Sociologia Comunitatilor

Sociologia Comunitatilor
Studiem sociologia comunitatilor din doua perspective:

 perspectiva istorica
 perspectiva actuala.
Perspectiva istorica priveste modul de initiere si de dezvoltare a sociologiei comunitatilor rurale si urbane, ca cerinte obiective
ale dezvoltarii societatii umane, fiindca nici o stiinta si de fapt nici o disciplina nu rezulta dintr-un simplu accident social, desi se
cunosc exemple.
Elemente ale sociologiei comunitatilor umane intilnim in lucrarea greculuiHesiod, “Munci si zile”. Aceasta lucrare trateaza
probleme ce tin de proprietate, legislatia relatiilor funciare precum si o problematica de etica, morala a muncii agricole.
O stiinta a comunitatilor urbane si rurale apare abia la jumatatea secolului XIX, adica atunci cind dezvoltarea industriei (in
special a industriei clasice) a generat fenomene de criza ale societatii occidentale, dar si ale societatii din estul Europei (orice
cercetare are o valoare deosebita atunci cind e desfasurata in momentele de criza ale domeniului respectiv). Si sociologia
comunitatilor urbane si rurale se elaboreaza in momente de criza, tensiune, crize de dezvoltare ale societatii vremii, in special
secolele XVIII-XIX. Aceasta se datoreaza faptului ca dezvoltarea industriala a generat fenomene, atit pozitive cit si negative.
Fenomenele pozitive au vizat dezvoltarea tehnologiilor, dezvoltarea profesiunilor, dezvoltarea procesului de diviziune sociala a
muncii, fenomene de specializare si de instruire scolara si profesionala – adica fenomene sociologice si psihologice. Dar
dezvoltarea industriala a produs si efecte negative. Un prim efect negativ a fost deposedarea taranilor de paminturile pe care le
detineau – mai ales in Anglia, pentru transformarea acestor terenuri in pasuni pentru oi.
 Anglia– Thomas Morrus in lucrarea “Utopia” spunea ca blindele oi au izgonit tiranic pe stapinii lor de la casele lor din
sat.
Karl Marx in lucrarea “Capital”, referitoare la dezvoltarea primitiva a capitalului, arata ca in Anglia deposedarea taranilor
de proprietatile individuale a determinat o masiva emigrare a populatiei rurale catre marile centre industriale, ingrosind in
special forta de munca necalificata si in consecinta aparind o noua categori sociala numita lumpen-proletariat (proletariatul
declasat), categorie sociala situata la nivelul cel mai de jos al societatii. Acest fapt a generat perturbari in functionarea oraselor
si in al doilea rind a generat conduite deviante, comportament care provenea din lipsa resurselor materiale de existenta si din
fenomenul desradacinarii.
Din punct de vedere al analizei sociologice Fr. Engels ne ofera o cercetere minutioasa efectuata de el asupra orasului
Manchester, respectiv lucrarea “ Situatia clasei muncitoare din Anglia”.
Curs 02 – 12.oct.2000
Lucrarea lui Fr. Engels poate fi considerata studiu de caz deoarece se refera la orasul Manchester, caracterizat atunci printr-o
masiva imigrare demografica datorata in special deposedarii taranilor de paminturile lor in vederea cresterii oilor.
In marile orase are loc o masiva aductiune de populatie, cu precadere acestea traind in cartierele marginase, intrucat era
lipsita de o anumita calificare profesionala. In Anglia periferiile Manchester- ului se caracterizau prin aglomeratia de populatie
marginala, declasata. Pentru contracararea procesului migrator, populatia a fost declarata populatie de vagabonzi si supusa
legilor de exterminare.
 S.U.A. – Cercetarile asupra comunitatilor umane au continuat tot datorita unor fenomene de criza in S.U.A. la inceputul
secolului XX prin Scoala de la Chicago initiata de trei ziaristi: Robert Park,David McKenziesi Ernest Burggess.
Cercetarea a inceput in anul 1918 si a fost datorata unor convulsii sociale, mai ales de natura interetnica. Dupa razboaiele
de secesiune s-a recurs la eliberarea populatiei de culoare, aceasta putind sa se deplaseze in teritoriu fara restrictii juridice. Unele
dintre marile orase americane devin astfel puncte de atractie pentru populatia de culoare, generind insa atitudinea de respingere
din partea populatiei albe.
Unul dintre orasele de atractie a fost Chicago. Fiind vorba de o masiva populatie de culoare, administratia orasului a procedat la
delimitarea cartiarelor dupa criterii de natura etnica, fiind respinsa orice tentativa a populatiei de culoare de a locui in cartierele
albe. Acest lucru a generat o tensiune profunda intre populatia alba si populatia de culoare, aparind astfel ghetourile. In
cartierele tip ghetou s-a produs o masiva devianta sociala. Totodata cartierele ghetou au scapat de sub controlul administratie
locale, aici avind loc omucideri, violuri, jafuri care nu puteau fi sanctionate neputindu-se descoperii autorii lor. Datorita
caracterului inchis al acestor cartiere ele au devenit loc de refugiu pentru infractori. Administratia a solicitat ajutorul ziaristilor
ca acestia sa patrunda in cartierele negrilor si sa le ofere informatiile necesare activitatii administrative.
Acesti trei ziaristi au intreprins adevarate cercetari sociologice asupra cauzelor ce generau fenomenele de anomie sociala,
aparind un fel de diviziune a muncii de cercetare. Astfel Robert Park s-a preocupat de cercetarea cartierului ca unitate de
existenta sociala. Park porneste de la unitatea de rezidenta – cvartalul de locuinte. Cel care a cercetat problematica ecologiei
urbane a fostMcKenzie (considerat intemeietorul ecologiei urbane). Ernest Burggess s-a preocupat de sistematizarea urbana, el
fiind considerat intemeietorul acestei discipline. El elaboreaza teoria inelelor pentru ca el gindea orasul in general ca dispus in
spatiu sub forma de inele. Cercetarile celor trei ziaristi s-au concretizat in cartea “Orasul” (The City), in 1925 cind se incheie
prima etapa a cercetarilor Scolii de la Chicago. Aceasta scoala a durat pina la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial.
Continuatorii acestei scoli au fost:L.Writh (a scris o suita de studii de sociologie urbana, cel mai interesant studiu e
considerat “Urbanismul ca mod de trai”), sotiiRobert si Helen Marrel Lynd (au cercetat orasul de talie mijlocie, scriind doua
lucrari: “Middletown”, 1929 si “Middletown in Transition”, 1937).
 Germania – in sociologia germana intilnim doua categorii de lucrari:

 cu caracter teoretic
- Ferdinand Tonnies scrie “Comunitate si societate” (Gemeinschaft Und Geselschaft).Tonnies face o analiza comparativa
intre comunitate (sat) si societate (oras).
- Max Weber scrie “Economie si societate”
(doua volume aparute postum)
 cu caracter faptic: cercetari s-au initiat in zona Ruhr- ului, zona carbonifera care a atras forta de munca din zona rurala, dar
fara a se stabili in intregime in aceasta zona (fenomenul navetismului). S-a cercetat populatia cu duble statusuri ocupationale.
 Romania – caracterizam prin vasta traditia comunitatilor, in special rurale. S-au efectuat cercetari determinate de motive
de ordin national (in special in Transilvania) precum si din motive ce tin de anumite transformari sociale.
In cadrul motivelor de ordin social mentionam cercetarile intreprinse de societatea culturalaAstra din Sibiu ce a functionat in
perioada dualismului austro-ungar. Societatea s-a folosit de preoti si de invatatori pentru a intreprinde cercetari in comunitatile
rurale spre a dovedi factura romaneasca a marii majoritati a localitatilor din Transilvania. Au existat
cercetari si in Oltenia, Moldova si Muntenia impuse de momente ale transformarii sociale, rezultate din reforma agrara a lui A.I.
Cuza.
Cercetator de autentica valoare stintifica a fost Ion Ionescu de la Brad. Prima cercetare monografica a fost intreprinsa in
perioada cind se afla in surghiun in Tesalia. Cercetarea s-a numit “Excursiune stiintifica in Cimpia Dobrogei” si a vrut sa
dovedeasca factura romaneasca a Dobrogei. El a efectuat cercetari monografice si in alte trei judete, ca urmare a dispozitiunii
domnesti data de A.I. Cuza. El cerceteaza mai intii Dorohoiul, apoi Putna si in al treilea rind Mehedintiul. Intentia lui Ion
Ionescu de la Brad era de a monografia toate judetele tarii. El foloseste metoda monografiilor zonale sugerind mijloacele
adecvate ale factorului de decizie. Urmareste transformarea metodei monografie in stientizarea politicului. Se impune prin
incercarea de a organiza invatamintul agricol din tara noastra. Lui i se datoreaza invatamintul post-scolar. Inovarea sociala a lui
Ion Ionescu de la Brad este continuata de Spiru Haret dar mai ales de Dimitrie Gusti. Cercetarile lui Spiru Haret privesc
instruirea factorului politic.
Curs 03 – 19.oct.2000
Raportul dintre comunitatile rurale si urbane
Studiem orasul si satul ca doua tipuri de asezari complementare. Precizam ca orice disciplina didactica sau teoretica implica trei
conditii esentiale:
 conceptie
 metodologie
 finalitate
Conceptia de ansamblu implica acel cadru conceptual cu functii explicative care da sens cercetarii asupra fenomenelor,
proceselor si conduitelor umane. Conceptia de ansamblu ne ofera posibilitatea ierarhizarii fenomenelor sociale si a descoperirii
cauzelor care le provoaca.
Sociologul american Alex Inkeles in lucrarea sa “Ce este sociologia?” precizind conditiile de stabilire a obiectului
sociologiei, arata ca faptele vorbesc de la sine dar nu se culeg de la sine pentru ca in orice sistem teoretic culegerea faptelor
presupune un cadru conceptual, o metodologie, criterii de ierarhizare, deoarece faptele sociale nu au aceeasi valoare, astfel ca
ele presupun criterii de tipologizare a lor. De aici rezulta necesitatea elaborarii unui sistem de concepte si a unei metodologii
adecvate.
Din punct de vedere al conceptiei de ansamblu, asupra comunitatilor urbane si rurale, noi pornim de la conceptia sistemelor
autoregenerative.
Printre conceptiile sistemice remarcam conceptiastructuralist- functionalista, reprezentata de Talcott Parsons in cele doua lucrari
ale sale: “Societatea ca sistem” si “Sistemul actiunii sociale”. El formuleaza teoria continuitatii absolute a societatii. Discipolul
si colaboratorul lui Parsons, Robert Merton aduce anumite proiective doctrinei lui Parsons, deoarece el admite existenta
concomitenta a functiilor si disfunctiilor sociale. Tot el considera ca nu exista teorii absolute despre societate siintroduce teorii
de rang mediu, situate intre extreme.
A existat o opozitie absoluta fata de conceptia structuralist- functionalista a lui Parsons prin teoria morfogenetica a s
sistemelor elaborata de George Bukley si George Homans, aratind ca morfologia sociala are o geneza (punct de nastere),
implica dezvoltarea prin contradictii si o solutie prin trecerea de la un nivel social la altul in care sa se echilibreze functiile in
raport cu disfunctiile sociale.
Exista si o alta varianta a conceptiei structuralist-functionaliste si anume conceptia antropologiei structurale. Aceasta a fost
reprezentata mai intii de Bronislav Malinowski, iar in zilele noastre de catre Claude Levy Strauss. Sistemele autoregenerative –
pornim de la premisa potrivit careia orice sistem biologic, cu atit mai mult sistemele sociale, sunt viabile atit timp cit ele isi
reproduc prin propriile resurse baza de functionare in vederea perpetuarii lor in timp. Orice sistem deschis implica doua directii
de functionare:
1 – Input
2 – Ecran filtru
3 – Output
Orice sistem deschis primeste, asimileaza mesaje din mediul inconjurator. Aceasta rejectare de mesaje este una selectiva
pentru ca nu toate mesajele din mediu stimuleaza functionalitatea sistemului. Orice sistem realizeaza, ceea ce in cibernetica se
numeste ecran filtru, un intermediar care respinge unele mesaje iar pe altele le asimileaza. Orice societate nationala realizeaza
acesta practica continua de selectie si evaluare a sistemelor.
In aceasta relatie se deruleaza un proces de standardizare, realizind un echilibru dinamic intre interior si exterior, astfel incit
sistemul, primind aceste mesaje, le prelucreaza, le transforma in sursa a propriei sale evolutii. Avem de-a face cu un echilibru
intre functii si disfunctii. Daca functiile sunt dominante in raport cu disfunctiile, avem de-a face cu o stare normala. Daca
raportul este inversat apar starile de patologie sociala.
Sistemul trebuie sa-si domine mediul sau de existenta, altfel el va fi suprimat. Se considera ca orice sistem este fiabil in
masura in care e apt de reconstructie de sine.
Din punct de vedere almetodol ogiei, orice disciplina stiintifica implica un set de principii cu rol analitic, in baza carora se
pot forma diagnoze si prognoze sociale. De aici rezulta o anumita similitudine intre sociologie si medicina.
Din punct de vedere metodologic ne folosim, in special, de principiul reconstructiei sociale. In al doilea rind folosim principiul
eficientizarii sociale. Ca efect al acestuia apare principiul optimului social (acel principiu in baza caruia se obtin rezultate
maxime cu costuri minime).
Orice disciplina presupune ofinalitate. In cazul sociologiei comunitatilor umane avem:
 finalitate teoretica
 finalitate practica
Finalitatea teoretica rezulta din prima conditie, aceea de a
conferi o baza explicativa fenomenelor si proceselor sociale.
Finalitatea practica se refera la procesul de implementare in plan social a unor modele si de schitare a unor strategii de
dezvoltare sociala. Aceste strategii se elaboreaza mai ales prin forme de simulare pe computer.
Atit comunitatea rurala cit si cea urbana, au aparut ca efect al diviziunii sociale a muncii (Marx siEngels) si au devenit baza
a oricarei istorii economice a societatii umane, cu toate ca din punct de vedere istoric, satul a aparut inaintea orasului. Istoria
comunitatii rurale situeaza aparitia acestuia in perioada neoliticului (neoliticul tirziu) cind a aparut agricultura, considerata ca
prima mare revolutie in istoria omenirii, ca urmare a fenomenului sedentar, adica a fixarii unui grup de oameni intr-un spatiu
natal.
Satul si orasul se dezvolta intr-o relatie complementara, dintr-o necesitate de functionare prin avantaje reciproce. Satul si
orasul s-au dezvoltat ca doua formatiunii de tip polar, ele constituindu-se ca doua subsisteme ale sistemului social integratoriu.
1. Oras
2. Sat
3. Sistem social integratoriu
4. Zona de civilizatie interferenta
Acest spatiu interferent cuprinde caracteristici, atit ale comunitatii urbane cit si ale comunitatii rurale. Astfel zonele de
civilizatie interferenta se plaseaza intre doua lumi dar nu apartin integral nici uneia dintre ele. In literatura de
specialitate se vorbeste de un continuum rural- urban, in care se incearca sa se explice natura complementara a celor doua tipuri
de comunitati umane. Se porneste de la conceptul de tip ideal, elaborat de Max Weber si care este o abstractie. El vizeaza o
realitate sociala in puritatea ei. Se porneste de la ideea de sat de tip ideal.
S = sat
O = oras
Acest continuum rural urban exprima raportul de complementaritate dintre sat si oras, raport determinat atit din necesitati
economice cit si din necesitati de factura sociala. Astfel satul si orasul apar ca doua subsisteme distincte de constructie
habitationala≠.
Distinctia intre comunitatea urbana si comunitatea rurala: orasul este o habitatie impotriva naturii realizata din edificii din piatra
si din fier, edificii care nu sunt o apropiere de natura ci o indepartare
Acesta precizeaza ca orasul este proiectarea spiritului in natura, prin care se realizeaza o decupare a habitatului din mediul
natural. In schimb, cealalta comunitate, satul reprezinta o realitate duala cu o existenta unitara, fiindca satul este o constructie de
natura si de cultura rezultata din interactiunea dintre o organizatie sociala si o ecologie naturala prin intermediul unei tehnici
prin care spatiul natural devine spatiu social iar spatiul social se dezvolta prin asimilarea aptitudinilor mediului natural.
Atit sub aspect genetic, cit si sub aspect istoric, satul si orasul s-au dezvoltat in mod complementar cu aporturi valorice,
reciproc necesare si cu evolutii istorice interdependente.
Asa cum spunea economistul englez Adams Smith in lucrarea sa “Avutia natiunilor”, satul furnizeaza orasului mijloacele
de intretinere si materiile prime pentru manufacturi, trimitind in schimb locuitorilor de la sate o parte din produsele
manufacturate.
Orasul in care nu exista si nu poate exista nici o reproductie de substanta, se poate spune cu drept cuvint ca isi cistiga
intreaga sa avutie de la sate. Astfel,
raportul sat – oras devine unul vital, deoarece orasul nu poate fi decupat de regiunea in care exista, adica nu poate exista fara
acel spatiu de resurse naturale si umane (hinterland).
Orice oras implica existenta unui hinterland, existenta unei regiuni din care isi procura produsele perisabile, forta de munca
si chiar materii prime industriale. Satul
nu poate subzista si nu reuseste sa se plaseze pe traiectoria modernizarii fara a se asocia unei dinamici urbane si fara sa intretina
relatii de schimb si de cooperare cu un anumit oras.
Agricultura a fost si ramine o baza de materii prime pentru industrie, iar complexele urbane au constituit si constituie
debuseuri pentru desfasurarea produselor din sectorul primar si mai reprezinta puncte pentru aprovizionarea celor din mediul
rural cu tehnica, cu produse manufacturate, cu resurse financiare. Orasul reprezinta astfel, o piata pentru prisosul produselor
agricole ale mediului rural. E locul in care se schimba aceste produse prin oportunitati reciproce.
De aceea, desi distincte ca structura si configuratie, satul si orasul isi sunt reciproc necesare. In consecinta, evolutia sistemului
societal integrator este un efect al dezvoltarii eficiente a comunitatilor urbane si rurale. Orice dezechilibre aparute intre aceste
doua tipuri de comunitati umane genereaza disfunctii la nivelul sistemului societal integrator si genereaza stari de patologie
sociala.
Curs 04 – 26.oct.2000
Specificul comunitatilor urbane si rurale si raporturile lor de complementaritate
Satul si orasul reprezinta din punct de vedere al genezei, efectul diviziunii sociale a muncii (Marx siEngels). Satul si orasul
nu-si sunt fiecare in parte suficiente pentru a exista si dezvolta, ci – asa cum se precizeaza in lucrarile de specialitate, creatia
economica a unuia devine baza de dezvoltare pentru celalalt.
Sociologul german Ferdinand Tonnies, in lucrarea “Comunitate si societate” mentiona ca in mod curent “casa urbana a
recurs la schimb pentru trebuintele sale, intrucit ea nu poseda si nici nu cultiva in mod personal vreun teren, ea produce in mod
constant bunuri manufacturate, astfel incit ea trebuie sa se aprovizioneze cu alimente necesare din fermele de prin imprejur”. In
general, spune F. Tonnies, orasul realizeaza obiecte de arta si de mestesug, in timp ce satul e spatiul cultivarii, intretinerii si
valorificarii speciilor de plante si a raselor de animale, determinind schimbul dintre sat si oras.
Satul si orasul sunt vazute ca doua puncte de sprijin ale societatii integratoare si ca doua parti ale aceluiasi intreg. Ruralul si
urbanul se conditioneaza din punct de vedere economic unul pe celalalt, ceea ce face ca finalitatea unuia sa devina finalitatea
celuilalt. Prin intermediul satului si orasului, sistemul societal integrator, realizeaza o rata constanta a progresului social. Prin
functionalitatea lor, sistemul societal integrator dezvolta relatii adecvate cu cadrul natural, relatii ce le foloseste in vederea
realizarii optimului social.
Asa cum atesta datele arheologice si cum logica lucrurilor o afirma, satul a avut o certa prioritate istorica in timp fata de
oras, precedindu-l cu cel putin doua milenii de istorie. De aceea satul, cum spunea K. Marx in “Bazele critice ale economiei
politice”, este punctul de plecare al istoriei. Este insasi premisa reproducerii organismului societal si in acelasi timp este conditia
esentiala a organizarii colectivitatilor urbane.
Asa cum spunea Adams Smith in “Avutia natiunilor”, hrana fiind prin natura lucrurilor o nevoie anterioara confortului si
luxului, activitatea care satisface prima din aceste nevoi trebuie desigur sa preceada pe cea care le satisface pe celelalte. Adams
Smith conchide: “agricultura si amelioratiunile agricole care procura hrana trebuie sa fie anterioare dezvoltarii orasului care nu
procura decit bunuri de lux si de confort”.
Agricultura a fost considerata drept intia revolutie economica, drept primul semn care a delimitat faza nomada (definita
prin culegere si vinat) de faza sedentara, caracterizata in special prin cultivarea, intretinerea si valorificarea bunurilor
agrozootehnice si prin care omul a trecut de la faza de consumator la faza de producator.
In alte lucrari, agricultura e considerata ca revolutie neolitica, deoarece ea a aparut in epoca neoliticului.
Agricultura a fost si va ramine si pentru viitor un mijloc de implementare productiva a omului in mediu, un procedeu de
apropiere a obiectului naturii de catre un grup organizat, adaugind universului o dimensiune de ordin rational (Athanase Joja –
“Logica sociologiei”) si prin care s-a trecut de la barbarie la civilizatie si de la natura la cultura.
Semnificatia acestui fapt a fost una istorica deoarece prin intermediul ei, omul a intervenit prolific in natura, modificind-o,
nu prin simplu consum si nici prin decuparea mecanica a unor elemente din contextul lor de existenta primara ci prin
transformare si modificare, imbogatind datele naturii si creind alaturi de spatiul cosmic un spatiu uman.
Lucian Blaga in “Trilogia Culturii” spunea ca procesul de creatie culturala nu este o mutatiune de ordin organic ci este o
mutatiune ontologica pentru ca prin agricultura se pune in valoare un fragment din spatiul natural caruia ii da o destinatie
antropica (umana), aceea de a furniza resurse alimentare unui grup organizat in mod comunitar.
Astfel, peisajul natural devine unul de factura rurala, comportind actiunea permanenta a oamenilor asupra mediului prin
intermediul unei tehnici adecvate. Astfel, agricultura implica identitatea spatiului cu munca si a rezidentei cu gestiunea
economica, determinind stabilitatea grupului social in amenajarea progresiva a mediului natural prin folosirea in functie de
sezonurile si anotimpurile anului a unei tehnici productive adecvate.
Satul are o baza in primul rind geografica iar in al doilea rind sedentarismul determina sistemul structurii agrare si implica
modele anume de actiune transformatoare prin care se multiplica resursele din mediu si se reface natura in profitul omului.
In consecinta densitatea populatiei ca si durata activitatilor productive maresc eficacitatea actiunii grupului organizat si
stimuleaza procesul de fixare a grupului in spatiu.
Spatiul si timpul au devenit cele doua mari servitutii ale agriculturii dar au mai devenit cadrele existentei umane fiindca
agricultura a fost o economie spatialmente difuza, ea depinzind de caracteristicile morfologice ale spatiului si de succesiunea
fenomenelor naturii in timp.
Curs 05 – 02.nov.2000
Mediul rural este efectul unui proces de stabilitate a unui grup, mai exact este efectul sedentarismului. Sedentarismul implica
folosirea continua a resurselor din mediul natural de catre un grup organizat care duce la transformarea peisajului natural intr-un
peisaj rural.
Peisajul rural este efectul proceselor de amenajare a mediului natural prin cultivarea unor specii de plante si domesticirea
unor rase de animale. Aceasta presupune densitatea proceselor de interventie a omului asupra mediului in scopul folosirii
resurselor din mediu pentru a supravietui.
In acest proces de stabilitate se realizeaza habitatul. Habitatia se realizeaza prin prelungirea caracteristicilor mediului in
structurile sociale de tip rural. In felul acesta se creaza un sistem de raporturi unitare cu o structura in sinea ei duala: de o
partenatura, iar de cealaltacultura.
Mediul rural este un tip de comunitate umana in care exista o coabitare intre mediul natural si structurile comunitatii umane.
Intrucit mediul natural se construieste prin activitate agricola, agricultura este o economie spatialmente difuza, depinzind
de o coordonata spatiala si de una temporara. Depinzind de spatiu si timp, aceste doua coordonate au constituit cele doua
servitutii≠ ale agriculturii.
______________________
1. Termenul de “servitute” apartine lui Georg Simmel si apare in lucrarea
“Marele oras si personalitatea umana”.
Mediul rural presupune un sezon pentru fiecare tip de activitate productiva. In mediul rural succesiunea sezonurilor dintr-un
an impune un anume tip de activitate corespunzatoare nivelului de dezvoltare biologica a organismelor vii.
Agricultura a presupus prezenta continua a producatorului in raport cu obiectul muncii sale. Orice interventie intirziata sau
absenta producatorului fata de obiectul muncilor genereaza deteriorarea organismelor, plantelor si animalelor.
Sezonul si fenomenele climaterice din sezon se regasesc in activitatile si in tehnologiile folosite in muncile agricole precum
si in modelele culturale caracteristice comunitatilor rurale. De aceea natura si fenomenele fizice fixeaza ordinea si modul de
interventie a omului in stimularea proceselor de dezvoltare a organismelor biologice.
Conformatia uneltelor ca si elaborarea tehnologiilor de lucru contineau insemnele mediului natural indicind modul
instrumental de interventie a omului in natura in vederea folosirii resurselor acesteia pentru a supravietui.
De aceea cauzalitatea naturala se converteste in program de actiune a omului. Activitatea productiva se desfasoara astfel in
mod iterativ, adica directionata de fenomenele naturii si de succesiunea proceselor metabolice in timp. De aceea in mediul rural
timpul se identifica cu durata muncii iar spatiul cu continutul ei. Intre comunitatea rurala si mediul natural se stabileste un
echilibru ponderal, realizat in primul rind prin raportul existent intre volumul populatiei din mediul rural si resursele fizice din
mediu, resurse pe care geograful francez Pierre George in lucrarea “Satul in decursul timpului” le numeste “aptitudini”.
Intre aptitudinile mediului si volumul populatiei trebuie sa se stabileasca un echilibru ponderal, functional, intrucit
comunitatea rurala exista si se dezvolta pe seama naturii. Orice depasire de volum demografic in raport cu aceste aptitudini
genereaza stari de criza sociala.
Satul s-a caracterizat prin producerea unui surplus demografic (prolificitate demografica). O prolificitate demografica peste
cantitatea si calitatea resurselor din mediu determinamigratia. Migratia este de mai multe feluri: diurna (navetism), sezoniera,
anuala, internationala, etc.
Mediul rural produce un excedent de forta de munca, excedent determinat in primul rind de aptitudinile din mediu, iar in al
doilea rind de slaba diviziune sociala a muncii in mediul rural. Acest excedent de forta de munca este unul relativ si nu unul
absolut, intrucit el se realizeaza numai in raport cu aceste doua coordonate.
Mediul rural se dezvolta in maniera nucleara prin aceea ca elementul fundamental in mediul rural il reprezinta nucleul fami- lial,
familia fiind aceea care poseda, munceste si valorifica produsele agrozootehnice si nu individul particular.
Familia rurala se constituie ca grup de proprietari si grup de consumatori. Aceasta se datoreste si faptului ca productia
mediului rural de tip traditional era o productie de autosubzistenta familiala, deoarece se producea pentru consum si nu pentru
schimb. Mediul rural de tip traditional practica un schimb de produse prin formula schimbului de troc.
Mediul rural a cunoscut o evolutie relativ autonoma in timp, evolutie determinata de trei elemente de baza:
1. elementul de ordin economic si tehnic
2. elementul de ordin cultural
3. elementul de ordin ecologic.
Din punct de vedere al elementului de ordin economic si tehnic, mediul rural si-a produs prin sine tehnicile productive, fara sa
aiba nevoie decit in mica masura de obiecte din mediul urban.
Din punct de vedere al elementului de ordin cultural satul si-a creat propria lui cultura –folclorul, cultura care rezulta din
aceasta permanenta legatura a omului cu natura, astfel incit atit subiectele folclorice cit si mijloacele de exprimare sunt toate cu
referire la mediul inconjurator.
In decursul timpului mediul rural a cunoscut doua etape de evolutie:

