Marele Razboi al Continentelor. Analiza Conspiraţiilor.

Geopolitica şi forţele secrete ale istoriei. Aleksandr

Dughin, ideologul lui Putin, ii aduce un omagiu
marelui ganditor roman Jean Parvulescu, autorul
Raportului “Galaxia GRU”. (I)
PARTEA I – ÎNAINTE DE 1945

1. Geopolitica şi forţele secrete ale istoriei

Modelele “conspiraţiei” sunt extrem de variate. Sub acest aspect, cu siguranţă, conceptul
de conspiraţie “iudeo-masonică”, atât de răspândită astăzi în cele mai diverse cercuri
capătă popularitate. În principiu, această teorie merită cel mai aprofundat studiu şi trebuie
să recunoaştem că nu avem o analiză completă şi ştiinţifică pe această temă, în ciuda
sutelor şi miilor de lucrări care ori au elogiat-o, ori au defăimat-o.
Dar în lucrarea de faţă va trebui să examinăm un model conspirologic total diferit, bazat
pe un sistem de coordinate distincte faţă de versiunea “iudaic-masonică”. Vom încerca să
descriem în mare conspiraţia mondială a celor două forţe “oculte” opuse a căror opoziţie
şi luptă secretă au predeterminat logica istoriei lumii. În opinia noastră, aceste forţe sunt
mai mult caracterizate, nu atât ca fiind naţionaliste şi nici nu aparţin unei organizaţii
secrete masonice sau paramasonice; orientarea lor este datorată divergenţelor geopolitice
radicale.
Cât despre explicarea “secretului” final al acestor forţe contrare, suntem înclinaţi să-l
descoperim în diferenţa dintre două alternative şi dintre proiecte care se exclud reciproc;
stă mai presus de diferenţele naţionale, politice, ideologice şi religioase şi uneşte într-un
singur grup oameni cu opinii şi credinţe contrare. Modelul nostru este modelul
“conspiraţiei geopolitice”.
2. Bazele geopoliticii

Să ne amintim axiomele de bază ale geopoliticii – o ştiinţă care a fost denumită “politică
geografică” şi a cărei alcătuire este datorată expertului politic şi omului de ştiinţă Halford
Mackinder (1861-1947). Termenul de “geopolitică” a fost folosit pentru prima dată de
suedezul Rudolf Kjellen (1864-1922) şi apoi introdus în limba germană de Karl
Haushofer (1869-1946).
Totuşi, părintele geopoliticii rămâne Mackinder, al cărui model fundamental a stat la baza
tuturor studiilor geopolitice ulterioare. Meritul lui Mackinder constă în faptul că a reuşit
să contureze şi să înţeleagă legile clare, obiective ale istoriei politice, geografice şi
economice ale omenirii. Dacă termenul “geopolitică” a apărut relativ recent, substanţa lui
are o istorie milenară. Esenţa doctrinei geopolitice poate fi schiţată în câteva principii. În
istoria lumii există două tendinţe opuse, într-o perpetuă competiţie pentru asimilarea de
pământ şi spaţiu – linia de acces către “calea terestră” şi linia de acces “maritimă”. În
funcţie de ce tendinţă urmează (cea “terestră” sau cea “maritimă”), statele, popoarele,
naţiunile, conştiinţa lor istorică, political or internă şi externă, psihologia lor, viziunea lor
asupra lumii sunt conturate conform unor reguli foarte stricte.
Dându-i un asemenea înţeles, este foarte uşor să vorbim despre viziunea globală asupra
spaţiului “terestru”, “continental” sau chiar despre “stepă” (“stepa” este “pământ” în
înţelesul său pur, ideal) şi despre viziunea mondială asupra spaţiului “maritim”, “insular”,
“oceanic” sau “acvatic”. (Notăm în treacăt că primele indicii ale unei căi de acces
similare pot fi găsite în lucrările unor slavofili ruşi ca Khomyakov şi Kiryevsky).
În antichitate puterile “maritime” care au devenit simboluri istorice ale civilizaţiei
“acvatice” au fost Fenicia şi Cartagina. Imperiul terestru, opus Cartaginei a fost Roma.
Războaiele pumice sunt definiţia perfectă a ceea ce înseamnă opoziţia dintre “civilizaţia
maritimă” şi “civilizaţia terestră”. În perioada modernă şi în istoria recentă Anglia a
devenit polul “insular” şi “maritim”, “stăpâna mărilor” iar mai târziu, America-insula
gigant continent. Anglia, ca şi Fenicia antică s-a angajat îndeosebi în comerţul maritime
şi în colonizarea de coastă, acesta fiind instrumentul de bază al dominaţiei sale.
Geopolitica de tip fenician-anglo-saxon a generat un model de civilizaţie special,
“mercantil-capitalist-de piaţă”, întâlnit în primul rând în interesele economice şi materiale
şi în principiile liberalismului economic. Aşadar, în ciuda tuturor variaţiilor istorice
posibile, civilizaţia “maritimă” face întotdeauna referire la superioritatea economiei în
faţa politicului. Contrar modelului fenician, Roma a reprezentat o mostră de structură
războinică, hegemonică, bazată pe control administrativ şi religiozitate civilă, cu
principiul “politica deasupra economiei”. Roma este un exemplu de imperiu non-maritim,
terestru, pur continental, care a invadat adânc continental şi a asimilat popoarele supuse,
“romanizând” imediat după cucerire.
În istoria modernă reîncarnarea puterii “terestre” a fost Imperiul Rus şi, de asemenea
imperiul central-european: Austria şi Germania. Rusia-Germania-Austria sunt simbolurile
esenţiale ale “geopoliticii terestre” în Epoca Modernă.
Mackinder a demonstrat clar că în ultimele secole “atitudine maritimă” înseamnă
“atlantism”, iar în zilele noastre, “puterile maritime”, mai presus de toate sunt Anglia şi
America, ţări anglo-saxone. Împotriva “atlantismului” care întruchipează superioritatea
individualismului, “liberalismul economic” şi a “democraţiei de tip protestant”, stă
“eurasismul”, care necesită în mod obligatoriu autoritate, ierarhie şi stabiliment
“comunitar” al principiilor naţional-statale mai presus de interesele banale umane,
individualiste şi economice.
Atitudinea eurasistă exprimată clar este tipică Rusiei şi Germaniei, cele două puteri
continentale ale căror viziuni geopolitice şi economice sunt complet contrare celor ale
Angliei şi Statelor Unite, “atlantiştilor”.

3. “Conspiraţia atlantică”

Mackinder, ca un englez şi “atlantist” a conştientizat încă de la sfârşitul secolului XX

pericolul unei consolidări eurasatice şi, în mod special, pericolul unei alianţe între Rusia,
Germania şi Japonia (el considera Japonia ca fiind o putere esenţială). În principiile lui
Mackinder descoperi ideologia clar formulată şi minuţios descrisă a “atlantismului”
desăvârşit şi absolutizat, ale cărui doctrine stau la baza strategiei geopolitice anglo-
saxone din sec XX.
Pornind de aici, putem defini esenţa informaţiei, spionajului militar, grupului de interese
politice orientat către Anglia şi SUA ca fiind “ideologia atlantică”, ideologia “Noii
Cartagine” – aceea care este comună tuturor “agenţilor de influenţă”, tuturor
organizaţiilor secrete, oculte, tuturor lojelor şi cluburilor semi-închise care au deservit şi
încă deservesc ideilor anglo-saxone ale secolului XX, penetrând reţeaua puterilor
continental “eurasiatice”. Fireşte că de aceasta sunt preocupate în primul rând serviciile
recunoscute engleze şi americane (în special CIA), care nu sunt simple “santinele ale
capitalismului” sau ale “americanismului”, ci sunt paznicii “atlantismului”, consolidate
de o ideologie seculară, adânc înrădăcinată de tip “oceanic”. Toate reţelele de influenţă
anglo-saxone pot fi numite ca participante la “conspiraţia atlantică”, conlucrând nu numai
pentru interesele fiecărei ţări în parte, dar și pentru interesul geopolitic special şi al
doctrinei metafizice reprezentând o viziune largă pe mai multe planuri, multilaterală, dar
cu toate acestea uniformă (ternă).
Generalizând ideile lui Mackinder, putem spune că există o conspiraţie atlantistă, care
urmăreşte de secole aceleaşi scopuri geopolitice orientate către “civilizaţia maritimă” de
tip neofenician. Şi este important a accentua că “atlantiştii” pot fi atât “de stânga”, cât şi
“de dreapta”, atât “atei”, cât şi “credincioşi”, atât “patrioţi”, cât şi “cosmopoliţi”, aşa cum
viziunea întregii lumi asupra geopoliticii comune stă în spatele tuturor diferenţelor
mărunte naţional-politice. Prin urmare, ne confruntăm cu cea mai reală “conspiraţie
ocultă”, al cărei înţeles şi cauză intrinsecă metafizică deseori rămâne complet obscură.

4. “Conspiraţia eurasistă”

Ideile lui Mackinder, care dezvăluie acea regularitate clară a politicii şi istoriei pe care
mulţi au ghicit-o sau au prevăzut-o, au deschis calea către formularea explicit ideologică
a opoziţiei faţă de atlantism sub forma “doctrinei eurasiatice” pure. Primele principii ale
geopoliticii eurasiatice au fost formulate de emigranţi ruşi, “albi”, cunoscuţi sub numele
de “eurasişti” (Prinţul N.Trubetskoy, Savitsky, Florovsky etc.) şi de celebrul
geopolitician german Karl Haushofer. De altfel, întâlnirile frecvente de la Praga ale
“eurasiaticilor” ruşi cu Karl Haushofer ne-au determinat să apreciem că geopoliticienii
ruşi şi nemţi au dezvoltat concomitent subiecte conexe. În plus, în analizele ulterioare ei
au urmat aceleaşi principii, insistând asupra necesităţii unei alianţe geopolitice eurasiatice
a Rusiei, Germaniei şi Japoniei, ca fiind o contragreutate la politicile “atlantiste” care
ţineau cu orice preţ să opună Rusia faţă de Germania şi Japonia.
Eurasiştii ruşi şi gruparea lui Haushofer au formulat principiile clare ale viziunii
continentale alternative eurasiatice faţă de ideile atlantiste. Se poate spune că ei au
formulat pentru prima dată ce a stat în spatele istoriei politice europene a ultimului
mileniu, descoperind calea “ideii Imperiului Roman”, care a fost transmisă Rusiei din
Roma antică, traversând perioada bizantină şi străbătând Sacrul Imperiu medieval al
naţiunilor germanice către Austro-Ungaria şi Germania. Astfel, eurasiştii ruşi au analizat
atent şi minuţios imperiul şi misiunea de maximă extincţie teritorială a lui Gengis Khan şi
a mongolilor, accentuând şi semnificaţia continentală a turcilor.
Gruparea lui Haushofer a studiat Japonia şi misiunea continentală a statelor din estul
îndepărtat din perspective unei alianţe geopolitice viitoare. Ca răspuns la confesiunea
sinceră a lui Mackinder, edificând strategia secretă mondială “atlantistă”, care-şi are
rădăcinile adânc înfipte în negura secolelor, eurasiştii ruşi şi germani au descoperit în anii
`20 schema alternativei strategice continentale, secretul “ideii imperiale” terestre,
descendentă a Romei, care a inspirat din umbră politicile de putere cu o viziune globală
idealist-autoritară, eroic-comunitară, plecând de la imperiul lui Charlemagne la Sfânta
Alianţă propusă de marele ţar Alexandru I, care în secret era un autentic şi profund mistic
al Eurasiei.
Ideea eurasiană este la fel de generală ca şi cea atlantică, şi de asemenea şi-a amplasat
“agenţii secreţi” în toate statele şi naţiunile. Toţi acei care au muncit pentru uniunea
eurasiatică, aceia care au împiedicat timp de secole propagarea pe continent a conceptelor
individualiste, egalitariste şi liberal-democratice (concepte reproducând ca un întreg
spiritual, tipic fenician, superioritatea economiei asupra politicului), aceia care au aspirat
la unirea marilor naţiuni eurasiatice în atmosfera Estului, în locul ambianţei Vestului – fie
că este vorba despre Estul lui Gengis Khan, de Estul Rusiei sau Estul Germaniei – toţi
aceia au fost “agenţi eurasişti”, purtători ai doctrinei geopolitice speciale, “soldaţii
continentului”, “soldaţii pământului”. Societatea secretă Eurasiatică, Ordinul Eurasist, nu
porneşte odată cu manifestul “Exodul estului” sau cu “Jurnalul geopolitic” al lui
Haushofer. Aceasta a fost, în mare doar revelaţia, efectul unei demarcaţii distincte, care a
existat din totdeauna, împreună cu societăţile secrete eurasiatice şi cu reţeaua lor de
“agenţi de influenţă”. Nu mai puţin decât în cazul lui Mackinder, a cărui apartenenţă la
enigmatice societăţi secrete atlantiste este stabilită istoric.
Ordinul Eurasiei împotriva Ordinului atlantic.
Eterna Romă împotriva Eternei Cartagine.
Războiul punic ocult de-a lungul mileniilor.
Conspiraţia mondială a Pământului împotriva celei de Apă, Pământ contra Apă,
Autoritate şi Idee împotriva Democraţiei şi Afacerii.
Oare nu devin mai logice şi mai rezonabile paradoxurile fără limite, contradicţiile,
omisiunile şi capriciile istoriei dacă ne uităm din perspective unui dualism ocult
geopolitic? Oare victimele nenumărate pe care omenirea le plăteşte în secolul nostru
pentru proiectele politice neclare nu capătă o justificare adâncă metafizică? Nu este oare
un gest nobil şi recunoscător a admite că toţi acei care au căzut pe câmpurile de luptă ale
secolului XX sunt soldaţi-eroi ai Marelui Război continental, faţă de marionetele supuse
ale regimurilor convenţionale şi constant variabile, efemere şi instabile, trecătoare şi
ocazionale, fără sens în faţa unui asemenea domeniu, pentru care moartea de dragul lor
pare neînsemnată şi absurdă? Ar fi cu totul altceva dacă eroii ar fi căzut pentru Pământul
Măreţ sau pentru Marele Ocean, dacă, aparte de demagogia politică şi propaganda
impetuoasă a ideologiilor efemere, ar fi servit marelui scop geopolitic încă de dinainte de
istoria planetară.

