1

45
 
Universitatea Bucureşti
Facultatea de Geografie
Secţia: Geografie-Istorie
Învăţământ la distanţă
Anul IV
Disciplina: Istorie universală, secolul XX
Coordonator de disciplină: lect. Bogdan Antoniu
 
Modulul I: Democraţie şi totalitarism. Regimuri politice şi ideologie (Franţa, Anglia, Italia)
 
Obiective:
-familiarizarea studenţilor cu metodologia studierii istoriei secolului al XX-lea;
-cunoaşterea principalelor direcţii ale evoluţiei istorice din perioada contemporană.
 
Cuprins:
1. Franţa în perioada interbelică.
2. Marea Britanie
3. Statele Unite ale Americii
 
Temă de autocontrol:
Realizaţi o comparaţie între regimurile din Anglia şi Franţa, pe de o parte, şi cel din SUA, pe de
altă parte.
 
I. 1. Franţa în perioada interbelică
 
Franţa după Marele Război
 
Criza demografică
- bilanţul tragic al Primului Război Mondial - 1,3 mil. morţi, 2,8 mil răniţi (600.000 de invalizi).
Au fost pierduţi 27% din grupul de vârstă 18-27 de ani. Practic, în 1921 Franţa are o populaţie de
39,2 mil., cu 400.000 mai puţin decât în 1911. Franţa a mobilizat 168 de cetăţeni din 1000 şi a
pierdut 34, Germania 154 şi a pierdut 30, iar Marea Britanie 125 şi a pierdut 16.
- în ciuda politicii împotriva denatalizării (legea împotriva avortului) numărul de naşteri scade
continuu (1906-1910 - medie de 830.000/an, 1921-1926 - 770.000, 1936-1939 - 620.000). Un
recul se constată şi în domeniul mortalităţii, însă acesta nu este la fel de pronunţat. Astfel, în
perioada 1936-1939 mortalitatea va depăşi natalitatea (15,2‰ faţă de 14,7‰). Între 1931-1936
populaţia activă scade de la 21,6 milioane la 20,2. Tendinţa este, deci, de îmbătrânire a
populaţiei.
 
Economie
-7% din teritoriu devastat de război, producţia de cărbune în scădere (1913 - 41 mil.t., 1918 - 22
mil.t.)
- mare parte a efortului de război a fost finanţat prin tipărirea de monedă şi mai ales prin emiterea
de titluri de stat sau prin alte înprumuturi (112 miliarde franci aur din 157) şi numai 45 prin
2

creşterea taxelor. Impactul acestei stări de fapt a fost inevitabil unul inflaţionar. Pentru a-si plati
creantierii, Franta imprumuta si mai mult in primii ani ai pacii, crescand astfel deficitul bugetar
si asa exorbitant.
- refacere economică rapidă. În perioada 1924 - 1929 economia Franţei atinge un ritm anual de
creştere de 5%. La sfârşitul anilor ’20 industria franceză se dovedea foarte dinamică în domenii
precum: electricitate (reţeaua feroviară fusese deja electrificată), industria auto (250.000 de
vehicule în 1928 - locul 2 mondial cu 5% din producţia totală), prelucrarea cauciucului
(Michelin), rafinarea petrolieră, siderurgie (producţie dublă faţă de 1913), industria chimică,
prelucrarea aluminiului.
-carenţele economiei franceze: numărul ridicat de mici întreprinderi familiale  fără ambiţii foarte
mari, fiscalitatea grea, tarifele vamale ridicate ce protejau industria franceză, dar reducând
artificial concurenţa, anihilau spiritul de iniţiativă si reduceau competitivitatea, proprietatea
agricolă era puţin rentabilă (dimensiuni prea mici) în majoritatea cazurilor, deşi anumite regiuni 
vor avea producţii record. În 1938 în Franţa existau decât 35000 de tractoare, iar slaba
mecanizare se manifestă prin menţinerea unui randament vizibil inferior celui din Anglia sau
Germania. Deşi războiul a accentuat tendinţa spre concentrarea industrială şi financiară, iar după
1921 avem de-a face cu o perioadă de creştere accentuată, acestea nu vor putea elimina
problemele structurale ale economiei franceze. Stagnarea demografică va avea ca rezultate
directe o descurajare a investiţiilor în industrie, lipsa unei mâini de lucru dinamice, dar mai ales
inexistenţa unei pieţe interne capabile să susţină o creştere economică sănătoasă.
-expansiunea si concentrarea nu au atins foarte mult agricultura si comerţul. Micii producători se
apara foarte bine si beneficiază adeseori de sprijin guvernamental datorita forţei electorale pe
care o reprezintă.
 