 etapa dezvoltarii autarhice
 etapa dezvoltarii revolutiei stiintifico-tehnice contemporane.
Dezvoltarea autarhica a durat pina la aparitia revolutiei stiintifico-tehnice contemporane. Revolutia industriala de tip clasic nu a
afectat cele doua mari servitutii ale agriculturii – spatiul si timpul. Agricultura ramine spatialmente difuza chiar si in timpul
revolutiei industriale clasice (numita si revolutie tehnico-stiintifica deoarece tehnica era urmata de stiinta spre deosebire de
revolutia stiintifico-tehnica contemporana unde tehnica urmeaza stiintei), deoarece emblema acesteia a fost data de motorul cu
aburi si cu explozie, considerate sedentare. Fiind sedentare nu pot afecta cele doua servitutii.Revolutia stiintifico-tehnica
contemporana a determinat redu- cerea sau chiar anularea celor doua servitutii ale agriculturii si a realizat o deschidere profunda
a satului catre mediul societal inconjurator.
Aceasta deschidere s-a realizat in mai multe domenii. Se realizeaza o deschidere in domeniul tehnic deoarece mijloacele
moderne de productie nu pot fi confectionate in mediul rural, aparind astfel uzine profilate pe productia tehnicii moderne, in
directia cresterii randamentului productiv si a trecerii de la economia de autosubzistenta familiala la economia de piata.
Producindu-se pentru piata si nu doar pentru consum propriu, agricultorul este inlocuit cu producatorul. Acest fapt are efecte in
diviziunea sociala a muncii si calificarea profesionala. Se produce astfel trecerea de la ocupatie la profesie in mediul rural.
Aceasta implica o deschidere catre invatamintul liceal si superior, pentru ca agricultura moderna presupune prezenta
specialistilor. Se realizeaza trecerea de la empiric la stiintific, agricultura nemaifiind prestata numai in baza experientei
traditionale ci se realizeaza prin experimente de laborator si prin cercetare stiintifica.
O alta deschidere se produce in domeniul financiar bancar pentru ca agricultura are nevoie de investitii financiare si e
necesar a se stabili raporturi de conlucrare cu institutiile specializate.
In felul acesta, mediul rural dezvolta o economie intensiva prin aparitia uzinelor biologice≠ cu inalta calificare
profesionala, cu organizare productiva programata, trecindu-se de la agricultura terraponica la agricultura hidroponica (fara sol).
Agricultura fara sol se practica in incinte cu dimensiuni impresionante. Aici diverse soiuri de plante sunt introduse in conducte
speciale prin care circula diferite substante nutritive fluide. Astfel se obtin rezultatele scontate, deoarece totul este tinut sub strict
control si observatie.
Aceasta deschidere a satului catre societatea integratoare este efectul revolutiei genetice, in primul rind, iar in al doilea rind
este efectul informatizarii care prin mecanismele sale a angrenat toate efectele productive si umane.
___________________
1. Toffler, Alvin – “Socul viitorului”
Curs 06 – 09.nov.2000
Tipologizarea comunitatilor rurale si impactul acestora asupra strategiilor de dezvoltare sociala In sociologia rurala
problematica tipologizarii a pornit mai intii dintr-o cerinta de ordin fizic, vizind caracteristicile de ordin geografic. De aici au
aparut clasificarile geografilor, care in unele situatii au mers catre formule de factura sociografica. Cercetarile sociografice
pornesc de la elemente de ordin fizic pe care de multe ori le absoluti- zeaza. De aceea aceste cercetari au un caracter descriptiv
si nu unul analitic, folosind metoda prezentista – de enumerare a factorilor de mediu.
Un alt element care s-a luat in consideratie in legatura cu tipologia comunitatii rurale, vizeaza si procesele de difuziune a
inovatiilor pentru ca prin procesul de difuziune se creaza un nou rural, ducind la o noua conceptie asupra ruralului –
neoruralismul.
In sensul acesta, cercetarile care s-au desfasurat asupra comunitatilor rurale nu au asociat procesele de modernizare rurala
cu strategiile care sa dezvolte acele resurse pentru realizarea optimului rural.
Tipologizarea satelor – in general, si a celor romanesti in particular, s-au realizat intr-un fel descriptiv prin gruparea
comunitatilor rurale dupa criterii dominant geografice si prin relevarea unor dimensiuni de ordin fizic fara a se fi incercat
corelarea acestor tipologii cu anume scenarii de dezvoltare rurala si fara a fi fost luate in calcul anume modele de innoire si
dezvoltare sociala.
Efortul de tipologizare a comunitatilor rurale a fost efectuat prin formule de factura statica, fiind de multe ori lipsite de o
anume finalitate practica si deci fara a li se fi putut asocia un scop cu caracter inovatoriu.
Tehnica tipologiilor a fost intr-un fel simplificata, motiv pentru care tipologiile au fost putin relevante in procesul de
modernizare rurala, precum si in programele de sistematizare teritoriala.
De aceea, din punctul nostru de vedere, pentru elaborarea unei noi conceptii asupra ruralului (neoruralism), consideram ca
pentru elaborarea tipologiilor satesti este util in primul rind stabilirea unor exigente de ordin conceptual cit si a unor exigente de
factura metodologica.
Aceste exigente, conceptuale si metodologice, le consideram absolut necesare, deoarece ele constituie directiile de
dezvoltare ale comunitatilor rurale si aceste exigente pot fi utilizate si in studiul de caz.Caracteristicile tipologiilor:
1. Reprezentativitatea – tipologiile trebuie sa fie reprezentative, adica sa comporte o anume relevanta pentru regiunile
geografice cit si pentru zonele sociale, trebuind sa fie cuprinzatoare si in masura sa redea caracterul distinctiv al categoriilor de
comunitati rurale la care se refera.Regiunea este o dimensiune, in special geografica, in timp cezona este un concept sintetic ce
se refera la ansamblul dimensiunilor unui spatiu sociouman.
2. Adaptabilitatea – tipologiile comunitatilor rurale se cere sa implice calitatea de a fi receptive fata de inovatie pentru a
facilita dezvoltarea, astfel incit sa fie inlaturate blocajele sociale si in consecinta sa faciliteze procesul de modernizare socio-
economica. Blocajele pot fi:
a) tehnice – imposibilitatea (inabilitatea) grupului de a asimila o
anume tehnica moderna.
b) economice – apar atunci cind comunitatile umane nu au resur-
sele necesare asimilarii unor tehnici moderne.
c) culturale – apar atunci cind exista anumite restrictii de ordin
traditional.
d) psihologice.
Blocajele culturale si psihologice se coreleaza intre ele.
Adaptabilitatea implica consemnarea cauzelor de blocaje care afecteaza procesul de modernizare rurala si afecteaza autorege-
nerarea de sine a comunitatii umane.
3. Distinctia si referirea comparativa – tipologiile sunt procedee metodologice de precizare in spatiu a unui grup de comunitati
rurale cu un anume profil socioeconomic distinct si cu o delimitare de ordin functional. Este vorba de un profil de personalitate
a comunitatilor rurale care ne determina sa consideram ca orice tip comunitar se cere a fi delimitat de altele similare, dar in
acelasi timp presupune si un proces de comparabilitate si deci implica criterii de analogie si de opozitie.
4. Generalitatea si sinteza – orice tipologie se constituie ca un efort mental (gnoseologic, de cunoastere) de generalizare si de
sin-teza. Asa cum in biologie cenestezia organica este un act reflex al totalitatii proceselor fiziologice dintr-un organism, tot asa
si tehnica tipologiei constituie un reflex al unitatii functionale existente intr-un spatiu sociogeografic delimitat si cu
functionalitate de sine. Dar atit generalitatea cit si sinteza comporta nu numai o finalitate teoretica ci si o finalitate de ordin
practic – aceea de construire de modele macrosociale pe baza carora se elaboreaza politici de innoire sociala (politici pentru
realizarea neoruralismului).
5. Evidenta si precizia – in orice tipologizare se cer ca sa se porneasca si de la nivelul simtului comun. Orice tipologizare fara a
ignora elementul simtului comun, necesita argumentari si clarificari de ordin conceptual si de ordin metodologic, ori de cite ori
situatiile le-o impun. In oricare situatie tipologia comunitatilor rurale presupune ordine si coerenta in argumentare, precum si
consistenta in datele invocate, fiindca tipologizarea nu poate fi intemeiata pe argumente superficiale si pe enunturi cu caracter
ambiguu. Tipologizarea are nevoie de claritate pentru a fi inteleasa de catre agentii de innoire sociala si de asemenea pentru a
deveni bun al comunitatii rurale, pentru ca tipologiile stind la baza elaborarii modelelor de inovare sociala, impun participarea
comunitatii insasi la finalizarea lor. In felul acesta comunitatile rurale se transforma din obiect al modernizarii in subiect al
acestora.
Literatura de specialitate considera termenul “rural” ca fiind unul ambiguu si nerelevant pentru toate situatiile intilnite in
realitatea rurala.
Curs 07 – 16.nov.2000
Alvin Bertrandin manualul de sociologie rurala considera ca e- xista o dificultate a definirii termenului de “rural” si sceasta
dificultate provine, spune el, din cel putin doua motive:
- in gindirea contemporana, este imposibil sa se utilizeze categorii statistice simple in descrierea fenomenelor zise
“rurale”.
- este aproape cu neputinta de a grupa diferentele dintre rural si urban si de a face delimitarile de rigoare intre populatia
rurala si populatia urbana.
Ambiguitatea, spune Al. Bertrand, se accentueaza atunci cind se incearca a se stabilii criteriile de clasificare a populatiei
rurale, comparativ cu populatia urbana.
In recensamintul american, spune Al. Bertrand, populatia rurala se imparte in doua categorii relativ distincte: rural agricol
(rural farm) si rural non-agricol (rural non-farm).
Categoria ruralului neagricol include persoanele care locuiesc in afara zonei orasenesti, dar care nu traiesc din surse
agricole si deci nu dezvolta gospodarii in sectorul primar.
Al. Bertrand considera ca in cazul populatiilor pentru care nu

