Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
2Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Alexander Soljenitin Vitelul Si Stejarul Vol 1

Alexander Soljenitin Vitelul Si Stejarul Vol 1

Ratings: (0)|Views: 11 |Likes:
Published by olga_md

More info:

Published by: olga_md on Dec 28, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/28/2010

pdf

text

original

 
ALEKSANDR SOLJENITINVITELUL si STEJARUL ÎNSEMNÃRI DIN VIATA LITERARÃVolumul I
ALEKSANDR SOLJENITÎN, romancier si istoric rus, s-a nãscut la 11 decembrie 1918 laKislovodsk, Rusia. A luptat în cel de-al doilea rãzboi mondial, în 1945 a fost arestat pentru cãscrisese o scrisoare în care îl critica pe Stalin si a petrecut opt ani în închisoare si în lagãre demuncã fortatã si încã trei ani în exil. Reabilitat în 1956, i s-a permis sã se stabileascã Ia Riazan,unde a devenit profesor de matematicã si a început sã scrie, în 1962 publicã nuvela O zi din viataluilvan Denisovici, care îi aduce notorietatea. Continuã sã scrie romane si povestiri, care circulã însã în samizdat sau sînt publicate în Occident, în 1970 i se atribuie Premiul Nobel pentruliteraturã, dar refuzã sã se ducã la Stockholm sã-1 primeascã, de teamã cã nu i se va maipermite sã se întoarcã în tarã. La aparitia, în 1973, a primului volum din Arhipelagul Gulag, estevehement atacat de presa sovieticã, apoi, la 12 februarie 1974, arestat, acuzat de trãdare siexpulzat, în decembrie îsi ia în primire Premiul Nobel. Din 1975 se stabileste în Statele Unite,unde continuã sã scrie, abia în 1990 recãpãtîndu-si cetãtenia rusã. în prezent, locuieste în Rusia.Alte scrieri: Primul cerc (1968), Pavilionul cancerosilor (1968), August 1914 (1972), Lenin laZiirich (1975), „Problema rusã" la sfîrsitul secolului XX (\994), Un grãunte între douã pietre demoarã (1998), Rusia sub avalansã (1998) etc.Prima parte a acestei cãrti a fost scrisã în primãvara lui 1967, înainte ca autorul sã se fi adresatprintr-o scrisoare Congresului al IV-lea al scriitorilor sovietici, în acel moment el nu-si propuneasã-si continue cartea. Totusi, pe parcursul desfãsurãrii evenimentelor a apãrut necesitatea de acontinua subiectul — si astfel au fost scrise succesiv cele trei Completãri — în noiembrie 1967, înfebruarie 1971 si în decembrie 1973. (în aceastã editie nu sînt datate observatiile fãcute atunci.)Tot acest corpus de bazã al cãrtii a fost scris în localitãti din împrejurimile Moscovei (Rojdestvo-pe-Istia, Jukovka si Peredelkino). încã de-atunci autorul avea în vedere sã scrie si aduna,aproape numai oral, materiale pentru Completarea Invizibilii. Dar în conditiile regimului sovietic nuputeai încredinta asa ceva hîrtiei nici mãcar în ciornã. Pericolul la care ti-ai fi expus colegii,colaboratorii, simpatizantii si prietenii ar fi fost extrem de mare. îndatã dupã expulzarea din URSS — în februarie 1974 — a fost scrisã în Elvetia Completarea apatra (deznodãmîntul: arestarea si expulzarea). Cu un asemenea cuprins Vitelul si stejarul a fostpublicat pentru prima datã în ruseste în 1975 la editura parizianã YMCA-Press; apoi, în traduceridupã aceastã editie, cartea a apãrut în multe limbi.Atunci însã, în vara lui 1974 si în 1975, în împrejurimile alpine ale orasului Zurich, a fost scrisãCompletarea a cincea, Invizibilii. Dar pentru securitatea Invizibililor însisi capitolul despre ei aveasã mai astepte ani multi pînã sã poatã fi tipãrit. Mai tîrziu, prin contacte directe si indirecte cuprotagonistii, aveau sã se precizeze noi si noi amãnunte ale participãrii lor. Astfel, în textul cãrtiiau apãrut adaosuri, rectificãri si noi observatii datînd din anii 1978,1986, 1990 si 1992. în Rusia textul Vitelului cu toate cele cinci Completãri a fost publicat pentru prima datã în 1991, înrevista Novîi Mir. Totusi, unii participanti si unele detalii nici atunci n-au putut fi mentionate, înaceastã editie se publicã pentru prima datã textul complet al cãrtii cu ultimele retusuri fãcute deautor.PRECIZAREExistã o literaturã, destul de abundentã, pe care am putea-o numi literatura secundarã: literaturadespre literaturã; literatura pe teme literare; literatura generatã de literaturã (dacã n-ar fi existat înprealabil prima nu s-ar fi nãscut nici a doua). Eu însumi, de pe pozitiile profesiei mele, o citesc cuplãcere, dar o plasez categoric mai prejos decît literatura-lite-raturã. si apoi s-a scris asa de mult,iar rãgaz pentru lecturã oamenii au din ce în ce mai putin, încît stai si te-ntrebi: sã scrii memorii si,unde mai pui, memorii literare, nu-i un lucru de care ar cam trebui sã rosim?Zãu cã nu mi-as fi închipuit vreodatã cã la patruzeci si nouã de ani ai mei am sã mã apuc sã
 