Dezechilibrul social
- clasele mijlocii au suportat din plin consecinţele financiare ale războiului, rentierii şi cei ce
trăiau de pe urma economiilor au fost cei mai atinşi de criza financiară. Chiriile au rămas blocate
şi după încheierea conflictului (problemele legate de reintegrarea combatanţilor) provocând
compromiterea patrimoniului imobiliar, încetinirea ritmului de construire de noi locuinţe cu
consecinţe severe în ceea ce priveşte fondul locativ disponibil.
- inflaţia, creşterea costului vieţii, diminuarea salariului real au contribuit la degradarea
condiţiilor de viaţă ale salariaţilor cu venituri fixe, angajaţilor, funcţionarilor. În acelaşi timp
războiul a adus prosperitate speculanţilor, intermediarilor, industriaşilor, “noilor îmbogăţiţi”.
- mişcarea muncitorească înregistrează un puseu efemer după 1918. În decembrie 1918
Confederaţia Generală a Muncii (CGT) propune un proiect de revendicări minimale: ziua de
muncă de 8 ore, egalitatea salariilor masculine şi feminine, generalizarea convenţiilor colective şi
chiar naţionalizarea unor sectoare economice. Cu excepţia ultimului deziderat, restul
revendicărilor vor fi legiferate în aprilie 1919.
- creştere spectaculoasă a numărului membrilor de sindicat: de la 900.00 în 1913 la peste 2 mil.
în 1920 dar eşecul mişcărilor greviste din 1920 şi divizarea stângii provoacă un reflux al mişcării
sindicale.
- muncitorimea nu se consideră integrată în societatea franceză, existând încă o falie adâncă între
palierele sociale, iar condiţia muncitorului se ameliorează foarte lent, alimentele şi
îmbrăcămintea ocupând încă un loc important în bugetul familiei.
- ţărănimea are o evoluţie lentă caracterizată de accelerarea exodului după 1920, apariţia
electricităţii, radioului şi autobuzului care face legătura între diferite localităţi.
3

