separaţi.

În care vis oare am căzut

şi nu putem să ne trezim?
A plouat din nou pe geam
şi amândoi dor, dor simţim.)

Avem de a face cu o poezie tipică de dor, de solitudine, de nostalgie. Poetul

este în căutarea iubitei sale, trezit de căderea picăturilor de ploaie pe geam, într-un
climat tipic de singurătate şi tristeţe: toamna, cerul înorat, ploile fără curcubeu la
mijloc, visul, ploaia, accentuază sentimentul dorului şi aduc, în consecinţă,
singurătatea. Dorul se raportează la o adresă precisă, dar generează o stare
generală onirică. Ritmurile gândirii se încetinesc ca într-un vis, un vis inevitabil, cu
semne inexplicabile, care pune stăpănire pe fiinţa umană. În această stare,
aproape fără salvare, dorul vine ca o consolare şi un privilegiu, apare ca un
sentiment firesc, ca urmare a climatul creat în text.
Pe de altă parte, s-a tot vorbit despre semnificaţia alegorică a acestei
poezii, fără să fie scris aşa ceva. Avem părerea că “Dor” poate fi interpretat şi ca o
poezie parabolică, cu accentuată tentă politică, având în vedere faptul că poezia a
fost scrisă în cei mai duri ani ai regimului lui Enver Hoxha, când intelectualii,
îndeosebi artiştii, nu puteau să se exprime liberi. În climatul “gri” socio-politico şi
cultural din acei ani, singura modalitate de supravieţuire ca scriitor şi artist
rămânea “jocul” ambiguu în creaţie, ceea ce a făcut, de fapt, şi Kadare cu opera sa.
Reîntorcând-se la poezia “dor”, constatăm că aceleaşi semne care marchează
starea de dor a eroului liric - ploaia, toamna cu cerul înnorat, lipsa curcubeului,
starea de veghe, dar mai ales nevoia de a se întâlni cu persoana iubită, în aceaşi
măsură pot marca starea de singurătate şi de izolare a intelectualului albanez în
regimul comunist. Starea de somn, din care nu se mai trezesc oamenii “În care vis
oare am căzut/de nu ne putem trezi” şi, mai degrabă, maxima lui Heraclide,
intrudusă în poezie,“Deştepţii stau împreună / iar cei adormiţi sunt separaţi” poartă
o semnificaţie politică, făcând aluzie la regimul comunist al anilor ‘60 din Albania,
un regim închis, sufocant, aberant, in care masele oarbe (“cei adormiţi) erau
pierdute în somnul adânc al supunerii şi neînţelegerii, iar intelectalii (treziţii),
nefiind de acord cu starea de somn, caută, aproape fără speranţă, o cale de
comunicare şi de scăpare. Într-un alt climat de dor ne introduce poezia “Pellgu
është tharë” (Balta s-a uscat):

Një ditë në fushë shëtisnim,

Dhe ja tek ky pellg mu në fund
Të qeshur të dy ne u pamë
Në ujët që era lëkund

Tani erdha prap’ tek udha,

Bredh tutje me mallin në gji.
Por pellgu është tharë...siç duket,
Që vetëm mos shoh në vetmi.
(Pellgu i tharë)

(Într-o zi pe câmp ne plimbeam

Şi uite, la bălteaga aceasta,
Veseli, amândoi ne uiteam

1
4
1
 În apa pe care vântu-l tremura.

Acum din nou venit - am, la drumul,

În piept port dorul, umblu mai departe,
Dar bălteaga s-a uscat... aşa pare,
Ca să nu mă văd în singurătate.)

Aici dragostea pierdută este redată printr-o imagine simbolică. Această pierdere
trezeşte dor, nelinişte, alean, singurătate. El rămâne numai cu dorul în starea de
solitudine, deşi n-ar vrea să se identifice cu singurătatea, cu părăsirea. Balta de pe
câmp, această oglindă a naturii, se transformă şi în oglindă a conştinţei sale.
Ismail Kadare este autorul poemei Malli i Shqipërisë (1960) (Dorul Albaniei),
unde îşi dezvăluie dorul într-o altă ipostază. Aflându-se la studii în străinătate,
poetul simte dorul de ţară, de străzile oraşului natal, dor de peisajul Albaniei, pe
care şi-o imaginează văzută din avion în imagini cuprinzătoare:

Më ka marrë malli dhe së shpejti vi atje,

Duke fluturuar mbi mjegullat, si mbi dëshira.
Sa i largët, aq dhe i dashur je, atdhe.
Aerodromi do të dridhet nga uturima,
Mjegulla do të rrijë pezull mbi humnera.
Ata që shpikën shpejtësinë reaktive
Larg atdheut sigurisht do të kenë qenë ndonjëherë.

