Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de ştiinţe politice, relaţii internaţionale şi

studii de securitate

Prof. univ. dr. Cristian Troncotă

Securitatea României

Sibiu 2008

1
 Argument

Securitatea sau insecuritatea domină actualul context al relaţiilor

internaţionale? Este o situaţie generată de prăbuşirea Blocului comunist est-
european şi a URSS la sfârţitul anilor 80 şi începutul anilor 90 sau impactul
rezistenţei la Noua Ordine Mondială impulsionată şi de fenomenele negative
ale globalizării? Sunt capabile organismele internaţionale (ONU, UE,
NATO, OSCE etc.) să facă faţă noilor provocări, precum crima organizată
transfrontalieră, terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă,
catastrofele ecologice, pentru a enumera doar câteva dintre marile pericole
ce pot arunca umanitatea în haos şi anarhie? Mai pot fi eficiente vechile
instrumente (sistemul de drept umanitar internaţional, serviciile de
informaţii, contrainformaţii şi de securitate) pentru a readuce pacea şi
prosperitatea popoarelor şi naţiunilor lumii? Iată doar câteva întrebări ce
frământă lumea oamenilor politici, a militarilor, a mediilor universitare şi
academice, şi nu în ultimul rând a protagoniştilor frontului secret. Desigur că
fiecare interogaţie în parte ar putea constitui un domeniu separat de cercetare
şi meditaţie. A le trata împreună, înseamnă un efort de sinteză a tot ceea ce
este, sau ar trebui să fie, legat de problematica, atât de complexă, a
securităţii.
Prin urmare, ideea elaborării acestei lucrări a pornit de la necesitatea de a
prezenta într-o concepţie unitară şi coerentă problematica fundamentală în
domeniul securităţii naţionale integrate. Tematica se referă la următoarele
aspecte: elemente de doctrină a informaţiilor pentru securitate; strategii şi
politici de securitate; organizaţii internaţionale de securitate; instituţiile
sistemului naţional de securitate.
Demersul se circumscrie eforturilor care s-au depus în ultimii ani de
elaborare a unei noi concepţii teoretice şi practice privind activitatea de
informaţii pentru securitate naţională, precum şi a politicii şi strategiei de
securitate în condiţiile noului statut al României de membră a NATO şi a
Uniunii Europene.
Nu se poate spune că ne bucurăm de privilegiul accesibilităţii la sursele
de documentare despre activitatea şi problematica actuală a serviciilor de
informaţii, mai ales străine. Cauzele sunt multiple, dar pentru a simplifica
lucrurile să amintim doar câteva aspecte.
În primul rând, nu există pe plan naţional preocupări de elaborare a unor
tratate fundamentale despre doctrina, ştiinţa, arta şi istoria serviciilor de
informaţii, în ciuda faptului că tradiţia românească, cu precădere din epocile
modernă şi contemporană, oferă suficiente momente (cu luminile şi umbrele

2
lor) pentru a forma o bază de reflecţie teoretică şi un îndreptar practic. În al
doilea rând, nici pe plan internaţional nu există o literatură de specialitate
riguroasă despre activitatea instituţiilor abilitate de lege cu competenţe în
domeniul informaţiilor, contrainformaţiilor şi securităţii.
Desigur, cărţi cu şi despre spioni s-au scris şi probabil că se vor mai scrie
în cantităţi impresionante. Numai că această literatură inspirată din
activitatea serviciilor de informaţii, în anumite epoci istorice, are un mare
cusur. Fie urmăreşte propaganda şi influenţa, fie dezinformarea sau
idealizarea, comercializarea de tipul capă şi spadă şi, doar în rare cazuri,
transparenţa, pentru simplul motiv că serviciile de informaţii desfăşoară o
activitate secretă. Ca urmare, nici unul nu e dispus să-şi dezvăluie
„intimităţile”, adică metodele, mijloacele, formele de activitate şi principiile
care le-au asigurat succesele (dar şi insuccesele). Singura lucrare elaborată
după o metodologie ştiinţifică şi bazată pe un vast material documentar,
publicată în limba română, care poate fi considerată în acelaşi timp şi o
primă încercare de teoretizare a activităţii secrete de informaţii este cartea
semnată de Alain Dewerpe1. În ultimii ani au cunoscut lumina tiparului şi
alte câteva sinteze de certă valoare şi a căror autori se numără printre
profesioniştii de marcă ai domeniului2. Argumente solid ancorate pe un
fundament ştiinţific ce vizează necesitatea restructurării şi transformării
comunităţilor de informaţii pentru a putea răspunde noilor provocări de
securitate globală le întâlnim în lucrarea îngrijită de Steve Tsang3. Este o
culegere de studii prezentate la conferinţa pe tema transformării serviciilor
de informaţii, intitulată The Changing Face of Intelligence, organizată la
Universitatea Oxford, în decembrie 2005. După cum se exprimă
ambasadorul George Maior, în studiul introductiv, „volumul se înscrie în
categoria studiilor care abordează din perspective pragmatică (ceea ce nu
exclude semnificaţia etică şi morală) binomul fundamental libertate-
securitate, mai precis relaţia întotdeauna tensionată dintre eficientizarea
serviciilor de informaşii şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
civile”4.
De asemenea, enciclopediile referitoare la activitatea secretă de
informaţii ne oferă pe lângă un vast material bibliografic şi o cazuistică
variată, date şi informaţii extrem de utile despre metodele şi tehnicile
1
Alain Dewerpe, Spionul, Nemira, 1998.
2
Bogdan Păpădie, Gabriel I. Năstase, Războiul spionilor în interiorul şi dincolo de graniţele
României,Phobos Publishing Hous, Bucureşti, 2005. Abram N. Shulsky, Gary J. Schmitt, Războiul
tăcut.Introducere în universal informaţiilor secrete, Polirom, 2008; Gheorghe Savu, Adriean Pârlog,
Producţia intelligence, Editura Medra, 2008..
3
Steve Tsang, Serviciile de informaşii şi drepturile omului în era terorismului global, Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2008.
4
Ibidem, p. 11.

3
folosite în spionaj şi contraspionaj, în diverse epoci istorice, evoluţia
structurilor serviciilor şi agenţiilor secrete, precum şi o serie de personalităţi
celebre ale frontului secret5.
În ciuda transparenţei, aura de mister ce continuă să învăluie activitatea
secretă a serviciilor de informaţii ne obligă să limităm demersul teoretic doar
la ceea ce este, trebuie să fie şi poate fi cunoscut. Ca bază documentară am
utilizat materialele de arhivă declasificate, legile organice, lucrările
ştiinţifice şi memorialistice, enciclopedii, documente oficiale prezentate în
cadrul unor reuniuni internaţionale şi dezbateri parlamentare, puncte de
vedere bine argumentate ale mass-media din România şi din străinătate.
În domeniul politicilor şi strategiilor de securitate, ori despre organizaţiile
internaţionale cu responsabilităţi de securitate, situaţia este diametral opusă,
în sensul că există o literatură extrem de bogată ce cu greu mai poate fi
cuprinsă. Mai mult, există în literatura de specialitate şi evaluări diametral
opuse faţă de un eveniment de notorietate din mediul de securitate. Diversele
percepţii şi interpretări nu se mulează neapărat pe un model de partizanat
politic, ci, de multe ori, spectrul analitic (istoric, sociologic, politologic,
juridic, militar etc.) poate fi uşor sesizat la nuanţe ori argumentări. Nu pot fi
emise astfel pretenţii de exhaustivitate, bibliografia ataşată prezentei lucrări
nefiind altceva decât ceea ce autorul au putut parcurge până în prezent.
În actuala structură, lucrarea reprezintă o noutate pentru domeniul
securităţii, fiind elaborată în baza conceptului de interdisciplinaritate.
Aceasta înseamnă că disciplinele academice, cum ar fi psihosociologia,
managementul organizaţional, geopolitica şi ştiinţele comunicării vin să
confere relevanţa, coerenţa şi acribia ştiinţifică a tematicii, completând şi
secondând aria de specialitate în domeniul intelligence-ului. Pe de altă parte,
disciplinele academice tradiţionale şi/sau nemilitare, devenind conexe celor
de informaţii, sunt optim valorificate, ele jucând un rol extrem de important
în informarea, dar şi în formarea celor ce intenţionează să aprofundeze
ulterior diferitele domenii ale securităţii, precum doctrinele, instituţiile,
sistemele juridice, instituţiile etc.
Efortul depus pentru elaborarea lucrării, se bazează pe documente
fundamentale, precum: Strategia Securităţii Naţionale a României, Strategia
pe termen scurt şi mediu a Serviciului Român de Informaţii, Strategia pe
termen scurt şi mediu a Serviciului de Informaţii Externe, Strategia
prevenirii şi combaterii terorismului, Doctrina naţională a informaţiilor

5
Jacques Baud, Encyclopedie du renseignement et des service secrets, Paris, 1998; Norman Polmar and
Thomash Allen, The Encyclopedia of Espionage, New York, 1998; Geoffray D’aumale, Jean-Pierre Faure,
Guide de l’espionage et du contre-espionage. Histoire et technique, Collecton «Documents» dirigee par
Pierre Drochkine, Paris, 1998.

4
pentru securitate şi întreaga legislaţie în vigoare ce face referire la
organizarea şi funcţionarea serviciilor de informaţii şi de securitate a
României.
Fără îndoială că toate aceste documente se pot modifica în funcţie de
fluididatea evenimentelor de pe arena internaţională ori în directă legătură cu
noi evenimente şi viziuni politico-strategice din mediul global de securitate.
În aceste circumstanţe, lucrarea nu poate constitui decât un punct de pornire
pentru cei ce se încumetă la cunoştere şi acţiune în domeniul securităţii.
Pentru studenţi importante nu sunt amănuntele întâlnite în acest curs,
inerente de altfel pentru argumentarea ştiinţifică a oricărui demers academic,
ci familializarea cu problemele fundamentale ale domeniului securităţii şi
mai ales deprinderea cu tehnicile de cercetare a acestora.

5
Elemente de doctrină

6
 EVOLUŢIA CONCEPTELOR DE SECURITATE

Singura sursă de legitimare a unui stat este capacitatea de a proteja şi

menţine drepturile cetăţenilor săi şi de a le asigura mediul prielnic
satisfacerii tuturor nevoilor. De altfel, piramida trebuinţelor formulată de
Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de
importanţă imediat după nevoile fiziologice. Nevoia de securitate sau dreptul
imprestriptibil al omului la linişte şi bunăstare, fără asigurarea căruia, tot
ceea ce se construieşte ca sistem juridic şi institiţional capătă un caracter
relativ, uşor schimbător în funcţe de presiunile (riscurile) politice,
economice, militare, ecologice sau de orice altă natură.
Într-adevăr, de-a lungul întregii sale istorii, omul a simţit permanent
nevoia de stabilitate şi s-a preocupat să-şi asigure agoniseala, proprietatea,
hrana şi propria viaţă. „Nu se poate trăi fără a avea sentimentul siguranţei
acţiunii şi al stabilităţii”, se afirmă, parcă la unison, din mediul sociologic.
Prin urmare, faţă de această realitate, singurul concept care poate
răspunde acestor deziderate (siguranţă şi stabilitate) este conceptul de
securitate. Cum se realizează, însă, securitatea, reprezintă o chestiune ce ţine
de strategie, respectiv: fixarea priorităţilor faţă de un context geopolitic, de
resurse, de alianţe, dar şi de loialitatea faţă de aliaţi, de planificare, şi, nu în
ultimul rând, de management (experienţa conducerii).
Pentru realizarea strategiei de securitate fiecare guvern îşi asumă politica
de securitate (sistem legislativ, instituţional, resurse materiale şi umane etc.)
capabilă să satisfacă întreaga gamă de probleme din domeniul securităţii
naţionale.

Abordări tradiţionale ale conceptului de securitate

Din punct de vedere semantic, prin securitate6 se înţelege „faptul de a fi

la adăpost de orice pericol” sau „sentimentul de încredere şi de linişte pe
care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol. O definire a termenului de securitate
ar putea face referire la ansamblul proceselor, acţiunilor şi măsurilor de
natură politică, economică, socială, diplomatică, militară, administrativă,
legislativă şi altele, prin care se garantează existenţa naţional-statală, precum
şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
De interes ar fi referirea la evoluţia istorică a termenului de securitate.
Aşa de pildă, în Imperiul Roman, Securitas era zeiţa ce asigura liniştea
6
Termenul vine din limba latină (securitas – atis) cu înţeles de „lipsă de grijă”.

7
imperiului. Aşa cum atestă reversul unei medalii emise în 250 d.Hr, în
timpul împăratului Hostilian, sensul expresiei era cel de „libertate în faţa
ameninţării”. În perioada modernă termenul de securitate a derivat din
conceptul medieval raison d’Etat (raţiune de stat), înţeles ca „stare de
necesitate”, prin care guvernul unui stat îşi rezervă o situaţie juridică ce îi
permite să invoce măsuri excepţionale pentru asigurarea securităţii statului7.
Binomul „securitate naţională” semnifică „starea generalizată de linişte
şi încredere că existenţa unei naţiuni este în afară de orice pericol”, iar
„securitatea colectivă” se referă la starea relaţiilor dintre state creată prin
luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei
agresiuni8. Sub acest din urmă aspect, britanicii folosesc expresia „security
and protection system”, prin care se înţelege totalitatea mijloacelor şi
aparaturii destinate să apere persoane şi proprietăţi împotriva unui larg
spectru de evenimente neprevăzute, incluzând: crima, incendiul, accidente,
spionajul, sabotajul, subversiunea şi atacul neprovocat. Sistemul de
securitate şi protecţie pune accentul în doctrina britanică pe evenimentele
neprevăzute, adică pe ceea ce nu s-a întâmplat dar poate avea loc şi cu
consecinţe grave9.
Pornind de la schimbările în curs de desfăşurare pe plan internaţional şi
de la transformările care au avut loc pe plan intern, după 1990, securitatea
tinde spre acumularea de aspecte noi, importante pentru însăşi existenţa
statală a ţării. Securitatea naţională creată ca atribut al politicii trebuie
înţeleasă şi elaborată în aşa fel încât să definească priorităţile naţionale.
Aceasta constituie, totodată, suportul esenţial şi hotărâtor al politicii.
În accepţia comună, securitatea este înţeleasă drept capacitatea unui
„actor”, tradusă în vectori de putere, de a-şi proteja valorile fundamentale şi
de a le sprijini în proiecţia lor în arena internaţională. Securitatea este
echivalentă cu existenţa acelei forţe capabile să facă faţă acestor cerinţe, de
tăria acesteia depinzând, în ultimă instanţă, puterea „actorului” în cauză.
Deşi utilizat frecvent în domeniul relaţiilor internaţionale, conceptul de
securitate nu are o definiţie unanim acceptată, evidenţiindu-se o ambiguitate
rezultată din caracterul complex al domeniului, exacerbată de faptul că în
viaţa politică internă a statelor sub acoperirea securităţii naţionale sunt
invocate – în funcţie de împrejurări – o serie largă de acţiuni şi activităţi
publice.
Conceptele de securitate au fost, în mod tradiţional, asociate cu apărarea,
organismul militar, armamentele, raportul de forţe, strategiile şi tacticile.
7
Vezi Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p.11.
8
Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti 1998, passim.
9
Britanica, Macropeidia, vol. 27, passim.

8
Având în vedere o serie de definiţii clasice, termenul de securitate poate
indica situaţia unei ţări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor
existente. Într-o astfel de viziune, se poate înţelege că apărarea militară este
doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Termenul de securitate se
extinde mult dincolo de afacerile militare şi poate include aşa-numitele
aspecte ne-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult
mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puţin în considerare.
Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză
- individual, statal şi sistemic – şi identifică atât un nivel de comportament
cât şi o posibilă condiţie universală. Iată şi câteva exemple privind
modalităţile de definire a securităţii naţionale de către mediul academic :
„Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa ameninţărilor la adresa
valorilor, iar în sens subiectiv absenţa temerii că aceste valori vor fi atacate
(Arnold Wolfers, 1952)”10; „O naţiune are securitatea asigurată când nu
trebuie să-şi sacrifice interesele sale legitime pentru a evita războiul şi este
în stare, dacă este provocată, să le apere prin război (Walker Lippmann,
1962)”; „Securitatea este abilitatea unei naţiuni de a-şi proteja valorile
interne de ameninţări externe (Enciclopedia internaţională a ştiinţelor
sociale) ”; „Securitatea este lipsa relativă a războiului” (Ian Bellany, 1981);
„ Securitatea este capacitatea unei naţiuni de a promova cu succes interesele
sale naţionale” (Penelope Harland-Thunberg, 1982); „Securitatea reprezintă
prezervarea unui stil de viaţă acceptabil de către cetăţeni, dar care este
compatibil cu necesităţile şi aspiraţiile legitime ale altora” (Colegiul
Naţional de Apărare, Canada, 1991); „Securitatea reprezintă prezervarea, în
condiţii acceptabile de evoluţie, a patternurilor tradiţionale de limbă, cultură,
asociere şi identitatea naţională, religioasă şi de obiceiuri” (Ole Waever,
1993)11; „Securitatea înseamnă absenţa ameninţărilor împotriva unor valori
importante, care poate fi absolută (lipsa oricărui risc ori ameninţare) sau de
tip deplorabilă (într-o utilitate implacabilă)”12.
După o amplă analiză asupra evoluţiei conceptului de securitate, trei
autori români propun următoarea definiţie: „Starea individuală ori colectivă
a persoanei, comunităţii, naţiunii şi a diferitelor organizări sociale locale,
internaţionale ori supranaţionale, în absenţa riscurilor, ameninţărilor,
pericolelor, sfidărilor şi agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor şi

10
Apud Constantin Monac, Parlamentul şi securitatea naţională, Regia Autonomă Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2006, p.55.
11
Apud Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, p. 18-19.
12
Dicţionarul de Relaţii Internaţionale, Editura Universal Delsi, Bucureşti, 2001, passim.

9
intereselor naţionale, comune ori colective, şi garantarea că acestea nu vor fi
în nici o situaţie periclitate”13.
Ca element acţional, securitatea reprezintă capacitatea unui proces de a-
şi conserva caracteristicile funcţionale sub acţiunea unor factori distructivi
sau care pot să-i provoace astfel de mutaţii încât să devină periculos pentru
mediul înconjurător sau pentru sănătatea (inclusiv viaţa) oamenilor care se
află în zona de acţiune, cauzând pagube materiale, informaţionale sau
morale.
Ca proces cibernetic, securitatea are o proprie devenire, un obiectiv
precis – stabilitatea, o legislaţie specifică, un suport tehnologic adecvat şi se
bazează pe strategii, norme, metodologii, tehnologii, procese şi instituţii
specializate, capabile să ofere servicii de siguranţă, protecţie, încredere,
supraveghere, dar şi condiţii pentru disponibilitatea şi viabilitatea sistemelor
şi utilizatorilor acestora.
Consumatoare de resurse, uneori greu de dimensionat şi, de aceea, greu
de acoperit financiar, securitatea trebuie privită şi din perspectiva
contribuţiei sale ca resursă de fiabilitate, de viabilitate şi de remodelare
parametrică şi structurală (inclusiv adaptabilitate) a procesului.
Securitatea ar mai putea fi privită şi ca un parametru principal de calitate
al tuturor proceselor şi sistemelor, fără de care eficienţa nu este posibilă.
Pragmatic, conceptul de securitate poate fi echivalent cu sintagma
„absenţa pericolului”, iar cel de „insecuritate” cu sintagma „prezenţa
pericolului”. Deci, unei securităţi ridicate îi corespunde un pericol scăzut, iar
unei securităţi scăzute îi corespunde un pericol ridicat.
Un alt mod de a privi securitatea îl constituie raportul dintre cele trei
elemente fundamentale ale acesteia: protecţia, descurajarea, prelucrarea
evenimentului nedorit.
Prin protecţie se înţelege capacitatea de a împiedica sau întârzia
producerea unui eveniment nedorit (protecţia apriori), precum şi de a relua
activitatea de bază după producerea acestuia (protecţia aposteori).
Prin descurajare se înţelege capacitatea de a influenţa un infractor să se
abţină de la comiterea atacului. Descurajarea poate fi atât psihologică
(mediatizarea existenţei măsurilor de securitate), cât şi de fapt (dotarea reală
cu mecanisme de securitate).
Prin prelucrarea evenimentului nedorit se înţelege atât calificarea
evenimentului, cât şi asigurarea condiţiilor pentru reluarea activităţii după
producerea acestuia.

13
Gabrilel Oprea, Radu Timofte, Constantin Onişoru, România – integrare şi securitate, Editura Balcanii şi
Europa, Bucureşti, 2005, p.28-29.

10
 Fenomen de mare importanţă, securitatea are o dimensiune multiplă:
juridică (legile speciale, prevederile de legi şi codurile penal şi civil,
standardele, normativele, codurile deontologice şi angajamentele de
securitate); ştiinţifică (bazele teoretice, cercetările ştiinţifice în sprijin,
tehnologiile şi metodologiile de apreciere a nivelului de securitate);
economică (raportul dintre costurile securităţii şi consecinţele producerii
unui eveniment nedorit); organizatorică (autorităţile, instituţiile,
organismele şi agenţiile ce lucrează în domeniu, precum şi structurile;
funcţiile, relaţiile şi personalul aferent); informaţională (fluxul informaţional
şi sistemele, elementele şi echipamentele ce trebuie protejate sau care
realizează protecţia); fizică (toate aspectele de existenţă şi manifestare a
elementelor de securitate, inclusiv cele tehnologice şi de funcţionalitate).
Corespunzător dimensiunii multiple, securitatea implică o structură
complexă, având trei componente principale: securitatea fizică, securitatea
informaţională şi securitatea de personal.
Securitatea fizică reprezintă mecanismele şi instalaţiile capabile să
realizeze detecţia, întârzierea şi stoparea sau chiar anihilarea unei infracţiuni.
Securitatea informaţională reprezintă ansamblul măsurilor de calificare
(categorisire şi clasificare) a informaţiilor, de determinare a riscurilor şi
stabilire a măsurilor minime de protecţie a procesării, stocării şi transmiterii
acestora.
Securitatea de personal reprezintă atât protecţia împotriva acţiunilor
personalului propriu care au drept consecinţe aspecte de insecuritate, cât şi
protecţia acestuia la efectele negative ale criminalităţii14.

Abordări critice şi moderne ale conceptului de securitate

În ultimele decenii, termenul de securitate îl găsim, în lucrările de

specialitate, tot mai des asociat în cadrul unor sintagme, ceea ce ne oferă şi
posibilitatea unei minime explicitări.
Astfel, securitatea naţională reprezintă ansamblul măsurilor politico-
diplomatice, economice, militare, ecologice şi de altă natură care asigură
statului independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială,
ordinea internă constituţională şi propriul sistem de valori. Aşa se şi explică
utilizarea frecventă a unor noţiuni precum: securitatea economică (sistemul
financiar-bancar, resursele energetice, sectorul industrial, agricultura,
alimentaţia, comerţul etc.); securitatea politică (stabilitatea sistemului
constituţional şi al statului de drept, dar şi protecţia fizică a personalităţilor
14
Vezi pe larg Dr. ing. Gheorghe Ilie, ing. Tiberiu Urdăreanu, Securitatea deplină, Editura UTI, Bucureşti,
p. 13-17.

11
publice); securitatea socială (echilibrul şi relaţiile dintre grupuri, precum şi
sistemul de protecţie socială); securitatea ecologică (prevenirea catastrofelor
de orice tip); securitatea informatică (protejarea sistemelor informatice şi a
reţelelor de telecomunicaţii); securitatea informaţională („starea de protecţie
a necesităţilor de natură informaţională ale individului, societăţii şi statului,
care să permită asigurarea satisfacerii acestora şi evoluţia lor progresivă,
independent de prezenţa ameninţărilor de natură informaţională, interne şi
externe”); securitatea alimentară (sistem de protecţie şi control, ce vizează
sănătatea consumatorilor, asupra materiilor prime, practicilor agricole şi
activităţilor de prelucrare alimentară); securitatea culturală (prevenirea
poluării mediului cultural cu elemente de subcultură sau intruziune
culturală); securitatea militară (tot ceea ce ţine de domeniul forţelor armate).
În literatura de specialitate, deopotrivă în discursurile şi analizele
politice, se mai foloseşte, la fel de frecvent, alte trei noţiuni-concepte:
securitate zonală, securitate regională, securitate globală.
Securitatea zonală (subregională) desemnează situaţia rezultată din
relaţiile mutuale stabilite de statele dintr-o zonă geografică relativ restrânsă,
având o caracteristică anumită care asigură statelor respective integritatea
teritorială, independenţa, suveranitatea şi protecţia faţă de orice ameninţare.
Securitatea regională (continentală) reprezintă starea de siguranţă a
statelor unui continent în privinţa respectării independenţei, suveranităţii şi
integrităţii teritoriale.
Securitatea globală se defineşte ca acea stare a sistemului internaţional
în care fiecare stat are garanţia că se află la adăpost de orice agresiune sau
alte ingerinţe de natură să-i afecteze valorile fundamentale. În manualele
universitare se foloseşte şi sintagma de securitate internaţională, ceea ce ar
indica o situaţie neconflictuală între state, mai ales între marile puteri: „Prin
simpla lor definiţie, marile puteri au interese ce se extind asupra întregului
sistem internaţional, astfel încât este destul de probabil ca aceste state să
intre în conflict la un moment dat. Un eventual război între ele ar avea
consecinţe dintre cele mai grave în ansamblul relaţiilor internaţionale,
generând o stare de insecuritate şi pentru ceilalţi actori. Practic, nici un
membru al istemului nu poate să nu ia în considerare faptul că, mai devreme
sau mai târziu, o asemenea confruntare îl va afecta într-un mod sau altul”15.
O altă noţiune care trebuie definită este aceea de politică de securitate.
Aceasta desemnează ansamblul măsurilor şi acţiunilor întreprinse în toate
domeniile vieţii social-politice destinate să asigure în mod optim menţinerea
şi consolidarea statului, apărarea şi promovarea intereselor fundamentale.
15
Radu Sebastian Ungureanu, Conceptul de securitate, în Manualul de relaţii internaţionale, Editura
Polirom, p. 183.

12
Politica de securitate mai poate fi definită ca totalitate a ideilor, conceptelor,
doctrinelor pe baza cărora un guvern identifică şi utilizează în practică
instrumente normative şi acţionale mai eficiente în eforturile individuale şi
multilaterale pentru realizarea acelui sistem destinat cunoaşterii, prevenirii,
înlăturării şi combaterii oricăror ameninţări, vulnerabilităţi şi riscuri ce pot
pune în pericol trăsăturile fundamentale ale statului: suveranitatea,
independenţa şi integritatea teritorială.
În general, unele state au adoptat o politică de securitate naţională ce
pune accentul pe apărarea naţională, cuplată cu o politică externă orientată
spre realizarea de alianţe militare sau tratate bilaterale de asistenţă mutuală.
În prezent, majoritatea statelor tinde să aşeze în prim-planul asigurării
securităţii naţionale acţiunile politico-diplomatice, fără a neglija însă,
deocamdată, măsurile de ordin militar care rămân o soluţie de ultimă
instanţă.

Abordări post moderne a riscului de securitate

Important pentru demersul analitic este aducerea în discuţie a teoriei

societăţii riscului, elaborată la începutul anilor ‘80, pentru ca în anii ‘90 să
fie aplicată sudiilor de securitate. Aceasta este cea mai recentă şi, în acelaşi
timp, printre cele mai provocatoare teorii privind securitatea. Are în vedere
societatea contemporană (postindustrială, postmodernă) care, prin gradul
foarte ridicat de complexitate a sistemelor de producţie şi distribuţie, a
modului de locuire, a sistemelor de transport, de comunicaţii etc., devine ea
însăşi generatoare de riscuri de securitate. Părintele acestei teorii este
sociologul german Ulrich Beck16. Fiind preluată şi prezentată pe larg în
literatura de specialitate din România17, ne vom mărgini a puncta doar
aspectele esenţiale.
Progresul tehnologic al societăţii potindustriale crează riscuri de
securitate. Prin urmare, societatea postindustrială este o societate a riscului.
În societatea posindustrială statul şi naţiuunea sunt expuse unor riscuri
sociale şi tehnice fără precedent. Riscurile sunt politice (războaie civile,
conflicte etnice şi religioase), economice (crize economice, şomaj, sărăcie)
riscuri de mediu (accidente industriale, poloare), societale (agresarea
identităţii, afectarea ordinii publice, corupţie, trafic de bunuri şi persoane,
terorism). Statul bunăstării (welfare state), concept central în ştiinţele
sociale occidentale, a cărui funcţie principală este aceea de producţie şi de
16
Ulrick Beck, The Risck Society, Towards a New Modernity, Sage Publication, 1992, p.10.
17
Vezi mai recent Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti,
2005, p.283-299.

13
distribuţie a bunăstării, este treptat înlocuit de un stat a cărui principală
funcţie este gestionarea producţiei şi distribuţiei riscurilor. Societatea
bunăstării devine astfel societatea riscului şi, în consecinţă, statul bunăstării
devine statul securităţii. Funcţia sa principală ar fi, în acest caz, gestionarea
securităţii societăţii.
Exemplul cel mai edificator se referă la şomaj. Şomajul de masă devine
transnaţional pentru că producţia de bunuri este, la rândul ei, transnaţională.
Productivitatea foarte ridicată a industriilor din aria occidentală produce un
şomaj de masă în ţările din lumea a treia. Şomajul nu mai este un fenomen
local şi nici măcar naţional. Apar pungi ale şomajului de masă între mai
multe ţări, care sunt mediul cel mai propice pentru înflorirea crimei
organizate, a traficului de bunuri şi persoane, a terorismului etc. Societatea
riscului îi tratează cu aceeaşi măsură şi pe bogaţi, şi pe săraci.
Având în vedere argumentaţia teoriei societăţii riscului, definiţia riscului
la Ulrich Beck este următoarea : „Riscul poate fi definit ca o cale sistematică
de gestionare a evenimentelor cu pericol potenţial şi a insecurităţii induse şi
introduse de procesul de modernizare”18.
De interes se dovedesc şi conceptele recente de „securitate democratică”
şi „securitate prin cooperare”. Pentru a reduce riscurile şi ameninţările care
pot afecta securitatea societăţii postindustriale, conceptul de „securitate
democratică devine o parte a procesului de construcţie europeană, una din
condiţiile fundamentale pentru reuşita eforturilor de a se asigura
compatibilitatea politică, economică şi socială, capabilă să recreeze unitatea
de fond a Europei”. Pentru a-şi îndeplini promisiunile şi vocaţia
constructivă, acest concept va trebui să evite, însă, unele capcane ce l-ar
putea transforma cu uşurinţă într-un simplu paravan, menit doar să ascundă,
elegant, intenţii şi politici de mult revolute19.
În ceea ce priveşte securitatea prin cooperare, aceasta se bazează pe
asocierea partenerilor în vederea atingerii unor valori comune, printre care,
prioritare sunt democraţia, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
domnia legii şi existenţa unei economii bazate pe piaţa liberă, egalitatea în
drepturi şi dreptatea socială20. Pentru a fi posibilă o astfel de abordare, se are
în vedere conturarea elementelor unei identităţi de valori şi interese dincolo
de graniţe, a unei identităţi transnaţionale care, fără să nege identităţile
naţionale, să reflecte mai bine obiectivele lumii democratice în ansamblul ei.

18
Ulrick Beck, op. cit., p. 21, apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 293.
19
Ion Iliescu, Integrare şi globalizare. Viziunea românească, Editura Presa Naţională, Bucureşti, 2003, p.
69.
20
Ibidem, p.71.

14
 Se poate observa cu uşuriţă că esenţa acestor abordări caută un răspuns şi
o soluţie faţă de teoria cunoscută ca „dilemă a securităţii”. Descrisă de John
Herz, dilema constă în faptul că încercările de asigurare a securităţii unui stat
generează o stare de insecuritate pentru alţi actori, care, la rândul lor, îşi
caută propria securitate. Căutarea individuală a securităţii duce, de fapt, la
creşterea insecurităţii în sistem21. „Dilema securităţii se bazează pe
neîncrederea şi frica resimţite de state unul faţă de altul Într-un mediu
competitiv şi anarhic, statele nu se pot baza pe bunele intenţii ale celorlalţi.
Creşterea puterii unui alt actor este ameninţătoare în sine, astfel încât nu se
poate asista pasiv la dezvoltarea sa. Printr-o logică a acţiunii şi reacţiunii, se
declanşează un proces de escaladae a insecurităţii pentru toţi participanţii la
(sub)sistemul internaţional”22.
Prin urmare, securitatea prin cooperare duce la concepţia liberală a
„securităţii colective”, ceea ce înseamnă găsirea acelui mecanism al
„balanţei de putere”. O astfel de concepţie, respinge politica de formare a
taberelor şi pune accentul pe negocierile bi- şi multilaterale, ce au ca scop
căutarea comună a soluţiilor (construirea unui „regim de securitate)”.

Doctrina românescă despre securitate

Datorită climatului specific României în care s-au desfăşurat

evenimentele din decembrie 1989, noţiunea de securitate fiind asociată
instituţiei represeve a regimului comunist prăbuşit, s-a evitat utilizarea ei în
noul cadru juridic al statului democratic. A fost preferată sintagma siguranţă
naţională, ceva nemaiîntâlnit în legislaţiile ţărilor europene.
„Siguranţa naţională” este definită în art. 1 din Legea 51/1991 privind
siguranţa naţională a României, ca fiind „starea de legalitate, de echilibru şi
de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării
statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil,
menţinerii ordinii de drept precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor potrivit
principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie”.
În art. 3 din aceeaşi lege, sunt enumerate (lit. a) faptele şi împrejurările de
fapt care sunt apreciate ca fiind ameninţări la adresa valorilor sociale
consacrate prin art.1.
Evoluţia societăţii, consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de
drept, respectarea plenară a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
21
John Herz, Idealist Internationalism and the Security Dilema, 1952, apud Radu Sebastian-Ungureanu,
op. cit., p.183.
22
Ibidem.

15
cetăţenilor a impus regândirea acestui concept, termenul de „securitate
naţională” fiind mai cuprinzător şi corespunzător necesităţilor actuale
privind definirea şi elaborarea strategiei de securitate a României, crearea
codului de cooperare şi colaborare a instituţiilor abilitate pentru realizarea ei.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate23 defineşte securitatea
naţională drept „starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a
statului, fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru şi
stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin
acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară,
informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de
acţiune a statului, a atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de
drept internaţional”. Astfel prezentată, securitatea naţională reprezintă
condiţia fundamentală a existenţei naţiuni şi statului român şi are drept
componente strategice fundamentale (1) apărarea naţională, (2) siguranţa
naţională şi (3) ordinea publică.
Strategia de securitate este proiectarea acelui sistem ce are drept
obiectiv fundamental protecţia cetăţenilor, garantarea drepturilor şi
libertăţilor individuale şi colective ale acestora, protejarea şi promovarea
intereselor naţionale în concordanţă cu principiile dreptului internaţional
(integritate teritorială, suveralitate statală). Aceasta se realizează, de regulă,
prin resurse şi mijloace politice, diplomatice, economice, sociale şi militare
proprii, dar şi prin cooperare cu statele şi organismele de securitate din
spaţiul european, euroatlantic şi internaţional24. Strategia de securitate
naţională este un document care stabileşte arhitectura de securitate a unei
ţări25.
Dar să vedem cine acţionează cu aceste strategii şi politici de securitate!
În Strategia de Securitate Naţională a României , Sistemul securităţii
naţionale se defineşte prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor şi
instituţiilor statului care au rolul de a realiza, a proteja şi a afirma interesele
fundamentale ale unei ţări26.
După atacul terorist asupra SUA, din 11 septembrie 2001, problema
fundamentală care-i preocupă pe analişti este războiul contra terorismului.
Este vorba despre un nou tip de război, „atipic”, „asimetric”27, mult diferit de
cele de până acum, care presupune o altă abordare, o altă mentalitate, un alt
23
Adoptată în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 23 iunie 2004.
24
Vezi pe larg Consideraţii privind securitatea şi apărarea României în noile condiţii geopolitice şi
geostrategice din perioada de după „războiul rece”, Biblioteca ANI (S/477), p.11-17; 32-41.
25
„Curentul”, 31 iulie 1998, p.22.
26
Strategia de securitate naţională a României, în „Monitorul Oficial”, Partea I, Nr. 822/20 XII 2001, p.2.
27
Vezi pe larg Meridiane de securitate, coordonator Ioan BIDU, Editura ANI, Bucureşti, 2003, passim.

16
tip de strategie – globală, multinaţională şi multidimensională – pentru a i se
putea face faţă. Această strategie trebuie să se bazeze, printre altele pe
fermitate, prezenţă, prevenire şi răbdare (strategică). Într-un astfel de nou
context politico-militar internaţional, important este că factorii responsabili
au pornit o laborioasă muncă de regândire a strategiilor de securitate
(militare, economice, informatice, sociale şi ecologice) prin care îşi propun
să realizeze: eliminarea sau protejarea punctelor vulnerabile, cooperarea mai
intensă şi eficientă pe plan intern şi internaţional, o activitate bazată mai
mult pe latura preventivă decât pe cea reactivă. Noile strategii de securitate
implică adaptarea structurilor, instruirea, logistica şi procedeele de ducere a
acţiunilor militare la noile realităţi. Se porneşte de la ideea că nici o ţară nu
se mai poate apăra singură, ci numai printr-o largă cooperare la nivel
internaţional.
Ameninţarea teroristă fiind globală, strategia de securitate trebuie să fie
globală, ceea ce implică cooperare şi măsuri la nivel global, dar în acelaşi
timp este absolut necesar ca fiecare ţară să aplice măsurile interne cele mai
eficiente de combatere a fenomenului terorist. Prin urmare, toate statele
lumii care îşi regândesc strategiile de securitate conectate la războiul „atipic”
au şi datoria să-şi transforme obligaţiile internaţionale în legi şi să-şi
croiască instituţii interne funcţionale28.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate29 abordează însă două
noţiuni privind sistemul de securitate, care la prima vedere pot pare identice,
dar la o analiză atentă rezultă contrariul, în speţă: (1) Sistemul naţional de
securitate şi (2) Sistemul securităţii naţionale.
Sistemul naţional de securitate este definit de ansamblul organelor
legislative, executive şi judecătoreşti, a instituţiilor, organismelor
economice, organizaţiilor neguvernamentale şi cetăţenilor care, potrivit legii
ori liber consimţit, îşi asumă obligaţii sau manifestă preocupări şi iniţiative
civice în legătură cu realizarea, protejarea ori afirmarea valorilor şi
intereselor de securitate.
În acelaşi context, Sistemul securităţii naţionale reprezintă ansamblul
autorităţilor publice cu statut autonom, precum şi alte instituţii investite legal
să desfăşoare activităţi de informaţii, contrainformaţii şi de securitate. Acest
sistem este compus din: (1) serviciile de informaţii interne, externe şi
militare (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe,
Direcţia Generală de Informaţii a Apărării), (2) serviciile de securitate
(Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale) şi (3)
28
Vezi pe larg Vasile Paul, Noul terorism – Ameninţarea asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie
2001, p.2-3.
29
Ibidem., p. 12.

17
structuri departamentale de informaţii şi protecţie (Direcţia Generală de
Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, precum şi Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie din
Ministerul Justiţiei).
Desigur, cele două concepte sunt diferite, dar împreună pun bazele
realizării securităţii României. Acesta a fost şi mesajul sau, altfel spus,
rugămintea Serviciului Român de Informaţii în cadrul seminarului organizat
la Predeal, în perioada 24 – 26.09.2004, cu tema Doctrina naţională a
informaţiilor pentru securitate şi Societatea civilă, în sensul că toţi trebuie să
ne aducem contribuţia pentru apărarea valorilor fundamentale ale ţării
noastre.

Funcţiile securităţii

Cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea (contracararea) reprezintă, în

esenţă, cele trei funcţii majore ale securităţii.
Cunoaşterea ameninţărilor, ca funcţie, presupune obţinerea şi deţinerea
de date şi informaţii cât mai precise şi în detaliu despre anumite preocupări
sau orice fel de planuri şi acţiuni pregătite, organizate sau desfăşurate ce pot
pune în pericol securitatea.
Această funcţie reprezintă şi o principală modalitate, sine qua non, de
realizare a securităţii naţionale, prin care se asigură aflarea planurilor şi a
obiectivelor strategice, operative sau tactice ale serviciilor de spionaj străine,
ale organizaţiilor, grupărilor sau persoanelor din ţară ori din străinătate
îndreptate contra intereselor naţionale, regionale, globale.
Acţiunile prin care se urmăreşte lezarea intereselor României pot fi
directe (prin obiective ce vizează nemijlocit valorile pe care le apără
sistemul legislativ) sau indirecte (prin urmărirea sistematică a unor scopuri
de natură a leza valorile statalnaţionale şi/sau universale.
Fără cunoaşterea ameninţărilor interne şi externe, concertate sau nu, a
provenienţei şi a protagoniştilor, nu se poate elabora şi urmări o strategie a
apărării şi, mai ales, nu se poate ajunge la prevenirea şi înlăturarea lor cu
minimum de efort material şi uman, dar cu eficienţă maximă.
Cunoaşterea, ca funcţie a securităţii, mai semnifică şi concentrarea la
maximum a inteligenţelor, coordonarea şi coroborarea a tot ceea ce este
valoros în domeniul material şi spiritual, direcţionarea acestora spre sistemul
imunitar al statului.
Funcţia de cunoaştere a factorilor de risc interni şi a vulnerabilităţilor
interne, înseamnă obţinerea de date şi informaţii, care pentru un stat cu

18
interese limitate, cum este România, poate juca un rol deosebit de important
în realizarea securităţii naţionale. Unii foşti ofiţeri care au activat în
serviciile de informaţii româneşti în diverse etape au sesizat acest aspect. De
exemplu, generalul (r) Titus Gârbea, cu o bogată experienţă şi o excepţională
competenţă în domeniul activităţii de informaţii, spunea că: Nevoia de
informaţii (adică de cunoaştere - n.n.) este cu atât mai mare cu cât ele
trebuie să suplinească inferioritatea şi slăbiciunile de alt ordin. Informaţiile
trebuie să fie invers proporţionale cu aceste slăbiciuni. Vreau să spun că un
popor mai slab demografic şi cu armată mai puţin numeroasă trebuie să
apeleze mai mult la iscusinţă în conducere, la o mai completă şi mai sigură
informaţie şi la o mai rafinată contrainformaţie30.
În principal, SRI şi celelalte servicii şi structuri informative
departamentale realizează funcţia de cunoaştere, urmând ca prevenirea şi
înlăturarea să fie realizate de alte organe de stat abilitate, în conformitate cu
competenţele conferite de lege.
Funcţia de cunoaştere implică, pe lângă produsul de intelligence, adică
sinteza şi analiza fenomenelor ce pot aduce atingere intereselor de securitate,
şi estimările cu valoare de prognoză, atât de utile decedenţilor politici şi
militari în această eră a globalizării.
Prevenirea, este cea de a doua funcţie a securităţii. Ea implică
preîntâmpinarea, adică împiedicarea producerii sau continuării unor
activităţi, fapte, evenimente ce pot leza interesele şi valorile fundamentale
ale statului. Istoria militară demonstrează că „este mai uşor să previi
ocupaţia inamică decât să alungi invadatorul”. La fel pot fi percepute
lucrurile şi pe frontul secret.
Prin această funcţie se atrage atenţia, se analizează, se informează în
prealabil, cu privire la orice fapte, fenomene, activităţi ori evenimente ce
constituie sau pot constitui pericole ori riscuri la adresa securităţii.
Prevenirea constituie, de asemenea, forma principală de realizare a
securităţii naţionale. Ea constă în preîntâmpinarea ameninţărilor sau a
materializării lor, prin acţiuni politice, economice, juridice, culturale,
administrative, educative, lezarea efectivă a valorilor naţionale.
Concret, măsurile de prevenire a ameninţărilor la adresa securităţii
naţionale nu se realizează în mod nemijlocit de către serviciile şi structurile
comunităţii informative a statului, ci de către organele de stat competente,
cărora le sunt puse la dispoziţie datele necesare în acest sens (organele
legislative, executive sau juridice). Pe baza acestor date pot fi iniţiate măsuri
concrete de: preîntâmpinare a unor astfel de acţiuni şi fenomene;

30
Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, pag. 94.

19
reglementare a unor aspecte specifice; reorganizarea unor activităţi;
trimiterea în judecată şi condamnarea persoanelor vinovate de săvârşirea
faptelor penale etc.
Unele măsuri de prevenire pot fi întreprinse în mod direct şi de către
serviciile de informaţii, dar în legătură nemijlocită cu profilul activităţii,
folosind mijloacele şi metodele informative şi tehnico-operative de siguranţă
pentru autoapărarea împotriva acţiunilor serviciilor de spionaj ori a
pericolelor teroriste. De asemenea, neacordarea ori retragerea avizului de
acces la date, informaţii sau activităţi cu caracter secret se realizează în mod
direct de către serviciile şi structurile informative ale statului.
Prevenirea include deopotrivă şi activitatea de elaborare şi perfecţionare
a actelor normative ce se referă la apărarea securităţii naţionale, inclusiv a
ordinelor ce reglementează activitatea diferitelor structuri informative şi
servicii de informaţii specializate în domeniu.
În tradiţia serviciilor de informaţii româneşti, prevenirea a constituit o
funcţie importantă. De exemplu, Eugen Cristescu spunea că raţiunea de a fi
a serviciilor de informaţii stă în însăşi opera de prevenire pe care o
întreprind31.
Înlăturarea (contracararea) ameninţărilor este a treia funcţie a
securităţii. Ea vizează cu precădere contracararea, îndepărtarea, anihilarea
sau diminuarea efectelor unor acţiuni deja produse sau aflate în diverse faze
de desfăşurare.
Funcţia de înlăturare a ameninţărilor se realizează în cadrul strict legal,
prin respectarea dreptului internaţional umanitar în materie de securitate şi a
legilor interne.
Practic, această funcţie este îndeplinită de organele administrative sau
juridice şi de alte organe competente a lua măsuri în sectoarele de activitate
respective.
Natura sprijinului ce trebuie acordat organelor cu atribuţii în domeniul
siguranţei şi securităţii naţionale este circumscrisă competenţelor legale ale
serviciului solicitant şi include, în mod expres, accesul la datele aflate la
diverşi deţinători, din care pot rezulta informaţii utile realizării unei astări de
normalitate, în care cetăţenul să fie la adăpost de orice pericol. Organizaţiile
publice sau private sunt deţinătoare a unor surse de informaţii oficiale,
folositoare, a căror valorificare, de către serviciile de informaţii ale statului
este permisă de lege, obligaţia protecţiei secretului şi prevenirii prejudicierii
intereselor furnizorului, decurgând implicit din mai multe prevederi ale legii.

31
Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă,
Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, 1994, p.141.

20
 Rolul atribuit societăţii (civile) şi asumat de aceasta

Puterea şi eficienţa celor mai redutabile servicii de informaţii sunt date

în ultimă instanţă de respectul şi sprijinul popoarelor lor. În majoritatea
statelor lumii, problemele de securitate naţională sunt privite ca preocupări
fundamentale cu caracter special pentru întreaga societate şi în acelaşi timp
ca fiind ale fiecărui cetăţean.
În unele state, cu tradiţii recunoscute în domeniul eficienţei activităţii de
informaţii, solicitarea sau oferirea sprijinului serviciilor secrete naţionale
este considerată o mare cinste şi onoare, o dovadă de încredere şi apreciere.
Astfel, contribuţia pe care poporul britanic şi-a adus-o permanent la
întărirea prestigiului serviciilor secrete s-a materializat în prevenirea sau
contracararea multor acţiuni desfăşurate de forţele străine inamice. Spiritul
de vigilenţă foarte activ al elveţienilor face ca în doar câteva minute să fie
semnalată prezenţa oricărei persoane străine suspecte în orice punct al ţării.
Serviciile secrete israeliene sunt printre cele mai respectate şi apreciate de
populaţie, motiv pentru care la Tel-Aviv a fost inaugurat, în 1985,
„Complexul memorial dedicat eroilor serviciilor de informaţii”. Şi tot în
tradiţia israeliană să mai consemnăm încă un aspect extrem de semnificativ.
O mulţime de evrei cu cetăţenie neisraeliană optează să lucreze cu serviiile
secrete dintr-un sentiment de solidaritate al evreilor de pretutindeni cu statul
Israel. Fondatorul acestuia, Ben Gurion, spunea despre evrei că: „Toţi
trebuie să ajute Israelul, chiar dacă ţara lor adoptivă este sau nu de acord”.
Să recunoaştem că istoria serviciilor secrete israeliene demonstrează din plin
acest lucru32.
În SUA, sistemul normativ este interesant şi instructiv din acest punct de
vedere. Nici o strategie naţională în domeniul securităţii nu poate avea
succes fără sprijinul poporului american […] Pentru îndeplinirea unei
strategii adecvate este necesară o permanentă vigilenţă […] Trebuie să se
facă eforturi permanente pentru informarea poporului american despre
ceea ce se cere de la el, material şi spiritual şi este necesar pentru
asigurarea securităţii SUA, prin mijloace politice, militare şi economice.
Descoperirea sau deconspirarea identităţii persoanelor care sprijină serviciile
secrete ori încercările de a le descoperi sunt aspru sancţionate. În asemenea
cazuri, cei care deconspiră agenţii acoperiţi sunt pedepsiţi cu închisoare până
32
Vezi pe larg Victor Ostrovski, Claire Hoy, Mossad top secret. Devenirea şi sfârşitul unui agent Mossad,
Editura Globus, Bucureşti, 1998, passim; Roland Payne, Mossad. Istoria secretă, Editura Coloseum,
Bucureşti, 1996, passim; Gordon Thomas, Istoria secretă a Mossadului. Spionii lui Ghedeon, Editura Alfa,
Bucureşti, 1999, passim; Teşu Solomovici, Războaiele Mossadului. 50 de ani de spionaj evreiesc,
EdituraTess-Expres, Bucureşti, 1999, passim.

21
la 10 ani sau cu amendă până la 50.000 dolari. Prin efectul unei legi din
1982, în SUA, ziariştii sau alte persoane particulare care aduc la cunoştinţa
publicului, în mod neautorizat, date privind agenţii CIA sau operaţiile
acestora, pot fi condamnaţi la închisoare până la 3 ani sau la o amendă de
15.000 dolari. Dacă fapta este comisă de funcţionari guvernamentali,
pedeapsa poate fi de până la 10 ani de închisoare sau amendă de
25.000 dolari33.
Pe de altă parte, în legislaţiile multor state sunt prevăzute obligaţii pentru
organele de stat, instituţii, societăţi şi persoane fizice pe linia apărării
intereselor de securitate naţională. Unele reglementări înserează obligaţii
exprese pentru aceşti factori, altele prevăd doar atribuţiile şi competenţele
serviciilor speciale în legătură cu îndatoririle acestora.
În ultimii ani, se remarcă grija deosebită ca în contextul adoptării unor
reglementări destinate protecţiei persoanei şi respectării dreptului său la
secretul datelor personale să se asigure confidenţialitatea mijloacelor şi
metodelor folosite în obţinerea acestora de către organele de specialitate în
scopul apărării securităţii interne şi externe a statului.
În Elveţia, în ultimii ani, a fost elaborată o serie de reglementări
amănunţite care permit realizarea sarcinilor de protecţie a statului, în
condiţiile respectării drepturilor cetăţeneşti. În acest sens, deosebit de
interesantă pentru cunoaşterea modului în care sunt soluţionate aparentele
contradicţii dintre necesităţile privind respectarea unor drepturi cetăţeneşti şi
cele privind protecţia statului este Legea federală privind protecţia datelor,
din 1 iulie 1993. Prin derogare de la această lege, există o reglementare
distinctă privind regimul ce se aplică în cazul datelor personale (toate datele
ce se deţin despre o persoană) obţinute în procesul luării măsurilor
preventive în domeniul protecţiei statului, respectiv în scopul descoperirii la
timp a activităţilor care vizează schimbarea ordinii de stat prin recurgerea
la violenţă, sesizării la timp, prevenirii şi combaterii terorismului, culegerii
ilicite de informaţii, combaterii traficului de arme, transferului ilegal de
tehnologie şi a criminalităţii organizate. Organele de stat însărcinate cu
protecţia pot solicita şi primi date privind persoane, de la alte organe
federale şi locale şi pot, de asemenea, să solicite informaţii de la particulari.
Ele pot, în interesul apărării securităţii statului, să folosească datele
respective în alt scop decât cel pentru care au fost culese iniţial.
Tot în Elveţia, legislaţia actuală nu admite invocarea „secretului
redacţional”, iar dreptul reclamat de jurnalişti cu privire la păstrarea
anonimatului sursei informaţiilor nu poate fi susţinut în situaţia în care
informaţia a fost obţinută de la o persoană care a divulgat astfel un secret de
33
Vezi pe larg în „Jurnal Naţional”, 15 septembrie 1997, p.8.

22
stat (clasificat) sau de serviciu. De aici rezultă obligaţia ca aceste persoane
să nu divulge şi să nu transmită secretele de stat pe care le deţin.
În alte state, cum ar fi Ucraina, Albania, Belgia, există obligaţia unor
organisme ale statului sau societăţi cu caracter privat de a crea condiţii
pentru organizarea de activităţi contrainformative de către serviciile speciale
în interiorul lor, cu răspunderi concrete pentru ambele părţi.
Tot pentru asigurarea securităţii naţionale (sau a statului) în cele mai
multe ţări, persoanele oficiale sau particulare – care iau cunoştinţă de
informaţii referitoare la aceasta - sunt obligate la confidenţialitate, semnând
uneori chiar un angajament pe viaţă, ca, de exemplu, în Marea Britanie.
Legea privind Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU), din 25 martie
1992, cuprinde o serie de prevederi privind drepturile serviciului, cărora le
corespund tot atâtea obligaţii pentru organizaţiile publice sau cetăţeni.
Astfel, SBU are dreptul să ceară cetăţenilor şi demnitarilor să înceteze orice
fapte care aduc daune reale autorităţii serviciului şi, totodată, să stabilească
măsuri obligatorii cu privire la securitatea naţională a Ucrainei. De
asemenea, miniştrii, comitetele de stat, alte departamente, instituţiile,
întreprinderile, organizaţiile, unităţile militare şi cetăţenii au obligaţia de a
da în scris, la cererea comandantului Secţiei SBU, date militare şi informaţii
necesare pentru asigurarea securităţii naţionale. În exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, cadrele SBU au dreptul să utilizeze mijloacele de transport ale
instituţiilor, organizaţiilor, unităţilor militare şi cetăţenilor, chiar cu lezarea
intereselor lor. Cetăţenii ucraineni şi alte persoane colaborează cu SBU pe
bază principială, în condiţii de confidenţialitate şi în temeiul liberului
consimţământ. Pe de altă parte, în interesul spionajului, contraspionajului ori
a altor activităţi operative şi de cercetare, SBU are dreptul să creeze sisteme
informative şi să facă cheltuieli operative. Cu autosesizarea prealabilă sau
ulterioară a procurorului, cetăţenii, instituţiile şi organizaţiile publice sau
private trebuie să pună la dispoziţia cadrelor SBU spaţiile locative sau de
lucru, precum şi alte spaţii pentru prevenirea nemijlocită a unor fapte date în
competenţa de cercetare a Serviciului sau pentru punerea sub observaţie a
persoanelor suspecte şi urmărirea acestora.
În România nu există o tradiţie în acest domeniu, întrucât înainte de
1990 nu a existat o lege privind apărarea securităţii naţionale. Singura
menţiune privind obligaţiile instituţiilor publice faţă de activitatea de
informaţii o găsim în Regulamentul de funcţionare al Serviciului Special de
Informaţii, din 5 august 1943, care la art. 3 al. 5 menţionează:
“Departamentele şi instituţiile publice, vor da Serviciului Special de

23
Informaţii la cerere, cel mai larg concurs în îndeplinirea misiunilor sale”34. O
altă referire extrem de interesantă, de data aceasta cu trimitere directă la
obligaţiile cetăţeneşti, o întâlnim în “Instrucţiunile cu privire la obligaţiile
românilor care merg în străinătate”, întocmite de Marele Stat Major al
Armatei în 1941. Nu a fost un document clasificat secret, dar nici nu
cunoaştem să fi fost publicat, ceea ce ne duce cu gândul că ne aflăm în faţa
unui material cadru, strict profesional pentru ofiţerii din structurile de
informaţii care aveau probabil sarcina de a-i instrui pe conaţionalii ce se
deplasau în străinătate. Potrivit acestor instrucţiuni, fiecare cetăţean român
era obligat ca la întoarcerea în ţară să întocmescă un raport cu constatările
făcute pe care să-l depună la Direcţiunea Generală a Poliţiei35. În esenţă,
documentul prevedea: “Nu se poate cere nimănui să îndeplinească o funcţie
neonorabilă; nu se dă nimănui însărcinarea de a «spiona» . Se cere însă
fiecărui cetăţean care depăşeşte graniţa ţării să contribuie în limita
facultăţilor sale la informarea ţării. Pasiunea de a sluji patria este calitatea
care se dă cetăţeanului şi perseverenţei de «a vedea» şi putinţa de a nu
exagera în relatarea celor constatate. Exemplul pe care ni-l dau ţările mari
trebuie să fie călăuză: fiecare cetăţean al acestor popoare, în momentul în
care au depăşit hotarul ţării, se socoate în slujba informativă a patriei”.
Art. 54 din Constituţia României prevede că fidelitatea faţă de ţară este
sacră, iar art. 55 că cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
Art. 2, al. 2 din Legea 51/1991 prevede că „cetăţenii români, ca expresie
a fidelităţii lor faţă de ţară, au îndatorirea morală de a contribui la realizarea
siguranţei naţionale”. Acest aliniat a suscitat pe parcursul dezbaterii legii în
Parlamentul român numeroase controverse, toate determinate de refuzul
înţelegerii că, în toată lumea, activitatea de informaţii şi respectiv de
securitate naţională se fundamentează pe ajutorul substanţial al cetăţenilor36.
Neexistând vreo sancţiune pentru nerespectarea acestei îndatoriri, s-ar
părea, la prima vedere, că textul Legii 51/1991 are o valoare pur formală,
declarativă.
Se pot aprecia însă prevederile art. 2, al. 2, deocamdată, ca singurul
temei juridic pe baza căruia orice cetăţean român poate şi are datoria morală
de a sprijini şi colabora cu structurile de informaţii în domeniul apărării
siguranţei naţionale, astfel încât, legătura informativă nu mai poate avea, cel
puţin teoretic, un rol degradant sau compromiţător pentru agenţii de
informaţii.
34
Vezi Cristian Troncotă, Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi
contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p.280.
35
Ibidem, p.252-266.
36
Vezi pe larg Ion Arbore, Siguranţa naţională nu e un atribut facultativ, în „Spionaj-Contraspionaj”,
nr.12/nov. 1991.