exista informatii statistice disponibile, doua criterii pot fi folosite
impreuna pentru determinarea ruralitatii:
- rezidenta – zona cu densitatea populatiei relativ joasa.
- principalul mijloc de existenta – principala sursa de intretine-
re familiala.
Alti autori, pornind nu de la ambiguitatea termenului de “rural”, ci de la polisemia acestui termen, au recurs la enumerarea
principalelor aspecte pe care le prezinta ruralitatea. Ne referim la studiul intitulat “Sensul termenului de rural” scris
deBealer,Willitis siKuwleski.
Ei considera ca exista trei aspecte in baza carora am ajunge la o formula pragmatica in definirea ruralitatii, dar este posibil
ca sa avem o alternativa cu caracter operational, alternativa rezultata din doua enunturi diferite:
1. fie sa determinam un singur aspect specific care poate fi evaluat si

deci sa fie dominant reprezentativ pentru definirea ruralului.
2. fie sa specificam, spun ei, o definitie composita, in care partile
masurabile sa fie rationalizate.
Ei apreciaza ca devine operationala cea de-a doua varianta, existenta unei definitii prin invocarea a trei aspecte
fundamentale: “Exista cel putin trei aspecte de substanta ale intelesului de “rural” si anume: ecologic, ocupational si
sociocultural”.
S-a propus, spun cei trei autori, si poate cu destula justificare, ca intre aceste trei grupuri de factori sa existe o corelatie de fond,
astfel, continua ei, in cele mai multe din cazuri a sti unde este locul de rezidenta al unei persoane, inseamna a sti ce facea ea
pentru a trai, inseamna a sti modelul valorilor sale si situatia interactiunilor ei firesti cu ceilalti membri ai ruralitatii. In mod
similar se pot prezice alte componente ale ruralitatii pornind de la ocupatie si apoi sa se ajunga la aspectul sociocultural.
Explicatia dimensiuniiecologice in viziunea sociologilor americani, este utilizata cu referire la distributia populatiilor in
teritoriu, pentru ca intre volumul populatiei si aptitudinile mediului exista un echilibru ponderal.
In cadrul explicatieiocupationa le, termenul de rural indica acel grup de oameni angajati in productia sectorului primar. In
acesti termeni, conceptul de rural exprima o categorie ocupationala distincta, concordata cu elementele fizice ale naturii si cu
incidenta asupra economiei sectorului primar.
Cei trei autori adauga o alta explicatie, referitoare la aspectul sociocultural. O atare explicatie, precizeaza ei, este intr-un fel
folosita ca oricare alta, vizind totusi functionarea societatii rurale prin dimensiunea culturala.
Criteriul sociocultural ne releva nu atit actiunea, ci vizeaza nu transformarea in sine a societatii rurale ci sensul dezvoltarii
rurale, idealurile de cunoastere si configuratiile valorice care se construiesc ca necesitate a orientarii comunitatii rurale.
Alti autori americani se refera la cercetarile din domeniul sociologiei urbane si rurale, aratind ca aceste cercetari sunt
putin cumulative pentru colectivitatea rurala. Astfel ca cu tot volumul apreciabil de date si cu toata munca laborioasa ce s-a
depus in investigatiile de teren, cunostiintele de specialitate nu sunt cuprinse intr-un aparat conceptual care sa alcatuiasca un
sistem coerent de propozitii explicative care sa fie apoi recunoscute ca o teorie a comunitatii rurale. Studiile despre comunitate
utilizeaza o mare varietate de abordari, care insa, spun ei, n-a fost niciodata una in consens cu alta si nici nu a fost superioara o
teorie fata de alta.
Intre asemenea abordari au existat mai degraba, relatii de competitie si prin urmare, ele s-au aflat intr-o permanenta rivalitate.
La acestea s-a adaugat faptul ca specialistii in domeniul sociologiei rurale s-au separat aproape total de specialistii sociologiei
urbane, unii ignorind cercetarile celorlalti si fiecare ocolind raspunsuri ce se cereau a fi date problematicii domeniului celuilalt,
ceea ce a dus la sciziuni de ordin teoretic si a afectat grav procesul de cumulare de ordin conceptual. Astfel specialistii in
sociologia rurala s-au concentrat cu predilectie asupra raporturilor de vecinatate si de comunitate, pe cind sociologii urbani au
fost dominati in special de analiza urbanului si suburbanului, fara vreun efort de raportare la domeniul rural si fara o intentie de
interdisciplinaritate. Se citeaza in
acest sens mai ales Scoala sociologica de la Chicago.
Fiecare dintre specialistii celor doua discipline sociologice s-au plasat exclusiv in sfera lor de activitate profesionala,
plasind aceste domenii intr-o polaritate absoluta.
Cercetarile din domeniul sociologiei rurale au continuat in vederea elaborarii unei tipologii a comunitatilor rurale de la
dimensiuni de factura istorica.
In acest sens sociologul italian Corrado Barberis in manualul sau de sociologie morala, referindu-se la etapele parcurse de
agricultura in decursul istoriei a urmarit sa redea modul specific fiecarei etape de dezvoltare sociala a relationarii satului cu
orasul.
El vorbeste de asa-zisele situatii paradoxale, fiindca a fost o etapa a marilor cetati cind nu se stia care era orasul si care era
satul, deoarece agricultura se practica pe terenuri fortificate de ziduri iar lucratorii care se indeletniceau cu muncile agricole
executau si alte tipuri de activitati. Aceasta se datora faptului ca in cadrul marilor cetati, viata urbana aproape se contopea cu
viata rurala iar sectoarele economice formau un corp comun, neexistind o anume diviziune sociala a muncii si fara o delimitare
exacta intre profesii. Agricultor si meserias, negustor si tirgovet alcatuiau aproape un grup indistinct din punct de vedere
ocupational si nu se structurau in clase sociale opuse.
Dar si in epoca masinismului, raporturile satului si ale orasului ramin aproape indistincte, datorita automobilului fermele
sunt perfect controlabile si de cei care locuiesc in oras, ca si de cei care locuiesc la sate.
In acest sens, el arata ca in Italia Meridionala, muncitorii din agricultura au rezidenta in oras, intrucit cu ajutorul
automobilului ei se deplaseaza in fiecare zi de la locuinta catre locul de munca – ferma.
El considera ca agricultura poate iesi din oras in civilizatia motorului ca si in civilizatia catirului. Astfel numai ca in
civilizatia automobilului, orasul va fi cu mult mai mult un oras creator al unui mod de trai urban, datorita industrializarii si in
acelasi timp va fi o sursa de munca si de venit si pentru cei din mediul rural.
In sociologia italiana se incearca elaborarea unor indicatori statistici pentru dezvoltarea de tipologii ale comunitatilor rurale,
indicatori vizind:
1. populatia totala a asezarii.

2. populatia activa angajata ca forta de munca.
3. populatia activa agricola.

4. populatia activa in cadrul sectorului tertial.
5. populatia de peste 14 ani si care devine apta de munca.
Apoi se adauga criterii care tin de elementele modernizarii:

1. numarul de locuinte cu apa potabila furnizata prin conducte.
2. locuinte cu servicii igienice asigurate.
3. dotajul rezidential modern si mijloacele de comunicatie in masa.
Tipologia in gindirea romaneasca a fost initiata in special de geografi. Scoala de geografie fizica a elaborat tipologii
regionale, por- nindu-se de la criterii de factura fizica, in unele situatii ajungindu-se la formule sociografice.
Curs 08 – 23.nov.2000
Primele tipologii ale comunitatilor rurale au apartinut geografilor. Acestia au absolutizat dimensiunea de morfologie a
spatiului, imprimind tipologiilor un caracter static, estompindu-l pe cel dinamic. Tipologiile geografice au un caracter
sociografic, adica un caracter dedus din dimensiunea dominant fizica, descriptiva, fara a avea o formula analitica, in baza
careia sa se elaboreze modele de dezvoltare sociala.
Geografii au accentuat de predilectie factorii ce tin de raportul vetrei satului cu asa-zisul trup de mosie. In geografia sociala prin
vatra se intelege spatiul de rezidenta, iar prin trup de mosie, locul de munca.
Printre geografi, Vintila Mihailescu, cel ce a activat in cadrul Scolii conduse de Dimitrie Gusti, pornind de la relatia dintre
vatra satului si trupul de mosie, distingea trei tipuri de asezari rurale: 1. satul adunat (satul
concentrat). 2. satul rasfirat.
3. satul risipit.
Vintila Mihailescu nu face in schimb analize de
prognoza care sa faciliteze programele de dezvoltare sociala.
Nicolae Alexandru Radulescu in lucrarea “Vrancea”, pornind si

el de la consecintele pe care le implica raporturile dintre vatra si mosie si particularizind aceste raporturi la cazul regiunii
Vrancei, adauga alti doi indicatori in realizarea unei tipologii a satelor:relieful si forma satului. In functie de relief, considerat de
autor ca fiind fundamental in elaborarea fizionomiei satului, el stabileste existenta in zona Vrancei a urmatoarelor tipuri de
localitati rurale:
1. satul adunat riveran.
2. satul adunat de terasa.
3. satul adunat de coasta.
4. satul risipit de terasa.
5. satul risipit de coasta.
Ulterior cercetarile geografice au depasit caracterul sociografic, atit sub raport teoretic cit si sub raport metodologic,
incercindu-se sa se puna in evidenta tipologizarea comunitatilor rurale in raport de anumita criterii functionale.
In acest sens ne referim la studiul intitulat “Consideratii geografice privind tipologia asezarilor rurale din Romania”, semnat
deIon Bacanaru, in care autorul releva cum satul, ca organizare sociala s-a constituit si a durat in timp ca sistem de relatii de
productie, in care functiile economice si-au pus si-si pun amprenta asupra tuturor componentelor constituiente. Deci isi pun
amprenta atit pe morfologia cit si pe structura de organizare sociala a satului, ca si pe capacitatea satului de a se dezvolta prin
folosirea potentialului de care dispune fiecare comunitate rurala, mai ales prin folosirea cadrului geografic.
Functia economica, in concluziile acestor geografi se plaseaza in interiorul comunitatii satesti, fiind un criteriu de unitate si
de sinteza si stind la baza solutiilor viabile de sistematizare teritoriala.
Finalitatea acestor functii este si una de program, aceea de a ordona factorii economici, factorii naturali si factorii sociali si
a conferi prin acesti factori caracterul de centru populat, precum si caracterul de centru productiv, ca parte a peisajului natural.
Pe baza acestor criterii se pot elabora principalele tipuri functionale de asezari, tipuri funtionale ce sunt necesare
elaborarii programelor de dezvoltare sociala in functie de resurse si de scopuri.
In literatura sociologica straina, mai ales in ultimele doua decenii au fost elaborate conceptii functionale privitoare la
structurile si tipurile de organizare in spatiu a comunitatilor rurale in vederea elaborarii de strategii in teritoriu.
Una din aceste strategii ii apartine lui Robert Redfield si se regaseste in lucrarea “Societatea taraneasca si cultura”, in care
avem de-a face cu o prelungire a ideilor din lucrarea “Societatea populara” in elaborarea unor tipologii de sate, rezultate mai
ales din caracteristicile arhaice ale societatii rurale. El distinge intre:
1. societatile statornice.
2. societatile rurale izolate.
3. societati aliterare.
Prin contibutiile sale, in cadrul sociologiei franceze se distingeM. Jollivet. Literatura germana studiaza problema tipologizarii
comunitatilor rurale din perspectiva proceselor si fenomenelor ce se deruleaza in sociologia contemporana, cele mai
importante fiind considerate: procesul industrializarii, procesul urbanizarii si procesul informatizarii sociale.
Un articol extrem de interesant ii apartine lui Ulrich Plank, care scrie un studiu intitulat “Tipologia colectivitatii rurale si
studiul dezvoltarii sociale – aspecte teoretice si metodologice”. In acest studiu, Ulrich Plank invoca: - ideea
dezvoltarii sociale.
- implicarea cercetarilor sociologice in procesul dezvoltarii.
- programele de dezvoltare sociala care urmeaza efortului detipologizare a localitatilor rurale.
Astfel el urmareste sa puna in evidenta finalitatea tipologiilor si sa evidentieze tehnicile cu ajutorul carora se poate realiza
tipologizarea. El insista asupra limitelor dar si a dificultatilor pe care le implica standardele utilizate in clasificarea
comunitatilor. Aceste dificultati, spune autorul, decurg din greutatile pe care le implica identificarea sistemului de traditii a
localitatilor, traditii ce indica specificitatea localitatilor sau specificitatea regiunilor.
Precizind ca tipologizarea comunitatilor rurale face obiectul de interes al planificarii si plasind planificarea in cadrul
studiului dezvoltarii sociale, Ulrich Plank releva ca procesele de crestere, ca si efectele masuratorilor efectuate asupra
comunitatilor, pot conduce la stabilirea tipurilor de crestere sociala (de dezvoltare) iar ulterior prin aceste masuratori sa se poata
facilita raspunsurile la intrebari de forma:
- “care comunitati sunt potrivite din punct de vedere social si functional spre a se dezvolta?”
- “care comunitati nu se mai potrivesc dezvoltarii sociologice si economice?”
- in care comunitati este posibil sa apara dificultati in raport cu dezvoltarea si cu adaptarea?”
In sociologia germana, potrivit studiului efectuat de Ulrich Plank, comunitatea se dezvolta in baza a trei dimensiuni: - prin
urbanizarea sistemului fizic.
- prin urbanizarea structurilor sociale.
- prin urbanizarea modelului cultural.
Cerind ca politica sa se implice in elaborarea planurilor regionale,
Ulrich Plank enumera cinci categorii de comunitati:
- tipurile economice – sunt determinate de structurile socioeconomice referitoare la distributia rezidentilor in raport de
sectoarele economice in care lucreaza.
- tipurile functionale – stabilirea locatiei si a resurselor comunitatii sunt predominante in determinarea clasificarii tipurilor
functionale. Concluziile pot apare in urma analizei frecventei si a mutarii legaturilor intre locul de munca si acomodarea, fiindca
acomodarea este un factor al stabilitatii, facilitand procesul dezvoltarii.
- tipurile sociale – se considera ca, in mod curent, clasificarea tipurilor sociale este limitata la citeva incercari, dar care nu
sunt concludente deoarece locul legal de munca s-a dovedit a fi un indicator neconcludent. Grupurile sociale pot schimba locul
de munca in functie de oferta si cerere dar si in functie de facilitatile culturale si chiar in functie de facilitati privind loisire-ul
(totalitatea activitatilor creative post-profesionale). Ulrich Plank precizeaza ca in viitor trebuie pus accentul pe factorii
industriali si sociologici si atunci clasificarile sociale trebuiesc facute in raport de: venit material, nivel de educatie, conditie de
viata si origine etnica. Indicatorii care arata structurile comunale puternice trebuiesc inclusi in tipologizare, intrucit ei contribuie
la elementele dezvoltarii comunitatii.
- tipurile de dezvoltare– Plank ia in consideratie, in primul rind, dezvoltarea demografica precum si nivelul activitatilor de
constructii, considerate ca semnificative in procesul de dezvoltare rurala, intrucit o prolificitate demografica accentuata,
corelata cu un proces de constructie, nu numai rezidentiala ci si administrativ culturala, ofera baza dezvoltarii de perspectiva a
unei localitati. Scaderea volumului demografic, urmata de migratia populatiei au ca efect anularea posibilitatilor de dezvoltare
rurala.
- tipurile de ruralizare – in aceasta privinta, spune Plank, nu este importanta numai localizarea topografica ci e importanta
localizarea in general, in functie de accesul la comunicatie, in functie de reteaua de transporturi si in functie de pozitia in
sistemul marilor centre. De aiciPlank stabileste patru tipuri de comunitati:
1. comunitati predominant agricole (sectorul primar detine peste 50%).
2. comunitati predominant industriale (sectorul secundar detine peste 50%).
3. comunitati de servicii catre populatie (peste 50% din locuitori ocupati in sectorul tertial).
4. comunitati mixte (niciuna dintre activitati nu depaseste 50%).
Curs 09 – 30.nov.2000
In literatura germana exista incercari de analiza a tipurilor de comunitati rurale, folosindu-se de criteriul structurilor sociale,
criteriu determinat cu ajutorul analizei ponderilor, al ponderilor sectoarelor economice ca apoi sa se procedeze la
operationalizarea variabilelor dependente de structurile sociale. In sociologia germana, procedeul operationalizarii conceptelor
este determinant in cercetarea si clasificarea tipurilor de comunitati umane.
Rezultate notabile in cercetarea tipurilor de comunitati umane s- au intilnit si in Polonia. Printre ginditorii ce au avut si au
preocupari privind tipurile de comunitati umane, mentionam pe: B. Galeski,A. Szemberg, T. Wierbiski, F. Zinanieski (autorul
lucrarii “Taranul po- lonez”).
B. Galeskisi A. Szemberg au scris “Tipologia satelor in Polonia”, tipologie realizata avind o conceptie regionala asupra
comunitatilor rurale si luind ca drept criteriu de clasificare “diviziunea familiilor satesti in functie de categoriile
socioeconomice”, categorii stabilite de cercetatorii Institutului de Economie Agrara din Varsovia, care au realizat in primul rind
cercetari de tip panel.
Institutul de Economie Agrara intreprinde cercetari atit la nivel regional cit si local, astfel incit prin esantioane sa se asigure
reprezentativitatea.
In Polonia cercetarile se realizeaza la nivel regional, dar si prin studiul de caz. Din punctul acesta de vedere, cei doi sociologi,
avind o conceptie regionala si un criteriu privind diviziunea familiilor rurale in functie de categoriile socioeconomice relevate de
cercetare stabilesc o categorie de comunitati rurale pe care apoi le departa-jeaza in functie de randamentele economice si de
investitii, toate cu referire la elementul de proprietate, la marimea posesiunii.
Distingem opt categorii de comunitati:
1. primul tip mentionat de cercetatori este acela in care 1/3 sau mai multe familii se intretin din munci platite, avind insa si loturi
de pina la 1/2 ha.
2. a doua categorie cuprinde sate in care 1/3 sau mai multe familii se intretin din munci platite in afara fermei, dar nu lucreaza
pentru “vecini bogati”.
3. a treia categorie se refera la comunitatile rurale in care familiile de tarani depasesc 1/3 din locuitori care au si o alta ocupatie si
structurile sociale sunt afectate de biprofesionalitate.
Cei doi sociologi considera ca aceste trei tipuri de sate se refera la acele localitati rurale unde activitatile fermiere implica
un numar considerabil de familii, dar cuprind si familii a caror sursa majora de existenta o reprezinta activitatile din afara
fermelor.
4. a patra categorie se refera la satele in care tipul principal de activitati reprezinta activitatile fermiere si unde ocupatiile agricole
sunt dominante.
5. a cincea categorie priveste acele localitati rurale in care mai putin de 2/3 din totalul familiilor au ca drept ocupatie de baza
agricultura sau cresterea animalelor.
6-7. aceste categorii sunt considerate nerelevante.