5. Sânge şi Pământ – Sânge sau Pământ

Celebrul filosof rus, teolog şi publicist, Constantin Leontiev a enunţat această definiţie
extrem de semnificativă: „Slavitate [Slavyanstvo] există, slavism nu”. Una din
concluziile geopolitice de bază a acestui autor remarcabil a fost opoziţia dintre ideea de
„panslavism” şi ideea „asiată”. Dacă analizăm atent aceasă opoziţie, vom descoperi un
criteriu general tipologic care ne va permite o mai bună înţelegere a structurii şi logicii
războiului geopolitic ocult al Ordinului Eurasia împotriva Ordinului Atlantic.
Contrar combinaţiei eclectice de termeni din conceptul „sânge şi pământ”, enunţată de
ideologul german al ţărănimii naţional-socialiste Walter Darré, această problemă este
diferit formulată şi anume – „sânge sau pământ”. Cu alte cuvinte, proiectele
tradiţionaliste de conservare a identităţii popoarelor, statelor sau naţiunilor întotdeauna se
găsesc deasupra unei alternative – pe care dintre criterii să îl considerăm predominant, ori
„unitatea naţiunii, rasei, etniei, unitatea de sânge” sau „unitatea spaţiului geografic,
unitatea graniţelor, unitatea pământului”. Astfel întregul scenariu constă în necesitatea
opţiunii: „ori – ori” şi atunci, fiecare termen ipotetic rămâne doar un slogan utopic, ceea
ce nu este concludent, dar ascunde strălucirea problemei.
Constantin Leontiev a condamnat într-un mod ingenios rusofilia tradiţionalistă, radicală,
ridicând această problemă clară: „Ruşii trebuie ori să insiste pe unitatea slavilor, pe
slavism („sânge”) sau să se îndrepte către Est şi să recunoască afinitatea geografică şi
culturală a popoarelor ce sunt conectate la teritoriul Rusiei („pământul”)”. Această dilemă
poate fi formulată în termeni diferiţi ca o alternativă între mărturisirea supremaţiei legii
„de rasă” („naţionalism”) sau a „geopoliticii” („cultură”).
Însuşi Leontiev a ales „solul”, „teritoriul”, ca fiind specificitatea măreţiei culturii
imperiale şi religioase ruseşti. El a ales „orientalismul”, „asiatismul”, „bizantinismul”. O
asemenea opţiune a implicat prioritatea continentului, valorile eurasiene mai presus de
valorile înguste naţionale şi rasiale. În mod clar, din schema logică a lui Leontiev a
rezultat în inevitabilitatea alianţei Rusiei cu Germania, în special cu Austria şi în pacea cu
Turcia şi Japonia. Refuzul categoric la Leontiev al „slavismului” sau „pan-slavismului” a
trezit indignare printre mulţi slavofili, care se poziţionează de partea ideii că „sângele este
mai presus de pământ” sau, altfel spus, „sânge şi pământ”. Leontiev nu a fost nici înţeles,
nici ascultat. Istoria secolului XX a demonstrat repetat relevanţa imensă a problemelor pe
care el le-a ridicat.

6. Panslavism versus Eurasism

Teza „sângele este mai presus de pământ” (în context rusesc însemnând „slavism”,
„panslavism”) a dezvăluit pentru prima dată toate lucrurile neclare din timpul Primului
Război Mondial, când Rusia, intrând în alianţă cu ţările Antantei (Anglia, Franţa şi
America), având ca scop să elibereze „fraţii slavi” de sub dominaţia turcă, nu numai că a
început să lupte împotriva aliaţilor săi geopolitici înnăscuți – Germania şi Austria, dar de
asemenea, s-a prăbuşit într-o revoluţie catastrofală şi într-un război civil.
De fapt, „slavismul” rusesc a lucrat de partea „atlantiştilor”, de partea Antantei, de partea
unei „civilizaţii neo-cartagineze”, întruchipată în modelul mercantil-colonial,
individualist anglo-saxon. Nu este de mirare că printre „patrioţii panslavişti” din cercul
ţarului suveran – Nicolae al II-lea, majoritatea erau argați ai serviciilor secrete engleze
sau simpli „agenţi de influenţă atlantişti”.
Este interesant să amintim un episod din romanul patriotului rus, hatmanul (general al
trupelor căzăceşti) Piotr Krasnov „De la vulturul bicefal la steagul roşu”: în timpul
luptelor din Primul Război Mondial cineva îl întreabă pe eroul principal, colonelul Sablin
„Spune cinstit, colonele, cine crezi tu că este adevăratul nostru inamic?”; acesta răspunde:
„Anglia!”, deşi această convingere nu îl fereşte de lupta cinstită şi curajoasă pentru
interesele engleze împotriva Germaniei, făcându-şi datoria de loialitate absolută faţă de
Împăratul eurasian.
Eroul lui Krasnov este exemplul ideal al patriotismului eurasian rus, exemplul logicii
„pământ peste sânge”, care a fost caracteristic contelui Witte, baronului Ungern-
Sternberg, misterioasei organizaţii „Baltikum”, din care făceau parte aristocraţi baltici.
Eroul rămâne până la final devotat familiei imperiale (aşa cum prinţul turkmen şi divizia
sa a rămas credincios ţarului într-un haos de trădare generală, descris de Krasnov în
acelaşi roman).
Este impresionant cu cât curaj şi sacrificiu au acţionat turcii, germanii şi alţii în 1917,
apărând cu credinţă Ţarul şi Imperiul, servind Eurasia, „pământul”, „continentul” – spre
deosebire de „slavi”, de „panslavişti” care au uitat prea repede de „Constantinopol” şi de
„fraţii balcanici”, fugind din Rusia, părăsind Ţarul şi patria mamă pentru ţările de
influenţă „atlantică”, pentru „Apă”, trădând ţara de obârşie şi Ideea de Romă Eternă,
trădând Moscova, trădând Rusia, a treia Romă.

7. Atlantiştii şi rasismul

În Germania ideea „sângele este mai presus de pământ” a avut consecinţe groaznice.
Contrar rusofililor şi patrioţilor eurasişti germani – Arthur Moeller van den Bruck, Karl
Haushofer şi alţii, care au stăruit asupra „supremaţiei legii spaţiului vital”, deservind
continentul ca întreg, ideea de „bloc continental” – guvernul celui de-al treilea Reich în
cele din urmă a dat câştig de cauză lobby-ului „atlantist”, susţinând tezele rasiste şi sub
pretextul „etnosurilor înrudite anglo-ariene şi germane”, au avut ca scop devierea atenţiei
lui Hitler către Est şi întreruperea (sau cel puţin pentru slăbirea) acţiunilor de război
împotriva Angliei. Astfel, „pangermanismul” (la fel ca şi rusescul „panslavism” din
Primul Război Mondial) a lucrat doar de partea „atlantiştilor”. Şi este foarte raţional să
considerăm că duşmanul major al Rusiei, care aspira constant la a angaja Germania lui
Hitler în conflict cu Rusia, în conflict cu slavii (pe motive „rasiale”, „sângele este mai
presus de pământ”) a fost spionul englez şi trădătorul Reich-ului, amiralul Canaris.
Problema „sânge sau pământ” este foarte semnificativă şi pentru că alegerea unuia dintre
termeni în detrimentul celuilalt permite identificarea – probabil în mod indirect – a
„agenţilor influenţi” ai uneia sau alteia dintre viziunile globale, în special când vorbim
despre aripa de „dreapta” sau „naţionalişti”.
Trăsătura esenţială a „conspiraţiei geopolitice” atlantiste (ca şi cea a eurasienilor, totuşi)
este că acoperă un spectru larg de ideologii politice, de la extrema dreaptă, la extrema
stângă, dar totuşi „agenţii influenţă geopolitică” întotdeauna şi-au lăsat amprenta proprie.
În cazul grupării de „dreapta” un asemenea semn de potenţial atlantist este principiul
„sânge mai presus pământ” care, pe lângă toate celelalte permite ieşirea din fundamentul
problemelor geopolitice, abătând atenţia liderilor şi oamenilor de stat către probleme mai
puţin importante.

8. Cine spionează pe cine?

Ca un exemplu al efectului ideologiei geopolitice oculte de „stânga” îi putem menţiona

pe naţional bolşevicii eurasieni din Germania: naţional-comunistul Ernst Niekisch,
revoluţionarul conservator Ernst Junger, comunistul Lauffenberg, Petel, Schultzen-
Boysen, Winnig şi alţii.
Eurasienii naţional-bolşevici, fără îndoială se regăsesc şi printre ruşi şi este curios că
însuşi Lenin în timpul emigraţiei a aspirat să fie atras de partea politicii şi bancherilor
germani; mai mult decât atât, multe din tezele sale erau mai mult germanofile.
Nu dorim să afirmăm că Lenin a fost implicat în Ordinul eurasian, dar într-o oarecare
măsură a fost sub influenţa lui. Oricum, opoziţia „Lenin=spion german” versus
„Troţki=spion american” corespunde într-adevăr unei scheme tipologice anume. În orice
caz, la un nivel geopolitic pur, regimul guvernării lui Lenin a avut un caracter eurasian
numai şi dacă ne gândim şi la faptul că a conservat spaţiul unit eurasian al Imperiului
Rus. Troţki, pe de altă parte, a insistat în exportarea revoluţiei, în globalizarea ei şi a
considerat Uniunea Sovietică ca fiind tranzitorie, efemeră, ca pe un cap de pod pentru
expansiunea ideologică, ca pe ceva ce ar trebui să dispară înaintea victoriei planetare a
„comunismului mesianic”; misiunea lui Troţki este întipărită integral de semnul
„atlantismului”, în opoziție cu „eurasianul” comunist – Lenin. „Internaţionalismul”
bolşevic-leninist cu siguranță avea un principiu „imperial”, „eurasian”, al „pământului
mai presus de sânge” – deşi în mod cert, acest principiu a fost deformat şi prost înţeles
din cauza influenţei aspectelor ideologice bolşevice şi, mai important, datorită
activităţilor „agenţilor de influenţă” ai atlantismului din interiorul aceluiași guvern
comunist.
Însumând toate aceste cauze, putem spune că o trăsătură caracteristică a reprezentanţilor
Ordinului eurasian din Rusia a fost aproape „obligatoriu” germanofilia (sau cel puţin
anglofobia), în schimb în Germania eurasienii se simţeau „obligaţi” de a fi rusofili.
Moeller van der Bruck a remarcat: „consevatorii” francezi au fost întotdeauna încântaţi
de exemplul dat de Germania, conservatorii nemţi – de exemplul dat de Rusia. Întreaga
schemă logică este dezvăluită prin fundalul geopolitic, continental al luptei oculte
nevăzute de-a lungul secolelor – Războiul ocult al Continentelor.

9. Aţi spus GRU, domnule Pârvulescu?

Ingeniosul poet, scriitor şi metafizician Jean Pârvulescu, autor al multor opere literare şi
filozofice, a fost singurul dintre conspirologii vestici care constant a accentuat caracterul
geopolitic al „conspiraţiei mondiale” sau, mai exact, al celor două alternative ale
„conspiraţiilor mondiale” („eurasiatică” şi „atlantistă”).
În lunga sa viaţă, plina de evenimente, Jean Pârvulescu a fost familiar cu figuri
proeminente ale istoriei europene şi mondiale, inclusiv cu reprezentanţii unei „istorii
oculte, paralele” – mistici, masoni eminenţi, cabalişti, ezoterişti, agenţi secreţi ai
diferitelor servicii secrete, ideologi, politicieni şi artişti. În particular, a fost prieten cu
Ezra Pound, Julius Evola, Arno Brekker, Otto Skorzeny, Pierre de Villemarest, Raymond
Abellio etc.
Auzind de specificul studiilor mele conspirologice, Pârvulescu mi-a oferit câteva
documente etichetate ca „strict confidenţiale”, care mi-au permis să descopăr multe
detalii majore ale conspiraţiei geopolitice planetare. Un interes special este reprezentat de
materialele privind activitatea organizaţiilor secrete oculte în Rusia.
În descrierea de mai departe voi încerca să expun cele mai interesante aspecte ale
concepţiei lui Pârvulescu. Pe data de 24 februarie la Lausanne, în Elveţia, în faţa
membrilor consiliului administrativ al misteriosului Institut Special pentru Studii Meta-
strategice „ATLANTIS”, Jean Pârvulescu a prezentat un raport sub titlul şocant: „Galaxia
GRU” cu subtitlul „Misiunea secretă a lui Mihail Gorbaciov, URSS-ul şi viitorul marelui
Continent Eurasiatic”.
În acest raport, a cărui copie mi-a transmis-o Jean Pârvulescu, el analizează rolul ocult al
serviciului secret militar sovietic, numit GRU (Glavnoe Razvedvatelnoe Upravlenie –
Direcţia Principală de Informaţii) şi conexiunea GRU cu Ordinul Eurasiatic. Ca referinţă,
Jean Pârvulescu alege cartea binecunoscutului specialist în serviciile secrete sovietice,
faimosul agent al contra-spionajului francez şi director al „Centrului European de Date”,
Pierre de Villemarest, care în 1988 a publicat în Franţa best-seller-ul „GRU, cel mai
secret dintre serviciile secrete sovietice, 1918-1988”.

10. GRU versus KGB

Modelul de conspiraţie al lui Villemarest poate fi condensat astfel: „KGB este un

continuator al partidului, GRU este un continuator al armatei”.
Prin definiţie, armata apără statul, KGB-ul apără partidul. KGB-ul este condus de
principiul „patriotism în serviciul comunismului”, în timp ce armata – de principiul opus
„comunismul în slujba patriotismului”. Pornind de la această opoziţie dintre GRU şi
KGB, ca fiind centrele secrete ale puterii bipolare din URSS (armata şi partidul),
Villemarest construieşte o povestire fascinată şi bine argumentată a istoriei GRU.
Sensul secret al istoriei nevăzute a URSS începând de la Revoluţia din Octombrie şi
ajungând la Perestroika, poate fi găsit în „vecinii” rivali – GRU, numit „Aquarium” sau
„secţia militară 44388” de la Khodynka şi KGB, „biroul de la Lubyanka”.
Dar care este legătura dintre aceste două servicii speciale rivale şi cele două Ordini
geopolitice planetare, cu atât mai secrete şi cu atât mai ascunse decât orice serviciu
secret?
Conform spuselor lui Pârvulescu, Ordinul eurasian era activ în Rusia la începuturile
secolului XX. Printre reprezentanţii lui, Pârvulescu aminteşte de doctorul Badmaev din
St. Petersburg, baronul von Ungern-Sternberg, misterioşii custozi suedezi secreţi ai lui
Rasputin şi multe alte figuri mai puţin cunoscute. De asemenea, este important să
subliniem rolul deosebit al viitorului ofiţer Mikhail Tukhachevsky care, conform spuselor
lui Pârvulescu a fost iniţiat în Ordinul polar miserios în timpul şederii sale în lagărul
Ingolstadt din Germania, unde în perioada 1916-1918 a cunoscut alte figuri ale istoriei
moderne: generalul de Gaulle, generalul von Ludendorff şi viitorul Papa Pius al XII-lea,
monseniorul Eugenio Pacelli.
Tocmai din acest grup de geopoliticieni mistici ruşi a fost mai târziu transmisă ştafeta
regimului bolşevic, dar în mod special iniţiaţilor de atitudine continentală, grupaţi în
armată, unde era un număr important de foşti ofiţeri imperiali care au intrat printre „roşii”
cu scopul de a schimba pe termen lung atitudinea nihilistă bolşevică şi pentru a crea
Marea Putere Continentală, folosind comuniştii.
Este important că printre „roşii” erau anumiţi agenţi ai Ordinului eurasian aflându-se în
misiune secretă continentală. (Este interesant că faimosuil tâlhar „roşu” Kotovsky era un
anarhist de stânga, ocult şi mistic şi parte din biografia sa demonstrează că, în cazul său
au existat legături cu Ordinul eurasian). Astfel, între eurasienii ruşi prerevoluţionari şi
postrevoluţionari a existat mereu continuitate de membri.
Alcătuirea Armatei Roşii a fost afacerea agenţilor eurasieni. Este interesant de amintit un
eveniment istoric: la 27 de zile după crearea Cartierului General al Armatei Roşii pe
Frontul de Est (10 iulie 1918) o echipă de CEKA l-au atacat şi au lichidat toţi membrii,
inclusiv pe comandantul şef.
Războiul crud dintre „eurasienii roşii” din Armată şi „atlantiştii roşi” din gruparea CEKA
a lui Dzerjinsky nu a încetat din primele zile ale istoriei Sovietului. Dar, în ciuda
victimelor, agenţii Ordinului eurasian nu şi-au abandonat misiunea.
Un triumf al eurasienilor a fost crearea GRU în 1918 în interiorul Armatei Roşii, sub
conducerea lui Semion Ivanovici Aralov, un fost ofiţer imperial şi care până în 1917 a
avut legături cu serviciile secrete militare. Mai precis, Aralov a fost şeful
Departamentului Operaţional al Vseroglavștab (Statul Major al Toată-Rusia).
Particularitatea activităţii sale, acea imunitate misterioasă, aproape mistică, de care acest
om s-a bucurat toată viaţa (a murit de moarte naturală în 22 mai 1969) şi alte detalii din
biografia sa ne determină să-l considerăm pe Aralov omul Ordinii Continentale.