 
Forţele politice franceze
 
Sciziunea stângii
- Partidul Socialist Francez (SFIO) reprezentase unul din pilonii de bază ai Internaţionalei a II-a
şi discreditarea acesteia datorată Primului Război Mondial a pus partidul în faţa unei alte opţiuni
- aderarea la Internaţionala a III-a ceea ce ar fi reprezentat ruptura cu atitudinea sa reformatoare
precedentă. În perioada premergătoare Congresului de la Tours se afirmă trei tendinţe: prima,
majoritară se va pronunţa pentru adeziunea fără rezerve la Internaţionala a III-a (va primi 70%
din voturi la Congres), a doua se va forma în jurul lui Longuet, un nepot al lui Marx, fiind
caracterizată printr-o oarecare ambiguitate pentru că, deşi înclină pentru afiliere, este preocupată
de menţinerea unităţii mişcării muncitoreşti din Franţa (va primi 20% din voturi). În sfârşit, a
treia grupare, “de dreapta”, grupată în spatele lui Blum, se va opune fără echivoc (10% din
voturi).
- în dec.1920 la Tours are loc Congresul SFIO. L.Blum se opune aderării partidului la
Internaţionala comunistă invocând principiile tradiţionale ale doctrinei socialiste franceze
(refuzul dependenţei necondiţionate de faţă de Komintern, refuzul monolitismului doctrinal şi al
supunerii sindicatelor faţă de partid). Majoritatea delegaţilor decid însă aderarea, apărând astfel 
Partidul Comunist Francez (Secţiunea Franceză a Internaţionalei Comuniste - SFIO).
- sciziunea este continuată şi în plan sindical. În 1921 comuniştii părăsesc CGT şi constituie
Confederaţia Generală a Muncii Unite (CGTU)
- SFIO - poziţii mai moderate, în afara electoratului muncitoresc recrutează şi din mica burghezie
şi funcţionărime. Îşi propune a fi marxist, menţinând politica reformistă, dezbaterea şi
diversitatea de idei.
- SFIC - datorită discursului radical pierde numeroşi susţinători, se închide doctrinal, afirmă
opoziţia ireconciliabilă faţă de capitalism şi stânga tradiţională, iar în 1928, urmând directivele
Kremlinului, adoptă politica “clasă contra clasă”.
- P. Socialist, deşi suferă un şoc sever în 1921-1922, se reface treptat, depăşind în 1923 ca număr
de membri tânăra grupare comunistă. Retorica socialistă rămâne una ambiguă: deşi nu repudiază
revoluţia, este evident că preferă o politică moderată, reformistă. Existenţa sa în perioada
interbelică va sta sub semnul incapacităţii de a opta pentru unul dintre cele două cursuri: deşi
respingea violenţa şi centralismul care caracterizau comunismul, reformismul şi legalismul nu
vor fi niciodată asumate deschis de teama asimilării socialiştilor cu partidele burgheze. Această
afirmaţie este exemplificată de ruptura de partid a unui grup de 30 de parlamentari în frunte cu
Marcel Deat opuşi unei alianţe cu comuniştii. Socialiştii vor contribui din plin la eşecul
Cartelului Stângii datorită refuzului de a participa la guvernele din perioada 1926-1929.
 
Radicalismul
- se defineşte tradiţional prin ataşamentul faţă de Republică, laicitatea statului, încrederea în
Societatea Naţiunilor. Îşi propune justiţie socială, dar refuză nivelarea şi postulează egalitatea
şanselor de instruire.
- influenţă mai ales în rândul burgheziei mici şi mijlocii dar şi o fracţiune din ţărănime.
- funcţionarii (electorii săi fideli înainte de război) se vor îndrepta spre socialişti. Treptat, în
această perioadă,  radicalii alunecă spre dreapta păstrând însă sensibilităţi de stânga. Orientarea
spre dreapta venea parţial şi din credinţa că cea mai mare provocare pentru instituţiile
republicane de care partidul era foarte ataşat vanea din stânga spectrului politic.
4

- în interiorul Partidului se manifestă două tendinţe opuse, cea moderată (E.Herriot) şi cea “de
stânga”, mai agresivă (E.Daladier). Conflictele între cele două orientări vor accentua declinul
partidului şi, la începutul anilor ’30, pentru a depăşi “războiul celor doi Eduard” şi a surmonta
tentaţiile centriste, o serie de personalităţi ale partidului (J. Zay, P. Coty, P.Mendes-France) vor
renova doctrina radicală propunând un rol crescut al statului în viaţa economică şi preconizând
alianţa cu socialiştii. Deşi participă la majoritatea coaliţiilor guvernamentale partidul îşi va
continua evoluţia descendentă. Diviziunile din sânul radicalilor vor fi cu atât mai grave cu cât
partidul va juca în perioada interbelică rolul de element central al sistemului politic francez,
element de care depindea supravieţuirea majorităţii guvernelor.
 