8. ultima categorie se refera la tipul de sate indefinit pentru ca diferentierile de proprietate precum si acelea ce tin de structurile
ocupationale sunt atit de numeroase incit nu pot fi grupate in nici o categorie statistica si in consecinta nu ne ofera o baza
metodologica pentru clasificarea lor.
Din punctul de vedere al cercetatorilor romani retinem doua premise: ceateoretica si ceametodologica, in virtutea carora s-a
incercat elaborarea tipologiilor rurale in vederea stabilirii strategiilor de dezvoltare rurala, strategii pe care noi le consideram ca
mijloace de comunicare culturala intre diferiti poli de crestere sociala, economica si culturala.
Din punctul de vedere al conceptiei de ansamblu, noi pornim de la teoria sistemelor autoregenerative pentru a putea stabili
masura in care o comunitate sau o zona poseda acele resurse proprii care sa le faca apte de dezvoltarea ulterioara si in consecinta
justifica investirea de fonduri financiare si de resurse umane.
Se face astfel o delimitare relativ exacta intre localitati apte de dezvoltare in viitor, localitati cu ritmuri lente de dezvoltare
precum si intre localitati stagnante.
Pornind de la o idee a lui Francois Peroux din “Economia aplica- ta”, consideram ca procesul de crestere sociala nu este
identic in toate zonele si in toate localitatile.Peroux vorbea de poli de crestere intelesi ca ansamble de unitati motrice care
exercita un efect antrenant asupra localitatilor cu care stabilesc legaturi: “cresterea nu apare pretutindeni in acelasi moment ci se
manifesta in poli de crestere de intensitati variabile, cresterea difuzindu-se prin diferite canale si avind efecte finale diferite”.
Intr-un fel dezvoltarea nu este una omogena ci este un complex contradictoriu generind consecinte si dezechilibre diferite.
Pornind dintr-o sursa sau dintr-un pol de crestere un mesaj (tehnic, cultural sau organizatoric), genereaza serii succesive de
tensiuni si schimbari care impun ceea ce sociologii numesc strategii de interventie prin care agentul de schimbare este continuu
activ, asociindu-si specialisti din domenii complementare in vederea realizarii de investigatii si tipologii interdisciplinare.
Centrele de iradiere culturala, implica de fapt doua categorii de

consecinte (efecte):
- efecte stimulative care sustin dezvoltarea.
- efecte de blocaje sociale determinate fie de rigiditati structurale,
fie de rigiditati de traditii culturale sau pot surveni si datorita unor elemente de ordin administrativ. Pot sa existe si blocaje de
ordin psihologic.
Pornind de la aceste situatii, cercetarea este in masura sa stabileasca tipurile de comunitati umane si din care sa apara
posibilitatile de operationalizare a indicatorilor sociali, economici si culturali care sa faciliteze simularea pe calculator.
Din punct de vedere metodologic, cercetarile noastre au pornit si continua in baza fisei comunei, ce cuprinde indicatori
materiali, economici, demografici, indicatori ce tin de mobilitatea populatiei, indicatori ce vizeaza situatia culturala, situatia de
sanatate publica, comportamente religioase, sursele de dezvoltare, ca apoi sa puna in evidenta modul de evolutie in perspectiva,
putindu-se elabora prognoze ce vizeaza un termen scurt sau lung.
In baza acestor fise distingem urmatoarele tipuri de localitati:

1. comuna cerealier intensiva.
2. comuna mixta.
3. comuna agrozootehnica.
4. comuna viticola (numita viticol-pomicola).
5. comuna agroindustriala.
6. comuna agroturistica.
7. comuna forestier-zootehnica.
8. comuna caracteristica zonei Deltei Dunarii (dependenta ecologicde retelele hidrografice).
Curs 10 – 07.dec.2000
Inovatia si comportamentul ca fenomene de cultura
Inovatia a constituit si constituie o tema de reflexie interdisciplina- ra, aceasta atragind interesul sociologilor si
psihologilor, antropolo- gilor si medicilor, pedagogilor si economistilor in scopul relevarii impactului pe care aceste inovatii il
au, atit asupra modelelor culturale, cit si asupra personalitatii umane.
Mai recent, fenomenul inovatiei a fost si este analizat si din perspectiva teoriei informatiei, in general dar si prin teoria
informatiei genetice – in particular.
Atit in tara noastra cit si strainatate s-a procedat la cercetarea faptica a fenomenului inovator, astfel incit exista elemente
utile de comparabilitate stiintifica. In Romania, cercetarile au fost de natura teoretica si empirica.
Din punct de vedere al teoriei informatiei, pornind de la caracterul revolutiei stiintifico-tehnice, acela de a fi universal,
precizam ca aceasta epoca este epoca paradigmelor si a paradoxurilor.
Paradigmele se refera la volumul datelor informationale care nu mai poate fi ordonat dupa rigori clasice si nu mai poate fi
structurat in scheme ale logicii formale de tip traditional.
Imensa ca intindere si infinita ca variatie, cantitatea mesajelor informationale nu se mai poate organiza in formule separate
intre ele, sau in compartimente autonome. Informatia devine tot mai mult pasibila de a fi exprimata in simboluri cu grad maxim
de generalizare prin intermediul carora, diversitatea se unifica iar unitatea se aprofundeaza in continut.
Programele de prelucrare pe calculator, ca si utilizarea larga a microprocesoarelor, string in unitati varietatea mesajelor
semantice si clasifica cimpul informatiei dupa criterii de factura functionala. De aceea, matematizarea si tehnica modelarii
cunostiintelor devin mijloace utile de prelucrare a datelor informationale, astfel incit axiomatizarea si teoria probabilitatilor,
algoritmizarea si teoria multimilor, teoria grafurilor si teoria lanturilor au relevat functia operationala a structurii sistemice in
cunoastere, ceea ce a condus la necesitatea concentrarii informatiei dar si la necesitatea extinderii acesteia.
Actuala revolutie stiintifico-tehnica este si epocaparadoxurilor.
Enumeram citeva aspecte:
- un prim aspect priveste faptul ca in timp ce interdependenta electronica, si deci interdependenta informatiei, recreaza
lumea dupa chipul unui sat global, satul ca unitate umana se dezagrega. Sub efectul revolutiei stiintifico-tehnice contemporane
unitatea satului este profund afectata dar, in mod paradoxal, societatea integratoare se constituie dupa imaginea si functiile unui
sat global, intrucit societatea contemporana a antrenat in evolutia ei sociala, economica si culturala, toate zonele lumii. In felul
acesta, societatea contemporana a devenit un sistem ce trebuie sa devina unitar prin asocierea si antrenarea tuturor partilor intr-o
finalitate unitara.
- un alt paradox se refera la aceea ca tarile agricole sunt tot mai putin apte de a se hrani din propriile lor resurse alimentare
si “cer piinea lor” tarilor industrializate, marind dependenta lumii in curs de dezvoltare de lumea dezvoltata.
- un alt element al starii de paradox se refera la faptul ca in timp ce trebuinta de produse agricole creste, prestigiul social si
moral al agricultorului scade, motiv pentru care numarul persoanelor care opteaza pentru activitati agricole scade in mod
constant. Cercetarile au evidentiat existenta unui fenomen al selectiei, al fortei de munca din agricultura.
- desi penuria de resurse energetice devine tot mai accentuata si cu toate ca speciile de plante sunt indicate a fi baza de
materii prime si combustibil pentru ramurile industriale, totusi produsele economiei agrozootehnice continua a fi evaluate in
termeni inferiori. Cercetarile au evidentiat posibilitatea obtinerii de combustibil prin folosirea unor anume plante producatoare
de combustibil (Brazilia), astfel incit mediul agricol ofera resurse inepuizabile.
Problema inovarilor tehnico-organizatorice devine o necesitate, atit de ordin economic cit si de ordin natural, intrucit
folosirea unor tehnici compatibile cu modelele de cultura locala determina conservarea echilibrelor ecologice si preintimpina
dezechilibrele social-economice.
Inovatia, in literatura sociologica, a fost si este tratata din punct de vedere al relatiei cu traditia. Trebuie facuta distinctia
dintre traditie si traditionalism.
Traditionalismul, asa cum spunea sociologul clujan George Ma- rica, accentueaza prea mult cadrele trecute si deci are ca drept
efect imobilitatea (imobilismul). George Marica precizeaza ca traditionalismul se transforma intr-un fel de dogmatism, fara
vreun temei real de aplicare actuala, nemaiavind semnificatii in comportamentul uman. Traditionalismul, dupa G. Marica,
reprezinta acel conservatorism pernicios si prin urmare traditionalismul trebuie sa faca obiectul unor analize separate.
In schimb,traditia are un caracter programatic. Desi este o afirmare empirica, traditia are o relevanta asupra
contemporaneitatii, prelungind in prezent norme si valori care trebuie sa se continuie, sa se conserve in viitor.
Astfel traditia genereaza un sistem de atitudini psihosociale de durata si care sunt mostenite din trecut si au un caracter
anonim. Cu toate acestea traditia exercita o puternica influenta asupra vietii actuale. Traditiile – scria G. Marica, impun
ascultarea lor, dominindu- le si constituind modele demne de imitatie.
Ansamblul de traditii nu e un conglomerat intr-un anume sistem ci reprezinta o unitate coerenta, reprezinta un sistem cu
structura stratificata.
De aceea traditiile inseamna stabilitate si continuitate, inseamna regula si norma, neincurajind totdeauna fenomenele
netraditionale si neincurajind tentativa intentiei de inovare sociala.
De obicei traditiile omogenizeaza structurile sociale si in acelasi timp previn si chiar preintimpina abaterile de la norma,
astfel incit traditia disciplineaza membrii comunitatilor sociale, controlind si in acelasi timp asigurind consensul si unitatea
sociala. De aici rezulta multitudinea de opinii care s-a formulat, atit in legatura cu sensul conceptului de inovatie, precum si in
legatura cu efectele psihologice si antropologice care decurg din procesul adoptarii inovatiilor in mediul rural.
Astfel, sociologul francez Henri Mendras, in lucrarea “Sfirsitul taranimii” considera ca agricultorul actual format in tiparul
societatii traditionale este dezorientat de catre o inovatie care i se prezinta si de care vechile cadre morale si temporale se releva
a fi inadecvate. O astfel de situatie il predispune pe rural la imposibilitatea constientizarii adoptive, il predispune la o angoasa
comportamentala, generind o stare de retinere fata de un element cu functii novatoare, absolutizind unele laturi ce tin de
specificul si traditionala invarianta a intervalelor in care se efectueaza muncile de sezon.
Henri Mendras vorbeste de o asa-zisa “criza de civilizatie”, care este exprimata intr-un conflict de viziune si care decurge dintr-
o contradictie ce se afla intre societatea traditionala si efortul de introducere a unor inovatii tehnico-organizatorice.
Cele mai ample cercetari asupra fenomenelor novatoare le intilnim in S.U.A. unde s-a dezvoltat curentul numit difuzionist
initiat de catre Everet Rogers in doua lucrari: “Difuziunea inovatiei” si “Asupra modernizarii taranului”.
In prima lucrare Everet Rogers defineste conceptul de inovatie apoi expune rezultatele cercetarilor privind procesul de
acceptare a inovatiei in agricultura americana, precum si la stadiile parcurse de procesul de introducere a inovatiilor in
structurile rurale.
In cea de-a doua lucrare el considera ca inovatia este o decizie care priveste atit individul cit si grupul social, el analizind
ipostaza pe care o dobindeste inovatorul in raport cu grupul sau de apartenenta, vorbind de cosmopolitisti si de traditionali.
Curs 11 – 14.dec.2000
Josef Schumpetor intr-o viziune economicista raporta actul no-
vator la obtinerea de profituri financiare, el precizind ca o inovatie reprezinta “introducerea unei combinatii productive avind
caracterul absolut de noutate, care se diferentiaza de simplele schimbari de crestere si care duc la un progres, facind posibila
obtinerea de profituri monopoliste”.
Eugen Sperantia considera in lucrarea “Traditia si rolul ei social”
ca inovatia reprezinta un proces achizitiv, o achizitie realizata de catre un organism prin care se realizeaza in timp o
“simbioza fiziologica”. Inovatia este considerata de el ca o circulatie mecanica de substanta naturala. Acest act de transfer duce
la cresterea fiintei sociale. Pentru organismul social este caracteristica raspindirea de produse, raspindirea avind finalitate in
cresterea resurselor organice.
Eugen Willkening in lucrarea “Tratat de sociologie rurala” face prezentarea unui proiect de cercetare pornind de la definirea
conceptelor. In acest sens, elconsidera ca o inovatie comporta implicatii atit de ordin economic, cit si de ordin cultural.
Relevind caracteristicile tehnice ale unei inovatii, E. Willkening insista cu predilectie asupra marimilor de ordin calitativ,
precizind ca inovatia reprezinta “o schimbare calitativa si nu doar una cantitativa”. Pornind de la aceasta definitie si incercind sa
surprinda raportul existent intre dezvoltarea tehnicilor si cantitatea de effort necesar pentru manevrarea acestora, E. Willkening
stabileste un anume criteriu de etalonare a inovatiilor si anume eficienta lor economica, exprimat in avantaje productive
superioare, comparativ cu randamentele obtinute prin vechile tehnici utilizate de catre cei din mediul rural, corelind aceste
avantaje cu randamentul pe unitate de productie, randament ce decurge din marimile de capital investite. De aici E. Willkening
elaboreaza o tipologizare a inovatiilor tehnice pe care apoi le raporteaza la modelele de conduita a grupului.
In literatura de specialitate se insista asupra aptitudinilor pe care le are mediul natural de a crea si de a utiliza inovatiile
tehnice. Exista autori care considera ca mediul rural nu a creat nimic si totul provine de la oras.
J. Charrier in lucrarea “Citadini si rurali” inclina sa creada ca mediul rural este total subordonat traditiei si in consecinta el nu
are alta finalitate decit aceea de a supravietui, pe cind orasul are ca drept valoare putinta de a crea.
Mediul rural este apreciat prin prisma empirismului psihic, motiv pentru care taranul este apreciat ca avind o psihologie
rutiniera (Petre Andrei) si in consecinta nu are o anume deschidere catre exterior.
Pornind de la inovatie ca proces generic si ca act creator, consideram ca inovatia in mediul rural este un produs de sinteza,
rezultata din asocierea unor factori economici, culturali, psihologici si educationali prin care mediul rural trece de la o treapta
anterioara la o alta treapta cu metode de actiune diferite.
Noi definim inovatia ca ansamblu de modificari tehnico- organizatorice si procedural actionale, destinate sa reconstruiasca
configuratia unui sistem social dat si sa-l includa intr-un proces evolutiv superior. Retinem ca in literatura de specialitate se
mentioneaza faptul ca fenomenul novator comporta situatii de blocaje si situatii de paradox.
Din punct de vedere al situatiilor paradoxale se releva cum noile tehnici pot sa genereze conflicte de interese intrucit exista
costuri economice care sunt suportate numai de o parte a societatii, pe cind intreaga colectivitate beneficiaza de avantajele
acestora.
Exista inovatii care genereaza anume riscuri (efecte cu riscuri) si care sunt suportate de intreaga colectivitate. In literatura
de specialitate se mentioneaza ca o centrala termica sau una nucleara reprezinta un avantaj dar acestea pot genera degradarea
mediului inconjurator, expunind populatia la riscuri particulare. In consecinta, efectele negative pot depasi avantajele.
Referindu-ne la mediul rural si particularizind aceste riscuri, invocam situatia ingrasamintelor chimice care duc la cresterea
randamentului economic pe unitate de productiva dar care comporta efecte negative, atit pentru mediul natural, cit si pentru
organismul uman.
Privind blocajele sociale, ne-am referit atit la reactiile de rezistenta spontana a comunitatilor rurale fata de noile tehnici, dar
si la ideea de ruptura a omului de mediul natural prin intermediul tehnicilor moderne. In acest sens se considera ca sub impactul
unor surse din exterior si in contact cu programe de transformare – prove- nite din afara, se impun noi metode de functionare
sociala, ducind de multe ori la rezistenta grupurilor fata de tehnici inca netestate in practica lor comunitara.
In ceea ce priveste natura modelelor de crestere, cercetarile au aratat si alt tip de rezistenta de grup, bazata pe apararea
caracteristicilor specifice vechii societati, sau privind existenta unor institutii destinate sa reziste la noile practici productive.
Din unghiul nostru de vedere, inovatia atesta accesul unei comunitati rurale la valori culturale inedite si releva aptitudinea
acestui mediu de a se plasa intr-o relatie de deschidere spre exterior.
In termeni de teoria informatiei, am putea spune ca in cazul procesului inovarii, doua colectivitati umane se asociaza intr-un
raport de comunicare reciproca, unde una emite mesaje culturale iar alta le receptioneaza. O comunitate, uzind de un sistem
etalonat de criterii functionale si utilizind anume coduri cu rol de referential, transmite date informationale catre o alta
comunitate, conferind acestor date calitatea de a fi mesaj cultural cu rol de inovare. Cealalta comunitate, decodind acest mesaj si
descifrindu-i semnificatiile lui de continut, ii evalueaza gradul lui de adecvare sau de neadecvare la specificul local, deliberind
asupra asimilarii sau respingerii acestor date. Astfel comunitatea sau grupul care receptioneaza mesajul impune o anume grila
selectiva prin care se retin sau se resping mesaje in raport de natura structurilor specifice. Comunitatea care urmeaza sa
recepteze aceste mesaje testeaza permanent calitatea mesajelor de a se situa in prelungirea de principii cu traditia locala si cu
cerintele de evolutie ulterioara ale acestor modele, fiindca orice adaptare neadecvata de mesaje din exterior, ca si incercarea de a
inova o structura sociala cu mijloace care nu coabiteaza cu experienta locala, substituie structura si anuleaza functia.
Datorita acestor motive, orice decizie de adaptare a unor tehnici noi si orice strategie preferata pentru dezvoltarea cadrului
local, impun o evaluare exacta a codurilor care definesc continutul mesajelor ce urmeaza a fi asimilate pentru a se realiza noi
conexiuni holistice si pentru a se elabora baza pentru noi creativitati sociale.
Acest proces se impune a se efectua intr-un raport dialectic de compatibilitate functionala a modelelor locale cu modelele
ce urmeaza a se adapta. In felul acesta se preintimpina starile de respingere functionala si in consecinta se previn atit esecurile
economice cit si atitudinea de rezistenta a grupurilor fata de introducerea noilor tehnici.
Se considera ca procesul adaptarii de inovatii nu se realizeaza dintr-o data ci urmeaza trepte de acceptare si de decizie in
legatura cu adoptarea sau respingerea unor tehnici noi.
E. Rogers in lucrarea “Difuziunea inovatiei” considera ca exista 5 trepte necesare pentru adoptarea inovatiilor tehnice:
1. momentul informarii asupra inovatiei.
2. interesul generat de o tehnica noua.
3. evaluarea coeficientului de rentabilitate economica.
4. incercarea (experimentul).
5. decizia de adoptare sau de respingere a unei anume inovatii.
Din cercetarile romanesti s-a desprins dependenta treptelor de acceptare, atit de structura de proprietate cit si de experienta
anterioara dobindita in urma folosirii unei anume tehnici. De aici s-a conchis existenta, pentru cazul romanesc, a 6 trepte:
1. cunoasterea (informatia).
2. vulgarizarea experientei celor ce au utilizat tehnica respectiva.
3. aparitia interesului si deliberarea asupra oportunitatii sau neopor-
tunitatii adoptarii inovatiei.
4. investigarea gradului de adecvare a tehnicii la specificul conditiilor locale.
5. precizarea gradului de prioritate a introducerii tehnicilor.
6. decizia de adoptare sau de aminare, in functie de prioritati.
Curs 12 – 04.ian.2001
Cultura rurala
Din punct de vedere genetic cultura s-a datorat, asa cum preciza
Arnold Toynbee unei provocari a mediului de catre omul primitiv.
Omul s-a manifestat atitudinal fata de natura.
Din punct de vedere etimologic termenul de cultura a provenit de la latinescul “agricultura” (cultura agri = cultivarea
pamintului), antichi- tatea romana considerind agricultura ca activitate de prim rang a omului. Ulterior termenul de cultura si-a
extins sfera de semnificatii astfel incit in perioada romantismului termenul de cultura a vizat si cultivarea spiritului uman,
cultivarea mintii. In acest mod cultura a cuprins o paleta larga de componente, dar in acelasi timp conceptul de cultura a devenit
unul cu caracter polisemic. Polisemia a determinat si o multitudine de definitii ale conceptului de cultura. AstfelEscarpit in
lucrarea sa “Social si literar” mentiona ca exista in lucrarile in limbi de circulatie internationala aproximativ 165 de definitii
ale culturii.
Cultura este un produs exclusiv uman, si in afara de calitatea omului de a provoca natura, procesul de creatie rezulta si
dintr-o atitudine negativa pe care omul o manifesta. Acest fapt este subliniat de axiologul Max Scheler: “omul este singura fiinta
care stie sa spuna nu”. Omul nu este numai o fiinta care asculta de un inters vital ci este o fiinta deschisa spre universalitate. In
relatia omului cu natura acesta nu se foloseste numai de membrele sale ci el creaza instrumente, unelte care sunt prelungiri ale
fortelor omului si prin care se distanteaza de natura prin procesul de prelucrare a acesteia. Astfel omul se manifesta ca fiinta
generica desprinzindu-se de natura si creind cultura. Un astfel de act face posibila inlocuirea “economiei de prada” (Fr. Engels)
cu economia de productie iar consumarea directa a obiectelor din mediu a fost depasita prin producerea lor. Unealta devine
astfel premisa primordiala a productiei, iar productia corespunde conceptului unei transformari constiente a naturii prin munca
omeneasca. Premisele naturale ale productiei se transforma din momente naturale in momente istorice. Omul in momentul in
care produce in mod istoric, in acel punct a activat asupra mediului fizic, nu numai consumindu-l ci si gindindu-l, intrind in
contact nu numai cu natura si transformind-o pe aceasta dar in acelasi timp transformindu- se si pe sine si stabilind relatii cu
semenii sai.
Omul a fost si este singura fiinta rationala, singura fiinta capabila sa dezvolte si sa perpetueze raporturi cu semenii sai. Ca
fiinta generica, omul se reproduce in plan istoric intr-o tripla ipostaza: in obiectele create de el, in sistemul de relatii sociale, in
planul reprezentarilor ideale, ceea ce face ca evolutia propriu-zis istorica a sa, sa-si afirme specificitatea in raport cu evolutia
biologica si chiar sa depaseasca evolutia biologica. Desprinzindu-se de instincte si devansind natura, omul a adaugat universul
lui cultural. Producind pentru a-si satisface trebuintele sale, omul a produs nu numai obiecte si deci, a realizat nu numai lucruri
ci a produs in acelasi timp si modalitati de a produce, modele si structuri transindividuale creind “stiluri” (Lucian Blaga) ca
manunchi de stigme si de motive. Acestea au fixat pe om intr-un spatiu al sau antropic si i-au definit statusul de fiinta generica.
Odata constituit un astfel de spatiu si odata conso- lidate structurile lui particulare, el dobindeste o stare de independenta
functionala iar relatiile lui devin active si dobindesc un rol reglator, atit in productia materiala cit si in cea spirituala.
Spatiul social este un spatiu de impact, impact de peisaj natural si de creatie modelatoare. Spatiul social nu este o simpla
prelungire de principii a spatiului biologic si nici un transplant mecanic al acestuia ci este o alta existenta, o alta ontologie
(ontologia = teoria existentei).
Lucian Blaga in “Trilogia culturii” avea dreptate atunci cind spunea ca “aparitia culturii in genere e identica cu aparitia unui nou
mod de existenta – existenta intru mister si revelare”, aceasta nereali- zindu-se printr-o simpla mutatie biologica si nici prin
aparitia de noi configuratii vitale ci printr-o mutatiune de esenta ontologica. Omul a fost produs printr-o mutatiune biologica,
numai cit priveste conformatia sa de specie vitala. Cit priveste insa modul sau de a exista in orizontul misterului si pentru
revelare, omul s-a declarat datorita unei mutatiuni ontologice singulara in Univers.
Desi orice produs este cultura, totusi in ultima instanta structurile culturale sunt realitati multidimensionale, fiindca
afirmarea omului intr-o alta ipostaza decit cea in serie de filogeneza biologica face ca el sa existe intr-un alt plan de semnificatie
de sine fiind menit unui destin, acela al creatiei si al stilizarii. Intr-o astfel de ipostaza, omul nu se mai raporteaza la mediu in
mod extatic si nu raspunde la imprejurari in maniera mecanica si el reproduce mediul natural caruia ii da un sens al sau, uman.
In procesul de creatie nu avem de-a face cu produse gratuite ci fiecare produs este scop si mijloc, este norma si e valoare,
este obiectivitate si subiectivitate, e o dimensiune psihologica si este mesaj sociologic. Desi orice produs este o intruchipare de
ipostaza multiple, el – produsul cultural e in sinea lui unitar, atit din punct de vedere material cit si spiritual. Nici un produs
cultural nu este numai materie sau numai idee. De aici se justifica expresia materialitatii creatiilor spirituale, a spiritualitatii
produselor materiale. Orice creatie culturalaimplica in sine o dimensiune ideala. Operele spirituale nu pot excepta conditia
materiala a genezei si nici pe cea a existentei lor. Orice opera spirituala se obiectiveaza fizic si devine un produs cu valoare de
intrebuintare, devine mesaj.
Limbajele sunt nu numai mijloace de comunicare ci si modalitati de existenta a ideilor. Intr-un fel cunoasterea si
comunicarea au devenit posibile datorita calitatii mesajului de a dovedi materialitate sub aspect fizic. Toate acestea atesta
necesitatea complementaritatii dintre material si spiritual, dintre natura si idee, in producerea actului de cultura. Fara suportul
material, creatiile culturale nu se pot manifesta si nici nu ar putea dura in timp.
Cultura s-a concretizat intr-un sistem care a sintetizat produsele societatii, iar acest sistem al culturii s-a diversificat in trei
spete complementare: cultura populara, cultura inalta (urbana) si cultura de masa. Specia cea mai veche a culturii umane o
constituie cultura populara sau folclorica, inteleasa ca prima reactie a omului fata de natura. Termenul de folclor a fost dat de
William Thomes care a alaturat doua cuvinte:folk (popor) silore (intelepciune). Folclorul a constituit nu numai prima treapta de
manifestare creativa a omului, dar a devenit si obiect de revendicare, atit de ordin ideologic, cit si de ordin national.
Curs 13 – 11.ian.2001
Finalitatile nationale specifice culturii folclorice
Lucian Blaga facea afirmatia privitoare la dihotomia culturii romanesti, distingind intre cultura inalta, considerata de catre el ca
fiind o cultura intrucitva artificiala si cultura folclorica. Ambele vizau insa, dupa L. Blaga, o finalitate cu caracter national: “de
100 de ani si mai bine ne straduim toti intelectualii pe o linie mereu inaltata, sa cream intr-o epoca de tragice raspintii, o cultura
majora. Stradaniile merg paralel cu procesul emanciparii noastre politice cu acela al formarii statului si a intregirii neamului”.
In contextul acestor stradanii a intelectualitatii, nationalismul s-a constituit ca mit national si a fost justificat in istoriografie
si dezvoltat in toate formele de arta si cultura si deci, atit in cultura inalta (cultura majora) cit si in cultura folclorica (cultura
minora).
Folclorul, care este creatia taranului, a ajuns simbolul cultural de factura nationala si a avut un rol de prim ordin in
dezvoltarea nationala fiindca el s-a transformat in simbol national, justificat ca atare de toate personalitatile culturii romanesti,
devenind la un moment dat sursa de legitimare a puterii.
E. Gelner in lucrarea “Natiune si nationalism” clasifica folclorul drept cultura salbatica, spunind ca “el se reproduce singur din
generatie in generatie si nu necesita o supraveghere speciala”. In schimb cultura inalta, dupa cum spuneaBlaga, este o cultura
care se reproduce cu ajutorul unor institutii de profil si a unor personalitati cu o pregatire specializata. Agentii acestui tip de
cultura au fost intelectuali. Istoricii si scriitorii reprezinta traditia, iar intelectualii se identifica cu mitul national, in functie de
valoarea operei create – ei insisi mari scriitori devin un mit al culturii. De multe ori creatiile culturale parasesc sfera specificitatii
lor si sunt folosite la nivelul discursului in confruntari politice.
Folclorul, definit de catre intelectuali drept simbol national, ca element al ideologiei nationaliste ajunge sa fie considerat de
catre romani drept zona de specificitate etnica, constituindu-se intr-un element definitoriu al identitatii nationale. Intr-un fel
folclorul a fost folosit si pentru a se releva atit originea latina a poporului roman cit si pentru a se demonstra continuitatea
noastra in spatiul carpato- dunareano-pontic.
Exponentii Scolii Ardelene au folosit drept argument in demon- stratia filologica privind ideea unicitatii poporului roman,
creatia folclorica. De aceea George Baritiu in revista sa “Foaie pentru minte, inima si literatura” indemna la culegerea cintecelor
originale, neschimbate si neatinse, care se afla –spunea el – in gura poporului, in munti, in sesuri si oriunde. Latinitatea limbii
romane a fost un argument pentru carturarii Scolii Ardelene in a demonstra specificitatea nationala romaneasca intr-o lume
slava.
Intr-un fel, folclorul romanesc a devenit el insusi obiect de reflexie istorica, mai ales incepind cu anul 1821. Momentul
pasoptist a fost marcat atit de o mare amploare a pretuirii folclorului cit si de cercetarea acestuia. Primul moment in plan
european de plasare a folclorului la nivelul creatiei superioare ii apartine germanuluiI.G.
Herder, care realizeaza prima antologie a poeziei populare, intitulata “Glas al popoarelor”.
Momentul lui 1948 a constituit prilejul de reconsiderare demo- cratica a creatiei populare in general si a taranului in
particular. Sub influenta curentului democratic ia amploare teza potrivit careia poporul si mai ales taranul reprezinta o valoare in
sine, o valoare atit politica cit si spirituala. In gindirea pasoptista se afirma ideea potrivit careia poporul poate sa si dea, nu
numai sa primeasca. Cultura populara poate sa devina baza a dezvoltarii unei literaturi culte originare. Evaluind folclorul
romanesc in termeni herderieni, am putea spune ca ea reprezinta glasul poporului.
Intersul pentru folclor e corelat cu cel de-al doilea moment istoric al desteptarii constiintei nationale, cind folclorul devine
sursa de legitimare a libertatii romane, dar si element al ideologiei nationale, pentru ca nationalismul inseamna eliberare atit de
straini cit si de clasele superpuse. In jurul revistelor “Dacia literara”, “Romania literara”, “Foaie pentru minte, inima si
literatura” etc, s-a elaborat teoria specificului national, bazat pe originalitate etnografica, pe o lingvistica si istorie a poporului,
creatiei populare rezervindu-i-se un loc privilegiat.
Generatia de la ’48 a dat contur ideologiei nationaliste, atit la nivel intelectual, cit si la nivel cultural. Aceasta ideologie a
avut o evolutie dominanta si s-a intemeiat pe cultura traditionala si valorile autohtone. In aceasta perioada ideea nationala a
dobindit spectrul unui mit national. Mihail Kogalniceanu in introducerea la revista “Dacia literara” critica asa-zisul “dor al
imitatiei”, care – spunea el – “se manifesta mai ales in literatura si omoara in noi duhul national”.
Kogalniceanu precizeaza: “istoria noastra are destule fapte eroice, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si poetice pentru ca
sa putem gasi si la noi subiecte de scris fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii”. Nicolae
Balcescu in articolul “Cuvint preliminariu despre izvoarele istoriei romanesti” considera ca poeziile si traditiile populare sunt
utile in elaborarea unei istorii bune, deoarece ele sunt unul din izvoarele originale in care aflam nu numai fapte generale ci ele
intra si in viata privata, ne zugravesc obiceiuri si ne arata sentimentele si ideile veacului.
Personalitatea culturii romanesti care s-a identificat cu creatia folclorica a fost Vasile Alecsandri. El este unul dintre marii
culegatori de folclor, dar, in acelasi timp, unul care a prelucrat folclorul.
Alecsandri spunea ca “romanul s-a nascut poet” si de aici caracteriza folclorul ca fiind “comori nepretuite de simturi duioase, de
idei inalte, de notite istorice, de crezuri superstitioase, de datini stramosesti si mai cu seama de frumuseti poetice pline de
originalitate si fara seaman in literaturile straine, poeziile noastre populare compun o avere nationala, demna de a fi scoasa la
lumina, ca un titlu de glorie pentru natia romana”.
Subliniind dimensiunea nationala a creatiei folclorice,I.H. Radulescu spunea ca acestea sunt “curate romanesti ce nu miros nici a
logofetie de prin oras si nici a ceacsiri de prin Fanar”.
Si in Transilvania intilnim acelasi ecou si efort de culegere, principalul merit fiind atribuit societatii Astra din Sibiu, care pe
linga activitatea de monografiere a unor localitati cu ajutorul preotilor si a invatatorilor, a initiat – mai ales prin acelasi G.
Baritiu – expozitii ale porturilor populare si a produselor de industrie casnica. In Transil- vania, creatia populara i-a forma unei
imagini a eroului de factura daco-romana, a carui lupta e orientata in directia eliberarii nationale.
Un moment de culminatie a valorificarii culturii nationale de factura folclorica s-a realizat prin Mihai Eminescu. El, mai
ales in articolele de gazeta a expus ideologia sa nationalista care a avut o influenta profunda asupra curentelor literare si asupra
afirmarii constiintei de sine romanesti. In spirit romantic,Eminescu considera drept model national, “unic si etern” a fi spiritul
social romanesc de tip rural. Natia in intelesul cel mai adevarat al cuvintului se identifica cu clasa taraneasca, “clasa cea mai
conservatoare in limba, in port, in obiceiuri, ea fiind purtatoarea istoriei noastre”.
PrinEminescu conceptul de cultura populara dobindeste

atributele estetice si stiintifice, folclorul devenind “izvor pururea reintineritor”. In definirea termenului de “national” in spirit
romanesc,
Eminescu considera ca “geniul nostru stravechi a jucat un rol principal – nu originea face un popor sa fie trainic ci munca lui
proprie, fie cu mina, fie cu mintea”.
Am putea spune, impreuna cu Liviu Rebreanu, ca numai geniul eminescian a stiut sa integreze organic comoara limbii
taranului in limba uzuala tuturor. Colaborarea dintre romanul cel mai modest – taranul – si poetul cel mai mare a fixat linia
generala a originalitatii literare romanesti.
De fapt prinEminescu, cultura romaneasca a gindit calea progresului istoric si in consecinta cultura romaneasca a fost
orientata spre viitor si nu catre trecut. Cultura folclorica e partea constienta a sistemului culturii nationale, cultura alcatuita din
urmatoarele trei subsisteme:
 subsistemul culturii inalte, esential de origine urbana.