24
 Din Capitolul II al Legii de organizare şi funcţionare a SRI, cu privire la
personalul instituţiei lipsesc cu desăvârşire toate acele prevederi despre
statutul informatorilor. Or, atâta vreme cât orice structură informativă din
lume utilizează informatori pentru obţinerea datelor, lipsa referirilor la
statutul acestora din Legea nr. 14/1992 reclamă o formulare generală,
lacunară şi inadecvată legislaţiei internaţionale de profil. Plecând de aici,
putem trage concluzia că, de vreme ce nu i se stipulează competenţele şi
limitele competenţei, informatorul nu va putea beneficia de protecţie juridică
în instanţă, cu privire la cazuri în care este implicat operativ37.
Lipsa unei reglementări juridice care să stabilească precis drepturile şi
îndatoririle persoanelor care sprijină activitatea serviciilor secrete de
informaţii poate avea consecinţe grave asupra eficienţei apărării siguranţei
naţionale, întrucât ea priveşte cel mai important mijloc al muncii de
informaţii (considerăm, noi, sursele umane secrete).
Având în vedere prevederile Capitolului III al Legii 51/1991 referitoare
la obligaţiile şi răspunderile organelor de stat, organizaţiilor publice şi
private, deducem că realizarea siguranţei naţionale antrenează efortul
întregii societăţi. Rezultă astfel că serviciile de informaţii nu sunt decât un
prim nivel al sistemului de prevenire şi anume cel care exercită funcţia de
cunoaştere (descoperire şi sesizare) a ameninţărilor, activitatea lor fiind o
prelungire a responsabilităţilor publice de a apăra legea şi ordinea în
domeniul securităţii şi siguranţei naţionale.
Înţelegerea corectă de către societate a rolului serviciilor de informaţii
este de cea mai mare însemnătate pentru realizarea climatului de securitate şi
siguranţă naţională. Principiile şi normele care guvernează statul de drept nu
fac posibil ca serviciile de informaţii să-şi încalce ori să-şi depăşească
atribuţiile. Sub acest din urmă aspect ele s-ar autoexclude din sfera
interesului naţional general38.
Potrivit art. 17 din Legea 51/1991, în scopul realizării siguranţei
naţionale, ministerele, toate celelalte organe ale statului, organizaţiile din
sectoarele public şi/sau privat au următoarele îndatoriri: să acorde sprijinul
necesar la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în
îndeplinirea atribuţiilor ce le revin şi să permită accesul acestora la datele
deţinute, care pot furniza informaţii privitoare la siguranţa naţională; să ia
măsurile necesare pentru aplicarea legii privind siguranţa naţională, în
domeniile în care îşi desfăşoară activitatea sau în problemele de care se
ocupă; să solicite sprijinul organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei

37
Critica Securităţii Pure, nr.1/1997, p.12.
38
Ion Arbore,.loc. cit.

25
naţionale pentru realizarea măsurilor necesare înfăptuirii siguranţei naţionale
în domeniile lor de activitate.
Art. 18 al Legii 51/1991 stipulează că organele şi organizaţiile
deţinătoare de secrete de stat, în conformitate cu prevederile legii speciale
sau a căror activitate poate fi vizată prin acţiunile considerate potrivit art. 3
ca ameninţări la adresa siguranţei naţionale, întocmesc programe proprii de
prevenire a scurgerii de informaţii cu caracter secret, care sunt supuse
avizării de specialitate a SRI. Răspunderea pentru îndeplinirea acestor
obligaţii revine conducătorului sau organizaţiei respective. Sunt exceptate de
la avizarea de specialitate a Serviciului Român de Informaţii programele
proprii de prevenire a scurgerii de informaţii cu caracter secret ale
Parlamentului României, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de
Protecţie şi Pază, Direcţiei Generale a Penitenciarelor din subordinea
Ministerului de Justiţiei.
În concluzie se poate aprecia că prevederile Legii 51/1991 stabilesc că
îndatoririle generale constau, în principal, în sprijinirea activităţii organelor
cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, aplicarea în sectoarele lor de
activitate a dispoziţiilor legale în materie şi solicitarea asistenţei de
specialitate în acest sens.
Natura sprijinului ce trebuie acordat organelor cu atribuţii în domeniul
siguranţei şi securităţii naţionale este circumscrisă competenţelor legale ale
serviciului solicitant şi include, în mod expres, accesul la datele aflate la
diverşi deţinători, din care pot rezulta informaţii utile realizării unei astări de
normalitate, în care cetăţenul să fie la adăpost de orice pericol. Organizaţiile
publice sau private sunt deţinătoare a unor surse de informaţii oficiale,
folositoare, a căror valorificare, de către serviciile de informaţii ale statului
este permisă de lege, obligaţia protecţiei secretului şi prevenirii prejudicierii
intereselor furnizorului, decurgând implicit din mai multe prevederi ale legii.
Solicitarea de asistenţă din partea serviciilor de informaţii nu este o
îndatorire ci, de regulă, apare ca necesitate pentru protecţia unor interese
proprii, ca parte a ansamblului de valori ce definesc starea de siguranţă
naţională.
Obligaţiile circumscrise apărării secretului de stat – după cum stabileşte
Legea 51/1991 şi Legea informaţiilor clasificate nr. 182/2002– sunt mai
complexe, ele implicând pentru organele şi organizaţiile deţinătoare de
secrete de stat şi elaborarea unor programe proprii pentru prevenirea
scurgerii informaţiilor cu caracter secret de stat.

26
 SRI îşi dă avizul de specialitate atât programelor elaborate de organele şi
organizaţiile de stat, cât şi ale persoanelor juridice a căror activitate poate fi
vizată de ameninţările la adresa securităţii naţionale.

27
Elemente de analiză geopolitică şi
geostrategică privind interesele de
securitate ale României

28
 Locul şi rolul geopolitic şi geostrategic al României
după schimbările produse în Europa în 1989

Contextul geopolitic european este fluid, echilibrul de putere s-a frânt,

iar un altul se naşte cu destule convulsii. În noul context geopolitic, locul şi
perspectivele României solicită o analiză riguroasă a unor multitudini de
factori.
Într-o perspectivă geopolitică aceştia sunt primordiali, iar factorul
geografic va dobândi o importanţă covârşitoare, el subsumând elemente cum
sunt: aşezarea geografică pe continent; populaţia; hotarele şi structura lor,
caracteristicile reliefului; reţeaua hidrografică; bogăţiile naturale şi
orientarea lor; starea ecologică a ţării.
Sub raportul suprafeţei şi populaţiei, România este o ţară mijlocie, dar în
zona centrală şi estică, este una dintre cele mai mari.
Dezintegrarea Iugoslaviei şi a URSS a determinat apariţia unor state cu
un potenţial mai redus, ceea ce în perspectiva geopolitică a dus la creşterea
ponderii şi importanţei statului român, România fiind a doua ţară în zona
centrală şi estică a continentului, exceptând Rusia.
Poziţia în Europa s-a îmbunătăţit, statul român ocupând locul 8 ca
suprafaţă şi 9 ca populaţie, din cele 52 de ţări europene, fiind depăşită de ţări
cum sunt: Germania, Franţa, Spania, Italia, Polonia, Ucraina, Turcia şi
Federaţia Rusă.
Teritoriul este armonios alcătuit sub raportul formelor de relief: munţi,
dealuri, podişuri, câmpii, caracteristică ce şi-a pus amprenta asupra întregii
dezvoltări istorice a poporului român. Dintre toate formele de relief se
detaşează prin semnificaţie Carpaţii: munţii au reprezentat “coloana
vertebrală” a neamului românesc; lanţul muntos are o lungime de circa 950
km şi ocupă 66.720 kmp, ceea ce reprezintă 28% din teritoriul ţării; câmpiile
30%, iar zonele de podiş şi dealuri 42%; compunerea şi dispunerea munţilor
Carpaţi, în formă de cerc, paraleli cu frontierele de est, sud şi vest, le conferă
importante semnificaţii strategice în cazul unui eventual conflict.
În ceea ce priveşte reţeaua hidrografică, ea este dominată de fluviul
Dunărea, ce udă pământul românesc pe o lungime de 1.075 km şi adună
apele unor importante râuri, precum Jiul, Oltul, Argeşul, Siretul şi Prutul.
România stăpâneşte gurile Dunării, iar din anul 1984, posedă şi canalul
navigabil Dunăre-Marea Neagră. Acest ultim obiectiv a devenit şi mai
important odată cu finalizarea canalului Rin-Main-Dunăre, ceea ce a creat o
cale de comunicaţie fluvială între Marea Nordului şi Marea Neagră.

29
 La toate acestea se mai adaugă şi faţada maritimă care asigură accesul
României, prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele la Marea Mediterană şi la
oceanul planetar.
Cele trei elemente de mare importanţă care definesc poziţia României în
Europa (gurile Dunării, accesul la Marea Neagră şi lanţul carpatic) au de
altfel şi semnificaţii geopolitice majore, stăpânirea lor antrenând avantaje
deosebite.
Poziţia geopolitică se defineşte prin sau în raport cu formele şi
conţinuturile politice care îmbracă aceste forme geografice şi influenţează
propriul destin. Din această perspectivă, istoria demonstrează corespunzător
că structurile politice ce au fiinţat în decursul timpului s-au “mulat” peste
spaţiul geografic, între ele existând o conexiune evidentă. Răspântia
geografică a fost dublată de o răspântie politică şi militară. Suntem aşezaţi
într-o regiune în care s-au încrucişat influenţele venite din trei direcţii:
dinspre vest- Europa Centrală, dinspre sud – din Balcani, dinspre est – din
stepele euro-asiatice.
Referinţele istorice, fără a insista, demonstrează că atuurile geografice
ale României generează şi cele mai mari primejdii la adresa ei. Astfel,
dinspre vest au venit în antichitate celţii, urmaţi apoi de alte seminţii,
ajungându-se în secolul XX, la expansiunea imperialismului german.
Dinspre sud au penetrat romanii, care au lăsat în zona carpato-danubiano-
pontică, pentru totdeauna “Sigiliul Romei” dând o configuraţie etnică perenă
acestui spaţiu. Au urmat bizantinii şi apoi vreme de sute de ani turcii.
Dinspre est s-au revărsat timp de veacuri valul migraţiilor, urmat apoi, în
epocile mai recente de expansiunea colosului ţarist şi sovietic.
Analiza geopolitică a României incumbă şi referirea la ţările vecine,
acestea putând influenţa considerabil, aşa cum demonstrează istoria, evoluţia
ţării. Din această perspectivă, schimbările derulate sunt spectaculoase, cele
mai importante fiind încetarea vecinătăţii cu Rusia, ca urmare a destrămării
URSS la sfârşitul anului 1991 şi apariţia a doi vecini noi, Republica
Moldova şi Ucraina. Cu toţi vecinii, România are parafate tratate politice de
cooperare, în ciuda faptului că unele probleme în litigiu (ca de exemplu
platforma continentală a Insulei Şerpilor, tezaurul României trimis spre
păstrare la Moscova în 1916, şi restituit doar parţial) au rămas să fie
soluţionate la nivelul comisiilor de experţi.
În afara graniţelor ţării, preponderenţă având ţările vecine, trăiesc
importante comunităţi naţionale de români, aproximativ 4 milioane, ceea ce
determină ca politica şi strategia de securitate naţională să ia în calcul şi
protecţia acestora, în sens de sprijin în conservarea tradiţiilor etno-culturale.

30
 Analiza geopolitică şi geostrategică a României facilitează descifrarea
politicii şi strategiei în domeniul securităţii naţionale, principalul obiectiv,
împărtăşit de majoritatea românilor, fiind integrarea în structurile euro-
atlantice.

România şi problemele integrării

Aşadar, fenomenul mondial actual, la începutul celui de-al treilea

mileniu, este pe deplin caracterizat de complexitate şi profunde transformări,
globalizarea afirmându-se tot mai intens şi ireversibil. Disocierea netă între
mediul intern şi cel internaţional este tot mai greu de făcut într-un spaţiu
globalizat în care riscurile interne şi cele externe pot fi generate şi se
potenţează reciproc.
Devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale
statelor pot fi realizate doar printr-o cooperare internaţională care să se
manifeste nu numai în situaţii limită, ci în tot complexul economic,
financiar, social, politic, militar, ecologic şi cultural-religios al lumii de
astăzi. Prin realizarea unor forme de acţiune comune, obiectiv al tuturor
naţiunilor lumii care împărtăşesc interese şi valori comune, se poate realiza o
nouă resolidarizare a statelor lumii care să se exprime în toate aceste
domenii.
Un rol deosebit de important în realizarea unui cadru organizaţional activ
şi adaptabil îl are şi NATO, îndeosebi după adoptarea la summit-ul de la
Washington din 1999 a unui nou Concept strategic al Alianţei.
Hotărârea NATO de a modela mediul internaţional de securitate şi de a
întări pacea şi securitatea zonei euro-atlantice, implicând pe lângă
parteneriat politico-militar şi extinderea Alianţei prin primirea de noi
membri, a făcut din România un candidat pentru care „integrarea în
structurile de securitate europene şi euro-atlantice nu are alternativă, chiar
dacă eforturile ar putea fi de durată”39.
Ţinta imediat următoare integrării României în NATO apare drept
presiune a adaptării la globalizare, prin lărgirea UE ca parte a acestui proces.
Procesul de lărgire al UE trebuie văzut, la rândul lui, ca un proces
internaţional şi ca atare politic, desfăşurat pe fondul procesului mai larg,
natural, al globalizării.
În momentele actuale, integrarea României în structurile Uniunii
Europene nu se justifică numai prin interese militare sau de securitate şi
apărare teritorială ci reprezintă decizia ireversibilă a poporului român de a se
39
Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, 2001.

31
afilia la democraţiile occidentale. De asemenea, acest deziderat reprezintă o
prioritate fundamentală a politicii româneşti. Pregătirea României pentru
acest pas deosebit de important reprezintă un obiectiv major pentru întreaga
societate românescă, în contextul în care opinia publică şi toate partidele
politice existente se pronunţă pentru realizarea lui.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească România pentru acceptarea
candidaturii de integrare acoperă întreaga sferă a sistemului social global,
presupunând ridicarea performanţelor în toate domeniile de activitate şi
atingerea unui grad corespunzător de interoperabilitate.
România înţelege să-şi acopere propria securitate prin integrarea
eforturilor sale în activităţile structurilor europene şi euro-atlantice susţinând
principiul indivizibilităţii securităţii acestora. Politica de apărare a României,
având ca bază obiectivul strategic de integrare deplină în organizaţiile de
securitate europene şi euro-atlantice, se realizează prin întărirea relaţiilor cu
ţările occidentale şi consolidarea cooperării bilaterale cu ţările din aria sa
geografică.
Lansarea Planului de Acţiune pentru Aderare (Membership Action Plan -
MAP) în aprilie 1999 a ajutat ţările care intenţionau să adere la NATO,
inclusiv România, să-şi focalizeze din ce în ce mai mult pregătirile pe
îndeplinirea scopurilor stabilite prin acest Plan.
Odată cu stabilirea întâlnirilor inter-ministeriale la nivel naţional,
îndeplinirea obiectivelor Planului implică din ce în ce mai mult toate
departamentele guvernamentale într-un efort coordonat şi sistematic. Se
aşteaptă ca ţările aspirante să atingă anumite scopuri în plan politic şi
economic.
Astfel, şi pentru România au devenit obiective prioritare: rezolvarea
oricăror conflicte internaţionale, etnice sau teritoriale externe pe cale
paşnică; demonstrarea angajamentului în respectarea legii şi a drepturilor
omului; instituirea controlului democratic asupra forţelor armate şi a
serviciilor de informaţii cu responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale;
promovarea stabilităţii şi bunăstării prin libertatea economică, dreptate
socială şi responsabilitate faţă de mediu; măsuri eficiente în plan legistativ şi
instituţional pentru combaterea fenomenului corupţiei.
Aspectele militare şi cele legate de apărare şi securitate se axează pe
capacitatea ţării noastre de a contribui la apărarea comună şi la noile misiuni
ale Alianţei. Participarea integrală la Parteneriatul pentru Pace (PfP) este o
componentă esenţială. Obiectivele Parteneriatului pentru candidaţi cuprind
planificarea scopurilor care acoperă acele domenii ce sunt relevante în cel
mai direct mod pentru naţiunile care aspiră să adere la NATO. Aspectele

32
legate de securitate se centrează pe necesitatea existenţei unor proceduri
adecvate pentru asigurarea securităţii informaţiilor importante, un sistem
legislativ şi instituţional compatibil cu modelele sistemului în care dorim să
ne integrăm.

România membră NATO - consideraţii geopolitice şi geostrategice

Opţiunea României pentru NATO s-a bazat pe trei argumente:

“imposibilitatea de a rămâne singură în faţa noilor ameninţări globale, într-
un moment în care, după dispariţia sistemului bipolar, Rusia nu-i mai putea
oferi garanţii de securitate; nevoia imperioasă de a face parte din acelaşi
sistem de alianţe cu vecina sa de la apus (Ungaria) spre a depăşi conflictele
lor istorice prin construirea unei comunităţi de ţinte strategice; dorinţa de a fi
recunoscută ca parte a familiei democraţiilor euro-atlantice căreia, din punct
de vedere cultural, îi aparţine”40.
În favoarea integrării României în NATO au fost luate în consideraţie şi
argumente de ordin geopolitic, economic şi militar care au făcut şi fac, în
continuare, obiectul analizelor în mediul cluburilor ţărilor occidentale. În
context, pot fi abordate următoarele trei aspecte: (1) importanţa flancului
sudic al NATO, (2) necesitatea întăririi flancului sudic şi (3) contribuţia
României la întărirea flancului sudic.
În ceea ce priveşte primul aspect, întărirea flancului sudic al NATO, se
poate spune că analiza comparativă curentă a flancurilor arată faptul că
graniţa de sud a spaţiului euroatlantic este mai importantă decât toate
celelalte. Aici terorismul are cele mai dezvoltate şi mai active organizaţii,
existând şi cele mai multe conflicte – în Orientul Mijlociu, Asia şi Africa.
Cel mai frecvent exemplu de confruntare continuă este cel din Israel şi
Palestina, care se poate transforma oricând într-un conflict intens, chiar cu
antrenarea altor ţări. La fel, Irakul şi Afganistanul reprezintă potenţiale teatre
de acţiuni militare foarte fierbinţi.
În ţările africane continuă să se desfăşoare conflicte etnice şi cele
determinate de crizele economice. Pot fi menţionate şi conflictele dezvoltate
în spaţiul mediteranean, care sunt întreţinute de grupurile interesate în
menţinerea instabilităţii în această zonă.
Regiunea vestică a Balcanilor reprezintă, de asemenea, o sursă continuă
de conflicte interetnice şi ameninţări care sunt periculoase pentru pacea
regională şi continentală.

40
Adrian Severin, Parteneriat cu Rusia?, în “Ziua”, 3 august 2004, p. 6.

33
 Tot în zona adiacentă flancului sudic există rute complexe ale crimei
organizate transfrontaliere care, asociate cu celelalte riscuri, necesită o mai
mare responsabilitate, mai multe resurse şi forţe ce trebuie puse la dispoziţie
de către NATO pentru a avea un răspuns adecvat la ameninţările din această
regiune.
Al doilea aspect se referă la necesitatea întăririi flancului de sud. Deşi,
prin forţele disponibile din interiorul regiunii sudice, Alianţa pare să fie
suficient de puternică, zona este percepută ca fiind una destul de vulnerabilă,
motiv pentru care oficialii NATO o privesc ca pe cea mai fragilă zonă. Din
acest motiv, s-a conturat ideea asigurării legăturii terestre între Ungaria şi
Turcia. Odată realizată această legătură, s-ar crea condiţiile prin care Alianţa
ar putea să-şi asigure, în caz de nevoie, dislocarea unor forţe pentru
desfăşurarea rapidă în ceea ce este denumită cea mai instabilă zonă din lume
(„pântecele moale al Europei”, sau „butoiul cu pulbere al Europei”).
Cel de al treile aspect se referă la contribuţia României la întărirea
flancului sudic. Din punct de vedere politico-militar, prin aderarea
României şi a Bulgariei la NATO se închide arcul de securitate între Ungaria
şi Turcia, controlându-se în acest mod capacitatea strategică de apărare a
intereselor şi valorilor comune ale unei noi Europe. Includerea celor două
ţări în Alianţă a oferit, de asemenea, condiţiile necesare pentru o acţiune
concertată de închidere a posibilităţilor de dezvoltare a actelor teroriste către
continentul european şi a creat premisele întăririi securităţii regionale şi
globale.
Un alt argument ce a fost luat în consideraţie pentru integrarea României
în NATO este cel definit de ataşamentul dovedit faţă de valorile şi, implicit,
acţiunile Alianţei pe timpul gestionării crizelor din zonă. În consecinţă,
România a demonstrat că este capabilă să colaboreze cu toate naţiunile, fie
că sunt, fie că nu sunt membre ale Alianţei, pentru asigurarea stabilităţii şi
securităţii, pentru gestionarea anumitor crize.
Din punct de vedere militar, prin integrarea în NATO, România poate
deveni o a doua forţă militară din zonă, după Turcia, fiind astfel o ofertă
atractivă pentru contribuţia pe care ar putea să o aducă în zona de sud a
Alianţei, asigurând, în acelaşi timp, împreună cu Bulgaria, închiderea
centurii de siguranţă în jurul conflictelor din Balcani.
Mai trebuie adăugat că România a devenit deja un furnizor de securitate
prin participarea la operaţiunile de menţinere a păcii şi prin colaborarea
deosebit de intensă cu ţările din zonă, fiind membră a Parteneriatului pentru
Pace, a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, a Iniţiativei pentru
Apărarea Europei de Sud-Est, a Organizaţiei pentru Cooperare din Zona

34
Mării Negre – organisme care şi-au demonstrat eficienţa în creşterea
nivelului de securitate în zonă41.
O altă iniţiativă privind dezvoltarea colaborării în zonă, după modelul
Alianţei, este începerea dialogului dintre Turcia, Grecia, Bulgaria şi
România pentru iniţierea acordului referitor la managementul integrat al
spaţiului aerian, acord care este focalizat pe schimbul de date radar despre
circulaţia aeriană şi sprijinul reciproc al echipajelor aflate în pericol.
Privind capacitatea de acţiune ca o ţară membră a NATO, România a pus
deja la dispoziţie forţe pentru gestionarea unor situaţii de criză în diferite
zone de pe continent şi în afara sa (Angola, Somalia, Bosnia, Kosovo,
Afganistan etc.), dovedindu-şi capacitatea de dislocare, de acţiune şi nivelul
de interoperabilitate cu forţele aparţinând Alianţei.
Prin urmare, o dată cu integrarea României în NATO, Sistemul Naţional
de Apărare şi Securitate, asemenea întregii societăţi, este supus unui amplu
proces de adaptare la cerinţele şi procedurile sistemelor Alianţei.
Integrarea în NATO, la 2 aprilie 2004, a schimbat în mod esenţial poziţia
geopolitică şi geostrategică a României prin includerea sa în spaţiul
euroatlantic de securitate şi democraţie, ţara noastră devenind parte a
sistemului comun de apărare al Alianţei, care îi garantează securitatea.
Concomitent, România participă alături de aliaţi la apărarea spaţiului
democratic şi de stabilitate euroatlantic. Garanţiile Tratatului Atlanticului de
Nord oferă României condiţii optime de dezvoltare economică şi socială
durabile, alături de statele aliate. O dată cu aderarea la UE, ţara noastră se
alătură intereselor şi structurilor europene de securitate.
Pentru prima dată în istoria sa România se va afla într-o relaţie de alianţă
cu toate statele occidentale importante, inclusiv cu cele cărora li se recunosc
statutul de mare putere. Va beneficia astfel de garanţii de securitate din
partea celei mai puternice alianţe militare din lume, NATO, şi de sprijinul
economic şi financiar al celei mai bogate uniuni de state din lume, UE.
Mai mult decât atât, România se află într-o relaţie specială cu SUA, cea
mai puternică ţarǎ de pe glob şi cel mai puternic membru al NATO. Relaţia
specialǎ dintre cele douǎ ţǎri, Parteneriatul strategic România –SUA, deja
dezvoltat, începând cu 1997, era reconfirmat pe timpul vizitei preşedintelui
Bush la Bucureşti şi confirmat militar şi politic în Afganistan şi Irak, unde
soldaţii români şi-au dat viaţa alǎturi de cei americani pentru a elimina
actuale sau viitoare surse de risc la adresa securităţii statelor NATO şi UE.
Integrarea euroatlanticǎ a României, pe lângă beneficiul de securitate va
avea ca efect şi o modernizare rapidǎ a ţării cu influenţe faste atât asupra
41
Vezi pe larg General-locotenent Constantin Gheorghe, Considerente geostrategice privind admiterea
României în NATO, în „Gândirea militară românească”, serie nouă, an XIII, nr. 5/2002, p.40-43.

35
prosperităţii cetăţenilor ei, cât şi asupra afirmǎrii identităţii naţionale în
lume. Astfel, România se va împǎca cu globalizarea, adaptându-se noului
context internaţional din postura de beneficiar al globalizării şi nu din
postura de victimă a ei. La începutul secolului al XXI-lea, România nu are a
se mai teme cu privire la independenţǎ, integritate şi suveranitate „ţelul
istoric al tuturor românilor încǎ din secolul al XV – lea”42.
Prin integrarea în NATO şi UE România, în numai 14 ani, dintr-o ţarǎ
izolatǎ atât în Est cât şi în Vest43 va ajunge un important membru al
comunitǎţii internaţionale şi un actor cu veleitǎţi strategice internaţionale.
Dupǎ cum afirma Jamie Shea, „prin integrarea în NATO România se aflǎ în
acelaş rând cu marile puteri”44. Aceastǎ nouă ipostază va confrunta România
cu două mari provocǎri: (1) valorificarea oportunitǎţilor oferite de
integrarea în NATO şi UE pentru a îndeplinii al doilea mare ţel istoric al
românilor, transformarea României într-o ţară cu adevărat occidentalǎ,
democraticǎ şi prosperǎ; (2) înţelegerea corectă a noului context
internaţional global şi modernizarea instituţiilor responsabile cu securitatea
naţională pentru a putea răspunde cerinţelor de securitate ale integrării
euroatlantice şi pentru a asigura României un nou statut internaţional.
Poate părea paradoxal, ţinând cont de deficienţele democraţiei interne
din primii 14 ani de tranziţie, dar din ce în ce mai mult România începe să
fie altfel receptată atât de statele din zona Europei de sud-est cât şi din zona
Mării Negre sau a Caucazului de sud. Recent, pe timpul vizitei la Bucureşti,
tânărul şi activul preşedinte georgian, Mihail Saakaşhvili, considera
România „un posibil model” pentru integrarea ulterioară a ţării sale în
NATO sau UE.
Fiind cea mai mare dintre puterile mici, având o poziţie geostrategică pe
cât de interesantă, pe atât de incomodă şi experienţa istorică a supravieţuirii
la intersecţia de rivalităţi imperiale, fericită de a face parte din Alianţa
Atlantică, România nu crede în NATO-centrism. (Din diferite motive, chiar
SUA şi UE nu mai cred în aşa ceva.) „Pentru România - susţine Adrian
Severin -, singura ordine globală posibilă şi dezirabilă este o ordine
multipolară. Cu menţiunea că un atare multipolarism nu trebuie să conducă
la o alianţă a UE cu Rusia împotriva SUA sau a SUA cu Rusia împotriva
UE”45.

42
Stephen Fischer-Galaţi, Drumul României către democraţie: un trecut problematic, un viitor incert,
Europa de Est şi Războiul Rece, Institutul European 1996, p 108.
43
A se vedea interviul acordat în toamna anului 1988, pe timpul vizitei la Washington, de Silviu Brucan
lui Nestor Rateş, difuzat la acel moment de Radio Europa Libera şi reluat de acelaş post de radio în
decembrie 2003.
44
Interviu ziarul „Jurnalul Naţional” din luna noiembrie 2003.
45
“Ziua”, 3 august 2004, p. 6.

36
 Recenta propunere venită din partea României privind un „Parteneriat
strategic România-Rusia” ar putea să dea concreteţe formulei exprimate de
preşedintele SUA despre rolul României (aliat cu statut „special”) de “cap de
pod” în relaţiile SUA- Rusia.
Într-adevăr, poziţia României, stat membru al Alianţei Nord Atlantice,
poate deveni una extrem de importantă, în contextul în care frontiera
Nistrului redevine un „simbol geopolitic” important în tensiunea ce pare să
escaladeze între statele maritime şi cele continentale (Mackinder). Statul
român, ar putea îndeplini, credea Simion Mehedinţi, un antropogeograf
eminent al perioadei interbelice, două funcţii geopolitice majore în regiune:
„În epocile de criză europeană – o funcţie de apărare, în teritoriile din faţa
Carpaţilor şi de pivot de manevră în cazul expediţiilor ofensive. O funcţie
pozitivă în epocile de linişte, adică o acţiune de neutralizare şi unificare a
răspântiei carpatice şi a regiunilor gurilor Dunării prin contopirea, adaptarea
şi împăcarea influenţelor, intereselor şi tendinţelor divergente care se
încrucişează aici”46.
Recentul scandal al desfiinţării şcolilor româneşti din Transnistria,
contrucţia canalului navigabil Bâstroe, popularea Insulei Şerpilor cu
“pescari” ucrainieni etc, duc la transformarea Nistrului în actuala frontieră
geopolitică a României. În măsura în care elita politică, diplomatică şi chiar
academică îşi poate asuma un rol regional, aceasta trebuie să împingă
România, chiar dacă nu neapărat şi din punct de vedere al dreptului
internaţional, până la Nistru.
Să ne amintim şi de analiza făcută de marele savant Simion Mehedinţi,
chiar în anul în care a izbucnit prima mare conflagraţie mondială a secolului
trecut, întrucât esenţa ei ar putea fi de actualitate: „Meridianul istoriei se
mută aşadar iarăşi spre Răsărit, iar noi suntem tocmai în punctul critic, unde
acest meridian va trece în curând. Generaţia de faţă, vrând, nevrând, va fi de
faţă la evenimente care vor deschide alte mari capitole în istoria Europei
peninsulare”47.

Repoziţionarea geostrategică a Mării Negre

Bazinul estic al Mării Negre a devenit, în ultimii ani, un teatru al

tragediei umane, etnice şi culturale. Criza ostaticilor de la Beslan din Osetia
de Nord, luptele intestine continue din Georgia, dar şi asasinarea
preşedintelui cecen de orientare prorusă au condus la o situaţie explozivă în
46
Vezi Transnistria şi căderea imperiilor, în “Ziua”, 7 august 2004, p. 4.
47
Simion Mehedinţi, Chestia Orientală, din punct de vedere geografic şi etnografic, în “Buletinul
Societăţii Regale Române de Geografie” 1914.

37
ceea ce priveşte insecuritatea în zonă. În acest context, patru forţe şi-au
concentrat atenţia şi eforturile pentru reglementarea sau menţinerea sub un
anumit control: Rusia, SUA, NATO şi UE. Toate patru au declarat război
contra terorismului, chiar Moscova dorind să aplice principiul Washington-
ului, respectiv contracararea terorismului oriunde în lume, ca măsură
preventivă.
“Bazinul estic al Mării Negre constituie frontiera răsăriteană a
comunităţii euroatlantice”, susţine analistul politic Victor Ionescu48. “Pentru
SUA, NATO şi UE, Irakul, Iranul şi Siria reprezintă ameninţări strategice la
adresa Occidentului.” În fapt, trebuie să ţinem cont că nu numai terorismul
este o ameninţare dură la adresa acestora, ci şi crima organizată, drept suport
logistic acţiunilor teroriste, toate conexate cu proliferarea armelor de
distrugere în masă şi, mai ales, a tehnologiilor duale şi materialelor
strategice. “De aceea, instaurarea democraţiei şi securităţii în ţările
estpontice şi caucaziene este imperativă pentru UE şi NATO, angajate în
război direct cu terorismul internaţional. Aşa se explică puternicul sprijin dat
de SUA şi apoi de UE revoluţiei trandafirilor din Georgia, din ianuarie
2004, unde practic, Mihail Sakashvilli a răsturnat un preşedinte aflat în
deplină legalitate, pe Edward Shevardnadze.” Este de remarcat faptul că
necesitatea unei stări, chiar iluzorie, de securitate zonală impune utilizarea
de metode şi mijloace greu de imaginat la un moment dat sau într-un anumit
context. “Pe acest fundal din estul Mării Negre se desfăşoară o nouă etapă a
competiţiei globale ruso-americane, SUA consolidîndu-şi poziţia şi influenţa
în regiunea Caspica-Caucaz-Marea Neagră, iar Rusia încercând să păstreze
tot ce poate în zona petrolului caspic şi conductelor sale caucaziene. Şi tot pe
acest fundal, recrudescenţa terorismul cecen destabilizează situaţia în
limitrofele provincii caucaziene ale Rusiei: Cecenia, Inguşeţia şi Osetia de
Nord.” În sensul celor expuse mai sus, intervenţia trupelor ruseşti în Osetia
de Nord (Beslan) demonstrează principiul prevenirii atacurilor teroriste în
afara graniţelor Federaţiei Ruse. “SUA şi UE, interesate de succesul
proceselor de democratizare şi reformă din Georgia, dar şi în a găsi noi surse
de petrol faţă de cel arab şi iranian, caută să stabilizeze pe termen lung şi
vizează chiar integrarea zonei estice a Mării Negre, acum pe cale de a deveni
regiunea de tranzit peste petrolul şi gazele venite din afara OPEC şi a
Golfului, respectiv venite din Caspica şi Kazahstan. Mai mult chiar decât
America, pare a fi interesată Europa în a integra estul Mării Negre care
capătă acum o importanţă crucială în strategia pe termen lung a UE pentru a-
şi asigura surse de energie”.49
48
“Balcanii”, nr. 47, octombrie 2004, pp. 16-17.
49
Ibidem.

38
 Este necesară, aşadar, o strategie clară pentru această zonă vitală, plină de
surse energetice, dar şi de surse de risc la adresa securităţii internaţionale,
caracterizată de suprapunerea efectelor Europei, Asiei şi Orientului Mijlociu.
În concluzie, este vizibil efortul marilor furnizori de securitate, dar şi
consumatori de resurse energetice şi economice, de a securiza graniţa estică
a spaţiului pontic, ceea ce înseamnă o stabilitate a comunităţii euro-atlantice,
ţinând cont şi de faptul că zona Balcanilor de Vest este deja “cauterizată”,
după cum spunea acelaşi prestigios analist politic.

39
 Vulnerabilităţi, disfuncţii, ameninţări şi
riscuri de securitate naţională a României

Concepte

Schimbările de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului actual au

creat/crează o lume străbătută de tendinţe contrarii, o lume mult mai

40
complexă şi eterogenă, marcată de ambiguităţi. Începutul secolului al XXI-
lea este marcat de transformări profunde, ale mediului de securitate. Lumea
devine tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul globalizării se
afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil. Pentru a înţelege pericolele acestui
nou mediu de securitate, în literatura de specialitate, şi avem în vedere atât
cadrul legislativ cât şi unele concluzii ale studiilor recente pe plan naţional şi
internaţional, se operează cu termenii: disfuncţii, vulnerabilităţi, factori de
risc, ameninţări şi pericol. Doctrina naţională pentru informaţii de securitate
introduce şi conceptul de agresiune. Dar să luăm fiecare noţiune în parte50.
Disfuncţie – o tulburare a funcţiei unui aparat sau sistem. În sens strict
tehnic, reprezintă reducerea adaptării sau integrării unui subsistem la
sistemul din care face parte. În materie de securitate naţională, disfuncţia
poate fi definită drept o alterare uşoară a stării de echilibru dintr-un anumit
subsistem sau domeniu, generată de o carenţă sau lipsă legislativă; aplicarea
necorespunzătoare a unui act normativ; lejeritatea sau absenţa caracterului
punitiv al unui act; interferenţa mai multor linii de activitate în prezenţa unui
sistem de control neadecvat; un sistem de management defectuos sau
ineficace; orice alte fapte ce pot perturba echilibrul unui sistem.
Vulnerabilitate – însuşirea de a fi atacat uşor, de a avea părţi slabe,
defectuoase, criticabile. În sens larg, însuşirea de a avea puncte (centre de
comandă) sensibile, nevralgice. Este fisura ce va permite unei persoane, unui
grup de interese sau unui obiect de a pătrunde într-un sistem străin în scopul
de a-l prelua sub control sau de a-l exploata direct. Le Petit Larousse acordă
acestui cuvânt semnificaţia de slăbiciune, care dă posibilitatea unui atac,
care face pe cineva să fie susceptibil de a fi atacat şi/sau rănit. În ceea ce
priveşte securitatea naţională, vulnerabilităţile la ameninţări sunt acele
împrejurări, obiective sau subiective, care reduc sau anulează capacitatea de
rezistenţă faţă de un pericol real sau potenţial la adresa siguranţei naţionale.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate abordează
vulnerabilitatea drept starea de fapt, proces sau fenomen din viaţa internă a
comunităţii naţionale care diminuează capacitatea de reacţie a societăţii la
riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea
acestora, cu consecinţe în planul realizării securităţii naţionale.
În Petit Larousse, Paris, ed. 2000, ameninţarea este definită drept un
semn sau indiciu care permite să se previzioneze un pericol. În Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române51, această sintagmă este definită drept acţiunea
de a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva ori ca o paradigmă, a
50
Vezi pe larg în Riscuri în analiza decizională de siguranţă naţională, autor Ioan BIDU, Editura ANI,
Bucureşti, 2004
51
Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, passim

41
prevesti ceva rău. În sensul Legii siguranţei naţionale52, ameninţarea este
manifestarea de orice fel a unei capacităţi ori intenţii de a materializa un
pericol de natură a suprima ori ştirbi oricare dintre atributele fundamentale
sau calităţile existenţiale ale statului român, baza economică a societăţii,
ordinea constituţională, drepturile sau libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor. Atributele fundamentale ale statului sunt caracterul de stat
naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României, precum şi
manifestarea sa ca stat de drept, democratic şi social. Doctrina specifică în
dreptul ameninţării definiţia: capacităţi, strategii, intenţii, planuri ce
potenţează un pericol la adresa atributelor fundamentale sau calităţilor
existenţiale ale statului român, a bazei economice a societăţii, a ordinii
constituţionale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Ne punem întrebarea dacă o ameninţare apare şi dispare instantaneu?
Există posibilitatea să o contracarezi? Conform definiţiilor de până acum,
ameninţarea previzionează un pericol.
Pericol înseamnă orice situaţie sau întâmplare care pune ori poate pune
în primejdie existenţa, integritatea cuiva sau a ceva. În sens peiorativ
înseamnă şi ameninţare sau risc. Aceeaşi definiţie este dată şi de alte
dicţionare. În sens doctrinar, pericolul este rezultatul materializării
ameninţării sau iminenţa producerii unei agresiuni.
Deşi Legea siguranţei naţionale sau Strategia de securitate naţională
a României nu dezvoltă subiectul agresiunii (indiferent de forma sa),
Doctrina naţională pentru informaţiile de securitate se avântă pe un teren
virgin, până în prezent, în domeniu. Literar, agresiunea înseamnă (1)
folosirea forţei armate de către un stat sau o coaliţie de state împotriva
suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei politice a unui alt stat,
(2) atac neprovocat împotriva unei persoane şi (3) acţiune exterioară care
primejduieşte echilibrul şi integritatea unui sistem viu. În contextul
securităţii naţionale şi internaţionale, agresiunea este definită drept acţiunea
violentă sau nonviolentă, desfăşurată prin mijloace armate, electronice,
psihologice sau informaţionale, pe baza unor strategii sau planuri, de către o
entitate (state, grupuri de presiune, actori nonstatali, centre de putere)
împotriva valorilor, intereselor şi necesităţilor naţionale de securitate.
Riscul trebuie discutat în alt sens decât cel probabilistic, respectiv de
a risca pentru a câştiga. Noţiunea exprimă posibilitatea de a ajunge într-o
primejdie, de a avea de înfruntat un necaz. Este starea ce caracterizează un
pericol posibil. Factorii de risc pentru securitatea naţională reprezintă acele
împrejurări care potenţează ameninţările şi favorizează materializarea lor în
consecinţe ce pot prejudia echilibrul într-o societate democratică. Doctrina
52
Legea nr. 51 / 1991

42
introduce definiţia următoare: situaţii, împrejurări, elemente, condiţii sau
conjuncturi interne sau externe, uneori dublate şi de acţiune, care determină
sau favorizează materializarea unei ameninţări la adresa securităţii naţionale
în funcţie de o vulnerabilitate determinată, generând efecte de insecuritate.
Important pentru demersul analitic este aducerea în discuţie a teoriei
societăţii riscului, elaborată la începutul anilor ‘80, pentru ca în anii ‘90 să
fie aplicată sudiilor de securitate. Aceasta este cea mai recentă şi, în acelaşi
timp, printre cele mai provocatoare teorii privind securitatea. Are în vedere
societatea contemporană (postindustrială, postmodernă) care, prin gradul
foarte ridicat de complexitate a sistemelor de producţie şi distribuţie, a
modului de locuire, a sistemelor de transport, de comunicaţii etc., devine ea
însăşi generatoare de riscuri de securitate. Părintele acestei teorii este
sociologul german Ulrich Beck53. Fiind preluată şi prezentaţă pe larg în
literatura de specialitate din România54, ne vom mărgini a puncta doar
aspectele esenţiale.
Progresul tehnologic al societăţii potindustriale crează riscuri de
securitate. Prin urmare, societatea postindustrială este o societate a riscului.
În societatea posindustrială statul şi naţiuunea sunt expuse unor riscuri
sociale şi tehnice fără precedent. Riscurile sunt politice (războaie civile,
conflicte etnice şi religioase), economice (crize economice, şomaj, sărăcie)
riscuri de mediu (accidente industriale, poloare), societale (agresarea
identităţii, afectarea ordinii publice, corupţie, trafic de bunuri şi persoane,
terorism). Statul bunăstării (welfare state), concept central în ştiinţele
sociale occidentale, a cărui funcţie principală este aceea de producţie şi de
distribuţie a bunăstării, este treptat înlocuit de un stat a cărui principală
funcţie este gestionarea producţiei şi distribuţiei riscurilor. Societatea
bunăstării devine astfel societatea riscului şi, în consecinţă, statul bunăstării
devine statul securităţii. Funcţia sa principală ar fi, în acest caz, gestionarea
securităţii societăţii.
Exemplul cel mai edificator se referă la şomaj. Şomajul de masă devine
transnaţional pentru că producţia de bunuri este, la rândul ei, transnaţională.
Productivitatea foarte ridicată a industriilor din aria occidentală produce un
şomaj de masă în ţările din lumea a treia. Şomajul nu mai este un fenomen
local şi nici măcar naţional. Apar pungi ale şomajului de masă între mai
multe ţări, care sunt mediul cel mai propice pentru înflorirea crimei
organizate, a traficului de bunuri şi persoane, a terorismului etc. Societatea
riscului îi tratează cu aceeaşi măsură şi pe bigaţi, şi pe săraci.
53
Ulrick Beck, The Risck Society, Towards a New Modernity, Sage Publication, 1992, p.10.
54
Vezi mai recent Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti,
2005, p.283-299.

43
 Având în vedere argumentaţia teoriei societăţii riscului, definiţia riscului
la Ulrich Beck este următoarea : „ Riscul poate fi definit ca o cale
sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potenţial şi a
insecurităţii induse şi introduse de procesul de modernizare”55.

Riscuri asimetrice

O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, neconvenţionale,

neoclasice, ce pot consta în acţiuni armate şi nearmate deliberate, având ca
obiectiv afectarea securităţii naţionale prin provocarea de consecinţe directe
sau indirecte asupra vieţii economico-sociale a ţării. Între riscurile de acest
tip se pot enumera: terorismul politic transnaţional şi internaţional, inclusiv
sub formele sale biologice şi informatice; acţiuni ce pot atenta la siguranţa
sistemelor de transport intern şi internaţional; acţiuni individuale sau
colective de accesare ilegală a sistemelor informatice; acţiunile destinate în
mod premeditat afectării imaginii unei ţări în plan internaţional, sub diferite
forme şi în împrejurări variate, cu efecte asupra credibilităţii şi seriozităţii în
îndeplinirea angajamentelor asumate; agresiunea economico-financiară;
provocarea deliberată de catastrofe ecologice.
Este necesară, totuşi, explicarea conceptului de asimetrie56. În sensul
semanticii, a discuta despre simetrie ar însemna să priveşti un ansamblu din
afara lui şi să identifici elementele componente reciproc dispuse
(corespondente), realizând în acest mod o anumită armonie, concordanţă şi
proporţionalitate. Luând în considerare cele expuse mai sus, în sfera
preocupărilor noastre înseamnă că orice faptă are şi răsplată, respectiv orice
infracţiune contra securităţii personale, de grup sau naţionale este pedepsită
de către legea penală. Şi atunci, ne punem întrebarea! Putem aplica legea
talionului în cazul unui atac terorist57 sau al nenumăratelor victime ale
narcomaniei? Nu putem, deci avem în faţă o ameninţare asimetrică!
Neconvenţionalitatea rezultă tocmai datorită faptului că lipseşte orice logică
în desfăşurarea ei. Ca o paradigmă a neconvenţionalismului, tot cea ce este
vechi trebuie dat la o parte? Oare democraţia nu înseamnă o construcţie în
care domneşte convenţionalismul58? Este posibil ca astfel să fi judecat
teroriştii, când au transformat un obiect cu destinaţie civilă (avion de
55
Ulrick Beck, op. cit., p. 21, apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p.293.
56
Ioan Bidu, Meridiane de securitate, Editura ANI, Bucureşti, 2003, passim.
57
Spre exemplu, cele două atentate teroriste (declaraţia FSB-ului, vezi cotidianul ZIUA din 30 august 2004)
asupra avioanelor Tupolev aflate în zbor pe rutele interne ruseşti.
58
Tendinţă de a se conforma regulilor general acceptate, fără o percepere proprie, a faptelor, cf. Marele
dicţionar de neologisme, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2001

44
pasageri) în armă teroristă (fatidica zi de 11 septembrie)! Retoric,
nonconvenţionalismul nu ne mai dă voie să judecăm o acţiune de combatere
a unei ameninţări clasice în conformitate cu semantica convenţionalismului.
Modul de a acţiona conform unei obişnuinţe sau aşteptări este exclus.
Dintre cele de mai sus, terorismul internaţional se manifestă într-o formă
acută fără precedent, prefigurând efecte multiple asupra securităţii statelor şi
stabilităţii internaţionale în general.
În contextul în care constatăm o creştere a gradului de complexitate şi de
impredictibilitate al terorismului internaţional, va trebui ca măsurile interne
de management al crizelor să fie mai bine coordonate, sub cerinţa asigurării
operative şi eficiente a participării oricărui stat la eforturile internaţionale de
combatere a acestei ameninţări.
Disocierea netă dintre evoluţiile din mediul intern şi cel internaţional este
tot mai greu de făcut, în contextul acţiunii conjugate şi întrepătrunderii unor
procese care pot crea condiţii favorabile pentru apariţia, previzibilă sau
imprevizibilă, a unor riscuri la adresa securităţii naţionale. Accentuarea
interdependenţelor multiple dintre state, globalizarea şi liberalizarea
schimburilor de orice fel – de la cele comerciale la cele informaţionale – fac
tot mai dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat, în care
riscurile interne şi externe se pot genera şi potenţa în mod reciproc.
Noul mediu de securitate în perioada post-război rece reclamă analiza
atentă a factorilor de risc la adresa securităţii naţionale. Documentele
programatice ale securităţii şi apărării ţării, precum şi unele studii în
domeniu menţionează, printre altele: terorismul internaţional; proliferarea
armelor de distrugere în masă şi a tehnologiilor aferente; criminalitatea
organizată internaţională; evoluţiile negative în plan subregional în domeniul
democratizării, respectării drepturilor omului şi al dezvoltarii economice;
fenomenul migraţiei clandestine; decalajele între nivelurile de asigurare a
securităţii şi gradul de stabilitate ale statelor din anumite zone ale lumii;
limitarea accesului statului la unele resurse şi oportunităţi regionale
importante pentru realizarea intereselor naţionale; subdezvoltarea; explozia
demografică; criza energetică şi de materii prime; criza alimentară;
insuficienţa resurselor de apă; modificările climatice; catastrofele ecologice;
dezastrele de naturi diferite ş.a. Dintre factorii de risc menţionaţi vom
prezenta, succint, doar o parte.

RISCURI DE SECURITATE GLOBALĂ CU IMPACT ASUPRA

ROMÂNIEI

45
 Crima organizată şi terorismul reprezintă ameninţări asimetrice pentru
securitatea comunităţii internaţionale, care, în foarte multe cazuri, trebuie
privite într-o profundă interacţiune dată de natura fluctuantă a ambelor
fenomene transfrontaliere, de utilizarea unor metode şi tactici violente, de
realizare a obiectivelor propuse (chiar dacă motivaţiile sunt diferite) de
implicare în afaceri criminale dar şi semilegale, pentru camuflarea acţiunilor
ilicite şi de spălare a banilor, activităţi planificate de structuri organizate,
piramidale ce au la bază reglementări rigide şi oculte de aderare, protecţie şi
sancţiune a membrilor.

Criminalitatea organizată transfrontalieră

În prezent, se poate vorbi de o criminalitate strategică ce reprezintă o

combinaţie letală între crimă organizată şi terorism, ce urmăreşte uzurparea
puterii politice, prin crearea unei economii paralele care deteriorează
credibilitatea instituţiilor fundamentale ale statului de drept în faţa
cetăţenilor, ce se confruntă cu o lezare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale dar şi cu riscurile provocate de infracţionalitatea
transfrontalieră atât la nivelul securităţii individuale, cât şi ale comunităţii în
general.
Pentru început ar trebui să definim conceptul de crimă organizată59.
Aceasta reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţi
ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice,
sociale şi politice, desfăşurate prin diverse metode şi mijloace, în mod
constant, planificat şi conspirat, de către grupuri de indivizi, cu o ierarhie
internă bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de
autoapărare, în scopul obţinerii de profituri ilicite, la cote deosebit de
ridicate. Caracteristicile esenţiale ale acestui flagel sunt: (1) activităţile
ilegale specifice acestui segment infracţional prezintă un grad sporit de
periculozitate afectând grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi
politice; (2) activitatea infracţională este sistematizată, planificată,
conspirată, cu caracter de continuitate; (3) subiecţii actelor infracţionale pot
fi persoane care acţionează în mod individual sau în cadrul unor asociaţii
criminale; (4) metodele şi mijloacele de acţiune ale subiecţilor infracţionali
sunt nelimitate; (5) scopurile urmărite de subiecţii infracţionali au un
caracter divers.
În contextul celor de mai sus, asociaţiile criminale se caracterizează prin:
(1) stabilitatea unităţii infracţionale; (2) existenţa liderului şi ierarhia
59
Vezi pe larg în Ioan Bidu, Crima organizată transfrontalieră – ameninţare la adresa securităţii
internaţionale, Editura ANI, Bucureşti, 2004.

46
subordonării; (3) specializarea membrilor asociaţi, obţinerea de mijloace
financiare, spălarea banilor prin investirea acestora în activităţi economice
legale; (4) existenţa unor mecanisme de neutralizare a controlului statului.
Trăsăturile sunt unanim recunoscute în cadrul Comunităţii Europene fiind
reiterate de Convenţia de la Strasbourg, din 8 noiembrie 1990, Declaraţia de
la Berlin, din 8 septembrie 1994 privind întărirea cooperării în lupta
împotriva criminalităţii în materia drogurilor şi criminalităţii organizate în
Europa, a şaptea Conferinţă internaţională împotriva corupţiei, Beijing,
octombrie 1995, Congresul Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei
organizate şi tratamentul delincvenţei - Cairo 1995, precum şi în proiectul
Convenţiei cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru combaterea crimei
organizate transnaţionale60.
Dintre asociaţiile criminale se desprind, cu obstinaţie, cele de tip mafiot.
Mulţi autori utilizează sintagma mafia rusă, turcă, chineză etc., ceea ce este
fals, întrucât numai asociaţia criminală de etnie italiană se poate raporta
acestei construcţii (implicit extensia ei, americană). Drept urmare, mafia
reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţi ilegale
deosebit de periculoase, desfăşurate prin metode agresive de asociaţii de
indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată şi un lider autoritar, având
la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor şi o
lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale
economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie ale societăţii şi a
obţinerii de câştiguri fabuloase61.
În concepţia organismelor de aplicare a legii la nivel internaţional
(INTERPOL, EUROPOL), asociaţiile criminale de tip mafiot pot fi împărţite
în patru grupe distincte: (1) Familiile mafiei, în care se regăsesc, de regulă,
structuri ierarhice, norme interne de disciplină, un cod de conduită şi o
anumită diversitate de activităţi ilicite (cartelurile columbiene ale drogurilor,
bandele de motociclişti etc.); (2) Organizaţiile profesionale, ai căror
membri se specializează în una sau două tipuri de activităţi criminale
(traficul de maşini furate, laboratoarele clandestine pentru fabricarea
drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru
răscumpărare, jafuri organizate etc.); (3) Organizaţiile criminale etnice, ca
rezultat al unor determinisme istorice, economico-sociale, culturale şi
politice, expansiunea geografică, permisivitatea legilor; (4) Organizaţiile
teroriste internaţionale, care practică asasinatele, deturnările de avioane,

60
Ibidem., p. 21.
61
Ibidem, p. 17.

47
răpirile de persoane etc., sub diferite motivaţii (politice, militare, religioase
sau rasiale)62.
Principalele reţele ale crimei organizate, mai bine cunoscute sunt: Mafia
italiană (cu precădere siciliană), Cartelurile columbiene, Reţelele ruse,
Triadele chineze şi Yacuza japoneză63.