 încropesc ceva în genul memoriilor. Dar doi factori m-au împins în aceastã directie. Unul estesecretomania încrîncenatâ si fricoasã de la care se trag toate nenorocirile tãrii noastre. Nu numaicã nu le vorbim si nu le scriem si nu le povestim deschis prietenilor despre ceea ce gîndim sidespre ce si cum a fost — dar ne temem si de hîrtie sã nu care cumva sã ne trãdeze, fiindcãpalosul stã, ca altãdatã, gata sã ne ia gîtul: din clipã-n clipã ne putem trezi fãrã cap. Cît o sã maitinã secretomania asta nimeni nu poate spune. Poate cã între timp multi dintre noi vor fi dati pemîna cãlãului si în felul acesta unele lucruri vor rãmîne nespuse.Al doilea factor este urmãtorul: de doi ani de zile stau cu latul în jurul gîtului, dar încã nu mãstrînge tare, iar la primãvarã vreau sã smucesc putintel capul. Va ceda lantul? sau mã voisufoca? imposibil de prevãzut cu certitudine.latã-mã exact între doi bolovani* — pe unul am reusit sã-1 împing mai încolo, în fata celui de-aldoilea cam tremur, deocamdatã mã aflu într-o scurtã pauzã.Asa cã mi-am zis cã, poate, a venit vremea sã dau niscaiva explicatii. Pentru orice eventualitate.Aprilie 1967* între Arhipelag si Roata rosie (Adnotare din 1986).SCRIITORUL ILEGALISTCã revolutionarii activeazã în ilegalitate, nu mirã pe nimeni. De mirare este atunci cînd treabaasta o fac scriitorii.Pentru scriitorii preocupati de adevãr, viata n-a fost niciodatã simplã, nu este (si nici nu va fi!): peunul 1-a doborît calomnia, pe celãlalt duelul, pe acesta o nereusitã viata de familie, pe acela ruinasau mizeria neagrã si fãrã iesire, unul a fost trimis la casa de nebuni, altul la închisoare. si cîndeste sã nu duci lipsã de nimic, ca în cazul lui Lev Tolstoi, constiinta este aceea care te roade pedinãuntru si mai amarnic.Dar a te cufunda în ilegalitate si a dori cu ardoare nu sã fii descoperit, ci dimpotrivã, caDumnezeu sã te ajute sã nu fii descoperit — iatã apanajul scriitorului de la noi, al scriitorului dinRusia, din Rusia sovieticã! De-acum se stie precis cã, spre sfîrsitul vietii sale, Ra-discev a scrisceva important pe care, precaut, 1-a ascuns bine de tot: asa de bine cã noi cei de astãzi nu-1vom mai descoperi si nu-1 vom mai cunoaste. La fel si Puskin, cu ingeniozitatea sa, încifrasecapitolul 10 din Oneghin: asta o stie toatã lumea. Ceea ce se stie mai putin este cã multã vremeCeaadaev s-a consacrat criptografiei: si-a împãrtit manuscrisul în fascicule pe care le-a ascuns îndiferite cãrti din vasta lui bibliotecã. Pentru o perchezitie efectuatã de Lubi-anka, asta,bineînteles, nu este o ascunzãtoare: cãci oricît de multe ar fi cãrtile, va exista totdeaunaposibilitatea sã se trimitã un numãr suficient de executanti care vor lua de cotor fiecare carte si ovor scutura cu rãbdare (prieteni, sã nu ascundeti nimic în cãrti!). Dar jandarmii tarului habar n-aveau ce au în fatã: Ceaadaev a murit, iar biblioteca lui a rãmas intactã pînã în epoca revolutiilor si fasciculele împrãstiate, ignorate de toti, au rãmas sã îngãlbeneascã între filele cãrtilor, în anii'20 au fost descoperite, adunate, studiate,si în anii '30 au fost în sfîrsit pregãtite pentru publicare de cãtre D.I. sahovski — dar în momentulacela sahovski a fost aruncat în puscãrie (de unde nu s-a mai întors), iar manuscrisele luiCeaadaev se pãstreazã si-n ziua de azi în mare secret la Casa Puskin: nu li se încuviinteazãpublicarea din cauza caracterului lor... reactionar*. Asadar, Ceaadaev detine recordul printrescriitorii rusi: au trecut o sutã zece ani de la moartea lui si el tot la index! Iatã ce înseamnã sã fiiscriitor!Dar apoi vremurile s-au mai îmblînzit: scriitorii rusi nu mai scriau pentru sertar, publicau tot cedoreau (numai criticii si publicistii mai cãutau formule esopice, dar în curînd s-au descurcat si fãrãacestea). Aveau atîta libertate în a scrie, atîta libertate în a zgîl-tîi edificiul statului, încît literaturarusã a devenit solul din care au rãsãrit toti acesti tineri. Porniti împotriva tarului si a jandarmilor, eis-au lansat în revolutie si au înfãptuit-o.Dar, o datã trecutã de pragul revolutiilor pe care le generase, literatura s-a poticnit imediat: animerit nu într-un univers însorit, ci sub un plafon din ce în ce mai jos si între ziduri din ce în cemai înghesuite. Foarte repede au aflat scriitorii sovietici cã nu orice carte poate sã treacã. si dupãvreo zece ani, au aflat cã gratiile si sîrma ghimpatã pot foarte bine sã tinã loc de drepturi deautor. si din nou scriitorii au început sã-si ascundã scrierile, fãrã ca prin aceasta sã-si piardãsperanta de a-si vedea publicate cãrtile în timpul vietii.Pînã sã fiu arestat, nu întelegeam mare lucru din chestiile astea. Fãrã sã-mi fac prea multe
 