11. Eurasienii albi – eurasienii roşii

Conform lui Pârvulescu, afilierea ruşilor la Ordinul Eurasist după Revoluţie a fost
realizată în Armata Roşie, mai precis în cel mai secret departament al ei, în GRU. Dar
acest aspect a fost luat în considerare doar de eurasienii „roşii”. În Europa, eurasienii
„albi” s-au alăturat în mod special naţionaliştilor germani: găsim reprezentanţi ai acestui
Ordin în Abwehr (serviciile secrete de contraspionaj) şi, mai târziu descoperim în secţiile
externe ale SS-ului şi SD-ului (Sicherheit Dienst) (în special SD, al cărui şef, Heydrich, a
fost el însuşi un eurasian convins, din acest motiv a căzut victimă intrigilor atlantistului
Canaris).
Revoluţia a împărţit ruşii între „roşii” şi „albi”, dar în spatele acestei diviziuni
condiţionate a existat o împărţire misterioasă, diferită geopolitic, a două grupări secrete
de arii de influenţă diferite – atlantiştii şi eurasienii. În Rusia „roşie”, atlantiştii erau
grupaţi în jurul CEKA şi în jurul „Politburo” (biroul politic). Nu erau mai puţini atlantişti
printre emigraţia de ruşi „albi”: în afară de spionii englezi evidenți – liberali ca Kerensky
şi alţi democraţi şi social-democraţi, chiar şi în conservatorismul reacţionar extrem,
monarhist, lobby-ul atlantist era foarte puternic. Majoritatea copleşitoare a emigranţilor
ruşi care au apărut în SUA era conexă acestei poziţii geopolitice atlantiste.
Într-un moment anume, la începuturile anilor 30, reţeaua de agenţi GRU din Europa şi
mai ales din Germania se infiltrează adânc în structurile serviciilor secrete germane şi
franceze iar reţeaua GRU „dublează” reţeaua NKVD-ului şi mai târziu, pe agenţii KGB.
Agenţii GRU s-au infiltrat în primul rând în structurile armatei şi uneori postul de
comandă eurasian nu îşi face din oamenii GRU şi din alţi agenţi secreţi europeni
duşmani, ci mai mult, aliaţi, colaboratori, pregătind în secret un nou proiect continental
eurasiatic. Iarăşi nu vorbim despre agenţii dubli, cât despre unitatea intereselor
geopolitice de la cel mai înalt nivel. Astfel, în Germania GRU menţine legătura cu Walter
Nikolay, şeful „Biroului problemei evreieşti”. Mulţumită lui, GRU capătă acces în
direcţia Abwer, SS şi SD. Figura centrală a acestei reţele a fost Martin Bormann. Acest
fapt a fost binecunoscut aliaţilor după chestiunile în legătură cu procesul de la Nurenberg
şi mulţi aliaţi au fost convinşi ca Bormann a fost ascuns în URSS în 1945. Este cunoscut
cu siguranţă faptul că Walter Nikolay a murit în mai 1945.

12. Pactul Ribbentropp-Molotov şi răzbunarea ulterioară a atlantiştilor

Jean Pârvulescu, în relaţie apropiată cu însuşi Martin Bormann, prieten al lui

Ribbentropp, povesteşte o istorisire revelatoare, în care pune în lumină anumite aspecte
ale secretelor războiului ocult dintre cele două Ordini geopolitice.
Arno Brekker, faimosul sculptor german, care l-a cunoscut îndeaproape pe Bormann, i-a
povestit lui Pârvulescu despre vizita ciudată a lui Bormann în Jackelsburg: „Pe 22 iunie
1941, imediat după atacul Germaniei lui Hitler asupra URSS, Bormann a venit la el, fără
avertizare, într-o stare de şoc, părăsindu-şi biroul din Reichskanzlerei. Repeta în mod
constant aceeaşi propoziţie ciudată: „În ziua asta de iunie, Nefiinţa câştigă în faţa Fiinţei.
Totul s-a terminat… Totul e pierdut…”. Când sculptorul l-a întrebat ce a vrut să spună,
Bormann a tăcut; apoi, în uşă s-a întors ca şi când ar fi vrut să mai spună ceva, apoi a
decis să tacă şi a plecat trântind uşa.”
Aceasta a fost marea prăbuşire a tuturor eforturilor pe termen lung a agenţilor eurasieni.
Pentru atlantişti ziua de 22 iunie 1941 a fost o zi de sărbătoare: războiul din interiorul
continentului a celor două mari puteri eurasiene era o garanţie a triumfului Ordinii
Atlantice, indiferent de partea cui ar fi fost victoria.
22 iunie 1941 pentru Ordinul eurasian a fost un eveniment cu mult mai tragic decât
Revoluţia din Octombrie. Este important a sublinia că agenţii Ordinii Eurasiene au depus
toate eforturile pentru evitarea conflictului. În 1936, Stalin, trecând definitiv de partea
Ordinii Eurasiene, i-a transmis lui Berzin, şeful GRU (Berzin a fost excepţia de la regulă:
agent atlantist conducând organizaţia eurasiană şi lucrând în interiorul ei pentru NKVD)
ordinul: „Întrerupe imediat orice activitate împotriva Germaniei” (trebuie notat că Berzin
a ignorat ordinul).
În 1937 Heydrich şi Himmler îl asigură pe Fuhrer printr-un raport secret că: „Germania
nu mai este o ţintă a Kominternului şi nici a altor acţiuni sovietice subversive.” Pentru
eurasieni pactul Ribbentropp-Molotov a fost încununarea succesului strategic. Dar în
ultimul moment au apărut forţele Oceanice. Eurasienii din GRU şi, mai ales cei din
armată – Voroșilov, Timoșenko, Jukov, Golikov etc – au refuzat să creadă până în
ultimul moment în posibilitatea războiului, deoarece influenţa eurasiană (şi rusofilă) în
cel de-al treilea Reich le era bine cunoscută.
Propaganda naţional-socialistă antislavică a fost considerată atât de neînsemnată şi
superficială, ca şi retorica marxistă demagogică din URSS. Generalul Golikov
(ascunzându-şi originile nobile, data de naştere adevărată şi biografia sa adevărată din
motive pur legate de conspirația din Ordinii Eurasiatice) chiar le-a reproşat subalternilor,
aflând o frântură de informaţie cum că Germania traversează graniţa Rusiei: „Provocare
engleză! Investigaţi!”. În acel moment nu ştia ceea ce Bormann deja aflase: „Nefiinţa a
câştigat împotriva Fiinţei.”

13. Profilul de lobby atlantist

Ordinul Atlantic secret are o istorie veche. Unii autori tradiţionalişti îl amplasează în
societăţile iniţiatice ale Egiptului antic, în special într-o sectă de adoraţie a zeului Seth,
ale cărui simboluri erau Crocodilul şi Leviatanul (animale acvatice) de asemenea şi
Măgarul Roşu (vezi J. Robin „Societăţile secrete într-un rendez-vous apocaliptic” şi J.M.
Allemand „Rene Guenon şi cele şapte turnuri ale diavolului”).
Mai târziu, secta lui Seth s-a unit cu alte culte feniciene, în special cu sângerosul cult al
lui Moloch. Conform conspirologului francez din secolul al XIX-lea, Claude Grace
d’Ors, această organizaţie secretă a rezistat multe secole după căderea civilizaţiei
feniciene. În Europa Evului Mediu au existat sub numele de „Menestrelii Morganei”, a
căror emblemă era „Moartea Dansând” sau Dansul Macabru. Grace d’Ors a afirmat că
reforma lui Luther a fost sub comanda acestei secte şi că protestanţii (în special cei anglo-
saxoni şi francezii) au rămas încă sub influenţa ei.
Jean Pârvulescu consideră că Joseph Balsamo a fost unul din agenţii importanţi ai acestui
Ordin secret care a ieşit la suprafaţă la sfârşitul secolului XVIII sub masca a masoneriei
neregulare a ritului „egiptean”, masoneria de rit Memphis, mai târziu Memphis-Misraim.
O asemenea preistorie simbolică a atlantiştilor caracterizează substanţa strategiilor
geopolitice şi cultural-economice. Înţelesul său este redus la accentuarea valorilor
„orizontale”, pentru a aduce în prim plan aspectele cele mai de jos ale fiinţei umane şi ale
societăţii ca întreg.
Aceasta nu înseamnă că atlantismul este echivalent cu materialismul obişnuit, dar totuşi,
aspectul „material”, pur economic, comercial al activităţii umane ocupă locul central.
Noţiunea de sistem de valori la un nivel pur uman presupune individualism şi
„antropocentrism” radical, specific pentru atlantism în toate manifestările sale şi paralel
acestei noţiuni, ironia depresivă şi scepticismul tipic „atlantic” ies la suprafaţă în relaţie
cu măsura ideală, supra-umană a vieţii.
De fapt, simbolurile Măgarului Roşu şi ale Morţii Dansând oglindesc substanţa
scepticismului „atlantic” şi conform schemei logice ciudate a istoriei formele sociale şi
religioase cele mai radicale ale conştiinţei protestante, individualiste, după reforma lui
Luther, erau atrase ca un magnet către regiunile atlantice – către Anglia şi Vestul
îndepărtat, către America, unde formele extreme ale protestantismului radical,
întruchipate de baptişti, quakeri şi mormoni, şi-au găsit un teren propice.
J.M. Allemand marchează o colaborare simbolică: de la Cadiz – un port istoric de
referinţă al coloniilor feniciene din peninsula iberică – Cristopher Columb a navigat în
expediţia sa atlantică finalizată prin descoperirea Americii.
Dar consolidarea Ordinului Atlantic în Vestul îndepărtat şi crearea unei civilizaţii
exclusiv atlantiste în SUA, conform proiectului acestui Ordin au fost doar o etapă
intermediară în planurile „neo-cartagineze” ale atlantiştilor. Pasul strategic următor a
constat în exportarea modelului atlantic pe alte continente, în colonizarea geopolitică a
întregii planete, în răspândirea Vestului, în sens geopolitic mistic, în toată lumea,
incluzând bineînțeles şi Răsăritul.
Prin urmare, reţeaua de agenți atlantişti din statele eurasiene nu numai că a urmărit un
scop defensiv (slăbind forţele geopolitice alternative), dar au şi amplificat operaţiuni
ofensive. Avangarda „atlantismului” în Eurasia era compusă din „stângişti”, din mișcările
„anarhiste” subversive, deşi în chiar mediul lor, întotdeauna a existat o opoziţie internă de
agenţi eurasieni.
Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem „socialismul economic” şi „comunismul” din
natura lor teoretică pură ca fiind formă de propagandă „atlantică”, ca fiind masca socio-
politică a Ordinii secrete a Măgarului Roşu. Dacă luăm în calcul doctrinele geopolitice
oculte ale polului atlantic devine evident de ce mişcările subversive „stângiste” au fost
atât de încurajate de puterile anglo-saxone în Europa şi în ţările eurasiene, în timp ce în
Anglia şi mai ales în America, „comuniştii” şi „social democraţii” au reprezentat un
procent nesemnificativ. Pentru curentul „atlantist”, „stângiştii” au fost întotdeauna în
Eurasia cea de-a cincea coloană.
Tocmai de aici derivă acea armonie naturală dintre atlantiştii ruşi de înclinaţie comunistă
şi capitaliştii anglo-saxoni, care adeseori ne conduc pe o pantă incertă, întrebându-ne
despre această înţelegere reciprocă dintre „duşmanii de clasă” – dintre bolşevicii
„mesianici” cu dictatura lor proletară şi bancherii din Wall Street, al căror cult era Viţelul
de Aur.
Societatea secretă a Morţii Dansând, Măgarul Roşu, „Menestrelii Morganei”, „Frăţia
Oceanului” – aceste imagini ne vor ajuta să înţelegem schema logică a curentului
atlantist, ce aspiră nu numai către apărarea „insulelor” lor, dar şi către schimbarea lumii
într-o „Cartagină”.

14. KGB-ul în slujba „Dansului Macabru”

Pierre de Villemarest a definit în mod corect CEKA (OGPU, NKVD, KGB) ca fiind
„continuatoarea partidului”. Mai precis ar fi să spunem că este centrul secret al partidului,
mintea şi sufletul său. Jean Pârvulescu a completat această definiţie cu dimensiunea
geopolitică ocultă. Conform lui Pârvulescu, KGB-ul este centrul celei mai directe
influenţe a Ordinului Atlantic, Ordinului „Dansului Macabru”. KGB-ul este o camuflare
a acestui Ordin.
Mulţi sunt cei care au ghicit că acestea sunt culisele oculte ale KGB. Unii chiar au vorbit
despre prezenţa în KGB a unei organizaţii oculte de studii parapsihologice , despre aşa-
zisa „Companie Viy” de magie neagră, în care toate figurile politice conducătoare ale
URSS-ului au primit consfinţirea lor. Cu toate acestea, zvonurile despre misterioasa
„Companie Viy”, în cea mai mare parte sunt doar ultra-simplificate, descrieri groteşti ale
unei realităţi mult mai subtile şi mai profunde, aşa cum misiunea ocultă a KGB-ului nu
este deloc redusă la magie sau experienţe parapsihologice.
KGB-ul a fost iniţial planificat pentru a fi singura structură ideologic-punitivă, înfiinţată
pentru a controla subiectele spaţiului cultural social comunist. Comuniştii, prin
dimensiunea lor ideologică, mesianică, marxistă, în relaţie cu populaţia eurasiatică a
regiunilor supuse, întotdeauna s-au auto-intitulat colonizatori, noi veniţi, întotdeauna au
ţinut o distanţă ideologică faţă de nevoile, cerinţele şi interesele populaţiei indigene. La
un nivel ideatic pur, ei au ţinut la impunerea în faţa populaţiei eurasiene a unui model de
economie centralizată, nefirească pentru ei – care a necesitat folosirea unui aparat
represiv.
CEKA (NKVD, OGPU, KGB) a fost iniţial o parodie a Ordinului „cavalerilor
ideologici”, chemată să pedepsească băştinaşii şi să le înăbuşe chemarea lor înnăscută
pentru „pământ”. CEKA (şi KGB) de asemenea au profesat teza „sângelui mai important
decât teritoriul”, dar până şi aceasta într-o formulă complet greşit înţeleasă, în varianta
sângeros-sadică, precum o cutremurătoare amintire a sângerosului cult fenician al lui
Moloch, de care agenţii atlantişti au fost întotdeauna tipologic şi generic strâns legaţi.
CEKA-KGB a deservit întotdeauna „Moartea Dansând”. Multe paradoxuri şi legende
aparent nedemne de încredere (din cauza naturii lor inumane), conexe acestei organizaţii
sumbre, au devenit mult mai clare, dacă luăm în considerare legătura nu numai
metaforică, dar şi ezoteric-ocultă, a acestui Ordin cu cele mai vechi culte antice din
Orientul Mijlociu. Această organizaţie nu au încetat niciodată să fie aderentă la asemenea
culte până în ziua de azi, continuând „firul roşu” al societăţilor secrete de tip atlantist
europene şi din Orientul Mijlociu.