Terorismul internaţional

Terorismul a devenit „inamicul public nr. 1” al stării de siguranţă al

statelor lumii. Groaznicele atentate din 11 septembrie 2001 din SUA, cele
din 11 martie 2004 din Spania, ori acţiunile teroriste din alte puncte ale lumii
(Oklahoma, Moscova, Nairobi, Istanbul, Khobar, Londra, Aman etc.) ne-au
demonstrat cât de devastatoare pot fi consecinţele acestui fenomen. Prin
posibila utilizare a unor arme de distrugere în masă (nucleare, chimice sau
biologice), terorismul este cel mai periculos fenomen pentru securitatea
naţiunilor.
În ultimii ani, unele cercuri de reflecţie consideră că terorismul a devenit
accesibil oricărei persoane care are o nemulţumire, un plan, un scop sau o
combinaţie a tuturor acestor motivaţii, nefiind doar apanajul grupurilor
teroriste organizate. Pe baza manualelor sau îndrumătoarelor care se găsesc
în comerţ despre fabricarea bombelor, teroristul amator poate fi la fel de
periculos şi chiar mai dificil de identificat, decât teroristul de profesie.
Teroriştii amatori îşi pot alătura uneori acţiunile, la motivaţia şi îndeplinirea
obiectivelor teroriste ale unei reţele profesioniste, fiind astfel mult mai
periculoşi. Absenţa unei autorităţi centrale de comandă înseamnă mai puţine
constrângeri pentru teroriştii amatori, în alegerea ţintelor şi modalitatea de
executare a operaţiunilor, mai puţine inhibiţii în ceea ce priveşte victimele,
mai ales când există motive religioase, ceea ce duce la săvârşirea unor acte
deosebit de violente şi spectaculoase, în scopul captării atenţiei mass-media
şi a cuceririi unei celebrităţi temporare.
O definiţie interesantă a terorismului este prezentată de Maricel Antipa64:
“ansamblul acţiunilor şi ameninţărilor credibile ca acţiuni ilegale,
determinate strict de manifestările umane violente şi care influenţează, în
modalităţile dorite de protagonişti, cursul evenimentelor şi prin aceasta,
autorităţile statului”. Desigur, autorul dezvoltă şi conceptele de măsuri

62
Ibidem, p. 19.
63
Un studiu interesant asupra organizaţiilor de tip mafiot este cel realizat de către Paolo Pezzino în Mafiile,
Editura Bic All, Bucureşti, 2003.
64
Col. dr. Maricel Antipa, Securitatea şi terorismul. Tendinţe şi perspective la început de mileniu, Editura
Celsius, Bucureşti, 2004, p. 249.

48
antiteroriste (de prevenire) şi măsuri contrateroriste (de ripostă). Extinzând
discuţia la ceea ce înseamnă gradualitatea apariţiei ameninţării la adresa
securităţii, cele două tipuri de măsuri reprezintă ante- şi post-infracţiunea la
adresa securităţii unui stat65.
Terorismul motivat total sau parţial de imperative religioase a dus deseori
la acte mult mai dramatice, cu o intensitate a violenţei, a instaurării terorii şi
a producerii unui număr mai mare de victime, decât terorismul laic.
Acest lucru poate fi explicat prin prisma sistemelor de valori radical
diferite, a mecanismelor de legitimare şi justificare a conceptelor moralităţii,
care afectează direct „motivaţia terorismului sfânt”. Pentru teroristul
religios, violenţa este un act sacru sau o datorie divină, executat direct din
ordine teologice şi justificate de scriptură. De aceea, religia funcţionează ca
o forţă de legitimizare, sancţionând în mod special violenţa pe scară largă
împotriva unei categorii nelimitate de opozanţi (de exemplu oameni care nu
aparţin religiei sau cultului teroriştilor).
Realitatea dură a zilelor noastre, când suntem martorii exacerbării actelor
teroriste, îndeamnă la reconsiderarea acestui fenomen, care constituie un
important factor de risc şi ameninţare la adresa securităţii internaţionale şi
care, iată, se poate transforma intempestiv în agresiune. Această percepţie a
stat, probabil, la baza unei aprecieri – devenită azi de mare actualitate –
făcută de fostul secretar de stat american, doamna Madeline Albright, care
afirma în urmă cu doar câţiva ani: „Războiul împotriva terorismului este
războiul viitorului”.
Pe bună dreptate, Hans Blix, fostul inspector pentru dezarmarea Irakului,
spunea că “fără Saddam, lumea e mai bună, dar nu este mai sigură”,
declarând că “războiul din Irak a stimulat terorismul” 66.
În acelaşi context, raportul anual al Institutului Internaţional de Studii
Strategice (IISS) de la Londra dat publicităţii în octombrie 2004 afirma că
intervenţia militară în Irak a crescut riscul atacurilor teroriste împotriva
statelor occidentale, luând în considerare efectele războiului67. Concluzia
IISS este că, pe termen scurt, recrutările din rândul arabilor în vederea
susţinerii Jihad-uluivor lua amploare, iar reţeaua Al-Qaida va fi şi mai
motivată pentru desfăşurarea de operaţiuni teroriste. Măsurile luate de către
statele occidentale în ceea ce priveşte posibilele atacuri teroriste au condus
la prevenirea acestora, cu excepţia atentatelor de la Madrid din 11 martie
2004. Dar nu acelaşi lucru se poate spune despre situaţia din Indonezia,
Pakistan, Arabia Saudită sau Kenya, unde s-au dezvoltat adevărate reţele
65
Vezi introducerea la prezentul capitol.
66
“Ziua”, 14 octombrie 2004, p. 5.
67
“Adevărul”, 21 octombrie 2004, p. 8.

49
locale de terorism, aflate, conform experţilor în domeniu, sub comanda Al-
Qaida. Şi toate acestea, susţine raportul IISS, cu costuri reduse pentru
terorişti: circa 500.000 de dolari pentru atentatele de la 11 septembrie 2001
şi 35.000 de euro pentru cele din insula indoneziană Bali68.
Aşadar, se poate accepta ideea unui terorism nou, neoterorism, care îşi
păstrează rădăcinile vechi, dar care s-a adaptat perfect vremurilor moderne.
Şi aceasta deoarece, în prezent, comparativ cu secolele trecute, mijloacele şi
metodele de acţiune teroristă se pot obţine neîngrădit. Terorismul a devenit
accesibil oricui, cu condiţia să dispună de un plan, de un scop sau de
combinaţia celor două, depistarea şi prevenirea acţiunilor acestuia devenind
tot mai dificile.
Superterorismul se particularizează pregnant de formele clasice de
terorism. Atentatele punctuale au fost înlocuite cu politici de distrugere
sistematică. Superteroriştii nu mai vor să oblige autorităţile să negocieze.
Sunt interesaţi doar de numărul de victime. Acest lucru are o dublă
explicaţie. Prima constă în saturarea opiniei publice cu acte de violenţă
motivată politic. Cea de a doua explicaţie pentru apetenţa superteroriştilor
pentru supraucidere, o constituie lipsa unui scop tactic precis. Lipsa unor
succese politice este compensată prin provocarea de sute de victime din
rândul „duşmanului”.
Imaginea superterorismului nu ar fi completă dacă nu am ţine cont de
mijloacele potenţiale care stau la baza suprauciderii: folosirea tehnologiilor
de vârf şi a armelor de distrugere în masă.
Este cert că majoritatea statelor lumii dispun de potenţialul economico-
militar care să le permită achiziţionarea sau fabricarea de arme de distrugere
în masă iar apetenţa folosirii acestora a fost probată de nenumărate ori pe
parcursul istoriei. Din acest motiv folosirea acestor arme de către facţiuni
sau organizaţii teroriste nu mai reprezintă decât coborârea de la palierul
statal la cel substatal a unor arsenale cu care societatea omenească este deja
obişnuită. În astfel de situaţii avem de-a face cu megaterorismul în speţă
“terorism prin folosirea mijloacelor de distrugere în masă” 69.
Partenerii minori au găsit soluţia de a-şi achiziţiona asemenea tipuri de
arme, recurgând la factori biologici, chimici sau radiologici. Astăzi, inclusiv
pe piaţă se găseşte o gamă vastă de agenţi chimici şi biologici susceptibili de
a cauza moartea: diverse insecticide, produse chimice industriale sau toxine
puternice. Alt loc de achiziţie îl constituie stocurile militare din ţări aflate în
criză aşa cum sunt cele din spaţiul ex-sovietic. Teroriştii au folosit deja
agenţi biologici şi chimici dar cu rezultate limitate (gaz sarin – Japonia,
68
Ibidem.
69
Concepţia Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă.

50
bacili cu antrax – SUA). În ce priveşte terorismul radiologic există un caz
clasic în Federaţia Rusă. Un scurt comentariu se impune de la sine. Războiul
Rece a trecut, dar silozurile au rămas. În anumite zone, există tendinţe de
scădere a vigilenţei asupra stării de securitate, cu precădere industrială şi
fizică (de obiectiv), fie datorită unui sistem legislativ caduc, fie unor politici
locale inadecvate. Pur retoric, ne întrebăm : “Ce este mai periculos?
Existenţa imensului arsenal de arme de distrugere în masă ex-sovietic sau
scăparea de sub control al acestuia?”. Frontiera este permisibilă spre
terorism.
Accesul nelimitat la informaţii, considerat altădată mult prea strategic
pentru a fi exploatat de publicul larg, permite acum dezvoltarea proiectelor
paramilitare cu o viteză mai mare decât ritmul în care experţii în antiterorism
pot prevede noile tendinţe. Viruşii care împânzesc reţelele de calculatoare
pot fi oricând o armă extrem de sigură menită să anihileze un adversar sau
chiar un partener recalcitrant. Cu cât o ţară este mai dezvoltată din punct de
vedere al tehnologiei informaţionale, cu atât devine mai vulnerabilă.
Cyberterorismul sau cyberinsurgenţa se bazează pe costuri relativ scăzute.
Nu are spectaculozitatea bombelor dar poate crea haos. Sunt posibile multe
ţinte: telecomunicaţiile, sistemul de electricitate, transporturile, serviciile de
urgenţă, bănci şi structuri financiare, conducte de petrol şi gaze. Atuurile
sunt majore: costuri mici, asigură anonimatul agresorilor, acţiune rapidă şi
surprinzătoare, risc minim de localizare, zonă mare de acţiune depăşind
frontierele naţionale.

Terorismul unimotivaţional care se referă, de regulă, la actele de piraterie

(aeriană, navală, terestră) a renăscut la sfârşitul secolului al XX-lea.
Piraţii moderni sunt fie grupări locale care încearcă să scape de
sărăcie prin obţinerea uşoară şi rapidă de mijloace financiare, fie
piraţi comerciali al căror scop este capturarea navelor de transport,
nave vândute ulterior cu tot cu marfă, fie grupări dizidente în căutare
de finanţare pentru echipament şi armament. Piraţii nu se bazează
doar pe sprijinul comunităţilor din zonele în care operează. Există
suspiciuni că există o strânsă relaţie între piraţi şi oficialităţile
portuare.
„Mişcarea Verde” promovată de activiştii ecologişti radicali poate risca
să derapeze în ecovandalism sau ecoterorism, pentru a-şi impune
revendicările. În ultimii 15 ani, în lumea occidentală s-a constatat o creştere
îngrijorătoare a actelor teroriste comise în numele protejării mediului
înconjurător. Grupările ecoteroriste urmăresc un scop bine determinat, un
anume segment al vieţii politice sau sociale – degradarea mediului

51
înconjurător. Totuşi nu pot fi numiţi terorişti, intenţia lor nu este de a
intimida guverne sau companii ci doar să avertizeze şi să deştepte interesul
faţă de asemenea probleme.
Terorismul comis în numele drepturilor animalelor a apărut în urma
mişcărilor antibraconaj. Apoi campania împotriva sporturilor sângeroase s-a
extins până la a include eliberarea animalelor folosite în laboratoare şi
atacarea companiilor farmaceutice sau a abatoarelor. Ei atribuie animalelor
aceleaşi drepturi ca şi oamenilor, mişcările violente fiind organizate
preponderent în Marea Britanie.
Conceptul de terorism rezidual acoperă fenomenul de încurajare a unor
grupări naţionaliste sau extremiste existente în teritoriile ocupate de forţe
armate străine. Aceste elemente erau destinate iniţial uzării forţelor de
ocupaţie şi perpetuării unui război de gherilă. Odată cu retragerea armatelor
de ocupaţie şi încetarea războiului, aceste forţe de gherilă urmau a fi
dezafectate. Însă, au dovedit o importantă capacitate de autoreglare
îndreptându-şi ostilitatea împotriva foştilor sponsori (Franţa, Anglia, Statele
Unite).
Nu în ultimul rând putem ataca problema violenţei stradale, care, în
anumite condiţii de spaţiu, de timp şi ed forţe, pot fi conexate unor acte de
terorism. Conferinţele internaţionale privind globalizarea economiei şi
finanţelor, întâlniri pe teme ecologice sau ale drepturilor omului, au fost
supuse unor presiuni stradale din ce în ce mai accentuate, materializate prin
demonstraţii violente şi revolte. Mişcarea antiglobalizare apărută în anii ‘90,
a reprezentat matricea de emergenţă a acestor noi forme de violenţă motivată
a activiştilor stradali. Summit-urile din domeniile de referinţă ale politicii
mondiale reprezintă o platformă preferată pentru mediatizarea ideilor
grupărilor şi facţiunilor antiglobalizare. Violenţele stradale sunt rezultatul
unei planificări meticuloase şi materializate de agitatori specializaţi şi
instructori profesionişti.

Proliferarea armelor de distrugere în masă

Proliferarea armelor de distrugere în masă, scăparea de sub control a

comerţului cu tehnologii duale şi materiale strategice, precum şi mişcarea
necontrolată a armamentelor convenţionale reprezintă un alt important factor
de risc din mediul internaţional de securitate. Puterea explozivă totală a celor
câteva zeci de mii de încărcături atomice existente este estimată a fi de 1-2
milioane de ori mai mare decât cea a bombei aruncate asupra Hiroshimei.
Dacă s-ar raporta puterea totală a arsenalelor nucleare la numărul locuitorilor

52
planetei, fiecărui om i-ar reveni, în medie, echivalentul a 15 tone de trotil.
Cu toate eforturile internaţionale pentru neproliferarea armelor nucleare, se
înregistrează, totuşi, un proces periculos de difuzie a acestora spre tot mai
multe ţări, proces care, probabil, se va amplifica în următorii ani. Un factor
de creştere a acestei difuzii este costul relativ redus al noilor tehnologii
nucleare. Un motiv serios de îngrijorare este acumularea periculoasă de
material fisionabil utilizabil în scopuri militare. Cantitatea de uraniu,
produsă în lume după cel de-al doilea război mondial, care poate
fi întrebuinţată în sens distructiv, este de câteva mii de tone, iar cea de
plutoniu este de ordinul sutelor de tone, în condiţiile în care un proiectil
nuclear de artilerie, cu puterea echivalentă de o kilotonă de trotil (TNT),
necesită doar 75 de grame de material fisionabil. Această acumulare,
asociată cu gravele deficienţe în depozitarea, mânuirea şi evidenţa
materialelor fisionabile, deficienţe manifestate îndeosebi în fosta Uniune
Sovietică, dar nu numai, a alimentat o serie de fluxuri ilegale de astfel de
materiale, un trafic “subteran”, practicat pe scară tot mai largă. Aceste date
dau o semnificaţie aparte atenţionării făcute recent de către directorul
Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, care preciza în ianuarie
2004 că "pericolul unui război nuclear nu a fost niciodată atât de mare"70.
În mediul internaţional sunt prezente, cu tendinţe de amplificare şi
acutizare, riscuri non-militare, atipice, neconvenţionale, care creează tipuri
complexe de provocări la adresa securităţii naţionale şi mondiale.
Proliferarea armelor de distrugere şi a tehnologiilor aferente este o problemă
internaţională şi reprezintă cea mai puternică sfidare care - prin escaladare şi
globalizare - poate afecta pe termen lung ori chiar ireversibil, atât statele, cât
şi comunitatea internaţională.
Principalele direcţii de cercetare în materie sunt, pe scurt, următoarele:
(1) Utilizarea armelor de distrugere în masă în conflictele regionale face
să crească posibilitatea ca o criză să se întindă dincolo de limitele
acelei regiuni.
(2) Structurile crimei organizate şi-au propus şi desfăşoară trafic ilegal cu
materiale fisionabile, tehnologii şi microcomponente pentru bombele
atomice.
(3) Anumite grupuri îşi pot procura arme de distrugere în masă în scop de
şantaj.
(4) Ameninţarea cu sabotarea complexelor nucleare chimice şi biologice
este, de asemenea, foarte periculoasă din punct de vedere al
contaminării radioactive şi chimice.

70
„Gardianul”, 27 ianuarie 2004.

53
 (5) Problema deşeurilor radioactive, chimice şi biologice a devenit o
problemă globală afectând interesele tuturor statelor lumii.
(6) Controlul vastului arsenal al fostei Uniuni Sovietice este nesigur,
mărind astfel riscul ca tehnologii, componente sau chiar specialişti să
fie transferate în state proliferatoare.

Confluenţa în zona ţării noastre a intereselor de furnizare, respectiv de

achiziţionare a materialelor, substanţelor şi tehnologiilor necesare statelor
proliferante, precum şi existenţa unor capacităţi şi resurse umane în
domeniu, creează pericolul ca, în anumite circumstanţe şi conjuncturi
politice, să se inducă percepţia că România fie nu este capabilă să
controleze, prevină şi să stopeze fenomenul proliferării, fie este implicată în
sprijinirea unor state care dezvoltă programe de arme nucleare, chimice şi
biologice.
În contextul regimurilor internaţionale de neproliferare a armelor şi a
sistemului naţional de control al exporturilor şi importurilor produselor şi
tehnologiilor cu dublă utilizare, România a luat măsuri pentru prevenirea
transferului neautorizat al unor astfel de bunuri către statele supuse
restricţiilor internaţionale (prin controlul transferului de informaţii
electronice între firmele supuse verificării, analiza documentelor, a
produselor şi tehnologiilor, consultarea de specialişti şi alte asemenea
activităţi).

Subdezvoltarea, explozia demografică şi emigraţia clandestină

Menţinerea subdezvoltării în lume şi accentuarea unor dezechilibre

economice este, de asemenea, un factor de risc la adresa securităţii oricărei
naţiuni. În ciuda unor mari realizări economice ale omenirii din ultimele
decenii (creşterea producţiei mondiale de bunuri şi servicii, a venitului
mediu pe locuitor, scăderea ponderii populaţiei sărace), numărul celor
săraci, în cifre absolute, a crescut71. Subdezvoltarea rămâne, deci, un flagel
caracteristic pentru numeroase ţări şi popoare, iar contradicţia dintre statele
bogate şi cele sărace (Nord-Sud), ori între cele sărace (Sud-Sud), devine una
din dominantele registrului marilor tensiuni internaţionale. Cincimea cea
mai bogată a populaţiei se bucură de 83% din venitul mondial, în timp ce
cincimea cea mai săracă utilizează doar 1,5% din acesta72. Cele mai bogate
225 de familii din lume dispun de o avere egală cu venitul anual al celei mai
sărace jumătăţi a populaţiei globului, iar averea deţinută de primii trei din cei
71
Département de l’informations des Nations Unies, ECOSOC, DPI/1736/POV
(www.un.org/french/ecosocdev/geninfo/poverty/dpi1736f.htm, 27.12.2000).

54
mai bogaţi oameni din lume depăşeşte produsul economic anual însumat
realizat de cele mai sărace 48 de ţări. Aceasta în timp ce un miliard de
persoane subzistă cu mai puţin de un dolar pe zi, 1,2 miliarde nu au acces la
apă potabilă, 1,6 miliarde sunt analfabeţi, iar 2 miliarde nu beneficiază de
electricitate73.
O sursă majoră de insecuritate o reprezintă explozia demografică.
Statisticile în legătură cu acest domeniu sunt îngrijorătoare. Conform datelor
furnizate de Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie, numărul locuitorilor
Pământului, de circa 6 miliarde, s-a dublat din 1960 şi continuă să crească cu
78 de milioane (aproape cât populaţia Germaniei) anual74. Ţările în curs de
dezvoltare contribuie cu 95 la sută la creşterea populaţiei, în timp ce aceasta
s-a încetinit sau s-a oprit în Europa, America de Nord şi Japonia75.
Numărul actual al emigranţilor internaţionali este estimat în prezent la
175 de milioane, însemnând 3 procente din populaţia lumii76. Potrivit
profesorului Viorel Roman, în viitor, dinamica demografică va duce la
catastrofe sau conflicte necunoscute în trecut ca amploare; explozia
demografică şi viitoarele migraţii vor constitui elemente fundamentale ale
noii ordini mondiale, indiferent cum va arăta ea în viitorul nu prea
îndepărtat77. În ceea ce priveşte România, procesul de îmbătrânire
demografică, instalat la noi în urmă cu 30 de ani, continuă să progreseze,
cauza principală fiind scăderea pe termen lung a natalităţii, ceea ce
determină schimbarea structurii pe vârste a populaţiei, creşterea ponderii
bătrânilor şi scăderea ponderii tinerilor. Începând din 1992, numărul morţilor
este mai mare decât al noilor născuţi, ceea ce înseamnă că populaţia ţării
este în scădere (rata sporului natural este negativă). Conform prognozelor
Centrului de Cercetări Demografice din Bucureşti, populaţia României va
continua să scadă până în 2025 cu 2–2,5 milioane de oameni, iar
îmbătrânirea demografică se va accentua sistematic.
Consecinţă firească a exploziei demografice şi a subdezvoltării, criza
alimentară mondială se adânceşte în continuare. Suprafeţele cultivate sunt
72
Pauvreté et développement. Persistance des déséquilibres à l’echelle mondiale, Rapports sur les
développement humain 1992-1995, Département de l’informations des Nations Unies, DPI/1779/POV
(www.un.org/french/ecosocdev/ geninfo/ poverty/dpi1779f. htm, 24.12.2000).
73
Lester R. Brown şi Cristofer Flavin, O nouă economie pentru un secol nou, în “Probleme globale
ale omenirii. Starea lumii 1999„ , Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 38, 39.
74
Etat de la population mondiale 1999. 6 milliards. L’heure du choix, FNUAP, Fonds des Nations
Unies pour la population, 1999, p.1.
75
Ibidem.
76
Brunson McLinley, Declaraţie la a 37-a Sesiune a Comisiei privind populaţia şi dezvoltarea spre un
management mai eficient al mişcării oamenilor, New York, Martie 2004
(www.iom.int/en/PDF_Files/Other/DG _CPD _230 32004.pdf).
77
Prof dr. Viorel Roman, Religiile – surse de conflict, în “Situaţia statelor într-o lume în curs de
mondializare„, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992, p. 82-83.

55
în scădere, iar producţia anuală de îngrăşăminte stagnează şi ea, ca urmare a
atingerii nivelului de saturare. Suprafaţa totală irigată a început să se
plafoneze, întrucât râurile şi apele freatice încep să fie neîndestulătoare.
Producţia de peşte oceanic, deşi cererea pentru această resursă s-a amplificat
numai în ultima jumătate de secol de patru ori, stagnează deja la un nivel
care nu mai poate fi depăşit. Experţii Fondului Mondial pentru Natură
avertizează că populaţia mondială consumă cu aproximativ 20% mai mult
decât permite capacitatea de refacere a resurselor naturale ale globului78.
“Cheltuim capitalul natural mai repede decât se poate acesta regenera”,
declara Claude Martin, directorul general al prestigioasei organizaţii
amintite.
Cercetători de la institute prestigioase de profil din SUA atrag atenţia că
insuficienţa surselor de apă şi distribuţia inegală a acesteia are şansele să
devină o sursă majoră de conflict.
O ameninţare majoră la adresa securităţii naţiunilor este reprezentată şi de
modificările climaterice, în sensul accentuării procesului general de
încălzire, cauzat de emisiile de gaze care amplifică efectul de seră. Într-un
raport prezentat în 20 octombrie 200479, la Londra, Andrew Simms,
directorul Fundaţiei pentru o Economie Nouă din Marea Britanie, atrăgea
atenţia asupra faptului că “încălzirea globală se află la originea inundaţiilor,
secetei şi furtunilor din ce în ce mai distrugătoare, care pun în pericol vieţi
umane şi economiile unor ţări”. În demersurile sale, fundaţia este sprijinită
de un cerc larg de organisme şi personalităţi, printre care Greenpeace,
Fondul Mondial pentru Natură, Grupul Interguvernamental pentru schimbări
climatice, dar şi de către arhiepiscopul sud-african Desmond Tutu80. Potrivit
documentului, foametea nu va putea fi eradicată pînă în 2015, dacă nu se vor
lua măsuri în vederea inversării procesului de încălzire globală a planetei.
Sursa citată solicită o evaluare a costului de adaptare a tehnologiei ţărilor
sărace la standardele de protecţie a mediului şi limitarea, până în 2050, a
emisiilor de gaze de seră în procent de 60 – 80% din nivelul anului 1990. dar
pentru asta este nevoie de angajarea politică a tuturor ţărilor şi de programe
adecvate din partea organismelor internaţionale. Ca un exemplu asupra celor
expuse mai sus, autorităţile oraşului italian Milano au anunţat, conform unui
studiu al experţilor în sănătate, că o zi în această “modernă citadelă”
echivalează 15 ţigări fumate81.

78
“Ziua”, 23 octombrie 2004, p. 16.
79
“Ziua”, 21 octombrie 2004, p. 20.
80
Luptător activ, pacifist, împotriva apartheidului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace 1984.
81
“Ziua”, 21 octombrie 2004, p. 20.

56
 Agresiunile informatice

Un factor de risc la adresa securităţii globale îl constituie acţiunile care

afectează securitatea sistemelor informatice din diverse locuri de
concentrare a datelor cu caracter secret de stat sau confidenţial de interes
naţional sau internaţional. În acest sens, pot fi amintite: accesul neautorizat
al unor grupuri de interese străine la bazele de date din calculatoarele
diverselor instituţii, decriptarea acestora şi analizarea traficului de mesaje;
penetrarea băncilor de date informatizate, inclusiv prin racolarea operatorilor
ce lucrează în astfel de sisteme; accesarea sistemelor informatice care
vizează derularea unor operaţiuni comerciale ori financiar-bancare;
inducerea unor disfuncţii serioase în reţelele de calculatoare ale instituţiilor
publice, inclusiv prin realizarea şi difuzarea unor „viruşi informatici" etc.
La acestea se adaugă luarea unor măsuri insuficiente de protecţie
contrainformativă la diverse niveluri decizionale; neajunsurile în pregătirea
contrainformativă a unor factori de decizie; carenţele organizatorice şi de
înzestrare umană şi materială a instituţiilor statului care au atribuţii în
domeniul siguranţei naţionale; lipsa de reacţie eficientă a factoriilor de
decizie în urma informărilor, sesizărilor şi atenţionărilor realizate de
serviciile de informaţii în legătură cu pericolele, riscurile şi ameninţările la
adresa securităţii naţionale etc.
Principalele probleme legate de infracţionalitatea informatică ce se
încearcă a fi rezolvate prin intermediul legislaţiei în cadrul Uniunii Europene
sau la nivelul statelor membre sunt82:
(1) Infracţiuni care aduc atingere vieţii personale;
(2) Infracţiuni legate de conţinut;
(3) Infracţiuni economice, acces neautorizat, sabotaj;
(4) Infracţiuni ce aduc atingere dreptului de proprietate intelectuală.
Nesesizarea complexităţii şi multitudinii factorilor de risc din mediul
internaţional poate conduce la elaborarea şi fundamentarea unor politici şi
strategii simpliste de securitate, limitate la efecte evidente şi imediate, dar
niciodată adecvate unei securităţi durabile, construită prin acţiuni conjugate
de tip preventiv în planuri multiple.

Agresiunile informaţionale

Omenirea s-a confruntat de-a lungul istoriei sale cu războaie sângeroase,

finalizate cu mari pierderi materiale, umane şi culturale. În situaţiile în care
82
Vezi pe larg în Ioan BIDU, Crima organizată transfrontalieră – ameninţare la adresa securităţii
transfrontaliere, Editura ANI, Bucureşti, 2004.

57
conflictul se prelungea în timp, distrugerile se amplificau şi practic nu mai
existau învingători. Secolul XX însă, a marcat, prin cele două războaie
mondiale, atingerea unei relative uniformizări în domeniul arsenalelor
militare convenţionale, sub aspectul performanţelor tehnice. Situaţia a
determinat o intensă activitate de cercetare în scopul producerii unui nou
tip de armament, cel de distrugere în masă. Folosirea bombei atomice de
către SUA împotriva Japoniei la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial,
a demonstrat lumii întregi că un nou conflict mondial în care rivalii posedă
şi folosesc o astfel de armă înseamnă sfârşitul omenirii. Puterile nucleare
au înţeles că declanşarea unui conflict în care vor folosi aceste arme de
distrugere în masă împotriva unui alt stat care posedă acelaşi tip de
armament va determina propria distrugere. Acesta a fost motivul pentru
care, în perioada războiului rece, cele două mari blocuri militare, având ca
protagonişti principali SUA şi URSS, s-au mulţumit doar cu o confruntare
ideologică. Democraţia statelor vest-europene şi a SUA, experienţa şi
sindromul Vietnam al americanilor, vocea din ce în ce mai puternică a
diverselor organizaţii care militau pentru pace, dorinţa propriilor alegători
de a-şi consolida securitatea personală, mişcările protestatare la adresa
războiului şi politica organizaţiilor internaţionale precum ONU, cu o
legislaţie complexă şi un număr din ce în ce mai mare de membri, au
determinat centrele de decizie mondiale să-şi reconsidere poziţia faţă de
agresiunea armată. Modalitate de a-şi atinge scopurile pe cale nonviolentă,
capabilă să eludeze norme prin imposibilitatea cuantificării şi încadrării
juridice, agresiunea informaţională devine, astfel, soluţia prin care pentru a
cuceri trebuie să destabilizezi centrele de decizie ţintă (adverse),
aparţinând statelor vizate, iar pentru a conduce, de principiu, trebuie să
faci în aşa fel ca instituţiile acestora să depindă financiar-economic de
propriile tale decizii. În ultimă instanţă, o soluţie "nonviolentă" la o
confruntare dură. Numeroşi specialişti care au analizat şi au interpretat
asemenea acţiuni au demonstrat că multe dintre ele decurg din obiective
abil mascate, prin care se urmăreşte obţinerea unor avantaje realizabile
până mai ieri, doar prin forţa armelor. Deci suntem, în continuare, în sfera
intereselor care se realizează din ce în ce mai mult prin folosirea altor
modalităţi decât agresiunea armată. Noile tendinţe sunt abil mascate de
concepţii care încearcă să le justifice public. Se susţine că un stat
democratic nu mai luptă împotriva cuiva sau a unei ideologii, ci pentru
valori.
Dar cum a apărut agresiunea informaţională?
Ştirea, noutatea, informaţia a fost în mod direct sau indirect
gestionată, prelucrată, folosită intenţionat sau fără voie de-a lungul

58
evoluţiei formelor de organizare socială de către om, în ajutorul şi
împotriva acestuia. Retoric: când este minciună şi când este adevăr?
Societatea modernă este de neconceput fără un circuit informaţional
bine organizat, informaţia devenind cea mai scumpă şi râvnită "marfă" în
peisajul social. Modul în care aceasta este percepută, analizată,
exploatată coroborat cu secvenţa temporală, poate dezvolta sau distruge
astăzi naţiuni. Drept pentru care, informaţia intrată în posesia centrelor
de decizie politico-militară, economico-fmanciară, poate deveni cea mai
temută armă de factură nonconvenţională, în speţă agresiunea
informaţională.
Agresiunea informaţională este cea care are ca ţintă procesorii de
informaţie, urmărind controlarea sau anihilarea lor. La acest început de
secol, factorii decizionali la nivel planetar au înţeles că cei care stăpânesc
şi gestionează conform propriilor interese informaţia, conduc în realitate
lumea. Au înţeles că războiul convenţional constituie în situaţii limită doar
o alternativă mult prea costisitoare. Cine a reuşit să gestioneze
informaţia, să o prelucreze şi mai ales să o utilizeze la momentul oportun, a
învins sau a clădit imperii. Trecutul, dar şi prezentul contemporan conţine
exemple multiple despre istoria conflictelor de orice tip. Date despre
nivelul de pregătire, dotare, stare de spirit, posibilităţi de acţiune, resurse,
concepţia desfăşurării unor acţiuni ulterioare au fost "vânate" de actorii
participanţi.
În acelaşi timp, s-au difuzat intenţionat informaţii false care să
determine adoptarea unor hotărâri pripite, acţiuni incoerente şi fără
consecvenţă, stare de spirit negativă, derută generalizată şi, în final,
pierderea disputei.
Transmiterea intenţionată a unor date eronate pentru a determina în
poziţia adversarului reacţii de derută, subestimarea forţelor proprii şi
supraevaluarea inamicului83, a constituit actul de naştere al agresiunii
informaţionale.
O alta etapă distinctă în evoluţia formelor de agresiune informaţională
însoţeşte procesele de acumulare tehnologică ale societăţii moderne.
Volumul informaţional cunoaşte o creştere semnificativă impunând un
sistem adecvat de gestionare, catalogare, stocare şi extragere la timp a
informaţiilor necesare.
Mass-media reuşeşte în scurt timp să determine apariţia unui monopol
asupra informaţiei curente, a modului în care aceasta este supusă atenţiei
publice şi mai ales îşi precizează dincolo de obiectivele declarate, o poziţie
"subterană" care poate declanşa cele mai devastatoare conflicte.
83
Sun Tzî, Arta războiului, Editura Militară, 1976, p. 31.

59
 Atât primul, dar mai ales cel de-al doilea război mondial, sunt conflicte
armate majore încadrate în această etapă, pe timpul cărora s-a recurs la o
agresiune informaţională susţinută, mult mai bine cizelată, vizând cu
precădere dezinformarea populaţiei civile asupra acţiunilor militare
desfăşurate şi mai ales a situaţiei reale existente pe teatrul de operaţiuni.
Acţiunile de informare realizate prin infiltrarea unor agenţi în structurile de
decizie ale adversarului, cât şi inducerea dezinformării aceleeaşi structuri, au
cunoscut o mare diversitate şi au reuşit să determine rezultate semnificative .
A treia etapă s-a delimitat prin apariţia maşinii de calcul, evoluţia
tehnologiei informaţionale şi constituirea bazelor de date, reprezentând un
răspuns la necesitatea de prelucrare şi stocare a unui volum imens de
informaţii. Putem vorbi deja de un sistem informaţional complex, în care
folosirea informaţiei este de neconceput fără utilizarea reţelelor electronice
de calcul a căror viteză în prelucrarea datelor şi volumul de stocare al
acestora caracterizează societatea informaţională de astăzi.
În concluzie, agresiunea informaţională “produce schimbări majore în
funcţionarea sistemului politic, în organizarea socială, în mecanismul
economic şi financiar, în sistemul de norme şi valori naţionale, în starea de
spirit, comportamentul şi atitudinile populaţiei, prin dezorientarea
individuală şi colectivă, slăbirea instituţiilor de autoritate şi a altor forţe”84.
Nu se poate interveni uşor împotriva unui agresor care pentru populaţie
rămâne invizibil. Promovarea acestui mod de rezolvare a intereselor
presupune multă subtilitate şi abilitate, întrucât măsurile şi acţiunile
derulate de către centrele de decizie au caracter subversiv.

VULNERABILITĂŢI, AMENINŢĂRI ŞI FACTORI DE RISC

LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

Factorii de risc la adresa securităţii naţionale trebuie căutaţi atât în

interiorul sau exteriorul ţării, cât şi în planuri diferite (social sau natural,
material ori spiritual, politic, economic, militar, informaţional, ecologic etc.).
O definiţie interesantă în legătură cu această problematică o dă Simion
Boncu: „Riscul la adresa securităţii naţionale implică prezenţa unor factori
activi sau potenţiali care pot afecta securitatea unui stat. Ameninţarea vizând
84
Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Ed. Amco Press, Bucureşti,
1995, p. 81.

60
securitatea naţională implică atât existenţa factorilor de risc, detectată prin
perceperea unor indicii specifice, cât şi conturarea voinţei politice de a pune
în acţiune mijloacele respective pentru a leza securitatea altui stat”85.
România nu este şi nu se va afla în viitorul apropiat în faţa vreunei
ameninţări majore, de tip militar clasic, la adresa securităţii sale naţionale.
Se poate estima că, în perioada actuală, riscurile la adresa securităţii sunt
preponderent de natură nemilitară, manifestându-se în special în domeniile
economic, financiar, social şi ecologic. Perpetuarea şi conjugarea unor
vulnerabilităţi existente în aceste domenii pot afecta însă securitatea ţării,
generând efecte interdependente, difuze, multidirecţionale, care impun
modalităţi de prevenire şi de acţiuni adecvate şi flexibile. Neglijarea,
amplificarea ori acumularea necontrolată a acestor vulnerabilităţi pot crea
instabilitate şi pot conduce la transformarea în riscuri la adresa securităţii.
Pe acest fundal, responsabilitatea fundamentală şi mult sporită a statului
este de a gestiona cu autoritate îndeosebi riscurile şi vulnerabilităţile de
natură strict internă, care influenţează în mod inevitabil şi poziţionarea
României în mediul internaţional de securitate. Prin atenţia acordată acestor
factori interni, România poate, pe de o parte, să constituie în continuare un
furnizor important de securitate regională şi internaţională şi, pe de altă
parte, să transforme îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare economică şi
socială, susţinută şi durabilă, într-o resursă considerabilă şi specifică pentru
securitatea propriu-zisă a ţării.

Factori de risc externi

În rândul acestui tip de factori de risc la adresa securităţii naţionale

proveniţi din zona adiacentă, documentele programatice ale securităţii
naţionale, precum şi unele studii în domeniu menţionează, printre altele:
posibile evoluţii negative în plan subregional în domeniul democratizării,
respectării drepturilor omului şi a dezvoltării economice, care ar putea
genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă; proliferarea şi
dezvoltarea reţelelor teroriste, a crimei organizate transfrontaliere, a
traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţie, de materiale
radioactive şi strategice; proliferarea armelor de distrugere în masă, a
tehnologiilor şi materialelor nucleare aferente, a armamentelor şi mijloacelor
letale neconvenţionale; migraţia clandestină şi apariţia unor fluxuri masive
de refugiaţi; decalajele între nivelurile de asigurare a securităţii şi gradul de
stabilitate ale statelor din proximitatea României; limitarea accesului statului
85
Simion Boncu, Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Ed. Amco Press., 1995,
p.75.

61
român la unele resurse şi oportunităţi regionale importante pentru realizarea
intereselor naţionale; acţiunile de incitare la extremism, intoleranţă,
separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român în promovarea
valorilor democratice; subdezvoltarea; explozia demografică; criza
energetică şi de materii prime; criza alimentară; insuficienţa resurselor de
apă; modificările climatice; catastrofele ecologice; dezastrele de naturi
diferite ş.a.
Deşi la prima vedere ar pare o vulnerabilitate internă, transformarea
României într-un paradis off-shore este o simbioză a riscului extern asupra
vulnerabilităţilor proprii. Emil Duca, consultant fiscal la Ziarul Financiar,
argumentează că România poate deveni un paradis fiscal datorită
următoarelor caracteristici: (1) dispune de o impozitare redusă a profiturilor
(5%) din surse externe; (2) dispune de un cadru special pentru societăţile
holding; (3) există posibilitatea de a înfiinţa societăţi off-shore pentru
investiţii sau valorificare copyright86. Este o problemă de securitate naţională
asupra căreia trebuie să se reflecteze intens.
Serviciile de informaţii ale statului atrag atenţia asupra faptului că, pe
teritoriul României, în următorii ani, se vor consolida structurile active ale
unor organizaţii teroriste străine, care vor antrena, pe lângă ameninţările
reprezentate de scopurile acestora, şi riscurile induse de activităţi adiacente
sau asociate cum ar fi: migraţia ilegală, traficul de droguri, de arme şi
muniţii, de substanţe sau tehnologii supuse controlului internaţional,
contrabanda etc. Serviciile respective estimează că cele mai active nuclee
constituite pe teritoriul ţării noastre de către organizaţii teroriste străine care
vor genera pericole, riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale vor
continua să fie organizaţiile de esenţă fundamentalist-islamică
(„Hezbollah”, „Hamas”, „Fraţii Musulmani”, „Partidul Eliberării
Islamice”) şi alte grupări care vor acţiona pentru: crearea şi consolidarea
unor structuri de acoperire economică, culturală, profesională sau religioasă,
menite să camufleze şi să faciliteze preocupările care depăşesc cadrul legal;
influenţarea opiniei publice în vederea legitimării cauzei şi acţiunii lor;
dezvoltarea de structuri informative proprii; stabilirea potenţialelor ţinte ale
unor atentate teroriste; realizarea de depozite clandestine de armament,
muniţii şi exploziv, în vederea folosirii lor în acţiuni de tip terorist ş.a.

Riscuri şi vulnerabilităţi interne

86
“BUSINESS magazin”, nr. 3 / 2004, p. 38.

62
 Schimbările de natură politică, economică şi socială care au avut loc pe
scena internaţională, în principal sud-est europeană, după 1989, au fost
însoţite de amplificarea şi diversificarea factorilor de risc intern la adresa
securităţii şi siguranţei naţionale. Ca rezultat al acestor transformări, şi
România a trebuit să se adapteze noului mediu de securitate radical schimbat
şi să elaboreze şi implementeze politici şi strategii de securitate care să
corespundă noului context geopolitic. Mai mult, evenimentele de la 11
septembrie 2001 au determinat o nouă redefinire a contextului de securitate
şi, implicit, a priorităţilor privind politica de securitate şi siguranţă naţională,
pentru a include terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă ca
ameninţări globale ce necesită o abordare conjugată a întregii comunităţi
internaţionale.
Astfel, la nivel intern, Strategia de Securitate Naţională a României,
adoptată la 18 decembrie 2001 prevede că obiectivele majore ale politicii
privind siguranţa naţională au în vedere prevenirea şi combaterea
fenomenului infracţional, protejarea cetăţenilor, a proprietăţii private şi a
celei publice şi a infrastructurii de interes strategic.
Potrivit acestui document, se consideră că principalele riscuri şi
vulnerabilităţi interne la adresa securităţii naţionale sunt „nemilitare”, fiind
menţionate aici cele de natură economică, financiară, socială şi de mediu.
Admiţând că, la nivel intern, situaţia actuală de securitate a României este
„caracterizată de numeroase vulnerabilităţi în aproape toate sferele mediului
economic şi social”, ca rezultat direct al presiunilor cumulative exercitate,
de-a lungul timpului, de o multitudine de factori – politici, economici,
financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari sau de
altă natură –, Strategia de Securitate Naţională propune o evaluare adecvată
a acestor vulnerabilităţi, astfel încât „răspunsurile şi reacţiile sistemului
naţional de securitate să fie în concordanţă cu realitatea şi, în acelaşi timp,
permanent subordonate intereselor fundamentale ale ţării”.
Acelaşi document subliniază că „principalele probleme de securitate ale
României sunt cele de natură economică”, respectiv: menţinerea
problemelor economice, financiare şi sociale generate de tranziţia
prelungită şi de întârzierea finalizării reformelor structurale; nivelul
crescut de corupţie şi managementul defectuos al resurselor publice, care
pot duce la adâncirea inegalităţilor sociale şi la proliferarea economiei
subterane; răspunsul ineficient al instituţiilor statutului la probleme precum
criminalitatea economică şi tulburarea ordinii publice şi siguranţei
cetăţenilor, ceea ce poate genera scăderea coeziunii şi solidarităţii sociale
şi a standardelor de viaţă ale cetăţenilor; menţinerea unor surse potenţiale

63
de conflict care pot duce la încetinirea sau stoparea proceselor şi
activităţilor economice curente, ca şi starea de spirit a populaţiei.
Fără a fi explicit menţionate în Strategia de Securitate Naţională, la
aceste riscuri de natură economică pot fi adăugate: pierderea controlului
statului asupra unor sectoare, domenii sau obiective economice strategice,
precum şi pierderea unor importante pieţe externe şi interne de desfacere
pentru produsele şi serviciile româneşti; activităţile ilicite caracteristice
economiei subterane susţinute cu procedee proprii crimei organizate;
spionajul economic în dauna României; coruptibilitatea unor persoane care,
prin nivelul şi natura funcţiei în societate pot avea, prin acţiunea sau
inacţiunea lor, o influenţă profund negativă în gestionarea resurselor
naţionale; blocarea sau perturbarea gravă a infrastructurii esenţiale pentru
economia naţională (sistemul energetic, de transport şi telecomunicaţii,
financiar-valutar ş.a.); falimentarea unor sectoare economice strategice etc.
Strâns legate de riscurile de natură economică, sursele de insecuritate de
natură socială, manifestate în principal prin agravarea stării de sărăcie a
unei mari părţi a populaţiei, menţinerea şi adâncirea decalajelor sociale între
cetăţenii ţării, discriminările de orice natură, blocarea accesului unei părţi a
populaţiei la serviciile sociale de bază etc., pot avea efecte dramatice în
planul stabilităţii interne.
În domeniul politic, cum democraţia şi statul de drept sunt considerate
“resurse importante ale mediului intern de securitate„, prezervarea acestor
caracteristici, a stabilităţii politice, a pluralismului politic şi a respectului
pentru drepturile omului şi cetăţeanului sunt vitale pentru asigurarea
securităţii naţionale. În acest sens, scăderea încrederii cetăţenilor în
instituţiile statului ca rezultat al indolenţei şi birocraţiei excesive a
aparatului administrativ este văzută ca un important factor de risc la adresa
securităţii naţionale, alături de incapacitatea acestor instituţii de a lua
măsuri eficiente pentru dezvoltarea echitabilă a tuturor regiunilor ţării şi
pentru îndeplinirea angajamentelor asumate în vederea integrării în
structurile euro-atlantice de securitate.
În domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale, sursele de
insecuritate sunt multiple şi complexe, dintre acestea putând fi enumerate:
crima organizată, traficul ilegal de droguri, de arme şi muniţii, de persoane
etc., şi, în general, criminalitatea transfrontalieră, indiferent de forma de
manifestare; existenţa unor tensiuni sociale grave din diverse cauze (politice,
economice, etnice, religioase etc.); confruntările între diferite grupuri
sociale, actele de violenţă produse în cadrul unor adunări sau manifestări
publice care pot degenera în revolte de mare amploare ce pun în pericol
statul de drept.

64
 În domeniul siguranţei naţionale, posibile surse de insecuritate pot fi:
spionajul împotriva României; racolarea sau influenţarea de către servicii
străine de informaţii a unor demnitari români sau persoane care pot aduce
prejudicii grave intereselor naţionale fundamentale; penetrarea de către
unele servicii de spionaj străine a structurilor ce compun sistemul naţional
de securitate ori a structurilor în cadrul cărora se elaborează decizii sau
propuneri importante pentru evoluţiile economice, social-politice, de
apărare, ordine publică, de siguranţă naţională etc. ale României; acţiunile
unor cercuri externe sau interne pentru tensionarea climatului de convieţuire
a comunităţilor etnice cu populaţia majoritară, promovarea în plan extern sau
intern a unor idei şi imagini negative asupra României.
În domeniul juridic, sursele se insecuritate se pot manifesta prin cadrul
normativ prea permisiv sau excesiv de strict; corupţia şi traficul de influenţă
în cazurile soluţionării juridice a diferitelor cauze; hotărâri şi soluţionări
judecătoreşti în contradicţie flagrantă cu spiritul şi textul legii, precum şi cu
realitatea ş.a..
Strategia de Securitate Naţională face referire expresă la nerespectarea
regulilor de protecţie a informaţiilor clasificate, acţiunile care afectează
securitatea sistemelor informaţionale din diverse locaţii de concentrare a
datelor cu caracter secret de stat sau confidenţial de interes naţional, putând
fi sintetizate după cum urmează: accesul neautorizat al unor grupuri de
interese străine la bazele de date din calculatoarele diverselor instituţii,
decriptarea acestora şi analizarea traficului de mesaje; penetrarea băncilor de
date informatizate, inclusiv prin racolarea operatorilor ce lucrează în astfel
de sisteme; accesarea sistemelor informatice care vizează derularea unor
operaţiuni comerciale ori financiar-bancare. La acestea se pot adăuga: luarea
unor măsuri insuficiente de protecţie contrainformativă la diverse niveluri
decizionale; neajunsurile în pregătirea contrainformativă a unor factori de
decizie; carenţele organizatorice şi de înzestrare umană şi materială a
instituţiilor statului care au atribuţii în domeniul siguranţei naţionale; lipsa
de reacţie eficientă a factoriilor de decizie în urma informărilor, sesizărilor şi
atenţionărilor realizate de serviciile de informaţii în legătură cu pericolele,
riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale etc.
În domeniul sanitar, sursele de insecuritate sunt numeroase, fiind
generate şi alimentate în principal de condiţiile socio-economice precare ale
unei mari părţi a populaţiei ţării (nivel scăzut de trai, condiţii grele de
muncă, stres, alimentaţie deficitară). Astfel, diverse boli şi epidemii precum
tuberculoza, HIV/SIDA, bolile cardiovasculare etc., sunt destul de
răspândite în România, numărul bolnavilor crescând continuu. De asemenea,
consumul excesiv de alcool, ţigări şi, în ultimii ani, de droguri, manifestat

65
mai ales în rândul tinerilor, reprezintă un pericol real la adresa securităţii
interne. Dacă până acum câţiva ani România era doar ţară de tranzit pentru
drogurile traficate ilegal din Asia şi Africa spre Europa Occidentală, acum
aceasta prezintă şi caracteristicile unei ţări consumatoare.
În ceea ce priveşte domeniul demografic, în România, procesul de
îmbătrânire demografică continuă să progreseze, cauza principală fiind
scăderea pe termen lung a natalităţii şi creşterea ratei mortalităţii, ceea ce
determină schimbarea structurii pe vârste a populaţiei, respectiv creşterea
ponderii bătrânilor şi scăderea ponderii tinerilor. Dacă în urmă cu 50 de ani
ponderea bătrânilor (consideraţi de la 60 de ani în sus) era de 7% în
populaţia totală, azi această pondere depăşeşte 18%, în timp ce populaţia
tânără reprezintă mai puţin de 20%, faţă de o treime din populaţie, cât era în
urmă cu câteva decenii.
Tot în domeniul demografic un important factor de risc este şi migraţia
populaţiei, în principal a tinerilor şi specialiştilor din diverse sfere de
activitate, fenomen care nu numai că duce la scăderea populaţiei şi
modificarea structurii acesteia, dar afectează şi potenţialul de dezvoltare a
societăţii româneşti.
Strategia sus-amintită mai menţionează, ca surse interne de insecuritate,
nerespectarea normelor de mediu în funcţionarea unor întreprinderi
industriale, ceea ce poate duce la generarea unor dezastre ecologice,
catastrofe naturale şi degradarea mediului. Astfel, se impune cu necesitate
reevaluarea politicii de protecţie a mediului din perspectiva vulnerabilităţii
unor zone cu risc ecologic.
În domeniul tehnologic, este amintită menţinerea unui nivel scăzut al
tehnologiei informaţionale şi blocarea dezvoltării acesteia la standardele
cerute de dinamica globalizării.
La toate aceste surse de insecuritate se mai pot adăuga şi altele, spre
exemplu cele din domeniul culturii şi educaţiei, manifestate prin lipsa de
respect faţă de valorile culturale tradiţionale şi promovarea unor subculturi
precum şi a unor valori contrare intereselor naţionale, lipsa unui sistem
educaţional adaptat cerinţelor societăţii contemporane etc.

Măsuri de prevenire şi contracarare a ameninţărilor şi

factorilor de risc la adresa securităţii naţionale a României

În contextul transformării mediului internaţional de securitate, în primul

rând prin apariţia şi multiplicarea noilor tipuri de riscuri şi ameninţări,
România a acordat o atenţie sporită asigurării securităţii naţionale prin
identificarea şi dezvoltarea unor mijloace şi instrumente coerente de

66
combatere şi contracarare a acestora. În acest sens, se au în vedere două
dimensiuni majore: pe de o parte, intensificarea cooperării la nivel intern
între instituţiile cu atribuţiuni în domeniu, precum şi dezvoltarea unor căi de
acţiune specifice, iar, pe de altă parte, cooperarea permanentă cu structurile
şi instituţiile internaţionale specializate în sensul eficientizării eforturilor de
combatere a unui spectru larg de riscuri şi ameninţări.
Există o strânsă conexiune între cele două dimensiuni- internă şi externă-
iar o strategie coerentă pentru contracararea ameninţărilor la adresa
securităţii depinde de buna funcţionare a acesteia. Iniţierea şi coordonarea
acţiunilor naţionale în domeniul securităţii se bazează pe un ansamblu de
legi şi documente fundamentale care formulează, în mod clar, principalele
căi şi mijloace de acţiune în acest domeniu: Constituţia României, Strategia
de Securitate Naţională, Strategia Militară, Carta Albă a Securităţii şi
Apărării Naţionale etc. Sistemul legislativ românesc este racordat la
imperativul apărării intereselor naţionale şi la asigurarea securităţii în toate
dimensiunile sale. Noile riscuri apărute la adresa securităţii şi a valorilor
societăţii româneşti determină schimbări în structura şi modul de funcţionare
a principalelor instituţii cu atribuţiuni în domeniu87 care trebuie să fie
capabile să răspundă noilor provocări şi ameninţări.
Ca răspuns la ameninţările la adresa securităţii naţionale este necesară
folosirea unitară şi coerentă a tuturor capacităţilor pentru îndeplinirea
obiectivelor naţionale de securitate. Modalităţile de acţiune pentru asigurarea
securităţii naţionale sunt stabilite în funcţie de interesele ţării, de resurse, de
evoluţia proceselor economice şi politico-militare, precum şi de potenţialii
factori de risc. România a iniţiat o serie de măsuri şi acţiuni specifice, de
combatere a diferitelor tipuri de riscuri şi ameninţări, în special în domeniile:
politica externă, economico-financiar, social, siguranţa naţională, ordine
publică şi apărare naţională.
În domeniul politicii externe, pot fi identificate o serie de modalităţi de
acţiune şi căi de diminuare a vulnerabilităţilor şi creşterii gradului de
securitate naţională:
• participarea responsabilă la activităţile şi procesele decizionale ale
Alianţei Nord-Atlantice precum şi la misiunile internaţionale sub
egida NATO având ca scop combaterea terorismului şi proliferarea
armelor de distrugere în masă

87
Conform Doctrinei naţionale a informaţiilor pentru securitate (p.12) Sistemul securităţii naţionale este
format din: servicii de informaţii interne, externe şi militare; servicii de securitate; structuri departamentale
de informaţii şi protecţie. Desigur trebuie să aducem în discuţie şi Sistemul naţional de securitate definit
anterior.