Dreapta
- dreapta parlamentară ce reprezintă Franţa conservatoare: ataşament faţă de ordinea socială,
liberalism economic şi teamă de intervenţia statului, preocupare pentru a nu provoca conflicte
religioase. Nu se organizează în partide, ci se constituie în grupuri parlamentare
(“independenţii”,“alianţa democraţilor”), compuse din personalităţi politice precum Poincare,
P.Laval, A.Briand, A.Tardieu.
- extrema dreaptă este antirepublicană şi monarhistă. Exprimare politică prin Acţiunea Franceză
(Charles Maurres, Leon Daudet) ce obţine constant un număr redus de locuri în Adunarea
Naţională, în ciuda condamnării pontificale din 1926 şi a discursului agresiv îndreptat (cu
sprijinul cotidianului “Echo de Paris”) împotriva Republicii, evreilor şi a străinilor.
- opoziţia de dreapta se exprimă îndeosebi prin mişcări activiste, ligi, organizaţii ierarhizate,
disciplinate dispunând de sprijinul financiar al unor mari industriaşi precum Renault, Michelin,
Mercier. Exemple: Jeunesses Patriotes, Solidarite Française, Crucea de Foc (asociaţie de foşti
combatanţi condusă de colonelul Rocque ce se autoproclamă “mişcarea de uniune şi renaştere
naţională destinată a face ordine în ţară”). În general aceste organizaţii se declară franceze,
patriotice, apolitice, antimarxiste, antiparlamentare şi propun un regim de autoritate.
- doctrina fascistă nu pătrunde decât în cercuri restrânse (mişcarea politică condusă de G. Valois
sau mici reviste politice şi literare precum cele animate de R. Brasillach şi Driere LaRochelle)
- M.Deat, socialist, va desprinde în 1933 un grup intitulat neosocialist ce se va apropia de
fascism încercând să apropie proletariatul şi clasele mijlocii sub sloganul “ordine, autoritate,
naţiune”.
- un ecou minor în viaţa politică franceză îl va avea Partidul Popular Francez, fondat în 1936 de
ex-comunistul J.Doriot, partid care se revendică atât naţional cât şi socialist.
 
Viaţa politică
 
Guvernarea Blocului Naţional
- nov.1919 - au loc alegeri legislative în urma cărora este compusă o Adunare Naţională
conservatoare şi naţionalistă în care intră un număr mare de foşti combatanţi (“Camera bleu-
horizon” - după culoarea uniformelor franceze). 433 de mandate din 613 sunt câştigate de
reprezentaţi ai centrului şi dreptei, succes datorat atât prestigiului Victoriei cât şi temerilor
generate de” pericolul bolşevic”. O alta cauza a dezastrului stangii este legea electorala  care
face ca socialistii sa obtina numai 68 de locuri, desi obtinusera 25% din voturi. Deşi majoritatea
deputaţilor sunt oameni politici noi, fără o experienţă anterioară, posturile de comandă în
legislativ rămân în mâinile vechilor politicieni. Orizontul de aşteptare al societăţii faţă de noua
Adunare este deosebit de înalt, dorindu-se un alt tip de politică, de moralitate.
5