15. Convergenţa serviciilor secrete şi „misiunea polară a GRU”

CIA, ca instrument al atlantismului american, aparţine tipologic aceleaşi categorii de

conspiraţie. În plus, la originile acestei organizaţii găsim figuri renumite ale masoneriei
americane, pe care oricum masonii europeni o consideră ca fiind neregulară, eretică şi
sectantă. (Se ridică întrebarea necesităţii: „există ceva în SUA din sfera religiosului şi
metafizicii care să nu fie eretic sau sectant?”)
CIA, ca şi KGB, nu a fost niciodată indiferentă la magie şi parapsihologie şi rolul său în
civilizaţia modernă este comparabil cu cel al KGB-ului, deşi caracteristica sadic-
sângeroasă în cazul CIA nu este atât de evidentă. Încă de la începutul secolului, CIA (şi
precursorii ei) împreună cu serviciile secrete engleze, au împânzit Eurasia cu o reţea de
agenţi care au influenţat constant cursul evenimentelor istorice printr-o manipulare
atlantistă.
Într-un fel, este foarte posibil să vorbim despre o „convergenţă a serviciilor secrete
speciale”, despre „fuziunea” dintre KGB şi CIA, despre unitatea lor la un nivel
geopolitic. Aceasta explică o asemenea abundenţă a aşa-numiţilor „spioni sovietici” în
cele mai înalte structuri ale puterii americane, de la Hiss la Reserford care, conform unor
autori, a transmis proiectul bombei cu hidrogen sovieticilor.
Este necesar să notăm că dublarea reţelei agenţilor KGB în SUA şi în alte ţări anglo-
saxone de către reţeaua de agenţi GRU a stat la baza unui conflictului secret constant al
GRU cu „vecinii” de la Lubyanka. Şi dată fiind contradicţia radicală a orientării
geopolitice şi chiar metafizice a celor două structuri secrete sovietice, ar însemna în mod
logic să bănuim că singurul şi adevăratul oponent ala CIA a fost GRU, şi nicidecum
KGB-ul.
Această convergenţă a serviciilor secrete, la fel ca şi realinierea convergentă a
comuniştilor sovietici de vârf cu mondialiştii americani, stă la baza unităţii orientării
fundamentale geopolitice, la baza unităţii structurii secrete, ceea ce determină folosirea
atât a atlantiștilor vestici cât şi a agenţilor atlantişti din est, deseori ocupând cele mai
înalte posturi în stat şi în nomenclatura politică.
Dar fuziunea completă şi deschisă a acestor două afilieri a Ordinului „Dansului Macabru”
a fost împiedicată de eforturile lobby-ului alternativei eurasiene, legată genetic de GRU şi
de Statul Major General al Armatei Roşii, de asemenea incluzând în reţeaua sa multe
structuri ale serviciilor secrete europene şi asiatice (în mod special din Germania şi
Franţa – conectate la planul geopolitic secret al generalului de Gaulle, din ţările arabe şi
din alte ţări) unite în slujba Ordinului Eurasian (dealtminteri numit şi Societatea
„Menestrelilor lui Mursya” sau „Ordinul Polar din Heliopolis” sau „Ordinul lui Apollo”,
învingătorul solar al Şarpelui-Piton, acel Şarpe pe care tradiţia grecească l-a identificat cu
zeul egiptean Seth, cu Măgarul Roşu.

16. Răsăritul şi eclipsa soarelui eurasian

Să schiţăm în mare războiul ocult al Ordinului eurasian împotriva Ordinului atlantic din
interiorul sistemului sovietic. Aşa cum am spus în capitolele precedente, Lenin a aderat la
aspiraţiile eurasiene. În timpul conducerii sale, a fost creat GRU sub comanda devotatului
eurasian Semion Ivanovich Aralov. Aralov a trecut prin toate nivelele structurii acestei
organizaţii militare secrete cu principii eurasiene continentale, adunând în jurul său cei
mai valoroşi şi eficienţi „fraţi eurasieni” care ca şi el, au fost trimişi printre rândurile
roşiilor pentru a îndeplini misiunea lor specială metapolitică. Este curios faptul că la
începuturile anilor 60 Aralov a scos o carte cu un titlu sugestiv: „Lenin ne-a condus către
victorie”.
Trebuie să remarcăm aici un amănunt important: acei aşa-zişi „gardieni leninişti”, în
ciuda afinităţilor politice faţă de Lenin, aparțineau la nivel geopolitic în majoritate
covârșitoare orientării geopolitice atlantice. Cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Lenin,
nicidecum „ambiţiosul tiran Stalin” (aşa cum consideră unii greşit), au stat în spatele
demisie lui Lenin de la guvernul ţării. Sfârşitul guvernării leniniste marchează transferul
puterii în mâinile atlantiştilor şi de fapt în a doua jumătate a anilor 20 şi în prima parte a
anilor 30 suntem martorii unei îmbunătăţiri semnificative a relaţiilor dintre URSS şi ţările
anglo-saxone şi în primul rând, a relaţiilor cu SUA.
Paralel cu aceasta se observă şi permutările simptomatice de cadre din interiorul GRU.
Atlantistul şi cekistul Berzin, creând o structură de informaţii cu ajutorul Kominternului
şi a comuniştilor fanatici, este numit pentru înlocuirea eurasianului Aralov în fruntea
GRU. Dar nici chiar Berzin nu reuşeşte să schimbe orientarea GRU. Structurile create de
Aralov sunt puternice şi în acelaşi timp, suficient de flexibile pentru a capitula fără luptă.
În ciuda tuturor atacurilor CEKA şi NKVD asupra armatei, militarii au avut suficientă
autoritate şi au conservat elita lor intelectuală geopolitică în rândurile GRU.
Un detaliu interesant merită notat: toţi şefii GRU care l-au înlocuit pe Aralov înainte de
începerea Marelui Război Patriotic au fost executaţi. Le prezentam lista: O.A. Stigga,
A.M. Nikonov, Y.K. Berzin, I.S. Unschlikht, S.P. Uritskiy, N.I. Yezhov, I.I. Proskurov.
Nici unul dintre ei (mai puţin generalul Proskurov) nu erau cadre militare, toţi au luptat
împotriva ideii eurasiene din fruntea GRU, dar asta nu înseamnă că GRU nu a rămas
singura organizaţie eurasiană care acţionează în secret pentru îndeplinirea marelui proiect
continental.
Demiterea lui Berzin în 1934, după ce nouă ani a fost la conducerea GRU a reprezentat o
criză severă pentru războiul ocult dus în spatele scenei guvernului sovietic. Venirea lui
Hitler la putere a întărit extraordinar poziţiile „lobby-ului eurasiatic” din interiorul
guvernului sovietic. În 1934 agenţii GRU au început pregătirile uniunii strategice
germano-ruse, atingând punctul culminant cu pactul Ribbentropp-Molotov.
Stalin îşi afişează în sfârşit deschis susţinerea orientării eurasiene, considerând că
tendinţele anti-atlantiste ale naţional-socialismului vor monopoliza atenţia puterilor
anglo-saxone şi astfel, va fi posibilă distrugerea puternicelor grupuri de influenţă
„atlantice” din interiorul URSS-ului. Începe distrugerea „gărzilor leniniste”. Toate
procesele staliniste, uneori aparent absurde şi fără temei erau, de fapt foarte bine
întemeiate la nivel geopolitic. Toate conspiraţiile „stângiste” şi de „dreapta” erau complet
reale – deşi Stalin nu le-a dizolvat pentru a incrimina întregul „grup de interese atlantist”
care acţiona deja de mult timp în guvernul sovietic. Stalin probabil avea motive să se
teamă de o reacţie nemiloasă, teribilă. Deci a fost constrâns să-şi camufleze şi să-şi
concentreze separat acuzaţiile asupra unuia sau altui grup de cadre de nivel înalt, prin
acuzaţii „relative” şi etichetări alegorice. Rând pe rând, strat cu strat, Stalin a lichidat
toată reţeaua de agenţi de influenţă ai „Noii Cartagine”.
Cu toate acestea, reacţia adversă a fost inevitabilă. Asasinarea mareşalului
Tukhachevsky, capul lojei „Polare” din Armata Roşie, a avut un impact puternic asupra
grupului de interese eurasian. În sens invers, şi în acest caz răzbunarea atlantistă asupra
lui Tukhachevsky şi toate reclamaţiile împotriva lui erau bine întemeiate, acestea fiind
adevărate din perspectiva „atlantică”, în contextul sabotării anti-eurasiene.
Marele Razboi al Continentelor (II). Aleksandr Dughin
descalceste cu ajutorul lui Jean Pârvulescu oculta
GRU si KGB in marele joc geopolitic dintre
Eurasieni si Atlantisti. Metafizica tarilor paralele.
Parvulescu si Dughin au inspirat Miscarea lui Putin
“Nashi” – “Ai nostri”
Agresiunea lui Hitler împotriva URSS a reprezentat o catastrofă eurasiană. După războiul
fratricid dintre cele două popoare înrudite geopolitic, spiritual şi metafizic, dintre două
regimuri de orientare anti-atlantistă, Rusia lui Stalin şi Germania lui Hitler, victoria
Rusiei era de fapt echivalentă cu înfrângerea, din moment ce toate experienţele istoriei au
demonstrat că Germania nu se va putea împăca niciodată cu o pierdere, deoarece
învingând Germania, învingătorul chiar prin victoria lui înnoadă iţele unui viitor conflict,
sădeşte seminţele unui război viitor.
Yalta l-a determinat pe Stalin să se solidarizeze cu Aliaţii, adică exact cu acele forţe care
au fost cei mai feroci dușmani ai Eurasiei. Stalin, înţelegând perfect legile geopoliticii şi
fiind deja susţinător deschis al orientarii eurasiatice, nu se putea sa nu înţeleaga cu cine s-
a „aliat”.
Imediat după înfrângerea germană, Stalin a început să facă un nou plan geopolitic, al
Pactului de la Varşovia, integrând ţările est-europene în atmosfera Rusiei Sovietice.
Acum intervine primul conflict şi dezacord cu atlantiștii. Până în 1948 Stalin şi-a ascuns
intenţiile sale continentale şi chiar a aprobat crearea statului Israel. Apariţia Israelului a
fost strategia majoră a Angliei (a atlantismului în general) prin care îşi consolida
influenţa militară, economică şi ideologică în Orientul Mijlociu. Dar deja în 1948,
folosind înainte de toate lanţul de comandă politică internă al armatei (Jukov Vasilevskiy,
Ștemenko), Stalin s-a reîntors către geopoliticienii eurasieni ortodocşi, a restaurat
epurările anti-atlantiste din interiorul guvernului şi a pronunţat „condamnarea” pentru
Israel, considerându-l ca fiind o formaţiune anti-continentală generată de „spionii anglo-
saxoni”.
Moartea lui Stalin coincide foarte ciudat cu momentul atât de tensionat şi dramatic pentru
îndeplinirea planurilor sale eurasiene, când perspectiva unei noi uniuni continentale
URSS-China era foarte prezentă, şi care ar fi putut schimba schema logică a
aliniamentului de puteri planetare, aducând revanşa pentru Marea Ordine a Eurasiei.
Dacă luăm în calcul aceste cauze şi trăsăturile geopolitice ale demersurilor post-staliniste
în URSS, versiunea despre asasinarea lui Stalin (avansată de către mulţi istorici europeni)
devine mai mult decât probabilă. Eroii principali presupuși de către majoritatea istoricilor
în asasinarea lui Stalin au fost NKVD-ul şi şeful ei, sinistrul Beria, cel mai mare duşman
al GRU, al Statului Major al Armatei şi al Eurasiei. (Este important să avertizăm că
părerile autorului despre Beria s-au schimbat substanţial de când acest document a fost
scris, odată cu noi elemente ale interpretării istorice aduse la lumină de istoricii ruşi.
Astfel, în revista „Elementy” nr. 9, a apărut un articol de A. Potapov, Eurasia şi serviciile
secrete, care prezenta un punct de vedere total diferit despre Beria şi rolul său.)
În 1953, opt ani după pseudo-victorie, a existat un singur pas înaintea victoriei adevărate
a Eurasiei (ca şi în 1939). Dar în locul ei, lumea a văzut Căderea Titanului.

18. Misiunea „polară” a generalului Ștemenko

Conform lui Jean Pârvulescu, începând cu a doua jumătate a anilor 40, o figură cheie în
lobby-ul geopolitic sovietic a fost general-colonelul sovietic Serghei Mateevici Ștemenko
(1907-1976). Susţinătorii lui de rang înalt au fost mareşalul Jukov şi generalul Aleksandr
Poskrebișev (care, conform unor surse, îndeplinea pe lângă Stalin o misiune similară celei
îndeplinite de Martin Bormann pe lângă Hitler: era un vehicul al ideilor germanofile).

În anii 60 Ștemenko a fost o personalitate marcantă a armatei sovietice: în diferite

momente a fost comandantul forţelor armate ale Pactului de la Varşovia, precum şi şef al
Statului Major Sovietic.
Dar cea mai relevantă dintre funcţiile lui, conform unor date fundamentale ale studiului
nostru conspirologic, a fost poziţia de şef al GRU în anii 1946-1948 şi 1956-1957. Cu
Ștemenko, GRU a fost complet reactivat la funcţia sa „polară”, ocultă, introdusă în
structurile GRU de fondatorul său, Aralov.
Pierre de Villemarest îl numea pe Ștemenko primul și cel mai eminent geopolitician
sovietic. Ștemenko era un susţinător natural şi univoc al Marelui Proiect Continental, în
deplină corespondenţă cu logica tradiţională a Ordinii Eurasiatice. În cartea sa,
Villemarest scrie despre Ștemenko: „aparţinea acelei caste de ofiţeri sovietici, care deşi
fiind sovietici, nu erau mai puţin reprezentanţi ai spiritului Marii Rusii”. Şi continuă mai
departe: „Pentru această castă, URSS este un imperiu chemat să ghideze continentul
eurasiatic, nu doar de la Urali până la Brest, ci şi de la Urali până în Mongolia şi din Asia
Centrală până la Mediterană”.
Planurile strategice ale lui Ștemenko includeau penetrarea paşnică economic-culturală în
Afganistan (despre care vorbea încă din 1948-1952) şi intrarea trupelor sovietice în
capitalele arabe: Beirut, Damasc, Cairo, Alger. Deja în 1948 Ștemenko insista pe rolul
special geopolitic al Afganistanului, care ar fi permis Uniunii Sovietice accesul la
Oceanul Planetar şi ar fi permis şi creşterea puterii militare a flotei sovietice în Marea
Neagră şi Marea Mediterană.
Merită notat că faimosul amiral Gorșkov a fost un apropiat prieten al generalului
Ștemenko. Ștemenko şi sub-diviziunea ocultă, reactivată de el în GRU, au creat în Rusia
lui Stalin o reţea puternică şi avansată de influenţă eurasiană care, în ciuda tuturor
încercărilor lui Beria de a o elimina, nu a putut fi distrusă nici măcar după moartea lui
Stalin, cu toate că din 1953 până în mijlocul anilor 60 lobby-ul eurasian din interiorul
armatei a fost obligat sa adopte o poziţie defensivă. Ca o nenorocire inevitabilă, agenţii
GRU au avut în frunte un agent atlantist al KGB, al „vecinilor” de la Lubyanka, pentru 23
de ani (1963-1986), în persoana fostului „responsabil cu lichidările”, generalul Piotr
Ivașutin. A fost un compromis indispensabil. Generalul-colonel Ștemenko, agent al
„Ordinului Polar”, Ordinul Eurasia – aceasta este cheia înţelegerii logicii secrete a istoriei
sovietice de la Hruşciov la perestroika. Această istorie, oricum prin nimic diferită de
istoria universală, este istoria luptei totodată vizibile şi obscure dintre cele două ordine:
„Menestrelii Morganei” (atlantişti) versus „Menestrelii lui Mursya”, devotaţii
egipteanului zeu Seth, Măgarul Roşu, versus devotaţii zeului nordic, polar, Apollo,
ucigătorul balaurului-şarpe Python.