67
 • dezvoltarea de relaţii privilegiate cu ţările UE, precum şi a
Parteneriatului Strategic cu SUA
• participarea României la procesul de realizare a Identităţii
Europene de Securitate şi Apărare
• susţinerea dimensiunii pan-europene a OSCE, ca forum de dialog
în domeniul securităţii şi dezvoltarea capacităţii de acţiune pentru
prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post-
conflict
• susţinerea diplomatică a participării la operaţiunile de pace ale
ONU şi la alte acţiuni vizând asigurarea stabilităţii şi întărirea
încrederii la nivel regional şi global
• respectarea strictă a angajamentelor internaţionale în domeniul
neproliferării şi controlului armamentelor, exporturilor de produse
strategice şi de tehnologie cu dublă utilizare, precum şi participarea
activă la dezbaterile, din diverse foruri, pe această temă
• promovarea unei politici active în plan bilateral sau într-un cadru
internaţional pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa de
Sud-Est, ca şi în Caucazul de Sud şi întreaga regiune a Dunării şi
Mării Negre
• dezvoltarea unor parteneriate bi- şi trilaterale cu statele din
regiune, iniţierea şi participarea la proiecte de cooperare
subregională, transfrontalieră şi în cadrul euroregiunilor.
Relansarea economică trebuie consolidată prin crearea unui mediu de
afaceri atractiv şi stabil şi prin racordarea adecvată la marile fluxuri
economico-finaciare, tehnologice şi comerciale. Accelerarea creşterii
economice vizează în primul rând asigurarea prosperităţii cetăţenilor şi
sprijinirea procesului democratic intern. În domeniul economico-financiar,
principalele modalităţi de acţiune pentru asigurarea securităţii naţionale, prin
diminuarea vulnerabilităţilor şi reducerea riscurilor şi ameninţărilor inerente
perioadei de tranziţie, sunt următoarele:
• asigurarea stabilităţii funcţionale a economiei naţionale
• asigurarea resurselor financiare pentru consolidarea sistemelor de
apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
• realizarea unui sistem economico-financiar modern fundamentat pe o
economie de piaţă, construită pe baza principiilor eficienţei, justiţiei şi
solidarităţii sociale
• susţinerea iniţiativei private prin perfecţionarea cadrului economico-
financiar, legislativ şi instituţional

68
• accelerarea procesului de armonizare legislativă în domeniul financiar şi
de implementare a standardelor europene
• corelarea politicilor economice naţionale cu procesul realizării uniunii
economice şi monetare europene
• dezvoltarea capacităţilor de cercetare şi producţie în domeniul militar
• realizarea măsurilor pentru stabilizarea macroeconomică, accelerarea
reformelor structurale în economie, lărgirea şi consolidarea sectorului
privat, atragerea investiţiilor străine şi sprijinirea întreprinderilor mici şi
mijlocii
• armonizarea legislaţiei economico-financiare şi a politicilor fiscale cu
legislaţia europeană şi cerinţele normelor şi directivelor Uniunii Europene,
în perspectiva aderării României la acest organism
• conectarea României la marile axe de transport continentale şi
transcontinentale şi crearea infrastructurilor informaţionale
• dezvoltarea cooperării economice internaţionale, prin forme noi, mai
active şi stimulative de comerţ exterior.
În ceea ce priveşte domeniul social, se pune accent pe realizarea unor
modalităţi de stimulare a solidarităţii naţionale şi a responsabilităţii civice.
Acţiunile promovate în acest domeniu au în vedere:
• promovarea dialogului şi coeziunii sociale prin implicarea statului,
ca factor de echilibru, în contracararea efectelor negative ale
procesului de tranziţie şi evoluţiilor economiei de piaţă
• reforma sistemului de securitate socială şi diminuarea deficitului
de finanţare a protecţiei sociale
• descentralizarea deciziei administrative în domeniul raporturilor de
muncă
• ocuparea forţei de muncă în concordanţă cu orientările UE,
diminuarea şomajului şi asigurarea unei protecţii sociale reale a
şomerilor, inclusiv prin atragerea şi implicarea acestora în activităţi
de utilitate publică, desfăşurate în perioada disponibilizării
• instituirea unei politici salariale corespunzătoare performanţelor şi
importanţei domeniului
• perfecţionarea sistemului de asistenţă socială
• dezvoltarea civismului, a solidarităţii sociale şi a dialogului
intercultural.
În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice, prin măsurile
adoptate, se are în vedere asigurarea capacităţii analitice şi operaţionale a
serviciilor de informaţii. Acestea vor acţiona pentru anticiparea

69
ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, astfel, încât, împreună cu
celelalte instituţii ale statului, să contribuie la apărarea şi promovarea
intereselor naţionale ale ţării. Acţiunile specifice în domeniul menţinerii
ordinii publice vizează, cu prioritate, prevenirea şi combaterea fenomenului
infracţional, protejarea cetăţenilor, a proprietăţii private şi publice.
Principalele modalităţi în acest sens sunt:
• asigurarea controlului civil asupra instituţiilor din domeniul
siguranţei naţionale şi ordinii publice
• dezvoltarea şi perfecţionarea modalităţilor de cunoaştere şi
contracarare a riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii
naţionale, evaluarea complexă a dinamicii acestora
• informarea promptă şi corectă a factorilor de decizie ai statului,
instituirea unui sistem eficient de gestionare, valorificare şi
protejare a informaţiilor secrete în condiţiile respectării dreptului la
informare a cetăţenilor
• instituţionalizarea unor forme de cooperare permanentă între
structurile care contribuie la realizarea siguranţei naţionale şi
ordinii publice
• consolidarea lanţului instituţional de acţiune (Poliţie, Servicii de
Informaţii, Minister Public, Justiţie) şi intensificarea activităţilor
desfăşurate de acestea împotriva corupţiei şi crimei organizate
• cooperarea internaţională în domeniul combaterii criminalităţii
transfrontaliere
• sporirea securităţii frontaliere prin cooperarea poliţiei de frontieră
cu organele vamale, precum şi utilizarea unei evidenţe
computerizate şi a supravegherii prin satelit
• consolidarea relaţiilor de parteneriat între serviciile de informaţii
din România şi cele din statele membre ale NATO şi UE
• cooperarea cu serviciile de informaţii ale altor state, în cadrul
relaţiilor bi- şi multilaterale ale României, în scopul sporirii
securităţii proprii şi a celei internaţionale.
În ceea ce priveşte domeniul apărării naţionale, armata română se află
într-un proces de redefinire, redimensionare şi restructurare care are ca scop
final crearea unei armate de dimensiuni mici, mobile, capabilă să desfăşoare
o gamă largă de misiuni. Ca membru NATO, România va trebui să dispună
de o armată modernă şi bine instruită, care să poată desfăşura, alături de
ceilalţi aliaţi, acţiuni vizând reglementarea diferendelor internaţionale,
prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi apărarea colectivă.

70
Principalele măsuri vizate, în domeniul apărării naţionale, în ceea ce priveşte
combaterea riscurilor şi ameninţărilor, sunt:
• întărirea capacităţii de descurajare, prin realizarea şi menţinerea
unei forţe militare moderne şi credibile, dotată cu tehnică şi
echipament militar modern şi deservită de personal profesionalizat,
cu o pregătire adecvată;
• constituirea în cadrul forţelor armate a instrumentelor operaţionale
moderne, capabile să permită României să ia parte activ, ca
membru cu drepturi depline, la eforturile Alianţei Nord-Atlantice
şi ale organismelor internaţionale care vizează reglementarea
diferendelor internaţionale, prevenirea conflictelor, gestionarea
crizelor şi apărarea colectivă, precum şi participarea la operaţiunui
militare multinaţionale în sprijinul păcii, la întărirea încrederii şi
stabilităţii în Europa Centrală şi de Sud-Est, la acţiuni cu caracter
umanitar şi alte activităţi militare;
• constituirea şi consolidarea capacităţilor necesare pentru
îndeplinirea performantă a obligaţiilor asumate de România, de a
participa în cadrul unor operaţiuni de menţinere a păcii, de salvare,
de răspuns la crize, de combatere a terorismului şi de asistenţă
umanitară, la nivel subregional şi regional;
• accelerarea realizării programelor prioritare de interoperabilitate cu
structurile militare ale Alianţei Nord-Atlantice îndeosebi în
domeniile pregătirii personalului, instruirii trupelor, sistemelor C4I
(comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii),
managementului şi apărării spaţiului aerian, logistic şi
infrastructurii;
• menţinerea la un nivel corespunzător a unei capacităţi de
intervenţie în caz de urgenţă civilă;
• îmbunătăţirea colaborării între serviciile de specialitate, pe linia
schimbului operativ de informaţii, vizând potenţialii factori de risc
la adresa securităţii şi stabilităţii interne.
Agravarea ameninţării teroriste, mai ales după 11 septembrie 2001, şi
declanşarea campaniei internaţionale de luptă împotriva terorismului şi
armelor de distrugere în masă, au impus, cu necesitate, crearea unor
mecanisme şi a unor structuri naţionale cu atribuţiuni specifice în acest sens.
Pe 5 aprilie 2002, a fost adoptată Strategia naţională de prevenire şi
combatere a terorismului care îşi propune ca obiective majore:
• identificarea, monitorizarea şi evaluarea constantă a tuturor
riscurilor şi ameninţărilor respectiv a vulnerabilităţilor la adresa

71
 securităţii naţionale care pot contribui la apariţia şi dezvoltarea
terorismului;
• protejarea teritoriului naţional, al populaţiei şi a obiectivelor
româneşti din interior şi exterior de activităţile asociate
terorismului;
• prevenirea implicării cetăţenilor români şi rezidenţilor străini din
România în activităţi subsumate terorismului internaţional;
• participarea la eforturile internaţionale de prevenire şi combatere a
fenomenului terorist, prin:
 contribuţii active la iniţiativele bi-şi multilaterale, acţiuni
politico-diplomatice, reglementări şi instrumente normative,
mecanisme internaţionale de cooperare interinstituţională
menite să prevină apariţia, dezvoltarea şi manifestarea
fenomenului terorist;
 transpunerea în cadru normativ a obligaţiilor asumate de statul
român;
 schimb de informaţii şi participarea cu forţe armate specializate
la operaţiuni militare multinaţionale sub mandat ONU,
destinate prevenirii şi combaterii terorismului.
În vederea implementării obiectivelor din strategie, a fost constituit
Sistemul naţional de prevenire şi combatere a terorismului, coordonat, la
nivel strategic, de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, iar, la nivel
tehnic/operaţional, de către Serviciul Român de Informaţii, care a constituit
Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă.
Principalele misiuni pentru prevenirea terorismului sunt:
(1) activităţi informativ-operative, derulate în interiorul şi exteriorul
teritoriului naţional;
(2) activităţi împotriva fluxulurilor de alimentare cu resurse umane,
financiare, logistice şi informaţionale a organizaţiilor teroriste;
(3) activităţi de pază, protecţie şi alte forme speciale de descurajare
pentru asigurarea securităţii principalelor categorii de factori umani şi
de obiective autohtone şi străine de pe teritoriul naţional, precum şi a
principalelor obiective româneşti din străinătate, potenţial vizate de
acţiuni teroriste;
(4) activităţi de pregătire a intervenţiei în urgenţe civile generate de
acţiuni teroriste cu diverse mijloace specifice, în vederea
limitării/combaterii efectelor acestora;
(5) activităţi destinate optimizării continue a cadrului legislativ privind
acţiunile teroriste.

72
 Misiunile privind combaterea terorismului se realizează prin: activităţi de
sancţionare preliminară sau, după caz, post factum, a preocupărilor şi
faptelor subsumate terorismului; intervenţia antiteroristă nemijlocită, în
cazurile în care sunt iminente, se derulează ori au avut loc acţiuni teroriste;
participarea la operaţiuni de prevenire şi combatere, prin cooperare
internaţională, a terorismului pe diverse spaţii.

STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Reconfigurarea relaţiilor dintre componentele specifice ale securităţii

precum şi înţelegerea proceselor din sfera securităţii mondiale şi europene
obligă statul român să îşi readapteze strategia proprie la evoluţiile mediului
de securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai largă pentru a-şi spori
capabilitatea de contracarare a riscurilor şi ameninţărilor ce pot afecta
interesele României.
Hotărârea Parlamentului României nr. 36 din 18 decembrie 2001,
privind adoptarea Strategiei de securitate naţională a României reprezintă
documentul fundamental care: (1) defineşte interesele naţionale de
securitate; (2) precizează obiectivele care conduc la protejarea şi afirmarea
acestor interese; (3) evaluează mediul internaţional de securitate; (4)
identifică factorii de risc din mediul intern şi internaţional; (5) stabileşte
direcţiile de acţiune şi principalele mijloace pentru asigurarea securităţii
naţionale.
Nu este vorba de o schimbare a strategiei de securitate, ci de adaptarea ei
la conjunctura politică a momentului. Strategia de securitate naţională este
unul dintre acele elemente care trebuie să fie continuu adaptat condiţiilor de
moment şi de perspectivă.
Reactualizarea strategiei de securitate a României a ţinut seama de
realizarea unei concordanţe între obiectivele propriei sale dezvoltări
democratice şi cele ale stabilităţii şi securităţii europene. Reactualizarea nu a
presupus o modificare de fond a principiilor de bază care au funcţionat până

73
în toamna anului 2001, ci o nouă evaluare în lumina principalelor
evenimente semnificative pentru modelarea unei noi arhitecturi de securitate
europeană şi globală.
Strategia de securitate naţională a României este un document ale cărui
caracteristici generale pot fi formulate, după cum urmează:
• este expresia politică şi de reglementare cea mai înaltă a statului român
şi, totodată, instrumentul de fundamentare şi orientare a acţiunilor din
întregul sistem al securităţii naţinale;
• are un orizont de evaluare pe termen mediu, cuprinzând elementele
predictibile – în momentul de faţă – care influenţează realizarea
obiectivelor de securitate naţională a României;
• măsurile vizează evitarea paralelismelor şi concurenţei (neloiale) între
instituţii de securitate, legalitatea acţiunilor forţelor militare, ierarhizarea
riscurilor de securitate şi găsirea resurselor pentru activităţi în domeniul
securităţii88;
• porneşte de la ideea că securitatea naţională trebuie să garanteze un viitor
corespunzător pentru fiecare cetăţean al României89;
• este rezultatul unor dezbateri complexe, în document fiind incluse
observaţii ce au venit din partea principalelor partide politice
parlamentare, a unor lideri ai societăţii civile şi organizaţii
neguvernamentale, care pe parcursul câtorva luni au avut ocazia să-şi
exprime punctele de vedere;
• are un caracter reprezentativ şi echilibrat, în care sunt prezente şi tradiţia
şi modernitatea. Este aşadar o strategie românească, elaborată integral de
specialişti români90;
• este suficient de general pentru a reprezenta o declaraţie politică de
interes naţional, construită astfel încât să poată fi însuşită de toate forţele
politice din România;
• proiectează securitatea României ca un sistem dinamic şi complex, în
care cheia de boltă o constituie definirea intereselor naţionale plecând de
la realităţile prezentului, pe un termen cât mai îndelungat;
• deschiderea şi perspectiva pe termen lung plasează acest document
deasupra intereselor politice de moment;
• spiritul acestei strategii susţine, orientează şi acoperă politicile generale
de dezvoltare a României pentru următoarele decenii;

88
„Ziua”, 19 iunie 1999, p.3.
89
„Evenimentul zilei”, nr. 1870, 20 august 1998, p.3.
90
„Preşedinţia României”, Buletin informativ, număr special, iunie, 1999.

74
• este un document prin care ţara noastră îşi adecvează obiectivele
strategice la sfidările lumii de mâine, nu prin izolare şi respingere, ci prin
deschidere, prin dialog şi afirmarea hotărâtă a identităţii naţionale91.
Legea română care instituie obligativitatea elaborării Strategiei de
Securitate Naţională a României defineşte prezenta reglementare ca fiind
„documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel
naţional, Strategia constituind astfel expresia politică de referinţă a
atributelor fundamentale ale statului român în acest domeniu.
Pentru a fundamenta, în mod unitar şi coerent, acţiunile sectoriale şi
reglementările specifice ale instituţiilor statului de drept şi factorilor
constituţionali de putere care au responsabilităţi în realizarea, protejarea şi
afirmarea intereselor fundamentale ale României, Strategia sintetizează
obiective, precizează definiţii şi corelează direcţii de acţiune pentru toate
componentele implicate în asigurarea securităţii ţării.
O asemenea structură a Strategiei de securitate a fost stabilită în Legea
privind planificarea apărării naţionale a României şi cuprinde, în ordine: (1)
Definirea intereselor naţionale de securitate; (2) Precizarea obiectivelor care
conduc la protejarea şi afirmarea acestor interese; (3) Evaluarea mediului
internaţional de securitate; (4) Identificarea factorilor de risc din mediul
intern şi internaţional; (5) Direcţiile de acţiune şi principalele mijloace
pentru asigurarea securităţii naţionale a României.
Elaborată, aşadar, în strictă conformitate cu prevederile existente ale
legii în materie, prezenta Strategie de securitate asigură, în mod necesar,
continuitatea conferită de lege în abordarea succesivă, de către documentele
similare precedente, a problematicii securităţii statului român. S-a
valorificat, astfel, experienţa acumulată în ultimii ani, asigurându-se,
totodată, şi coerenţa necesară cu programele specifice, adoptate anterior,
pentru integrarea României în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea
Europeană.
În acelaşi timp, actuala Strategie de securitate este profund marcată de
actualitate, de realităţile din societatea românească şi din lume, ca şi de
perspectivele previzibile pe termen scurt şi mediu ale vieţii interne şi
internaţionale.
În acest sens, noutatea Strategiei de securitate naţională o reprezintă
deschiderea mai largă a acestei problematici şi abordarea mai cuprinzătoare
a conceptului de securitate naţională, în condiţiile creşterii complexităţii şi
diversităţii aspectelor care au căpătat relevanţă pentru acest domeniu.

91
„Ziua”, 23 iunie 1999, p.9.

75
 Analizele instituţionale şi de specialitate care au fundamentat elaborarea
Strategiei au condus la concluzia că o asemenea abordare novatoare a
problematicii securităţii este o chestiune şi de necesitate, şi de posibilitate.
Sub aspectul necesităţii unei noi abordări, se constată că dinamica
fenomenelor din realitatea economică şi socială a ţării, ca şi mutaţiile, adesea
neaşteptate, care se produc în lume impun Strategiei proprii de securitate
cerinţa unei mai mari capacităţi de percepţie, evaluare şi abordare a tuturor
acestor fenomene şi mutaţii, astfel încât răspunsurile şi reacţiile sistemului
naţional de securitate să fie, întotdeauna, adecvate realităţilor şi, totodată, în
permanenţă, subordonate intereselor fundamentale ale ţării.
Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată,
încă, de suficiente vulnerabilităţi, în mai toate domeniile de manifestare ale
mediului economic şi social, ca şi ale mediului natural de existenţă a
societăţii româneşti. Această situaţie s-a produs ca urmare a presiunii
cumulative, în timp, a unor factori multipli - politici, economici, financiari,
sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari şi de altă natură -
care au influenţat climatul de siguranţă a statului şi cetăţenilor, conducând la
fragilizarea suportului moral, material, ca şi a celui de valori spirituale, pe
care se întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale.
Pe plan internaţional, lumea traversează o situaţie fără precedent, fiind
profund marcată de acţiunile iraţionale ale unor forţe ce promovează
terorismul ca mijloc de divizare a comunităţii internaţionale şi de slăbire a
stabilităţii mondiale - în general. Caracterul global al luptei împotriva
terorismului a devenit componenta necesară, dar neaşteptată şi cea mai puţin
dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă şi
atitudine al tuturor democraţiilor, căruia statul român i se asociază fără nici o
ezitare.
Lărgirea spectrului de riscuri neconvenţionale, diversificarea tipologiei
crizelor şi conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacţii
multidirecţionale, bazate pe mobilitate, diversitate, coerenţă şi
complementaritate atât în spaţiul intern, cât şi în cel internaţional.
Abordarea mai largă a problematicii securităţii a devenit şi posibilă în
condiţiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate,
care au rezultat din corelarea mai atentă şi punerea în valoare a tuturor
dimensiunilor - politică, economică, financiară, militară, civică, socială,
ecologică - ale stării de securitate naţională.
Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate şi cele, oarecum,
tradiţionale ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate
naţională constă în faptul că România nu mai abordează modelul propriu de
securitate printr-o viziune strict tehnicistă a problematicii securităţii, cu un

76
conţinut schematizat, care să includă o organizare rigidă şi o atitudine
ermetică a instituţiilor şi competenţelor în acest domeniu. Răspunderea
fundamentală pentru securitatea ţării o poartă, desigur, Preşedintele ţării,
Parlamentul, Guvernul, celelalte instituţii ale statului - potrivit prerogativelor
constituţionale ale fiecăreia92. Dar complexitatea aspectelor ce influenţează
acest domeniu impune ca, în sistemul securităţii naţionale - care reprezintă
instrumentul prin care se operaţionalizează Strategia de securitate - să fie
atrase structuri civice, neguvernamentale, academice şi comerciale, care
deţin tehnologii şi informaţii conexe cu securitatea naţională şi care pot
contribui la formarea şi echilibrul mediului intern - economic, social, civil şi
militar. Această concepţie se va regăsi în modul de reglementare specifică a
diferitelor domenii economico-sociale, în maniera de gestionare a resurselor
publice destinate securităţii, în creşterea gradului de cooperare instituţională
şi de coordonare a eforturilor în direcţia solidarizării sociale şi naţionale. În
acest fel, comunitatea românească, în ansamblul ei, şi toţi cetăţenii ţării nu
numai că vor avea asigurat dreptul de a beneficia de protecţie pe multiple
planuri, dar vor căpăta, deopotrivă, posibilitatea şi obligaţia de a participa la
asigurarea acesteia. Reconfigurarea relaţiilor dintre componentele specifice
ale securităţii, precum şi înţelegerea proceselor din sfera securităţii mondiale
şi europene obligă statul român să-şi readapteze strategia proprie la
evoluţiile mediului de securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai
largă, pentru a-şi spori capacitatea de contracarare a riscurilor şi
ameninţărilor ce pot afecta interesele României.

92
Strategia de securitate naţională a României, loc. cit.

77
 INSTITUŢII NAŢIONALE DE SECURITATE.
COMUNITATEA INFORMATIVĂ A ROMÂNIEI

78
 Reforma instituţională

Timp de cinciprezece ani, începând cu 1990, o problemă fundamentală a

tranziţiei de la totalitarism la democraţie, a constituit-o reforma serviciilor de
informaţii, ca instituţii autonome ale administraţiei de stat cu rol în apărarea
securităţii naţionale. Reforma instituţiilor şi a structurilor preluate de la
fostul regim a fost o necesitate împusă, în primul rând, de modul abuziv în
care Securitatea şi-a derulat activitatea în perioada regimului comunist şi de
percepţia negativă pe care populaţia o avea asupra ei. Reorganizarea,
depolitizarea, supunerea activităţii lor controlului democratic şi crearea unui
nou cadru legislativ, bazat pe principiile statului de drept şi al respectului
faţă de drepturile omului, au reprezentat imperative ale transformării acestor
servicii din organe represive ale regimului totalitar în instituţii specializate în
culegerea de informaţii în domeniul siguranţei naţionale.
De asemenea, în contextul actualelor evoluţii din plan internaţional,
serviciile au resimţit nevoia creării unui cadru legislativ care să le permită
derularea unor acţiuni de cooperare cu servicii similare, pe cazuri concrete şi
care să le pună la dispoziţie mijloacele şi metodele specifice activităţii
culegerii de informaţii.
Noul statut de membru NATO conferă României autoritatea de a gestiona
cu responsabilitate riscurile şi ameninţările la adresa mediului de securitate
euro-atlantic, sens în care ţara noastră îşi concentrează eforturile pentru a fi
un furnizor credibil şi durabil de securitate regională şi internaţională, printr-
o politică coerentă, susţinută pe baza progreselor economice şi sociale, prin

79
îndeplinirea misiunilor şi obiectivelor de către structurile de securitate în
cooperare cu partenerii externi.

Noţiunea de comunitatea informativă

Într-o accepţiune mai largă, prin comunitate informativă se înţelege

ansamblul instituţiilor (servicii, structuri, agenţii, institute specializate şi
abilitate prin lege să desfăşoare activităţi informative pentru apărarea
securităţii prin metode şi mijloace specializate), precum şi organele de stat
centrale (reprezentante ale puterii: legislative, executive, judecătoreşti) cu
sarcini de supraveghere şi coordonare.
Se poate vorbi de comunităţi informative naţionale (totalitatea serviciilor
şi structurilor specializate ale unui stat) şi comunităţi informative
internaţionale, structuri specializate ale mai multor state care colaborează
pentru cunoaşterea, prevenirea şi contracararea surselor de insecuritate şi
factorilor de risc precum: crima organizată, traficul de droguri, mişcarea
necontrolată a armamentelor şi materialelor strategice, terorismul etc.
Comunitatea informativă mai poate fi definită ca un sistem de organisme
specializate cu funcţii distincte în cadrul suprastructurii statale
instituţionalizate cu rol de realizare a sistemului imunitar în domeniul
securităţii.
O primă consacrare oficială a comunităţii informative a fost dată prin
„National Security Act of 1947”, cu prilejul reorganizării sistemului
informativ al SUA după al doilea război mondial. În accepţia acestei legi
prin comunitate informativă s-a desemnat, pe de o parte, ansamblul
structurilor informative naţionale, iar pe de altă parte, funcţiile comune şi
sistemul central de integrare şi coordonare a acestora93.
Noţiunea de comunitate informativă nu se defineşte în textele de legi în
vigoare în România; ea are în primul rând o conotaţie teoretică. Este
inspirată din expresia britanică „national intelligence security”94, cu înţeles
de ansamblu al instituţiilor statului ce concură la asigurarea securităţii
naţionale.
În Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, “comunitatea de
informaţii” este definită ca “noţiune generică prin care se desemnează
funcţionarea coordonată a sistemului securităţii naţionale, în care sens la
nivelul acestuia sunt create şi dezvoltate utilităţi şi facilităţi comune privind

93
National Security Act, secţiunea 3, part. 4, Compilation of intelligence laws and related laws and
executive orders of intent to the national Intelligence Community, U.S. Governement Printing Office,
Washington, 1993, p.5.
94
„Britanica”, vol. 6, p. 338.

80
coordonarea planificării informative şi elaborarea integrată a estimărilor
informative de interes naţional, iniţierea şi dezvoltarea de programe, proiecte
sau operaţiuni informative circumscrise politicilor şi/sau strategiilor de
securitate naţională, pregătirea şi instruirea de specialitate a personalului,
elaborarea studiilor şi cercetărilor în probleme strategice şi de securitate
naţională, crearea infrastructurilor şi sistemelor informatice integrate”95.
În opinia lui Claude Silberzahn, fost şef al Serviciului Secret francez
(Direction Générale de la Sécurité Extérieure) în perioada 1989 - 1993,
serviciile şi structurile care formează comunitatea informativă a unui stat
reprezintă o parte constitutivă a puterii democratice96. Rolul unei comunităţi
informative ar fi acela de protecţie a naţiunii, a colectivităţii şi a indivizilor
ce o compun împotriva ameninţărilor interne şi externe. Aceasta presupune
obţinerea unui flux informaţional necesar fundamentării unei anumite
viziuni asupra viitorului şi cunoaşterea exactă a locului şi rolului pe care se
doreşte să le aibă o ţară în lume.
Primul preşedinte al SUA, George Washington, a fost cel care a definit
simplu şi la obiect rolul unei comunităţi informative: „Munca acestora (n.n.
a serviciilor de informaţii şi contrainformaţii), fie că o recunoaştem sau nu,
reprezintă urechile şi ochii democraţiei. Altfel, cum vom putea apăra ceea ce
clădim dacă nu cunoaştem la vreme de unde vine primejdia şi care sunt
forţele de care ea dispune?”97 La fel de interesantă este şi opinia
preşedintelui SUA, George W. Bush, ceea ce dovedeşte nu numai o evoluţie
în doctrina muncii de informaţii, ci şi o continuitate bazată pe succesiunea
firească a generaţiilor de profesionişti ai domeniului, precum şi realismul cu
care se gândeşte în fixarea rolului şi locului unei comunităţi informative în
actuala conjunctură internaţională şi în perspectivă. Astfel, la 14 iulie 1995,
în cursul unei ceremonii care a avut loc la Centrala CIA din Langley
(McLean din statul Virginia), preşedintele William (Bill) Clinton i-a gratulat
pe ofiţerii de informaţii şi contrainformaţii americani cu următoarea
apreciere: „Munca dumneavoastră contribuie la prosperitatea Statelor
Unite”98.
Analiştii care pregătesc imaginea iniţială a ţării lor în domeniul siguranţei
naţionale şi o actualizează permanent în faţa factorilor decizionali - ca
principali beneficiari - au neapărată nevoie de o viziune de ansamblu asupra
istoriei în curs de evoluţie. Acest lucru nu se poate realiza fără să beneficieze

95
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, p. 13-14.
96
Claude Silberzahn, Jean Guisnel, Au coeur du secret, Paris, 1995, p. 2.
97
A. N. Tihu Suhareanu, Securitatea prezidenţială americană, Editura Z, Bucureşti, 1996, p. 20.
98
Ibidem, p. 21.

81
zilnic de un flux informaţional obţinut, verificat, prelucrat şi valorificat de
comunitatea informativă naţională.
De aproape un secol, structurile specializate ce compun o comunitate
informativă au fost considerate elemente esenţiale ale asigurării securităţii şi
a locului acesteia în lume. Nici democraţiile nu pot face excepţie de la
regulă; statul de drept şi libertăţile individuale şi colective pe care le
garantează fac mai mult ca oamenii să se obişnuiască cu existenţa serviciilor
secrete de informaţii sau să înţeleagă rolul şi locul lor în societate. Ele sunt
considerate indispensabile pentru salvgardarea a ceea ce reprezintă
legitimitatea unor comunităţi informative. Au fost şi sunt încadrate cu
personal numeros şi le sunt alocate fonduri importante, iar activitatea lor
face obiectul atenţiei sporite a conducătorilor. Aşa se explică de ce,
comunităţilor informative li se acordă o atenţie deosebită din partea
guvernelor. De exemplu, în SUA au fost alocate în anul 1993, douăzeci şi
nouă de miliarde de dolari pentru activitatea de informaţii.
După încheierea războiului rece şi prăbuşirea regimurilor comuniste în
ţările europene, s-au depus eforturi din partea majorităţii statelor de a-şi
adapta din punct de vedere structural şi al direcţiilor de activitate
comunităţile informative la noile realităţi. Se are în vedere, de către
conducerile politico - militare ale statelor, scenariile pragmatice ale evoluţiei
relaţiilor internaţionale şi necesităţile de creare a unor sisteme eficiente de
securitate regională şi continentală.
S-a pus şi problema desfiinţării unor servicii şi structuri (strict
specializate la condiţiile războiului rece), reorganizarea, dotarea şi
restructurarea altora. Dar nimeni nu a încercat şi, probabil că, nu va încerca
vreodată să renunţe la aportul informativ al comunităţii informative pe
ansamblul ei.
Cert este că, în prezent şi în viitor, trebuie mai bine reflectat asupra
modului în care sunt organizate, conduse, coordonate şi direcţionate
serviciile şi structurile specializate ce compun împreună o comunitate
informativă naţională sau internaţională. Integrarea europeană şi euro-
atlantică nu se poate realiza fără o integrare a comunităţilor informative
naţionale şi direcţionarea lor spre realizarea unui sistem de securitate
colectivă.
A gestiona şi a administra o comunitate informativă reprezintă o
responsabilitate politică majoră ce trebuie să-şi găsească traducerea în cadrul
suprastructurii statului, iar în context european în structurile europene şi
euro-atlantice. Coordonarea, dar şi supravegherea şi controlul unei
comunităţi informative trebuie să fie realizate de către factorii decizionali ai
statului (puterea executivă, legislativă şi judecătorească) la care se poate

82
adăuga un cadru instituţionalizat şi bine fundamentat din punct de vedere
juridic. Acest lucru este posibil, pe de o parte, integrând cât mai bine
comunitatea informativă sau structurile şi serviciile specializate ce o compun
în aparatul de stat, ceea ce implică favorizarea dialogului şi a transparenţei
specifice cu, şi faţă de, celelalte instituţii statale şi organizaţiile ce reprezintă
societatea civilă, iar pe de altă parte, asociindu-le la procesul decizional al
puterii executive. Acest din urmă aspect are în vedere, desigur, rolul de
consultant al comunităţii informative şi nicidecum pe cel decizional propriu-
zis. În sens contrar, s-ar putea ajunge la crearea acelor guverne fantomă
naţionale sau transnaţionale, care acţionează dictatorial din umbră şi despre
care istoria instituţiilor de acest gen demonstrează că a fost nociv pentru
societate.

INSTITUTIILE DE INFORMATII ŞI DE SECURITATE ALE

ROMANIEI

Potrivit Legii 51/1991 (art. 6 coroborat cu art. 8) şi Legii 92/1996

organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt de două
categorii:
(1) organe de stat specializate în materia informaţiilor privind siguranţa
naţională, deci care în întregul lor, desfăşoară activităţi de acest gen şi
anume: Serviciul Român de Informaţii (SRI), Serviciul de Informaţii
Externe (SIE), Serviciul de Pază şi Protecţie (SPP) şi Serviciul de
Telecomunicaţii Speciale (STS);
(2) structuri interne departamentale specializate din Ministerul Apărării
Naţionale, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei.
În mod evident, cele patru servicii de informaţii şi cele trei structuri
specializate sunt singurele organe de stat îndrituite de lege să desfăşoare
activitate de informaţii în domeniul apărării siguranţei naţionale.
Conform art.11 din Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a
României, serviciile de informaţii ale statului sunt considerate forţe armate
în structura sistemului naţional de apărare. De asemenea, în capitolul
Atribuţii, la art. 34 din aceeaşi lege, se prevede că serviciile de informaţii
răspund de executarea măsurilor de apărare a ţării, fiecare în domeniul său
de activitate, potrivit legii. Conducătorii acestora prezintă rapoarte cu privire
la executarea atribuţiilor privind apărarea naţională, după caz, Parlamentului,

83
Guvernului, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, anual sau de câte ori se
cere.
Cadrul normativ-juridic românesc interzice existenţa şi activitatea altor
servicii sau structuri informative.
Pe lângă serviciile şi structurile specializate, comunitatea informativă
românească mai cuprinde şi alte instituţii cu rol de conducere şi control,
precum: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; Comisia comună permanentă
a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului
parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii; Comisia
specială de control parlamentar a activităţii Serviciului de Informaţii
Externe.
Un rol important îl au şi instituţiile cu atribuţii în domeniul monitorizării
problemelor de securitate naţională: Oficiul Registrului Naţional pentru
Informaţii Secrete de Stat (ORNISS) şi cele trei componente: Agenţia de
Acreditare de Securitate-AAS, Agenţia de Securitate pentru Informatică şi
Comunicaţii-ASIC, Agenţia pentru Distribuirea Materialului criptografic-
ADMC ; Agenţia Naţională de Control al Exportului (A.N.C.Ex.); Comisia
Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare (C.N.C.A.N.); Agenţia
Română pentru Securitatea Alimentului (ARSA) ; Agenţia Naţională pentru
Deşeuri Radioactive; Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea
Spălării Banilor.
Extrem de interesantă este şi viziunea prezentată pe larg şi argumentată
ştiinţific într-o exegeză recentă asupra sintagmei “comunitate informativă”.
99

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT)

Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) a intrat în vigoare la data de 11 august
2002. Prin art. 14 al acestei Legi a fost abrogată expres Legea nr. 39/1990
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării. Cel puţin trei motive au determinat adoptarea acestui act
normativ, şi anume: (1) nevoia compatibilizării chestiunilor referitoare la
locul şi rolul CSAT în cadrul sistemului autorităţilor şi instituţiilor publice
ale statului cu prevederile Constituţiei şi ale altor acte normative adoptate
după intrarea în vigoare a acesteia, precum şi cu noul context geopolitic în
care se află România; (2) necesitatea concentrării şi sistematizării, într-un
singur act normativ, a atribuţiilor CSAT, care, în marea lor majoritate, erau
99
Ionel MARIN, Comunitatea de Informaţii – soluţia problemelor de securitate, Editura ANI, Bucureşti,
2004, p. 283 şi urm.

84
pulverizate în numeroase acte normative din domeniul apărării şi siguranţei
naţionale; (3) nevoia perfecţionării şi completării cadrului organizatoric
legal necesar funcţionării optime a CSAT.
Articolul 1 din Lege prevede că CSAT este autoritatea administrativă
autonomă (s.n.) investită potrivit Constituţiei, cu organizarea şi
coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea şi siguranţa
naţională (s.n.). Textul citat are o dublă semnificaţie: pe de o parte,
stabileşte natura juridică şi locul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în
ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice din România, iar pe de altă
parte, prevede rolul acestuia.
Activitatea CSAT este supusă controlului autorităţilor sau instituţiilor
publice specializate. Spre exemplu, sub aspectul modului de cheltuire a
banilor publici, care îi sunt puşi la dispoziţie, va fi supus controlului
exercitat de către Curtea de Conturi, iar în ceea ce priveşte respectarea
drepturilor şi libertăţilor persoanelor va fi controlat de către avocatul
Poporului100.
Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării. Primul ministru al Guvernului României
îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării.
Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt: ministrul apărării
naţionale, ministrul administraţiei şi internelor, ministrul afacerilor externe,
ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor
publice, directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de
Informaţii Externe, şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial
pentru securitatea naţională.
Secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este numit de
Preşedintele României şi are rang de consilier de stat în cadrul
Administraţiei Prezidenţiale.
La şedinţele CSAT mai pot fi invitaţi: preşedinţii celor două camere ale
Parlamentului; guvernatorul Băncii Naţionale, şefii celorlalte servicii şi
structuri informative departamentale.
Din această compoziţie a CSAT rezultă că pe lângă organele (instituţiile)
explicit cu sarcini în domeniul realizării siguranţei naţionale, revin în mod
implicit unele atribuţii şi altor instituţii în calitatea pe care conducătorii
acestora o au ca membri ai CSAT.
Coordonarea activităţii instituţiilor cu atribuţii în acest domeniu se
realizează prin: analiza sau, după caz, aprobarea strategiilor, actelor
100
Vezi şi Dr. Teodor Bodoaşcă, Natura juridică a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării potrivit Legii nr.
415/2002, în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, nr.5 septembrie-octombrie 2002, p.168-170.

85
normative emise de Guvern referitoare la acestea, a structurii şi
regulamentelor de funcţionare, programelor de înzestrare şi asigurare
logistică, planurilor de acţiune, rapoartelor de activitate, proiectelor de buget
etc. De asemenea, Consiliul gestionează unele aspecte din domeniul
resurselor umane (numirea sau avizarea numirii unor cadre în funcţiile de
conducere, acordarea gradelor de general de brigadă sau înaintarea în gradul
următor a generalilor), precum şi relaţiile externe ale instituţiilor de profil.
Rapoartele şi documentele informative sunt analizate de membrii
Consiliului în cadrul şedinţelor în plen sau în mod individual, în intervalul
dintre şedinţe.
Potrivit legii proprii de organizare şi funcţionare, Consiliul se întruneşte
în şedinţă trimestrial sau ori de câte ori este necesar.
Agenda de lucru a şedinţelor se întocmeşte pe baza Planului anual de
activitate al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi se aprobă de
Preşedintele Consiliului.
Planul anual de activitate se elaborează în baza propunerilor ministerelor
şi instituţiilor cu atribuţii în domeniu, se analizează în şedinţă şi se aprobă,
de asemenea, de Preşedintele Consiliului.
În vederea aprobării sau avizării strategiilor, rapoartelor, informărilor,
planurilor şi măsurilor necesare realizării siguranţei naţionale, Consiliul
adoptă hotărâri care se semnează de preşedintele acestuia şi se comunică
autorităţilor administraţiei şi instituţiilor publice la care se referă, integral
sau în extras.
În situaţia în care, pentru ducerea la îndeplinire a unor hotărâri, participă
mai multe instituţii, Consiliul dispune constituirea unor comisii
interministeriale sau interdepartamentale care prezintă propuneri în vederea
armonizării acţiunilor necesare atingerii obiectivelor stabilite.
Propunerile prezentate de comisii se analizează în şedinţele Consiliului,
care adoptă hotărâri obligatorii pentru instituţiile implicate.
Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt răspunzători de
respectarea hotărârilor adoptate de Consiliu, aceştia având şi calitatea de
conducători ai instituţiilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.
În vederea monitorizării modului de îndeplinire a hotărârilor adoptate,
periodic, secretarul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prezintă
Consiliului informări pe această temă.
Pentru întocmirea documentelor proprii (planuri, sinteze, hotărâri,
rapoarte), pregătirea şedinţelor, informarea membrilor şi executarea
sarcinilor între şedinţe, Consiliul dispune de un Secretariat, care
funcţionează în cadrul Administraţiei Prezidenţiale şi este coordonat de
secretarul Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

86
 În calitate de unică autoritate, abilitată să organizeze şi să coordoneze
unitar, sub controlul Parlamentului României, activităţile care privesc
apărarea ţării şi siguranţa naţională, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării îşi
exercită atribuţiile constituţionale şi legale, pe baza planurilor anuale de
activitate, elaborate în conformitate cu regulamentul propriu de organizare şi
funcţionare.
Pentru îndeplinirea responsabilităţilor ce-i revin, Consiliul acţionează atât
pe linia concretizării atribuţiilor precizate în Legea proprie de organizare şi
funcţionare, cât şi a exercitării competenţelor şi îndeplinirii obligaţiilor din
celelalte acte normative în vigoare, care îl angajează în soluţionarea concretă
a problematicii aferente apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice.

SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII – AUTORITATE

AUTONOMÂ A STATULUI ROMÂN

Revoluţia română din decembrie 1989 s-a înscris într-un context mai larg
al schimbărilor radicale, structurale din Europa Centrală şi de Est, schimbări
care s-au materializat prin prăbuşirea regimurilor comuniste din această zonă
geostrategică101.
Spre deosebire de alte ţări foste comuniste, în România evenimentele
revoluţionare au luat o turnură dramatică şi violentă cu urmări deosebit de
grave pentru mulţi dintre participanţi. Consecinţele s-au răsfrânt în primul
rând asupra structurilor statale existente în decembrie 1989. Siguranţa
naţională a României a trecut prin grele pericole. Orice cataclism social-
politic, chiar şi în condiţiile date, când a avut o direcţie clară de înlăturare a
unui regim totalitar, antrenează prin proporţii şi implicaţii resorturile adânci
ale stabilităţii sociale, fiind favorizate atât în interior, cât şi în exterior de
forţe, orientări şi tendinţe ale căror scopuri sunt în contrapunere, ori nu în
deplină concordanţă, cu interesele naţionale fundamentale.
Chiar în timpul evenimentelor din decembrie 1989 au apărut primele
semne ale unei destabilizări necontrolabile. În Bucureşti şi în mai multe
oraşe din ţară, starea de criză a explodat printr-un virulent fenomen terorist.
Expresie a unei opoziţii la schimbare, manifestare a intereselor unor forţe
externe interesate într-o intervenţie, modalitate a luptei pentru putere între
diversele fracţiuni constituite, parte a unui scenariu prin care se urmărea
anihilarea imediată şi printr-o soluţie radicală a Departamentului Securităţii
Statului, rezultat al confuziei şi indisciplinei forţelor purtătoare de arme,
101
Vezi pe larg Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, volum coordonat de Vladimir Tismăneanu,
Polirom, 1999.

87
consecinţa unui act nesăbuit de legitimizare şi orice ar mai fi fost, fenomenul
terorist a fost o realitate care a provocat inutil numeroase victime102. Desigur
că multe din aceste aspecte au fost clarificate de ancheta efectuată de către
Comisia parlamentară pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989,
dar multe au mai rămas încă insuficient documentate şi explicitate, ceea ce
înseamnă că pe măsură ce ne îndepărtăm de acele evenimente, iar accesul la
documente va fi mai permisibil, vor rămâne în sarcina istoriografiei
clarificările de rigoare103.

Ceea ce se ştie acum foarte bine, putând fi uşor demonstrat şi documentat

este că fenomenul terorist, de destabilizare nu a fost determinat de cei
cărora iniţial s-a încercat a li se atribui, respectiv organelor de securitate.
Sintagma „securişti-terorişti” a fost mediatizată din cu totul alte raţiuni,
având mai degrabă o încărcătură emoţional-istorică, dacă este să avem în
vedere abuzurile săvârşite la începutul anilor ’50, poate şi în alte
momente, de către organele de securitate ale regimului comunist.
Teroarea s-a dezlănţuit în forme specifice extremismului şovin şi
împotriva unor români din zonele cu populaţie preponderent maghiară.
Dezinformarea, ca factor periculos de destabilizare, a căpătat în
decembrie 1989, şi imediat după acele evenimente, dimensiuni la scara
întregii societăţi româneşti, dar şi cu reverberaţii internaţionale. Paradoxal
pentru condiţiile de insurgenţă, frontierele naţionale au fost deschise.
Ordinea socială s-a degradat brusc, iar cea publică, cel puţin în Capitală,
nu mai era practic sub nici un control.
După fuga lui Nicolae Ceauşescu şi demisia guvernului sub presiunea
revoluţionarilor pătrunşi în sediul CC al PCR, conducerea unei ţări prin
postul naţional de televiziune – unde aproape oricine putea spune orice – a
dus la consecinţe deosebit de grave. Vidul de putere a fost real, ceea ce
dimensionează dramatismul prin care a trecut societatea românească.
Acestea au fost în linii generale şi foarte succint redate condiţiile în care,
în România, la 30 decembrie 1989, a fost desfiinţat DSS, măsură făcută
publică în a doua parte a zilei următoare. Anterior acestei date, cu o
săptămână, DSS trecuse în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.
Din primele zile ale anului 1990, în cadrul M.Ap.N. s-a organizat
Serviciul de Informaţii pe osatura principalelor structuri informative interne
ale fostului DSS, mai puţin Direcţia a IV-a (Contrainformaţii Militare),
Direcţia a V-a (Securitate şi gardă), Serviciul „D” (Dezinformarea serviciilor
102
Col. Aurel I. Rogojan, p. 48-58; c.f. Mihai Ungheanu, Redefinirea Revoluţiei de la Timişoara şi
condiţiile invaziei străine, în „Almanah România Mare”, 1996, p.13 -16.
103
Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia română din decembrie 1989 retrăită prin documente şi
mărturii, Editura Axioma Edit, Bucureşti, 2001.

88
de spionaj) care au fost desfiinţate. De asemenea, s-au mai desfiinţat o serie
de structuri teritoriale, respectiv Securitatea Municipiului Bucureşti şi
inspectoratele judeţene de securitate Braşov, Cluj, Sibiu şi Timişoara. De
remarcat că aceste cinci oraşe se află în zone de importanţă strategică vitală
şi tocmai în aceste oraşe evenimentele din decembrie 1989 au avut un
caracter extrem de virulent şi sângeros.
Lunile ianuarie-martie 1990 s-au caracterizat din punct de vedere al
situaţiilor informativ-operative prin accentuarea evoluţiilor destabilizatoare,
concomitent cu o foarte puternică ofensivă a unor servicii secrete de
informaţii străine, ale căror interese pentru spaţiul românesc nu au încetat să
se manifeste constant pe întregul parcurs al secolului XX.
Şi poate că tabloul extrem de complex al situaţiei operative nu ar fi
complet dacă am omite să subliniem şi alte aspecte. Bunăoară, în realitatea
politică românească începuse să se manifeste tendinţe şi orientări extremiste.
Luaseră amploare activitatea unor grupuri de presiune care au intervenit în
procesul deciziei factorilor de conducere; demonstraţiilor li se răspundeau cu
contrademonstraţii. Pe acest fond au debutat şi „mineriadele”. În mai multe
zone din Ardeal, tot mai mulţi români nu se mai simţeau în propria lor ţară.
Reacţiile de apărare ale statului român au fost palide sau inexistente. Au
apărut semnalele unei crize de neîncredere. Viaţa economică se dezorganiza
cu rapiditate. În importante obiective economice, institute de cercetări şi
locuri de producţie cu pondere strategică se abandonaseră regulile de
protecţie a secretelor de stat. Concomitent se derula un masiv transfer ilegal
de bunuri şi valori în exteriorul ţării. În viaţa militară îşi făcuseră apariţia
grave manifestări de indisciplină colectivă, insubordonare, forme de acţiuni
revendicative, contestări ale actului de comandă, forme incipiente de
răzmeriţă. Şcoala a fost supusă şi ea dezorganizării, la început pe criteriul
etnic, dându-se impuls crizei problemei naţionale, apoi prin degringolada
valorilor naţionale tradiţionale. Biserica Ortodoxă Română, păstrătoare a
elementelor de continuitate spirituală şi naţională şi principalul factor de
unitate morală a poporului român, a fost lovită printr-o incalificabilă acţiune
de compromitere a Preafericitului Patriarh şi a Sfântului Sinod.
Aşa-zisele problemele naţionale, mai mult false decât reale, s-au acutizat
la Târgu Mureş, acolo unde, în martie 1990, au avut loc conflicte interetnice
româno-maghiare din vina ambelor părţi, soldate cu victime şi pagube
materiale, ceea ce risca să deschidă răni cu profunde resorturi istorice,
insuficient cicatrizate, chiar şi astăzi, în partea unui anumit segment al
societăţii.
În paralel cu formarea primelor structuri embrionare ale unui stat de
drept, societatea post-revoluţionară românească s-a confruntat cu fenomene

89
care intră şi ele, alături de cele amintite anterior, în competenţa serviciilor de
informaţii. Este vorba despre fanatismul sau acţiunile extremiste de sorginte:
- ideologică, de dreapta şi de stânga (ceea ce reprezintă ameninţări la
adresa valorilor democratice);
- religioasă cu accente de intoleranţă (să nu uităm că terorismul modern îşi
are originile în acest tip de fanatism);
- naţionalistă cu accente de şovinism.
Nici tendinţele hegemonice nu au lipsit. Au fost cazuri extreme când
anumite formaţiuni (economice, politice, culturale etc.) au încercat să
subordoneze propriilor lor scopuri interesele naţionale. Stabilitatea internă a
ţării a fost menţinută în ciuda unor puternice şi permanente confruntări cu
forţe străine care ignorau dreptul sacru la existenţă independentă şi suverană
a României. Documentele declasificate de Comisia parlamentară pentru
cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 atestă şi ameninţări la
integritatea teritorială a României104.
În baza Decretului nr. 181, din 26 martie 1990, a luat fiinţă Serviciul
Român de Informaţii, în evidente circumstanţe de provizorat. Edificarea
noului stat de drept în condiţiile vidului rămas în urma desfiinţării vechiului
aparat de securitate a fost un proces deosebit de complex, iar situaţia cu care
s-a confruntat România în acea perioadă se poate aprecia ca fiind fără
precedent în istorie.
Prin urmare, începuturile au fost marcate de contextul tensionat al vieţii
politice româneşti, la numai trai luni de la căderea regimului comunist în
România. Exista, în primul rând, paralizanta amintire a aparatului represiv al
Securităţii. Serviciul Român de Informaţii, primul organ nou de specialitate
creat în România postcomunistă, a trebuit să suporte, aproape în
exclusivitate, toate comparaţiile, sincere sau mai puţin dezinteresate, cu ceea
ce a însemnat Securitatea.
Lipsa de experienţă a societăţii româneşti în ceea ce priveşte
funcţionarea unui serviciu de informaţii într-o societate democratică – pentru
că nici în perioada interbelică Serviciul Secret condus de Mihail Moruzov nu
a fost o asemenea instituţie – şi-a spus cuvântul asupra începuturilor SRI.
Reglementarea raporturilor dintre SRI şi societatea civilă a necesitat un efort
constatnt. Deprinderea lecţiilor democraţiei de către conducerea şi cadrele
SRI s-a făcut şi cu sprijinul unor organisme similare, din state cu regimuri
democratice consolidate, cu o bogată tradiţie.
Primele structuri ale noii instituţii au fost create pornindu-se de la
principiul continuităţii a ceea ce era considerat atunci ca valoros în tradiţia

104
Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit.

90
activităţii de informaţii şi contrainformaţii româneşti, nefiind omise nici
modelele străine oferite de instituţii similare din alte state, care au fost
adoptate pe cât posibil şi permisibil de conjunctura politică internă şi
internaţională, la specificul şi particularităţile societăţii româneşti.
Prin doctrină, structuri şi apoi cadru legislativ şi tehnico-metodologic,
SRI se deosebeşte radical de fosta Securitate. De asemenea, obiectivele sale
de activitate sunt cu totul diferite. Acest serviciu de informaţii nu este în
slujba unei ideologii, a unor partide politice sau a unor persoane. SRI
slujeşte interesul naţional, valorile democraţiei modelate conform
specificului nostru socio-cultural. Atribuţiile SRI vizează principalele
domenii de realizare a securităţii naţionale: apărarea Constituţiei, prevenirea
divulgării secretelor de stat, apărarea intereselor economice ale ţării,
contraspionajul, identificarea ameninţărilor transfrontaliere şi combaterea
terorismului.
Organizarea SRI a însemnat o ruptură definitivă de fostele structuri
represive ale Securităţii, neîndeplinind, sub nici o formă, sarcini de urmărire
sau reprimare a cetăţenilor pentru concepţiile şi ideile lor.

Reforma în SRI

Una dintre cele mai radicale reforme a fost întreprinsă în SRI. Reforma a
vizat: crearea unui nou cadru normativ care să statueze clar obiectivul
activităţii serviciului, limitele activităţii de culegere a informaţiilor,
mijloacele şi metodele la care se poate recurge în derularea unui nou
management al resurselor şi a unei noi politici de personal, instituirea
controlului democratic civil asupra activităţii SRI, optimizarea cooperării cu
celelalte instituţii din sistemul naţional şi internaţional de securitate,
deschiderea canalelor de dialog şi consultare cu societatea civilă.
În ceea ce priveşte organizarea şi structura Serviciului, se pot distinge
următoarele etape:
- 1990-1993, o perioadă ce corespunde elaborării cadrului normativ,
baza reconstrucţiei şi reconceptualizării activităţii de informaţii. Au
fost adoptate Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a
României, Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI
şi primul Regulament de organizare şi funcţionare. De asemenea s-a
creat Comisia permanentă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului
pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI;
- 1994-1997, ca o consecinţă a alternanţei democratice a puterii şi ca o
continuare a procesului de reformă, a fost resimţită nevoia

91
 reconsiderării sistemului de selecţie, pregătire şi formare a
personalului. Au fost create noi instrumente teoretice şi conceptuale
în domeniul informaţiilor pentru securitate şi au fost operate o serie
de modificări în structura şi atribuţiile unităţilor componente;
- 1997-2000, corepunde unei etape al cărui principal obiectiv a
constat în obţinerea statutului de autoritate interoperabilă cu
structurile similare responsabile în domeniul combaterii noilor
amenţări teroriste, a crimei organizate şi a criminalităţii
transfrontaliere. În acest context, se remarcă creşterea gradului de
relaţionare externă a Serviciului şi validarea expertizei SRI de către
operatorii externi de informaţii, din comunitatea europeană şi
euroatlantică,
- 2001-2004, o perioadă a desăvârşirii procesului de reformă. Au
fost implementate o serie de măsuri pentru restructurarea instituţiei în
vederea aderării la NATO şi a integrării europene, o atenţie deosebită
fiind acordată implementării standardelor NATO referitoare la
gestionarea informaţiilor de securitate. Adoptarea Strategiei SRI pe
termen scurt şi mediu a contribuit la eficientizarea procesului de
reformă prin stabilirea unor etape clare de realizare a obiectivelor
politice de securitate naţională.
În ceea ce priveşte comunicarea cu societatea civilă şi cu mass-media,
SRI a depus eforturi susţinute pentru a deschide şi consolida cât mai multe
căi de dialog, impulsionat fiind atât de implementarea unor prevederi
legislative, cât şi a cerinţelor de integrare în NATO prevăzute în capitolul IV
al Planului Naţional de Aderare, pe care Serviciul îl coordonează. Două
momente importante marchează această transformare: înfiinţarea Colegiului
Superior de Siguranţă Naţională sub patronajul Academiei Naţionale de
Informaţii (2002) şi a Centrului de Informare pentru Cultura de Securitate
din cadrul SRI (2003), destinat nu doar deschiderii şi destinderii dialogului
cu societatea civilă ci şi promovării unei culturi de securitate la nivelul
acesteia, mai ales în contextul accentuării dimensiunii individuale a
conceptului de securitate.
Angajarea României în Războiul global împotriva terorismului a avut
repercusiuni şi asupra activităţii de obţinere a informaţiilor, atât la nivel
intern cât şi extern. De aceea, prin constituirea Centrului de coordonare
Operativă Antiteroristă, SRI a primit noi atribuţii, ceea ce a sporit
necesitatea măsurilor de reformă şi de angajare a interoperabilităţii cu
celelalte servicii similare, inclusiv la nivel legislativ.