 subsistemul culturii de masa (mass-media).
 subsistemul culturii folclorice.
Aceste trei spete nu impart mecanic sistemul culturii nationale ci il compun, intre ele existind interferente si finalitati comune.
Intre ele exista distinctii care releva diferentele specifice in raport cu genul proxim.
Curs 14 – 18.ian.2001
In cultura contemporana, conceptul de sistem a devenit operational atit din punct de vedere al ontologiei culturii, cit si din
punct de vedere al procesului reglarii culturii in totalitatea ei de catre institutiile nationale. E de retinut ca sistemul culturii
nationale e o realitate integratoare alcatuita din subsisteme, din parti. Sistemul culturii nationale implica trei subsisteme (vezi
mai sus). Sistemul culturii nationale aflat in perioada civilizatiei industriale si stiintifice dezvolta in mod complementar cele trei
subsisteme ale culturii. De aceea, aceste trei subsisteme, desi sunt distincte intre ele, totusi ele nu fragmenteaza sistemul
integrator al culturii nationale, compunind-o pe aceasta intr-un tot unitar, avind insa modalitati specifice de expresie si totodata
avind functii proprii in raport cu trebuintele generale ale sistemului socio-cultural.
De aceea, cele trei subsisteme pot fi privite ca stari relativ echivalente (acestea nu pot fi ierarhizate, ele sunt necesare in
individualitatea lor sistemului). Aceste trei subsisteme care compun sistemul national sunt unitare iar caracterul unitar al lor se
intemeiaza pe o suita de argumente care pot sa i-a forma unor paradigme. Astfel, unitatea celor trei subsisteme se bazeaza pe
unitatea lor generica.
Unitatea generica a celor trei forme ale culturii le confera o unitate de continut. Toate aceste trei subsisteme se regasesc
intr-o finalitate general umana. Cele trei subsisteme ale culturii nationale sunt unitare prin finalitatea general umana pe care o
formuleaza. Unitatea provine si din omogenitatea elementelor etnic definite, mai ales a culturii nationale, ca urmare a faptului ca
natiunea intervine ca element reglator in dezvoltarea tuturor celor trei subsisteme ale culturii. Astfel natiunea are o finalitate
instrumentala in dezvoltarea celor trei subsisteme.
Mecanismul circulatiei bunurilor culturale precum si capacitatea informatiei de a imbraca diferite forme de expresie, face
de multe ori dificila plasarea unei opere (creatii) in unul din cele trei subsisteme ale intregului national. Exista opere care apartin
concomitent tuturor celor trei subsisteme, astfel incit ele se intersecteaza si au un caracter izomeric prin interdependenta celor
trei sectoare ale creatiei. Exista modele, valori, functii si procese care sunt comune si care intemeiaza ideea de omogenitate a
corpului culturii nationale. Astfel cultura nationala se prezinta ca fiind unitara si omogena, avind rol in dinamca culturii
generale.
Cultura de masa prezinta unele particularitati care o impun ca pe un sistem de masa ori fara identitate de mesaj, fiindca,
daca in cazul culturii inalte, ideea de subsistem poate fi sustinuta si cu argumente de ordin istoric ca si cu argumente de ordin
rational, iar la rindul ei cultura folclorica isi are specificitatea ei, sistemul culturii de masa se prezinta nu ca unul bine definit ci
ca un subsistem dependent mai intii de cultura inalta si apoi dependent de cultura folclorica. Astfel, desi cultura de masa a
aparut dupa cultura inalta, ea s-a dezvoltat ca urmare a dezvoltarii culturii inalte, servindu-i acesteia, atit in expansiunea ei, cit si
in procesul de transmitere si accesibilizare a mesajului de catre publicul larg.
Totodata dezvoltarea culturii de masa depinde de procesul dezvoltarii culturii inalte, motiv pentru care cultura de masa a
fost si este privita de multe ori ca o prelungire a culturii inalte, intrucit, atit mijloacele utilizate, cit si mesajul cultural ii apartin
dominant culturii inalte. Ideea de vehicol al culturii inalte, realizat de catre cultura de masa, poate fi sustinuta printr-o suita de
argumente prin care de releva cum mass-media nu se afirma printr-o anume autonomie a ei. Astfel, cultura de masa nu are
modele, nu are valori si structuri operationale, acestea fiindu-i oferite de catre cultura inalta prin tehnica pe care a produs-o si a
pus-o la dispozitia culturii de masa.
Cultura de masa nu are creatori proprii, cum are cultura inalta si cultura folclorica, creatorii sai sunt specializati de catre
institutii profesionale ce apartin culturii inalte. Informatia vehiculata de catre cultura de masa este cuprinsa in sfera culturii
inalte si insasi mijloacele de difuzare ale culturii de masa au fost create in sistemul culturii inalte. Multiplicarea si difuzarea in
proportie de masa a unei opere nu este creatie ci reproducere.
In sinea ei, cultura de masanu este o simpla opera productiva sub raportul mesajului cultural. Totusi mass-media isi are
partea ei de contributie si chiar o anume creativitate in difuzarea mesajului cultural, intrucit acesta, indiferent de specialitatea
careia ii apartine, trebuie adaptat la specificul mijloacelor de comunicatie in masa. Cultura de masa devine ea insasi intrucitva
originala.
Cele trei subsisteme ale culturii nationale confera sistemului unitate si originalitate, astfel ca ele nu segmenteaza intregul
cultural si nu il fragmenteaza in parti care isi sunt paralele unele altora, ci ele il compun, il alcatuiesc.
Fiecare din aceste trei subsisteme isi are individualitatea lui. Subsistemul culturii folclorice se impune printr-un set de
enunturi prin care i se confera individualitate si profil. Sub raport istoric, cultura folclorica este caracteristica primului stadiu de
existenta umana si-si trage originea din formele antice de creatie, astfel incit ea se regaseste, fie sub forma miturilor, fie sub
forma manifestarilor (ritualurilor) magice inca din formele primitive de existenta umana. Ea se gaseste si in perioada de trecere
de la sclavagism la feudalism si in perioada preindustriala a existentei umane. Astazi cultura folclorica exista ca un subsistem
aproape inchis, alaturi de cultura inalata si de cultura de masa, iar supravietuirea produselor sistemului culturii folclorice se
realizeaza si prin transferul unora din aceste produse in structurile culturii de masa si chiar ale culturii inalte.
Spatiul socio-geografic de manifestare al culturii folclorice il reprezinta mediul natural. Acest spatiu aflindu-se in continua
restringere, in special datorita proceselor de industrializare si urbanizare, precum si a extinderii instructiei publice in mediul
rural, instructie care vehiculeaza de predilectie mesajele culturii inalte. In sfera creatiei, cultura folclorica utilizeaza modele si
tehnici empirice, mestesugaresti, iar miscarea in spatiu a mesajelor culturii folclorice are loc in mod oral. Creatia folclorica
apare ca un complex sincretic cu finalitati si motivatii predominant utilitare, astfel incit actul creatiei nu vizeaza in primul rind
frumosul in sine (ca atare) ci vizeaza practicul si utilitarul. Fie ca e vorba de practici magico-religioase sau de activitati sociale,
in majoritatea cazurilor frumosul apare ca o consecinta sau ca un adaos al utilului.
Productia folclorica este inspirata, asa cum spuneaBogdan

Petriceicu Hasdeu, din izvoarele immediate ale naturii. Cultura folclorica este o cultura neprogramata, neplanificata, actul
creatiei nu face parte din actele premeditate. Dimpotriva, cultura folclorica este una spontana, o creatie contingenta, creatorul
producind cu ajutorul evenimentelor din natura, dialogind cu mediul inconjurator prin intermediul uneltei si prin aceasta
realizeaza fenomenul de sacralitate al creatiei folclorice. Modelul si ideea sunt ulterioare produsului, astfel incit creatia
folclorica este libera si spontana, ea nerespectind anume reguli de creatie asa cum intilnim in cultura inalta.
Cultura folclorica este o cultura colectiva si ca atare ea se diversifica in variatiuni in timp si spatiu, astfel incit caracterul
colectiv al culturii populare provine din adaosurile sau retusurile pe care le opereaza fiecare creator.
George Cosbuc in studiul sau “Nasterea proverbelor” spune ca folclorul este produs de catre un singur creator, nu lucreaza mai
multi deodata ci unul singur, creatorii culturii folclorice fiind exponentii mentalitatilor traditionale. De aceea creatiile folclorice
nu sunt fixate in structuri permanent definite. Valoarea artistica a creatiilor folclorice depinde de insusirile native ale
producatorului artistic, de inteligenta acestuia, de talentul si abilitatea lui in a minui imaginile.
Cultura folclorica si interpretarea ei nu constituie o marfa, desi se adreseaza unui public, ele nu privesc in primul rind
cistigul monetar. Produsele folclorice sunt produse de tip unicat. Modelul se identifica cu opera ca atare. Spre deosebire de
produsele culturii inalte (care se multiplica in mod identic in mai multe exemplare), creatiile populare sunt intotdeauna produse
singulare, unicat, ele nefiind pasibile de a fi multiplicate si de a lua forma creatiilor de serie.
In perioada actuala, datorita – in special – informatizarii societatii

are loc fenomenul desacralizarii culturii folclorice, elementele ei fiind tot mai mult afectate de tehnica moderna, care intr-un fel
separa pe om de mediul lui original.
Semestrul II
Curs 15 – 01.mar.2001
Fenomenul cooperatist in perioada anterioara revolutiei stiintifico – tehnice contemporane
Fenomenul cooperatist isi are originile in structura de obste. Formele de organizare ale obstei se regasesc in primul rind in
cunoscuta obste asiatica, caracterizata prin modul de productie tributal. Al doilea tip de obste il constituie obstea romana, care se
organiza in jurul cunoscutului ager publicus. Un al treilea tip de obste este obstea germana din care a decurs cunoscuta marca
germana, diferita de obstea romana prin modul de organizare si prin raporturile ei diferite cu statul.
In ceea ce priveste teritoriul tarii noastre, aici este cunoscuta obstea taraneasca, inca de pe vremea dacilor. Obstea dacica s-
a mentinut in istoria noastra pina in apropiere de cel de-al doilea razboi mondial, avind o persistenta in timp datorata, in special,
sedentarismului populatiei taranesti din spatiul carpato – dunareano – pontic.
Formele de organizare pe anumite principii de ordine interioara a fenomenului cooperatist il intilnim la inceputul secolului
XIX, mai ales prin reprezentantii socialismului utopic, care au fost in special trei: Charles Fourier, Saint Simonsi Robert Own.
Cel care se ocupa de organizarea structurilor cooperatiste a fostFourier.
Aceasta perioada este una de criza a dezvoltarii industriei de la inceputul secolului XIX, perioada cind apar marile
disponibilitati, restructurari si somajul lucratorilor din industrie. S-a incercat o organizare de tip cooperatist, ca remediu la
fenomenul de criza industriala.
Fourier scrie doua lucrari: “Teoria celor patru miscari” (1803) si “Tratat al asociatiei domestice agricole” (1822). PentruFourier
orice societate trebuie sa aiba in vedere doua elemente fundamentale: omul si forma de organizare sociala. Facultatile cu care
este inzestrat omul trebuie sa fie lasate sa se exercite in mod liber intrucit aceasta conduce la anomia sociala, dar pentru a
exista aceasta anomie, forma sociala nu trebuie sa dobindeasca niciodata un caracter coercitiv ci este necesar sa apara in
primul rind dorinta de munca si in al doilea rind dragostea de aproape.Fourier considera ca exista o lege suprema, compatibila
cu cea din natura – legea atractiei universale, si in consecinta ea trebuie practicata de catre societate, intrucit prin aceasta lege se
realizeaza solidaritatea organica.
Forma de organizare considerata ideala de catreFourier este denumita de elfalanga, intrucit prin falanga oamenii se apropie
intre ei, dezvoltind cooperarea. Intr-o falanga, consideraFourier, trebuie sa intre aproximativ 3 – 400 de familii al caror numar
de membrii nu trebuie sa depaseasca 1500, intrucit numarul membrilor unei falange trebuie sa conduca la ordine si echilibru.
Acesti membrii dezvolta un trai comunitar, ei cultivind dar si fabricind in comun tot ceea ce le este necesar, distribuind
rezultatele muncii proportional cu contributia fiecaruia. Aceasta contributie este in munca, in inteligenta si in capital pentru ca
fiecare membru trebuie sa subscrie un minim de capital cu ajutorul caruia sa poata sustine finantarea falangei.
Prima conditie pe care o puneaFourier in organizarea intreprinderii “falanga” era aceea de a avea la baza agricultura,
deoarece industria si masinismul sunt in contradictie cu manifestarea plenara a aptitudinilor, a aspiratiilor si a afinitatilor umane.
El considera ca industria artificializeaza existenta oamenilor si ii indeparteaza de la caracterele naturale ale acestora.
Fourier considera ca legea atractiei universale se bazeaza, in
ceea ce priveste omul, pe un numar de doisprezece pasiuni, cinci fiind pasiuni senzitive, patru pasiuni afective si trei afectiuni
distributive referitoare la necesitatea participarii la impartirea venitului falangei. El spunea ca legea atractiei universale nu are
orizont de aplicare decit acolo unde individul pune in acord natura lui umana, bazata pe sinteza celor doisprezece pasiuni, cu
natura inconjuratoare, cu natura cosmica, considerata ca spatiu optim de legatura a omului cu exteriorul.
Fiind totusi constient ca omul modern nu se poate dispensa de avantajele industriei,Fouri er accepta rolul industriei cu titlu de
anexa la activitatile agricole, prin organizarea unor ateliere de manufactura organizata in interiorul falangei, care la rindul ei
cuprinde parti pe careFourier le numestefalanstere. El considera ca aceste ateliere trebuiesc organizate numai in limitele
necesitatilor care decurg din activitatile agricole si din trebuintele membrilor asociatiei.
In intentia organizarii intreprinderii sale, el solicita I primul rind terenuri agricole in suprafata de 3000 ha si in interiorul
acestei suprafete dispunindu-se constructii nu numai pentru activitatile productive ci si pentru rezidenta membrilor asociatiei,
astfel incit in cadrul falangei sa se asigure atit un confort economic, cit si activitati culturale, astfel incit membrii asociatiei sa se
poata realiza atit sub aspect profesional, cit si sub aspect scolar.Fourier a propus ca asociatia sa dispuna de structuri bancare
proprii pentru ca retributia catre membrii asociatiei sa se poata realiza si sub aspect financiar.
Fourier urmarea prin aceasta inlaturarea inegalitatilor de avere dar si a inegalitatilor mari in ceea ce priveste repartitia
veniturilor.
DupaFourier scopul falangei era acela de a asigura in primul rind posibilitati de a obtine venituri economice celor
disponibilizati din intreprinderile industriale. El nu impunea nici un fel de restrictie de acces in aceste asociatii, dar odata
aderenta realizata, membrii asociatiei erau obligati sa respecte statutul falangei si in acelasi timp sa se implice in dezvoltarea
acesteia.
In cultura romaneasca,Fourier a gasit un adept in persoana lui

Theodor Diamant care in urma studiilor efectuate in Franta a luat contact cu sistemul de gindire al luiFourier. Th. Diamant scrie
o lucrare cu privire la libertate, justitie si ordine in care face elogiul furierismului ca doctrina si actiune sociala, delimitindu-se
insa de gindirea lui Saint Simon care propovaduia abolirea religiilor si introducerea unei teocratii politice.
Th. Diamant nu contesta ideea de proprietate si in consecinta el nu urmareste sa schimbe firea oamenilor ci el vrea numai sa le
foloseasca aptitudinile in vederea instituirii spiritului de justitie si de ordine. El mentioneaza ca a stabili in toate relatiile
unitatea, adevarul si justitia, a da fiecaruia cea mai deplina libertate si a ridica produsul la cotele cele mai inalte reprezinta
scopul suprem al organizarii sub forma de falanster. Th. Diamant e preocupat de reintoarcerea capitalului in agricultura si a
chemat la ogor pe toti salariatii care impinzesc orasele. Intr-un fel el urmareste desprinderea industriei manufacturiene de
inconvenientele pe care le implica industria, astfel incit sa se realizeze un climat de unitate a omului cu mediul existentei sale.
La intoarcerea sa din Franta, Th. Diamant incepe propaganda doctrinei luiFourier in tara noastra, astfel incit a atras atentia
forurilor politice si adresindu-se inclusiv generalului rus Kiselev, care urmarea implementarea regulamentului organic in tara
noastra, in intentia e a- si pune in practica sistemul sau furierist. Ca drept baza materiala,Th. Diamant incerca sa atraga
interesul unor boieri cu vederi iluministe.
Intr-un fel, Th. Diamant urmarea sa realizeze un sistem de colonii intemeiate in special cu robii eliberati de pe mosiile
latifundiare la care se adaugau tiganii eliberati de pe mosie. In felul acesta el reuseste sa infiinteze in comuna Scaieni, judetul
Prahova, celebrul falanster de la Scaieni de pe mosia boierului Balaceanu. Neavind insa un sistem bine elaborat de organizare a
falansterelor, actiunea sa a esuat in scurt timp intrucit criteriile de munca si de retributie nu se stabilisera in functie de calitatea
economica a celor care aderasera la acest falanster.
Ideile lui Th. Diamant erau generoase din punct de vedere social si chiar economic, fiindca sintetizind din lucrarea lui,
retinem urmatoarele idei:
• produsele nu vor mai fi exportate in stare bruta si apoi importate ca bunuri finisate, ci vor fi prelucrate in tara, dindu-se
astfel de munca membrilor asociatiei si creindu-se plusprodusul in interiorul tarii.
• deoarece produsele brute sufera transformarea necesara in interiorul tarii, populatia va cumpara la preturi mai mici aceste
bunuri si deci nu va mai fi supraincarcata cu taxe de transport si de desfacere.
• avind fabrici, cea mai mare parte a aurului si a argintului va ramine in tara, iar tranzactiile comerciale nu vor mai fi
ingreunate de lipsa de lichiditati.
• moralul claselor de jos se va imbunatati intrucit va fi eradicata coruptia si se va conferi o perspectiva de dezvoltare in
plan intern. Th. Diamant ramine ca initiatorul unei formule utopice in tara noastra. Nereusita celebrului sau falanster de la
Scaieni s-a datorat in primul rind sistemului concurential, caruia asociatia de la Scaieni nu i- a putut face fata. In al doilea rind,
modul de organizare a acestui falanster nu stabilea relatii adecvate cu economia de piata.
Cea mai interesanta forma de organizare cooperatista o intilnim in Anglia la Rochdale, initiata de “pionierii din Rochdale”.
Ei au organizat la jumatatea secolului XIX o organizatie sub denumirea de “Societatea Rochdale a pionierilor echitabili”, fiind o
cooperativa de productie si de consum care s-a intemeiat tot din motive de ordineconomic si social, ca urmare a disponibilizarii
unui mare numar de muncitori, mai ales din orasul Manchester. Societatea s-a constituit in vederea imbunatatirii conditiilor
familiale ale muncitorilor care nu-si mai gasesc loc de munca in intreprinderi si care puteau beneficia de avantajele unor resurse
oferite la inceput de catre anumite institutii, iar apoi sa-si dezvolte economia si sa devina rentabile prin propriile lor resurse.
Pionierii din Rochdale au pornit de la doctrina luiRobert
Own incercind insa sa-i inlature carentele de ordin organizatoric.
O experienta originala ne-o ofera doua unitati din Germania care se impun sa fie analizate intrucit se regasesc apoi reluate
de societatile din Transilvania si Banat.
Curs 16 – 15.mar.2001
Herman Schulzte din Delitzsch este socotit initiatorul miscarii cooperatiste germane. El s-a nascut in 1808, a studiat dreptul la
Leipzig, initiindu-se astfel in legislatia administrativa.
In perioada 1846 – 1847 a avut loc un fenomen generalizat de foamete in Europa Occidentala. Cu acest prilej H. Schulzte
vine in ajutorul celor saraci prin infiintarea asociatiilor de tip cooperatist, respectind principiul americanului A. Inkeles: „o buna
actiune practica este o buna teorie”.
H. Schulzte scrie trei carti: „Asociatia lucratorilor pentru productie”, „Clasa muncitoare si esenta asociatiei” si „Scopul
cooperarii”. Din punct de vedere al conceptiei, H. Schulzte a fost adeptul economismului liberalist si el intelege sa organizeze
structurile cooperatiste in cadrul sistemului concurential.
Dupa H. Schulzte, sistemul cooperatist se impune prin
urmatoarele caracteristici:
• intregul sistem este adaptat trebuintelor speciale ale meseria- silor, comerciantilor si micilor patroni. Acest tip de
cooperative nu are caracter nici de breasla nici de clasa, este permisa participarea oricaror categorii sociale, participarea
capitalistilor fiind nu numai dezirabila ci si necesara.
• cooperativa trebuie sa porneasca si sa se mentina pe principiile ajutorului reciproc, fiind exclusa interventia statului.
• capitalul propriu constituie baza cooperativei si el trebuie sa fie cit mai insemnat pentru a avea autonomie.
• capitalul propriu este completat prin fondul de rezerva care se formeaza prin preluarea beneficiului anual si din taxe de
impunere. In ceea ce priveste beneficiul, H. Schulzte spune ca beneficiul realizat de asociatie se imparte membrilor ei, iar
capitalul se repartizeaza prin dividente. Baza financiara a intreprinderii cooperatiste are loc prin raspunderea sociala a
membrilor asociatiei. In ceea ce priveste sistemul de operare economica si financiara, acest sistem se deduce din sistemul
financiar in vigoare. Cooperativa, ca sistem economic si financiar, dezvolta si operatii de credit, drept banca centrala fiind
folosita institutia pe care si-o creaza sistemul cooperatist in vigoare.
Sistemul Schulzte – Delitzsch a avut o mare raspindire, atit in Germania cit si in Austria, tocmai datorita pragmatismului si
facturii realiste a organizarii de tip cooperatist.
Cel de-al doilea sistem din Germania ii apartine lui Fr. Raffein- sen, nascut in oraselul Hamm din vestul Germaniei, fiind si el
tot jurist de profesie. In cea de-a doua jumatate a secolului XIX el incearca sa organizeze un sistem de cooperatie. Este autorul
unei lucrari interesante – „Esenta asociatiei” in care exprima principiile de baza ale fenomenului cooperatist. Operationalizate,
aceste principii se exprima astfel:
• cooperatia porneste de la ideea propriului ajutor al celor interesati si are la baza initiative particulare. In aceste asociatii
se exclude influenta de tip filantropic.
• cooperatia are un caracter de institutie de asistenta sociala, institutie care rezulta in primul rind din iubirea aproapelui, iar
in al doilea rind din ajutorul propriu.
• al treilea principiu se refera la limitarea teritoriala, limitare ce presupune cuprinderea unui numar limitat de persoane.
Aceste persoane, in numar de 600 – 3000, sunt locuitorii unei parohii (unitate administrativa). Aceasta unitate este motivata prin
aceea ca se permite cunoasterea membrilor asociatiei si se permite cunoasterea si controlul reciproc al membrilor asociatiei,
deoarece pe cei asociati ii intereseaza nu numai activitatea cooperatista ci si felul de viata al membrilor cooperatori, pentru ca
intrarea in asociatie e conditionata de cercetarea calitatilor morale ale membrilor cooperatori, intrucit acestia pun in slujba
asociatiei intreaga lor personalitate, care este una economica si morala.
• cooperativa nu are un capital propriu ci ea isi formeaza acest capital prin ajutor propriu si prin parti sociale care rezulta
din varsaminte. Baza financiara a cooperativei o formeaza si aici raspunderea solidara si in consecinta fiecare membru
cooperator se regaseste coresponsabil in economia si beneficiile obtinute de catre cooperativa.
• cooperativa nu urmareste obtinerea de beneficii in sine ci urmareste satisfacerea trebuintelor membrilor sai. Excedentul
rezultat va fi destinat fondurilor de rezerva dar si ajutorarii celor nevoiasi, iar in ultima instanta vor fi alocate fonduri pentru
„propasirea morala si intelectuala” a membrilor sai.
SistemulRaffeinsen se bazeaza pe o structura centralista, motiv pentru care el a urmarit sa-si pastreze unitatea in teritoriu.
In tara noastra, cele doua sisteme s-au regasit mai ales in Banat si Transilvania, fiind transferate de svabii din Banat si sasii
din Transilvania. In zona Brasovului, nemtii de aici intemeiaza „Casa generala de economii din Brasov”. Si in Sibiu ia nastere o
societate similara, aceasta intemeind activitati cooperatiste bazate pe criteriul de vecinatate. Cel care a initiat acest sistem a fost
sibianul Karl Wolff, doctor in drept, cel care a incercat sa intemeieze o casa generala de economii. S-a incercat sub influenta
germana si o activitate de monografiere, datorata societatii „Astra” din Sibiu si unor intelectuali romani.
In Transilvania, fenomenul cooperatist a fost folosit si pentru motive de ordin sovin, infiintindu-se cooperative care acordau
credite nerambursabile in mod preferential romanilor.
In perioada actuala, fenomenul cooperatist este considerat ca o sansa de dezvoltare economica, sociala si culturala in sensul
inlaturarii discrepantelor dintre munca agricola si cea industriala. Sociologul american William Folkman in lucrarea
„Cooperativa agricola de productie ca unitate economica si valoare sociala”, considera ca miscarea cooperatista furnizeaza
raspunsuri la problemele ce se ridica in urma revolutiei industriale. O astfel de miscare, spuneaFolkman, nu are o baza filosofica
explicita, dar este necesar sa se structureze o anume filozofie a acestui fenomen, pentru ca fenomenul cooperatist implica anume
idealuri precum: universalitate, democratie, libertate, autoajutor si unitate sociala, toate relevind necesitatea unei anume
filosofii. Totodata el incearca sa stabileasca principiile de organizare ale fenomenului cooperatist, acestea fiind reductibile la
urmatoarele:
• calitatea de membru cooperator e deschisa oricarei persoane (principiul universalismului).

