Prof.

Inga Rusu

REGISTRE STILISTICE GENERALE ALE LIMBII

- particularităţi-

Registrele de limbă sunt considerate subcoduri lingvistice selectate conştient

sau spontan în interiorul unei comuntăţi sociolingvistice, în scopul adecvării la
situaţia de enunţare şi la contextul conversaţional. Straturile stilisteice ale limbajului
artistic înglobează şi registrele stilistice, prin care se transpun diversele variante ale
limbii în stilul beletristic şi se codifică repere spaţio-temporale ale universului
ficţional, componente psiho-sociale şi tipare comportamentale ale personajelor,
strategii discursive ale eului rostitor.

• Registrul popular
Limbajul popular cuprinde fapte de limbă generale, răspândite pe întreg
teritoriul locuit de români, fără a fi însă şi literare, şi este condiţionat de factorul
social-cultura care imprimă o apmrentă specifică asupra vorbitorilor. Utilizat ca
variantă stilistică în opera litarară (folclorică/cultă) presupune situarea naratorului, a
personajelor/eului liric în sfera culturii populare, printr-un limbaj marcat de
spentaneitate şi indici ai implicării afective. Caracteristicile generale ale acestuia
sunt oralitatea, spontaneitate şi dinamismul. Caracterul popular al limbajului rezidă
în lexic, dimensiune fonetică, gramaticală şi stil.
-la nivel fonetic: mărci ale oralităţii, accente afcetive, variante fonetice
familiare, ignorând normele ortoepice; rime şi ritmuri simple, aliteraţii;
-la nivel lexical: selectarea unor cuvinte şi expresii specifice universului
rustic, frecvenţa mare a diminutivelor, abateri de tipul pleonasmului, al tautologiei;
-la nivel morfosintactic: prezenţa unor forme neliterare, viitorul popular,
superlativul popular, frecvenţa intejecţiei; modele sintactice bazate pe repetiţii sau
pe recurenţa lui «şi» narativ, anacolutul;
-la nivel stilistic : caracter tardiţional al figurilor de stil ;
Ex : Căci era boboc de trandafir în luna lui maiu[…]. Sau cum s-ar mai zice
la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului: la soare te puteai uita, iar la
dânsa, ba. Şi de aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. (I.
Creangă, Povestea lui Harap-Alb)
Oralitatea derivă din expresiile onomatopeice, din folosirea exclamaţiilir şi a
interjecţiilor, frecvenţa comparaţiei comune, aflate în perimetrul limbii vorbite:
«răcni el ca un smintit», «se repede ca prin foc», etc, inserarea proverbelor şi a
zicătorilor, utilizarea unor expresii populare, folosirea formei neaccentuate a
pronumelor personale de pers. I şi II în cazul dativ, aşa-numitul dative tic mi ţi-l
luă”, frecvenţa superlativului cu valoare afectivă, a superlativeloretc. Spontaneitatea
se datorează folosirii repetiţiilor pentru intensificarea expresivităţii comunicării, a
expresiilor idiomatice, a anacolutului etc. dinamismul limbii e susţinut de eslipsa
1
predicatului, de repetarea subiectului, de acumularea de verbe care sporesc
dinamismul discursului, de utilizarea predominantă a coordonării în frază, etc.

• Registrul cult
Implică situarea instanţelor comunicării artistice în orizontul culturii, prin
aplicarea normelor limbii literare, prin informaţia culturală bogată;
-la nivel fonetic: e definit prin eufonie, în poezie ritmuri şi rime complexe;
- la nivel lexical: caracterizat prin diversitate şi bogăţie sinonimică, prin
valorificarea mai multor semnificaţii, ambiguizare deliberată;
- la nivel morfosintactic frază elaborată;
-la nivel stilistic predilecţia pentru tropi şi figuri de gândire; variaţie stilistică,
originalitate;
Ex: Un tânăr metal transparent subţire ca lama tăioasă tăia orizonturi
curbate şi lent despărţea privirea de ochi, cuvântul de idee, raza de stea pe când
plutea o floare de tei înlăuntrul unei gândiri abstracte (N. Stănescu, Semn I).

• Registrul oral
Oralitatea vizează două straturi stilistice: un strat primar, specific literaturii
populare şi un strat derivat, specific structurilor dialogale şi stilului marilor
povestitori a căror structură simulează circumstanţele comunicării orale;
-particularităţi : comunicare directă, preponderent colocvială, afectivă şi
spontană; relevanţa elementelor paraberbale şi nonverbale în constituirea sensurilor;
-mărci distinctive: formule ale adresării directe, enunţuri exclamative şi
interogative, elidări fonetice, topica afectivă, frecvenţa unor sintagme/expresii
colocviale, a substantivelor în Vocativ, a verbelor la imperativ, a interjecţiilor ;
abateri de la normă precum dezacordul, anacolutul;
-Hei, hei ! călătorule. Dacă ţi-i vorba de-aşa, ai să-ţi rupi ciochinele umblând
şi tot n-a să găseşti slugă cum cauţa dumneata, că pe-aici sunt numai oameni spâni.
Ş-apoi, când este la adicălea, te-aş întreba: ca’ce fel de zăticneală ai putea să
întâmpini din pricina asta? (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb)
-Să lăsăm frazele, nene Caţavencule! Astea sunt bune pentru gură-cască…eu
sunt omul pe care să-l îmbeţi cu apă rece ?...Spune, unde să fie ? (I. L. Caragiale, O
scrisoare pierdută)

• Registrul scris
Pesupune comunicare artistică mediată, prin producerea unei scriituri al cărui
criteriu valoric este originalitatea, într-un limbaj autoreflexiv, conştient de forţa sa
de a întemeia universuri autonome, dar şi de limitele acestor lumi semantice.
-nivelul fonetic este dublat de nivelul grafematic(« exploatarea resurselor
poetice ale grafismului şi ale punerii în pagină»-G. Genette), de semnalizările

2
metatextuale (versul alb, versul spaţial), chiard acă pictopoezia sau caligramele
rămân forme de expresivitate experimentale.
O, dacă n-ar fi eroarea,
dacă am fi curaţi
Cum sunt peştii din marea
cea sferică, fraţi
… şi fiecare secundă n-ar fi
mereu a trecutului…
(N. Stănescu, O, dacă…)
-nivelul lexical este caracterizat printr-o orientare deliberată a limbajului spre
polisemie maximă care conferă un caracter deschis semnificaţiilor; reţele lexicale
tematice, câmpuri semantice, termeni cu ocurenţă rară;
-nivelul sintactic urmăreşte o structurare riguroasă a textului; procedeele de c
onstrucţie au un rol definitoriu (recurenţa, simetria, elipsa, dislocarea, repetiţia).
-la nivel stilistic raporturile sintactice «se dezvoltă în structuri imagistice, în
spaţiul cărora se confruntă un univers real cu unul imaginar» (D. Irimia).

Bibliografie:

1. F. Puşcaş, Comunicare (Limba şi litaratura română), ed. Grinta, Cluj-Napoca,

2004;
2. V. Rotaru, Teoria literaturii, ed. Aula Magna, 2004;
3. E. Simion (coordonator), F. Rogalski, D. Cristea Enache, Limba şi literatura
romănă (Concepte operaţionale. Repere teoretice), Grupul editorial Corint,
Bucureşti, 2003;
4. G. G. Neamţu, Ioana Bot (coordonatori), Limba şi literatura română pentru
grupele de performanţă, ed. Dacia Educaţional, Cluj-Napoca, 2004;