- ian.1920 - au loc alegeri prezidenţiale. În ciuda prestigiului său imens, Clemenceau este înfrânt
atât datorită nemulţumirilor existente faţă de atitudinea sa la Conferinţa de Pace (nu obţinuse
suficiente garanţii) cât şi neliniştii catolicilor faţă de laicismul său pronunţat. preşedinte al
Republicii devine P.Deschanel, înlocuit în acelaşi an de Al. Millerand, un adept al unei instituţii
prezidenţiale forte.
- viaţa publică franceză este dominată de dorinţa de a menţine solidaritatea naţională născută din
război: asociaţii ale foştilor combatanţi, celebrarea victoriilor obţinute, ceremonii fastuoase în
Alsacia şi Lorena, preocuparea intensă a statului pentru recompensarea eroilor săi.
Anticlericalismul întâlnit înaintea de 1914 pare depăşit, canonizarea Ioanei d’Arc (Franţa eternă
şi Republica victorioasă) demonstrează bunăvoinţa pontificală iar Aristide Briand reface
legăturile cu Sfântul Scaun.
- conjunctura economică rămâne nesigură, reapar falimentele şi şomajul. Mişcarea muncitorească
se radicalizează şi la sfârşitul lui 1919 grevele se multiplică, guvernul reacţionând inclusiv prin
măsuri de forţă (intervenţia armată).
-criza financiară şi monetară devine tot mai acută. Dacă în timpul războiului francul fusese
susţinut artificial, la finalul conflictului, valoarea reală a acestuia scade antrenând inflaţia,
creşterea preţurilor, degradarea puterii de cumpărare, ceea ce va face din moneda naţională o
problemă mult dezbătută în societate, o preocupare aproape cotidiană a tuturor mediilor publice.
Neajunsurile financiare sunt complicate de un buget îngreunat de plata pensiilor de război, al
cărui deficit creşte îngrijorător. În plus, băncile reîncep specularea monedei ceea ce atrage ieşirea
devizelor şi devalorizarea monedei.
- Poincare, preşedinte a Consiliului de Miniştri între ian.1922 şi mai 1924, îşi propune oprirea
inflaţiei prin asanare bugetară, creşterea impozitelor şi împrumuturi externe. Deşi obţine un
succes parţial, măsurile sale nu se bucură de multă popularitate şi cabinetul demisionează.
 
Guvernarea radicală – Cartelul stangii
 
- mai 1924 - alegerile electorale vor da cîştig de cauză coaliţiei dintre radicali şi socialişti.
Alianţa functioneaza cu adevărat numai pe plan electoral, nu si pe cel al activitatii
guvernamentale. Preşedintele Millerand este forţat sa demisioneze şi este ales un republican
moderat G.Doumergue. E.Herriot, şeful Partidului Radical devine prim-ministru conducând un
guvern radical omogen, susţinut de socialişti, aceştia neparticipând la guvernare. Situaţia
financiară rămâne dificilă, dezechilibrul bugetar şi dificultăţile Trezoreriei alarmează opinia
publică, guvernul nu se mai bucură de sprijinul socialiştilor şi demisionează în aprilie 1925.
Întreaga guvernare este marcat de diviziunile din sânul coaliţiei, singurul punct impartasit de cele
doua partide fiind anticlericalismul. Radicalii nu sunt de acord cu cresterea fiscalitatii, socialistii
nu pot accepta masuri deflationiste.
- Căderea se datorează în special pierderii sprijinului  cercurilor economico-financiare interne şi
a fost favorizată de politica lipsită de claritate a guvernelor dominate de radicali, dar care deţin
majoritatea parlamentară doar cu sprijinul socialiştilor şi al diferitelor grupări moderate, dar care
sunt foarte ostile socialiştilor. De fapt, Herriot şi guvernele sale sunt incapabile să creeze un
climat de siguranţă pentru mediile de afaceri şi pentru moneda franceză care în primăvara-vara
1926 se prăbuşeşte rapid, în special datorită speculaţiei interne.
 
