Tartuffe

Dupã Moliere

Orgon: Scurt, ştiu eu cum stã lucrul, şi nu cad în capcanã!

Elmira: Ciudatã slãbiciune, zãu, vorba-i de pomanã! Dar, uite: ce-ai mai zice, Tomo
necredincios, de-aş face, adevãrul sã-l vezi, neîndoios?

Orgon: Sã-l vãz?

Elmira: Da.

Orgon: Basme!

Elmira: Basme?!... Ce-ai zice, la luminã, cu ochii dumitale, sã-i vezi întreaga vinã?

Orgon: Gogoşi!

Elmira: Ce om…Rãspunde mãcar. Nu cer sã crezi; de-acum încolo-i vorba sã-ţi pun sub ochi
dovezi. Sã zicem, cã de-aş face sã poţi -pitit- fireşte, s-auzi, şi sã priveşti chiar, tot, tot, ce
unelteşte ; Ei, ce-ai mai zice atuncea de-aşa cinstit amic?

Orgon: Atunci eu aş zice cã… n-am sã zic nimic, cãci nu se poate.

Elmira: Umbli prea mult în rãtãcire, destul de când mã bãnui de-o joasã clevetire; e timp sã-ţi
fac placere, şi-aici chiar, unde stai, sã-mi fii chezaş şi martor la tot ce nu-mi credeai.

Orgon: Primesc: sã-ţi ţii cuvântul. Hai sã-mi arãţi şi mie cum poţi sã duci la capãt aceastã
voinicie.

Elmira(cãtre elementari): Trimiteţi-mi-l încoace.(cãtre Orgon) Iatã masa! Treci sub ea frumos.

Orgon: Cum? Ce?

Elmira: Programul cere sã faci pe nevãzutul.

Orgon: De ce sub masã tocmai?

Elmira: Ah! Doamne! Nu-i minutul sã discutãm. Pricepe, e plan în orice pas. Hai intrã îţi zic;
sã nu-ţi vãd -m-auzi?- nici vârf de nas. Sã nu crâcneşti, sã nu mişti, sã nu strãnuţi; ia seamã.

Orgon: Zãu, mare-ngãduinţã din partea mea, se cheamã,dar vreau sã aflu noima acestei
încercãri.
Elmira: Nu cred, sã ai, la urmã, de ce sã-mi faci mustrãri. Mi-oi încerca o coardã, ce n-am
atins-o-n viaţã: sã nu-ţi tresarã-n suflet, în nici un fel, vreo greaţã. Orice-aş vorbi, se cade sã-
mi fie îngãduit, sã-ţi dau dovezi mi-e ţinta, precum mi-i poruncit. Doar vorbe dulci pot face
încrederea sã-I nascã şi singur de pe suflet sã-şi rupã falsa mascã. Deci, m-oi preface slabã la
joasele-i poftiri, lãsîndu-i îndrãznelii câmp larg, fãrã-ngrãdiri, cum însã sunt silitã l-aşa-
ncercare crudã din vina dumitale -ca sã demasc pe-o Iudã- voi rupe jocu-ndatã ce -luminat-
mi-o ceri, şi lucrurile-or merge doar pânã unde vrei. De dumneata atârnã sã-i stingi, cu o
vorbã focul… Vine,sst! Stai bine; o şoaptã nu mai scoate.

Intrã Tartuffe…

Tartuffe: Am fost vestit cã doamna vrea sã-mi vorbeascã aici.

Elmira: Da, de-un secret e vorba, şi nu din cele mici; dar mai înainte trageţi, vã rog, uşile
astea şi cercetaţi în preajmã, sã n-avem iar nãpastea…(elementarii merg sã cerceteze) De-o
neplãcere-n felul acelei ce-a fost, aş vrea de rândul ãsta sã fim la adãpost…Ce-i drept sunt
mâhnitã, cã-n spaima mea nebunã nu mi-a trãznit prin minte sã-i strig în ochi: minciunã!
Legat la ochi mi-e soţul, şi pentru totdeauna; ba chiar, în ciuda tocmai a clevetirii seci, vrea,
cât mai multã vreme, la mine sã-ţi petreci; şi mulţumitã bunei voinţi din parte-i, putem în
pace, singuri, închişi, sã stãm acuma…

Tartuffe: Pricep cu greu schimbarea de ton şi de cuvinte. Pe altã strunã, doamnã, îmi
rãspundeai înainte.

Elmira: Ah! De mã cerţi cu ciudã de întâiul meu rãspuns, în inima femeii puţin ai mai pãtruns!
Şi prea ghiceşti puţine, din ce nu poate spune… întâi te aperi; însã, din felul cum o faci, tu laşi
sã se înţeleagã cã începi sã te împaci! Puteai pricepe atâta din stãruinţa aceea cã nu mai
eram soaţa, nici mama, ci femeia.