(Dorul m-a cuprins şi în curând voi fi acolo,

Zburând deasupra ceţilor, ca deasupra dorinţelor.
Cât de departe eşti, patrie, atât de aproape sufletului meu.
Aeroportul va tremura de răsunetul avionului,
Ceaţa va rămâne suspendată asupra prăpastiilor.
Cei care au inventat viteza reactivă,
Departe de ţară, desigur, vreodată au fost.)

3) Dorul ipostaziat la Fatos Arapi

Este considerat al treilea poet oficial în Albania postbelică, după Ismail
Kadare şi Dritëro Agolli. Este autorul unei poezii de dragoste şi de motive filozofice.
A reînnoit tehnicile poetice în poezia albaneză în anii ’60 - ’70. Născut în litoralul
Albaniei, poezia sa a fost marcată de dorul pentru locurile natale maritime. Aşadar,
se poate observa frecvenţa relativ de mare a cuvântul “mall” (dor) şi semantica
vastă a acestuia. Dorul apare mai des acolo unde este prezent motivul dragostei şi
morţii.

Dhe pak ...

dhe Unë e Malli,
me ty do të takohemi,
sa çel e lidhet vjeshta,
Trishtimet do të çmallen.
(Sa çel e lidhet vjeshta...)
(Încă puţin...
Eu şi Dorul,
cu tine ne vom întâlni,
acum toamna îşi ia drumul ei,
Dorul va alina tristeţile.)
( Când începe toamna)

1
4
2
 La Fatos Arapi întâlnim dorul ipostaziat - cel mai profund şi mai original - un
sens mai complex decât acela al “ dorinţei puternice” pe care l-am văzut la Ismail
Kadare, de pildă. În poezia mai sus, dorul este suveran ca “un alter ego”, altfel
spus, dorul nu mai este acum o stare, ci o fiinţă. Poetul, conştient de această
ipostază a dorului, scrie cuvântul “mall” (dor) cu literă mare, alături de pronumele
Unë (eu). Prin această fizionomie, dorul la Fatos Arapi, aşa cum am observat şi în
folclorul românesc şi albanez, prezintă aspectul cel mai substanţial şi tulburător,
acela a unei fiinţe vii. În poezia “Kur ndarja ishte nisur” (La început de despărţire)
întâlnim un astfel de exemplu din dorul ipostazat:

Ajo ishte një natë në një pikë dheu mpiksur.

Kudo ta prekish mallin e lëndon e i dhemb.
Akoma ishim bashkë, kur ndarja ishte nisur,
dhe kishte zemrën time në kraharorin tënd.

(Ea era o noapte suspendată pe un punct al pământului

Şi dorul îndurerat de patimi suferea.
Eram împreună, când începuse despărţirea,
Iar în pieptul tău era inima mea.)

În concepţia poetică lui Arapi, Dorul încarnat este copleşit de emoţii şi

sentimente, este participant omniprezent în relaţiile de dragoste, trăieşte, se
afectează, se bucură, se întristează, se îndurerează şi simte durere împreună cu cei
îndrgăgostiţi.
Într-o altă poezie, pornită dintr-un vers popular “Moj e vogëla sa loti...” (Măi
ca lacrima de mică...), poetul redă Dorului o nouă nuanţă semantică, asemănătoare
folclorului albanez:

Më verboi syrin ky lot kristal

A je ti mall, apo ç’je vallë?
Eci dhejtorit e shkel në maj,

(Mi-a orbit vederea această lacrimă de cristal

Eşti tu dorule, ori ce să fie oare?
Merg în decembrie şi păşesc în mai.)