Uniunea Naţională
 
6

- iulie 1926, după negocieri îndelungate, se formează guvernul de uniune naţională (de la dreapta
la radicali) condus de Poincare, cabinet ce obţine puteri depline pentru rezolvarea crizei
financiare, el obtinand dreptul de a guverna prin decrete.. Măsurile luate (economii
administrative severe, majorări fiscale limitate, creşterea dobânzilor) au drept rezultat refacerea
trezoreriei, amortizarea datoriei publice şi, în final, redresarea francului.  Valoarea francului se
dublează rapid pe pieţele internaţionale si, paradoxal, Poincare este nevoit sa forţeze acum
devaluarea monedei. Redresarea francului a însemnat fixarea valorii acestuia la 20% din valoarea
antebelică. Subevaluarea francului a însemnat încurajarea exporturilor şi a turismului, dar şi
atragerea de capitaluri din exterior. Aceste măsuri nu ar fi putut avea niciodată eficacitatea pe
care au avut-o dacă Poicare nu s-ar fi bucurat de încrederea cercurilor financiare interne şi mai
ales internaţionale.
- în plan politic, în urma “crizei francului” societatea franceză trage următoarele concluzii:
venirea stângii la putere înseamnă degradarea finanţelor publice, Poincare este omul-
providenţial, statul bugetivor nu-şi gestionează corect finanţele.
- francul Poincare devine aproape o obsesie si va fi aparat in timpul crizei cu orice pret, cu
consecinte dezastruoase.
- alegerile din 1928 sunt câştigate  de Uniunea Naţională, dar radicalii se vor diviza, micşorând
sprijinul parlamentar al noului guvern Poincare. În iulie1929 acesta, bolnav, se va retrage,
succesorii săi fiind personalităţi politice de centru  (Briand, A.Tardieu, P.Laval). Al doilea,
preşedinte al Consiliului de Miniştri în 1930 şi 1932 va apela la măsuri de stânga tocmai pentru a
prelua electoratul socialist (gratuitatea învăţământului secundar, plan de asigurări sociale).
Guvernul Tardieu se va prabusi datorita scandalului financiar Oustric
- la începutul anilor ’30 climatul politic francez oferă tot mai multe semnale de degradare:
scandaluri politice, cazuri de corupţie, compromisuri dubioase între oamenii de afaceri şi
politicieni, ceea ce contrazice speranţele unei societăţi încrezătoare în instituţiile sale
democratice.
 
Anii ’30 şi criza economică
 
- Franţa este atinsă mai tîrziu, dar mai durabil de efectele crizei mondiale. În 1930 se produce o
diminuare considerabilă a preţurilor agricole (scăderea acestora este amplificată şi de recoltele
foarte bune din anii respectivi), iar la sfârşitul lui 1931 devalorizarea Lirei Sterline şi a altor
monede agravează disparitatea între preţurile mondiale aflate în scădere şi preţurile franceze
formulate într-o monedă ţinută “sus” în mod artificial (preţurile franceze care fuseseră mai mici
în medie cu 20% decât preţurile mondiale sunt acum cu 20% mai mari). Nici măcar piaţa internă
nu mai este sigură pentru industria franceză care produce prea scump. De aceea între 1930 şi
1935 preţurile vor fi scăzute în medie cu 22%.
- restrângerea puterii de cumpărare a ţăranilor şi micşorarea exporturilor a condus la contractarea
producţiei şi şomaj (în 1933 - peste 300.000 de muncitori). Opinia publică şi mediile politice au
apreciat în mod greşit gravitatea crizei, deşi se lansează programe de munci publice destinate
absorbirii forţei de muncă aflate în şomaj (canalul alsacian, fortificaţiile Maginot).
- prăbuşirea veniturilor agricultorilor au drept consecinţă şi alunecarea acestora spre socialişti şi
radicali (nevoia măsurilor de protecţie socială) în alegerile din 1932, dar guvernele de
predominanţă radicală ce se succed între 1932 şi 1933 abordează criza fără un plan de măsuri
clar. Incoerenţa politicilor guvernamentale este vizibilă tocmai în domeniul agricol: iniţial,
tarifele vamale sunt crescute, dar în faţa unor recolte excepţionale în 1932-1933 singura reacţie
7