• exista un control democratic si acesta e dat prin aceea ca fiecare membru cooperator beneficiaza de vot.
• interesul asupra partii de capital este limitat, capitalul fiind al tuturor, beneficiul este limitat de criterii ce stau la baza
intemeierii cooperatiste.
• vinzarea la pret de piata contra numerar.
• educatie constanta a membrilor cooperatori, astfel incit sa se formeze o atitudine de factura cooperatista la toti membrii
asociatiei.
Folkman considera ca intemeierea cooperativei agricole de productie variaza in functie de timp si de loc. Pentru sistemul
american, cooperativa agricola de productie rezulta in primul rind din sistemul de concurenta. Astfel ca structurile cooperatiste
trebuie sa lucreze in folosul membrilor sai, ca beneficiari si nu ca simplii rentieri. In al doilea rind, cooperativa americana
rezulta din sistemul de opozitie ce caracterizeaza economia de piata.
In general, cooperativele agricole de productie se intemeiaza in primul rind dintr-o motivatie economica, de aceea
principiile de initiere si de organizare a cooperativelor agricole de productie sunt intemeiate din satisfacerea cerintelor de ordin
economic. Cooperativa agricola de productie implica trecerea persoanelor de la o situatie individuala la o situatie colectiva,
aducind dupa sine, intr-un fel, renuntarea partiala la dreptul de decizie individuala.
Totodata, cooperativele agricole de productie presupun si principiul delegarii de puteri, intrucit conducerea nu apartine
fiecarui membru in parte. Pentru a putea sa participe la circuitul juridic ca subiect de sine statator, cooperativele agricole de
productie trebuie sa indeplineasca anumite conditii de ordin formal:
• ca institutie legiferata pe baza liberului consimtamint, cooperativa agricola de productie trebuie sa aiba unitate
organizatorica. Aceasta unitate vizeaza structura interna, modul de constituire a organelor de conducere, precum si precizarile
privind desfintarea cooperativei. Unitatea organizatorica se reflecta in sistemul, in structura, competenta si atributiile unor
organe de conducere.
• independenta patrimoniala – orice cooperativa agricola de productie pentru a se institui din punct de vedere legal, trebuie
sa posede bunuri proprii, ca patrimoniu separat de acela al membrilor cooperatori.
• cooperativa agricola de productie trebuie sa-si stabileasca
scopul in virtutea caruia se intemeiaza.
Toate aceste elemente se inscriu in statutul cooperativei agricole de productie sau al asociatiei de tip cooperatist, statut care
reprezinta legea de functionare interna a oricarei unitati cooperatiste. Prin acest statut se precizeaza competentele conducerii,
drepturile si obligatiile membrilor cooperatori, precum si raporturile cooperativei cu statul.
Curs 17 – 29.mar.2001
Fenomenul cooperatist presupune un raport intre dimensiunea statala si dimensiunea contractuala. Acest raport are in
primul rind un caracter juridic, iar in al doilea rind acest raport comporta o dimensiune economica si una financiara.
Intre doctrinarii fenomenului cooperatist au existat diferente de opinie in ceea ce priveste implicarea statului in dinamica
relatiilor cooperatiste. Chiar si tipurile initiale de doctrine cooperatiste s-au pronuntat impotriva implicarii statului in
organizarea si dezvoltarea cooperatiei in intentia estomparii caracterului politic al relatiilor cooperatiste.
La noi in tara I. G. Duca formulase cunoscuta paradigma – statul sa asiste dar sa nu se amestece. I. G. Duca a fost unul din
corifeii cooperativizarii din tara noastra.
In cadrul acestei relatii trebuie sa tinem cont in primul rind de faptul ca statul nu poate fi neutru in raport cu unul din marile
sectoare ale economiei nationale – sectorul agricol. In al doilea rind, sectorul agricol impune sustinerea financiara din partea
statului, intrucit exista un decalaj de pret intre produsele agricole si cele industriale, decalaj ce se impune sa fie compensat. In al
treilea rind, economia agricola trebuie sustinuta pentru modernizare tehnica ca si pentru modernizare stiintifico – profesionala.
Ca institutie legiferata, cooperativa agricola de productie se impune sa aiba o unitate organizatorica. In sfera unitatii
organizatorice se precizeaza:
• structura interna
• modul de constituire a organelor de conducere in raport de care se
stabilesc competentele si atributiile acestor organe.
• obiectivele in baza carora s-a constituit cooperativa agricola de
productie ca subiect cu drepturi si obligatii distincte de calitatea
membrilor cooperatori.
Unitatea organizatorica a cooperativei agricole de productie se reflecta in sistemul, in structura si in competenta celor care
au fost nominalizati in structurile organizationale.
Un alt element fundamental, in afara de structura organizationala este independenta patrimoniala. Pentru a se putea institui
din punct de vedere juridic ca subiect de sine statator, cooperativele agricole de productie trebuie sa aiba un patrimoniu propriu,
independent de economia familiala a membrilor sai componenti.
In necesitatea recunoasterii juridice a cooperativelor agricole de productie e nevoie sa se stabileasca scopul intemeierii unei
astfel de unitati. In vechiul sistem, scopul infiintarii cooperativelor agricole de productie a fost prevazut in legislatie ca o
extindere a legii planice de la nivelul economiei nationale la nivelul relatiilor agricole.
Statul trebuie sa stabileasca relatiile contractuale cu cooperativa agricola de productie. In acest sens, in sistemul anterior s-
au stabilit anumite metode de colaborare cu cooperativele agricole de productie si aceste metode priveau sase tipuri de relatii:
1.metoda recomandarii – avind autonomie patrimoniala, cooperativele agricole de productie beneficiau de drept la decizie. Cu
toate acestea, statul preconiza recomandarea catre cooperativele agricole de productie a unor masuri care puteau fi adoptate sau
respinse de catre unitatile cooperatiste in raport de conditiile concrete ale fiecarei unitati cooperatiste. Astfel, masurile luate pe
aceasta cale de catre stat, devin hotariri numai in cazul in care ele sunt considerate ca utile pentru unitatile cooperatiste. In
tratatele de drept cooperatist se precizeaza ca normele de recomandare au caracter de norma juridica, numai ca ele pot fi
considerate drept forme intermediare intre prescrierea obligatorie a unei conduite si lasarea in seama partilor de a-i preciza
regulile de desfasurare.
2. metoda colaborarii – consta in desfasurarea unei activitati comune din partea organelor de stat si din partea organelor de
specialitate a cooperativelor agricole de productie sau a forurilor care exprima uniuni cooperatiste (ex: “Uniunea nationala a
cooperativelor agricole de productie” la noi in tara).
3. metoda reglementarii directe – prin intermediul acestei metode se comunica decizii sau masuri investite cu putere obligatorie,
astfel incit ele nu mai sunt supuse aprecierii organelor cooperatiste agricole, ci ele au caracter imperativ, au un caracter de lege
(ex: legea protectiei muncii, taxele si impozitele).
4.metoda contractuala – prin intermediul ei statul stabileste regulile de cumparare – vinzare a produselor agrozootehnice, precum
si conditiile unor lucrari de contract cu unitatile cooperatiste.
5. metoda controlului – fiind o institutie economica cu sustinere financiara mai ales din partea statului, acesta isi atribuie calitatea
de a controla modul de utilizare a resurselor financiare. De asemenea, metoda controlului viza aplicarea legislatiei muncii in
ceea ce priveste respectarea normelor de munca cit si respectarea regimului de incadrare.
6. metoda autorizarii – prin intermediul ei, statul transfera o parte din competentele sale economice si financiare in seama unor
foruri superioare ale cooperativelor agricole de productie. In acest sens s-a autorizat infiintarea “Casei de Pensii” a
cooperativelor agricole de productie in cadrul “Uniunii nationale a cooperativelor agricole de productie”. In cadrul acestor case
de pensii se achitau drepturile de pensie a membrilor acestora.
E de retinut faptul ca sistemul cooperatist impune in primul rind o unitate de ordin juridic. Fara o legislatie precisa cu
privire la structurile agricole nu e posibila functionarea acestor unitati. In sistemul relatiilor cooperatiste este necesara
dominanta dimensiunii contractuale in raport cu dimensiunea statala (dimensiunea statala nu este eludata). In sistemul
cooperatist se impune continua modernizare de gestiune si de directionare a activitatii de cercetare si a activitatii economice spre
acele forme care aduc un optim economic si un optim social.
COMUNITATEA URBANA
Comunitatea urbana – orasul, a aparut din diviziunea sociala a muncii. Se considera ca prima forma de constituire urbana a
reprezentat-o Ierihonul. Acest oras se considera ca ar fi aparut aproximativ in secolul VIII i.Chr.
Orasul apare ca o relatie complementara in raport cu comunitatea rurala. Orasul a impus studiul specific al relatiilor dintre
oameni si deci a impus elaborarea unei discipline specifice si anume sociologia urbana.
Exista ginditori care considera ca o sociologie urbana este de nerealizat intrucit exista o asa mare diversitate a oraselor incit
nu se pot stabili anume dimensiuni comune din care sa rezulte o disciplina stiintifica care sa cerceteze ceea ce este general.
Sociologul francez
L. Chevallier considera in studiul aparut in volumul “Sociologia franceza” ca nu putem vorbi de o sociologie urbana, intrucit
problemele si caracteristicile orasenesti nu sunt aceleasi si deci nu exista un interes singular pentru cercetarea orasului. “Decit sa
se incerce sa se exprime o tendinta unica a orasului, e util sa se cerceteze imprejurarile istorice, cum ar fi implementarea halelor
din Paris sau dezvoltarea portului Louvre pe Sena, ca apoi de aici sa rezulte capitala Frantei”.
Exista sociologi care apreciaza ca stiinta fenomenelor urbane se
poate elabora din doua perspective:
• din perspectiva ecologica.
• din perspectiva organizationala.
Printre acesti ginditori se numara sociologul americanMorris, care in lucrarea “Sociologia urbana” precizeaza ca nici un
autor nu a recurs la o maniera unilaterala in elaborarea unei sociologii urbane prin excluderea uneia din aceste doua
componente.
Retinem faptul ca sociologia urbana s-a constituit ca stiinta pornind in primul rind de la caracterul obiectului muncii, acest
lucru generind un sistem al organizarii sociale aparte, dar si un sistem de relatii interpersonale distincte de cele existente in
mediul rural. In ceea ce priveste obiectul muncii, mediul urban s-a constituit ca un artifax uman, intrucit obiectul muncii l-a
constituit lucrurile decupate din structurile biologice.
Mediul urban, constituindu-se pe suportul unor astfel de obiecte a impus dominanta regulei juridice in raport cu cea
morala. Mediul urban a generat delimitarea vietii publice de viata privata. Mediul urban a presupus dominanta criteriului
mercantil, datorat aparitiei si dezvoltarii pietii, aparind astfel raporturile indirecte dintre producatori si consumatori si in
consecinta raportarea structurii sociale la criterii de factura monetara.
In cadrul mediului urban se anuleaza relatiile de intercunoastere umana, dezvoltindu-se astfel fenomenele de devianta, de
patologie sociala. Tot in mediul urban se multiplica raporturile fizice intre oameni in detrimentul raporturilor psihologice
personale.
Curs 18 – 19. apr.2001
Urbanul este un subsistem care sintetizeaza in sine caracteristicile rezultate in primul rind din obiectul muncii, care
este un obiect decupat din fluxul biologic natural. Astfel rezulta caracteristica esentiala a orasului, asa cum arata Ph. Pinchemel
in lucrarea “Fenomenul urban”, aceea de a fi un artifax uman. Caracterul de artifax uman decurge din specificul comunitatii
construite pe suportul activitatilor desfasurate asupra unor obiecte abiotice si aceasta caracteristica pune in evidenta necesitatea
interventiei regulilor exterioare, reguli de ordin juridic.
Orasul, ca si satul, este antrenat in dinamica si evolutia societatii integratoare si in felul acesta se stabileste intre ele o
relatie de complementaritate. Termenul de “complementaritate” a fost dezbatut de rusulKrapotkin. In literatura franceza se
dezbat aceste doua comunitati sub forma teoriei sistemelor si avem in vedere o lucrare scrisa de Marie Laur Roggemanns,
lucrare intitulata “Orasul este un sistem”. Autorul considera ca exista doua maniere de a concepe orasul ca sistem, precum si de
a conferi o anume definitie acestui concept – in primul rind caracteristicile pot sa se refere la urbanismul ca mod de trai (L.
Wirth), iar in al doilea rind se porneste de la geneza si dezvoltarea insusi. Prima perspectiva se regaseste in conceptul de
sociabilitate a centrului urban. Acest concept de sociabilitate apartine sociologului germanHeinemeyer. Pentru Heinemeyer,
spune Roggemanns, centrul orasului are o functie sociala originala, fiindca sociabilitatea centrului orasului are o functie ce
raspunde unei anume trebuinte sociale. In cadrul centrului urban, individul se simte liber, dar in acelasi timp si supus unui
control care ii permite sa ramina anonim. Aceasta implica o anume polaritate a vietii urbane, manifestata in raportul dintre sfera
publica si sfera privata.
Sfera privata vizeaza modul de insertie a familiei in spatiul urban. De aici se releva faptul ca familia urbana se
caracterizeaza printr-o anume autonomie in interiorul vietii urbane, fiindca micul grup de relatii personale ofera o anume
intimitate, precum si o evaziune, un refugiu fata de lumea urbana constituindu-se astfel un mediu unde individul poate sa se
elibereze de stresul social. Este ceea ce noi am numit raportul dintre individ si societate, raportul dintre viata publica si viata
privata.
Viata publica exprima un sentiment de apartenenta la publicul general. Acest concept evoca o atmosfera si o forma de
sociabilitate in care individul se simte ca dependent de societate si supus controlului institutiilor publice. In acelasi timp insa,
aceasta relatie publica furnizeaza posibilitatea de a ramine intrucitva anonim.
Se poate considera centrul orasului ca arie a publicului. Publicul se gaseste sau se doreste a fi in centrul urban pentru
alte motive decit simplul fapt ca aici se traieste, se munceste sau se merge la scoala, ci pentru ca centrul urban confera prestanta,
putere si prestigiu. Singurul centru urban este locul unde se manifesta modul de viata urban in plenitudinea lui.
Unii sociologi definesc orasul din punct de vedere al superioritatii lui in raport cu comunitatea rurala. Ph. Pinchemel in
articolul “Feno- menul urban” considera ca orasul reprezinta o forma superioara de organizare umana, o comunitate de barbati si
de femei, legati unii de altii prin aceeasi rezidenta si facuti solidari prin aceleasi trebuinte si aceleasi legi. Aceasta forma de
organizare nu este posibila decit intr- un cadru al unei civilizatii superioare fiindca “orice oras este efectul unui excedent de
civilizatie”. Orice oras este zona care pentru a exista presupune o agricultura evoluata care sa ofere locuitorilor urbani produsele
alimentare, astfel incit acesti rezidenti urbani sa poata sa dezvolte activitati din sectoarele secundar si tertial. Orasul presupune o
economie, un mecanism al schimbului, o retea de transporturi si un complex de relatii dominat de folosirea monedei. Orasul este
dintotdeauna simbolul unei stapiniri a datelor naturale si a exploatarii rationale, atit a resurselor din mediu, cit si a resurselor
umane. De aceea orasul a determinat existenta unei organizari ma- nageriale, a unei administratii si a unei birocratii. Orasul
exista ca ordine si ca planificare – planificare economica, culturala si planificare a ordinii sociale in general. Ph. Pinchemel
mentiona ca orasul este “focar si rascruce”, focar unde se intilnesc oamenii, capitalurile, investitiile si echipamentele si rascruce
unde se intilnesc clientii si vinzatorii, ruralii si urbanii, guvernatorii si guvernatii, ma- gistrii si discipolii lor. Aceasta dubla
functie rezuma esenta urbanului, explicind motivul pentru care orasul se caracterizeaza printr-o diversitate de activitati, printr-o
diversitate de preocupari, ca si printr-o diversitate de posibilitati. Folosirea resurselor urbane e mai variata si deci confortul
urban este superior, astfel incit orasul e pe de o parte atractie, fiind in acelasi timp si alegere. Ph. Pinchemel definea orasul ca
fiind un tip de comunitate umana caracterizat prin posibilitati de alegere preferentiala si prin posibilitati de optiune profesionala.
Un punct de vedere interesant si controversat ii apartine lui L. Wirth. Acesta porneste de la predecesorii sai, cei care au
intemeiat Scoala de la Chicago, autorii lucrarii “Orasul”, citindu-l in special pe Robert Park. In lucrarea amintita, orasul este
considerat mai mult decit o aglomerare de oameni si de servicii sociale, de strazi si de edificii. Orasul este de asemenea mai
mult decit o simpla constelatie de institutii, de mijloace administrative ca tribunale, scoli, politie sau functionari publici – orasul
fiind mai curind o stare spirituala, un corp de obiceiuri si de asteptari din care rezulta o comunitate unitara de oameni si de
institutii. Orasul nu este pur si simplu un mecanism fizic sau numai o constructie artificiala, orasul e implicat in procesele vitale
ale oamenilor care-l compun, e un produs al naturii umane din care rezulta un spirit urban. Pentru R. Park orasul e o arie a
culturii caracterizata de un tip cultural inalt.
L. Wirth continua conceptia intemeietorilor Scolii de la Chicago scriind articolul “Urbanismul ca mod de trai”. L. Wirth
porneste de la premisa potrivit careia orasul este mai degraba produsul cresterii decit produsul unei creatii instantanee. Astfel el
defineste orasul ca o asezare permanenta, relativ mare si densa de indivizi eterogeni din punct de vedere social.
Curs 19 – 03. mai.2001
Orasul si procesul de urbanizare
N. Schmidt incearca sa cerceteze orasul din dubla perspectiva: perspectiva spatiala si perspectiva socio – umana. El porneste de
la definitia orasului, spunind ca orasul este un sistem social cu o anumita localizare. Functia orasului intereseaza mai ales cu
referire la spatiul necesar. Orasul este locul unde se desfasoara cele mai multe activitati industriale.
Pentru a putea defini sistemul urban in toata complexitatea lui, se impune sa cuprindem componente constitutive spatial –
fizice si componente sociale.
Componentele spatial – fizice sunt: aria urbana propriu zisa ca spatiu, numarul de rezidenti si densitatea (densitatea
demografica si densitatea activitatii pe unitatile social productive).Aria cuprinde un teritoriu coerent, inzestrat in cea mai mare
parte cu constructii si avind o delimitare fizica. In ceea ce priveste numarul de locuitori, acesta este un element constitutiv si se
cere a se lua in consideratie o cifra minima.Densitatea are o influenta determinanta asupra relatiilor sociale, asupra contactelor
interpersonale cit si asupra stilului de viata.
Componentele sociale sunt prevederile legale, structura urbana si functiile urbane. Prevederile legale se refera la componentele
juridice, la reglementarile institutionale, intrucit orasul este un tip de comunitate umana care functioneaza in baza unor norme
elaborate din exteriorul sau. Totodata orasul implica prevederi legale intrucit aceasta comunitate presupune o conduita unitara a
unor grupuri eterogen constituite. In ceea ce priveste structura orasului, aceasta este considerata atit sub aspect static cit si sub
aspect dinamic.
Functiile orasului sunt acelea catre care se indreapta interesele diverse ale publicului si prin care se exprima pluralismul social.
Functiile orasului explica elementele dinamice, orasul reprezentind un sistem alcatuit dintr-o structura si care se mentine prin
functiuni pentru ca acestea duc la realizarea telurilor propuse.
M. L. Roggemmans spunea ca orasul trebuie gindit prin doua concepte: conceptul de sistem si conceptul de integrare. Conceptul
de sistem social releva pluralitatea elementelor constituente ale vietii colective si ale genului de viata comuna care priveste
tipuri de consum (alimentar, de rezidenta, de munca si de loisir). Dupa
Roggemmans orasul presupune o tehnologie, o ordine economica si o ordine publica, o diviziune sociala a muncii, cit si un
anume consum cultural. In oras oamenii recunosc valori comune si se raporteaza la simboluri recunoscute in comun si in baza
carora ei dezvolta o conduita unitara. Orasul implica deci o integrare normativa prin implementarea de reguli, de norme si de
valori din care rezulta si o integrare psihologica. De aici rezulta necesitatea studiilor de psihologie urbana. Orasele implica un
mod de socializare si invatare sociala generate prin institutiile de profil. De aici decurge si elementul de alienare urbana,
recunoscut ca derivind atit din presiunea regulilor generale asupra celor individuale, cit si din sciziunea vietii publice fata de cea
privata. Procesul de urbanizare este un element deosebit de important.
Cercetarile sociologice pun in evidenta faptul ca procesul urbanizarii s-a declansat odata cu aparitia orasului, fiindca
orasul a exercitat intotdeauna o influenta atractiva asupra hinterlandului in special.
Fiecare epoca istorica isi are specificul procesului sau de urbanizare, dar cercetarile acestui proces sunt in consens precizind
ca acest proces se accentueaza in special in perioada industrializarii clasice. Forma de urbanizare clasica e dependenta de
procesul de industrializare si astfel urbanizarea a inceput cu dezvoltarea manufacturii si a generat fenomenul migratiei.
Procesul urbanizarii a determinat un alt tip de relatie intre sat si oras. Unii sociologi considera ca trasatura fundamentala a
urbanizarii proprie societatilor industriale cele mai evoluate e in legatura cu relatia cu ruralul si ca orasul se determina din ce in
ce mai mult in raport cu sine insusi si din ce in ce mai putin in raport cu mediul rural. Aceasta opinie apartine sociologului
francez R. Ledrut. El considera ca in perspectiva satul va disparea pentru ca in zilele noastre s-au produs mutatii existentiale
care reprezinta sfirsitul polaritatii dintre sat si oras. Dualitatea sat – oras a reprezentat atit un principiu al staticii, cit si unul al
dinamicii societatii traditionale, dar acest principiu s-a mentinut si in societatile industriale, mai ales in perioada de dezvoltare
clasica a industriei.
Fenomenul urban a determinat o deschidere a orasului catre exterior, producindu-se ceea ce sociologia urbana numeste
“functie regionala”. De aceea prin urbanizare se considera ca opozitia dintre orasele mici si marile orase isi pierde sensul.
Complexele urbane noi sunt ansamble organice care depasesc cuplurile pe care se intemeia organizarea sociala de tip traditional
si care avea la baza reactia dintre sat si oras. Urbanizarea implica mutatii de tip morfologic care sunt de ordin economic, de
ordin social, de ordin psihologic si cultural, ceea ce a afectat atit individualitatea cit si personalitatea oraselor (Georg Simmel).
Unii sociologi considera ca fenomenul urbanizarii este un fapt al contradictiilor sociale. Robert Auzelle in lucrarea “Cheia
orasului” considera ca urbanizarea contemporana este “rezultatul brutal al apetiturilor elementare ale oamenilor fiindca acestia
vin la oras ca sa caute subzistenta si luxul”. Acest curent se pare a fi ireversibil desi el pierde treptat din viteza sa de desfasurare.
Astazi orasul nu mai este unicul loc al schimburilor mercantile sau intelectuale si nu se mai constituie ca unicul focar al
tranzactiilor si al intilnirilor sociale. Acelasi lucru se manifesta si in legatura cu loisir-ul. Exista un numar continuu crescind de
urbani care-si stabilesc rezidenta lor secundara, dar si pe cea primara departe de marile aglomeratii orasenesti. Totusi civilizatia
industriala nu mai stimuleaza intoarcerea autentica la posesiunea de pamint fiinda civilizatia taraneasca de tip antic e supusa
unei profunde transformari aparind o maniera noua de a poseda pamintul, generind o reamenajare spatiala concordata cu marile
retele de transport (rutier, fluvial si a cailor ferate).
PentruAuzelle urbanizarea implica cel putin patru tipuri de cresteri:

• cresterea cu privire la populatie vizeaza cresterea populatiei prin numar si densitate. Acest lucru aduce dupa sine
cresterea conglomeratelor urbane si cresterea populatiei din zonele periferice in special.
• cresterea trebuintelor pentru spatiu vizeaza cresterea generata de necesitatea constructiilor rezidentiale.
• cresterea mobilitatii sociale priveste multiplicarea rutelor profesionale.
• expansiunea continua a tehnicilor avind ca drept consecinta mobilitatea profesionala.
Toate acestea duc la explozia urbana.
Curs 20 – 17. mai.2001
Procesul de urbanizare presupune trei fenomene complexe:
inurbatia, exurbatia si conurbatia.
Inurbatia este un fenomen caracteristic (dar nu exclusiv) perioadei de industrializare, incepind de la cea clasica intrucit
dezvoltarea intreprinderilor industriale a fost insotita de o profunda diviziune sociala a muncii realizata prin implementarea de
unitati industriale si de servicii catre populatie in arealul urban. Procesul de industrializare presupune existenta unui fenomen
migrational, migratie efectuata dinspre rural catre urban. Inurbatia a adus dupa sine reorientarea profesionala. Efectul
implementarii de intreprinderi industriale a constat in cresterea costurilor de teren. Ca urmare inurbatia inseamna dezvoltare
culturala, inurbatia echivalind cu un proces de masiva aductiune de populatie si de intreprinderi industriale ceea ce inseamna o
crestere implicita a oraselor.
Exurbatia se produce in cazul oraselor mari care in urma fenomenului de inurbatie se confrunta cu o limita de dezvoltare, cu o
saturatie. Exurbatia ia forma in special a urbanizarii realizata prin expansiune urbana. Expansiunea poate lua diferite forme:
• expansiune polinucleara – are loc prin cresterea mai multor centre de concentrare a populatiei si a unitatilor economice.
• expansiunea sub forma de stea – este determinata de configuratia geografica a spatiului.
• expansiunea prin aglutinare – este realizata prin ocuparea spatiului fizic din imediata vecinatate a orasului. Aceasta
expansiune este caracteristica tuturor oraselor, motiv pentru care s-a legiferat limitarea extinderii oraselor dincolo de arealul lor
fizic.
Conurbatia se intilneste atit tarile dezvoltate cit si in cele in curs de dezvoltare. Una din formele caracteristice ale conurbatiei
este conurbatia prin orasul satelit, adica in jurul unui oras nuclear graviteaza cu un anume coeficient de dependenta orase de
dimensiuni mai mici. Forma cea mai complexa a conurbatiei este megalopolisul. Exista trei mari structuri megalopolitane,
situate in SUA, cea mai importanta fiind reprezentata de conurbatia dintre Boston – New York – Philadelphia, fiind supranumita
“conurbatia de pe malurile marilor lacuri”.
Procesul urbanizarii reprezinta si un motiv psihologic de atractie a populatiei. Orasul este apreciat ca loc de ascensiune
sociala si in consecinta el e calificat ca posibilitate de alegere profesionala. Astfel orasul exercita o fascinatie asupra rezidentilor
din mediul rural. In acest timp, atractia ruralilor in orase este insotita de devianta comportamentala.
Urbanizarea implica procesul de aculturatie. Exista autori care apreciaza urbanizarea ca fiind o exclusiva miscare a
populatiei din rural catre urban, acest lucru realizindu-se ca urmare a cresterii demografice in sate, rezultind astfel un excedent
de forta de munca. Acest lucru a fost mentionat de catreGeorge si Achille Theodorson in “Dictionarul de sociologie”. Ei arata ca
perioada oraselor care include tipul clasic de oras e depasita.
Urbanizarea actuala (moderna) a rezultat din revolutia industriala care a creat o cerere masiva de muncitori in localitatile
urbane, iar revolutia agrara a facut ca numarul lucratorilor din agricultura sa scada. Astfel ca urbanizarea a determinat o crestere
demografica in orase si o scadere a acesteia in mediul rural.
Sociologii italieni au urmarit sa cerceteze fenomenul urbanizarii raportindu-l la migratie. Nora Federici, autoarea
lucrarilor “Tratat de sociologie rural – urbana” si “Industrializarea si urbanizarea in Italia”, isi incepe precizarile prin a releva
dublul sens pe care il poate lua urbanizarea, fiindca ea considera ca urbanizarea poate fi cercetata printr-o componenta dinamica
si prin una statica.Componenta dinamica vizeaza procesul de extindere a atributelor urbane dincolo de aria fizica a orasului.
Aceasta perspectiva dinamica presupune miscarea populatiei dinspre rural spre urban. Componenta statica se refera la
caracteristica definitorie a orasului ca sursa de atribute urbane. Ea considera ca daca atractia exercitata asupra populatiei de catre
centrele urbane poate fi considerata ca univoca si daca se pot atribui urbanizarii ca proces caracteristici uniforme, atunci putem
aprecia urbanizarea numai prin cauzele sale.
Din cele mentionate anterior, urbanizarea poate sa fie evaluata in doua sensuri: in sens larg, prin aceasta intelegindu-se
miscarea demografica independent de amploarea ei dinspre sat spre oras siin sens restrins, adica un proces ce se distinge de
miscarea demografica dinspre centrele urbane mici catre marile centre. Urbanizarea in sens larg este uniforma cu privire la
provenienta populatiei. Celalalt tip arata caracterul uniform cu privire la destinatie.
Nora Federici considera ca o atare distinctie contine in mod real un interes analitic, nu numai in ceea ce priveste
comportarea demografica ci si sub aspect sociologic, mai ales in legatura cu efectele pe care le genereaza, efecte care se disting
de la zona la zona si de la un tip de administratie la altul. Ea considera ca urbanizarea este determinata in primul rind de motive
economice si in consecinta cercetarile sociologice trebuie sa se opreasca mai ales asupra cauzelor care ne arata cum poate fi
pusa sub control migratia populatiei.
Aprofundarea analizei teritoriale a urbanizarii se poate realiza prin introducerea unui factor geo-demografic de evaluare
a urbanizarii, factor care priveste dominant densitatea populatiei. Un astfel de factor este dat de proportia populatiei urbane in
raport cu populatia generala si este exprimat prin formula: Pu
P
Aceasta formula indica densitatea geo-demografica. Prin indicele dintre populatia rurala si cea urbana putem avea
indicele populatiei nationale. Acesta se calculeaza cu urmatoarea formula:
In= ∆U × Pu I = indice
∆R P Du si Dr = densitatea populatiei rurale si urbane
Caracteristicile generale ale urbanizarii:

• Urbanizarea echivaleaza in primul rind cu un proces de difuziune de tehnici si modele culturale in profil teritorial, in
special in spatiul rural.
• Urbanizarea determina o eterogeneitate a profesiilor si deci a modelelor culturale.
• Urbanizarea reprezinta un proces de aparitie a unor grupari sociale distincte si in acelasi timp de crestere a ofertelor
profesionale.
• Urbanizarea face ca treptat proprietatea funciara sa-si reduca valoarea ei economica, dovedind o zona de valoare
secundara.
• Urbanizarea presupune difuziunea unui nou sistem de trebuinte si de atitudini in mediul rural si aparitia unui mod de
viata de factura moderna.

Sociologia Comunitatilor

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Sociologia Comunitatilor

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Sociologia Comunitatilor

Studiem sociologia comunitatilor din doua perspective:

 Germania – in sociologia germana intilnim doua categorii de lucrari:

In decursul timpului mediul rural a cunoscut doua etape de evolutie:

Al. Bertrand considera ca in cazul populatiilor pentru care nu

1. fie sa determinam un singur aspect specific care poate fi evaluat si

acest sens mai ales Scoala sociologica de la Chicago.

1. populatia totala a asezarii.

3. populatia activa agricola.

Apoi se adauga criterii care tin de elementele modernizarii:

Nicolae Alexandru Radulescu in lucrarea “Vrancea”, pornind si

Distingem opt categorii de comunitati:

6-7. aceste categorii sunt considerate nerelevante.

Centrele de iradiere culturala, implica de fapt doua categorii de

In baza acestor fise distingem urmatoarele tipuri de localitati:

Eugen Sperantia considera in lucrarea “Traditia si rolul ei social”

5. decizia de adoptare sau de respingere a unei anume inovatii.

PrinEminescu conceptul de cultura populara dobindeste

 subsistemul culturii inalte, esential de origine urbana.

Productia folclorica este inspirata, asa cum spuneaBogdan

In perioada actuala, datorita – in special – informatizarii societatii

Fourier considera ca legea atractiei universale se bazeaza, in

In cultura romaneasca,Fourier a gasit un adept in persoana lui

Own incercind insa sa-i inlature carentele de ordin organizatoric.

• calitatea de membru cooperator e deschisa oricarei persoane (principiul universalismului).

PentruAuzelle urbanizarea implica cel putin patru tipuri de cresteri:

Caracteristicile generale ale urbanizarii:

You might also like