Poetul păstrează spiritul popular al poeziei. Într-o altă ipostaziere, Dorul

apare cu puteri magice, miraculoase, făcător de minuni. Eroul liric este aşezat într-
un cronotop specific, unde timpul este parcurs altfel şi mersul pare mai mult ca un
zbor. Toate acestea se întâmplă în prezenţa dorului. De altfel, Dorul în textul poetic
al lui Arapi capătă trăsături inedite. Încercarea de a-l materializa face ca el să
capete anumite trăsături, deseori asemănătoare cu obiecte diferite. Dar alteori, el
apare în înfăţişări bizare, reîntorcându-se apoi la înfăţişarea lui eterică.

Krahët e mi prej malli e ere

u lidhën në qafën e saj.
Në mesin e rrugëve u vara i tëri
gjithë pesha e vdekjes që kam.
(Takimi)

(Braţele mele de dor şi vânt

s-au agăţat de gâtul ei
În mijlocul străzii m - am atârnat
cu toată greutatea morţii pe care o port)
(Întălnirea)

1
4
3
În această poezie, merită să fie observate ipostazierea lingvistică a cuvântului
“mall” “dor” apărând când ca substantiv, când ca adjectiv, când la plural; ca
substantiv: “mall” (dor) dhimbja - “mall” ( durere - dor), în plural “malle” (doruri)
”nëpër malle të trishtme” (printre doruri triste), ca adjectiv: erë e malltë e dafinës.
(mirosul de dor de dafini), etc.
Cuvântul “mall” se bucură de un statut privilegiat în poezia albaneză,
indiferent de curentele literare, de perioada istorică, de specia literară, de
tendinţele poeziei actuale ale tinerilor poeţi sau ale poeţilor de tradiţie, şi indiferent
de toate manifestările moderne şi postmoderne. Pare că încă există profunditatea
acestui termen inefabil, tentant şi neexplorat, poate din cea ce a insumat din
istoricul, din etimologia lui, din farmecul acestui cuvânt în poezia orală sau din
atenţia care i-au acordat cei mai mari personalităţi ai poeziei albaneze.

ÎNCHEIERE
Cuvântul “mall” din limba albaneză şi “Dor” din limba română, ca o entitate
minimală a semnificaţiei, desemnează pe de o parte o stare emoţională universală -
precum corespondentul său în alte limbi: “Saudade”, “Soledad”, “Sensucht”,
“Toska” etc, iar pe de altă parte, desemnează o stare psihologică naţională, cu
trăsături inconfundabile.
Reflectările dorului / “mall” - ului de la un popor la altul, de la un individ la
altul, sunt diferite, dependent de constituţia spirituală, structura psihică a
colectivtăţii sau individului, de tendinţa generală a poetului sau scriitorului, de
metoda artistică sau limba în care a scris, etc.
Despre noţiunea de “dor” (respectiv mall), o noţiune glisantă, ce scapă
printre degete şi nu poate fi prinsă, s-a scris enorm în cultura românească şi
albaneză; s-au dat “definiţii” poetice de către mai mari poeţi ai culturilor
respective. Lexematica cuvintelor (“dor”, “mall”) este îmbogăţit cu seme noi,
sentimentul este abordat, gândit, exprimat poetic în nesfârşite modalităţi, poeţii au
încercat toate strunele din imensa gamă a dorului.
Prezentându-se atât de diferit şi surprinzător, sentimentul dorului, ca motiv
fertil literar, devine extrem de dificil de a fi definit şi analizat în mod complet şi
exact, exahustiv. Elucidarea sentimentului dorului, a singurătăţii nostalgice şi a
migrării, în literatura albaneză se face prin comparaţie cu prezenţa acestuia în
literatura română.
Cercetând şi studiind sentimentul dorului ca un segment important în poezia
orală şi în creaţia câtorva poeţi importanţi români şi albanezi: Eminescu, Asdren, L.
Blaga, L. Poradeci, V. Eftimiu, M. Kuteli, N. Stănescu, Ismail Kadare, Fatos Arapi, şi
plasându-l într-un amplu context balcanic, putem vorbi despre o “definiţie” poetică
românească şi albaneză a acestui termen.
Întrucât obiectul lucrării noastre este limitat la un număr restrâns de poeţi
renumiţi albanezi şi români, am acordat mai multă atenţie scriitoriilor albanezi,
Asdren, L. Poradeci şi M. Kuteli, pornind de la faptul că ei au avut relaţii de contact
cu limba şi literatura română. Prin urmare, opera lor prezintă în modul cel mai clar
interferenţele dintre aceste două literaturi, ale căror similitudini îşi au cunoscute
argumentele de ordin istoric, etno-geografic şi spiritual.