socoteli m-am îndreptat spre literaturã, nestiind prea bine la ce-mi foloseste asta mie si la ce-ifoloseste literaturii. Singurul lucru care mã frãmînta era în legãturã, chipurile, cu dificultatea de agãsi teme noi pentru povestirile mele. Mã apucã groaza cînd mã gîndesc ce scriitor as fi deveniteu (si as fi devenit) dacã n-as fi fost arestat.Dar, o datã arestat, dupã vreo doi ani de puscãrie si de lagãr, gî-fiind deja sub mormanele deteme, am acceptat ca pe o evidentã, am înteles ca pe o realitate incontestabilã ceea ce-mivedeau ochii: nu numai cã nimeni n-o sã mã publice, dar pentru un singur rînd o sã plãtesc cucapul. Fãrã sã mã las cuprins de îndoieli, fãrã sã mã dedublez, mi-am asumat destinul: sã scriunumai pentru ca sã nu se uite nimic, pentru ca urmasii sã ia cunostintã cîndva de toate cîte aufost. Cît mai sînt însã în viatã, nu trebuie sã-mi fac în forul meu interior vreo iluzie sau sã nutrescvreun vis cum cã au sã mã publice.si m-am lepãdat de acest vis otios. si în schimb mi-a rãmas aceastã unicã certitudine cã muncamea nu va fi în zadar, cã va ajunge în capetele luate ca tintã si, fluid invizibil, va fi primitã de ceicãrora le este destinatã. Mã împãcasem cu ideea cã trebuie sã tac pentru tot restul zilelor mele,asa cum te-mpaci cu ideea cã niciodatã nu vei putea sã te sustragi gravitatiei terestre. siterminînd azi o lucrare, mîine alta, cînd în lagãr, cînd în surghiun, cînd de-acum în posturã dereabilitat, mai întîi versuri, apoi piese, apoi si prozã, aveam un singur scop: sã le ascund într-unungher tainic în care sã-ncap si eu.De aceea, în lagãr, a trebuit sã-mi învãt poeziile pe de rost — mii si mii de versuri. Pentruaceasta am inventat niste mãtãnii bazate pe un sistem metric si, în închisorile de tranzit,mãrunteam bete de chibrit în chistoace pe care le mutam dintr-un loc într-altul. Cãtre sfîrsitulstagiului meu de lagãr, dupã ce am devenit încrezãtor în capacitatea memoriei mele, am începutsã scriu si sã învãt dialoguri în prozã si chiar oleacã de prozã-prozã. Memoria mea înmagazina!Treaba mergea. Dar consumam din ce în ce mai mult timp ca sã repet în fiecare lunã toatã masade lucruri memorizate — asta îmi lua deja o sãptãmînã pe lunã.A început atunci perioada surghiunului si, o datã cu ea, cancerul, în toamna lui 1953 toateindiciile conduceau la concluzia cã îmi trãiam ultimele luni de viatã, în decembrie, medicii, nistetineri surghiuniti si ei, mi-au confirmat cã mai aveam de trãit maximum trei sãptãmîni.O datã cu viata mea ameninta sã se steargã si tot ceea ce imprimasem pe pelicula