guvernamentală este falsificarea statisticilor pentru a calma piaţa. Impunerea unui preţ minim nu
va face decât să încurajeze apariţia unei pieţe paralele în condiţiile în care staul nu era capabil să
îl susţină. Se apelează la protecţionism, la subvenţionarea întreprinderilor aflate în dificultate,
este încurajată reducerea producţiei agricole printr-un sistem de prime, dar măsurile sunt luate
fără coerenţă, activitatea economică nu este redresată şi echilibrul bugetar este compromis.
Deficitul reapare în 1932, capitalul străin părăseşte Franţa, rezervele de aur şi devize ale Băncii
Franţei se diminuează.
- criza financiară provoacă o criză politică. Guvernul întâmpină o opoziţie puternică la dorinţa sa
de a creşte impozitele şi a comprima cheltuielile bugetare. Stânga se opune impozitelor indirecte,
dreapta celor directe, ceea are drept rezultat paralizia executivului, incapabil să redreseze
bugetul. Urmarea este o instabilitate ministerială cronică (4 guverne doar în 1933) exact în
momentele cele mai grave ale crizei economice. Între 1932 şi 1935 avem de-a face cu 11
guverne şi 14 planuri de ieşire din criză. Ineficienţa executivului, lipsa de unitate a legislativului,
scandalurile politico-financiare trezesc un adevărat val de anti-parlamentarism în rândul claselor
mijlocii şi al ţărănimii, accentuînd aspiraţia către o putere mai dură, multiplicându-se astfel
audienţa ligilor de extremă dreaptă, în special a Crucilor de Foc.
- Afacerea Stavisky (o operaţie frauduloasă cu bilete de bancă desfăşurată cu ajutorul relaţiilor
politice la nivel înalt în mediile radicale) izbucneşte în decembrie 1934 atunci când Stavinsky,
descoperit, moare în condiţii suspecte. Opinia publică reacţionează dur printr-un
antiparlamentarism violent. Acţiunea Franceză, ligile şi presa de extremă dreaptă îşi amplifică
discursurile împotriva evreilor şi străinilor, iar sloganul “Jos Hoţii!” aliază toţi adversarii
regimului.
- 6 febr. 1934, în momentul când noul Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Daladier se prezintă
în faţa Camerelor, mii de manifestanţi (majoritatea foşti combatanţi) se îndreaptă spre Palais
Bourbon sub pretextul revocării prefectului poliţiei. Forţele de ordine intervin, se ajunge la
confruntări violente cu manifestanţii încheiate cu numeroase victime. Daladier se retrage, dar
manifestaţiile continua în zilele următoare.
- momentul 6 februarie este însă interpretat de stânga ca o ameninţare reală venită din partea
dreptei (precedentul german, ascensiunea forţelor de extremă dreaptă într-un climat politic
confuz, stimulată de lipsa de unitate a stângii este puternic perceputa). În zilele următoare au loc
adunări populare, manifestaţii şi greve organizate de sindicate şi partidele de stânga, în care
discursul acestor forţe este mult mai unitar.
 
A 2-a Uniune Naţională
 
- în faţa previzibilei fracturi societale, se formează un guvern de “concentrare naţională”, condus
de G. Doumergue, cu Tardieu, Herriot, Laval, Barthou, Petain, având o orientare mai pronunţată
spre dreapta. În 1936, după apropierea lui P.Laval de poziţiile exprimate de Mussolini, radicalii
intră în opoziţie provocând demisia cabinetului. În plan economic, guvernul încercase măsuri
deflaţioniste, în 1935 Laval reducând cu 10% cheltuielile publice, scăzând salariile, trecând în
şomaj peste 500.000 de muncitori. Măsurile sale amplifică nemulţumirile populaţiei creind
condiţiile unei noi guvernări de stânga. Măsurile deflaţionare luate de guvernul Laval în plus nu
fac decât să contracte piaţa internă. Între 1929 şi 1935 exporturile au scăzut cu 44% în volum şi
cu 82% în valoare.
 