1
4
4
 Accentul cercetării noastre s-a pus pe relevarea semnificaţiei vaste şi
complexe a cuvântului şi sentimentului, comparând cele două literaturi la toate
secţiunile pe care le-am propus: poezie orală, poezie clasică şi poezie
contemporană, cu largi explicaţii ale dorului pe plan lingvistic, psihologic şi social.
Autorii luaţi în discuţie abordează în mod amplu sentimentul solitudinii
nostalgice, într-o pluraritate de ipostaze şi expresii, cu reflectări polivalente ale
cuvântului “mall” şi “dor” în textul poetic.
Opera lor, analizată din perspectiva acestei tematici, prezintă, totodată, o
imagine a peisajului liric românesc şi albanez. Autorii analizaţi în studiul nostru, au
devenit transmiţătorii unui tip nou de sensibilitate, unei viziuni asupra vieţii, cu
însemnate note naţionale şi regionale (balcanice). Poezia lor, de altfel, poezia celor
mai subtile sentimente umane, revitalizează în literatura ţărilor respective un
sentiment strămoşesc, moştenit, păstrat şi îmbogăţit cu cele mai surprinzătoare
nuanţe semantice, proces care rămâne deschis.

BIBLIOGRAFIE
1. Shkrimtarët shqiptarë. Pjesa e dytë. Prej Lidhjes së Prizrenit deri më sot. (Scriitorii albanezi. Partea
a doua. Din Liga de la Prizren pnă astăzi) Botim i Ministrisë së Arsimit, Tiranë 1941.
2. Letërsia e vjetër shqipe dhe arbëreshe (Literatura albaneză veche şi cea a arbăreşilor) Botim i
Ministrisë së Arsimit, Tiranë, 1952
3. Bibliografia relaţiilor literaturii romne cu literaturile străine în periodice (1859 – 1918), coordonată
de Ioan Lupu şi Cornelia Ştefănescu. Ed. Acad.R.S.R., Vol.1; Bucureşti, 1980.
4. Le Romantisme III (1869 – 1896) Hachette, Paris 1985
5. Romantismul românesc şi romantismul european, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1978,
vezi: C.D.Papacosta, Romanticii francezi şi scriitori generaţiei de 1848,
6. Historia e letërsisë shqipe, (Istoria literaturii albaneze) Sh. Botuese ‘’8 nëntori’’, Editura ‘’8 nëntori’’
Tiranë 1980 .
7. Micul dicţionar enciclopedic, ed. Bucureşti,1986
8. Dicţionar complet român - german, Bucureşti,1963.
9. Dicţionar romn - italian, Bucureşti, 1967
10. Fjaluer i Rii i Shqypes, përbam preje Shoqinijet të Bashkimit (Ribotim i “Rilindjes“, Prishtinë, 1977).
(Dicţionar nouă al albanezei) (Reeditată la “Rilindja, Priştina, 1977)
11. Dictionnaire HACHETTE, 1988, Paris.
12. Stilistica funcţională a limbii române, Bucureşti, 1980.
13. Antologia albanese tradotta in italiano da G. de Rada, Napoli, 1896.
14. Asdren, Vepra të zgjedhura. (Opere alese), Sh.B. ‘’Naim Frashëri’’, Tiranë
15. Asdren, Psallme murgu. (Psalme de călugăr), Vjersha (Versuri), Tipografie generală; Bucureşti 1930.
16. Ainsa Fernando, De aici, de acolo, Editura Orient- Occident, Bucuresti 1998.
17. Ana Comnena. Fontes Historiae Daco-Romaneoe, vol III, Editura Academiei Române, Bucureşti
1975,
18. Fjalori i gjuhës së sotme shqipe, (Dicţionarul limbii albaneze de astăzi)Tiranë,1980.
19. Ashta, K., “Leksiku i plotë i Gjon Buzukut”, (Lexicu complet la Gjon Buzuku)II, B.Sh.Sh.I.D.Sh. 1965
20. Angelescu, Silviu, Dorul - un tip de sensibilitate şi o viziune asupra vieţii, Lumina, Novisad, 1990.
21.Balcania, Bucurest NCMXLIII, Victor Papacostea, La peninsule balkanique et le probléme des
études comparées, p.14, martie 1944