Competenţe generale

92
 Dezlegat irevocabil de orice atribut represiv, SRI îşi subordonează
întreaga activitate apărării dreptului suveran la existenţă liberă şi
democratică a statului şi cetăţenilor. Atribuţiile încredinţate SRI, structurile
sale organizatorice, sistemul de lucru, precum şi echidistanţa sa politică îl
pune în slujba intereselor generale ale societăţii româneşti.
Conform standardelor europene, SRI răspunde în faţa Parlamentului
pentru întreaga sa activitate. Directorul SRI are obligaţia constituţională să
prezinte periodic în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, rapoarte cu
privire la modul de îndeplinire a atribuţiilor ce revin instituţiei. Dar ceea ce
este extrem de important – pentru autenticitatea şi posibilitatea de
perfecţionare a activităţii de informaţii – toate proiectele de organizare şi
funcţionare, precum şi modalităţile complexe de exercitare a controlului
asupra SRI (din partea puterii legislative, executive, judecătoreşti şi a
societăţii civile) sunt stipulate prin hotărâri adoptate de Parlament.
Deşi a luat fiinţă şi a funcţionat în primii ani în condiţii de excepţie, SRI
s-a străduit să-şi plaseze activitatea sub însemnele normalităţii, proprii
oricărei instituţii similare din ţări cu îndelung exerciţiu al democraţiei:
legalitate, echidistanţă, transparenţă.
În ultimii ani, imaginea SRI în opinia publică a cunoscut o îmbunătăţire
substanţială. Anual sunt înregistrate mii de petiţii adresate de organizaţii,
asociaţii, mass-media şi cetăţeni pentru rezolvarea unor probleme diverse,
ceea ce atestă că instituţia se bucură de o încredere din ce în ce mai mare din
partea societăţii civile. Noile deschideri ale SRI către conştiinţa exoterică,
prin participarea cadrelor sale la diverse reuniuni şi manifestări publice,
unele de anvergură internaţională, au sacerdoţiul de a fixa mai bine rolul şi
locul instituţiei în structurile statului de drept. Toate manifestările organizate
sub egida SRI au avut ca obiectiv principal concretizarea şi pe această cale a
eforturilor statului român în direcţia integrării europene şi euroatlantice. S-a
facilitat astfel dezvoltarea cooperării SRI cu instituţii similare din alte state,
cu regimuri democratice consolidate, pentru rezolvarea unor probleme
specifice de interes global şi regional. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără
profesionalismul cadrelor, capabil să facă faţă realităţilor unei societăţi în
schimbare.
SRI îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile Constituţiei,
ale Legii nr. 51 din 29 iulie 1991, privind siguranţa naţională a României,
ale Legii nr. 14, din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea
SRI, precum şi ale celorlalte acte normative aplicabile în materia securităţii
naţionale.

93
 Activitatea SRI este organizată şi coordonată de CSAT. Regulamentul de
funcţionare, structura, efectivele, mobilizarea rezerviştilor, programul de
perspectivă privind înzestrarea, precum şi cheltuielile operative se aprobă de
către CSAT. În raporturile sale cu CSAT, SRI are potrivit legii următoarele
obligaţii:
1) de a acţiona în conformitate cu direcţiile de activitate şi de a aplica
măsurile generale obligatorii stabilite de Consiliu pentru înlăturarea
ameninţărilor la adresa securităţii naţionale;
2) de a prezenta Consiliului, anual şi ori de câte ori se impune, rapoarte
şi informări referitoare la modul de aplicare a legilor organice referitoare la
securitatea naţională;
3) de a propune modalităţile de valorificare a informaţiilor obţinute
referitoare la siguranţa naţională;
4) de a supune spre aprobare cheltuielile operative ale serviciului
destinate realizării siguranţei naţionale.

Pentru întreaga sa activitate, SRI răspunde în faţa Parlamentului.

Cadrul legislativ şi tehnico-metodologic conferă SRI următoarele
atribuţii generale:
a) organizarea şi executarea activităţilor pentru culegerea şi
valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi
contracarării acţiunilor interne şi externe care constituie ameninţări la
adresa siguranţei naţionale;
b) valorificarea informaţiilor din domeniul siguranţei naţionale, prin
comunicarea acestora factorilor de decizie competenţi a dispune
măsurile economice, sociale, administrative, legislative, juridice ori
de altă natură, pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei
naţionale;
c) descoperirea şi contracararea acţiunilor de iniţiere, organizare sau
constituire pe teritoriul României a unor structuri informative ce pot
aduce atingere siguranţei naţionale, de sprijinire în orice mod a
acestora, de confecţionare, deţinere ori folosire ilegală de mijloace de
interceptare a comunicaţiilor şi transmitere de informaţii cu caracter
secret de stat sau confidenţial;
d) descoperirea şi contracararea acţiunilor iniţiate ori întreprinse de
grupuri sau persoane, prin care se vizează subminarea economică a
ţării, în scopul de a suprima sau ştirbi suveranitatea, unitatea,
independenţa şi indivizibilitatea statului sau a ameninţa ordinea de
drept în stat;

94
 apărarea secretului de stat şi prevenirea scurgerii de informaţii, care
e)
potrivit legii nu pot fi divulgate;
f) executarea activităţilor informativ-operative, tehnice, de control,
protecţie şi intervenţie vizând prevenirea şi combaterea terorismului;
realizarea protecţiei contrainformative şi asigurarea caracterului secret al
activităţii proprii de informaţii;
g) conlucrarea cu organele de stat, cu organizaţiile publice şi cu
populaţia în vederea cunoaşterii şi aplicării dispoziţiilor legale în
materie de securitate naţională.

Atribuţiile SRI din Planul Naţional de Aderare la NATO

Avându-se în vedere numeroasele verificări ce sunt făcute pe plan intern

pentru stabilirea persoanelor ce vor beneficia de certificate de securitate
(Security clearance) care le dă acces la informaţii şi documente spre şi
dinspre NATO, rolul cel mai important revine SRI. Potrivit Planului
Naţional de Aderare, Capitolul IV – Probleme de Securitate – SRI a avut
următoarele responsabilităţi:
- adaptarea cadrului normativ şi procedural privind protecţia şi securitatea
informaţiilor clasificate la nivelul standardelor Alianţei;
- constituirea structurilor specifice de aplicare a cerinţelor NATO în
domeniul elaborării şi manipulării documentelor secrete;
- pregătirea şi instruirea personalului care va lucra cu informaţii clasificate
NATO;
- optimizarea activităţii de implementare a standardelor şi procedurilor în
domeniul protecţiei informaţiilor clasificate NATO;
- asigurarea securităţii protective, în raport cu complexitatea şi dinamica
fenomenului terorist;
- diseminarea informaţiilor privind siguranţa şi apărarea, cu promovarea
principiului transparenţei;
- realizarea educaţiei de securitate în sfera societăţii civile, pentru
cunoaşterea noului mediu de securitate, aferent gestionării crizelor şi
riscurilor comune105.

Atribuţiile SRI în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate

105
„Ziua”, 15 aprilie 2002, p.3.

95
 Legea 182, din 12 aprilie 2002, privind protecţia informaţiilor clasificate
stabileşte pentru SRI un set de atribuţii şi competenţe extrem de importante.
Astfel, art. 6 al. 1 prevede că Standardele naţionale de protecţie a
informaţiilor clasificate sunt obligatorii şi se stabilesc de către Serviciul
Român de Informaţii ... .
Art. 25, al. 1-2 conferă SRI, prin unitatea sa specializată, competenţa de a
coordona activitatea şi de a controla măsurile privitoare la protecţia
informaţiilor secrete de stat. Al. 4 stipulează că Parlamentul, Administraţia
Prezidenţială, Guvernul şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării stabilesc
măsuri proprii privind protecţia informaţiilor secrete de stat, potrivit legii,
iar SRI asigură acestor instituţii asistenţă de specialitae.
În vederea coordonării activităţii şi exercitării controlului asupra
măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate, Capitolul IV al
Legii 182, la art 34-35, stabileşte pentru SRI următoarele atribuţii principale:
a) elaborează, în colaborare cu autorităţile publice, standardele naţionale
pentru informaţiile clasificate şi obiectivele de implementare a
acestora;
b) supraveghează acţiunile întreprinse de autorităţile publice pentru
aplicarea prevederilor legii;
c) acordă aviz de specialitate asupra programelor de prevenire a
scurgerii de informaţii clasificate, întocmite de autorităţile şi
instituţiile publice, regiile autonome şi societăţile comerciale
deţinătoare de asemenea informaţii;
d) verifică modul în care sunt respectate şi aplicate normele legale
privind protecţia informaţiilor clasificate de către autorităţile şi
instituţiile publice;
e) realizează la faţa locului verificări şi revizuiri de programe care
vizează protecţia informaţiilor clasificate;
f) conlucrează cu Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete
de Stat în toate problemele privind aplicarea legii;
g) acordă sprijin pentru stabilirea obiectivelor şi a locurilor care prezintă
importanţă deosebită pentru protecţia informaţiilor clasificate, la
cererea conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice, a agenţilor
economici şi a persoanelor juridice de drept privat şi supune spre
aprobare Guvernului evidenţa centralizată a acestora;
h) organizează şi răspunde potrivit dispoziţiilor legale, de colectarea,
transportul şi distribuirea în ţară a corespondenţei cu caracter secret
de stat şi a corespondenţei oficiale cu caracter secret de serviciu;

96
 i) analizează şi stabileşte măsurile în legătură cu reclamaţiile sau
sugestiile legate de modul în care sunt aplicate programele de
protecţie a informaţiilor clasificate;
j) constată nerespectarea normelor privind protecţia informaţiilor
clasificate şi aplică sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, iar
atunci când faptele constituie infracţiuni, sesizează organele de
urmărire penală.
De asemenea, SRI este obligat să informeze Parlamentul şi CSAT, anual
şi ori de câte ori se impune sau la cererea acestor autorităţi, în legătură cu
constatările şi concluziile rezultate din activitatea desfăşurată pentru
protecţia informaţiilor clasificate din sfera sa de competenţă.

SERVICIUL DE INFORMAŢII EXTERNE (SIE)

O structură românească, instituţionalizată şi specializată în spionaj, a

funcţionat, în perioada interbelică, în cadrul Serviciului Secret de Informaţii
al Armatei Române (1924 - 1940) şi apoi al Serviciului Special de Informaţii
(1940 - 1951), sub denumirea de Secţia I Informaţii Externe. Această
structură a fost desfiinţată în 2 aprilie 1951 o dată cu SSI-ul, iar prin
Decretul nr. 50 din 3 martie 1951 a fost integrată Direcţiei Generale a
Securităţii Poporului, sub denumirea de Direcţia I Informaţii Externe.
După 30 decembrie 1989, această structură specializată şi-a luat
denumirea de Serviciul de Informaţii Externe (SIE) şi a fost condus de
generalul Mihai Caraman, unul din cei mai cunoscuţi agenţi ai spionajului
românesc din perioada regimul comunist.
În vara anului 1992, generalul Caraman a fost înlocuit din funcţie cu
generalul de divizie Ioan Talpeş, fost consilier prezidenţial pe probleme de
politică externă şi ulterior consilier prezidenţial pe probleme de securitate
naţională. După o activitate fără impact mediatic puternic, aşa cum a fost
cazul SRI, SIE a avut în 1997, câteva frământări la nivel înalt. În vara anului
1997, preşedintele Emil Constantinescu l-a numit pe consilierul Cătălin
Harnagea în funcţia de şef al SIE. Din 12 februarie 2001, preşedintele Ion
Iliescu l-a numit în funcţia de şef al SIE pe Gheorghe Fulga.
Serviciul de Informaţii Externe este o instituţie fundamentală a
sistemului siguranţei naţionale, fondată pe baze constituţionale şi supusă
controlului parlamentar, care îşi aduce contribuţia specifică la protecţia,
sprijinirea şi promovarea intereselor României, în cadrul concepţiei unitare
definite în Strategia de Securitate Naţională.
Legea 51/1991, cap. II., art. 8, stipulează că SIE este organul de stat
specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la siguranţa

97
naţională. De aici rezultă că SIE este îndrituit să apere în afara graniţelor
interesele vitale ale statului român.
Serviciile de informaţii cu astfel de atribuţii îndeplinesc, de regulă,
misiuni de trei categorii. Prima reuneşte misiunile cu caracter de apărare şi
constă în descoperirea ameninţărilor provenite din afara graniţelor naţionale,
îndreptate împotriva cetăţenilor ei, a intereselor statului, opunându-se
eventualei lor materializări. A doua categorie de misiuni este de „iniţiativă”,
serviciul primind informaţii cu caracter politic, economic sau de altă natură
ce pot fundamenta deciziile puterii statului. În a treia categorie intră
misiunile cu caracter ofensiv, perfect secretizate şi conspirate. Aici este
valabilă afirmaţia lui Claude Silberzahn, care susţine, şi nu fără temei, că
serviciul de informaţii externe este actorul principal şi îndeplineşte pentru
naţiune misiunile ce nu pot fi revendicate oficial106. Riscurile sunt mari,
întrucât, în caz de nereuşite sau inabilităţi, serviciile de contraspionaj
adverse recurg la mediatizari, în scopul compromiterii, creării unor situaţii
„jenante” şi chiar complicarea unor relaţii politico-diplomatice sau militare.
Întrucât asupra activităţilor noii centrale a spionajului românesc
începuseră să planeze anumite suspiciuni, atât din interior cât şi din
exterior107, la nivelul anului 1997, s-a impus ca Parlamentul României să
dezbată un proiect de Lege privind organizarea şi funcţionarea SIE. În
expunerea de motive se menţiona că proiectul de Lege al SIE a fost alcătuit
ţinând seama, atât de reglementările legale privind organul de informaţii ce
a funcţionat în România interbelică, cât şi de reglementările referitoare la
organele de informaţii externe din ţări cu vechi tradiţii democratice (SUA,
Germania, Italia, Marea Britanie etc.)108.
Conform Legii 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Informaţii Externe, activitatea SIE este organizată şi coordonată de CSAT.
Conducerea SIE este asigurată de un director cu rang de ministru, numit de
CSAT la propunerea Preşedintelui şi de un consiliu consultativ compus din
adjuncţii directorului şi şefii unor unităţi din structură. Adjuncţii au rang de
secretari de stat şi sunt numiţi de CSAT la propunerea directorului.
Conform art. 1 din lege, activitatea SIE are ca scop obţinerea de
informaţii necesare garantării suveranităţii, unităţii, independenţei şi
indivizibilităţii României109.
Activitatea SIE are caracter secret de stat, documentele serviciului putând
fi consultate numai în condiţiile legii şi cu aprobarea directorului SIE.
106
Claude Silberzahn, Jean Guisnel, op. cit., p. 235.
107
Vezi pe larg articolul „S.I.E. implicat în activitati mafiote”, publicat în „România libera”, 28 martie
1997, p. 11.
108
„Critica Securitatii pure”, nr. 1/1997, p. 26.
109
„Cronica Româna“, miercuri, 22 octombrie 1997, p. 1.

98
Serviciul este autorizat să folosească metode, să creeze şi să deţină mijloace
adecvate pentru obţinerea, verificarea, evaluarea, valorificarea şi stocarea
datelor referitoare la siguranţa naţională. Sursele de informare, metodele şi
mijloacele de muncă nu pot fi dezvăluite faţă de nimeni şi în nici o
împrejurare.
Cadrele militare din SIE au toate drepturile şi îndatoririle aplicabile
armatei române. Cadrele militare şi salariaţii civili ai SIE îşi vor da acordul
scris ca asupra lor să poată fi întreprinse măsuri de verificare
contrainformativă cât sunt angajaţi ai SIE, dar şi timp de patru ani după
aceea, respectiv toată viaţa, pentru cei care au deţinut funcţii importante.
Personalul SIE are obligaţia de a păstra secretul informaţiilor. În mod
excepţional, unele date vor putea fi comunicate numai în cazuri autorizate de
lege, cu acordul directorului. SIE asigură protecţia celor care, lucrând
acoperit, sunt deconspiraţi în împrejurări ce exclud culpa acestora110.
Un alt aspect ce ne reţine atenţia este faptul că în ultimii ani SIE a
stabilit relaţii de cooperare cu aproape toate serviciile similare din ţările
NATO şi nu numai, motorul şi obiectivul colaborării fiind combaterea cu
prioritate a ameninţărilor transfrontaliere ce pun în egală măsură în pericol
siguranţa naţională a tuturor statelor democratice şi stabilitatea pe plan
internaţional.
După cum rezultă dintr-un comunicat de presă al SIE, din rândul acestor
ameninţări comune la care cooperarea antamată de SIE dă un răspuns bine
focalizat, pragmatic, este suficient să amintim terorismul internaţional,
narcotraficul, grupările criminale organizate, de sorginte diversă şi, desigur,
fenomenele de corupţie şi criminalitate financiar-bancară internaţională
devenite, din cauza globalizării economiei, finanţelor şi pieţelor extrem de
agresive în ultima vreme111.
Cooperarea strânsă, existentă între SIE şi serviciile menţionate pe aceste
segmente ale activităţilor profesionale respectă, desigur, principiul de bază al
păstrării confidenţialităţii asupra surselor şi mijloacelor folosite de părţile
cooperante, indiferent dacă această relaţie de parteneriat activ se desfăşoară
la nivel bilateral sau multilateral.
În perspectiva integrării României în structurile euroatlantice, SIE se va
înscrie, la nivel profesional şi prin respectarea principiilor şi standardelor
comunităţii informative a ţărilor NATO, pe linia consonantă cu opţiunea
poporului român şi cu interesele de moment şi de perspectivă ale ţării
noastre, contribuind, prin aceasta, la eforturile de asanare a fenomenelor

110
Apud Anca Hriban, Camera a votat Legea SIE, în „Ziua“, miercuri 22 octombrie 1997, p. 4.
111
„Libertatea“, nr. 2125 din 13/14 iulie 1997, p. 8.

99
adverse cu impact naţional şi, totodată, global, dar şi la consolidarea
stabilităţii şi securităţii, pe plan intern112.
Conform Hotărârii Guvernului României nr. 328 din 22 martie 2001, un
reprezentant al SIE a fost membru al Comisiei naţionale pentru integrarea
României în NATO113.
SIE este controlat de Parlamentul României printr-o comisie specială,
constituită din trei deputaţi şi doi senatori, aleşi din cadrul comisiilor pentru
apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două Camere.
Obiectivul controlului parlamentar constă în verificarea concordanţei
activităţii SIE cu Constituţia şi politica Guvernului114. Cadrul normativ al
controlului este statuat de Hotărârea Guvernului României nr. 44 din 28
octombrie 1998 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Comisiei
parlamentare speciale pentru controlul activităţii SIE. Comisia îşi exercită
mandatul pe durata legislaturii în care a fost desemnată şi are următoarele
atribuţii:
- analizează şi verifică respectarea Constituţiei şi a legilor ţării de către
SIE;
- verifică dacă ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ,
emise de conducerea SIE, sunt în conformitate cu Constituţia şi cu
legile României, cu hotărârile CSAT şi cu hotărârile Guvernului, date
în vederea aplicării deciziilor CSAT;
- analizează modul de fundamentare a bugetului SIE şi verifică
execuţia acestuia pe baza controalelor efectuate de organele
competente;
- audiază persoana propusă de Preşedintele României pentru funcţia de
director al SIE, în legătură cu care prezintă un aviz consultativ, care
va fi trimis Preşedintelui României. Comisia poate propune
Preşedintelui României, prin raport, revocarea din funcţie a
directorului SIE;
- examinează cazurile în care în activitatea SIE s-au semnalat încălcări
ale altor dispoziţii legale şi se pronunţă asupra măsurilor ce se impun
pentru restabilirea legalităţii;
- analizează, verifică şi soluţionează sesizările cetăţenilor care se
consideră lezaţi în drepturile şi libertăţile lor, prin mijloace de
obţinere a informaţiilor privind siguranţa naţională şi apărarea
112
Ibidem.
113
„Buletinul Oficial”, nr.151, 28 martie 2001, p.4-5.
114
Vezi Hotărârea Parlamentului României nr.44 din 28 octombrie 1998, privind constituirea, organizarea
şi funcţionarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activităţilor Serviciului de Informaţii
Externe, în „Monitorul Oficial”, nr. 417, 5 noiembrie 1998, p.6-8.

100
 intereselor României, de către SIE. Examinează şi soluţionează
celelalte plângeri şi sesizări care îi sunt adresate în legătură cu
încălcarea legii de către SIE;
- verifică criteriile de selecţionare şi promovare a cadrelor SIE;
- verifică modul de promovare a intereselor României şi felul în care
activităţile SIE sunt orientate, în principal, pentru identificarea,
analizarea, ţinerea sub control şi eliminarea riscurilor la adresa
siguranţei naţionale;
- verifică modul de colaborare şi gradul de interoperabilitate dintre SIE
şi celelalte instituţii cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale;
- verifică modul de cooperare cu instituţii similare străine;
- avizează proiectele de lege care au legătură cu activitatea SIE;
- îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin hotărâri ale
Parlamentului României.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Comisia solicită SIE, prin intermediul
directorului acestuia, date şi informaţii şi poate audia persoane în legătură cu
problemele analizate. SIE este obligat să răspundă în timp util solicitărilor
Comisiei şi să permită audierea persoanelor indicate de aceasta, cu acordul
prealabil al directorului SIE, cu excepţia documentelor, datelor şi
informaţiilor în legătură cu acţiunile informative aflate în curs de
desfăşurare. Excepţie mai fac şi informaţiile care pot conduce la
deconspirarea calităţii reale a cadrelor operative, la identificarea surselor
folosite în munca de informaţii, în măsură în care acestea nu contravin
Constituţiei şi legislaţiei în vigoare.
La cererea birourilor permanente ale celor două Camere sau ori de câte
ori consideră necesar, Comisia întocmeşte şi prezintă acestora rapoarte cu
privire la constatările şi la concluziile rezultate din exercitarea atribuţiilor
care îi revin.
Actele şi lucrările Comisiei fac parte din categoria secretelor de stat, cu
excepţia cazurilor cuprinse în rapoartele acesteia, care sunt autorizate să fie
făcute publice de către birourile permanente ale celor două Camere. Membrii
Comisiei au obligaţia de a respecta reglementările legale privind apărarea
secretului de stat în legătură cu toate documentele, datele şi informaţiile de
care iau cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor care le revin, asigurând deplina
protejare a acestora. După alegere, membrii Comisiei depun un jurământ în
şedinţa comună a celor două camere ale Parlamentului, prin care se obligă să
păstreze secretul asupra documentelor, datelor şi informaţiilor la care au avut
acces în exercitarea atribuţiilor. Secretul trebuie păstrat atât pe timpul
mandatului cât şi după încetarea acestuia. De asemenea, membrii Comisiei

101
trebuie să jure pe propria lor răspundere că nu au făcut parte din structurile
fostelor organe de Securitate ale regimului comunist din România şi că nu au
foat cadre ale SIE ori ale altor structuri informative româneşti.
Documentele Comisiei se păstrează în arhiva proprie a acesteia, cu
respectarea normelor legale privind apărarea secretului de stat. La sfârşitul
legislaturii, documentele Comisiei sunt inventariate şi sigilate sub
supravegherea membrilor acesteia şi apoi predate, pe bază de proces-verbal,
comisiei desemnate de noul Parlament, împreună cu documentele preluate
de la comisiile anterioare, conform regulamentului de funcţionare a
Comisiei.
Comisia are un regulament propriu de funcţionare, aprobat de birourile
permanente ale celor două camere ale Parlamentului.

Noua Strategie a SIE pe termen scurt şi mediu

Strategia evidenţiază asumarea de către SIE a tuturor responsabilităţilor şi

sarcinilor care îi revin din obiectivele Strategiei Naţionale de Securitate a
României, prioritar integrarea în NATO şi UE, cu respectarea Constituţiei şi
legilor ţării.
Documentul furnizează cadrul necesar pentru: (1) identificarea
priorităţilor SIE şi proiectarea necesităţilor şi resurselor de dezvoltare; (2)
valorificarea eficientă a reţelei internaţionale de relaţii de cooperare
specifică cu structuri similare din străinătate, în special din spaţiul euro-
atlantic; (3) adaptarea structurii organizatorice şi funcţionale a Serviciului în
concordanţă cu mutaţiile actuale şi previzibile în climatul regional şi
internaţional de securitate.
Caracteristicile climatului internaţional şi reevaluarea conceptelor de
securitate după 11 septembrie 2001 au determinat reconsiderarea rolului şi
extinderea competenţelor serviciilor de informaţii din toate ţările
democratice. Se remarcă, în special, măsuri ce vizează: (1) consolidarea
compartimentelor de contrainformaţii şi a celor specializate în combaterea
ameninţărilor asimetrice; (2) revalorizarea factorului uman în activitatea
informativ-operativă; (3) dirijarea de resurse financiare suplimentare
semnificative către structurile informative; aprofundarea relaţiilor de
cooperare între serviciile de informaţii; (4) întărirea compartimentelor de
analiză; (5) adoptarea de către ţările candidate la integrare a unor măsuri de
compatibilizare a structurilor proprii de informaţii cu cele euro-atlantice.

102
 Evoluţia situaţiei internaţionale din ultima perioadă generează provocări
complexe şi impune diversificarea activităţii specifice a Serviciului de
Informaţii Externe în sprijinul intereselor vitale ale societăţii româneşti.
Caracterul difuz, multidirecţional şi imprevizibil al ameninţărilor la adresa
obiectivelor politice, economice şi generale de securitate ale României şi
dinamica fenomenelor la nivel global relevă necesitatea adaptării misiunilor
Serviciului, cu accent pe: (a) creşterea rolului şi ponderii activităţii de
culegere de informaţii cu caracter secret şi anticipativ; (b) redimensionarea
structurii şi sarcinilor în domeniul ameninţărilor asimetrice; (c)
diversificarea mijloacelor şi metodelor de muncă şi a formelor de acoperire;
(d) dezvoltarea acţiunii în domeniul securităţii economice; (e)
contraspionajul extern şi apărarea secretului de stat.
Strategia vizează transformarea SIE într-un Serviciu modern, dinamic,
eficient şi flexibil, aliniat la standardele NATO şi UE, capabil să răspundă
operativ şi calificat la comanda socială.
Obiectivele pentru perioada de referinţă sunt: consolidarea poziţiei de
componentă de bază a sistemului de siguranţă naţională; concentrarea
activităţii pe direcţiile prioritare definite în baza conceptelor de planificare
strategică (combaterea terorismului şi crimei organizate internaţionale,
contraspionaj extern şi protecţie, politic, economic, cooperare externă,
resurse); promovarea intereselor şi a imaginii României pe plan
internaţional, regional sau pe anumite spaţii; proiectarea unei imagini
corecte a Serviciului în societatea civilă.
Realizarea obiectivelor în perioada 2002-2004 şi într-o perspectivă
previzibilă (2010) impune alocarea de resurse diversificate la un nivel
corespunzător şi utilizarea lor cu maximă eficienţă.
În acest domeniu, principalele sarcini ale Serviciului de Informaţii
Externe sunt de a optimiza modalităţile interne de alocare şi criteriile de
utilizare a potenţialului uman, material şi financiar, simplificarea şi
flexibilizarea mecanismelor de evaluare, planificare şi distribuire a acestora
şi promovarea unor politici sectoriale de tip intensiv, pornind de la priorităţi
şi aşteptări de calitate în raport cu satisfacerea acestora.
Elementele-cheie pentru îndeplinirea obiectivelor Strategiei sunt
adaptarea şi completarea cadrului legislativ, dimensionarea alocaţiilor
bugetare corespunzător dinamizării, specializării şi diversificării misiunilor
SIE în contextul actual de securitate, tot mai complex, şi adoptarea structurii
organizatorice adecvate.
În activitatea SIE, atât la nivelul obiectivelor cât şi al mecanismelor
specifice de realizare a acestora, se aplică principiul continuităţii şi
actualizării permanente, pe baza valorificării experienţei acumulate.

103
 SIE îşi aduce contribuţia specifică la apărarea, sprijinirea şi promovarea
intereselor României, alături de toate instituţiile statului, în cadrul concepţiei
unitare definite în Strategia de Securitate Naţională a României.
În ceea ce priveşte evoluţia pe termen mediu a Serviciului, principalele
probleme constau în demilitarizarea personalului, optimizarea dialogului cu
celelalte instituţii interne şi îmbunătăţirea schimbului de informaţii cu alte
structuri similare, mai ale ţinând cont de eforturile de combatere a
terorismului şi de responsabilităţile ce revin serviciilor de informaţii sub
acest aspect115.

SERVICIUL DE TELECOMUNICATII SPECIALE (STS)

Fundamentul juridic îl constituie Legea nr. 92 din 24 iulie 1996 privind

organizarea şi funcţionarea STS116. Conform acestei legi, STS este organul
central de specialitate, cu personalitate juridică, ce organizează, conduce,
desfăşoară, controlează şi coordonează activităţile în domeniul
telecomunicaţiilor speciale pentru autorităţile publice din România şi pentru
instituţiile care desfăşoară activităţi în domeniul apărării, siguranţei
naţionale şi ordinii publice.
STS are o structură militară şi face parte din sistemul naţional de apărare.
Activitatea STS este controlată de Parlamentul României prin comisiile
pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. CSAT organizează şi
coordonează activitatea STS. De asemenea, cu aprobarea CSAT, STS poate
stabili relaţii cu organisme similare din străinătate şi poate încheia acorduri
de cooperare cu acestea.
STS îşi desfăşoară activitatea cu respectarea Constituţiei României şi a
legilor ţării, a hotărârilor CSAT şi ale Guvernului, precum şi ale
regulamentelor militare generale.
Conducerea STS este asigurată de un director, cu rang de secretar de stat,
numit de CSAT la propunerea preşedintelui acestuia. Directorul STS
răspunde în faţa CSAT pentru activitatea pe care o desfăşoară şi prezintă
acestuia rapoarte anuale. În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, directorul STS
este ajutat de un prim-adjunct, care este şi înlocuitorul său, precum şi de doi
adjuncţi.
În STS funcţionează Consiliul Director, ca organ deliberativ şi Biroul
Executiv care asigură conducerea operativă a instituţiei. Componenţa

115
Vezi Sectorul românesc de securitate şi controlul democratic, în “Dosare ultrasecrete”, 11 septembrie
2004, p.1.
116
„Monitorul Oficial”, nr. 169 din 30 iulie 1996.

104
Consiliului Director şi a Biroului Executiv se stabileşte prin Regulamentul
de organizare şi funcţionare.
STS colaborează cu Ministerul Comunicaţiilor şi cu instituţiile din
domeniul apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice, în baza unei
metodologii comune, în scopul asigurării compatibilităţii sistemelor proprii
de telecomunicaţii cu cele din sistemul naţional de apărare, precum şi cu
reţeaua publică de telecomunicaţii.
Personalul STS este format din cadre militare şi salariaţi civili, care au
obligaţia de a asigura confidenţialitatea în utilizarea telecomunicaţiilor
speciale, fiindu-le interzisă interceptarea comunicaţiilor.
STS organizează un sistem propriu de instruire şi perfecţionare a
pregătirii cadrelor militare în activitate, în rezervă şi a salariaţilor civili, iar
pe bază de protocol, prin instituţiile de specialitate aparţinând structurilor
sistemului naţional de apărare, pentru învăţământul universitar şi, după caz,
în cadrul unor servicii şi firme de specialitate din ţară sau străinătate.
Printre reţelele de telecomunicaţii aflate în administrarea STS se află şi
reţelele instituţiilor din domeniul apărării siguranţei naţionale şi ordinii
publice.
Conform Legii 92/1996, art. 13, STS este organ de mobilizare, care ţine
evidenţa personalului existent la pace şi a rezerviştilor cuprinşi în
documentele de mobilizare. Normele de funcţionare şi activitatea de
mobilizare şi evidenţă se stabilesc de comun acord cu Statul Major General
al Ministerului Apărării Naţionale.
În esenţă se poate spune că, STS gestionează spectrul guvernamental de
frecvenţe radioelectronice şi asigură protecţia reţelelor de telecomunicaţii
prin activităţi de supraveghere radioelectronică, măsuri de control tehnic de
specialitate şi prin exploatarea aparaturii de secretizare117.

SERVICIUL DE PROTECTIE SI PAZA (SPP)

Acest serviciu a fost creat în februarie 1990 la iniţiativa Preşedintelui

CFSN, prin Decretul nr.202 sub denumirea de Unitatea Specială de Pază şi
Protocol, fiind o instituţie similară Serviciului Secret (Secret Service) din
SUA118. Primul director a fost căpitanul Dumitru Iliescu.
Cadrul juridic îl constituie Legea nr. 191 din 19 octombrie 1998 privind
organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază. Are în structură
trei subsisteme care concură la asigurarea protecţiei demnitarilor români şi
117
Vezi si „Critica Securitatii Pure”, Editura Academiei Catavencu, nr. 1/1997, Bucuresti, p. 8.
118
Vezi pe larg N. Tihu Suhăneanu, Securitatea prezidenţială americană, Editura Z, Bucureşti, 1996.

105
străini, pe timpul prezenţei lor în România şi în asigurarea pazei şi a
reşedinţelor acestora.
Activitatea SPP este organizată şi coordonată de CSAT şi controlată de
Parlament, prin comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională.
Protecţia demnitarilor români în afara teritoriului naţional se asigură de
către personalul SPP, în cooperare cu serviciile speciale similare din ţările
gazdă. Cu aprobarea prealabilă a CSAT, SPP poate stabili relaţii de
colaborare cu organisme similare din alte state.
SPP este condus de un director, cu rang de secretar de stat, numit de
Preşedintele României, la propunerea CSAT. La numirea în funcţie,
directorul depune un jurământ în faţa Preşedintelui. Directorul SPP are
următoarele atribuţii:
 organizează şi conduce activitatea serviciului şi îl reprezintă în
relaţiile cu ministerele şi cu celelalte organe ale administraţiei
publice, cu instituţii şi organizaţii din ţară, precum şi cu organisme
similare din străinătate;
 angajează serviciul în relaţiile cu persoane juridice sau fizice, în care
scop poate da împuterniciri şi altor cadre din subordine;
 emite, potrivit legii, ordine şi instrucţiuni;
 propune Preşedintelui, cu avizul CSAT, numirea în funcţii a primului
adjunct şi adjunctului directorului SPP;
 propune CSAT spre aprobare structura organizatorică, efectivele în
timp de pace şi în timp de război şi regulamentul de organizare şi
funcţionare a SPP;
 cu aprobarea CSAT, poate modifica structura SPP, în limita
efectivelor stabilite, prin înfiinţarea, desfiinţarea sau reorganizarea
formaţiunilor, centrelor, secţiilor, sectoarelor, birourilor şi a altor
structuri similare.
Anual sau la cererea Parlamentului, directorul SPP prezintă rapoarte cu
privire la îndeplinirea atribuţiilor de revin instituţiei pe care o conduce.
Directorul SPP are în subordine nemijlocită un prim-adjunct, care este
înlocuitorul său legal la comandă şi şef al statului major, precum şi un
adjunct, cu rang de subsecretari de stat.
Consiliul director este organul deliberativ al SPP, iar biroul executiv
asigură îndeplinirea hotărârilor Consiliului director şi conducerea operativă a
SPP. Prin structurile sale specializate, SPP are următoarele atribuţii:
 organizează şi execută activităţi pentru prevenirea şi anihilarea oricăror
acţiuni prin care s-ar atenta la viaţa persoanelor a căror protecţie este

106
 obligat să o asigure, precum şi pentru realizarea pazei şi apărării sediilor
de lucru şi reşedinţelor acestora;
 organizează şi desfăşoară activităţi de culegere, verificare a informaţiilor
necesare, numai pentru îndeplinirea atribuţiilor pe linie de protecţie şi
pază. Orice informaţie cu valoare operativă de altă natură o transmite de
îndată autorităţilor abilitate prin lege, pentru verificare şi valorificarea
acesteia;
 realizează schimburi de informaţii şi cooperează cu servicii de informaţii
şi cu structuri departamentale cu atribuţii în domeniul siguranţei
naţionale, în ţară şi în străinătate;
 poate efectua, cu respectarea Legii 51/1991, verificări prin: solicitarea şi
obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice;
consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de
relaţii; fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice sau prin
consultări personale;
 solicită procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor
Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor activităţi potrivit
art. 13 din Legea nr. 51/1991, în scopul culegerii de informaţii pentru
îndeplinirea misiunilor specifice. Operaţiunile tehnice pentru realizarea
acestor activităţi se execută de către SRI;
 întocmeşte, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, acte
de constatare ce pot constitui mijloace de probă şi consemnează
rezultatele acestora;
 intervine, independent sau în cooperare cu alte organe prevăzute de lege,
pentru prevenirea şi contracararea acţiunilor de natură să pună în pericol
viaţa, integritatea fizică, sănătatea sau libertatea de acţiune a persoanelor
cărora le asigură protecţie şi securitatea obiectivelor păzite, precum şi
pentru capturarea sau anihilarea elementelor teroriste ori agresive;
 execută, independent sau în cooperare cu alte organe specializate, acţiuni
pentru căutarea, identificarea şi neutralizarea obiectelor suspecte care pot
prezenta pericol pentru persoanele protejate sau pentru obiectivele păzite;
 întreprinde, în colaborare cu organe specializate, măsuri pentru
asigurarea asistenţei medicale, profilactice şi terapeutice a demnitarilor a
căror protecţie intră în competenţa sa şi realizează, prin mijloace proprii,
măsurile antiepidemice pentru prevenirea îmbolnăvirilor de natură
infectocontagioasă, toxico-chimică sau produse de radiaţiile ionizante,
precum şi alte activităţi de profil în obiectivele permanente şi temporare;

107
 organizează, potrivit legii, activitatea proprie de apărare a secretului de
stat şi de prevenire a scurgerii de date sau informaţii care nu sunt
destinate publicităţii.
SPP are în organigramă trei secţiuni şi o direcţie logistică: Secţiunea 1 are
în atribuţii paza şi protecţia Preşedintelui României, a personalului
Preşedinţiei, a sediilor de lucru şi de odihnă a acestora; Secţiunea 2 are în
responsabilitate paza şi protecţia primului ministru, a mebrilor Guvernului, a
sediului Guvernului (Palatul Victoria) şi a altor sedii de lucru şi de odihnă
ale celorlalţi miniştri; Secţiunea 3 este specializată în activităţi informativ-
operative. Culegerea, verificarea, analiza şi valorificarea informaţiilor
vizează următoarele domenii: (1) ameninţări la adresa Preşedintelui,
primului ministru sau a altor demnitari; (2) acţiuni politice neconstituţionale
din partea adversarilor politici ce au ca scop înlăturarea sau compromiterea
demnitarilor ori a regimului politic din România; (3) depistarea şi anihilarea
acţiunilor desfăşurate de agenţi străini infiltraţi în cercurile puterii sau în
anturajul demnitarilor români. Direcţia de logistică asigură baza materială
precum şi infrastructura necesară funcţionării Serviciului în bune condiţii119.
Pe timpul îndeplinirii acestor atribuţii, personalul operativ al SPP (militar
şi civil) este investit cu exerciţiul autorităţii publice. Persoanele îndreptăţite
să beneficieze de protecţie şi obiectivele a căror pază se asigură de către SPP
se stabilesc prin hotărâre a CSAT.
Pregătirea specifică a personalului SPP se realizează prin sistemul
propriu de instruire sau în unităţile militare şi în instituţiile de specialitate ale
Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi
ale SRI ori în instituţii civile. Pregătirea se poate desfăşura şi în cadrul unor
instituţii similare din străinătate.
Divulgarea în orice mod a datelor sau a informaţiilor care fac obiectul
activităţii SPP este interzisă şi se pedepseşte conform legii. Personalul SPP
îşi dovedeşte calitatea cu legitimaţiile de serviciu, iar pe timpul îndeplinirii
misiunilor operative, şi cu insigna de serviciu.
Pentru executarea unor misiuni care nu suferă amânare şi care nu pot fi
aduse la îndeplinire altfel, personalul SPP are dreptul să folosească orice
mijloace de transport şi de telecomunicaţii, proprietate publică sau privată,
cu excepţia celor aparţinând corpului diplomatic.
Personalul SPP este autorizat, după caz, să poarte şi să folosească arme
de foc, arme albe şi alte mijloace de protecţie şi descurajare, pentru
îndeplinirea misiunilor de serviciu, precum şi în scop de autoapărare, în
condiţiile prevăzute de lege.
119
Vezi pe larg Cristescu Radu Constantin, Serviciile Secrete din România şi scandalurile de corupţie,
1989 – 2001, Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti, 2002, p. 263.

108
 În situaţiile în care obiectivele a căror pază este asigurată în mod
permanent sau temporar de către SPP sunt în pericol ori atunci când există
informaţii că se intenţionează organizarea unor acţiuni care le-ar pune în
pericol, acesta, împreună cu autorităţile publice şi cu alte organe de
specialitate care au competenţe în domeniu, stabileşte zone de protecţie a
obiectivelor respective, în imediata apropiere a acestora, în care poate
interzice sau limita, după caz, accesul. Zonele de protecţie sunt delimitate,
cu semne vizibile, de către SPP, cu sprijinul de specialitate al autorităţilor
publice şi al altor organe abilitate. Aceste zone de protecţie au acelaşi regim
ca şi obiectivele a căror pază este asigurată de SPP.
Personalul SPP, aflat în misiune, este autorizat să legitimeze şi, după caz,
să imobilizeze persoanele care pătrund în mod ilegal în zonele cu acces
interzis sau limitat, predându-le de urgenţă organelor competente, împreună
cu actul de constatare. În astfel de situaţii, personalul SPP are obligaţia de a
se legitima.
În cazul constatării unei infracţiuni flagrante ori a unor tentative sau acte
preparatorii pedepsite de lege, care pun în pericol viaţa, integritatea fizică
sau sănătatea persoanelor cărora li se asigură protecţie, ori obiectivele aflate
în pază, personalul SPP poate imobiliza făptuitorul, predându-l de îndată
organelor competente, împreună cu actul de constatare şi cu mijloacele
materiale de probă.
SPP nu poate efectua cercetare sau urmărire penală, nu poate lua măsura
reţinerii sau arestării preventive şi nu dispune de spaţii proprii de reţinere
sau de arest.
Activitatea operativă a SPP constituie secret de stat. Documentele SPP se
păstrează în arhiva proprie şi pot fi consultate, în condiţiile legii, cu
aprobarea directorului acestuia.
La o întâlnire cu presa, unul dintre directorii SPP a afirmat că, în cazul
producerii unor atentate teroriste, cei mai periculoşi sunt lunetiştii (care pot
acţiona de la peste 1000 de metri) şi maşinile capcană. Pentru a-şi realiza
atribuţiile cu care este îndrituit de legile în vigoare, SPP are nevoie de
ajutorul mass-media120. Într-adevăr rolul SPP este deosebit de important,
întrucât constituie un sprijin în munca Preşedintelui, a Guvernului şi
Parlamentului, o instituţie de luptă pentru prevenirea scurgerii de informaţii
nedestinate publicităţii şi a atentatelor.
Consilierul juridic al SPP a declarat într-o conferinţă de presă că instituţia
din care face parte nu este un serviciu secret, dar a recunoscut că în structura
SPP există ofiţeri abilitaţi în culegerea de informaţii atât la nivel central, cât
şi în teritoriu.
120
Ibidem.

109
 În ceea ce priveşte situaţia operativă, din declaraţiile făcute presei de
factorii responsabili ai SPP, rezultă că sistemul de pază la Palatul Cotroceni
- unde se află reşedinţa Preşedintelui României - a fost penetrat de câteva
ori, dar fără ca persoanele în cauză să fi avut intenţii de atentat. Situaţii
deosebite s-au înregistrat după formarea guvernului condus de Victor
Ciorbea (decembrie 1996), când la poarta Palatului Cotroceni s-au prezentat
diferite persoane care solicitau să intre la preşedinte, spunând că sunt
miniştri, dar nu aveau asupra lor nici măcar buletinul de identitate.
După alegerile din noiembrie 1996 au fost unele sesizări pe adresa SPP
care se refereau la posibile acţiuni teroriste îndreptate împotriva unor
demnitari, dar care nu s-au confirmat.
Imaginea creată în opinia publică faţă de activitatea SPP este
preponderent pozitivă. Într-un raport întocmit de un diplomat occidental
acreditat la Bucureşti se apreciază că SPP a avut o evoluţie firească şi sigură,
fără tulburări interne sau pierderi de imagine în mass-media121. De remarcat
că la SPP, de la purtătorul de cuvânt şi până la personalul tehnic şi
administrativ, toată instituţia practică artele marţiale.

STRUCTURILE INFORMATIVE ALE MINISTERULUI APARARII

NATIONALE

Dacă e să privim din punct de vedere istoric, se poate spune că Direcţia

de informaţii a armatei este cea mai veche structură specializată din
comunitatea informativă a României. Prin Decret al domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, în 1859, a fost organizată Secţia a II-a informaţii în cadrul
Ministerului Apărării Naţionale şi subordonată direct Marelui Stat Major.
Această structură informativă a funcţionat neîntrerupt sub diferite denumiri
şi structuri organizatorice: Biroul 5, Diviziunea a 10-a, Biroul 2, Direcţia de
Informaţii Militare sau Direcţia de Informaţii a Armatei122.
După proclamarea republicii în România (30 decembrie 1947), Direcţia
Informaţii din Marele Stat Major a fost supusă unor transformări
organizatorice şi de atribuţii. Activitatea de contraspionaj a fost transferată
de atunci Securităţii şi nu a mai revenit în atribuţiile Direcţiei.
După revoluţia din decembrie 1989, Ministerul Apărării Naţionale a avut
trei structuri departamentale de informaţii: Direcţia Informaţiilor Militare
(DIM), Direcţia de Protecţie şi Siguranţă Militară (DPSM) şi Secţia pentru

121
„National“, vineri, 25 iulie 1997, p. 9.
122
Directia de Informaţii Militare, Între ficţiune şi adevăr, Editura Militară, Bucureşti, 1993.

110
Protecţia Informaţiilor (SPI). Această din urmă structură a fost integrată
ulterior în DPSM.
DIM a fost creată prin Legea 41/1990 şi menţionată ca structură în Legea
51/1991. Până în 1993 a fost denumită Direcţia Cercetare a Armatei. Are ca
principal obiectiv descoperirea ameninţărilor la adresa României şi
cunoaşterea potenţialului militar, în special al vecinilor. A preluat atribuţiile
şi personalul fostei Direcţii de Informaţii a Armatei (DIA), existente înainte
de 1989. Activitatea curentă a fost controlată şi coordonată de şeful Statului
Major General.
DPSM a fost înfiinţată în aprilie 1990 şi a avut aceeaşi bază legală cu
DIM. Se ocupa de contracararea activităţilor de racolare a cadrelor din
MApN şi depistarea spionilor şi agenţilor acestora care vizitau obiectivele
militare de pe teritoriul României123. Avea aproximativ 700 de cadre. Şeful
DIM se subordona direct ministrului Apărării.
Fostul şef al SPI, colonelul Gheorghe Ilie, a declarat presei că structura
informatică pe care o conducea se confrunta cu probleme legate de păstrarea
secretelor militare: Informaţia secretă este foarte greu de definit şi de
stăpânit în acest timp al tranziţiei. Cu toate acestea, toţi trebuie să
înţelegem că informaţiile secrete sunt patrimoniu naţional, care trebuie
apărat şi protejat. Într-adevăr, în România nu exista la acea oră o cenzură în
privinţa informaţiilor militare transmise prin intermediul Direcţiei de Relaţii
Publice a Armatei. De aici a rezultat necesitatea unui act normativ care să
reglementeze protecţia informaţiilor. În acest sens, fostul şef al SPI a
precizat: Într-o perioadă de tranziţie, ca cea pe care o parcurgem acum,
ritmul de modificare a informaţiei care determină şi guvernează procesul
social este de patru ori mai mare decât ritmul tranziţiei însăşi şi trebuie
definit ce trebuie protejat şi ce nu. Vehicularea informaţiilor este un joc
care are un risc şi un cost; protejarea informaţiei presupune anumite
costuri, iar neprotejarea ei are anumite riscuri124.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 14 din 26 ianuarie 2001 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale prevede la art. 9, al. G) că
activitatea de informaţii, protecţie şi siguranţă militară este condusă de
Ministerul Apărării Naţionale.
Art. 17 al.(1)-(5), ale aceluiaşi act normativ, stabileşte denumirea actuală,
funcţiile, structura, organele de conducere, personalul şi baza materială a
structurii departamentale specializate a Ministerului Apărării Naţionale,
astfel:

123
„Critica Securităţii Pure”, p. 8.
124
„Evenimentul zilei“, 16 decembrie 1997, p. 8.

111
 Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (DGIA) este structura
specializată a Ministerului Apărării Naţionale care răspunde de obţinerea,
prelucrarea, verificarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor şi datelor
referitoare la factorii de risc şi ameninţare externi şi interni, militari şi
nonmilitari care pot afecta siguranţa naţională, de elaborarea concepţiei
privind realizarea securităţii informaţiilor şi activităţii criptografice şi de
asigurarea informaţiilor geografice necesare armatei.
DGIA este condusă de un director general, numit prin decizie a primului
ministru, la propunerea ministrului Apărării Naţionale, funcţia acestuia fiind
asimilată cu cea de subsecretar de stat.
Personalul DGIA îşi desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport
cu nevoile de realizare a siguranţei naţionale în domeniul militar.
Unele categorii de tehnică şi bunuri specifice se achiziţionează prin
structuri specializate proprii, pe bază de contract cu parteneri interni sau
externi.
La Capitolul V, privind personalul Ministerului Apărării Naţionale,
Ordonanţa de Urgenţă nr. 14/2001 prevede că efectivele DGIA şi ale
unităţilor din subordine nu sunt incluse personalului şi structurilor operative
ale M.Ap.N..
Finanţarea lor se realizează din fonduri bugetare aprobate cu această
destinaţie. Modul de planificare, evidenţă şi utilizare a fondurilor necesare se
stabileşte de ministrul Apărării Naţionale, similar reglementărilor privind
cheltuielile operative. Evidenţa efectivelor DGIA se ţine separat, acesta fiind
militar şi civil.
Atribuţiile DGIA se aprobă prin ordin al ministrului Apărării Naţionale.
De asemenea, ministrul Apărării Naţionale are dreptul să solicite şi să obţină
de la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, de la agenţii
economici şi de la oricare alte persoane juridice sau persoane fizice date,
informaţii ori documente necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.
Structurile informative ale M.Ap.N. au ca obiect de activitate
ameninţările prevăzute în art. 3, lit. „a” - „h” din Legea 51/1991.
Misiunile informative ale structurilor departamentale specializate din
M.Ap.N. sunt dirijate în obţinerea de informaţii despre sistemele militare
străine, structurile de comandament şi mijloacele de înarmare. Ele
funcţionează pe principiul autoorganizării informaţiilor militare în interiorul
armatei.
Ca orice alte structuri similare din alte comunităţi informative, DGIA
acoperă domenii perfect circumscrise. Prima sa misiune permanentă constă
în a furniza armatei date precise în legătură cu forţele adversarului potenţial,
ceea ce militarii numesc „ordinea de bătaie”. Dincolo de forţa însăşi a

112
maşinii de război a ţării vizate, de modelul materialelor folosite, de inovaţiile
tehnice introduse, de identitatea ofiţerilor din unităţi şi amplasarea acestora
din urmă, DGIA trebuie să-şi formeze o imagine cât mai precisă privind
strategiile concepute, tacticile folosite, moralul trupelor acestora.
În caz de război, informaţiile militare trebuie să urmărească în timp real,
adică oră de oră, desfăşurarea luptei: să evalueze numărul loviturilor care şi-
au atins ţinta şi a celor care s-au pierdut, să aprecieze efectul operaţiunilor în
curs de desfăşurare împotriva forţelor adverse, dar şi împotriva populaţiei, să
prevadă iniţiativele adversarului, să-i anticipeze mişcările. Un serviciu de
informaţii militar trebuie să fie capabil în astfel de situaţii să aprecieze forţa
militară a unora sau a altora dintre beligeranţi, transformările intervenite pe
termen scurt, mediu sau lung şi deci să aprecieze raporturile de forţe
existente. Prin urmare, se poate spune că serviciul de informaţii militare,
dacă este performant - oferind în flux continuu informaţii veridice, oportune,
echilibrate şi echidistante politic - are posibilitatea să participe alături de
celelalte servicii şi structuri informative specializate, la elaborarea opţiunilor
majore de politică externă.
Un serviciu de informaţii militare trebuie să fie interesat în acelaşi timp şi
de un domeniu cu mare miză, şi anume, comerţul cu arme. Informaţiile în
legătură cu armatele străine cu pieţele de desfacere a armamentului, cu
concurenţii industriei naţionale sunt desigur deosebit de utile. Îndeplinirea
unor misiuni de acest fel presupune existenţa unui aparat extrem de complex
şi de performant.
Războiul din Golf, mai precis „Operaţiunea Furtuna Deşertului” a
constituit un exemplu cât se poate de elocvent, cu privire la rolul important
al informaţiei despre adversar în fixarea strategiei şi tacticii operaţiilor
militare. Insuficienta cunoaştere a forţelor irakiene, al căror dinamism a fost
prea uşor supraevaluat, a condus la greşeli considerabile de apreciere în
desfăşurarea luptei de către forţele Naţiunilor Unite.
În ceea ce priveşte DGIA se poate spune că şi-a adus o contribuţie
importantă la reuşita misiunilor la care au luat parte contingentele armatei
române în cadrul Forţelor internaţionale de menţinere a păcii în Angola,
Somalia şi Bosnia. La fel şi în cadrul Operaţiunii „Alba”, întreprinsă de
trupe militare multinaţionale în Albania pentru restabilirea securităţii.
Această operaţiune a funcţionat în Albania pe timp de trei luni, începând cu
14 aprilie 1997 potrivit deciziei adoptate, pe 28 martie 1997, de Organizaţia
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
Obiectivul principal al Forţei multinaţionale de asigurare a securităţii nu a
fost să percheziţioneze şi să dezarmeze populaţia, ci să menţină sub control
trei puncte strategice: aeroportul internaţional din Tirana şi cele două posturi

113
importante, Vlora şi Durres, adică locurile unde au izbucnit, la începutul
anului 1997, manifestaţiile participanţilor la fondurile de tip CARITAS, care
au bântuit prin mai toate ţările ex-comuniste. Haosul şi teroarea instaurate în
Albania de bande care s-au dotat cu armament furat din depozitele militare şi
din sediile poliţiei, tancurile şi armele scăpate de sub control care au pus în
pericol viaţa populaţiei civile au obligat autorităţile de la Tirana să ceară de
mai multe ori sprijin internaţional. Şase mii de persoane (militari şi civili)
sub comanda amiralului italian Luciano Forlani au avut misiunea de a
asigura distribuirea ajutoarelor umanitare şi caracterul democratic al
alegerilor, desfăşurate în Albania în luna iunie 1997 sub supravegherea
OSCE şi a Consiliului Europei. Detaliile Operaţiunii „Alba” au fost stabilite
în ziua de 10 aprilie 1997 la Roma, în cadrul Conferinţei finale de
planificare internaţională, la care a fost prezentă şi o delegaţie albaneză, de
reprezentanţii statelor majore participante. Cel mai mare efectiv a fost
asigurat de Italia, cu 2.500 de persoane, urmate de Franţa cu 1.000 de
persoane, Grecia, Turcia, Spania, România (cu 400 de militari), Austria şi
Danemarca.
Misiunea a fost deosebit de dificilă întrucât inamicul se afla în rândul
populaţiei. Aşa cum a declarat, în Parlamentul albanez, şeful Serviciului
Naţional de Securitate al Albaniei, există factori de natură internă dar şi
externă care intenţionat au destabilizat situaţia din Albania. Militarii români
au fost desfăşuraţi în cele mai periculoase zone ale Albaniei (Vlora,
Girokaster, Sarande) din sudul ţării, acolo unde conform declaraţiei
ministrului grec al apărării, nici una dintre ţările care au participat la Forţa
Multinaţională nu a dorit să-şi trimită trupele.
Conform declaraţiei de presă făcută de colonelul Sorin Ioan -
comandantul contingentului de militari români participant la Operaţiunea
„Alba”, „noi am trimis trei grupe în recunoaştere la Roma şi Tirana”125, de
unde rezultă că rolul informaţiilor a fost deosebit de important pentru
pregătirea şi reuşita misiunii. S-au avut în vedere, eventualele reacţii faţă de
contingentul românesc, condiţiile de teren, de amplasare în clădiri sau în
corturi, de legături cu structurile civile de aprovizionare, transport,
telecomunicaţii şi multe altele care au stat la baza pregătirilor făcute în ţară,
dar şi a pregătirii psihologice a militarilor români.
Concluzionând, informaţiile pentru apărare de care se ocupă DGIA se
referă la următoarele obiective: militare (despre forţele armate ale altor
state); politico-militare; economico-militare; geografico-militare; biografice
despre liderii militari şi politici; sociologico-militare; tehnico-ştiinţifice
militare; despre sistemele C4I (comandă, control, comunicaţii, computere şi
125
„Curierul National”, sâmbata 12 aprilie 1997, p. 5.