19. Nikita Hruşciov, agent al Atlantismului

Hruşciov a fost primul protejat al grupului de interese atlantist în devenirea sa de

conducător individual al URSS-ului. În ciuda dezacordurilor sale cu Beria, Hruşciov s-a
bazat pe KGB şi la momentul oportun a făcut alegerea definitivă, opusă celei făcute de
Lenin şi Stalin.
Activitatea lui Hruşciov intenţiona să distrugă structurile interne eurasiene din URSS şi
de asemenea, să sublimeze proiectul global continental al blocului supra-statal planetar.
Venirea lui a reprezentat venirea la putere a KGB-ului.
Îndată ce şi-a consolidat poziţia, Hruşciov a început să lovească în reprize toate nivelele
grupului de interese continental-patriotice. Întreaga sa atenţie este de aici înainte
îndreptată către ţările anglo-saxone, în special către SUA. Sloganul lui Hruşciov„să
prindem din urmă şi să întrecem Vestul” înseamnă alinierea la puterile atlantice şi
recunoaşterea superiorităţii lor sociale şi economice. Tezele sale despre victoria rapidă a
comunismului sunt direcţionate să reactiveze din nou tendinţele „stângii mesianice”,
„bolşevic-mondialiste” aproape uitate în lungii ani ai stalinismului geopolitic eurasiatic
de factură imperială.
Hruşciov ţinteşte să lovească toate structurile tradiţionale „de pământ”, care au fost
salvate datorită protecţiei secrete a Ordinului Eurasian, chiar şi în cele mai grele perioade
ale terorii roşii. Hruşciov vrea să scape definitiv de biserica ortodoxă rusă (care fusese
protejată de Stalin – nota traducătorului).
Hruşciov a fost un „americanist” şi „atlantist” în tot ceea ce a făcut: pornind de la
faimosul „porumb” atlantist şi sfârşind cu conceptele sale militare exclusiv bazate pe
folosirea rachetelor intercontinentale în detrimentul tuturor celorlalte arme. Lui Hruşciov
nu i-a păsat deloc de continentul eurasian. El era preocupat de America Latină, de Cuba
etc. Exista un conflict aproape deschis între atlantiştii cabinetului de război a lui Hruşciov
(al cărui lider era mareşalul S.S. Biryuzov) şi eurasienii din grupul lui Ștemenko.
Hruşciov a insistat asupra conceptului de „blitzkrieg (război fulger) nuclear
intercontinental”, care din punct de vedere continental nu este nimic mai mult decât un
sabotaj, care slăbeşte reala putere militară a forţelor continentale, năruind economia şi
creând o ameninţare apocaliptică planetară. După demiterea lui Hrușciov, publicaţia
„Steaua Roşie” a scris destul de corect: „Acea strategie, pe care noi în final am refuzat-o,
nu putea să se nască decât într-o minte bolnavă”. Ștemenko însuşi, mai devreme în
aceeaşi „Steaua Roşie” avertizase: „Este de neacceptat ca siguranţa URSS-ului să fie
numai în rachetele balistice intercontinentale.”
Cu Hruşciov începe separarea definitivă a funcţiunilor inter-statale: „oamenii partidului”
şi reprezentanţii de la Lubyanka s-au înfrăţit de aici încolo cu adepţii lui Hruşciov în
strategia de „blitzkrieg nuclear”. Armata sovietică devine principalul şi primul ostatic al
„teroriştilor nucleari” ai PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), mai exact, ai
aripii atlantiste din PCUS ), în timp ce eurasienii şi lobby-ul GRU a insistat asupra
dezvoltării armamentelor convenţionale şi asupra încercării de compensare prin studiul
posibilităţilor oferite de militarizarea spaţiului cosmic.
În 1958 Hruşciov îl demite pe mareşalul Jukov, un puternic şi foarte popular eurasian. În
1959 el începe o nouă ofensivă – îl pune în fruntea GRU pe unul dintre cei mai odioşi
oameni din istoria sovietică, pe călăul sângeros, cekistul Ivan Serov, cunoscut sub porecla
de „zhivoder” (Călăul). Acest personaj sângeros – tipul ideal caracteristic Ordinului
Măgarului Roşu – a fost detestat de Statul Major General şi, bineînțeles de agenţii GRU
şi în primul rând de patrioţii eurasieni.
Un alt „atlantist”, generalul Mironov devine direct răspunzător de aşa-zisul „organ
executiv” – ceea ce înseamnă supraveghere asupra armatei şi a subdiviziunilor serviciilor
secrete. Cu toate acestea, manevrele ofensive ale lui Hruşciov întâlnesc reacţia ocultă
bine coordonată a eurasienilor: Konev, Sokolovskiy, Timoșenko, Grechko încearcă cu
orice preţ să îl înfrângă pe Hrușciov. Fiecare zi suplimentară la putere a „atlantiştilor”
provoacă o leziune ideologică, strategică şi politică de neînlocuit URSS-ului şi intereselor
puterilor continentale.
Să notăm un detaliu curios: în epoca lui Hruşciov, este înlocuită dominaţia de tip stalinist
a liniei „totalitar-hegeliene” în filozofia marxistă „ritualistă” (atribuind prioritate
factorilor supra-individuali, obiectivi, asupra individualului şi subiectivului) cu dominaţia
liniei „subiectiv-kantiene” (atribuind prioritatea individualismului şi subiectivului asupra
obiectivului.
Chiar în această perioadă începe decăderea rapidă a educaţiei civice şi apare o constelaţie
nouă de academicieni şi oameni de ştiinţă de-ai lui Hruşciov care nu reprezentau altceva
decât o gloată de nespecialişti, lipsită de talent, oportunistă şi arogantă. Ca exemplu, îl
amintim pe hruşciovistul A.N. Yakovlev, care a admis că l-a criticat pe Marcuse, fără să
fi avut timp să-l citească măcar. Oamenii de ştiinţă stalinişti au continuat, într-un mod
ciudat, tradiţiile academice pre-revoluţionare şi ca o regulă, se distingeau prin
cunoaşterea temeinică a acelor autori pe care cu sinceritate sau fără sinceritate îi criticau).
Cu Hruşciov începe propagarea pas cu pas în societate a unei „intelighenţii” orientate
atlantist, fără rădăcini şi cosmopolită, pe care KGB-ul a clocit-o pe furiş chiar şi în
formele ei cele mai radicale şi „dizidente”. Tematicile Vestului, ale SUA încep să se
răspândească în URSS ca fiind „interzise”, dar totuşi „interesante” de la finele anilor 50
şi începuturile anilor 60.

20. Calea cea lungă către 1977

Demiterea lui Hruşciova fost fără îndoială făcută de mâinile Ordinului Eurasia. Este
semnificativ, faptul că opt zile după plecarea sa din Secretariatul General, avionul în care
erau doi agenţi cheie ai lobby-ului „atlantic” – mareşalul Biryuzov şi generalul Mironov
– s-a prăbuşit.
După lovitura de graţie suferită de Hrușciov,eurasienii au început treptat să îşi recapete
poziţiile. Leonid Brejnev a fost un personaj sprijinit de eurasieni. Este semnificativ, ce a
spus scriitorul Smirnov în 1965: „Pe 9 mai 1965 la parada de victorie din Moscova,
înainte de trecerea coloanelor de veterani, celebrând a douăzecea aniversare a victoriei,
însuşi mareşalul Jukov a decorat cu ordine de război”. După şapte ani de dizgraţie din
partea lui Hrușciov, Jukov era din nou reabilitat. Era victoria de moment a GRU.
Dar triumful Ordinului Eurasian sub Brejnev era departe de a fi complet. „Atlantiştii” din
KGB nu aveau de gând să capituleze. Proiectele continentale erau constant oprite.
În anii 60 a existat chiar o situaţie paradoxală, când perspectiva blocului continental a
fost discutată. Este interesant să menţionăm din acest punct de vedere despre negocierile
lui Arthur Axmann – fostul şef al Hitlerjugend (organizaţia de tineret hitleristă) şi
participant la lobby-ul eurasian din interiorul SS – cu Zhou Enlai, despre crearea unui
bloc unit continental Pekin-Berlin-Paris, trecând peste URSS. Laval şi, chiar şi generalul
de Gaulle au susținut acest proiect fără nici o rezervă.
O întâlnire ulterioară s-a ţinut la Bucureşti. Arthur Axmann i-a povestit la Madrid lui
Jean Pârvulescu despre următorul episod a luptei sale în timpul zborului său către Pekin.
În acelaşi avion s-a urcat un grup de militari sovietici, care au încercat să îl convingă pe
Axmann de necesitatea includerii şi a URSS-ului în acest proiect eurasian – care era un
vis vechi al lui Axmann, duşmanul rasismului antislavic hitlerist, încă din timpurile când
era implicat în lobby-ul eurasian dinăuntrul SS-ului (cercul din interiorul SS îi includea
pe hauptmann-ul Aleksandr Dolejalek, Richard Hildebrand, Guenther Kaufmann şi alţii,
legaţi, bineînţeles de Walter Nikolay şi Martin Bormann).
De asemenea ofiţeri GRU i-au raportat lui Axmann despre intrigile grupului de interese
atlantist din URSS, punând obstacole de neînvins tuturor proiectelor geopolitice orientate
către continent – şi astfel către toate puterile continentale, cea mai importantă fiind
URSS-ul.
Atlantiştii din KGB, folosind tacticile lor tradiţionale, au forţat Armata să se resemneze
cu Ivașutin (vechi chekist şi figură extrem de nepopulară) în fruntea GRU pentru 23 de
ani. Dar cu toate acestea, din 1973 Brejnev a început să avanseze militarii tot mai aproape
de guvernul ţării. În 1973 mareşalul Grechko a devenit membrul al Biroului Politic.
Trebuie să spunem că şefii KGB – Andropov şi, mai târziu moştenitorul lui Chernenko
erau membri ai Biroului Politic din 1967.
Dar cel mai mare triumf al Armatei şi al GRU a fost în 1977, când noua constituţie a lui
Brejnev a fondat „Consiliul Securităţii”, devenind o forţă politică şi legală de sine
stătătoare şi independentă. A fost o victorie a armatei împotriva KGB. A fost o victorie a
Eurasiei. Brejnev, niciodată grăbit, mereu prudent şi-a ţinut promisiunea – făcută lobby-
ului eurasian – de a schimba culisele structurii interne sovietice ale puterii.
Acum armata are agenţia sa riguroasă la cel mai înalt nivel. Strategia lui Brejnev era
orientată continental, iar spaţiul cosmic şi aplicaţiile militare spaţiale devin baza în sfera
de interes strategic. Paralel cu proiectele de război spaţial, geopoliticienii lui Brejnev au
elaborat modele aplicabile ideologic şi politic, luând în considerare noua nomenclatură
strategică şi militară şi tipologia erei spaţiale.
Este important să menţionăm în acest context ideile autorului şi ideologului mişcării
patriotice, A. Prokhanov, foarte apropiat de grupurile geopolitice din Statul Major
General încă din vremea mareşalului Ogarkov. Prokhanov asigură că strategia militară
sovietică eurasiană de la sfârşitul anilor 70 şi prima jumătate a anilor 80 a elaborat cu
seriozitate proiectul unei noi civilizaţii continental-spaţiale, bazată pe o combinaţie a
tradiţiilor spirituale şi metafizice, „telurice”, cu tehnicile ultra-moderne, „stilistica
spaţială” şi sistemul global al noilor tehnologii de comunicaţie.
În opinia lui Prokhanov, acesta ar trebuie să devină răspunsul eurasian la şablonul
american de „război stelar” care prezintă viitoarea eră spaţială ca pe o celebrare a ideii
anglo-saxone , nu numai pe pământ, dar şi în univers. Conform lui Prokhanov, ideologii
din Statul Major General era pregătiţi să opună Universului americanizat, spaţiului
american, un Universul rusesc, Universul eurasian, imaginea Măreţei Eurasia, proiectată
însăşi pe tărâmurile fără graniţă ale stelelor și planetelor.
„Vecinii” de la Lubyanka au ales un Cosmos aranjat conform imaginii civilizaţiilor
„insulare”, mercantil-coloniale, ale Vestului îndepărtat. Şablonul american li se potrivea.
Aşa că, în cele mai noi forme tehnologice întâlnim iarăşi cele mai vechi teme, ecourile
din istoria milenară, strigătele străbunilor noştri care făceau faţă întotdeauna unei singure
probleme majore: „Este necesar să distrugem Cartagina?” – în indiferent ce formă ar fi
apărut vreodată.

21. Geopolitica mareşalului Ogarkov

Unul din moştenitorii misiunii geopolitice ale lui Ștemenko a fost mareşalul Ogarkov,
eminent geoplitician, strateg şi eurasian. În anii 80 el a reprezentat activitatea „Ordinului
Polar” în rândurile Armatei. Dintre cei trei şef de stat brejnevieni ai Statului Major
General Zakharov, Kulikov, Ogarkov (toţi trei eurasieni convinşi) cel mai strălucit era
Ogarkov, un cunoscător ingenios al camuflării, de multe ori păcălind strategic atât pe
atlantiştii externi, cât şi pe cei din interior. Ogarkov a fost organizatorul operaţiunii de la
Praga, care a trecut atât de liniştit doar pentru că el a reuşit să deruteze total serviciile de
informaţii ale NATO şi să le transmită informaţii false.
Este curios să remarcăm că evenimentele din „Primăvara de la Praga”, care s-au finalizat
pentru puciştii democraţi într-o „toamnă tristă”, au fost cumva un duel strategic între
două caractere dedicate celor mai adânci secrete ale conflictului planetar. Astăzi este
binecunoscut că autorul ocult şi cel care a condus operaţiunea „Primăvara de la Praga” a
fost David Goldstucker. În această operațiune s-a confruntat cu eurasianul Ogarkov şi
victoria lui Ogarkov nu a fost simpla victorie a forţei brute a tancurilor sovietice, ci o
victorie a minţii, un act de măiestrie vicleană, de magnifică dezinformare, un „camuflaj”,
cu ajutorul căruia conducerea NATO a fost determinată să comită cele mai mari greşeli şi
nu au mai avut timp să reacţioneze. Desigur, doctorul Goldstucker şi creaturile sale
(Dubchek, Havel etc.) contaseră de la început tocmai pe această reacţie a NATO, care nu
a mai avut timp să se producă.
Ogarkov a fost iniţiatorul „Spetsnaz” (forele speciale), înfiinţată pentru a realiza
operaţiuni locale şi imediate în spatele frontului inamic, absolut necesare în succesul în
special al operaţiunilor continentale, locale. Mareşalul Ogarkov întotdeauna a apărat
cinstit (spre deosebire de eurasianul precaut şi conspirat Grechko) proiectul eurasian şi a
aspirat să transforme Forţele Armate ale URSS în aşa fel încât să intre prin cea mai bună
metodă într-un război lung local prin folosirea armelor convenţionale.
După Hruşciov, problema despre tipurile de arme „nucleare şi intercontinentale” capătă
un sens simbolic, dependent de accentele doctrinei militare despre „războiul mondial” sau
despre „războiul local”, în cercurile militare definite ca „războiul lor” şi „războiul
nostru”, ceea ce este reprezentativ pentru lobby-urile atlantist versus eurasian. „Războiul
local” cu aplicarea armamentelor neconvenţionale, fără să folosească arme nucleare a fost
sloganul eurasian şi „războiul total nuclear” – sloganul atlantiştilor care, niciodată nu au
încetat să preseze ideologic Armata.
Elita eurasianică era grupată în jurul lui Ogarkov. În primul rând, camarazii săi erau
mareşalii Akhromeev şi Yazov. Amândoi dar mai ales Akhromeev erau devotaţi în secret
„Ordinului Polar”, deja fondat în armata sovietică de Mikhail Tukhachevsky, paralel cu
organizaţia similară a lui Aralov, creată de acesta imediat după apariţia GRU.