1
4
5
22. Barthes, Roland, Plaisire du texte, Paris, Seuil ,1973
23. Bala, Vehbi, “Paralele në letërsinë gojore shqiptare dhe rumune”, (Paralele în literatura
orală(Buletin Shkencor, Viti III, 1966, Nr.4.
24. Bala, Vehbi, Lidhjet kulturore shqiptare – rumune, Buletin Shkencor, Viti III, Shkoder, 1964, Nr.3.
25.Bachelard, Gaston L’eau et les reves, Paris, Jose Corti, 1973.
26.Bachelard, Gaston, Poetique de l’espace, Paris, P. U. F. 1978.
27.Bachelard, Gaston. Aerul şi visele, Editura “Univers”, Bucuresti, 1999.
28.Blaga, Lucian, Despre Dor, în vol. Triologia culturii, Bucureşti, 1944.
29. Blaga,Lucian Spaţiul Mioritic, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969.
30. Blaga, Lucian, Antologie de poezie populară, Bucureşti,EPL,1966.
31. Blaga, Lucian, Elogiul satului românesc, discursul de recepţie la Academia Română
32. Bărbulescu, Simon, Profiluri literaturi contemporane, Motivul ascensiunii la Nichita Stănescu.
33. Brunel, Pierre et Chevrel Yves, “Precis de litterature comparée”, P.V.F. Vendome 1989.
34. Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc II, Bucureşti 1983.
35. Băileşteanu, Fănuş ‘Abside” ‘Eminescu”, 1979, Poeta ludens, Nichita Stănescu.
36. Brăiloiu, C., “Ale mortului“ din Gorj, Bucureşti,1936.
37. Buzuku, Gjon, Meshari i, L, II, Luka, XV, 1555. Bucureşti,
38. Çabej, Eqrem, “Hyrje në historinë e gjuhës shqipe,” (Introducere în istoria limbii albaneze),Tirana,
1971.
39. Çabej, Eqrem, Unele probleme ale istoriei limbii albaneze, în SCL,4, X,1959.
40. Çabej, Eqrem, Studime gjuhësore, (Studii lingvistice),Rilindja, Prishtinë, 1975.
41. Comişel, E.: O cercetare de folclor în R.P. Albania, în Revista de folclor, nr.1-2, 1960.
42. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală
pentru Literatură şI Artă, 1941.
43. Carandino, N., Dialog cu Victor Eftimiu şi monolog tot despre el, în Astra, anul VII, nr.11, noiembrie
1972
44. Densuşianu, Ovid, Viaţa păstorească în poezia noastră populară, Bucureşti, 1922.
45. Dimisianu, Gabriel “Opinii literare”, Lirismul cunoaşterii, Ed. Cartea Românească, Buc. 1970.
46. Densusianu, Ovid, Flori alese di cântecele poporului, viaţa păstorească în poezia noastră populară,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966.
47. Doine şi balade, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967.
48. Doine şi strigături din Ardeal, Bucureşti, EARSR, 1968,
49. Djamo, L. - Diaconiţa: Influenţa lui Mihai Eminescu asupra poetului albanez Asdren, Caietele
Eminescu III, Bucureşti 1975,
50. Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi 1994.
51. Eminescu, M.: Poezii, Ed. pentru toţi, Bucureşti 1952.
52. Eliade, Mircea . Les roumains. Precis historique, Editions “Roza Vnturilor”, Bucharest 1992.
53. Elsie, Robert, Histori e letërsisë shqipe, Dukagjini, Tiranë-Pejë, 1997.
54. Miciacio, Focioni, “Cetatea Rozafat. Folclor albanez”, Editura “Minerva”, Bucureşti 1974
55. Frashëri, Naim: Vepra 1, Rilindja, Prishtina 1978.
56. Folclor din Transilvania, III. Bucureşti, EPL,1967.
57. Giordano, E. Fjalor i Arbëreshëvet t’Italisë, (Dicţionar al arbăreşilor din Italia) Bari 1963.
58. Genette, Gerard, “Figuri”, Bucureşti, Editura “Univers”, 1978.
59. Hirt, E., Das Formegesetz der epischen, dramaischen und lyrischen Dichtung, Leipzig und Berlin,
1923.
60. Hahn, G. V., Beitrage zu einen albanisisch - deutschen Lexicon.
61. Hamiti, Sabri Vdekja e nositit (Moartea pelicanului)(parathënie)(prefaţă), Rilindja, Prishtina, 1978.
62. Iorga, N., Doi poeţi (St.O. Iosif şi Victor Eftimiu), în Neamul românesc literar anul V, nr-ele 25-26, 7
iulie 1912,
63. Jokl, Norbert., Balkan - Archiv IV, 1928 şi Studia albanica I, 1964.
64. Iorga, N.: L’arte populare in Romania, Roma 1930.
65. Iorga, Nicolae, Istoria literaturii româneşti, 1925 Iorga Nicolae Istoria românilor din Peninsula
Balcanică(Albania, Macedonia, Epir, Tesalia etc.,) Bucureşti, 1919.
66. Jarnic, J.U. şi Bîrseanu A., Doine şi strigături din Ardeal, Bucureşti, 1964.
67. Ismajli, Rexhep, Shumësia e tekstit, (Pluralitatea textului)Rilindja, 1980, Prishtinë.