114
informaţii); de/despre contrainformaţii; despre serviciile de informaţii
străine; medico-militare; referitoare la proliferare; referitoare la crima
organizată (în măsura în care aceasta are conexiuni cu domeniul militar);
privind organizaţiile (grupările) şi activităţile teroriste (au căpătat o pondere
majoră).
Misiunile Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei sunt:
(1) culege, procesează, analizează şi difuzează informaţii militare şi politico-
militare care constituie suport al deciziei politico-militare;
(2) proiectează în străinătate opţiunile, principiile şi relaţiile necesare
susţinerii politico-militare a României;
(3) conduce, coordonează şi controlează structurile de siguranţă militară ale
categoriilor de forţe ale armatei;
(4) descoperă, documentează şi neutralizează acţiunile de spionaj în scopul
prevenirii cazurilor de trădare, precum şi pentru identificarea şi blocarea
posibilităţilor divulgării de către persoane sau instituţii neautorizate;
(5) protejează interesele petrimoniale ale armatei române prin prevenirea şi
contracararea acţiunilor sau faptelor prin care s-ar putea prejudicia
domeniul producţiei de apărare şi relaţiile comerciale cu partenerii interni
şi externi ai armatei române;
(6) acţionează pentru cunoaşterea şi stăpânirea situaţiei operative în
domeniul crimei organizate şi terorismului, a ameninţărilor
transfrontaliere nonmilitare şi a celor care ar putea atinge organismul
militar.
Misiunile Direcţiei Informaţii şi Reprezentare Militară sunt:
(a) culege informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului militar şi politico-
militar internaţional şi prognozează evoluţia acestuia;
(b) identifică factorii de risc şi ameninţare externi, militari şi non-militari
care ar putea afecta interesele fundamentale ale României şi siguranţa
militară;
(c) gestionează informativ zonele de criză sau de conflict şi prognozează
evoluţia situaţiei;
(d) culege informaţii care să permită forţelor armate ale României să
desfăşoare acţiuni pe teritorii străine în cadrul unor operaţiuni
multinaţionale;
(e) obţine şi pune la dispoziţia factorilor de decizie şi structurilor cu
atribuţii specifice informaţiile pe care le deţine cu privire la activitatea
grupurilor teroriste, a celor din domeniul crimei organizate,
proliferarea armelor convenţionale şi a ANM;
(f) acţionează pe plan internaţional prin acţiuni de informare
dezinformare pentru atingerea obiectivelor de securitate naţională;

115
 (g) elaborează concepţia folosirii forţelor şi a mijloacelor aflate la
dispoziţia sa pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate naţională;
(h) culege informaţii care să faciliteze realizarea unor obiective naţionale
de modernizare tactică şi tehnică a Forţelor Armate ale României.
Misiunile Direcţiei de Siguranţă Militară sunt:
(1) culege informaţii în scopul cunoaşterii fenomenului militar şi politico-
militar internaţional şi prognozării evoluţiei acestuia;
(2) identifică factorii de risc şi ameninţare externă, militari şi non-militari
care ar putea afecta interesele fundamentale ale României şi siguranţa
militară;
(3) gestionează informativ zonele de criză sau de conflict şi prognozează
evoluţia situaţiei;
(4) culege informaţii care să permită forţelor militare ale României să
desfăşoare acţiuni pe teritorii străine în cadrul unor operaţii
multinaţionale;
(5) informează operativ factorii de decizie politico-militară despre
principalele evenimente care au loc în plan internaţional şi în special cele
care interesează România;
(6) informează operativ factorii de decizie politico-militară şi militară despre
organizarea, înzestrarea şi starea de pregătire a forţelor armate care ar
putea fi folosite împotriva României.
Misiunile Serviciului de Securitate a Informaţiilor sunt:
(a) coordonează şi controlează activitatea de asigurare a securităţii
informaţiilor în M.Ap.N.;
(b) securitatea informaţiilor în reţele de calculatoare, de comunicaţii şi în
sistemul de armament;
(c) cercetarea criptografică în armata României;
(d) proiectarea şi realizarea materialului de cifru pentru operaţiuni
specifice;
(e) asigurarea tehnică şi de service la sistemele şi aparatura criptografică;
(f) criptanaliza şi evaluarea sistemelor criptografice;
(g) protecţia difuzării informaţiilor militare în activitatea de informare
publică;
(h) selecţionarea, avizarea şi instruirea personalului cifrator de la toate
eşaloanele militare;
(i) asistenţa juridică privind securitatea informaţiilor şi standardizarea în
domeniul criptografiei;
(j) este autoritatea responsabilă din M.Ap.N. pentru domeniul
activităţilor pe linie de securitatea informaţiilor şi criptografie, în
cadrul cooperării cu elementele Sistemului Naţional de Apărare.

116
 În vederea aderării la structurile militare ale Alianţei Atlanticului de
Nord, DGIA s-a transformat substanţial. S-a urmărit realizarea unei
compatibilităţi organizatorice şi conceptuale cu cele ale ţărilor membre
NATO. Direcţia de Informaţii Militare a devenit Direcţia „J 2“ din Statul
Major General, subordonându-se nemijlocit unui locţiitor al şefului Statului
Major General. Modificarea nu a afectat numai denumirea sau modul de
subordonare: s-a urmărit şi modificarea structurilor de culegere şi
valorificare a informaţiilor. Actualul compartiment „J 2“ din SMG a încheiat
mai multe acorduri, protocoale şi înţelegeri cu servicii de informaţii similare
din alte armate străine. S-au realizat raporturi de cooperare şi colaborare cu
peste 30 de servicii de informaţii similare din toată lumea. În perspectivă se
are în vedere accelerarea contactelor bilaterale şi diversificarea domeniilor
de lucru, mai ales cu ţările NATO, pe următoarele coordonate: schimbul de
delegaţii pe probleme concrete ale activităţii de informaţii, pregătirea de
specialişti, participarea la exerciţii comune.
Un alt domeniu important pentru activitatea de informaţii militare îl
constituie ataşaturile militare. Practica serviciilor secrete de informaţii arată
că ataşaţii militari sunt principalii rezidenţi acreditaţi în capitalele statelor cu
care se întreţin relaţii politico-diplomatice şi militare. Principalele misiuni
informative ale ataşaţilor militari sunt: cunoaşterea armatelor ţărilor pe lângă
care sunt acreditaţi cu scopul de a identifica domeniile şi sectoarele unde
există posibilităţi şi interes reciproc de a colabora cu armata română;
preluarea elementelor de interes pentru procesul de restructurare al armatei
române din experienţa armatelor străine moderne; cunoaşterea factorilor de
risc şi ameninţare ce ar putea afecta, direct sau indirect, interesele de
securitate ale României şi formularea propunerilor de contracarare ce se
impun.
În legătură cu ameninţările de ordin militar, se cuvin făcute câteva
precizări. Toţi analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o
ameninţare şi nici o posibilă agresiune militară la adresa României. În
schimb, analiştii militari, apreciază că în prezent şi în perspectivă se pot
confrunta cu agresiuni atipice care presupun angajări militare tot atipice.
Deci procedeele şi metodele pe care le folosesc agresorii sunt foarte subtile
şi perverse. Dacă nu există agresiuni militare clasice, există alt gen de
agresiuni: informaţionale, economice, financiare, culturale, psihologice.
Agresiunile militare clasice au devenit foarte costisitoare şi total
contraproductive din punct de vedere social, material, politic. De asemenea,
ele pot duce la distrugerea mediului ambiant. Prin urmare, agresiunile
disimulate rămân de cele mai multe ori necunoscute, dar conduc în final la

117
acelaşi scop: accesul la resursele materiale şi umane. Cu mijloace foarte
rafinate se ajunge la acelaşi scop126.
DGIA a abandonat încă din 1990 clişeele vechi, de inspiraţie comunistă,
care mai existau în activitatea acesteia, în paralel cu stabilirea de repere
clare, care să-i permită să se bucure de respectul şi încrederea serviciilor de
informaţii similare din armatele moderne ale lumii.

DIRECTIA GENERALA DE INFORMATII SI PROTECTIE

INTERNA DIN MINISTERUL ADMINISTRATIEI SI
INTERNELOR

În cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor funcţionează trei

structuri departamentale specializate: Direcţia Generală de Informaţii şi
Protecţie, Direcţia de Supraveghere Operativă şi Investigaţii (DSOI) şi o
structură specializată în intervenţii operative - Serviciul de Intervenţii şi
Acţiuni Speciale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei (SIAS).
Astfel de structuri nu-şi găsesc similitudini în comunitatea informativă a
României în perioada interbelică. Înainte de 1989, în cadrul Departamentului
Securităţii Statului, mai precis în structura Direcţiei a IV-a de
contrainformaţii militare, a funcţionat o subunitate specială pentru cadrele şi
ofiţerii Ministerului de Interne.
Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie a Ministerului
Administraţiei şi Internelor (fostă UM 0962, fostă UM 0215) a luat fiinţă la
1 februarie 1990, fiind organizată de vice-prim ministrul de atunci, Gelu
Voican Voiculescu, responsabil cu problemele de apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională. Potrivit legii de organizare şi funcţionare, care are
caracter secret, unitatea are ca atribuţii principale protecţia contrainformativă
a cadrelor MI, infiltrarea în mediile crimei organizate, a filierelor mafiote şi
culegerea de informaţii privind manifestările violente de stradă şi mişcările
sociale de proporţii. Activitatea este controlată de ministrul de Interne.
Unitatea are un comandant, un şef de stat major şi doi locţiitori ai
comandantului. Primul comandant a fost colonelul Florin Calapod, iar
efectivele unităţii s-au constituit dintr-un corp de aproximativ 400 de ofiţeri
de securitate, majoritatea provenind din Direcţia a VI-a a Securităţii
(contrainformaţii militare) şi din Securitatea Municipiului Bucureşti.
126
„Cronica Româna“, miercuri, 23 iulie 1997, p. 4.

118
Unitatea a cunoscut o intensificare a activităţii şi o evoluţie structurată odată
cu numirea în calitate de comandant, a generalului Dan Gheorghe, în
septembrie 1992127.
Structurile informative specializate din Ministerul de Interne, vizează în
activitatea lor prevenirea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale
prevăzute de art. 3, literele „d”, „f”, „h” şi „k” acţiunile violente ce
urmăresc ştirbirea puterii de stat; actele de distrugere, degradare ori aducere
în stare de neîntrebuinţare a obiectivelor aflate în responsabilitatea
Ministerului de Interne; incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de
drept; sustragerea, producerea, deţinerea de armament, muniţie, materii
explozive sau radioactive, toxice ori biologice din arsenalul Ministerului de
Interne.
Direcţia de Supraveghere Operativă şi Investigaţii (DSOI) a fost
creată în baza Legii nr. 26/1994, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române128.
Serviciul de Intervenţii şi Acţiuni Speciale (SIAS) din cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei a fost creat în anul 1995, la iniţiativa şi
sub directa coordonare a generalului Ion Pitulescu (şeful de atunci al IGP).
Structurat în două detaşamente, alcătuite, la rândul lor, din câte trei grupe,
SIAS s-a format, practic, în jurul nucleului existent deja anterior, încă din
1993, în Brigada de Combatere a Crimei Organizate. Una din atribuţiile
foarte importante ale acestui serviciu este aceea de a executa operaţiuni de
salvare a victimelor în cazul producerii unor catastrofe, calamităţi sau
evenimente deosebite, în orice zonă a ţării, pe timp de zi şi noapte,
cooperând, în funcţie de situaţie, cu unitatea de aviaţie a Ministerului de
Interne. Existenţa SIAS creează posibilitatea unor demonstraţii de forţă în
scop preventiv ori a intervenţiei pentru amplasarea sau rezolvarea unor stări
conflictuale deosebite.
În 1997, comandantul SIAS a oferit mass-media câteva explicaţii
privind unitatea pe care o conducea: Utilitatea acestei structuri a fost
relevată prin soluţionarea pozitivă a unor cazuri mai deosebite, în
cooperare cu alte unităţi din aparatul central, unele dintre acestea, larg
mediatizate la vremea respectivă. În multe cazuri cetăţenii s-au întrebat cine
sunt de fapt poliţiştii cu cagule? Pot să vă spun că şi ei sunt oameni
obişnuiţi, care sunt selecţionaţi după criterii profesionale, foarte riguroase,
cu o condiţie fizică foarte bună, bine antrenaţi, inclusiv în domeniul luptei
corp la corp, incoruptibili şi gata să-şi rişte viaţa atunci când misiunea
127
Apud Radu Tudor, Serviciile secrete din România postcomunistă, în „Dosarele istoriei“, an III, nr.
1(17) 1998, p. 43.
128
Ibidem.

119
încredinţată le-o cere. De altfel, portul cagulei a intrat de mult timp în
normalitate, el fiind de natură a conferi un minim de protecţie pentru
poliţistul care acţionează în litera şi spiritul legii, dar şi pentru familia
acestuia129.
Pregătirea luptătorilor SIAS se face pe mai multe planuri: militar,
juridic, psihologic, fizic şi specific poliţist. Luptătorii SIAS nu acţionează
doar în echipamentul negru de luptă. Angajaţi în acţiuni operative, de
depistare, observare şi neutralizare a diferite categorii de infractori (ucigaşi
plătiţi, traficanţi de droguri, mari proxeneţi, membri ai mafiei ţigăneşti),
poliţiştii abandonează combinezoanele şi cagulele, acţionând în ţinută civilă.
Un luptător SIAS are un salariu echivalent cu 100 de dolari, faţă de salariile
lunare ale poliţiştilor din servicii omologe sau asemănătoare din alte ţări:
7.000 dolari în Columbia, 4.500 dolari în Spania, 3.000 dolari în Cehia.

Direcţia Generală de Informaţii, Protecţie şi Anticorupţie

din Ministerul Justiţiei

Cunoscut iniţial sub numele de Serviciul Independent Operativ (U.M.

0400) şi rebotezat, în primăvara anului 1997 în Serviciul Independent de
Protecţie şi Anticorupţie (SIPA), iar din 29 aprilie 2004 (în conformitate cu
Hotărârea Guvernului nr. 637) Direcţia Generală de Protecţie şi
Anticorupţie, este menţionat în art. 9, al. 1 din Legea 51/1991 ca structură
specializată în culegerea de informaţii din sistemul penitenciar. Are ca obiect
de activitate cunoaşterea, prevenirea şi contracararea ameninţărilor la adresa
siguranţei naţionale provenind din sistemul penitenciar.
Nu există similitudini în comunitatea informativă românească din
perioada interbelică. În cadrul Departamentului Securităţii Statului a
funcţionat, înainte de 1989, ca structură specializată, o unitate în cadrul
Direcţiei a IV-a de contrainformaţii militare.
Fostul ministru al Justiţiei, Valeriu Stoica, a infirmat - într-o conferinţă
de presă susţinută în 19 aprilie 1997, la Alba Iulia - existenţa unui serviciu
secret aflat în subordinea ministerului pe care-l conducea. Totodată, a mai
declarat că penitenciarele au un serviciu independent de protecţie şi
anticorupţie. Acesta are două obiective principale: pe de o parte să verifice
care este starea de spirit a deţinuţilor şi să prevină evadările, revoltele din
penitenciar, să preîntâmpine eventualele atacuri ale deţinuţilor împotriva
cadrelor şi, pe de altă parte, să vadă dacă nu cumva ofiţerii şi subofiţerii din
penitenciare uneori se lasă tentaţi de unii deţinuţi. Afirmând că „acest
serviciu are ca obiect de activitate numai penitenciarele”, Valeriu Stoica nu
129
„Evenimentul zilei“, marti 16 decembrie 1997, p. 3.

120
a exclus faptul că se pot obţine unele date informative importante care ies
din sfera de activitate a acestui serviciu. De exemplu, se pot obţine date cu
privire la săvârşirea unor infracţiuni de către alte persoane, iar aceste date
sunt comunicate de către Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie
celorlalte instituţii ale statului, care ar putea să analizeze asemenea situaţii.
Acestea au fost primele declaraţii publice, mai consistente despre
funcţionarea SIPA.
În urma scandalurilor din presa centrală şi a demiterii şefului SIPA,
generalul Marian Ureche, instituţia a fost supusă, în noiembrie 2003, unui
control parlamentar de către o subcomisie a Comisiei de Apărare din Camera
Deputaţilor. În urma controlului, preşedintele Comisiei, deputatul Răzvan
Ionescu a formulat câteva concluzii: “secretizarea şi compartimentarea
muncii, mai ales în cadrul aparatului central, nu se realizează în cele mai
bune condiţii, neexistând spaţiu de lucru corespunzător; normele legale în
baza cărora funcţionează acest serviciu trebuie actualizate, pentru a permite
o mai mare transparenţă a activităţilor aflate în competenţa SIPA, în măsura
în care acestea pot fi divulgate, înlăturându-se astfel unele suspiciuni
determinate de insuficienta cunoaştere a specificului serviciului, a scopurilor
şi responsabilităţilor acestuia”130.
În baza art. 2 din HG 637 din 2004, “activitatea Direcţiei Generale de
Protecţie şi Anticorupţie se desfăşoară în conformitate cu prevederile
Constituţiei României, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, Convenţiei
împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, altor obligaţii asumate de România în tratate sau convenţii
internaţionale referitoare la acest domeniu, ale Legii nr. 51/1991 privind
siguranţa naţionalî a României, Legii nr. 182/2002 privind protecţia
informaţiilor clasificate şi ale Legii nr. 682/2002 privind protecţia
martorilor, precum şi ale hotărârilor Guvernului date în aplicarea acestei
legislaţii”. Structura organizatorică a instituţiei se stabileşte prin propriul
regulament de organizare şi funcţionare, care este aprobat prin ordin al
ministrului justiţiei, fiind avizat prealabil de către Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării.
Conform art. 4 din hotărâre, DGPA desfăşoară activităţi de obţinere,
verificare, prelucrare, stocare şi valorificare a informaţiilor în domeniul
siguranţei naţionale, corespunzătoare Direcţiei Generale a Penitenciarelor,
Regiei Autonome "Multiproduct", unităţilor şi întreprinderilor subordonate
acestora, îndeplinind următoarele atribuţii principale:

130
“Ziua”, 20 noiembrie 2003, p.3.

121
 (a) cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei
naţionale, a faptelor sau evenimentelor cu consecinţe periculoase în rândul
efectivelor de deţinuţi, precum şi a oricăror situaţii sau împrejurări din care
pot rezulta asemenea pericole;
(b) indentificarea persoanelor aflate în detenţie care au avut legături cu
organizaţii sau grupări teroriste, preluarea sub control a canalelor de legătură
pe care acestea şi le creează cu exteriorul, în situaţiile în care există indicii
că întreţin în continuare contacte cu structuri extremist-teroriste ori cu
persoane implicate în trafic cu arme, droguri şi fiinţe umane;
(c) identificarea persoanelor aflate în detenţie care intenţionează
organizarea unor acţiuni violente în penitenciare sau îndreptate împotriva
personalului administraţiei penitenciare, precum şi a magistraţilor, cadrelor
de poliţie ori a altor persoane aflate în diverse împrejurări în mediul
penitenciar;
(d) prevenirea oricăror acţiuni de destabilizare a mediului penitenciar;
(e) conlucrarea cu instituţiile abilitate în realizarea acţiunilor de protejare
a persoanelor incluse în Programul de protecţie a martorilor, care se află în
stare de arest preventiv sau execută o pedeapsă privativă de libertate;
(f) protecţia contrainformativă a personalului din Direcţia Generală a
Penitenciarelor şi unităţile subordonate faţă de orice acţiuni care urmăresc
angrenarea acestuia în fapte ce constituie ameninţări la adresa siguranţei
naţionale ori în savârşirea de infracţiuni sau fapte antisociale;
(g) prevenirea şi contracararea, împreună cu factorii abilitaţi, a faptelor,
situaţiilor şi împrejurărilor de nerespectare de către personalul Direcţiei
Generale a Penitenciarelor şi al unităţilor subordonate a actelor normative
care reglementează activitatea profesională şi conduita acestora, a
fenomenelor ce pot favoriza ori genera evenimente grave, a actelor de
corupţie sau a altor fapte şi manifestări ce constituie încălcări ale legii.
DGPA, potrivit Legii 182 / 2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate şi a celorlalte reglementări în domeniu, asigură controlul
respectării şi aplicării normelor în Ministerul Justiţiei, Ministerul Public,
structurile ierarhic inferioare, instanţele judecătoreşti. În acest sens,
desfăşoară şi operaţiuni de verificări de securitate.
De asemenea, DGPA cooperează şi conlucrează cu celelalte structuri de
apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, conform competenţelor, pe
bază de protocoale.

Fluxul informaţional şi serviciile de informaţii

122
 În abordarea acestei secţiuni trebuie să definim, mai întâi, informaţia
pentru securitatea naţională. Literatura română de specialitate, prin Doctrina
naţională a informaţiilor pentru securitate, susţine următoarea construcţie:
“produs analitic, rezultat al activităţii specializate de căutare, identificare,
obţinere, prelucrare/procesare a datelor referitoare la disfuncţii,
vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol la adresa
principiilor şi normelor politico-sociale statornicite prin Constituţie”.131 În
acest context, informaţia de acest tip trebuie să asigure îndeplinirea celor trei
funcţii ale securităţii, respectiv cunoaşterea, prevenirea şi contracararea
oricărei ameninţări. Drept urmare, informaţia, aflată într-un flux informativ
continuu, volumic, calitativ şi oportun, constituie132:
(1) factor de avertizare oportună, exactă, corectă şi echidistantă
politic asupra posibilelor situaţii critice şi suport al deciziilor
necesare prevenirii, contracarării sau înlăturării pericolelor la
adresa securităţii naţionale;
(2) resursă de putere naţională în evoluţia mediului internaţional de
securitate, pe care se fundamentează toate acţiunile privind
apărarea şi promovarea intereselor de securitate ale statului român
şi ale aliaţilor săi;
(3) suportul viabil al cunoaşterii nevoilor de siguranţă ale
cetăţeanului, societăţii, naţiunii şi statului, precum şi al
fundamentării politicilor şi strategiilor naţionale de securitate.
Prin beneficiar înţelegem factorii de decizie din stat, adică organele
instituţiilor statale, cărora le sunt difuzate informaţii ale serviciilor şi
structurilor specializate din comunitatea informativă şi care pot lua decizii
în materie de prevenire şi contracarare a ameninţărilor la adresa securităţii şi
siguranţei naţionale.
Aprilie 2004 a reprezentat nu numai aderarea cu drepturi depline a
României la NATO, dar şi obligativitatea respectării, în totalitate, a
normelor privind securitatea informaţiilor specifice. Legea nr. 423133 privind
aderarea României la Acordul dintre părţile la Tratatul Atlanticului de Nord
pentru securitatea informaţiilor, adoptat la Bruxelles la 6 martie 1997, a fost
elaborată la 25 octombrie 2004, în anexa nr. 1 prevăzându-se că informaţiile
NATO clasificate se definesc în următorul mod:
(1) informaţie înseamnă cunoştinţe care pot fi transmise în orice formă ;

131
Op. cit., p. 9.
132
Ibidem.
133
M.O. nr. 993 din 28 octombrie 2004

123
 (2) informaţiile clasificate reprezintă informaţii sau materiale care necesită
protecţie împotriva dezvăluirii neautorizate şi care au fost astfel stabilite
prin clasificările de securitate ;
(3) termenul material include documente, precum şi orice aparate sau
echipamente ori arme, fie deja fabricate, fie în curs de fabricare ;
(4) termenul document se referă la orice tip de informaţii înregistrate,
indiferent de forma sau caracteristicile fizice, incluzând, dar fără a se
limita la materiale scrise sau tipărite, cartele şi benzi de procesare a
datelor, hărţi, grafice, fotografii, picturi, desene, gravuri, schiţe, note şi
documente de lucru, copii la indigo şi riboane de tipărit sau multiplicări
efectuate prin orice mijloace sau metode şi înregistrări audio, vocale,
magnetice ori electronice sau optice ori video sub orice formă, precum şi
echipamente portabile de procesare automată a datelor cu medii fixe de
stocare şi detaşabile.
Este de remarcat faptul că fluxul informativ reprezintă un ciclu134 care
începe cu nevoia de o anumită informaţie, continuă cu obţinerea informaţiei
primare, prelucrarea acesteia pentru a deveni intelligence şi se finalizează cu
valorificarea ei la beneficiar (decident, utilizator). Desigur procesul este
iterativ, informarea cu o anumită problemă a unui decident, putând conduce
la o nouă comandă de informaţii135.
Art. 11 din Legea 51/1991 prevede că informaţiile din domeniul
siguranţei naţionale pot fi comunicate:
- Preşedintelui Senatului, preşedintelui Adunării Deputaţilor, precum şi
comisiilor permanente pentru apărare şi asigurarea ordinii publice ale celor
două camere parlamentare;
- Miniştrilor şi şefilor departamentelor din ministere, când informaţiile
privesc probleme ce au legătură cu domeniile de activitate pe care le
coordonează sau de care răspund;
- Prefecţilor, primarului general al Capitalei, precum şi conducătorilor
consiliilor judeţene, respectiv, al municipiului Bucureşti, pentru problemele
ce vizează competenţele organelor respective;
- Organelor de urmărire penală, când informaţiile privesc săvârşirea de
infracţiuni.
După cum stipulează Legea 51/1991, comunicarea acestor informaţii se
face numai cu aprobarea conducătorilor organelor cu atribuţii în domeniul
siguranţei naţionale. De reţinut că legea prevede exhaustiv organele cărora li

134
O schemă a fluxului informativ se regăseşte în lucrarea lui Mireille RĂDOI, Serviciile de Informaţii şi
Decizia Politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 36.
135
Noţiunea de “cerere sau comandă de informaţii” este definită în Doctrina naţională a informaţiilor
pentru securitate, p. 24.

124
se pot comunica informaţii despre ameninţări, factori de risc interni şi
externi, astfel încât acestea nu pot fi transmise altor organisme (primarilor
municipali, şefilor de direcţii din departamente etc.).
Fără îndoială, însă, informaţii din domeniul siguranţei naţionale se pot
comunica, în primul rând, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,
preşedintelui acestuia, aşa cum rezultă din atribuţiile acestui organism
prevăzute în art. 7: analizează datele şi informaţiile privind siguranţa
naţională, stabileşte modalităţile de valorificare a acestora etc.

Principiile

125
 PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ACTIVITĂŢII INFORMATIVE
DE REALIZARE A SECURITĂŢII NAŢIONALE

Din punct de vedere semantic, termenul de principiu desemnează un

element fundamental, o idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie
ştiinţifică, un sistem politic, juridic sau o normă de conduită.
La plural, termenul are înţeles de totalitate a legilor şi a noţiunilor de bază
ale unei discipline.
Termenul derivă din latinescul principium, cu înţeles de origine, sursă,
cauză primordială.
În accepţiunea modernă are înţeles de: regulă elementară a unei ştiinţe;
lege generală după care se conduce un ansamblu de fenomene, verificată
prin exactitatea consecinţelor; regulă generală care ghidează conduita; acord
asupra esenţialului ce urmează a fi confirmat.
Din toate acestea se poate reţine o idee fundamentală, şi anume: nu există
practic domeniu de activitate umană conştientă care să nu aibe la bază
principii specifice. Ele au fost acumulate în timp, pe baza experienţei şi din
dorinţa firească a omului de a obţine cât mai mult, într-un timp cât mai redus
şi cu un efort cât mai raţional.
Pe de o parte, dată fiind perioada relativ scurtă de activitate a instituţiilor
româneşti care compun comunitatea informativă naţională într-un cadru
democratic, o abordare teoretică a principiilor activităţii informativ-
operative de realizare a securităţii naţionale ar putea fi uşor amendabilă în
ceea ce priveşte credibilitatea. Pe de altă parte, o astfel de întreprindere ar
mai putea fi considerată ca fiind lipsită de substanţă, atâta timp cât în

126
activitatea de informaţii practica are întâietate în faţa teoreticului, sau, într-o
altă formulare, o teorie solidă nu se poate construi decât pe o bogată tradiţie
istorică.
Dacă e să depăşim orgoliile, resentimentele şi teama de adevăr,
considerăm că o construcţie teoretică a fost deja întreprinsă chiar şi în
actuala fază a evoluţiei serviciilor de informaţii româneşti, iar efortul analitic
a avut în vedere întreaga experienţă istorică a instituţiilor româneşti şi a
celor străine care au activat de-a lungul timpului, în diferite epoci istorice.
Este evident că, într-o astfel de situaţie, valorificatrea trecutului a ţinut
seama doar de aspectele preponderent pozitive.
Prin urmare, putem afirma, fără teama de a greşi, că în momentul actual
există principii bine fundamentate care stau la baza activităţii informativ-
operative cu valoare de universalitate, acestea regăsindu-se clar şi ferm
exprimate în ordine şi reglementări.
Principiile statuate ale activităţii informativ-operative de realizare a
securităţii naţionale sunt în număr de zece, mai numite în limbajul uzual de
către cadrele de informaţii şi „Decalogul” (cele zece porunci).

Legalitatea

Istoriografia domeniului demonstrează că activitatea de informaţii se

desfăşoară la limita legii, şi aceasta datorită faptului că instituţiile abilitate
ori vectorii acestora sunt puse de regulă în situaţii de a se confrunta cu
organizaţii ce acţionează tocmai prin încălcarea legii. De aici rezultă şi
riscurile sau dificultăţile activităţii de informaţii, contrainformaţii şi
securitate.
Pe de altă parte, principiul legalităţii este cel care face diferenţa între
serviciile de informaţii din ţările democratice faţă de cele similare din ţările
cu regimuri politice totalitare, acestea din urmă remarcîndu-se prin
încălcarea drepturilor omului.
Prin urmare, în regimurile democratice subordonarea faţă de regulile
statului de drept şi respectarea supremaţiei legii constituie un principiu
fundamental pentru activitatea de informaţii. Respectarea strictă a acestui
principiu evidenţiază în mod expres că activităţile informativ-operative nu
pot leza, în nici o împrejurare, drepturile, libertăţile, onoarea, demnitatea,
reputaţia, proprietatea, domiciliul ori comunicaţiile persoanelor, atâta vreme
cât uzul lor nu contravine intereselor securităţii naţionale, aşa cum sunt ele
definite de lege.

127
 Activităţile de culegere de informaţii ori alte acţiuni operative pentru
securitate se pot desfăşura numai asupra faptelor, situaţiilor sau
împrejurărilor ce pot constitui ameninţări la adresa securităţii şi se realizează
“de către structuri specializate legal abilitate, potrivit competenţelor, după
reguli stricte de deontologie profesională, fiind subordonată exclusiv
stabilirii adevărului”136.
Trebuie menţionat în chip expres că, doar împotriva acţiunilor ilicite de
natură clandestină, duse cu violarea principiilor, drepturilor şi normelor
constituţionale, a dispoziţiilor legale, este permisă – doar în condiţiile legii –
folosirea mijloacelor şi metodelor specifice adecvate de descoperire,
prevenire şi contracarare în secret. Din acest punct de vedere Doctrina
naţională a informaţiilor pentru securitate prevede: “în scopul obţinerii de
informaţii pentru securitate, restrângerea temporară a exerciţiului unor
drepturi şi libertăţi fundamentale se poate face numai în condiţiile expres
prevăzute de Constituţie, în baza legii şi numai pe perioada care impune
această restrângere”137.
Principiul legalităţii în activitatea de informaţii mai presupune ca
existenţa ameninţărilor la adresa securităţii naţionale să nu poată fi folosită
în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului de manifestare a unui protest
ori dezacord politic, ideologic, religios etc., evident, în condiţiile stabilite de
lege.
Deşi este lesne de înţeles, principiul legalităţii mai înseamnă că, în nici o
împrejurare, datele care se obţin prin activitatea de informaţii nu pot fi
folosite sau exploatate în interes propriu de către operatori. A urmări
obţinerea de foloase personale înseamnă a trece pe un plan secundar
interesele de securitate naţională, ceea ce într-un cadru democratic
activitatea poate avea consecinţe dintre cele mai păguboase pentru imaginea
şi prestigiul instituţiei.
Ofiţerii de informaţii trebuie să-şi subordoneze necondiţionat conduita
profesională respectului sacru al Constituţiei şi valorilor constituţional
consacrate, legilor ţării şi cerinţelor jurământului militar, angajamentului de
loialitate şi prevederilor regulamentelor militare şi normelor de reglementare
a activităţii specifice.
Şi, nu în ultimul rând, legalitatea mai poate fi percepută ca un scut de
protecţie/autoprotecţie pentru operatorii de informaţii, indiferent de
specificul şi dificultăţile activităţii pe care o întreprind.

136
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, 2004, p.17.
137
Ibidem.

128
 În esenţă, supremaţia şi respectul legii trebuie să fie singurul crez şi
singurul ideal în activitatea de informaţii, iar operatorii să aibă permanent în
vedere dictonul: „Respectă legea ca să fi apărat de lege”.

Planificarea

Activitatea de informaţii implică inteligenţă, spontaneitate, creativitate,

tenacitate, perseverenţă, evitarea şabloanelor şi a rutinei, dar şi o disciplină
liber consimţită. Nu există contradicţie între aceste caracteristici şi principiul
planificării. Fără caracterul organizat, sistematic şi planificat al activităţii de
informaţii s-ar produce haos.
În primul rând, planificarea culegerii şi valorificării informaţiilor
reprezintă o componentă esenţială a managementului activităţii informativ-
operative de realizarea securităţii naţionale, prin care se asigură obiectul,
direcţia, sensul şi finalitatea acestuia. Fenomenele şi problemele operative de
securitate naţională trebuie anticipate şi, în raport de evoluţiile lor, se impun
măsuri de control adecvate, pentru ca în nici o împrejurare să nu fie posibilă
surprinderea. Or, toate acestea reclamă organizare, sistematizare şi
planificare.
În al doilea rând, pentru decelarea integrală şi corectă a ameninţărilor la
adresa securităţii naţionale, în limitele cadrului normativ legal şi tehnico-
metodologic al activităţii de informaţii, întregul efort de culegere şi
valorificare a informaţiilor presupune o temeinică organizare, instituirea
unui flux informaţional, a structurilor care să-l asigure, a regulilor după care
să se realizeze scopul şi finalitatea activităţii.
În al treilea rând, valorile implicate de starea de securitate naţională sunt
fundamentale şi, drept consecinţă, apărarea lor nu poate fi concepută decât în
cadrul unui sistem planificat, ceea ce înseamnă planuri şi programe care se
actualizează permanent, în funcţie de evoluţia situaţiei operative. Acest
proces este fundamentat şi se desfăşoară în baza unor criterii şi a unui
ansamblu de conexiuni între surse, fluxuri informaţionale şi mijloace de
execuţie. Aşa de pildă, conexarea şi integrarea tuturor categoriilor de surse
prin care se procură informaţiile este un aspect al caracterului sistematic şi
planificat al activităţii de informaţii. Mai mult, anticiparea ameninţărilor
presupune o planificare riguroasă a căutării informaţiilor după natura şi
originea lor, direcţiile de manifestare, valorile vizate, vectorii de
manifestare, factorii de risc potenţiali şi formele posibile de materializare.

129
 În organizarea şi planificarea activităţii informativ-operative
trebuie să se asigure caracterul cuprinzător al acesteia prin
integrarea tuturor resurselor informaţionale . În acest fel vor fi
dispuse sursele de informaţii în măsură să sesizeze orice disfuncţii,
vulnerabilităţi, ameninţări ori stări de pericol la adresa siguranţei
naţionale.
În esenţă, se poate spune despre principiul planificării că reprezintă o
condiţie esenţială ce asigură limitele, coerenţa şi finalitatea activităţii de
informaţii.
În Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate “caracterul
planificat şi sistematic” reprezintă o “expresie a nevoii de gestionare
raţională a resurselor informaţionale, în scopul evitării paralelismelor între
competenţele structurilor specializate în informaţii pentru securitate şi al
asigurării fluxului continuu şi cuprinzător de informaţii referitoare la
disfuncţii, vulnerabilităţi, stări de pericol sau ameninţări la adresa securităţii
naţionale, vizându-se reducerea cheltuielilor aferente obţinerii acestora şi
creşterea gradului de operativitate şi oportunitate a informării decidenţilor.
Principiul obligă la desfăşurarea activităţii de informaţii pentru securitate
pe baza documentelor de planificare informativă şi de gestionare integrată a
resurselor informaţionale, atât la nivelul comunităţii informative naţionale,
cât şi de către fiecare componentă de informaţii, contrainformaţii şi
securitate, în conformitate cu competenţele materiale şi atribuţiile care îi
revin şi cu nevoia acoperirii de fond a surselor generatoare de disfuncţii,
vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol ori agresiuni la
adresa securităţii României sau a aliaţilor săi“138.

Ofensivitatea şi mobilitatea

Activitatea informativ-operativă presupune o confruntare cu

mijloace şi metode secrete, desfăşurată pe un spaţiu întins, între forţe
cu interese divergente şi uneori, chiar, diametral opuse.
În mod logic, adversarii încearcă să anuleze sau să diminueze
posibilităţile noastre de a le descoperi activitatea şi, totodată,
urmăresc să depisteze şi să localizeze mijloacele noastre de
contracarare. Din această cauză realizarea obiectivelor şi sarcinilor
generale ale activităţii de informaţii nu se poate imagina în mod
static, pasiv, contemplativ.

138
Ibidem.

130
 Tactica obţinerii, verificării şi valorificării informaţiilor despre factori de
risc, vulnerabilităţi ori potenţiali inamici se bazează pe ofensivă permanentă,
pe un front larg, fără risipă de mijloace şi cu penetrări de profunzime.
Activitatea informativă trebuie să fie cât mai simplă şi necondiţionat
adaptabilă la orice schimbare a situaţiei operative, ceea ce presupune
mobilitate.
Ofensivitatea şi mobilitatea acţiunii informative se realizează prin
îmbinarea tehnicilor de lucru active, din gama clasică a mijloacelor şi
metodelor muncii de informaţii cu metode ale gândirii creatoare: elaborarea
planului de soluţionare a obiectivelor acţiunii informative, constituirea
ipotezei, redarea imaginii fidele a situaţiei, întocmirea raportului informativ,
elaborarea unui pronostic informativ de rezervă, expunerea logică,
acumularea cunoaşterii şi informaţiilor, aprofundarea materialului, realizarea
deducţiilor, stimularea imaginaţiei, schimbul de opinii, reluarea de la capăt,
deliberarea „pro” şi „contra”.
Principiul ofensivităţii şi mobilităţii fereşte de rigiditate şi dogmatism,
dar nu trebuie să conducă la voluntarism şi arbitrariu în conducerea şi
desfăşurarea activităţii informative.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate menţionează că
ofensivitatea şi mobilitatea “presupun adoptarea de măsuri active şi
complexe pentru cunoaşterea spaţiilor, zonelor, mediilor sau a altor
elemente de interes pentru securitatea naţională, prin folosirea eficientă a
resurselor specifice şi utilizarea metodelor, mijloacelor şi tehnicilor
adecvate, adaptabile climatului operaţional obiectiv, evaluat astfel îmcît să
se asigure receptarea fidelă a informaţiilor, analiza obiectivă a riscurilor,
ameninţărilor şi resurselor informaţionale disponibile, prognozarea evoluţiei
acestora, concluzionarea şi elaborarea măsurilor alternative de control şi
contracarare”139.
În esenţă, putem încheia acest subcapitol cu o mai veche maximă,
întemeiată pe o bogată experienţă a istoriei militare, care spune că „cea mai
bună apărare este atacul”.

Anticiparea şi previzionarea

Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate precizează că

anticiparea şi previzionarea “constituie principiul hotărâtor în dobândirea şi
menţinerea iniţiativei şi controlului în activitatea de informaţii şi obligă la
evaluarea completă şi corectă a situaţiei operative, a tendinţelor acesteia şi a
evoluţiei prognozate a ameninţărilor şi consecinţelor lor, precum şi la
139
Ibidem, p.18.

131
stabilirea cantitativă şi calitativă a resurselor informaţionale necesare pentru
cunoaştere, control şi prevenire/contracarare/înlăturare”140.
Principiul anticipării poate juca un rol hotărâtor pentru orizontul şi
finalitatea activităţii informative, precum şi în asigurarea iniţiativei şi
controlului în fiecare acţiune informativă în parte.
Oricărei noi măsuri iniţiate trebuie să-i fie anticipate consecinţele,
precum şi contramăsurile în raport cu implicaţiile determinate.
În măsura în care anticiparea şi previzionarea sunt edificatoare ori se
săvârşesc erori de dirijare ce conduc la deconspirări, există riscul real ca
adversarul să poată determina sensul măsurilor, înţelegându-le scopul şi
simulând o conduită care să ne ofere aparenţele de control din partea
noastră. O asemenea situaţie creează pericolul dezinformării şi al intrării în
jocuri operative conduse de serviciile şi agenţiile de informaţii adverse.
Succesul previziunii este asigurat de câţiva factori, între care: valoarea
integrală, sigură şi precisă a informaţiilor; cunoaşterea principiilor generale
ale previziunii; competenţa şi cunoaşterea profundă în domeniul problemei
de rezolvat; calităţile personale ale ofiţerului de informaţii.
Pe de altă parte, confirmarea evoluţiilor anticipate şi previzionate
dau măsura competenţei şi profesionalismului operatorilor de
informaţii . Fără un nivel de cultură generală ridicat, logică, intuiţie şi
o pregătire profesională solidă, nu este posibilă corelarea, conexarea
şi compararea datelor şi fenomenelor investigate.
În esenţă, la acest principiu putem folosi maxima: „ca să câştigi
trebuie să-ţi anticipezi adversarul şi să fi întotdeauna cu un pas
înaintea lui”.

Obiectivitatea evaluărilor

Evaluarea datelor şi informaţiilor, a faptelor şi stărilor de fapt la

care acestea se referă, se realizează prin rapotări obiective la criteriile
de stabilire a adevărului, fiind interzise subestimările şi
supraevaluările.
Acest principiu presupune că orice informaţie trebuie riguros analizată de
sine stătător şi/sau în context ori în conexiune cu alte date, chiar dacă la
prima vedere nu este pusă în evidenţă relevanţa sa de securitate naţională.
Pe de altă parte, nu este permis ca plecând de la o informaţie,
intuind evoluţia sau tendinţa unui fenomen sau a unei stări de fapt, să
adăugăm noi elemente care să-i sporească substanţa operativă, fără a
avea suportul necesar.
140
Ibidem.

132
 În ambele situaţii există pericolul dezinformării şi pe cale de
consecinţă adoptarea unor decizii în necunoştinţă de cauză, de natură
a creia prejudicii în planul securităţii naţionale.
Acest principiu este în directă conexiune cu profesionalismul
operatorilor de informaţii, ceea ce presupune: cultură generală,
rigurozitate, acurateţe, scrupulozitate, perseverenţă, creativitate , şi,
nu în ultimul rând, asumarea responsabilităţii.
Obiectivitatea evaluărilor mai presupune şi tăria de caracter a
cadrelor de informaţii, în sensul că ei trebuie să stabilească “adevărul
adevărat” şi nu “adevărul de conjunctură”, adică cel dorit sau impus
de cineva, indiferent de puterea sau presiunea pe care o exercită. Din
această perspectivă putem recomanda dictonul atât de drag istoricilor:
“fără ură şi părtinire”. Este şi ideea care transpare din textul oferit la
acest capitol de Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate:
“Fiecare serviciu de informaţii şi structură departamentală trebuie să
furnizeze, potrivit competenţelor cu care sunt investite de lege, informaţii
oportune, obiective şi independente de considerentele sau tendinţele politice
(subl.- n.n.) şi bazate pe toate sursele relevante aflate la dispoziţie”141.

Informarea exactă, corectă şi oportună a factorilor de decizie

Raţiunea de a fi a oricărui serviciu de informaţii este informarea

exactă, corectă şi oportună a factorilor de decizie, cu date şi
informaţii ce conturează ameninţări la adresa securităţii naţionale.
Această activitate este premisa adoptării unor măsuri de prevenire,
contracarare şi înlăturare eficiente.
În domeniul securităţii naţionale nu trebuie să se ajungă în nici o
142
împrejurare la consumarea ameninţării . Pericolul materializării
oricărei ameninţări trebuie blocat, întrucât consecinţele sunt cel mai
adesea insurmontabile. Mai mult, activitatea de prevenire propriu-
zisă nu poate fi concepută în absenţa unor date preliminare clare, care
să permită măsuri cu o asemenea finalitate.
Aplicarea acestui principiu presupune, în primă fază, identificarea
ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, iar ulterior, informarea
factorilor competenţi a dispune măsuri de contracarare şi înlăturare a
faptelor, stărilor de fapt, proceselor sau fenomenelor care sunt de
natură a leza starea de echilibru.
141
Ibidem.
142
Vezi pe larg sintagma scării graduale de manifestare a ameninţării în Ioan BIDU, Riscuri în analiza
decizională de siguranţă naţională, Editura ANI, Bucureşti, 2004

133
 Respectarea principiului presupune o înaltă capacitate
operaţională manifestată pe toată întinderea ariei de manifestare
posibilă a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi avându-se în
vedere toate posibilităţile de materializare a acestora. În plus,
principiul implică profesionalism în decelarea pericolelor şi
identificarea factorilor de risc, înţelegerea semnificaţiilor profunde
ale informaţiilor, eliminarea aprecierilor şi concluziilor superficiale.
Operativitatea şi oportunitatea în activitatea de informaţii mai
presupune şi scurtarea la maximum a drumului informaţiei de la sursă
la utilizator, pentru ca acesta să poată lua decizia la timp.
Concomitent, principiul obligă la redactarea clară, concisă şi mai
ales convingătoare a documentelor informative, astfel încât acestea să
pună fără echivoc în evidenţă, valorile vizate şi, în acelaşi timp să
uşureze alegerea situaţiei de înlăturare a ameninţărilor.
Principiul mai reclamă decizii rapide, când este cazul, dar bine
fundamentate şi cu grijă evaluate sub raportul consecinţelor
determinate.
Operativitatea şi oportunitatea se mai asigură prin concepţia
activităţii, cadrul organizatoric şi mijloacele puse la dispoziţia
acesteia, inclusiv calitatea şi instruirea personalului.
Informarea trebuie realizată cu operativitate şi oportunitate, fapt
care solicită profesionalism, inteligenţă, previziune şi eficienţă din
partea cadrelor de informaţii.
Ca o concluzie la acest principiu se poate spune că succesul
operatorului de informaţii depinde în ultimă instanţă de
perspicacitatea şi viteza sa de reacţie.

Independenţa, neutralitatea şi echidistanţa politică

Acest principiu este deosebit de important şi caracteristic pentru

activitatea serviciilor de informaţii într-un stat de drept. Aplicarea lui
în practică de către serviciile de informaţii a dat naştere la
interpretări. Pentru a exclude confuziile va trebui să-l explicăm mai
în detaliu.
Având în vedere că România este membru al Organizaţiei
Atlanticului de Nord şi că într-o perspectivă foarte apropiată va
deveni şi membră a Uniunii Europene, un obiectiv fundamental îl
reprezintă consolidarea democraţiei, prin depăşirea fazei de tranziţie.
În legătură directă cu acest aspect, de actualitate este asigurarea
independenţei serviciilor de informaţii româneşti faţă de interesele

134
politice, altele decât cele naţionale şi ale Aliaţilor, precum şi de
factorii de presiune economică ori de altă natură, ale căror posibile
ingerinţe în activitatea unor astfel de instituţii conduce la deturnarea
raţiunii existenţei acestora.
Independenţa profesională a operatorilor de informaţii trebuie să
fie garantată faţă de orice presiuni sau imixtiuni de natură a-i
impiedica să-şi îndeplinească atribuţiile cu bună credinţă, în respectul
sacru al legii, adevărului şi dreptăţii.
Conform acestui principiu, activitatea serviciilor de informaţii
trebuie să se menţină permanent pe o linie de totală neutralitate faţă
de confruntările politice, dar în acelaşi timp să promoveze politica
“securităţii naţionale integrate” 143 .
Eugen Cristescu, un experimentat practician al domeniului, dar şi
un teoretician de exceţie, menţiona în lucrarea sa memorialistică,
referitor la instituţia pe care a condus-o că ofiţerii de informaţii ar
trebui să fie călăuziţi de „un singur interes şi o linie, linia intereselor
naţionale” 144 .
Întra-adevăr, activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii
este subordonată exclusiv intereselor naţionale fundamentale, de a
căror promovare şi apărare depinde existenţa liberă, suverană,
independentă a fiinţei naţionale şi statale, integritatea teritorială a
ţării, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, în afara oricăror scopuri partizane sau consideraţii de
ordin ideologic, politic ori religios.
Principiul independenţei, neutralităţii şi echidistanţei politice
interzice valorificarea de informaţii în avandajul sau dauna vreunei
formaţiuni politice. Activitatea de informaţii are drept unic criteriu
ameninţarea la adresa securităţii naţionale. Principiul exclude
angajarea activităţii cadrelor serviciului de informaţii în partide sau
organizaţii politice, precum şi în politică.
Echidistanţa politică nu înseamnă însă şi echidistanţă faţă de
interesele naţionale. Este de la sine înţeles că principiul interzice
supravegherea activităţii partidelor şi organizaţiilor politice. Există şi
excepţii, prevăzute însă în legile organice, respectiv dacă
organizaţiile politice legal constituite desfăşoară în secret activităţi
anticonstituţionale ori împotriva securităţii naţionale.

143
Conceptul de securitate naţională integrată se referă la faptul că securitatea naţională a României este
parte integrantă a spaţiului şi intereselor de securitate Euro-Atlantică.
144
Ibidem.

135
 Principiul nu interzice însă, buna cunoaştere a eşicherului politic,
deoarece stabilitatea politică este componentă esenţială a securităţii
naţionale. De asemenea, extremismul şi terorismul sunt forme
specifice de prelungire a politicului în modalităţi anticonstituţionale
ce ameninţă securitatea naţională. Prin urmare, în orice stat
democratic, extremismele, indiferent de substanţa lor ideologică , fac
obiectul activităţii serviciilor de informaţii.
Normele metodologice în vigoare, obligă fiecare angajat al
serviciilor de informaţii să se situeze necondiţionat în afara oricăror
ingerinţe de natură a favoriza sau discrimina partide, formaţiuni sau
organizaţii politice ori de altă natură, în exercitarea legală a
drepturilor acestora.
Personalul acestor instituţii nu poate face parte din organizaţii
politice şi nici participa la manifestări cu asemenea caracter,
exceptându-se acele situaţii ce constau în exercitarea unor drepturi
fundamentale prevăzute în Constituţia României (participarea la vot).
Deci, este interzisă cu desăvârşire o atitudine politică partizană ,a
vreunui angajat al serviciilor de informaţii ce formează comunitatea
informativă a României, în beneficiul oricărei formaţiuni politice,
fapt ce ar duce la alterarea unor relaţii social-politice indispensabile
unei societăţi democratice.
De asemenea, în cazul în care apar informaţii sigure cu privire la o
persoană, care poate fi membră a oricărei formaţiuni politice legal
constituită, că ar desfăşura o activitate de natură să pună în pericol
siguranţa naţională a României, acea persoană va face obiectul
verificărilor întreprinse de organul de informaţii abilitat prin lege în
acest sens. Activităţile întreprinse nu trebuie să aibă nici o legătură,
sau relaţie cauzală, cu apartenenţa sa la partidul ori organizaţia
politică respectivă.
Un alt aspect al principiului analizat se referă la faptul că
operatorilor de informaţii li se interzice implicarea în secret în
activitatea organelor puterii legislative sau judecătoreşti, a
organizaţiilor de orice natură (politice, culturale, economice sau
religioase) în scopul influenţării activităţii acestora. Cadrele de
informaţii trebuie să păstreze o strictă neutralitate politică şi
sindicală, adaptându-şi conduita intereselor naţionale fundamentale şi
acţionând deasupra oricăror interese şi criterii promovate de grupuri
sociale, politice, economice sau religioase. La o astfel de conduită
face referire şi textul Doctrinei naţională a informaţiilor pentru
securitate: “Serviciile de informaţii, contrainformaţii şi securitate vor

136
veghea ca, în calitatea lor de instituţii aflate în slujba naţiunii, să nu ajungă,
nici chiar accidental, în situaţia de a nu fi echidistante în privinţa
valorificării informaţiilor, iar recrutarea, formarea şi promovarea
personalului să fie independente de schimbările politice (subl.- n.n.)”145.
În concluzie, se poate spune că echidistanţa politică nu presupune
şi echidistanţă faţă de interesele naţionale şi /sau ale Aliaţilor, iar
obţinerea de informaţii cu privire la fapte antistatale este legală,
legitimă şi morală, neputând fi confundată cu activitatea de poliţie
politică. Toate statele îşi apără valorile procedând la fel, obţinerea de
informaţii în această situaţie având exclusiv scop de protecţie.

Protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor

Protecţia sau secretizarea activităţii de informaţii reprezintă un

principiu, dar şi o condiţie „sine qua non”. Lipsa acestui principiu ar
face activitatea de informaţii să fie lipsită de orice raţiune, ca să nu
mai vorbim de eficienţă. Nu există nici o exagerare atunci când
teoreticienii , dar mai ales practicienii activităţii de informaţii susţin
că în acest domeniu „totul ar trebui să fie secret”, inclusiv datele cu
privire la identitatea şi calitatea ofiţerilor de informaţii.
Dr. Ray S. Cline 146 arată că „Secretizarea nu este în sine un lucru
bun sau rău. Aflate în serviciul disciplinat al societăţii, serviciile
secrete de informaţii contribuie la realizarea unor scopuri a căror
raţiune rezultă din Constituţie”.
Potrivit legilor organice din România, ca de altfel peste tot în
lume, activitatea de informaţii are caracter secret de stat. Secretizarea
presupune: (1) conspirativitatea deplină a surselor umane, tehnice, a
metodelor de activitate informativ operativă; (2) compartimentarea
care se rezumă în interiorul instituţiei între profile, sectoare, birouri şi
lucrători.
Activitatea de informaţii nu ar mai avea sens, fără secretizarea şi
protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor , deoarece măsurile iniţiate
şi contrapuse adversarului , ar putea fi cunoscute de acesta, cu
importante prejudicii în planul securităţii naţionale.
Din acest motiv, toate cadrele serviciilor de informaţii şi
structurilor departamentale româneşti sunt obligate să garanteze şi să
asigure deplina protecţie a surselor, metodelor şi mijloacelor
145
Ibidem, p.18-19.
146
Dr. Ray S. Cline, The CIA under Reagan, Bush and Casey, Acropolis Book, Washington D.C., 1981,
pp. 19-20.