22. Catastrofa Afganistan

Imensa concentrare de puteri din mâinile armatei eurasiene de după 1977 au ameninţat
clanul atlantiştilor. KGB şi alţi sjujitori ai „Dansului Macabru” din guvernul rus trebuiau
să-şi asume orice contra-măsură urgentă. Informaţiile precise ne permit să credem că
războiul din Afganistan a fost inspirat de către KGB pentru a discredita Armata în timpul
unui conflict lung şi intens şi menit să provoace interferenţa atlantică în situaţia politică
internă din partea SUA.
Conflictul din Afganistan este considerat ca fiind instigarea KGB-ului împotriva armatei
sovietice şi împotriva întregului grup de interese eurasian de către specialişti de
sovietologie ocultă cum au fost Pierre de Villemarest şi Jean Pârvulescu. Cunoscând
planurile geopolitice ale generalului Ștemenko şi despre valoarea geopolitică şi strategică
din Afganistan, oamenii de la Lubyanka au decis să provoace o intervenţie armată în forţă
în situaţia politică afgană. (Este necesar să spunem că însuşi Ștemenko a exclus o
asemenea interferenţă brutală, insistând pe integrarea paşnică şi infiltrarea graduală
economico-strategică în corespondenţă cu schema logică a oricărei expansiuni naturale şi
organice, cu vectori culturali şi economici, pe axa nord-sud).
Atât începerea războiului, cât şi modul şovăitor, nesigur, greoi în care a fost purtat, este o
consecinţă a amestecului KGB în treburile Armatei – din moment ce atlantiştii aveau
nevoie de URSS pentru a pierde războiul, un război care duce la distrugerea definitivă a
blocului eurasian.
În Afganistan forţele speciale KGB au aranjat acte de terorism împotriva populaţiei
paşnice afgane – ceea ce era o absurditate, dacă trupele sovietice cu adevărat ar fi vrut să
integreze Afganistanul şi să-l facă vasal geopolitic. De „sus”, prin Partid şi Politburo,
atlantiştii au încercat să frâneze cele mai rezonabile operaţiuni militare, uneori reuşind să
le oprească atunci când începeau să fie încununate de succes. Pierre de Villemarest
afirmă că acest război a fost pierdut doar pentru că cele mai înalte ranguri din guvernul
sovietic au dorit să-l piardă. Oricum, acest război a fost fatal pentru Armată, pentru GRU
şi Ordinul Eurasian.

23. Aripa „de dreapta” din KGB şi paradoxul Andropov

În epoca post-brejneviană un punct de vedere foarte important, caracteristic istoriei luptei

invizibile a celor două Ordine, începe să se impună. Înţelesul său este că lobby-ul atlantist
din Eurasia, aşa cum am accentuat adesea, se apropie nu numai de „stânga” (desigur,
aceasta este preferată, deoarece dispune de o anumită afinitate tipologică cu însuşi
conceptul atlantist) dar şi de „dreapta”. Din acest motiv NKVD-ul şi KGB-ul de după
război, rămânând în esenţă atlantiste, au adoptat unele trăsături ideologice ale Armatei, a
orientării conservatoare „de dreapta”.
Deşi cu originar din echipa anti-telurică, anti-rusească şi din găştile roşii punitive anti-
statale, KGB-ul suferise o influenţă semnificativă a eurasienilor „de dreapta” din GRU şi
din Statul Major General în acele timpuri când imperialismul lui Stalin era dominant. O
asemenea duplicitate a KGB-ului a rezultat în mod logic într-un compromis definitiv în
structurile KGB, care poate explica toate „ciudăţeniile” politice şi conspirologice conexe
acestei organizaţii. Dacă substanţa şi centrul major al KGB au rămas pur atlantiste,
integrate în reţeaua unită planetară a serviciilor secrete atlantiste, la periferie printre
angajaţii obişnuiţi şi chiar printre ofiţeri s-a dezvoltat o atmosferă „naţionalistă”.
Totuşi „naţionalismul de Lubyanka” (uneori asociat cu o puternică iudeofobie)
întotdeauna a corespuns principiului „sânge mai presus de pământ” – adică nu a avut de
fapt niciodată un caracter continental, imperial, eurasian. Şi o asemenea situaţie, care se
potriveşte mai degrabă figurilor din Ordinul atlantist, ca şi aceste „naivităţi naţionaliste”
ale angajaţilor obişnuiţi, au servit ca o mască perfectă reţelei anti-eurasiene şi angajaţilor
mondialişti şi „mesianici”.
KGB-ul de după război era similar tipologic grupurilor panslaviste din interiorul
guvernului ţarist în ajunul Primului Război Mondial şi organizaţiilor rasiste, xenofobe din
Reich, servind ca o mască pentru atlantişti.
Din această perspectivă este necesar să luăm în calcul venirea la putere a lui Yuri
Andropov, fostul şef al KGB după moartea lui Brejnev. Motivele duplicităţii KGB-ului
ne vor ajuta să înţelegem dualitatea rolului lui Andropov şi imaginea duală a acestei
figuri. Andropov poate fi considerat ca fiind atât părintele perestroika şi al
„democratizării” finalizată de Gorbaciov, cât şi al încercării extrem de conservatoare de a
restaura epoca totalitară a lui Beria. Este curios că printre simplii oameni ruşi în relaţie cu
Andropov sunt comune două păreri: „Andropov – evreu – sionist” şi „Andropov – patriot
– antisemit”. (Bineînţeles cele două definiţii ar trebui înţelese „metaforic”.)
De fapt, misterul lui Andropov este simplu: el este reprezentantul KGB, un atlantist
convins, loial Ordinului „Moartea Dansând”. El era simultan „evreu sionist” şi „patriot
antisemit” şi această asociere pare contradictorie, dar numai într-un șablon conspirologic
foarte simplificat. Însă imaginea conspirologică este mult mai complexă şi factorii cheie
nu sunt nici naţionali, nici politici, ci decişi doar de orientările geopolitice fundamentale
foarte atent păstrate secrete faţă de profani.
Venirea lui Andropov a fost o a doua lovitură împotriva Armatei după începerea
războiului din Afganistan. Acum autoritatea statului era în mâinile unui membru al acelei
organizaţii care în timpul întregii sale existenţe a avut un singur scop – de a şterge
Ordinul Eurasia din URSS, de a sfărâma structurile secrete create de Aralov,
Tukhachevsky, Ștemenko, Ogarkov, Akhromeev şi alţi eurasieni, să spulbere Eurasia din
interior, să facă irealizabilă o dată pentru totdeauna ideea de nou bloc continental, să
câştige victoria definitivă pentru „Noua Cartagină”, pentru SUA, să stabilească împreună
cu CIA Noua Ordine Mondială pe planetă, strict ca o Nouă Ordine Comercială. Venirea
lui Andropov, venirea „KGB-ului de dreapta” a însemnat nici mai mult, nici mai puţin
decât începutul de perestroika.

24. Agentul dublu Mihail Gorbaciov

Faza preliminară a perestroika – pregătirea de noi cadre, alocarea rolurilor, introducerea

oamenilor necesari în guvern, scenariul general al evenimentelor – toate acestea au fost
coordonate de Yuri Andropov împreună cu alţi analişti atlantişti ai serviciilor speciale şi
experţi ai Ordinului „Moartea Dansândă”. Dar Andropov a înţeles bine că la fiecare
stadiu al perestroikăi, eurasienii şi-ar putea lua revanşa, să-i dea afară pe atlantişti din
KGB şi din Biroul Politic şi să conducă ţara conform unei politici eurasiene.
Alegerea figurii importante a noii politici a căzut în mod pe umerii celor mai incerţi lideri
de atunci, care erau atât de precauţi, flexibili şi evazivi, încât nici una dintre cele două
părţi nu ştia pentru ce Ordin lucrează. Pe de cealaltă parte, conform tradiţiilor antice ale
Ordinului atlantic, din care făcea parte Andropov, a fost acceptat a se da o atenţie
specială oamenilor a căror înfăţişare dovedea anumite defecte elocvente. Conform acestui
principiu au fost aleşi preoţii cei mai înalţi ai cultului egiptean ai zeului cu cap de măgar
Seth. Gorbaciov cu semnul său era figura cea mai potrivită.
Promovându-l pe Gorbaciov, Andropov a calculat candidatura sa ca satisfăcând
amândouă grupările geopolitice, în timp ce soluţia tensiunilor interne din URSS deja de
mult timp se copsese şi schimbarea politică ar trebui să fie susţinută atât de către
eurasieni, cât şi de atlantişti. Interesul atlantist al schimbării era evident, dar eurasienii, de
asemenea – după începerea războiului din Afganistan şi după venirea la putere a lui
Andropov – nu mai erau interesaţi în păstrarea statu-quo-ului şi ar fi acceptat uşor
transformarea. Gorbaciov era comod şi util pentru toată lumea. Ca gardieni ai lui
Gorbaciov din partea fiecărui din cele două Ordine au fost numiţi A.I. Lukianov şi A.N.
Yakovlev. Ambii erau participanţi direcţi la ramificaţiile conspiraţiilor aflate în conflict.

25. Adevărata faţă a lui Anatoliy Lukianov

Începând cu 1987, Anatoliy Ivanovici Lukianov a devenit șeful așa numitelor ”Organe
Administrative”. Acum destinul oricărei numiri în funcții și promovări în cele mai înalte
ranguri militare depindea de el. Lukianov, arătând întotdeauna loialitate lui Gorbaciov, a
încercat totuși întotdeauna să interpreteze în cheie eurasiană instrucțiunile nebuloase și
ambiguitățile noului lider de la Kremlin.
Aspirația lui Gorbaciov de a termina conflictul din Afganistan era în mâinile Armatei și
sunt motive să credem că Lukianov a fost implicat în această acțiune geopolitică. Deși la
fel de flexibil și precaut ca și Gorbaciov, Lukianov avea totuși o atitudine geopolitică
strictă și clară. Obiectivul său, același ca al Ordinului Polar, a fost Eurasia Mare, din
Mongolia la Mediterană, Pax Eurasiatica, marea uniune continentală. Lukianov a fost
obligat în virtutea poziției sale să controleze GRU și să supravegheze Statul Major dar de
fapt, acest om precis și tăcut nu era ”gardianul bolșevicilor mesianici” în interiorul
”statului în stat” al militarilor eurasieni, ci tocmai mesagerul GRU, supervizând atlantiștii
bolșevici din partea Armatei.
Fiind acoperit de o atitudine fățișă de ”centru-stânga”, Lukianov a realizat în Sovietul
Suprem o misiune specială, al cărei sens a fost formarea unui bloc parlamentar orientat în
beneficiul misiunii secrete eurasiene.

26. Mister Perestroika

Aleksandr Nikolaevic Yakovlev încă de la începuturile anilor 70 a fost unul dintre

ideologii de marcă ai atlantismului deschis din URSS. El şi-a început atracurile împotriva
eurasienilor-patrioţi încă din 1974, când poziţia GRU era foarte puternică şi când
Grechko era deja membru al Biroului Politic. Invocând deschis pogromul ideologic al
literaturii „naţional bolşevice”, care în acei ani a servit ca o tribună pentru schimbul de
informaţii, idei şi proiecte al grupului de interese erasian, patriotic, Yakovlev a acceptat
să-şi asume un anumit risc. Şi, în ciuda intervenţiei lui Andropov şi a celor mai înalte
cercuri din KGB, după publicarea faimosului său articol „Împotriva anti-istoricismului”,
manifest de rusofobie şi atlantism anti-patriotic, el a trebuit să fie expulzat din Rusia.
Adevărul era că KGB a decis să toarne „otravă în medicament” şi să folosească trimiterea
lui Yakovlev în Canada pentru a activa o reţea de spionaj atlantist. Conform informaţiilor
colectate de Jean Pârvulescu în raportul său, ”Galaxia GRU”, în Ottawa, unde Yakovlev a
fost trimis, până la urmă el a intrat în contact cu David Golstucker, care reprezenta la
vremea acea în SUA interesele internaţionale ale Israelului, sub masca implicării sale în
negocierile confidenţiale cu o firmă de la Chicago legată de ingineria centralelor
nucleare. Doctorul David Goldstucker a fost o figură relevantă nu numai în serviciile
speciale israeliene, dar şi în serviciile speciale ale ţărilor anglo-saxone (aceasta aminteşte
de o situaţie caracteristică şi pentru KGB-ul sovietic).
Numele lui Yakovlev este cunoscut în Vest ca „Mr. Perestroika”. Pentru a doua oară în
istorie, practic aceleaşi figuri se pregătesc de un duel geopolitic disperat, complex,
periculos și captivant. Ca şi înainte, în timpul operaţiunii „Primăvara de la Praga”,
Golstucker, agentul „Dansului Macabru” a suferit o înfrângere zdrobitoare de la GRU, de
la slujitorii strălucitori și, curajoși ai Ordinului Eurasia, generalul Ștemenko şi mareşalul
Ogarkov. Acelaşi Golstucker a pregătit timp de zece ani răzbunarea sa. De data aceasta
GRU şi Statul Major General sovietic trebuia atacat pe propriul lor teritoriu, în loc de
„neutra” Cehoslovacie.
Şi de data aceasta Golstucker nu a sperat în greoiul NATO şi în teribilul și uriașul său
arsenal nuclear, dar nefolositor în astfel de situații. Acum arma majoră de distrugere în
masă aflată în mâinile rezidentului atlantismului planetar Goldstucker trebuie să devină
îngâmfatul ”domn Perestroika”, noua armă a Ordinului Măgarului Roșu, speranța
ordinelor de luptă atlantiste, căpitanul ”spetznaz”-ului ocult anglo-saxon care va fi trimis
de la Ottawa în spatele frontului inamicului eurasian.