1
4
6
68. Konica, Faik, Vepra të zgjedhura,(Opere alese), Dituria, Tiranë 1994,
69. Kuteli, Mitrush: Shënime letrare, Tiranë 1944,
70. Kuteli, Mitrush, Vargje (Versuri), Tipografia “Albania”, Constanţa 1947.
71. Kuteli, Mitrush, “Vështrime fluturimthi mbi letërsinë rumune”, din Bashkim i Kombit , Tirane, 1944,
10 mai.
72. Kuteli, Mitrush, “Ylli i zemrës” (Steaua inimii) prej Lasgush Poradecit, în vepra letrare 5 Tirana
1995.
73. Kadare, Ismail, “Ftesë në studio”, Shtëpia Botuese, “Naim Frashëri“ Tiranë 1990,.
74. Kitromilides, Paschalis M., “Mentalitatea Balcanică ”Istorie, legendă, imaginaţie, Secolul 20, 7-9
1997.
75. Kolevica, Petraq, Lasgushi më ka thënë...,(Lasgush mi-a spus…)Shtëpia Botuese“ 8 nëntori“, Tiranë
1992.
76. Manolescu, Nicolae, Nichita Stănescu, cronică literară, în România Literară 29/17 iulie 1975.
77. Maiorescu, Titu, Eminescu şi poeziile lui, (1889), M. Eminescu, Poezii, Editura
Universităţii”Al.I.Cuza”, Iaşi 1994.
78. Maiorescu, Titu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, în Critice, vol I,ed.
“Minerva”, Bucureşti,1915.
79. Meyer G., Etymologisches Wörterbuch der Albanischen schprache von..., Strasburg, 1891.
80. Mitko, Thimi, Mbëleta shqiptare. MHFSH., Tiranë 1967.
81. Miklosich, Fr., Die romanischen Elemente im Albanesischen, 1871;
82. Mehr Licht, Tirana, Nr.6, Maj 1998, Ramadan Sokoli, Këngë popullore për dashurinë,
83. Muntean, George Interpretări şi repere, Junimea, Iaşi 1982.
84. Munteanu, George, Istoria Literaturii române, Editura Porto-Franco, Galaţi 1994,
85. Munteanu, Romul, Permanenţe ale poeziei româneşti, Casa Editorială, Bucureşti,1999
86. Munteanu, Romul, Metemorfozele critice europeane, Univers, Bucureşti, 1988.
87. M. Niţescu, “Poeţi contemporani” Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979,
88. Micu,Dumitru Început de secol. 1900-1916. Curente şi scriitori, (Bucureşti), Editura
Minerva, 1970.
89. Mohanu, Constantin, Victor Eftimiu, Monografie, Ararat, Bucuresti, 1999.
90. Noica, Constatin, Românii, psihologie, identitate spirituală, destin, D.I.P. 1995, vezi capit..
Supărarea românească.
91. Osiac, Elena Bălan , Sentimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză, Bucureşti, 1983,
92. Papu, Edgar,Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Minerva 1971.
93. Papahagi, T., Dicţionar al dialectului aromân”
94. Poradeci, Lasgush “Ylli i zemrës”. (Steaua inimii), Tipografie generală; Bucureşti 1937.
95. Poradeci Lasgush, “La steaua “ lui Eminescu, (fragment din teza de doctorat) , Anuarul “Albanezul
401“, Bucureşti 1996.
96. Parvan, Vasile, Gânduri despre lume şi viaţa la greco-romanii din Pontul Stâng. Comunicare ţinută
la Academia Română, Bucureşti 1920,
97. Poulet, George, “La comscience critique”, Paris, Corti, 1971.
98. Pichois, U. et Rousseau Andre, La litterature comparée, Paris, Armand Colin, 1967.
99. Pamfile, Tudor, Cântecele bâtrâneşti, doine, mustrări şi blesteme, Tecuci, 1926.
100.Pop, Dumitru, Poezii populare din Lăpuş în Folclor din Transilvania, I, Bucureşti, 1962.
101.Pop, I. Reteganul, “Trandafiri şi viorele”, Gherla, 1886.
102.Piru, Al., Istoria literaturi române, Editura”Grai şi suflet - cultura naţională, Bucureşti, 1994.
103.Picon, Gaëtan “Scriitorul şi umbra lui” Buc., Univers, 1968.
104.Plasari, Aurel, în Donkishoti zbret në Shqipëri,. (Don Quijote coboară în Albania) Tiranë 1989
105.Qosja, Rexhep, Asdren, Rilindja, Prishtine, 1987.
106.Qosja, Rexhep, Dialogje me shkrimtarë, (Dialog cu scriitorii)Rilindja,Prishtinë, 1979.
107.Ovidiu, Scrisori din exil, ESPLA, 1957, Cartea I - a, versurile 15-19.
108.Philipide, Al., Viaţa Românească an.XXX, 1938, nr.12, pp.187-188
109.Rrapaj, F. Mero: Këngë popullore nga Camëria, (Căntecele populare din Cameria)Tiranë, 1983.
110.Rada,Jeronim de Milossat, Kangjel XIX. Napoli 1869.
111.Ribeku, A.: Vjersha malli, (Versuri de dor), Kastrovillari Sofie1917.
112.Russo, Alecu, Scrieri alese, Bucureşti,ESPLA,1957.