137
specifice utilizate în activitatea informativ-operativă. De asemenea,
operatorii acestor instituţii sunt obligaţi să se conformeze normelor
legale privind protecţia informaţiilor clasificate. Ofiţerii de informaţii
nu pot dezvălui, în nici o împrejurare, informaţiile şi datele ce le
deţin , persoanelor care nu sut legal îndreptăţite să le cunoască.
Încălcarea normelor legale şi a regulilor de protecţie a surselor,
metodelor şi mijloacelor determină deconspirări cu grave consecinţe
în planul activităţilor informative, al securităţii naţionale în general.
Ele constituie evenimente contrainformative, ce se cercetează şi se
tratează conform legii penale în vigoare.
Setea de spectaculos şi scandal ar alimenta speculaţiile de presă şi,
pe de altă parte, situaţiile de această natură aduc în discuţie calitatea
cadrelor instituţiei, ceea ce poate determina pierderea bazei de sprijin,
în rândul populaţiei.
Dacă o instituţie abilitată prin lege cu atribuţii în domeniul
securităţii naţionale nu-şi apără secretele, în mod special sursele
umane de informare, devine necredibilă, îşi pierde autoritatea şi
prestigiul în care şi cele mai neînsemnate indicii permit adversarului
să-şi schimbe tactica, să treacă la contracarare şi să deturneze
acţiunile de cunoaştere şi prevenire. În acest sens, opinia lui Eugen
Cristescu, fostul şef al Serviciului Special de Informatii (în perioada
1940-1944) este cât se poate de relevantă: „Ca regulă generală,
identitatea informatorilor trebuie păzită cu mare stricteţe, întrucât
altfel ei sunt expuşi la compromitere şi în afacerile grave de trădare
de secrete militare, la moarte sigură, iar serviciul respectiv la
pierderea efortului lor preţios şi discreditare. Serviciile de informaţii
serioase au tradiţia lor informativă şi legile lor sfinte pe care le
respectă cu orice sacrificii. Cercetările care, prin natura lor, au drept
consecinţă decamuflarea mijloacelor de acţiune a unui serviciu secret,
răspândesc groaza şi discreditul şi ani de zile nimeni nu se mai
oferă, sau nu mai primeşte oferta vreunui serviciu de informaţii al
statului şi astfel drumul surprizelor nefaste este deschis, iar acţiunea
de prevenire anihilată” 147 .
Iată cât de bine se armonizează această tradiţie a activităţii
serviciilor se informaţii româneşti cu modernitatea principiului
formulat de Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate: “
Protecţia surselor, metodelor şi mijloacelor obligă structurile specializate cu
147
Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă,
Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti + memorii, mărturii, documente, Editura Roza
Vânturilor, Bucureşti, 1994, p.277.

138
competenţe şi beneficiarii/utilizatorii informaţiilor de interes pentru
securitatea naţională să nu deconspire identitatea surselor secrete de
informaţii şi a mijloacelor şi metodelor folosite pentru obţinerea acestora”148.

Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea în

cadrul sistemului naţional de securitate

Rivalităţile între diferitele servicii ce compun comunitatea informativă a

unui stat constituie o realitate cu antecedente importante din punct de vedere
istoric - şi care nu o dată s-au soldat cu grave prejudicii sistemului de
apărare naţională - fapt pentru care în legislaţiile străine mai recente, cât şi în
legislaţia românească elaborată după decembrie 1989, s-a ţinut cont. Ca
urmare s-a prevăzut în mod expres obligativitatea cooperării în domeniul
informativ şi coordonării unor acţiuni cu caracter preventiv în funcţie de
priorităţi, sarcini şi specializări.
Sintagma principiului cooperare, conlucrare, colaborare exprimă
modalităţile concrete prin care serviciile de informaţii, serviciile de
securitate şi structurile departamentale acţionează în vederea realizării unor
obiective comune. De altfel, chiar noţiunea de “comunitate de informaţii”
reprezintă o noţiune generică cu referire directă la “funcţionarea coordonată
a sistemului securităţii naţionale, în care sens la nivelul acestuia sunt create
şi dezvoltate utilităţi şi facilităţi comune privind coordonarea planificării
informative şi elaborarea integrată a estimărilor informative de interes
naţional, iniţierea şi dezvoltarea de programe, proiecte sau operaţiuni
informative circumscrise susţinerii politicilor şi/strategiilor de securitate
naţională, pregătirea şi instruirea de specialitate a personalului, elaborarea
studiilor şi cercetărilor în probleme strategice şi de securitate naţională,
crearea infrastructurilor şi sistemelor informatice integrate”149.
Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi
de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni
informative.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate defineşte cele trei
componente ale sintagmei principiului, în felul următor:
- cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi
realizarea în comun, pe baza unor programe sau planuri de măsuri, de către
structuri ale comunităţii de informaţii, în raport de competenţe, a unor

148
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, 2004, p.19.
149
Ibidem, p. 13-14.

139
acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea
informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru securitatea
naţională, care să răspundă obiectivelor, motivaţiilor şi aşteptărilor şi de care
să beneficieze toţi participanţii;
- conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi
desfăşurare de către personal sau compartimente specializate, în
raport de competenţe, în beneficiul serviciului de informaţii sau
structurii departamentale de care aparţin, a unor acţiuni specifice
limitate în timp ţi spaţiu, care vizează obţinerea, verificarea şi
valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă
operativă;
- colaborarea pentru necesităţile de angajare a competenţelor
altor autorităţi sau instituţii publice ori organizaţii de drept privat,
serviciile de informaţii, serviciile de securitate şi structurile
departamentale iniţiază şi dezvoltă proiecte de colaborare, pe baza şi
în executarea dispoziţiilor legii 150 .
Rolul cooperării în domeniul obţinerii, analizei şi valorificării
informaţiilor va creşte enorm. Instituţiile sistemului naţional de securitate
vor fi nevoite să coopereze real şi eficient între ele, să aibă dialog permanent
între ele şi să acţioneze preventiv şi congruenţial151.
În esenţă, principiul cooperării, conlucrării şi colaborării dintre serviciile
şi structurile informative ce compun comunitatea informativă a unui stat este
absolut necesar pentru: a se evita paralelismele, concurenţa şi interpunerea;
realizarea unor analize şi sinteze ale situaţiei operative în domeniul
securităţii naţionale integrate cât mai obiective; prevenirea dezinformării;
verificarea cu operativitate a oricăror informaţii; depistarea unor
disfuncţionalităţi şi posibilitatea de a interveni cu corecţii; punerea la
dispoziţia factorilor decizionali din stat a unui flux informativ cât mai
integrat concepţiei securităţii naţionale.

Cooperarea internaţională

Acest principiu face referire la necesitatea cooperării dintre instituţiile

comunităţii de informaţii a României cu cele similare ale statelor membre
ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunii Europene, precum
şi cu alte servicii de informaţii.

150
Ibidem, p.19.
151
Dr. Vasile Paul, Noul terorism, ameninţare asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001, p. 2
-3.

140
 După atentatul terorist asupra SUA, din 11 septembrie 2001, rolul
cooperării în domeniul securităţii a ieşit pregnant în evidenţă. Aşa cum se
cunoaşte, SUA nu acţionează pe cont propriu în războiul declarat contra
terorismului internaţional, ci cooperează cu ţările aliate, partenere şi prietene
pentru a-şi asigura sprijinul la nivel global.
Fiind o ameninţare multinaţională, neoterorismului trebuie să i se
răspundă/riposteze multinaţional. Au fost cristalizate deja noi aranjamente
de securitate globală, s-a trecut de la abordarea clasică a securităţii la o alta
nouă, prin care se urmăreşte realizarea concentrării acţiunilor statelor
interesate pentru contracararea ameninţărilor comune.
În condiţiile complexe şi diverse ale mediului internaţional de securitate,
cunoaşterea, controlul şi contracararea ameninţărilor la adresa securităţii
naţionale şi internaţionale exced posibilităţile structurilor naţionale de
informaţii, necesitând colaborarea şi conjugarea eforturilor şi experienţei cu
structurile similare ale aliaţilor ori ale altor servicii de informaţii partenere.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate prevede pentru
principiul cooperării internaţionale următoarele trei scopuri:
- gestionarea evoluţiilor purtătoare de riscuri şi ameninţări
militare sau nemilitare transfrontaliere care pot afecta securitatea
României şi a aliaţilor săi;
- consolidarea capacităţii statului român în menţinerea şi
promovarea stabilităţii şi securităţii zonale şi regionale;
- consolidarea imaginii structurilor de informaţii ale statului
român, ca instituţii credibile, subordonate principiilor statului de
drept, capabile să apere societatea democratică, drepturile şi
libertăţile omului 152 .
Toate cele zece principii ale activităţii de informaţii pentru
securitate la care am făcut referire sunt formulate şi explicitate în
concordanţă cu: prevederile Constituţiei României; elementele de
tradiţie naţională ale domeniului; legile organice, Doctrina integrată
de informaţii, contrainformaţii şi securitate a NATO (Documentul
AJP-2); Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate; cele mai
importante rezultate ale studiilor şi cercetărilor din domeniul
securităţii spaţiului euroatlantic.

NECESITATEA CONTROLULUI ACTIVITĂŢII DE INFORMAŢII

152
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, 2004, p. 20.

141
 Unul dintre cei mai relevanţi indicatori asupra gradului de democratizare
a unei societăţi îl constituie existenţa unui control real asupra serviciilor
secrete de informaţii. Eficienţa unor asemenea instituţii este condiţionată, în
mare măsură, de instituirea unui cadru riguros determinat care să permită
controlul societăţii civile asupra activităţii informative pentru apărarea
siguranţei naţionale.
Suspiciunile privind echidistanţa serviciilor de informaţii se regăsesc în
toate statele în care au fost răsturnate regimurile totalitare şi s-au creat
instituţii democratice, unde deprinderile de lucru cu serviciile secrete se
capătă mai greu. Ceea ce nu înseamnă că în societăţile cu un îndelungat
exerciţiu al democraţiei, schimbările în anumite funcţii nu pun permanente
probleme de adaptare în ceea ce priveşte relaţiile serviciilor de informaţii cu
factorii de putere.
În orice stat, fie el democratic sau totalitar, serviciile secrete de
informaţii rămân avataruri ale răului etern, dar necesar, diferenţa fiind că
unele pot şi sunt controlate prin pârghii democratice, în vreme ce altele se
supun şi sunt controlate doar de putere.
În legătură cu comunitatea informativă a României, se poate spune că, cu
excepţia Serviciului Român de Informaţii şi a Serviciului de Informaţii
Externe - care sunt supuse controlului parlamentar - asupra celorlalte servicii
şi structuri departamentale specializate, societatea civilă nu cunoaşte
modalităţile de control. Mai mult, bugetele lor, în afara Serviciului Român
de Informaţii şi a Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, nu se cunosc nici
măcar cu aproximaţie153.
Iată de ce societatea civilă este îndeobşte mai mult sau mai puţin
reticentă şi suspicioasă - în funcţie de o sumă de factori - în ceea ce priveşte
activitatea serviciilor secrete de informaţii cu atribuţii în domeniul apărării
siguranţei naţionale.
Libertatea individuală, ca bun de preţ al democraţiei, se simte - într-o
măsură mai mare sau mai mică - ameninţată de autoritate, de organismele
statale, în general şi de ceea ce este secret şi lipsit de transparenţă, în special.
Secretul fiind raţiunea de a fi a serviciilor speciale de informaţii, este
firesc ca activitatea acestora să suscite, mai ales în actualul context social,
economic, politic şi militar al unor transformări de esenţă, cerinţe justificate
în ceea ce priveşte asigurarea unor certe garanţii că, creditul - cel mai adesea
în alb - ce le este acordat acestor servicii nu este utilizat împotriva
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a pluralismului politic,
a demnităţii umane şi democraţiei.
153
„Sfera Politicii”, anul V, 52/1997, p.11.

142
 Efortul de a ţine sub control sistematic activitatea de informaţii este de
dată relativ recentă. Până la începutul anilor '80, circa 12 democraţii
occidentale au asigurat într-o oarecare măsură desfăşurarea unei
supravegheri independente a comunităţilor lor informative, cel mai adesea
prin legi organice.
Situaţii, în cele mai multe cazuri paralele sau chiar identice, au
determinat dezvoltarea unei supravegheri a activităţii informative de o mai
mare amploare în Statele Unite ale Americii şi în unele ţări occidentale.
Deteriorarea consensului anterior privind politica externă şi acuzaţiile la
adresa abuzurilor comise de agenţiile de informaţii au sporit necesitatea
exercitării unei supravegheri de o mai mare amploare în multe ţări din vestul
Europei. În acelaşi timp, însă, această tendinţă s-a restrâns pe parcurs,
datorită îngrijorării crescânde potrivit căreia supravegherea excesivă ar putea
duce la periclitarea eficienţei activităţilor informative.
Ţările care au mecanisme de exercitare a supravegherii activităţii
informative se împart în două categorii: prima grupează ţările care dispun de
structuri de supraveghere independente, cu statut legal, în afara executivului
sau cabinetului ministerial; a doua include ţările care au stabilit reglementări
de supraveghere mai puţin oficiale, limitate la exercitarea controlului de
către cabinetul ministerial sau reunite la nivelul unei comisii parlamentare
mai largi.
O trecere în revistă, chiar fugitivă, a sistemelor de supraveghere
existente pune în evidenţă deosebiri semnificative în ceea ce priveşte bazele
controlului. Aceste deosebiri sunt evidente atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi calitativ, în legătură cu numărul mecanismelor de
supraveghere şi control, sfera lor de competenţă şi accentul pus asupra
operaţiunilor informative interne sau externe.
Mecanismele de supraveghere şi control stabilite în ţările anglofone au
un puternic temei juridic, reflectând probabil tradiţionalismul şi
conservatorismul britanic. În schimb, ţări ca Germania şi Italia, cu o
experienţă aparte în dimensiunea represivă a poliţiei, au pus accent deosebit
pe aspectele de strictă legalitate ale supravegherii şi controlului, posibil
pentru a putea preveni dobândirea pe viitor de puteri nejustificate de către
serviciile de securitate.
Extinderea mecanismelor de supraveghere şi control pare a constitui în
prezent o tendinţă în continuă dezvoltare. În anii următori, scopurile şi
priorităţile activităţilor informative vor face, foarte probabil, obiectul unei
ample redefiniri.

143
 Premisele controlului

În ultimele decenii s-au înregistrat două orientări distincte şi uneori

contradictorii între factorii de decizie însărcinaţi cu controlul activităţii
serviciilor secrete de informaţii.
Cei preocupaţi în primul rând de înţelepciunea, legalitatea şi
corectitudinea acţiunilor guvernamentale s-au pronunţat în favoarea unui
control mai deschis şi mai penetrant al operaţiunilor, din dorinţa de a avea
certitudinea că acestea se desfăşoară conform normelor convenite. Cei
preocupaţi însă mai mult de menţinerea unui puternic potenţial informativ au
susţinut că o supraveghere excesivă ar putea pune în pericol eficienţa
serviciilor de informaţii în ceea ce priveşte aportul lor la menţinerea
securităţii naţionale. Rezultatul a fost o dezbatere îndelungată privind
disputarea întâietăţii celor două aspecte: securitatea naţională şi
responsabilitatea publică.
Această controversă a fost o caracteristică importantă a dialogului
politic, atât în SUA, cât şi în alte ţări occidentale importante. În majoritatea
cazurilor, problema s-a rezolvat printr-un compromis care să asigure măsuri
sporite de exercitare a supravegherii de către oficialităţi anume desemnate,
în schimbul garanţiilor de protejare a securităţii operaţiunilor informative.
Oricum, experienţa istorică a serviciilor secrete de informaţii din ultimii
20 de ani demonstrează că uneori poate exista un control formal, superficial
şi inadecvat structurat. O asemenea situaţie este, într-un anumit sens, mai
periculoasă decât atunci când nu există un asemenea mecanism. În spatele
unei forme iluzorii de control se pot produce unele abuzuri tocmai datorită
existenţei unei „umbrele protectoare“. De aici rezultă necesitatea ca
societatea civilă să fie foarte vigilentă, atât la modul în care sunt structurate
instituţiile de control asupra serviciilor secrete de informaţii, cât şi asupra
eficienţei controlului.
În ce măsură are acces o comisie parlamentară la informaţiile deţinute de
serviciile de informaţii? De ce natură este controlul exercitat de comisiile
parlamentare: legislativ, politic, bugetar sau legat de personalul din aceste
servicii? Ce mijloace are la dispoziţie o comisie parlamentară pentru a
efectua investigaţii legate de serviciile de informaţii şi ce efecte produc
aceste investigaţii? Au comisiile parlamentare vreun rol în protejarea
indivizilor împotriva abuzurilor comise de serviciile de informaţii?
Acestea sunt doar câteva din întrebările care s-au pus la Conferinţa de la
Varşovia, din perioada 30 iunie - 2 iulie 1995, care a reunit reprezentanţi ai
serviciilor de informaţii, ai parlamentelor şi ai organizaţiilor
neguvernamentale din 21 de ţări şi care a avut ca principală temă de

144
dezbatere Serviciile de informaţii în societatea civilă: supraveghere şi
răspundere154. La astfel de întrebări şi probleme s-au formulat şi exprimat
răspunsuri diferite. În esenţă s-a impus opinia potrivit căreia problema
monitorizării activităţii serviciilor de informaţii trebuie să se facă sub dublu
aspect: cel al prevederilor legale şi cel al practicii curente. Pe de altă parte, a
rezultat că în toate ţările, inclusiv în cele cu un sistem democratic bine
consolidat, serviciile de informaţii se străduiesc să evite atât controlul din
partea societăţii civile, cât şi deschiderea spre public. Totul depinde de
legislaţia existentă în fiecare ţară. În ceea ce priveşte rolul organizaţiilor
neguvernamentale şi al presei în privinţa răspunderii pe care serviciile de
informaţii trebuie să şi-o asume pentru activităţile desfăşurate, acesta s-a
dovedit a fi destul de redus, atât în ţările din centrul, cât şi din estul Europei.

Obiectivele controlului
Serviciile de informaţii nu pot fi asimilate, în ce priveşte controlul,
regulilor generale aplicabile executivului. În unele privinţe cerinţele pot fi
mai exigente, după cum în altele este obligatorie o procedură specială,
determinată de necesitatea protecţiei anumitor informaţii de siguranţă
naţională.
Din analiza reglementărilor existente pe plan internaţional rezultă că
obiectivul principal al comitetelor speciale pentru serviciile de informaţii
constă în realizarea efortului necesar pentru ca structurile informative să
furnizeze informaţii documentate şi la timp executivului şi legislativului
pentru ca acestea să poată lua deciziile cele mai adecvate referitoare la
securitatea şi interesele vitale ale naţiunii.
Un alt obiectiv al controlului parlamentar, nu mai puţin important, este
acela de a se asigura supravegherea de către legislativ a activităţii serviciilor
de informaţii, pentru a se asigura conformitatea acestora cu Constituţia şi
legile ţării.
Demn de reţinut este faptul că obiectivul controlului nu îl constituie
informaţiile sau documentele operative, ci propunerile legislative, mesajele,
petiţiile, memoriile şi alte materiale referitoare la activitatea structurilor
comunităţii informative, existând şi din acest punct de vedere excepţii
riguros reglementate.
În practica parlamentară din ţările democratice există şi regula ca
rapoartele asupra activităţii de informaţii să fie întocmite de comisiile
însărcinate cu controlul, iar în legătură cu anumite probleme de natură
specială, raportul este prezentat de şeful statului.
154
Vezi “Revista româna de drepturile omului”, nr.9/1995, p. 122-123.

145
 Ca regulă generală, însă, serviciile de informaţii prezintă anual o trecere
în revistă asupra problemelor principale ale activităţii lor, rapoartele având,
după caz, şi variante destinate informării publice.
Interesante sunt şi regulile de alcătuire a comitetelor parlamentare pentru
informaţii, astfel încât acestea să fie operaţionale în privinţa deciziilor şi, în
acelaşi timp, să asigure proporţia coloraturilor politice reprezentate în
Parlament.

Reglementarea controlului parlamentar asupra

activităţii Serviciului Român de Informaţii

Fiind o instituţie complet nouă, organizată şi concepută pe baza unor

principii moderne, Serviciul Român de Informaţii desfăşoară activitatea
informativă de realizare a siguranţei naţionale sub un strict control
parlamentar. Acest aspect rezultă din cadrul legal, funcţiile şi mijloacele de
realizare a controlului parlamentar.
Baza juridică a controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului
Român de Informaţii este de natură constituţională. Astfel, art. 62, al. 2 din
Constituţia României stabileşte: „Camerele se întrunesc în şedinţă comună
pentru (. . .) g) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a
directorului Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului
asupra activităţii acestui serviciu (. . .) “.
Potrivit art. 8, al.1 din Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a
României, organele de stat care desfăşoară activitate de informaţii pentru
realizarea siguranţei naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul
de Informaţii Externe şi Serviciul de Protecţie şi Pază. Activitatea acestora
este controlată de către Parlament.
Precizări importante sunt prevăzute în Legea privind organizarea şi
funcţionarea SRI, care menţionează, printre altele, că: Anual, sau când
Parlamentul hotărăşte, directorul Serviciului Român de Informaţii prezintă
acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuţiilor ce revin Serviciului
Român de Informaţii, potrivit legii. În vederea exercitării controlului
concret şi permanent se constituie o comisie comună a celor două Camere.
Organizarea, funcţionarea şi modalităţile de exercitare a controlului se
stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament155.
În baza acestor dispoziţii legale, Parlamentul României a adoptat
Hotărârea nr. 30 din 16 iunie 1993 privind organizarea şi funcţionarea
155
Legea 14/1992, art. 1, al 2-4.

146
Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru
exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de
Informaţii.
Funcţiile controlului parlamentar sunt deduse din atribuţiile Comisiei, după
cum urmează:
- verifică dacă, în exercitarea atribuţiilor ce revin Serviciului Român
de Informaţii în domeniul siguranţei naţionale, sunt respectate prevederile
Constituţiei şi ale celorlalte acte normative;
- examinează cazurile în care s-au semnalat încălcări ale prevederilor
constituţionale şi ale altor dispoziţii legale în activitatea Serviciului Român
de Informaţii şi se pronunţă asupra măsurilor ce se impun pentru restabilirea
legalităţii;
- analizează şi cercetează, la cererea oricăreia din comisiile
permanente pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor
două Camere, sesizările cetăţenilor care se consideră lezaţi în drepturile şi
libertăţile lor prin folosirea mijloacelor de obţinere a informaţiilor privind
siguranţa naţională;
- examinează şi soluţionează celelalte plângeri şi sesizări ce-i sunt
adresate în legătură cu încălcarea legii de către Serviciul Român de
Informaţii;
- audiază persoana propusă de Preşedintele României pentru funcţia
de director al Serviciului Român de Informaţii, în legătură cu care prezintă
un raport în faţa celor două camere ale Parlamentului;
- examinează rapoartele prezentate Parlamentului, potrivit legii, de
către directorul Serviciului Român de Informaţii şi întocmeşte un raport
propriu asupra acestora, pe care îl înaintează Birourilor permanente ale celor
două Camere;
- examinează proiectele de buget pentru Serviciul Român de
Informaţii şi prezintă comisiilor parlamentare de specialitate observaţiile şi
propunerile sale cu privire la alocaţiile bugetare;
- controlează modul de utilizare a fondurilor băneşti destinate prin
bugetul de stat, precum şi constituirea şi folosirea mijloacelor extrabugetare
pentru Serviciul Român de Informaţii;
- verifică modul de respectare a dispoziţiilor legale privind
funcţionarea regiei autonome, societăţilor comerciale de producţie,
instituţiilor sanitare şi asociaţiilor cu caracter cultural-sportiv din cadrul
Serviciului Român de Informaţii.
Mijloacele de realizare a controlului parlamentar asupra activităţii
Serviciului Român de Informaţii constau în solicitarea de rapoarte, informări
şi explicaţii scrise, de date şi informaţii privind siguranţa naţională. De

147
asemenea, comisia poate audia persoane în legătură cu problemele
autorizate.
În ceea ce priveşte obligaţiile Serviciului Român de Informaţii pentru
realizarea controlului parlamentar asupra activităţii sale, ele constau în:
- să pună la dispoziţia Comisiei în timp util, rapoartele, explicaţiile,
documentele, datele şi informaţiile solicitate;
- să permită audierea persoanelor indicate de Comisie (atât a
militarilor, cât şi a civililor care sunt angajaţi ai instituţiei).
De la aceste obligaţii fac excepţie acţiunile informative aflate în curs de
executare, alte activităţi operative privind siguranţa naţională, apreciate ca
atare de Comisia de control parlamentar, la recomandarea Biroului Executiv
al Consiliului Director al Serviciului Român de Informaţii, precum şi
mijloacele şi metodele concrete folosite în munca de informaţii, în măsura în
care nu contravin Constituţiei şi legilor în vigoare.
Garanţiile de protecţie a secretului activităţii de informaţii privind
apărarea siguranţei naţionale în cadrul Comisiei de control parlamentar sunt
asigurate de următoarele prevederi rezultate din legislaţia în vigoare:
- membrii Comisiei depun jurământ de păstrare a secretului datelor şi
informaţiilor de care iau cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, inclusiv după
încetarea mandatului;
- lucrările şi actele Comisiei fac parte din categoria secretelor de stat,
cu excepţia concluziilor cuprinse în rapoartele Comisiei care sunt autorizate
de a fi făcute publice de către Birourile permanente ale celor două camere;
- membrii Comisiei au obligaţia să respecte reglementările privind
apărarea secretului de stat;
- Comisia are un program propriu de prevenire a scurgerii
informaţiilor;
- lucrările Parlamentului în care se dezbat probleme din competenţa
Comisiei pot fi declarate secrete, cu votul majorităţii deputaţilor şi
parlamentarilor prezenţi;
- Comisia juridică de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor şi
Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului sunt
abilitate să cerceteze cazurile de încălcare a garanţiilor de protecţie a
secretului;
- documentele Comisiei se păstrează în arhiva proprie a acesteia, cu
respectarea normelor legale privind apărarea secretului de stat;
- specialiştii în domeniu sau angajaţii autorităţilor publice de profil
folosiţi de Comisie au obligaţia protejării datelor şi informaţiilor de care iau
cunoştinţă;

148
 - la sfârşitul legislaturii, documentele Comisiei, inventariate şi
sigilate, se predau Comisiei desemnate de noul Parlament.
Nerespectarea acestor obligaţii poate atrage, potrivit Regulamentului
celor două Camere, ridicarea imunităţii parlamentare în vederea aplicării
sancţiunilor prevăzute de lege.
În concordanţă cu aceste acte normative, art. 4 din Regulamentul de
funcţionare al Serviciului Român de Informaţii prevede:
(1) Activitatea Serviciului Român de Informaţii este supusă
controlului parlamentar, în condiţiile legii.
(2) În vederea exercitării controlului parlamentar asupra activităţii
sale, în raporturile cu Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor
şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii
Serviciului Român de Informaţii, Serviciul are următoarele obligaţii:
a) să prezinte Comisiei, spre examinare, rapoartele ce urmează a fi
prezentate Parlamentului de către directorul Serviciului, potrivit legii;
b) să prezinte, la solicitarea Comisiei, în condiţiile şi cu excepţiile
prevăzute de lege, rapoarte, informări, explicaţii scrise, documente, date,
informaţii, referitoare la activitatea sa;
c) să asigure prezentarea în faţa Comisiei, la cererea acesteia, a
persoanelor nominalizate pentru audiere;
d) să pună la dispoziţia Comisiei, spre examinare, documentele şi
datele necesare, în condiţiile legii, pentru semnalarea cazurilor în care s-au
semnalat încălcări ale prevederilor constituţionale ori ale altor dispoziţii
legale;
e) să trimită, spre examinare, proiectele de buget ale Serviciului şi, la solicitare, să prezinte date
privind modul de utilizare a fondurilor băneşti destinate prin bugetul de stat şi despre modul de constituire
şi folosire a mijloacelor extrabugetare.

(3) Datele şi informaţiile, relaţiile, audierile, rapoartele sau

informările necesare Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor
şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii
Serviciului Român de Informaţii, se pun la dispoziţia acesteia numai de
către directorul Serviciului, sau cu aprobarea acestuia, la solicitarea
preşedintelui Comisiei.

Compunerea, alegerea şi procedura de lucru

a Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi
Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra
activităţii Serviciului Român de nformaţii

149
 Comisia de control este un organism comun al celor două Camere
parlamentare, cu activitate permanentă. Ea se compune din 9 membri
desemnaţi de grupurile parlamentare şi aleşi în şedinţă comună a celor două
Camere, la propunerea birourilor permanente ale acestora, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Parlamentul, reunit în şedinţă comună,
desemnează la propunerea birourilor permanente, pe baza concluziilor
desprinse din consultarea grupurilor parlamentare, pe preşedintele,
vicepreşedintele şi secretarul Comisiei, prin votul majorităţii parlamentare.
Această comisie, deşi este asimilată comisiilor parlamentare permanente,
nu poate avea membri în alte comisii parlamentare şi nici în Guvern.
Solicitarea datelor şi informaţiilor necesare Comisiei, precum şi orice alt
demers în relaţiile acestuia cu Serviciul Român de Informaţii se realizează
prin preşedintele Comisiei. Solicitarea poate veni şi din partea oricărui
membru al Comisiei, dar numai dacă există acordul Comisiei în plenul său.
Solicitările se adresează numai directorului Serviciului Român de
Informaţii şi, după caz, înlocuitorului legal al acestuia la comandă.
La şedinţele Comisiei pot fi invitaţi preşedinţii Birourilor permanente ale
celor două Camere, preşedinţii Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională, precum şi membri ai Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării.
Comisia dispune de un aparat tehnic şi poate folosi serviciile unor
specialişti în domeniu, angajaţi ai autorităţilor publice de profil.
În exercitarea atribuţiilor ce îi sunt conferite, Comisia adoptă decizii cu
votul majorităţii membrilor săi.
Comisia prezintă anual, în şedinţă comună a celor două camere, un
raport referitor la activitatea desfăşurată.
În practica de până acum aceste rapoarte au fost prezentate
Parlamentului în aceeaşi şedinţă în care s-a dezbătut şi raportul anual al
directorului Serviciului Român de Informaţii.
La cererea Birourilor permanente ale celor două Camere, sau atunci când
consideră necesar, Comisia prezintă acestora rapoarte cu privire la
constatările şi concluziile rezultate din exercitarea atribuţiilor ce-i revin.
Comisia parlamentară pentru controlul activităţii Serviciului Român de
Informaţii prezintă, de regulă la sfârşitul anului, un raport asupra anchetei
făcute în cursul sesiunii parlamentare la unităţile Serviciului din teritoriu.
Membrii Comisiei pleacă de regulă în fiecare joi, în teritoriu, în controale
pentru verificarea situaţiei unităţilor Serviciului Român de Informaţii. Ei
susţin că nu s-au descoperit nereguli până acum, iar principala problemă cu

150
care se confruntă Serviciul este lipsa de fonduri. Raportul comisiei este
prezentat directorului Serviciului Român de Informaţii156.

Alte forme de control

Controlul şi supravegherea activităţii de informaţii realizată de

structurile componente ale comunităţii informative româneşti, de realizare a
siguranţei naţionale, este în realitate mult mai complexă decât rezultă din
cele expuse până acum. Activitatea de supraveghere şi control desfăşurată în
baza legii de către Comisia parlamentară se încadrează unui sistem integrat,
structurat pe următoarele componente:
Controlul parlamentar special - cel realizat de Comisia parlamentară la
care ne-am referit în detaliu.
Controlul general - realizat prin dezbateri şi interpelări în Parlament,
adoptarea bugetului şi activităţile celorlalte comisii parlamentare, îndeosebi
a celor care anchetează abuzurile, examinează şi soluţionează petiţiile.
Cetăţeanul care se consideră lezat în drepturile sau libertăţile sale prin
folosirea unor mijloace de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei
naţionale poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare şi
asigurarea ordinii publice ale celor două Camere ale Parlamentului157.
Controlul exercitat de autoritatea judecătorească - realizat prin
procedura de autorizare a obţinerii de informaţii prin operaţiuni ce implică
restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale.
Existenţa unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale constituie
temeiul legal pentru a solicita procurorului, în cazuri justificate, cu
respectarea prevederilor codului de procedură penală, autorizarea
efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în:
interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, obiecte sau
înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un
obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui
obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care
acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase
prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora
din locurile în care au fost depuse.
Orice cetăţean care se consideră vătămat în activităţile care fac obiectul
acestei autorizări se poate adresa cu plângere procurorului anume
desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul158.
156
„Jurnalul national”, 25 septembrie 1997, p.7.
157
Legea 51/1991, art.16, alin.3.
158
Idem, art.13.

151
 Pentru a evita producerea de abuzuri din partea celor abilitaţi prin lege să
desfăşoare activităţi de genul celor prevăzute în articolul menţionat anterior,
legiuitorul a introdus în mod expres următoarele prevederi:
 Nici o persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniei
sale politice şi nu poate face obiectul unei imixtiuni în viaţa sa
particulară, în familia sa, în domiciliul sau proprietăţile sale ori în
corespondenţă sau comunicaţii, nici ale unor atingeri ale onoare sau
reputaţiei sale, dacă nu săvârşeşte vreuna din faptele care constituie,
potrivit legii, o ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Prevederile
art. 3 din Legea nr.51/1991, referitor la ameninţările la adresa
siguranţei naţionale a României, nu pot fi folosite în scopul restrângerii
sau interzicerii dreptului de apărare a unei cauze legitime, de
manifestarea a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios sau
de altă natură, garantat prin Constituţie sau legi 159.
 Informaţiile privind viaţa particulară, onoarea sau reputaţia
persoanelor, cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor necesare
siguranţei naţionale nu pot fi făcute publice. Divulgarea sau folosirea,
în afara cadrului legal, de către salariaţii serviciilor de informaţii, a
unor astfel de date, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare
de la 2 la 7 ani160.
 Nu pot activa în serviciile de informaţii persoanele care au fost găsite
vinovate pentru acţiuni îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului 161.
Mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale nu
trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor ori să îi supună la
îngrădiri ilegale.
Orice persoană este protejată prin lege împotriva unor astfel de imixtiuni
sau atingeri. Cei vinovaţi de iniţierea, transmiterea ori exercitarea unor
asemenea măsuri, fără temei legal, precum şi de aplicarea abuzivă a
măsurilor de prevenire, descoperire sau contracarare a ameninţărilor la
adresa siguranţei naţionale răspund civil, administrativ sau penal, după caz.
Controlul realizat de beneficiarii legali ai informaţiilor - deşi o
asemenea formă de control nu rezultă expres din Constituţie sau alte legi, el
totuşi se realizează în mod direct în procesul valorificării informaţiilor puse
la dispoziţie prin confirmarea sau infirmarea acestora, precum şi prin cererile
de informaţii care pe fond, vizează unele aspecte ce ţin de conţinutul şi
159
Idem, art.4.
160
Idem, art.21.
161
Idem, art.26, al.2.

152
eficienţa activităţii desfăşurate de Serviciu. Totodată, executivul realizează,
potrivit reglementărilor financiare generale şi speciale, controlul execuţiei
bugetare.
În toate ţările lumii, agenda zilnică a şefilor de stat şi primilor miniştri
debutează, de regulă, cu două activităţi: studiul buletinelor informative ale
serviciilor secrete şi lectura buletinului de presă, regulă benefică atât
factorilor de putere, cât şi serviciilor de informaţii, întrucât există o
verificare zilnică a „forţei“ informaţiilor.
Controlul public - se realizează, în principal, pe două căi: prin informaţii
şi petiţii provenite de la cetăţeni şi prin presă.
Controlul judiciar - se realizează în acele situaţii particulare în care
cadre ale serviciilor de informaţii sunt aduse în instanţă pentru utilizarea
unor mijloace de obţinere a informaţiilor ce au lezat drepturile sau libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor, ori
i-au supus la îngrădiri ilegale.
Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept162.
Controlul realizat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării - prin
organizarea şi coordonarea activităţii de realizare a siguranţei naţionale,
respectiv: analiza şi evaluarea stării de siguranţă naţională; stabilirea
principalelor direcţii de activitate şi a modalităţilor de valorificare a
informaţiilor referitoare la siguranţa naţională; analiza rapoartelor şi
informărilor referitoare la modul de aplicare a legii privind siguranţa
naţională; aprobarea structurilor, efectivelor, regulamentelor de funcţionare
şi a cheltuielilor operative ale Serviciului Român de Informaţii163.
Potrivit art. 5 din Regulamentul de funcţionare a Serviciului Român de
Informaţii, activitatea Serviciului este organizată şi coordonată de către
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
În raporturile cu Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, potrivit legii,
Serviciului Român de Informaţii îi revin următoarele obligaţii:
a) prezintă, spre analiză şi evaluare, datele şi informaţiile necesare
cunoaşterii stării siguranţei naţionale şi fundamentării deciziilor strategice
privind apărarea securităţii şi realizarea siguranţei naţionale;
b) prezintă, la cerere sau din proprie iniţiativă, rapoarte sau informări
pe domenii sau probleme de realizare a siguranţei naţionale;
c) prezintă, periodic sau la cerere, evaluări asupra stării de siguranţă
naţională şi, în conformitate cu prevederile legale, propune măsuri generale
162
Constituţia României, art.21, al.1-2.
163
Legea nr. 51/1991, art.6 şi 7.

153
pentru prevenirea sau înlăturarea disfuncţiilor, vulnerabilităţilor, riscurilor,
ameninţărilor sau pericolelor la adresa siguranţei naţionale;
d) propune, în raport cu natura şi tipul factorilor de risc identificaţi,
modalităţile de valorificare a informaţiilor şi direcţiile de acţiune pentru
înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale;
e) prezintă anual şi ori de câte ori se impune, rapoarte, informări şi
concluzii privind starea siguranţei naţionale şi modul de aplicare a Legii
privind siguranţa naţională, precum şi a normelor legale privind protecţia
informaţiilor clasificate;
f) acţionează în conformitate cu direcţiile de activitate şi aplică
măsurile general obligatorii stabilite de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
pentru înlăturarea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale;
g) supune spre aprobare necesarul cheltuielilor operative destinate
realizării siguranţei naţionale;
h) propune concepţia de acţiune a Serviciului la pace, mobilizare, în
timp de război şi sub ocupaţie; la instituirea măsurilor excepţionale - de
urgenţă sau de asediu; dislocarea şi redislocarea unităţilor; trecerea activităţii
specifice în forme noi, adaptate situaţiilor operative, precum şi modul de
îndeplinire a misiunilor în raport de locul, timpul şi amploarea
evenimentelor;
i) supune aprobării nevoile de resurse necesare Serviciului în situaţiile
prevăzute la litera h), în conformitate cu dispoziţiile legale;
j) supune aprobării normele speciale privind importul şi exportul de
mijloace tehnice specializate în domeniul obţinerii informaţiilor, respectiv
comunicării şi protejării celor clasificate secrete de stat;
k) prezintă alte documente sau date prevăzute de reglementările legale
în vigoare.
Controlul exercitat prin intermediul pârghiilor de planificare.
Planificarea apărării este atributul exclusiv şi inalienabil al autorităţilor
prevăzute în Constituţia României. Ea se realizează pe baza opţiunilor şi
deciziilor politice şi strategice ale Parlamentului României, Preşedintelui
României şi Guvernului României, precum şi ale celorlalte instituţii publice,
care, potrivit legii, au răspunderi în domeniul securităţii şi apărării
naţionale164. Serviciile de informaţii ale statului român elaborează strategii
proprii, ale căror denumiri şi conţinut sunt stabilite în raport cu răspunderile
ce le revin în cadrul sistemului naţional de apărare165.
Controlul realizat de alte instituţii publice, conform competenţelor
legale. Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii.
164
Ordonanţa nr.52/1998 privind planificarea apărării naţionale a României, art. 2.
165
Idem, art. 8, alin. 2.

154
Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite potrivit legii166.
Pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile
acestora cu instituţiile publice a fost creată instituţia Avocatului Poporului.
Acesta este numit de către Senat pe o durată de patru ani.
Potrivit legii, Avocatului Poporului i se poate adresa aşadar orice
persoană fizică ale cărei drepturi şi libertăţi cetăţeneşti au fost încălcate de
autorităţile administraţiei publice.
Autorităţile publice sunt obligate să comunice sau, după caz, să pună la
dispoziţia Avocatului Poporului, în condiţiile legii, informaţiile,
documentele sau actele pe care le deţin, în legătură cu cererile care au fost
adresate Avocatului Poporului, acordându-i sprijin pentru executarea
atribuţiilor sale167.
Avocatul Poporului urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi
solicită autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză
încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, repunerea în drepturi
a petiţionarului şi repararea pagubelor168.
Avocatul Poporului are acces la documentele secrete deţinute de
autorităţile publice, în măsura în care le consideră necesare pentru
soluţionarea plângerilor care i s-au adresat (cu obligaţia de a nu divulga sau
de a nu face publice informaţiile sau documentele secrete la care a avut
acces)169.
Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului
rapoarte, care pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă
natură pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor170.
Controlul financiar. Fondurile băneşti necesare desfăşurării activităţii
sunt prevăzute în cadrul bugetului de stat, aprobat de Parlament171. Controlul
utilizării fondurilor financiare se realizează de Curtea de Conturi, prin
controale preventive, respectiv ulterioare172.

În concluzie se poate spune că activitatea Serviciului Român de

Informaţii se află sub un control bine stabilit de mecanismele statului de
drept.

166
Constituţia României, art.47, al.1 şi 4.
167
Legea nr.35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, art.4.
168
Idem, art.13, lit c.
169
Idem, art. 19 alin.1.
170
Constituţia Romîniei, art.57.
171
Legea nr. 14/1992, art.42.
172
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.

155
 Complexitatea sistemului de control şi supraveghere a activităţii de
informaţii în domeniul realizării siguranţei naţionale face ca nici o grupare
politică, organizaţie, partid sau persoană individuală să nu poată vreodată să
subordoneze Serviciul Român de Informaţii şi comunitatea informativă
românească unor interese străine, altele decât interesele naţionale.
Întrucât anumite acţiuni ori măsuri ce se întreprind în domeniul apărării
statului pot avea mari implicaţii sociale, economice sau politico-militare,
atât pe plan intern, cât şi internaţional, ele angajând ţara, întreaga societate
românească, este necesar ca Serviciul Român de Informaţii să se afle sub
controlul societăţii civile prin intermediul organismelor democratice
instituţionalizate cu atribuţii exprese în domeniu. Aceasta constituie
certitudinea că nu se vor comite abuzuri, că se vor respecta cu stricteţe legile
ţării, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, reprezentând în acelaşi timp o
cerinţă a democraţiei reale.
În ceea ce priveşte eficienţa controlului, nu numai a activităţii SRI şi
SIE, ci în general asupra serviciilor de informaţii româneşti, în ultimul timp,
au fost formulate o serie de critici.
“Controlul civil asupra serviciilor de informaţii înregistrează carenţe
importante în România”, a apreciat vicepreşedintele Comisiei parlamentare
SIE, Ovidiu Drăgănescu (PNL), care a participat, la Oslo, la o conferinţă
internaţională de profil (22 septembrie 2003).
“Una dintre cerinţele minimale, dar care la noi lipseşte, este controlul
executiv asupra serviciilor de informaţii”, a declarat pentru Agenţia de ştiri
“Mediafax”, Ovidiu Drăgănescu.
“Prin comparaţie cu celelalte ţări europene, România are un cadru
instituţional confuz, comisiile parlamentare nu primesc informaţiile necesare
la timp, iar voinţa politică de exercitare a controlului lipseşte”, a mai spus
Drăgănescu. De asemenea, el consideră că “parlamentarii ar trebui să
consulte şi societatea civilă în luarea deciziilor legate de serviciile de
informaţii (...)”173.
Mai mult, presa a dezvăluit şi o polemică în privinţa controlului, între
Ion Stan, preşedintele Comisiei parlamentare de control a SRI (PSD) şi Radu
Timofte, directorul SRI.
Toate acestea dovedesc faptul că în pragul interării României la
structurile europene şi la NATO, sistemul de control asupra activităţii
serviciilor de informaţii, sub toate formele sale, va trebui îmbunătăţit174.

173
Vezi Agenţia de ştiri: "Mediafax", luni 22 septembrie 2003 - Redacţia, titlu: "Controlul civil asupra
serviciilor de informaţii înregistrează carenţe".
174
Vezi Anca Hriban, Conducerea SRI va da explicaţii la Parlament, în “Ziua”, 3 septembrie 2003, p.4.

156
INSTITUŢII CU ATRIBUŢII ÎN
DOMENIUL MONITORIZĂRII
PROBLEMELOR
DE SECURITATE NAŢIONALĂ

157
 OFICIUL REGISTRULUI NATIONAL AL INFORMATIILOR
SECRETE DE STAT (ORNISS)

În fosta calitate de ţară candidată la aderare şi membră a Consiliului de

Parteneriat Euro-Atlantic şi a Parteneriatului pentru Pace, România a semnat
la 8 iulie 1994 Acordul de Securitate cu NATO, iar la data de 10 septembrie
1994 Codul de Conduită. Prin semnarea acestor documente, România şi-a
luat angajamente clare de a „proteja şi apăra informaţiile şi materialele
clasificate” ale Alianţei şi membrilor acesteia, în conformitate cu
documentul „Securitate în cadrul NATO”. Din acel moment, obligaţiile
României au fost bine definite. Ele cuprindeau, printre altele, înfiinţarea
Autorităţii Naţionale de Securitate (în continuare se va cita sigla ANS)175
care să valorifice experienţa acumulată de statele membre ale Alianţei,
materializată în standarde, norme şi metodologii specifice.
NATO, prin instituţia sa specializată, Biroul de Securitate NATO (NOS),
stabileşte standarde de securitate pe care fiecare ţară în parte şi le adaptează
la condiţiile proprii, dar nu intervine în treburile interne ale ţărilor membre
sau partenere, respectiv nu impune forma de organizare şi funcţionare a
ANS.
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 864, din 28 septembrie 2000, a
luat fiinţă Autoritatea Naţională de Securitate în cadrul Ministerului
Afacerilor Externe, în sediul căruia şi-a desfăşurat activitatea176. Această
instituţie a fost organizată şi concepută să funcţioneze în faza de pregătire
pentru aderarea României la NATO, ceea ce însemană că a avut un caracter
tranzitoriu.
ANS era punctul naţional de legătură cu NOS şi cu celelalte structuri de
securitate ale Alianţei Nord-Atlantice.
Atribuţiile ANS au vizat reglementarea, autorizarea şi controlul cu privire
la protecţia informaţiilor clasificate, în conformitate cu standardele NATO.
Această instituţie a funcţionat până la data de 23 august 2002, când, prin
publicarea în „Monitoul Oficial” a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului
României nr.845 din 31 iulie 2002, privind organizarea şi funcţionarea

175
„Ziua”, 15 aprilie 2002, p.3.
176
„Monitorul Oficial”, nr. 495 din 10 octombrie 2000.

158
Oficiului Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat (denumit în
continuare ORNISS).
ORNISS este o instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea
Guvernului României şi funcţionează ca autoritate naţională de securitate în
domeniul protecţiei informaţiilor clasificate. Această instituţie este abilitată
să implementeze unitar, la nivel naţional, măsurile de securitate a
informaţiilor naţionale clasificate, precum şi a celor echivalente care fac
obiectul tratatelor, înţelegerilor şi acordurilor bilaterale sau multilaterale la
care România este parte.
Atribuţiile ORNISS sunt multiple, vizând cu precădere domeniile de
reglementare, autorizare, evidenţă şi control în conformitate cu prevederile
Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, standardelor
naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate şi ale normelor similare ale
NATO.
Art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 845 stabileşte punctual următoare
atribuţii ale ORNISS:
 organizează evidenţa listelor şi a informaţiilor secrete de stat, a
termenelor de menţinere în nivelul de clasificare, a personalului verificat
şi avizat pentru lucrul cu informaţiile secrete de stat şi a registrelor de
autorizări de la instituţiile care deţin sau care utilizează informaţii
clasificate;
 elaborează norme, instrucţiuni şi proceduri pentru protecţia informaţiilor
naţionale clasificate ale NATO;
 asigură respectarea standardelor naţionale şi, ale NATO, privind
gestionarea documentelor clasificate;
 cooperează cu instituţiile publice care au atribuţii de coordonare şi de
control al măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate;
 aprobă eliberarea certificatelor de securitate pentru acces la informaţii
naţionale clasificate;
 eliberează certificate individuale de securitate pentru acces la informaţii
NATO clasificate şi pentru participarea la activităţi organizate în cadrul
Alianţei Nord-Atlantice;
 stabileşte cerinţele de securitate pentru încăperile şi containerele speciale,
mecanismele de închidere, siste,ele de cifru şi încuietori şi autorizează
utilizarea lor pentru păstrarea informaţiilor secrete de stat;
 organizează şi coordonează activităţile de pregătire a structurilor şi
funcţionarilor de securitate la persoanele juridice care gestionează
informaţii clasificate;

159
 eliberează, în condiţiile prevăzute de standardele naţionale, autorizaţii
speciale pentru fotografierea, filmarea, cartografierea sau executarea de
lucrări de arte plastice pe teritoriul României, în obiective sau locuri de
importanţă deosebită pentru protecţia informaţiilor clasificate;
 sigură, prin intermediul agenţiilor specializate, implementarea
Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate şi a
Normelor privind protecţia informaţiilor clasificate ale NATO în
România referitoare la protecţia informaţiilor stocate în cadrul sistemelor
de prelucrare automată a datelor;
 coordonează implementarea unitară la nivel naţional a măsurilor de
protecţie a informaţiilor clasificate din domeniul industrial;
 eliberează autorizaţii şi certificate de securitate industriale în
conformitate cu standardele în domeniu;
 organizează evidenţa autorizaţiilor şi a certificatelor de securitate
industrială la nivel naţional.
Pentru îndeplinirea acestor atribuţii, ORNISS este abilitat să solicite
informaţiile necesare de la conducătorii autorităţilor şi a instituţiilor publice,
ai agenţilor economici cu capital integral sau parţial de stat şi ai altor
persoane juridice de drept public sau privat. La rândul lor, conducătorii
tuturor acestor instituţii au obligaţia de a pune la dispoziţia ORNISS datele
şi informaţiile referioare la protecţia informaţiilor clasificate din domeniul
lor de activitate, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
ORNISS este condus de un director general numit prin decizie a primului
ministru, cu avizul CSAT. Directorul general prezintă CSAT, anual ori de
câte ori este nevoie, informări privind activitate adesfăşurată de instituţia pe
care o conduce. De asemenea, acesta este ordonator principal de credite
bugetare şi reprezintă ORNISS în raporturile cu autorităţile şi instituţiile
publice, cu persoanele juridice şi fizice române sau străine, precum şi în
justiţie.
Pe lângă directorul general funcţionează ca organ consultativ Consiliul
de coordonare. Componenţa şi regulamentul de organizare şi funcţionare ale
Consiliului de coordonare se aprobă prin decizie a primului-ministru, la
propunerea directorului general.
Personalul de specialitate din cadrul ORNISS are calitatea de funcţionar
public şi nu poate face parte din partide politice.
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 354 din 15 aprilie 2002 au fost
înfiinţate trei structuri distincte în cadrul Autorităţii Naţionale de Securitate
(ANS) preluate de Oficiul Registrului Naţional pentru Secrete de Stat
(ORNISS): Agenţia de Acreditare de Securitate (AAS), Agenţia de

160
Securitate pentru Informatică şi Comunicaţii (ASIC) şi Agenţia pentru
Distribuirea Materialului Criptografic (ADMC). Acestea au competenţe pe
linia stocării/procesării informaţiilor clasificate NATO în cadrul sistemelor
de prelucrare automată a datelor, respectiv transmise prin reţele de
comunicaţii ale datelor. De asemenea exercită atribuţii de reglementare,
autorizare şi control potrivit legii şi standardelor NATO privind protecţia
informaţiilor clasificate NATO în format electronic. Sunt conduse de un
director care se subordonează directorului general al ORNISS.
În cadrul AAS, ASIC şi ADMC îşi desfăşoară activitatea experţi din
Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naţionale, Serviciul
Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Ministerul de Interne,
serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Serviciul de Protecţie şi Pază şi
ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei informaţiei. Directorii, directorii
adjuncţi şi experţii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul AAS, ASIC şi
ADMC sunt salarizaţi de către instituţiile de la care provin. Cele trei
structuri îţi desfăşoară activitatea pe baza regulamentelor proprii de
organizare şi funcţionare, care se abrobă de către directorul general al
ORNISS, cu avizul Consiliului de coordonare al ORNISS. Scimbul de
informaţii clasificate NATO cu celelalte structuri ale ORNISS şi
armonizarea reglementărilor se face prin Secretariatul tehnic al ORNISS.
Agenţia de Acreditare de Securitate (AAS) are următoarele atribuţii:
elaborează strategia de acreditare de securitate din cadrul politicii generale
de securitate a ORNISS; răspunde de evaluarea şi certificarea sistemelor
informatice de de comunicaţii sau a unor elemente componente ale
acestora;acordă acreditarea de securitate pentru sistemele informatice şi de
comunicaţii care stochează, procesează sau transmit informaţii clasificate
NATO.
Agenţia de Securitate pentru Informatică şi Comunicaţii (ASIC) are ca
principale atribuţii: elaboreazî metodologii şi proceduri specifice privind
protecţia informaţiilor clasificate NATO care sunt stocate, procesate sau
transmise prin intermediul sistemelor informatice şi de comunicaţii,
coordonează şi controlează implementarea acestora; analizează cauzele
provocatoare de incidente de securitate şi vulnerabilităţile din sistemele
informatice şi de comunicaţii, necesare pentru managementul riscurilor,
asupra securităţii sistemelor respective, întreprinde măsuri operative de
prevenire sau înlăturare a vulnerabilităţilor în domeniu.
Agenţia pentru Distribuirea Materialului Criptografic (ADMC) are
următoarele atribuţii principale: asigură managementul materialelor şi
echipamentelor criptografice; distribuie materiale şi echipamente
criptografice.

161
 „Need to know” – principiu fundamental de securitate
şi rolul ce revine serviciilor de informaţii româneşti

La baza întregii activităţi în domeniul protecţiei informaţiilor clasificate

se află principiul need to know (nevoia de a şti) a cărui implementare este
necesară în toate domeniile de securitate şi mediile de diseminare a
informaţiilor clasificate. În practică, „need to know” reprezintă stabilirea de
către un deţinător autorizat de informaţii clasificate sau sensibile a faptului
că o altă persoană verificată corespunzător trebuie să aibă acces la acele
informaţii pentru înteplinirea atribuţiilor sale oficiale. Prin definiţie,
principiul este conceput pentru a limita difuzarea informaţiilor clasificate, cu
scopul de a reduce riscurile de compromitere. El reprezintă o măsură de
securitate solidă, menită să împiedice divulgarea neautorizată de informaţii
clasificate sau sensibile.
Fiecare utilizator are obligaţia de a proteja informaţiile clasificate care îi
sunt încredinţate. În acest scop, stabilirea „need to know” trebuie făcută de
fiecare dată când documentele sunt transmise de la o persoană la alta.
„Need to know” este unul dintre principiile de securitate cel mai dificil de
aplicat. El promovează un nivel de responsabilitate personală pe care mulţi îl
găsesc dificil de acceptat. Totuşi, multe dintre cazurile de spionaj au fost
legate de accesul neautorizat al unor persoane cu certificate corespunzătoare,
dar care nu ar fi trebuit să obţină niciodată informaţiile, pentru că nu se
supuneau principiului „need to know”177.
Pentru implementarea acestui principiu, orice persoană din structurile
centrale sau locale trebuie să aibă un certificat de securitate NATO (Security
clearance), eliberat în baza efectuării unei verificări de securitate. Orice
persoană care are acces la informaţii clasificate trebuie să fie pregătită şi să
beneficieze de instruiri periodice referitoare la cerinţele de securitate NATO
şi la ameninţările provenite din zone de risc potenţial.
Toate persoanele, civili sau militari, care necesită acces la informaţii
NATO clasificate, trebuie să fie verificate înainte de acordarea accesului. O
astfel de verificare trebuie să determine dacă persoanele prezintă garanţii de
loialitate şi au trăsături de personalitate şi o conduită profesională care nu
pun la îndoială încrederea care li se acordă în manipularea informaţiilor
clasificate.
Potrivit standardelor NATO de protecţie, termenul INFOSEC se referă la
securitatea sistemelor elecronice şi computerizate în care sunt elaborate,
177
Ibidem.