27. Între false alternative

Adevărata logică perestroicii, schema logică a manevrelor ciclice ale lui Gorbaciov între
doi poli (un semn al bolii sale cu psihoze maniaco-depresive) a rămas complet de
neînțeles până la acel puci din august, pentru motivul că foarte puţini au ghicit adevăratul
rol al lui Anatoliy Lukianov. Un asemenea de complot a dus, în cele din urmă, la
catastrofa lobby-ului eurasian.
Autorii atlantişti ai proiectului anti-imperial ai perestroikăi au recurs în acest caz la o
metodă tradiţională – crearea unei pseudo-opoziţii, substituirea polului unui fals
conservatorism cu unul real. Deoarece adevăraţii duşmani ai atlantiştilor nu erau simpli
naţionalişti, ci „naţionalişti de tip imperial, continental”, „continentalişti” este firesc ca
pseudo-opoziţia la atlantismul deschis al „Mr. Perestroika” trebuie să fie orice altceva dar
nu eurasiană.
Urmând această schemă logică, oamenii Ordinului Atlantic, cu o implicare activă în
KGB, au creat paralel şi în consecinţă, falşi poli. Aceşti poli erau:
„comunişti-conservatori” Reprezentanţii lor au fost Yegor Ligachev şi mai târziu Ivan
Polozkov (la un moment dat, amândoi s-au risipit ca un fum, şi aceasta nu este de mirare,
din moment ce opoziţia lor nu era pusă pe baza nici unui principiu şi., în afara de aceasta
era o structură seculară binecunoscută).
„patrioţi – naţionalişti” Această mişcare a fost creată prin implicarea activă a KGB-ului,
care a proiectat şovinist o poziţie iudeofobă asupra unei grupări marginale de patrioţi
sinceri dar de scurtă durată, astfel înfiinţând un algoritm special de „mişcare patriotică”,
în imposibilitatea de a provoca orice prejudicii grave grupului de interese atlantist care
devenea tot mai mult şi mai mult legal.
„naţional-bolşevici” Acest curent a fost mai interesant şi a stat aproape concepţiilor
grupului de interese eurasist, dar, mulţumită eforturilor KGB-ului, simțul măsurii s-a
pierdut şi concepţia „naţional-bolşevică” a preluat un caracter respingător, grotesc şi
extremist – atât în sens de accentuare excesivă a „leninismului”, cât şi în sensul
iudeofobiei excesive.
În final, cel mai mare şiretlic al KGB-ului atlantist a fost să promoveze însuşi KGB-ul
într-o opoziţie cu „democraţii” – şi acest mod a reuşit de asemenea, de vreme ce chiar
angajaţii de la „Lubyanka”, „patrioţii” au raportat cu încredere şi chiar cu speranţă.
Şi în acest moment detaşamentele KGB au pregătit revoluţii atlantiste în Ungaria,
Cehoslovacia, Iugoslavia, au înscenat spectacolul de represiune din România, au spart
zidul Berlinului, l-au trădat pe Honecker, l-au alungat pe Jivkov, i-au ajutat pe separatiștii
din Republicile Baltice şi Caucaz şi ca o încununare a triumfului lor atlantist, au pregătit
puciul teatral din august 1991.
Deci „cel mai derutant om, cu un semn distinctiv pe fruntea sa”, s-a pliat între „Mr.
Perestroika” şi Anatoliy Lukianov, dar din exterior pare că cel de-al doilea pol al său nu
era deloc Lukianov, ci altcineva, mult mai odios, mai scandalos, dar în realitate, fie o
figură complet nesemnificativă sau un om de paie. GRU şi Armata l-au privit pe Anatoliy
Lukianov cu speranţă şi nerăbdare.
De unele schimbări – sfârşitul războiului, reducerea armelor intercontinentale, politica
externă se îndreaptă către Germania, Japonia şi China – eurasienii s-ar putea declara
mulțumiți. Chiar şi dăruirea lui Gorbaciov pentru tema de „casă europeană” din Ordinul
polar ar putea fi uşor interpretată în cheie eurasiană, din moment ce această doctrină a
fost extrasă din arsenalul geopolitic al filierei eurasiene din SS, din care făceau parte
Axmann, Hildebrandt, Doleschallek, Kaufmann (legată tipologic cu Ordinul Eurasia din
GRU).
Dar căderea Uniunii Sovietice, atacurile împotriva Armatei, încercările de a implica
Armata în conflictele naţionaliste micro-teritoriale, politicile suicidale din Republicile
Baltice, zguduind ultimele rămăşiţe atât de valoroase pentru eurasieni ale Pactului
Ribbentropp-Molotov, promovarea unei mafii necontrolate şi a criminalilor fățiși în arena
politică şi multe alte lucruri au împins GRU într-o pantă întunecată.
Dar Anatoliy Lukianov a rămas în umbră. Cu prudenţă, consecvent, pas cu pas el a
pregătit un atac decisiv, final. Până în ultimul moment părea că totul poate fi salvat într-o
clipă şi atunci lobby-ul eurasian ar folosi toate poziţiile geopolitice pozitive ale
„perestroika” şi ar începe o nouă eră măreaţă, eliberată de comunism, de atlantism şi
servitorii „Dansului Macabru”, era Eurasiei, Eurasia Cosmică, era Continentului solar
sacru, Era Răsăritului. Dar a apărut izbucnirea din august 1991.

28. Puciul, culminația războiului ocult

Delegatul Obolenskiy, membru în comisia de anchetă a Comitetului pentru Starea de

Urgență, a făcut presei la puțin timp după puci o declarație stranie: ”Adevărul despre
evenimentele lui August 1991, probabil va fi descoperit de urmașii noștri peste o sută de
ani de acum încolo”.
Ce secret teribil a aflat Obolenskiy, investigând istoria puciului?
Din punct de vedere al conspirologiei geopolitice, argumentul poate fi doar unul: el a pus
mâna pe materiale legate de războiul ocult dintre cele două Ordine aflate în spatele scenei
puterii, Ordinul Eurasia și Ordinul Atlantic. Doar în acest caz declarașia lui Obolenskiy
capătă sens și încrederea lui în siguranța secretului devine clară.
Puciul din August a fost (sau ar fi trebuit să fie, în planificarea autorilor săi) culminația
opoziției geopolitice, momentul decisiv al războiului invizibil. Ordinul Atlantic nu putea
ignora că eurasienii pregăteau pentru iarna 1991-1992 o operațiune definitivă, care ar fi
dus la introducerea unui regim militar în toată Uniunea Sovietică sub pretextul stabilizării
situației sociale, politice și economice.
Atlantiștii au înțeles de asemenea că atitudinea ideologică a conducerii militariste
eurasiene avea să fie non-comunistă și orientată patriotic, dar fără excesele ”pan-
slaviste”, fără xenofobie, fără ”anti-semitism”, caracteristici proprii mai degrabă KGB-
ului.
Cu alte cuvinte, direcția militară urma să fie stabilă, liberală în plan economic, lipsită de
excesele teroriste specifice formelor de dictatură bolșevică. Mai mult decât atât, Regimul
Militar Eurasian, regim de tip imperial roman, avea toate șansele să fie popular în cel mai
înalt grad, pe de o parte fiindcă ar fi înfrânat dogmatismul comunist și utopia marxistă și
pe de altă parte fiindcă ar fi fost sensibil la înclinația naturală către ierarhie, disciplină,
centralizare și comunitarism, socialitate și dator integralității tuturor etniilor eurasiatice.
Patriotismul Regimului Militar ar fi fost imperial în loc de a fi ”rusesc” și ”naționalist” în
sensul îngust al conceptului.
Toate acestea făceau asemenea perspectivă nu numai inacceptabilă, ci fatală, mortală
pentru ”lobby”-ul atlantist din interiorul URSS și de asemenea pentru atlantismul
mondial. În ciuda uriașelor distrugeri cauzate țării de Ordinul ”Dansului Macabru”, de
Mr. Perestroika împreună cu ”tovarășul” său din KGB, Eduard Șevarnadze (acuzat
inclusiv de proprii săi georgieni), Ordinul Eurasiei a știut cum să utilizeze această situație
negativă în beneficiul propriei poziții, atâta timp cât în departamentele secrete ale GRU
lucrau discipoli de valoare ai marilor strategi ruși Ștemeko și Ogarkov.
Duelul geopolitic cu Goldstucker ar fi putut lua sfârșit cu înfrângerea acestui îndemânatic
și activ reprezentant al Ordinului Atlantic. Problema majoră a atlantiștilor era să prevină
formarea unei situații de război în URSS, spre care părea să ducă logica evenimentelor.
Chiar cu acest scop a fost organizat puciul din August.

29. Eroarea de calcul a mareşalului Yazov

Greşeala majoră a eurasienilor din august 1991 şi în special, greşeala personală a

mareşalului Yazov a fost încrederea în capul KGB-ului, Kryuchkov. A fost o capcană
strategică. KGB-ul deja de mulţi ani încercase sa creeze agenţilor săi o imagine de
„patrioţi-naţionalişti”, folosind mase periferice de angajaţi „neiniţiaţi”, ce credeau sincer
în conspiraţia „iudeo-masonică” şi se considerau ca fiind „naţionalişti” sau „naţional-
bolşevici”.
Pe de altă parte, la putere s-au făcut manevre diversioniste – atât Chebrikov cât şi
Kryuchkov au urmărit solidarizarea cu armata eurasiană împotriva „cosmopoliţilor
democraţi”. (Ca o chestiune de fapt, întreaga mişcare democratică a fost, desigur,
organizată doar de către KGB şi, de asemenea, era mai artificial construită chiar decât
mişcarea patriotică, deoarece pentru Rusia și Eurasia este mult mai natural să sprijine
mișcarea „de dreapta” decât pe cea de „stânga” – aceasta este o constantă istorică.)
Pentru a ascunde acest joc dublu, atlantiştii din KGB au creat mituri despre „aripa iudeo-
masonică” a KGB-ului (așa era numită secțiunea moscovită a KGB, în contrapartidă
chipurile cu secțiunea Unională a KGB). De fapt, KGB-ul era ocupat cu activităţile anti-
eurasiene, desființând structurile reţelei eurasiene în ţările Europei de Est, distrugând
„teluricul” şi regimurile anti-atlantiste (cum a fost regimul Ceauşescu, care a fost
întotdeauna orientat către blocul eurasian continental și îi ura pe ”vânduții” atlantiști –
vezi Claude Carnou “Din nou către Est – Again on the East” din revista „Crisis”, nr. 5
aprilie 1990, Franţa”).
Oricum, puciul dovedeşte că unele mişcări destul de neclare ale lui Kryuchkov au reuşit
să-i convingă pe unii eurasieni – mareşalul Yazov şi Oleg Balkanov – să grăbească
formarea situaţiei de război şi să accepte ajutorul din partea KGB-ului, cu condiția ca
acesta să se distanțeze de atlantism și să stea, în final, de partea Armatei, gata să
acţioneze împotriva „democraţilor”.
Probabil Kryuchkov a stipulat nişte condiţii pentru că organizaţia sa, structurile KGB, în
cazul regimului militar eurasian riguros bineînţeles că ar fi fost epurate, mai ales în aripa
lor veche, terorist-partinică, mondialistă și atlantistă.
Nu ştim încă ce argumente au raportat agenţii Ordinului Eurasia mareşalului Yazov. Este
doar evident că semnarea Trataului Novo-Ogarev nu are nici cea mai mică legătură cu
aceasta. Totul ar fi putut să fie schimbat din nou, anulând orice ”înțelegere” intervenită
între oameni care nu realizau clar situația geopolitică, conduși de extrem de incoerentul
”Gorby”, aduși în această poziție nu pentru a lua decizii, ci pentru a masca o alegere
ocultă.
Ce ar fi putut să îi spuna Kryuchkov mareşalului Yazov (acesta din urmă esențial devotat
strategiei Ordinului Eurasiatic) pentru ca acesta să pună în pericol destinul opoziţiei
milenare, destinul continentului, destinul spaţiului Eurasiei, un destin inevitabil şi, care
părea atât de aproape de victorie?
De ce Yazov l-a ales pe şeful celei mai anti-eurasiene organizaţii? Pentru moment,
trebuie să ne limităm la a presupune. Şi este perfect clar că greşeala mareşalului Yazov
ascunde secrete teribile, poate chiar implicând influenţe paranormale, „magice” sau
telepatice, sau efectul unor droguri speciale psihedelice. Toate acestea nu sunt atât de
necrezut, dacă ne amintim mărturiile unor membrii Comitetului pentru Starea de Urgență
despre completa lor amnezie în timpul celor trei zile fatale.
Numai oamenii complet idioţi ar considera acei oameni, ajunşi la cel mai înalt nivel al
carierei lor politice, militare, de informații şi „conspirologice”, ar putea într-o asemenea
situaţie să se comporte ca nişte vagabonzi beţi, iresponsabili, care se îmbată fără încetare,
îngrămădiți printre tancuri și propagandiști ”democratici”. Dar, de asemenea versiunea
despre otrăvirea lui Kryuchkov de către cei opt membrii rămaşi ne pare înspăimântător de
credibilă, deoarece în KGB oamenii își păzesc șefii mai vigilent decât pe însuși
Gorbaciov. Probabil că în afacerea despre „greşeala mareşalului Yazov” a avut loc o
combinare de factori ocult-ideologici şi parapsihologici, ce au operat concomitent. Dar ce
„armă” a fost folosită de data aceasta de Ordinul atlantic? Vom discuta despre aceasta
foarte curând.

30. Mr. Perestroika trece la atac

Imediat după arestarea puciștilor, cum se întâmplă întotdeauna la climaxul eforturilor

ideologice și conspirologice, aspecte precise ale unei conspirații de obicei aflate în
umbră, au fost scoase brusc la lumină.
Cel mai vizibil aspect a fost ieșirea la suprafață a Mr. Perestroika (N.Yakovlev) în
parlamentul rus. Natural, misiunea lui a fost nu de a notifica deputații ”naivi” despre
”tâlharii care din nou l-ar putea încercui pe tovarășul Gorbaciov”. Acest discurs a fost
folosit de Mr. Perestroika pe post de perdea de fum. Yakovlev a venit la parlamentul rus
cu cererea de a fi arestat Lukianov.
Parlamentul rus, constituit din oameni ”de ocazie”, incompetenți, fără o atitudine
geopolitică explicită și acționând pe baza emoțiilor întâmplătoare, neglijente și anarhice,
în lașul lor trafic de influență, după farsa din Moscova ar fi putut dărâma întreaga afacere.
Elțin, fie că nu a primit informația la timp, ori fie că pur și simplu a uitat despre cel mai
important lucru, și-a concentrat polemicile zdrobitoare asupra celor opt puciști, uitând
sarcina principală. De altfel, condiția mentală a președintelui rus ne face să credem că și
el era sub influența unei influențe parapsihologice, așa cum a fost remarcat nu numai de
către conspirologi europeni, ci și de către mulți jurnaliști occidentali, la început găsind o
explicație a inadecvării complete a lui Elțin în apartenența lui la ”extrema dreaptă”, dar
mai târziu fiind forțați să vadă o influență a consumului de substanțe psihotrope sau o
influență ocultă.
Yakovlev a venit la parlament să ceară arestarea lui Lukianov. Elțin repeta constant
pentru Mr. Perestroika faimoasa frază ”în spatele conspirației celor opt a fost Lukianov,
el este ideologul principal al conspirației”

31. Lukianov şi locuitorul mormântului lui Akhromeev

Lukianov – iata explicaţia secretă a puciului din august. De Lukianov atlantiștii trebuiau
să scape cu orice preț. Iţele structurii oculte eurasiatice erau concentrate doar în mâinile
sale. Singurul protector al Ordinului “Polar”, al Ordinului Eurasiatic, speranța eternului
Imperiu Roman era, încă din 1987, doar Anatoliy Lukianov. Puciul doar pe el l-a ţintit.
Dar Lukianov însuși – singurul dintre eurasiatici într-un fel sau altul legat de afacerea
puciului – nu a cedat la instigarea lui Kryuchkov și legal nu a fost absolut deloc implicat
legal în acest puci. Pur și simplu, încercarea de a-l implica și pe el nu a avut sorți de
izbândă. Pentru atlantici, aceasta a reprezentat un calcul greșit, neprevăzut și supărător.
Din aceasta cauză, încălcând toate normele legale, Yakovlev s-a grăbit „într-un imbold
revoluționar”, prin intermediul bâlbâielilor emise de Yeltsin, să obțină acuzarea lui
Lukianov ca fiind ideologul conspirației (de fapt Lukianov chiar fusese ideolog dar al
unei alte conspirații, conspirația “Polară”, conspirația salvatorilor Marii Puteri
Continentale, conspirația Eurasiei împotriva Insulelor Vestice).
Cu toate acestea, chiar daca Lukianov a fost închis, nu s-a putut niciodată să poată fi el
prezentat drept cap al conspirației și pe această bază, să se șteargă toata rețeaua de agenți
eurasieni, toate structurile secrete ale GRU. Câștigătorii atlantici au putut înlătura numai
structura superioara a „grupului” și militarii conservatori, care și așa nu au reprezentat
vreun pericol deosebit. Cu excepția asasinării mareșalului Pugo, cea mai importantă
lovitură dată lobby-ului pentru Eurasia a fost moartea misterioasă a mareșalului
Akhromeev și evenimentele stranii ulterioare de la încă proaspătul său mormânt.
Ne vedem nevoiți sa facem aici o scurtă divagație în istoria ordinului Atlantic și în mod
special în istoria ordinului medieval al “Menestrelilor Morganei”, a cărui emblema a fost
“Moartea Dansând”, Dansul Macabru. Conform spuselor lui Grasset d’Orcet, care s-a
ocupat de studierea acestui Ordin, adepții lui foloseau ca parolă hieroglifică simbolul
unui “Mort reînviat” sau “Un mort ieșind din mormântul sau”. În anumite ramuri
specifice ale Ordinului, care nu aveau așa de mult de a face cu politica ocultă și
geopolitica, cât mai degrabă cu “magia” și ”necromanția”, exista un ritual al exhumării
corpurilor în scopuri simbolice și oculte.
Întreaga poveste cu moartea și exhumarea ulterioara a corpului lui Akhromeev se leagă
de implicarea în uciderea sa a Ordinului Atlantic. În orice caz, conspirologii vestici
asociază univoc detaliile profanării corpului mareșalului cu “exhumarea rituală”, pana
acum practicata în Vest mai degrabă de către membrii unor secte întunecate. Probabil ca
agenții atlantici sperau de altfel să găsească ascuns în mormântul lui Akhromeev vreun
document secret sau orice alt marcaj special pe corpul acestuia. Toate acestea devin mai
mult decât credibile odată ce luăm în considerare rolul major al lui Akhromeev în armata
ordinului “Polar” și legătura lui strânsă cu Ogarkov, unul din liderii ordinului Eurasiatic.
În orice caz, după puci, atlanticii au efectuat câțiva pași hotărâți în lovirea eurasiaticilor.
După numai o luna însă, a devenit clar ca atacul lor eșuase și în spatele tentativei isterice,
grăbite, de a ruina complet statului, panica și teama a fost la fel de clar vizibilă. Ordinul
Eurasiei nu a fost distrus definitiv și în prezent îi vine rândul să lovească. Câteva semne
clare ne permit să considerăm însă că aceasta răbufnire ar putea fi Cea Din Urmă.