1
4
7
113.Rada,G.Rapsodie d’un poema albanese racolte nelle colodel napoletano tradotte da de
Firenze,1866.
114.Solomon, Marcus “Arta şi ştiinţa”, “Eminescu”, Bucureşti, 1986.
115.Sokoli, Ramadan, Rreth “ këngëve të buta“ të popullit tonë, (Asupra căntecelor blănde ale
poporului nostru, Nëntori, nr. 8/1955.
116.Starova, Tomor,Këngë popullore nga rrethi i Pogradecit, Tiranë, 1987.
117.Scaldaferri, Nicola, Musica arbëreshe in basilicata, Adriatica Editrice Salentina Lecce, 1994.
118.Serembe Z.: Poezi shqipe, (Poezii albaneze),Sh.Botuese “Naim Frasheri”,Tiranë 1971.
119.Stănescu, Nichita “Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu, Bucureşti,1990.
120.Stănescu, Nichita, Respirări, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1982.
121. Nichita Stănescu, “Ordinea cuvintelor”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985
122.Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii poetica, Univers, Bucureşti, 1973.
123.Terminologie Poetică Retorică, Editura Universităţii “Al.I. Cuza”, Iaşi 1994.
124.Todorova, Maria, Balcanii: de la descoperire la invenţie, Secolul 20, 7-9.
125.Tieghem, Paul Van, La litterature comparée, VI ed., Collection Armand Colin, Paris, 1939.
126.Weber, J - P, Genese de l’oeuvre poetique, Gallimard, Paris, 1960.

1
4
8