Tartuffe: Ah, e desigur, doamnã, duios peste mãsurã s-ascult aceste vorbe dintr-o iubitã
gurã; simt mierea lor prin simţuri prelung şi cald curgînd c-o dulce-nfiorare cum n-am simţit
nicicând. Dar inima aceasta te roagã s-o-nvoieşti sã se îndoiascã încã puţin; şi, dacã-mi ierţi,
cu suflet deschis sã mã explic, din bucuria clipei, eu n-o sã-mi cred nimic, pân’ ce un pic din
aste comori ce mã-nfioarã, nu-mi vei fi dat zãlogul cã tot ce-ai spus nu zboarã, şi astfel, cãtre
crezul statornic sã mã îndrum, cã dulcea bunãtate ce-mi dãrui, nu e fum…

Elmira (tuşeşte spre a da semn soţului): Vezi omul încredinţîndu-ţi cele mai dulci arvuni, şi
lãcomeşti, ceri încã, vrei semne şi minuni! Zi, dumnealui, se-alintã, şi nu e fericit decât atunci
când preţul deplin i s-a plãtit?

Tartuffe: Un dar ce nu-l prea meriţi, sã-l speri nu prea cutezi. O patimã setoasã, cu vorbe n-
o-mbunezi; se-ndoieşte mintea prea mult noroc când vede şi a gusta îi pare mai bun decât a
crede.
Elmira: O, Doamne, ce iubire de adevãrat despot! Şi câtã tulburare în sufletul meu tot! Ce
frumos te-ndoaie sub oarba lui dorinţã. Zi, nu mai e scãpare, când pui picioru-n prag? Stã
bine, într-atâta sã ne ieşim din fire? Pe urma slãbiciunii ce-ţi poartã cineva sã te grãbeşti a
trage folos, e drept aşa?

Tartuffe: Dar de te simţi ca mine, înfiorãrii pradã, de ce sã întârzii dulcea şi ultima dovadã?

Elmira: Dar cum vrei sã mã-nduplec la ceea ce voieşti, fãrã sã supãr cerul de care tot
vorbeşti?

Tartuffe: De-i cerul doar, ce-ţi ţine dorinţa-n frâu, stãpânã…de mãrunţişuri de-astea, te rog,
sã nu te-mpiedici. Ştiu arta, ce mustrarea de cuget ne-o ridicã, se mai fac cu cerul şi unele-
nvoieli, dupã nevoi. E-o-ntreagã ştiinţã, prin curãţarea ţintei ce-n suflet urmãreşti. În taina
asta, doamnã, te-om adânci la vreme; acum te lasã numai condusã, nu te teme, rãspunde tot
şi rãul îl iau asupra mea…tuşeşti cam tare doamnã.

Elmira: E-un guturai cam tare…cam încãpãţânat…

Tartuffe: E-o stare neplãcutã…

Elmira: …Mai mult decât pot spune!

Tartuffe: Deci, despre remuşcare: de-oparte o poţi pune. Când de secret eşti sigur, poţi
cugetul sã-mpaci, cãci rãul nu-i în sine, ci-n vâlva care-o faci; e de-nfierat doar faptul ce vre-
un scandal asmute, şi nu-i pãcãtuire, pãcatul pe tãcute.

Elmira: Da, vãd cã e nevoie în fine, sã mã plec; sã-nchid orbeşte ochii şi orişice sã-ţi trec; şi
cã, mai jos de preţul acesta, nu pot cere sã-mi cread-un îndãrãtnic, intrat la o pãrere.
Supãrãtor cã lucrul se împinge pân-aici… nu-i voia mea hotarul oprit a-l depãşi: dar pentru cã
silitã cu-aşa-ncãpãţânare şi vorba, vãd, nu prinde şi tot nãlucã pare, sã fac dar lumii-n voie,
lupta-i de prisos. Cu-nvoirea asta de-aduc cuiva jignire, de bunã seamã vina nu poate fi a
mea…Cu atât mai rãu de cine m-aruncã-n rãtãcire.( pe acest text Tartuffe îi face sex oral
Elmirei,care acum îl opreşte). Mai dã, te rog, o raitã prin gang -ştii,de-o pãrere- şi vezi de nu
mi-e soţul, cumva, în apropiere.

Tartuffe: De el de ţi-e -pãcat e sã stric mãcar un pas. Zãu, între noi: e omul fãcut sã-l duci de
nas; se simte-n cer când ştie cã-ţi dau pe lângã rochii, şi l-am adus în stare, sã nu-şi mai
creazã ochii.

Elmira: Ei, n-are-a face –paza e bunã: fã un drum, te rog, şi cerceteazã în preajmã, ce şi cum.
(Tartuffe pleacã împreunã cu elementarii)

Orgon (ieşind de sub masã,Elmira rãmâne în poziţia în care a lãsat-o Tartuffe): Ce ticãlos!
Cum poate pãmântul sã-l mai poarte! Mãrturisesc, pierd capul, mã simt lovit de moarte.
Elmira: Ce, laşi ascunzãtoarea? Glumeşti? Nu-i prea curând? Mai intrã, zãu, sub masã ca sã le
vezi pe rând: aşteaptã pân’ la capãt, sã nu zici cã te-nşeli.

Orgon: Mãrturisesc, pierd capul, mã simt lovit de moarte.( începe sã o ia razna)

Elmira: Nici nu vãzuşi cu ochii, şi mâna-n foc o pui?

Orgon înnebuneşte de tot. Apare şi Tartuffe,care împreunã cu Elmira intrã în acest “dans” de
final.