32. Metafizica războiului ocult

Opoziţia dintre Ordinul Atlantic și Ordinul Eurasiatic de-a lungul secolelor și mileniilor,
care a îmbrăcat cele mai variate forme, reprezintă într-un anumit sens cel mai mare
conținut conspirativ al istoriei, istorie a marilor pasiuni planetare, a oamenilor și
religiilor, raselor și tradițiilor, spiritului și trupului, păcii și războiului. În confruntarea
dintre cele doua ordine nu trebuie sa vedem o imagine moralistă și simplistă a luptei între
Dumnezeu și Diavol, adevăr și minciună, îngeri și demoni etc.
Pe aceasta luptă dintre două modalități opuse de a vedea lumea, dintre cele doua imagini
metafizice ale vieții, dintre cele doua căi către cosmos și prin cosmos, dintre cele doua
principii mărețe, nu numai opuse unul altuia dar și indispensabile în esența lor – odată ce
pe această pereche se bazează toate procesele cosmogonice și cosmologice, se bazează
toate parcursurile ciclice ale istoriei umane.
Ordinul Eurasia, Ordinul Principului Masculin, Soarelui, Ierarhiei, reprezintă proiecția
Muntelui, Apollo, Ormuzd, Hristos Pantocrator. Eurasia ca Tărâm al Estului este Tărâm
al Luminii, Tărâm al Raiului, Tărâm al Imperiului, Tărâm al Speranței, Tărâm al Polului.
Ordinul Atlantic, Ordinul Principiului Feminin, al Lunii, al Egalității Orgiastice,
reprezintă proiecția egipteanului Seth, Python, Ahriman, Suferinței lui Christos, Omului
scufundat în disperarea metafizica a celui care se roagă singur în grădina Ghetsimani.
Atlanticul, Atlantida ca Tărâm al Vestului, este Tărâm al Nopții, Tărâm al “gropii
exilului” (cum a spus un islamic sufist), Centrul Planetar al Scepticismului, Tărâmul
Marelui ”Spleen” (Plictiseală) Metafizic.
Ambele ordine au cele mai adânci rădăcini ontologice și sacre și au motivarea metafizică
de a însemna ceea ce înseamnă. A considera oricare dintre aceste ordine ca un accident
istoric ar însemna a nega logica secretă a ciclurilor umane și cosmice. Alegerea unei cai
geopolitice oglindește alegerea unei cai metafizice, ezoterice, calea Spiritualității către
univers.
Nu exista din acest motiv garanții (fiind imposibil propri-zis) de a afirma că Eurasia este
bună iar Atlanticul este rău, ca Roma este sfânta și Cartagina este blestemată și nici
invers. Totuși, oricine este solicitat de Ordin va trebui să facă un pas hotărât în a-l servi.
Legile lumii noastre sunt în așa fel făcute încât rezultatul Marii Bătălii nu este prestabilit,
rezultatul dramei “Eurasia împotriva Atlanticului” depinde în totalitate de solidaritatea
planetară a tuturor acelor chemați să servească, de toți soldații geopoliticii, toți agenții
secreți al Mării și Pământului.
Rezultatul razboiului cosmic al lui Apollo cu Șarpele Python depinde de fiecare dintre
noi, fie ca înțelegem sau nu acest lucru.

33. Sfârşitul timpurilor

Toate doctrinele religioase şi metafizice descriu Sfârşitul Timpurilor, sfârşitul ciclului, ca

Ultima Bătălie, Bătălia Finală. Tradiţii diferite au tratat în mod diferit acest conflict şi,
câteodată ceea ce într-o tradiţie este „echipa Răului”, devine în cealaltă tradiţie „echipa
Binelui” şi invers. De exemplu pentru creştinii ortodocşi de la sfârşitul timpurilor,
iudaismul este considerat ca fiind religia Anticristului şi pentru evrei – „creştinii goiymi
din ţările de nord ai regelui Gog” acţionează ca o concentrare a Răului escatologic.
Hinduşii consideră că al Zecelea Avatar, acela care trebuie să vină la sfârşitul ciclului, va
distruge „Budiştii” iar Budiştii cred că Buddha Timpurilor Viitoare, Salvatorul Maitreya,
va apărea în comunitatea budistă.
Toate acestea nu stau mărturie la relativitatea diviziunii rolurilor din Ultima Bătălie, cât
la imposibilitatea de alegere a unui Bine evident prin sine însuşi, pentru a se păzi oricine
şi pentru a lua parte la lupta escatologică de partea ”corectă”. Se vorbeşte despre Ultimele
Timpuri, când „chiar şi alesul va fi ispitit”. Opţiunea alegerii dintre cele două „echipe”
escatologice nu poate fi ceva formal. Este alegerea Spiritului, este cel mai mare noroc,
este cea mai mare dramă metafizică.
Din acest motiv, nimic din realitatea epocii escatologice – şi multe autorităţi tradiţionale
şi religioase afirmă că noi trăim acum exact într-o asemenea epocă – nu poate servi ca
negativitate absolută sau pozitivitate absolută. Şi este prosteşte să absolutizezi orice
formă politică, echivalând-o cu „Răul absolut” sau cu „Binele absolut”. Până şi începutul
alegerii adevărate stă dincolo de graniţele ideologiilor politice exterioare, dincolo de
graniţele separării dintre democraţi, fascişti şi comunişti.
Adevărata alegere începe la un nivel al geopoliticii şi urcă mai departe pe „spirala
profetică” (conform expresiei lui Jean Pârvulescu) către abisurile misticismului,
metafizicii, gnosticismului, către abisurile Secretului divin de nepătruns. Ordinul atlantic
şi Ordinul eurasian sunt ultimele secrete ale istoriei umane publice. De fapt, înăuntrul
acestor Ordine mai există şi alte cercuri mai închise, mai misterioase, legate de metafizica
pură.
Dar oricum, adevărata, riguroasă şi conştiincioasă luptă escatologică începe chiar cu
Ordinul Eurasia sau cu Ordinul Atlantic. Chiar fără a te scufunda adânc în secretele
ultime, pur și simplu doar lucrând pentru Ordin, este suficient să fii un participant activ,
chemat și ales, al Marii Drame.

34. Lupta finală

Cuvântul nemţesc „Endkampf” („Bătălia finală”) exprimă esenţa situaţiei planetare
moderne. Motivele escatologice, ale sfârșitului lumii penetrează nu numai mişcările
religioase şi mistice dar şi politica imediată, economia, viaţa cotidiană. Încă din 1962, în
Israel evrei devotaţi trăiesc într-un „Timp final” special, într-un „timp al lui Mesia”. SUA
a aspirat să instituie o Nouă Ordine Mondială specială. Europeanul mondialist Jacques
Attali predică despre venirea ultimei faze a unui Regim Comercial special. Poporul
islamic (în special șiiții) se aşteaptă în viitorul apropiat la venirea lui Mahdi, Imamul
Ascuns. Hinduşii sunt convinşi de sfârşitul lui Kali Yuga, Secolului Întunecat. Este o
revigorare a escatologicului rasist în mișcările național-socialiste. În comunităţile creştine
au circulat şi mai multe profeţii despre Ultimul Papă (Flos Florum) şi despre ultimul
patriarh al ortodoxiei. Lamaiştii sunt siguri ca actualul Dalai Lama va fi ultimul. China a
fost călită într-o aşteptare mistică. Comunismul sovietic a căzut brusc şi neaşteptat.
Toate aceste semne ne vorbesc despre începutul de „Endkampf”, despre începutul
Ultimei bătălii. Până şi cuvintele din cântecul bolşevic „Este ultima noastră luptă
decisivă” sună ca o revelaţie tulburătoare, ca un indiciu al bătăliei finale planetare.

35. Ordinul şi „Ai noştri”

Termenul „Ai noştri” (”Nashi”) nu a fost des folosit în context geopolitic. Faimosul
geopolitician şi jurist german Carl Schmitt a insistat asupra necesităţii de a introduce
conceptul „ai noştri” pentru a explica o determinare proprie geopolitică a unei naţiuni,
stat sau bloc etnic.
Faimosul reporter TV Aleksandr Nevzorov a realizat acest lucru în practică, într-o serie
de emisiuni TV. „Ai noştri” a devenit astăzi în Imperiul Rus un concept univoc eurasian,
incluzând nu numai ruşii şi slavii, dar şi tătarii, turcii, Ugro-finii etc. realizând o legătură
genetică cu spaţiul imperial şi ideea imperială. În practică, conceptul „ai noştri” al lui
Nevzorov este o definiţie sintetică a eurasienilor înnăscuți, a autohtonilor imperiali,
stăpâni, prin dreptul culturii și prin naștere, ai pământului lor, ai Marelui Pământ.
Este semnificativ că atlantiştii ruşi din Rusia nu folosesc acest cuvânt. Este logic,
deoarece aici ei nu sunt dintre ”ai noștri”; pentru aceștia, propriul lor ”ai noștri” se află
departe dincolo de granița continentului, în insula mohorâtă.
Dar pentru Jean Pârvulescu, care şi el a făcut din acest termen un concept conspirologic
geopolitic, noţiunea „ai noştri” este atotcuprinzătoare. Jean Pârvulescu identifică
conceptul „ai noştri” cu întreaga reţea de partizani al Marelui Bloc Continental – din
Japonia până în Belgia, din China în Franţa, din India în Spania, din Iran în Germania,
din Rusia în Italia. „Ai noştri” pentru Pârvulescu este sinonim cu însuşi Ordinul Eurasian
cu toate ramurile şi grupările sale, recunoscându-se reciproc, conștient sau nu, conspirativ
sau fățiș, în aceeași zonă de influenţă geopolitică, mistică şi metafizică.
„Ai noştri” este frontul unit invizibil al Continentului, Frontul Tărâmului, Frontul
Răsăritului Absolut, a cărui provincie vestică este Europa, Europa „noastră”, Europa
tradiţiei, Pământ, Spirit. „Ai noştri” este atât catolic şi ortodox, cât şi islamic, atât hindus
şi taoist, cât şi lamaist, atât păgân şi agnostic, cât şi mistic. Dar numai cei care sunt
devotați Continentului Răsăritului, misteriosului și necunoscutului său Destin.
Pârvulescu vorbeşte despre o „Franţă paralelă”, o „Românie paralelă”, o „Rusie paralelă”,
o „Chină paralelă” ca despre o substanţă spirituală, ca despre măsura invizibilă spirituală
a ţărilor reale, în secret unite într-o „Eurasie paralelă”, „Eurasia Spiritului Pur”.
„Ai noştri” sunt soldaţii „Eurasiei paralele”, eroii Estului Absolut, toţi servind în logica
ocultă a ”spiralei profetice” principiul Unicului, Unica Idee, Scopul, Principiul Ascuns.
Îndată ce conservator-revoluţionarul german, naţionalist, rusofil şi eurasian Arthur
Moeller van den Bruck a spus repetând ce a spus Khomyakov („Biserica este Unică”):
„Există un singur Reich (un singur Imperiu), la fel cum există doar o singură Biserică”.
Este Reich-ul „nostru”, este Biserica „noastră”, este Imperiul „nostru”.

36. Ora Eurasiei

În timp ce noi ne regăsim în Eurasia, în timp ce vorbim în numele ei, în timp ce rămânem
legați de substanța ei misterioasă, mistică, Eurasia ne aparține, este dintre ”ai noștri”. În
ciuda tuturor persecuțiilor din partea atlantiștilor, în ciuda eficienței strategiei lor
distructive, în ciuda ”somnului” greu și adânc al unor întregi arii și al popoarelor care
locuiesc acolo, în ciuda dominației agenților Ordinului Atlantic în politicile continentale,
în cultura continentală, în economia continentală – în ciuda tuturor acestea, procesul de
”decolonizare” este implacabil.
Doar că trebuie să de abținem de la a cădea în arhaism, de la a apăra forme culturale,
sociale, politice uzate; nu trebuie să fim pur și simplu conservatori, conservatori din
inerție. Ordinul Eurasia este Revoluția Conservatoare totală, Marea Deșteptare a
conștiinței geopolitice, este calea verticală, în locul oscilațiilor de la stânga la dreapta pe
care le face șarpele pentru a merge înapoi.
Ordinul Eurasia este duelul crud și deschis cu puternicul și vicleanul Oponent, cu Ordinul
lui Seth, Măgarul Roșu, Ordinul ”Morții Dansând”. Trebuie să aruncăm servitorii
Oceanului înapoi în Ocean, să îmbarcăm agenții ”Insulei” cu destinația înapoi către
”Insula” lor. Trebuie să îi extragem din carnația Continentului pe toți aceia care i-au
trădat pe ”ai noștri”, care au trădat idealurile noastre, interesele noastre.
Da, inamicii noștri au adevărul lor. Da, trebuie să respectăm alegerea lor profund
metafizică, trebuie să ne fixăm privirea în Secretul lor, în secretul din ”Groapa Apusului”.
Dar asta nu trebuie să ne influențeze fermitatea, furia, cruzimea rece și aprigă. Putem fi
indulgenți doar atunci când Continentul nostru va fi liber, când ultimul atlantist va fi
aruncat în Apele Sărate, în elementele aparținând simbolic zeului egiptean cu chip de
crocodil.
Judecând după semne precise, ”Vremurile sunt aproape”. Endkampf, Ultima Bătălie se va
dezlănțui în curând. Sunteți pregătiți, seniori ai ”Ordinului Polar”? Sunteți pregătiți,
soldați ai Eurasiei? Sunteți pregătiți, înțelepți strategi ai GRU? Sunteți pregătite, mari
popoare ale Eurasiei, care v-ați prins în rămășag prin faptul însuși al nașterii voastre?
Deja au bătut clopotele decisive ale Ceasului Eurasiei…
Marele Război al Continentelor deja se apropie de ultima sa clipă.