162
prelucrate, transmise şi stocate informaţii clasificate. Complexul de măsuri
INFOSEC ce trebuie implementat se referă la: securitatea calculatoarelor;
securitatea comunicaţiilor; securitatea criptografică; securitatea
transmisiunilor. Termenul TEMPEST se referă la securitatea emanaţiilor:
securitatea organizaţională şi administrativă; securitatea procedurală;
securitate fizică; securitatea personalului.
Întreaga responsabilitate penrtu eliberarea certificatelor de securitate
(Security clearance) conform standardelor NATO revine serviciilor de
informaţii româneşti. Ofiţerii de informaţii, ofiţerii din Armată şi Interne,
administraţia centrală şi locală, toţi vor fi verificaţi pentru a se stabili cine
îndeplineşte condiţiile de securitate privind accesul la informaţii NATO.
Pentru întreg personalul Ministerului Apărării Naţionale, instituţia care
va efectua verificările şi va emite certificatele de securitate este Direcţia
Generală de Informaţii a Apărării. Toate numirile în funcţie, toate
deplasările în misiunile din ţară şi străinătate, orice acces la documente
NATO şi orice deplasare la Cartierul General de la Bruxelles din partea unor
civili sau militari va fi verificată de personalul DGIA. Aceasta este instituţia
care răspunde în faţa reprezentanţilor NATO pentru orice eventual incident
de securitate.
Pentru restul instituţiilor din România, inclusiv pentru personalul
ambasadelor, cele care fac verificări şi dau certificate de securitate sunt SRI
şi SIE. Dacă o persoană a fost verificată şi a primit certificatul, iar NOS are
unele îndoieli referitoare la activitatea sa trecută sau prezentă, acelei
persoane i se retrage imediat certificatul şi implicit accesul la informaţiile
NATO. Pentru acest gen de incidente, în cazul în care ele vor exista,
răspunzătoare vor fi serviciile româneşti.
Metodologia de eliberare a certificatelor de securitate constă în:
solicitarea eliberării certificatului de securitate de către şefii instituţiei în
care persoana îşi desfăşoară activitatea, singurul abilitat să stabilească
necesitatea acordării accesului la respectivul nivel de informaţii NATO
clasificate; efectuarea procedurii de verificare de securitate de către
instituţiile cu abilităţi în domeniu în conformitate cu practica utilizată în
statele membre ale NATO; eliberarea certificatului de securitate cu
aprobarea ORNISS în baza avizului de securitate primit de la instituţiile care
au efectuat verificările.
Procedurile de verificare utilizate în vederea acordării avizelor de
securitate se înscriu într-o matrice, ce combină cele mai avansate
metodologii utilizate în cele mai avansate ţări ale Alianţei cu elementele de
specificitate identificate la nivel naţional.

163
 Perspectiva aderării României la NATO impune identificarea, formarea,
perfecţionarea şi certificarea unui număr cât mai mare de specialişti în
domeniu, apţi să se integreze rapid în structurile operaţionale ale Alianţei.
Identificarea funcţiilor care necesită accesul la informaţiile NATO
clasificate este un proces care trebuie racordat permanent cu dinamica
ascendentă a atribuţiilor ce revin României în procesul integrării.
O preocupare prioritară a ORNISS preluată de la fosta ANS o constituie
formarea şi pregătirea personalului cu atribuţii pe linia protecţiei
informaţiilor NATO clasificate cât şi realizarea, la nivel naţional, a unei
educaţii de securitate. În acest sens, se are în vedere crearea unei reale
culturi de securitate prin angrenarea unor segmente cât mai largi ale
populaţiei, indiferent de gradul de pregătire în domeniu şi care să răspundă
cerinţelor Alianţei cu privire la conştientizarea necesităţii susţinerii
eforturilor pe linia măsurilor menite a asigura protecţia informaţiilor
clasificate178.

Procedura acordării certificatului de securitate

şi standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate

Pentru eliberarea certificatului de securitate, conducătorul instituţiei

solicită în scris, ORNISS pentru efectuarea verificărilor de securitate asupra
persoanei care urmează să aibă acces la informaţiile secrete de stat. ORNISS
transmite solicitarea în plicul sigilat SRI, care efectuaează verificările
necesare. În funcţie de avizul comunicat de SRI, ORNISS va încunoştiinţa
conducătorul unităţii, care va elibera certificatul de securitate. Perioada de
valabilitate a certificatului este de 4 ani. În cadrul procedurilor de avizare
trebuie să se acorde atenţie specială persoanelor care: (a) urmează să aibă
acces la informaţii strict secrete de importanţă deosebită; (b) ocupă funcţii ce
presupun accesul permanent la un volum mare de informaţii secrete de stat;
(c) pot fi vulnerabile la acţiuni ostile, ca urmare a importanţei funcţiei în
care sunt numite, a mediului de relaţii sau locului de muncă anterior.
„Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în
România” cuprind mai multe criterii de incompatibilitate pentru accesul
solicitantului la informaţii secrete de stat. Astfel, se va lua în calcul dacă
persoana: (1) „a comis sau a intenţionat să comită, a fost complice, a
complotat sau a instigat la comiterea de acte de spionaj, terorism, trădare ori
alte infracţiuni contra siguranţei statului; (2) a încercat, a susţinut a
participat, a cooperat sau a sprijinit acţiuni de spionaj, terorism ori persoane
suspecte de a se încadra în această categorie sau de a fi membre ale unor
178
Radu Tudor, Fabrica de secrete, în „Ziua”, 21 martie, 2002, p.3.

164
organizaţii ori puteri străine inamice ordinii de drept din ţara noastră; (3)
este sau a fost membru al unei organizaţii care a încercat, încearcă sau
susţine răsturnarea ordinii constituţionale prin mijloace violente, subversive
sau alte forme ilegale; (4) este sau a fost susţinător al vreunei organizaţii
prevăzute la punctul anterior, este sau a fost în relaţii apropiate cu membrii
unor astfel de organizaţii într-o formă de natură să ridice suspiciuni
temeinice cu privire la încrederea şi loialitatea persoanei; (5) în mod
deliberat a ascuns, a interpretat eronat sau a falsificat informaţii cu relevanţă
în planul siguranţei naţionale ori a minţit în completarea formularelor tip sau
în cursul interviului de securitate; (6) are antecedente penale sau a fost
sancţionat contravenţional pentru fapte care indică tendinţele infracţionale;
(7) are dificultăţi financiare serioase sau există o discordanţă între nivelul de
trai şi veniturile declarate”179.
Criteriile de incompatibilitate sunt mult mai numeroase, fiind luate în
calcul şi viciile, cum ar fi consumul excesiv de alcool, dependenţa de
droguri, la care se adaugă comportamentele imorale sau deviaţiile de
comportament, lipsa de loialitate, necinste, incorectitudine sau indiscreţie.
Se iau în considerare bolile fizice sau psihice care pot duce la deficienţe de
discernământ confirmate prin investigaţiile medicale.
În ceea ce priveşte accesul la informaţiile NATO clasificate, criteriile de
incompatibilitate sunt asemănătoare ce cele de mai sus, numai că se pune
accentul pe terorism, spionaj, trădare, revoltă, aderare şi sprijinire la
organizaţii teroriste sau puteri străine inamice securităţii ţărilor membre ori
partenere NATO.
De asemenea, membrii Comisiilor de control a activităţii SRI şi SIE vor fi
verificaţi după aceleaşi criterii.
Agenţia Naţională de Control al Exporturilor (ANCEx)

ANCEx este organ de specialitate al administraţiei publice, cu

personalitate juridică, ce funcţionează în subordinea Ministerului Afacerilor
Externe. Legislaţia actuală conferă instituţiei statutul de autoritate naţională
în domeniul controlului exporturilor şi importurilor de produse strategice,
având ca pricipală atribuţie de a răspunde de aplicarea politicii guvernului în
acest domeniu.
Prin HG 594/1992 s-a reglementat în România regimul de control al
exporturilor şi importurilor de produse şi tehnologii strategice. În context, a
luat fiinţă Agenţia Naţională de Control al Exporturilor, organ de specialitate
179
Apud Bogdan Păun, Criteriile de incompatibilitate cu secretele NATO, în „Ziua”, 6 martie 2003, p.3.

165
subordonat Guvernului, Pe baza legislaţiei internaţionale s-au introdus
primele liste de produse şi tehnologii supuse controlului destinaţiei finale.
Anul 1994 reprezintă o consolidare a structurii instituţiei. Prin HG
211/1994, instituţia devine autoritate naţională pentru aplicarea prevederilor
Convenţiei internaţionale de la Geneva privind interzicerea perfecţionării,
stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea acestora. În acelaşi an a
fost adoptată Legea 93, prima lege care reglementeză în Romînia regimul
importurilor şi exporturilor de produse strategice.
Principalele atribuţii şi responsabilităţi ale instituţiei pot fi grupate în
patru domenii: de reglementare, de autorizare şi licenţiere, de control, de
reprezentare.
În domeniul reglementării, instituţia poate să elaboreze şi să promoveze
proiecte de acte normative în sfera mişcării armamentelor convenţionale,
neconvenţionale, a tehnologiilor duale şi a materialelor strategice. De
asemenea, poate să elaboreze norme metodologice, mecanisme, proceduri şi
instrucţiuni specifice controlului exporturilor, în concordanţă cu cele ale
statelor cu sisteme dezvoltate de control al exporturilor.
În domeniul autorizării şi licenţierii, ANCEx are ca principale atribuţii:
autorizarea operatorilor economici pentru a desfăşura operaţiuni de comerţ
exterior cu produse strategice; licenţierea operaţiunilor de export, import, de
tranzit internaţional şi de transbordare de produse strategice, cât şi a
operaţiunilor care se efectuează fără atingerea teritoriului fizic al României.
În domeniul controlului, ANCEx efectuează acţiuni de control asupra
operatorilor economici, în toate fazele de autorizare, licenţiere şi livrare
(prelicenţiere, licenţiere, post-licenţiere, post livrare).
Ca reprezentare, delegaţi ai ANCEx pot participa la toate acţiunile şi
manifestările conexe domeniului său de responsabuilitate, ca de exemplu: la
reuniunile regimurilor internaţionale de neproliferare şi de control al
exporturilor; la reuniunile organizaţiilor internaţionale care au în preocupare
controlul diferitelor categorii de produse strategice.
Printre reponsabilităţile principale ce-i revin ANCEx, pot fi amintite:
(1) beneficiază şi valorifică informaţii specifice difuzate de instituţiile
abilitate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi de informaţii
(intelligence);
(2) asigură aplicarea liniilor directoare şi a listelor de produse strategice
supuse controlului destinaţiei finale ale regimurilor internaţionale de
neproliferare şi de control al exporturilor, la care România este parte:

166
 Aranjamentul de la Wassenaar – din 1996, Grupul Furnizorilor
Nucleari – din 1991, Comitetul Zangger180 – din 1991, Grupul
Australia181 – din 1995, Regimul de Control al Tehnologiilor pentru
Rachete; Acord SUA referitor la contraproliferare – din 1998; Codul
de conduită privind comerţul cu arme – din 1998; Reglementarea
1334/2000 a Consiliului UE; Regulile restrictive şi embargourile
impuse de ONU, UE şi OSCE.
(3) asigură respectarea prevederilor Convenţiei privind interzicerea
armelor chimice;
(4) îndeplineşte funcţia de agent executiv în aplicarea Acordului dintre
Guvernul României şi Guvernul SUA privind cooperarea în domeniul
contracarării proliferării armelor de distrugere în masă şi promovarea
relaţiilor militare şi de apărare;
(5) asigură organizarea şi desfăşurarea inspecţiilor internaţionale pe linia
Organizaţiei pentri Interzicerea Armelor Chimice;
(6) colaborează la desfăşurarea unor activităţi pe linia mecanismelor de
monitorizare a embargourilor impuse de Consiliul de Securitate al
ONU, privind exporturile de armament;
(7) asigură preşedinţia şi secretariatul permanent al Grupului Român
pentru Neproliferare (constituit în 1998 cu asistenţă SUA, pentru
combaterea traficului ilicit cu arme convenţionale, precum şi cu
produse şi tehnologii cu dublă utilizare).
ANCEx are acces neîngrădit, în condiţiile legii, la toate informaţiile care
privesc operaţiuni cu produse strategice, precum şi la informaţiile necesare
evaluării oricăror forme de activităţi cu asemenea produse.
Instituţiile publice abilitate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi
informative au obligaţia să transmită ANCEx datele obţinute, refritoare la
încălcarea regimului de control al exporturilor şi importurilor de produse
strategice. De asemenea, ANCEx poate solicita Ministerului Administraţiei

180
Înfiinţat în 1971, de către grupul furnizorilor nucleari, în conformitate cu art. III, al. 2 din Tratatul de
neproliferare a armelor nucleare (NPT), care a intrat în vigoare la 5 martice 1970. Poartă numele lui Claude
Zanger, profesor elveţian, expert în probleme nucleare.
181
A luat fiinţă în 1984 ca urmare a constatărilor Secretarului General al ONU privind utilizarea armelor
chimice în războiul Iran-Irak. Este o instanţă informală al cărui obiectiv este ajutorarea ţărilor exportatoare
sau care tranbordează produse să minimizeze riscurile de contribuţie la proliferarea armelor chimice şi
biologice. Grupul se reuneşte annual pentru a discuta asupra mijloacelor necesare creşterii eficacităţii
măsurilor naţionale puse în lucru de statele membre în materie de permis de export şi care vizează
împiedicarea eventualilor proliferatori de a obţine elementele necesare acestor programe. În 2002, Grupul
Australia era format din 33 de state, respectiv: Argentina, Australia, Belgia, Canada, Cehia, Cipru, Comisia
Europeană, Coreea de Sud, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, irlanda, islanda, Italia,
Japonia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Portugalia, Romînia,
Slocacila, Spania, Statele Unite ale Americii, Suedia, Turcia, Ungaria.

167
şi Internelor sau altor instituţii abilitate să efectueze verificări specifice în
vederea luării măsurilor legale.
În cadrul ANCEx funcţionează direcţii de specialitate şi servicii
funcţionale (financiar, resurse umane).
Direcţia de control şi autorizări (DCA) răspunde de verificarea modului
de aplicare a prevedrilor legale, prin controale efectuate direct sau în
colaborare, şi de constatatrea faptelor infracţionale, contravenţionale şi
luarea măsurilor prevăzute de lege. De asemenea, acestă direcţie organizează
şi ţine evidenţa activităţilor privind autorizarea operatorilor economici
pentru efectuarea de operaţiuni de comerţ exterior cu produse strategice. În
funcţie de rezultatele activităţilor proprii şi ale celorlalte direcţii de
specialitate, DCA coordonează activitatea de perfecţionare, modificare sau
elaborare, după caz, de norme, proceduri, instrucţiuni, metodologii sau
mecanisme de control.
Direcţia de arme convenţionale (DAC) răspunde de activitatea de
licenţiere a exporturilor şi importurilor de armamente, muniţii şi alte produse
militare, precum şi de cea de eliberare a permiselor de tranzit internaţional,
transbordare şi operaţiuni necomerciale cu asemenea produse. DAC ân
colaborare cu DCA desfăşoară acţiuni de control la operatorii economici
exportatori, importatori, intermediari de arme convenţionale. Colaborează cu
alte structuri specializate din ministere şi instituţii abilitate în aplicarea
regimului de control privind operaţiunile cu arme convenţionale.
Direcţia produse şi tehnologii cu dublă utilizare (DDU) are ca principală
activitate licenţierea operaţiunilor de export de produse cu dublă utilizare şi
export/import de produse cu dublă utilizare sensibile şi foarte sensibile şi
eliberarea permiselor (de tranzit internaţional, transbordare, operaţiuni
necomerciale) pentru asemenea produse. DDU împreună cu DCA desfăşoară
acţiuni comune de control la agenţii economici care efectuează operaţiuni de
comerţ exterior cu produse cu dublă utilizare.
Direcţia pentru interzicerea armelor chimice şi biologice (DCB) răspunde
de aplicarea prevederilor legale în calitate de stat parte la Convenţia privind
interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi
distrugerea acestora şi la Convenţia asupra interzicerii perfecţionării,
producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) şi toxice şi asupra
distrugerii acestora. DCB desfăşoară şi activităţi legate de licenţierea
operaţiunilor de comerţ exterior cu produse chimice şi biologice.
O altă latură a activităţii ANCEx este asigurată de participarea la
Consiliul Interministerial. Acesta, reprezintă o componentă importantă a

168
sistemului naţional de control al exporturilor şi importurilor de produse
strategice. Consiliul Interministerial a luat fiinţă prin OUG nr. 158/1999. În
conformitate cu prevederile acestui act normativ, Consiliul Interministerial
este accătuit din reprezentanţi, cel puţin la nivel de director, din următoarele
ministere şi instituţii publice: ANCEx – în calitate de autoritate naţională;
Ministerul Afacerilor Externe; Ministerul Apărării Naţionale; Ministerul
Finanţelor Publice; Ministerul Industriei şi resurselor; Ministerul Integrării
Europene; Ministerul Administraţiei şi Internelor; Serviciul Român de
Informaţii; Serviciul de Informaţii Externe; Comisia Naţională pentru
Controlul Activităţilor Nucleare.
Preşedinţia Consiliului Interministerial este asigurată de ANCEx, prin
preşedintele acesteia. Activitatea de secretariat pentru Consiliul
Interministerial este asigurată de ANCEx, prin Direcţia de Control şi
Autorizări.
Consiliul Interministerial examinează şi avizează cererile de licenţă de:
export pentru toate produsele strategice; import de armamente, muniţii şi alte
produse militare; import de produse cu dublă utilizare sensibile şi foarte
sensibile; operaţiuni efectuate cu parteneri străini, care se referă la cumpărări
sau vînzări de produse strategice, fără atingerea fizică a teritoriului
României. De asemenea, Consiliul Interministerial analizează şi evaluează
alte aspecte referitoare la operaţiunile de comerţ exterior.
Consiliul Interministerial se întruneşte săptămânal, în reuniuni ordinare
sau, la solicitarea oricărui membru al consiliului, în reuniuni extraordinare.
Hotărîrile Consiliului Interministerial se adoptă prin consens.

Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare (CNCAN)

Funcţionând în baza Legii nr. 111/1996, republicată, CNCAN este

autoritate naţională în domeniul nuclear, aflată în subordinea guvernului. Îşi
elaborează prpriile reglementări de organizare şi funcţionare, care ulterior
vor fi aprobate prin hotărâri de guvern.
Din 2001, CNCAN funcţionează sub patronajul Ministerului Apelor şi
Protecţiei Mediului, preşedintele acestuia fiind numit de Primul-ministru,
avînd rang de secretar de stat.
CNCAN are propriul Regulament de organizare şi funcţionare, precum şi
de Disciplină Interioară, aprobat de preşedintele CNCAN şi care prevede

169
competenţele şi responsabilităţile structurii (sunt incluse şi serviciile
independente şi departamentale).
Principalele funcţiuni şi responsabilităţi ale CNCAN sunt:
 de a prezenta, în şedinţa de guvern, de două ori de an,
prin intermediul ministerului de resort, un raport privind activitatea
proprie şi modalităţile prin care cei autorizaţi îşi îndeplinesc
obligaţiile derivate din respectarea legislaţiei în domeniu;
 de a prezenta, prin intermediul Ministerului Apelor şi
Protecţiei Mediului, note referitoare la evenimentele care pot
afecta siguranţa locurilor de depunere a materialelor nucleare sau
asupra situaţiilor care pot afecta protecţia radiologică a populaţiei
şi a proprietăţii, pe teritoriul României;
 eliberarea autorizaţiilor pentru orice tip de activitate
nucleară;
 propune legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern în scopul
depozitării în siguranţă a materialelor nucleare;
 elaborarea de reglementări, atât individual, cât şi în
colaborare cu alte autorităţi competente;
 reevaluarea ori de câte ori este nevoie a regimului de taxe
pentru autorizarea şi controlul activităţii nucleare, cu aprobarea
Ministerului Finanţelor;
 coordonarea la nivel naţional a activităţilor de proiectare,
implementare, dezvoltare şi menţinere a sistemelor de protecţie
fizică, conform legislaţiei naţionale şi recomandărilor
internaţionale;
 coordonarea la nivel naţional a activităţii de prevenire şi
combatere a traficului ilicit cu materiale nucleare şi radioactive.

Prin ordin al preşedintelui CNCAN sunt nominalizaţi responsabilii la

nivel naţional pentru:
• evenimente nucleare;
• rapoarte de protecţie fizică;
• incidente de trafic ilicit cu materiale nucleare şi
radioactive;
• export şi import de produse strategice;
• coordonare şi asistenţă tehnică;
• alte activităţi specifice care presupun contacte cu
organisme internaţionale.

170
 În urma restructurării din ianuarie 2001, noua organizare a CNCAN a
fost proiectată pentru a evita diluarea responsabilităţilor, a elimina
conflictele de interese şi pentru a creşte capacitatea resurselor dedicate
securităţii nucleare şi pentru a elimina orice responsabilităţi sau sarcini
inutile transferate în trecut de la Departamentul de Protecţie a Mediului.
Priorităţile CNCAN sunt exprimate prin:
• nevoia de a întări cadrul legal în domeniul nuclear;
• importanţa alocării de resurse care să asigure autonomia
şi aplicarea legilor în domeniu;
• nevoia de a îmbunătăţii regimul de protecţie fizică, de a
preveni şi combate traficul ilegal cu materiale nucleare şi
radioactive;
• nevoia de a crea o bază de date, cu o evidenţă strictă a
materialelor nucleare conform acordurilor de securitate;
• nevoia de a crea o bază de date pentru a avea stricta
evidenţă a surselor radioactive, pentru a identifica orice sursă şi
pentru a preveni traficul ilicit;
• nevoia de a crea baze de date cu autorizaţii pentru toate
activităţile, respectiv producţie, furnizare, leasing, transfer,
deţinere, procesare, tratare, utilizare, stocare, transport, tranzit,
import şi export de materiale nucleare şi radioactive, pierderi
radioactive şi orice sistem care generează radiaţii ionizate.
Necesitatea transferului de cunoştinţe şi abilităţi de la cei pregătiţi
în domeniu către cei nou veniţi;
• necesitatea de a oferi sprijin tehnic pentru reevaluarea şi
evaluarea independentă a securităţii documentaţiilor;
• necesitatea de a elabora politici şi strategii naţionale de
managemnt al prevederilor radioactive;
• necesitatea de a sprijini inspectorii Centralei Electro-
Nucleare.
Conform art. 2 şi art. 8 din Legea nr. 111 / 1996, republicată, CNCAN
este autoritatea naţională în domeniul nuclear care oferă autorizaţii pentru
următoarele activităţi:
• cercetare, proiectare, producţie, construcţie, instalare,
operare, modificare, import şi export de materiale nucleare;
• mineritul, procesarea de uraniu şi a zăcămintelor;
• producerea, furnizarea, leasingul, transferul, deţinerea,
procesarea, tratarea, utilizarea, stocarea permanentă sau temporară,

171
 transportul, tranzitul, importul şi exportul de materiale nucleare,
combustibil nuclear, pierderi radioactive şi sisteme de generare a
radiaţiilor de ionizare;
• furnizarea şi utilizarea aparatelor de control a radiaţiilor
ionizate, a materialelor şi sistemelor utilizate pentru protecţia
împotriva radiaţiilor ionozate, precum şi păstrarea în containere
sau transportul în acest scop;
• producerea, furnizarea, leasingul, transferul, deţinerea,
importul şi exportul de materiale, sisteme şi echipamente aşa cum
sunt prevăzute în anexa 1 la Legea 111 / 1996, republicată;
• deţinerea, transferul, importul şi exportul de informaţie
utilizată pentru proliferarea de arme nucleare sau a oricărui alt
sistem nuclear explozibil;
• elaborarea de produse şi servicii destinate zonelor unde
se regăsesc materiale nucleare.

Din punctul de vedere al cooperării, CNCAN dezvoltă relaţii profunde

cu ANCEX, în baza art. 41 din Legea nr. 111 / 1996, republicată.

AGENTIA NATIONALA PENTRU DESEURI RADIOACTIVE

(ANDRAD)

În România, gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor

radioactive, inclusiv depozitarea finală, se desfăşoară cu respectarea
standardelor şi a normelor naţionale de securitate nucleară, protecţie a
personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului, a proprietăţii,
precum şi a acordurilor internaţionale la care România este parte.
Prin Ordonanţă de urgenţă a guvernului nr. 11 / 2003182 a luat fiinţă,
începând din ianuarie 2003, Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive
(ANDRAD) ca instituţie de interes public independentă, cu personalitate
juridică, în subordonarea Ministerului Industriei şi Resurselor.
ANDRAD are ca obiect de activitate coordonarea, la nivel naţional, a
procesului de gestionare în siguranţă a combustibilului nuclear uzat şi a
deşeurilor radioactive. Resursele financiare necesare desfăşurării activităţilor
Agenţiei sunt asigurate din următoarele surse: contribuţii directe anuale ale
titularilor de autorizaţie nucleară, stabilite prin Hotărâre a Guvernului, la
propunerea ministerului coordonator al ANDRAD, donaţii, sponsorizări,
asistenţă financiară acordată de persoane fizice sau juridice, publice sau
182
Legea nr. 320 din 8 iulie 2003, M.O. 527 din 22 iulie 2003

172
private, organizaţii internaţionale; alte surse financiare, stabilite de Guvern,
la propunerea ministerului coordonator al ANDRAD.
Actul normativ defineşte termenul de titular de autorizaţie nucleară care
înseamnă orice persoană juridică, de drept public sau privat ce desfăşoară
activităţi nucleare şi care deţine un document emis de autoritatea naţională
de reglementare, în baza unei evaluări de securitate nucleară şi control. Prin
acelaşi act normativ sunt stabilite şi contravenţiile în cazul nerespectării
responsabilităţilor titularilor de autorizaţii nucleare. Acestea reprezintă
amenzi în valoare de la 500 milioane lei la 5 miliarde lei, în funcţie de
gravitatea faptei183.

AGENTIA ROMANA PENTRU SIGURANTA ALIMENTULUI

(ARSA)

Prin Ordonanţa nr. 90/august 2003 a luat fiinţă Agenţia Română pentru
Siguranţa Alimentului, care funcţionează în cooperare cu Ministerul
Agriculturii, Ministerul Sănătăţii şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor.
Principalele atribuţii ale ARSA sunt similare atribuţiilor Autorităţii
Europene pentru Siguranţă Alimentară (European Food Safety Agency,
EFSA), înfiinţată prin Regulamentul Parlamentului şi Consiliului European,
nr. 178/2002. Autoritatea are drept scop impunerea politicii siguranţei
alimentului, de la producerea materiilor prime până la distribuirea
alimentelor către consumator.
Printre atribuţiile ARSA se numără:
- furnizarea avizelor ştiinţifice, precum şi asistenţă tehnică şi ştiinţifică
privind legislaţia naţională şi comunitară în domeniile care au o influenţă
directă sau indirectă asupra siguranţei alimentului şi a hranei pentru
animale;
- contribuie la realizarea unui nivel ridicat de protecţie a vieţii şi sănătăţii
umane ţinând seama de sănătatea şi bunăstarea animalelor, sănătatea
plantelor şi protecţia mediului;
- colectează şi analizează datele în vederea caracterizării şi monitorizarea
riscurilor care au o influenţă directă asupra siguranţei alimentului şi în
domeniul hranei pentru animale;
- furnizează consultanţă ştiinţifică şi asistenţă tehnică şi ştiinţifică privind
nutriţia umană, ţinând seama de prevederile legislaţiei naţionale şi
comunitare; avize ştiinţifice cu privire la problemele legate de sănătatea

183
„Ziua”, 25 ianuarie 2003, p.6.

173
 şi bunăstarea animalelor şi sănătatea plantelor; avize ştiinţifice privind
produsele, altele decât alimentele şi hrana pentru animale, în legătură cu
organismele modificate genetic, aşa cum sunt definite prin Legea nr. 214-
2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 49-2000 privind
regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor
modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne; avize ştiinţifice
care servesc drept bază ştiinţifică pentru elaborarea şi adoptarea de
măsuri în domeniile ce privesc obiectul său de activitate; elaborează
proiecte de acte normative în vederea îndeplinirii atribuţiilor specifice184.
După cum se poate constata, condiţiile impuse de Uniunea Europeană în
privinţa siguranţei alimentare sunt extrem de drastice, tocmai pentru a
proteja consumatorii şi a creşte starea de sănătate a populaţiei, dar şi
încrederea în hrana pe care fiecare cetăţean o consumă.
Sigranţa alimentului este, în Uniunea Europeană, parte integrantă a
politicii privind protecţia consumatorilor şi a sănătăţii omului, plantelor şi
animalelor, iar conceptele ,,de la fermă până la farfurie,, trebuie adoptate şi
aplicate şi de către viitorele state membre UE, printre care şi Romania.
Problema siguranţei alimentare este abordată, în negocierile de aderare,
în cadrul a două capitole: Capitolul 1 – Libera circulaţie a mărfurilor, în
cadrul legislaţiei privind alimentele şi Capitolul 7 – Agricultura – privind
problemele veterinare şi filosanitare, precum şi nutriţia animalelor. De
asemenea, problematica are tangenţă şi cu Capitolul 23 – Protecţia
consumatorilor.
Legislaţia europeană în domeniul produselor alimentare include reguli
generale privind controlul, etichetarea, aditivii alimentari, ambalarea,
produsele modificate genetic etc. Legislaţia veterinară include prevederi
referitoare la sănătatea şi condiţiile de creştere a animalelor, identificarea şi
înregistrarea acestora, organizarea de piaţă şi sistemele de control,
controalele la frontieră, sănătatea publică în relaţie cu produsele animaliere
sau provenite de la animale. Legislaţia fitosanitară se referă la sănătatea
plantelor (organisme dăunătoare, pesticide), seminţe şi material săditor,
igiena plantelor. Prevederile acquis-ului comunitar în domeniul alimentaţiei
animalelor include siguranţa hranei şi a aditivilor, etichetarea, elemente de
contaminare în hrană, controale şi inspecţii.
Siguranţa alimentului este unul dintre domeniile în care Uniunea
Europeană nu permite ca extinderea să producă o scădere a standardelor de
siguranţă a alimentului sau riscuri pentru consumatori. Este esenţial ca
statele candidate să îndeplinască aceste criterii ale Uniunii Europene în
materie de siguranţă alimentară, prin transpunerea acquis-ului, crearea
184
Vezi pe larg în ,,Ziua Economică,, 16 septembrie 2003, p. IV.

174
structurilor administrative necesare şi a procedurilor şi reformelor aferente
înainte de a adera la Uniune.
Ar fi necesar ca, o dată înfiinţată, ARSA să se transforme într-o instituţie
puternică, ce ar trebui să preia întraga activtte de monitorizare a producerii
circulaţiei alimentelor. Această instituţie ar trebui să dispună de o reţea
naţională de laboratoare, dotate atât cu tehnică, dar şi cu personal specializat.
Problema de siguranţă alimentară nu vizează doar alimentele alterate, ci
mai ales aspecte esenţiale, care ţin de valoarea nutritivă şi biologică a
produselor, de gradul de contaminare chimic şi microbian. Aşa cum în UE
producătorul trebuie să asigure calitatea produsului alimentar, aşa şi în
România, este necesar să se stabilească standarde unitare pentru fiecare
sortiment. Nu este normal ca fiecare producător să îşi stabilească propriul
standard de calitate şi să obţină licenţe pentru sortimente care nu au nici o
legătură cu marca tradiţională.

OFICIULUI NAŢIONAL PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA

SPĂLĂRII BANILOR (ONPCSB)

Pentru România anilor ’90, datorită transformărilor existente în societatea

noastră, în particular, pe fondul manifestărilor globalizante, în general, şi-a
făcut simţită prezenţa infracţiunea de spălare a banilor. În sensul legii,
infracţiunea se constituie în:
 schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea
de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a
acestora sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârşit infracţiunea din
care provin bunurile să se sustragă procesului;
 ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei bunurilor ori
a drepturilor asupra acestora, cunoscând că acestea provin din săvârşirea
de infracţiuni;
 dobândirea, deţinerea sau folosirea de bunuri cunoscând că provin din
săvârşirea de infracţiuni;
 tentativa, asocierea sau iniţierea unei asocieri, aderarea sau sprijinirea,
sub orice formă, a unei astfel de asocieri pentru realizarea unei operaţiuni
de spălare a banilor.
Evoluţia relaţiilor economice, financiare şi comerciale ale României cu
state având economie de piaţă dezvoltată şi sisteme adecvate de control al
tranzacţiilor financiare a condus la exercitarea de presiuni asupra guvernării
române în sensul abordării legislative a contracarării spălării banilor
murdari. Februarie 1999 a fost momentul apariţiei Legii nr. 21 prin care se

175
înfiinţează Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării
Banilor. Activitatea acestuia este stabilizată şi actualizată prin Legea nr. 656
din 2002, care abrogă primul act normativ.
Oficiul are numai aparat central, aflându-se în subordinea Guvernului
(Prim-ministru)
Este condus de un preşedinte cu rang de secretar de stat numit de Guvern
dintre membrii plenului Oficiului. Plenul este structura deliberativă şi de
decizie având un reprezentant din: Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul
Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Banca Naţională a României, Curtea de Conturi şi Asociaţia
Română a Băncilor, pentru o perioadă de 5 ani.
Obiectul de activitate al instituţiei este de prevenire şi combatere a
spălării banilor, motiv pentru care primeşte, analizează şi prelucrează
informaţii şi sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când sunt
constatate indicii temeinice de spălare a banilor.
Dacă Legea nr. 21 din 1999 restrângea mediul ţintă de căutare a
informaţiilor numai la nivelul băncilor, experienţa căpătată de specialiştii
Oficiului, cooperarea cu organismele echivalente din statele dezvoltate
(Europa de Vest, SUA, Canada) au făcut ca Legea nr. 656 din 2002 să
lărgească acest spaţiu. Astfel, sub incidenţa legii intră:
 bănci, sucursale ale băncilor străine, instituţii de credit;
 diverse fonduri financiare cu varii instrumente de plată;
 societăţi de asigurare – reasigurare;
 societăţi pentru jocuri de noroc, amanet, turism, comercializarea de pietre
preţioase sau diverse valori şi prestarea de servicii;
 notari şi experţi contabili;
 instituţii în privatizare, oficii poştale, agenţii imobiliare, trezoreria, casele
de schimb valutar;
 persoane fizice şi juridice care acordă asistenţă de specialitate juridică,
notarială, contabilă, financiar-bancară.
Este de reţinut faptul că legiuitorul a ţinut cont şi de obligativitatea
identificării clienţilor de către funcţionarii instituţiilor de mai sus nu numai
în cazul unor plăţi mai mari de 10.000 euro, ci şi a unor tranzacţii cu
echivalent în lei de minim 10.000 euro, a unor operaţiuni repetitive sau nu
sub această limită, dacă se concluzionează asupra posibilităţii spălării unor
sume, şi, nu în ultimul rând, atunci când se produce spălarea banilor deşi
tranzacţia, iniţial, nu presupunea o asemenea operaţiune.
Desigur, contracararea unor asemenea manifestări, care conduc spre
ameninţări asimetrice la adresa securităţii impune un cadru legislativ şi

176
instituţional bine definit, trainic în faţa presiunilor acţiunilor vectorilor, dar
şi o bună cooperare la nivel naţional şi internaţional.

177
 BIBLIOGRAFIE

Documente, legi şi acte normative interne

- Constituţia României;
- Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României, în „Monitorul
Oficial”, nr. 163 din 7 august 1991;
- Legea 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român
de Informaţii, în „Monitorul Oficial”, nr. 33 din 3 martie 1992;
- Legea nr. 40 din 18 decembrie 1990 privind organizarea şi
Funcţionarea Ministerului de Interne, în „Monitorul Oficial”, nr. 146
din 18 decembrie 1990, completată prin Legea nr. 40 din 16 ianuarie
2002 privind aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
29/2001 pentru completarea Legii nr. 40/1990 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului de Interne, în „Monitorul Oficial”, nr. 75
din 31 ianuarie 2002;
- Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României, în „Monitorul
Oficial”, nr. 396 din din 24 august 1992;
- Hotărârea Parlamentului României nr. 30 din 23 iunie 1993 privind
organizarea şi funcţionarea Comisiei Comune permanente a Camerei
Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar
asupra activităţii SRI, în „Monitorul Oficial”, nr. 133 din 23 iunie
1993;
- Legea nr. 45/1994 privind apărarea naţională a României;
- Legea nr. 92/1996 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Telecomunicaţii Speciale, în „Monitorul Oficial”, nr.169 din 30 iulie
1996;
- Legea nr. 106 din 1996 a protecţiei civile, în „Monitorul Oficial”, nr.
241 din 3 octombrie 1998;
- Legea nr. 35/1997 pentru organizarea şi funcţionarea instituţiei
Avocatului Poporului, în „Monitorul Oficial”, nr. 48 din 20 martie
1997;
- Legea 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Informaţii Externe, în „Monitorul Oficial”, nr. 7 din 12 ianuarie 1998,
republicată;

178
- Legea 366/2002 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului României nr. 154/2001 pentru modificarea şi completarea
Legii 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Informaţii Externe;
- Legea nr. 116 /1998 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei
Române, în „Monitorul Oficial”, nr. 224 din 18 iunie 1998;
- Legea 191 din 19 octombrie 1998 privind organizarea şi funcţionarea
Serviciului de Protecţie şi Pază, în „Monitorul Oficial”, nr. 402 din
22 octombrie 1998;
- Hotărârea Parlamentului României nr. 44 din 28 octombrie 1998
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Comisiei
parlamentare pentru controlul Serviciului de Informaţii externe, în
„Monitorul Oficial”, nr. 417 din 5 noiembrie 1998;
- Ordonanţa nr. 52/1998 privind planificarea apărării naţionale a
României;
- Hotărârea nr. 318 din 20 aprilie 2000 pentru aprobarea Strategiei
militare a României, în „Monitorul Oficial”, nr. 191 din 4 mai
2000;
- Hotărârea nr. 14 din 13 ianuarie 2000 privind organizarea şi
funcţionarea Comisiei interdepartamentale pentru integrarea
României în NATO, în „Monitorul Oficial”, nr. 17 din 18 ianuarie
2000;
- Hotărârea Guvernului României nr. 318/200 pentru aprobarea
Strategiei militare a României, în „Monitorul Oficial”, nr. 191 din 4
mai 2000;
- Hotărârea Guvernului României nr. 864 din 28 septembrie 2000
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale
de Securitate, în „Monitorul Oficial”, nr. 495 din 10 octombrie 2000;
- Hotărârea Guvernului României nr. 36 privind aboptarea Strategiei de
securitate naţională a României., în „Monitorul Oficial”, nr. 822 din
din 20 decembrie 2000;
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Romîniei nr. 14 din 26 ianuarie
2001, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării
Naţionale, în „Monitorul Oficial”, nr. 65 din 7 februarie 2001;
- Regulament din 20 decembrie 2000 privind aplicarea dispoziţiilor
Legii 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri, în „Monitorul Oficial”, nr. 46 din 29 ianuarie 2001;

179
- Hotărârea Guvernului României nr. 328 din 22 martie 2001 privind
înfiinţarea Comisiei Naţionale pentru integrarea României în NATO,
în „Monitorul Oficial”, nr. 151 din 28 martie 2001;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 141 din 25
octombrie 2001 pentru sancţionarea unor acte de terorism, în
„Monitorul Oficial”, nr. 691 din 31 octombrie 2001;
- Hotărârea Guvernului României nr. 1065 din 2001 privind aprobarea
Programului naţional de prevenire a corupţiei şi a Planului naţional
de acţiune împotriva corupţiei, în „Monitorul Oficial”, nr. 728 din 11
noiembrie 2001;
- Rezoluţia Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite
nr. 1373 din 2001 privind combaterea terorismului internaţional, în
„Monitorul Oficial”, nr. 769 din 3 decembrie 2001;
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 153 din 21
noiembrie 2001 pentru aplicarea Rezoluţiei nr. 1373/2001 a
Consiliului de Securitate al ONU privind combaterea terorismului
internaţional, în „Monitorul Oficial”, nr. 769 din 3 decembrie 2001;
- Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 159 din 27
noiembrie 2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului
financiar bancar în scopul finanţării de acte de terorism, în
„Monitorul Oficial”, nr. 802 din 14 decembrie 2001;
- Hotărârea Parlamentului României nr. 36 din 18 decembrie 2001
privind adoptarea Strategie de securitate naţională a României, în
„Monitorul Oficial”, nr. 822 din 20 decembrie 2001;
- Hotăreârea CSAT nr. 36 din 5 aprilie 2002 privind Strategia naţională
de prevenire şi combatere a terorismului;
- Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate, în „Monitorul Oficial”, nr. 248 din 12 aprilie 2002;
- Hotărârea nr. 353 din 15 aprilie 2002 pentru aprobarea Normelor
privind protecţia informaţiilor clasificate ale organizaiţiei Tratatului
Atlanticului de Nord în România, în „Monitorul Oficial”, nr. 315 din
13 mai 2002;
- Hotărârea nr. 354 din 15 aprilie 2002 privind înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea Agenţiei de Acreditare de Securitate, Agenţiei de
Securitate pentru Informatică şi Agenţiei pentru Distribuirea
Materialului Criptografic, în „Monitorul Oficial”, nr. 315 din 13 mai
2002;
- Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române, în „Monitorul Oficial”, nr. 303 din 9 mai 2002;

180
- Norme metodologice din 17 mai 2002 de aplicarea a Legii nr.
123/2001 privind regimul străinilor din România, în „Monitorul
Oficial”, nr. 276 din 29 mai 2002;
- Legea nr. 3000 din 17 mai 2002 privind regimul juridic al
precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor, în „Monitorul
Oficial”, nr. 409 din 13 iunie 2002;
- Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, în „Monitorul
Oficial”, nr. 440 din 24 iunie 2002;
- Hotărârea nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor
naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, în
„Monitorul Oficial”, nr. 485 din 5 iulie 2002;
- Legea nr. 472 din 9 iulie 2002 privind aprobarea Ordiâonanţeo de
Urgenţă a Guvernului României nr. 141 din 2001 pentru sancţionarea
unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice, în
„Monitorul Oficial”, nr. 524 din 18 iulie 2002;
- Legea 415 din 10 iulie 2002 privind organizarea şi funcţionarea
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în „Monitorul Oficial”, nr.
494 din 10 octombrie 2002;
- Hotărârea Guvernului României nr. 845 din 31 iulie 2002, privind
organizarea şi funcţionarea Oficiului Registrului Naţional al
Informaţiilor Secrete de Stat;
- Hotărârea nr. 1508 din 18 decembrie 2002 privind constituirea
Comitetului Executiv pentru Integrare Europeană, în „Monitorul
Oficial”, nr. 4 din 8 ianuarie 2003.

Documente externe

- Documentul AJD-2 Doctrina integrată de informaţii,

contrainformaţii şi securitate a NATO;
- Legea “Patriot”, Mai multă forţă şi coerenţă prin instrumente
legislative necesare prevenirii şi înpiedicării actelor teroriste,
abrobată în Congresul SUA, 25 octombrie 2001;
- Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite ale Americii,
septembrie 2002;
- THE 9/11 COMISSION REPORT, Final Report of the Natonal
Commission on Terrorist Attacks Upon the United States, W.W.
Norton & Company New York London 2004;

181
- Strategia Europeană de Securitate, adoptată în Consiliul European de
la Bruxelles, 12 decembrie 2003

Dicţionare, enciclopedii

- BAUD, JACQUES, Encyclopedie du renseignement et des service

secrets, Paris, 1998;
- D’Aumale, Geoffray; Faure, Jean-Pierre, Guide de l’espionage et du
contre-espionage. Histoire et technique, Collecton «Documents»
dirigee par Pierre Drochkine, Paris, 1998;
- Dicţionar de politică, Editura Univer Ecciclopedic, Bucureşti, 2001;
- Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Ediţia a II
-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996;
- FERRÉOL, GILLES (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene,
Polirom, Bucureşti 2001;
- POLMAR, NORMAN, AND ALLEN, THOMASH, The
Encyclopedia of Espionage, New York, 1998;
- The New Enciclopedia Britanica, 15–th Edition, Macropeidia, The
University of Cicago, 1993.

Lucrări de sinteză

- Academia Naţională de Informaţii, a VIII – a Sesiune de comunicări

Ştiinţifice, Siguranţa naţională într-o lume a globalizării,
(coordonator Ioan Bidu), Editura ANI, Bucureşti, 2002;
- Academia Naţională de Informaţii, a IX – a Sesiune de comunicări
Ştiinţifice, Mediul internaţional de securitate. România de la
invitaţia de aderare la membru NATO, (coordonator Ioan Bidu),
Editura ANI, Bucureşti, 2003;
- ACHCAR, GILBERT, Noul război rece: lumea după Kosovo,
Editura Corint, Bucureşti, 2002;
- ALTERMATT, URS, Previziunile de la Sarajievo: etnonaţionalismul
în Europa, Editura polirom, Iaşi, 2000;
- ANGELSDORF, WILHELM VON, Imperialismul noii ordini
mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 2002;
- BAUMAN, ZYGMUND, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura
Antet, Bucureşti, 2002;

182
- BĂDĂLAN, EUGEN, Securitatea naţională şi unele structuri
militare româneşti la cumpăna dintre milenii, Editura Militară,
Bucureşti, 1999;
- BĂDESCU, I,; ZAMFIR, E.; MĂRGINEANU, I., Geopolitica
integrării europene, Editura Univers, Bucureşti, 2003;
- BIDU, IOAN (coordonator), Meridiane de securitate, Editura ANI,
Bucureşti, 2003;
- BIDU, IOAN, Crima organizată transfrontalieră – ameninţare la
adresa securităţii internaţionale, Editura ANI, Bucureşti, 2004;
- BIDU, IOAN, Riscuri în analiza decizională de siguranţă naţională,
Editura ANI, Bucureşti, 2004;
- BOBETI, ADRIANA; UNGUREANU, CORNEL, Europa Centrală:
memorie, paradis, apocalipsă, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
- BONCU, SIMION, Securitatea europeană în schimbare, provocări şi
soluţii, Editura Amco Press, Bucureşti, 1995;
- BRZEZINSKI, ZBIGNIEW, Europa Centrală şi de Est în ciclonul
tranziţie, editura Diogene, Bucureşti, 1995;
- BRZEZINSKI, ZBIGNIEW, Marea tablă de şah: supremaţia
americană şi imperativele sale geostrategice, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2000;
- CERAPIN, TUDOR, Securitatea şi apărarea naţională a României,
Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2002.
- CERAPIN, TUDOR; HOMOTESCU, GABRIEL; TOMA,
GHEORGHE, De la securitatea individuală la securitatea colectivă,
Editura Biotera, Bucureşti, 2003;
- CLAVAL, PAUL, Geopolitică şi geostrategie: gândirea politică,
spaţiu şi teritoriul în secolul XX, Editura Corint, Bucureşti, 2001;
- Consideraţii privind securitatea şi apărarea României în noile
condiţii geopolitice şi geostrategice din perioada de după „războiul
rece”, Biblioteca ANI (S/477), p.11-17; 32-41;
- CRISTESCU, RADU CONSTANTIN, Serviciile secrete din
România şi scandalurile de corupţie 1989 – 2001, ANTET XX
PRESS, 2002;
- DĂIANU, DANIEL, Încotro se îndreapă ţările post-comuniste?
Curente economice în pragul secolului, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
- DELUREANU, ŞTEFAN, Geneza Europei Comunitare, Editura
Paideia, Bucureşti, 1999;
- DEWERPE, ALAIN, Spionul, Nemira, 1998;
- DOBRESCU, EMILIAN, Integrarea economică, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001;

183
- DOBRESCU, PAUL, Geopolitica, Editura comunicare.ro, Bucureşti
2003;
- Direcţia Protecţie şi Siguranţă Militară 1990 – 2000;
- DUVERGERE, MAURICE, Europa de la Atlantic la Delta Dunării,
Editura Omegapres, Bucureşti, 1991;
- EYAL, GIL; SZELENYI, IVAN; TOWNSLEY, ELEONOR,
Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de
Est, Editura Omega, Bucureşti, 2001;
- ENACHE, MARIAN, Exercitarea funcţiei de control parlamentar
asupra Serviciului Român de Informaţii, în “Controlul parlamentar”,
Editura Polirom, Iaşi, 1997;
- FITZ GIBBON, CONSTANTIN, Secret Intelligence in the Twentieth
Century, London, 1976;
- FLORIAN, RADU, Criza unei lumi în schimbare, Editura Noua
Alternativă, Bucureşti, 1994;
- FRUNZĂVERDE, SORIN; ONIŞOR, CONSTANTIN, Europa de
sud-est. Dimensiuni principale de securitate, Editura A’92, 2004;
- FRUNZETI, TEODOR, Securitatea naţională şi războiul modern,
Editura Militară, Bucureşti, 1999;
- FUKUYAMA, FRANCISC, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura
Paideia, Bucureşti, 1997;
- GYEMANT, LADISLAU, Preistoria construcţiei europene, EFES,
Cluj-Napoca, 1999;
- HENTEA, CĂLIN, Arme care nu ucid, Editura nemira, Bucureşti,
2004;
- HIRST, PAUL; THOMSON, GRAHAM, Globalizarea sub semnul
întrebării.
- Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare, Editura Trei,
Bucureşti, 2002;
- ILIESCU, ION, Integrare şi globalizare. Viziunea românească,
Editura Presa Naţională, Bucureşti, 2003;
- Instituţiile Uniunii Europene, volum coordonat de prof.univ.dr.
Nicolae Păun, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene (EFES),
Cluj-Napoca, 2004;
- JINGA, ION, Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura
Lumina Lex, Bucureşti 1999;
- KNIGHTLEY, PHILLIP, The second Oldest Profession Spies and
Spying in the Twentieth Century, N.Y. Penguin Books, 1988;
- MANIU, MIRCEA, Conjunctura economiei mondiale, EFES, Cluj-
Napoca, 1998;

184
- MARGA, ANDREI, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj-
Napoca, 2003;
- MARGA, ANDREI, Religia în era globalizării, EFES, Cluj-Napoca,
2003;
- MARIN, IONEL, Comunitatea de Informaţii – soluţia problemelor
de securitate, Editura ANI. Bucureşti, 2004;
- MUREŞAN, MIRCEA; TOMA, GHEORGHE, Provocările
începutului de mileniu, convenţionale – neconvenţionale,- asimetrice,
Editura Universităţii Naţionale de apărare, Bucureşti, 2003;
- NAUMESCU, VALENTIN, Polici sociale în Europa, EFES,Cluj-
Napoca, 2001;
- NĂSTASE, ADRIAN, Bătălia pentru viitor, Editura New Open
Media, Bucureşti, 2000;
- PAUL, VASILE; COŞCODARU, ION, Centrele de putere ale lumii,
Editura ştiinţelor sociale şi politice, Bucureşti 2003;
- PĂUN, NICOLAE, Construcţia europeană modernă, EFES, Cluj-
Napoca, 1997;
- PĂUN, NICOLAE, Istoria construcţiei europeane, EFES, Cluj-
Napoca, 1999;
- PECICAN, OVIDIU, Europa – o idee în mers, EFES, Cluj-Napoca,
1997;
- PEZZINO, PAOLO, Mafiile, Editura Bic All, Bucureşti, 2003;
- POPESCU, ANDREI; JINGA, ION, Organizaţii europene şi
euroatlantice, Lumina Lex, 2001;
- PRICOP,MIHAI; TANŢĂU, ADRIAN, Globalizare, protecţionism
şi strategia firmei, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003;
- RĂDOI, MIREILLE, Serviciile de informaţii şi decizia politică,
Editura Tritonic, Bucureşti, 2003;
- SILAŞI, GRIGORE, Diplomaţia comunitară, EFES, Cluj-Napoca,
2001;
- SILBERZAHN, CLAUDE; GUISNEL; JEAN, Au coeur du secret,
Paris, 1995;
- Securitatea europeană. Probleme în dezbatere: identitate, migraţie,
terorism, Institutul Social Român, Bucureşti 2002;
- Situaţia naţiunilor. Surse de indecuritate (coordonator Lucian Culda),
Editura Licorna, Bucureşti, 1999;
- SOROS, GEORGE, Despre globalizare, Editura Polirom, Bucureşti,
2002;
- STAN, ION, Siguranţa naţională – componentă a securităţii
naţionale, Colegiul Superior se Siguranţă Naţională, Bucureşti, 2002.

185
- STAN, ION, Controlul societăţii civile asupra serviciilor de
informaţii, Colegiul Superior de Siguranţă Naţională, Bucureşti,
2002;
- TIMOFTE, ALEXANDRU – RADU, Originile, şi mărirea declinul
şi renaşterea lumii informaţiilor secrete, Editura ANI, Bucureşti,
2004;
- TIMOFTE, ALEXANDRU – RADU, Serviciile de informaţii şi
agenda de securitate a începutului de mileniu, rezumatul tezei de
doctorat, Bucureşti 2004;
- TIMOFTE, ALEXANDRU – RADU, Lungul drum al serviciilor
secrete către democraţie, Editura ANI, Bucureşti 2004;
- Prof.univ.dr. VOICULESCU, DAN, Globalizarea din perspectiva
doctrinei umaniste, Bucureşti 2002.

Studii şi articole

- ARBORE, ION, Siguranţa naţională nu este un atribut facultativ, în

„Spionaj-Contraspionaj, nr. 12/noiembrie 1991;
- BODOAŞCĂ, TEODOR, Natura juridică a Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării potrivit Legii nr.415/2002, în „Gândirea Militară
Românească”, serie nouă, nr. 5/2002, p. 168-173;
- BOLOCAN, VALENTIN, Sub imperativele timpului. Mişcări de
trupe la SRI, în „Curierul naţional”, 16 noiembrie 2001, p. 12;
- Drd. CÂRSTEA, CONSTANŢA; conf.dr. SIMA, TUDORA, Factori
de risc la adresa securităţii naţionale, în „Siguranţa naţională într-o
lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice,
Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI,
Bucureşti, 2002, p. 47-58;
- Controlul civil şi democratic asupra activităţii Serviciului Român de
Informaţii, în “Buletin de informare generală”, nr. 4/1999;
- Colonel (r) dr. CREŢU, GHEORGHE, Factori de influenţă a
mediului de securitate la nivel global, continental şi naţional la
începutul mileniului III, în „Siguranţa naţională într-o lume a
globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia
Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti,
2002, p. 6-16;
- Critica Securităţii Pure, nr. 1/1997;
- DRĂGHICI, CORNELIA, România tinde să devină ţara
contraspionajului intern, în „Azi”, 14 septembrie 2000, p. 3;

186
- FISCHER, JOSCHKA, De la Confédération à la Fédération –
réflection sur la finalité de l΄intégration européenne, discurs
pronunţat la Universitatea Humboldt din Berlin, 12.05.2000;
- Conf. univ. dr. IACOB, MARIA; prof. univ. dr. IACOB, DUMITRU,
Proiectarea interesului naţional în contextul globalizării, în
„Siguranţa naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de
comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie,
2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002, p.1-5;
- KING, ALEXANDER; SCHNEIDER, BERTRAND, Prima revoluţie
globală – o strategie pentru supravieţuirea Lumii, Raport al
Consiliului Clubului de la Roma, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
- Col. (r) drd. OLTEANU, IONEL; mr.conf.univ.dr. BOAMBĂ,
EUGEN, Unele consideraţii privind corelaţiile actuale dintre
securitate şi apărare naţională, în „Siguranţa naţională într-o lume a
globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia
Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti,
2002, p. 23-30;
- PAUL, VASILE, Noul terorism – Ameninţarea asimetrică, în
„Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001, p. 2-3;
- PELIN, MIHAI, O meserie de seniori, în “Almanah Flacăra”, 1985,
p. 87-88;
- Maior RĂDUCU, MARCEL, Riscuri şi vulnerabilităţi la adresa
siguranţei naţionale în domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei
informaţiei, în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, nr.
4/2002, p. 59-62;
- General de brigadă SOARE, OVIDIU, Activismul antiglobalizare,
noua formă de manifestare a fenomenului extremist, în „Siguranţa
naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări
ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002,
Editura ANI, Bucureşti, 2002, vol II, p. 100-105;
- Colonel conf.univ.dr. VOIEVOZEANU, ION, Securitatea naţională
în perspectiva integrării europene şi euro-atlantice, în „Siguranţa
naţională într-o lume a globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări
ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002,
Editura ANI, Bucureşti, 2002, p. 17-22;
- Colonel conf. univ.dr. VIOEVOZEANU, ION, Securitatea naţională
– riscuri de natură militară, în „Siguranţa naţională într-o lume a
globalizării”, a VIII-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia
Naţională de Informaţii, 25 aprilie, 2002, Editura ANI, Bucureşti,
2002, p. 31-35;

187
- General de brigadă ZECA, CONSTANTIN, Informaţia-factor de
putere în războiul modern (I), în „Gândirea Militară Românească”,
serie nouă, nr.4, iulie-august 2002, p.44-52; (II), nr. 5, septembrie-
octombrie, 2002, p. 34-40;

188