memoriei înanii petrecuti în lagãr.Acesta a fost un moment teribil al vietii mele: sã mor în pragul eliberãrii si sã se piardã tot ceeace scrisesem, tot sensul experientei pe care o trãisem pînã atunci, în conditiile specifice alecenzurii postale sovietice, nu puteam sã lansez vreun strigãt, vreun apel cãtre cineva din afarã:veniti, luati, salvati-mi scrierile! Nici la vreun strãin nu puteam apela. Prietenii erau si ei prinlagãre. Mama murise. Sotia, nemaiasteptîndu-mã sã mã întorc, se recãsãtorise. în aceste ultime sãptãmîni promise mie de doctori nu puteam sâ-mi ocolesc ocupatiile scolare,dar seara si în noptile nedormite din cauza durerilor, mã grãbeam sã scriu cît mai mãrunt si, cîndse strîngeau cîteva foi, le rãsuceam si tubuletele astfel obtinute le îndesam într-o sticlã desampanie — asta are gîtul larg. Sticla am îngropat-o în grãdina mea si, în ajunul Anului Nou1954, am plecat sã mor în Taskent.Dar n-am murit. (Cu tumoarea mea malignã netratatã, abandonat fãrã sperantã, s-a întîmplat ominune dumnezeiascã, altã explicatie nu gãsesc. De-atunci încoace îmi trãiesc viata ca pe unbun ce mi-a fost restituit. Dar ea nu-mi mai apartine în întelesul deplin al cu-vîntului, ea ascunde în interiorul ei un scop.) în primãvara aceea, la Kok-Terek, înviat din morti, beat de reîntîlnirea cuviata (poate numai pentru doi sau trei ani?), ametit de aburul bucuriei, am scris Republica muncii.Pe aceasta n-am mai încercat s-o învãt pe de rost, aceasta a fost prima scriere în legãturã cucare am învãtat sã cunosc fericirea de a nu mai fi nevoit sã ard fragment cu fragment îndatã ce 1-am învãtat pe dinafarã; de a pãstra intact începutul atîta timp cît n-am scris sfîrsitul; de a aveaposibilitatea sã revãd dintr-o singurã citire toatã piesa; si de a o rescrie; si de a o corecta si iar a orescrie. Acest dram mi 1-a deschis Nikolai Ivanovici Zubov (vezi Completarea a cincea, schita 1):el m-a învãtat cum sã pãstrez variantele de lucru si pe cea definitivã. Apoi am început eu însumisã deprind o meserie nouã, am învãtat singur sã aranjez ascunzãtori, peste mînã si la îndemînã,unde toate hîrtiile mele, atît cele finisate cît si cele în lucru, sã nu fie accesibile nici hotuluiocazional nici perchezitiei superficiale la domiciliul deportatului. Nu erau de ajuns cele treizeci deore de clasã la scoalã, de dirigentie, de lucru într-o bucãtãrie de burlac (secretul activitãtii meleliterare nu-mi îngãduia nici sã mã însor); nu era de ajuns cã scriam în clandestinitate — mai

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->