Guvernarea Frontului Popular
8

 
- persistenţa crizei economice, agitaţia ligilor de extremă dreaptă şi apariţia primelor ambiţii ale
lui Hitler contribuie la regruparea partidelor de stânga într-o coaliţie electorală - Frontul Popular.
-iulie 1934 - PCF şi SFIO încheie un prim pact de unitate de acţiune.
- 14 iulie 1935, la Paris au loc manifestaţii comune ale comuniştilor, socialiştilor şi radicalilor.
- ian. 1936 - Confederaţia sindicală comunistă (CGTU) se unifică cu cea socialistă (CGT).
Motivaţiile forţelor ce încep să se coaguleze sunt fără îndoială diferite (comuniştii ascultă ordinul
Kominternului ce doreşte experimentarea unei “ bariere” eficiente împotriva ascensiunii
nazismului, socialiştii au învăţat din greşelile omologilor germani, iar radicalii lui Daladier nu
sunt de acord cu politica guvernului Laval), dar interesul lor pe termen scurt este acelaşi -
doborârea guvernului de dreapta.
- aprilie mai 1936 - în alegeri socialiştii, radicalii şi comuniştii participă cu un program comun,
vag, fundamentat pe apărarea libertăţilor republicane şi progresul social. Frontul Popular câştigă
majoritatea absolută în Camera Deputaţilor, iar noul guvern, condus de socialistul Leon Blum,
conţine doar miniştrii socialişti şi radicali, susţinuţi din Adunare de PCF.
- sfârşitul mai 1936 - succesul Frontului are drept efect şi debutul unei mişcări greviste de
proporţii ce pleacă din Paris (uzinele auto), dar se extinde în aproape toate sectoarelor
economice, în sistemul bancar, în rândurile funcţionarilor, ameninţând cu paralizia totală a
Franţei. Sub semnul sprijinirii guvernului de stânga, revendicările greviştilor (în general
satisfacerea drepturilor muncitoreşti dar şi naţionalizarea unor sectoare) trezesc îngrijorarea
patronatului francez.
- 7 iunie 1936 - sunt încheiate “acordurile de la Matignon” între reprezentanţii patronatului
(CGPF) şi cei ai mişcării sindicale (CGT) sub arbitrajul guvernului. Aceste acorduri prevăd
încheierea contractelor colective d emuncă, libertate sindicală, revalorizarea salariilor cu 7-15%,
reglementarea timpului de lucru săptămânal la 40 de ore, concediu anual plătie de 15 zile.
- guvernul Blum întâmpină însă o opoziţie multiplă. Stânga revoluţionară care în iunie 1936
considerase că a ajuns la punctul de unde poate demara schimbarea totală a societăţii franceze şi
care atinsese efective impresionante (CGT - 5 mil. de membrii, PCF - peste 300.000) reproşa din
ce în ce mai mult guvernului nerealizarea unor reforme economice profunde precum şi
neintervenţia în sprijinul republicanilor spanioli. La rândul său dreapta îşi vede rândurile întărite
ca urmare a îngrijorării faţă de “comunizarea” Franţei (Crucile de Foc se transformă în Partidul
Social Francez şi depăşesc 600.000 de membri, creşte audienţa Partidului Popular Francez, apar
Comitetele secrete ale acţiunii revoluţionare care îl acuză în permanenţă pe “ evreul” Blum,
discursul antisemit şi antiparlamentar capătă tot mai multă consistenţă).
- dificultăţile economice accentuează aceste probleme. Blum nu-şi poate respecta angajamentele
electorale ce prevedeau reforme economice de structură, reuşind doar să mărească controlul
statului asupra Băncii Franţei şi să naţionalizeze uzinele de armament şi căile ferate franceze.
Patronatul, nemulţumit de intervenţia guvernului în negocierile cu sindicatele este mereu în
opoziţie, capitalul iese din ţară ceea ce produce o nouă criză financiară şi o nouă devalorizare a
monedei în oct.1936. Şomajul creşte iar la începutul lui 1937 avantajele salariale obţinute în
1936 sunt reduse de creşterea preţurilor şi devalorizarea monedei. În aceste condiţii mişcările
greviste, îndreptate acum împotriva guvernului, vor reîncepe lipsind executivul de sprijin.
- iunie 1937 - Leon Blum se prezintă în faţa Senatului pentru a solicită depline puteri în
domeniul financiar. Camera Superioară, insuficient controlată de Frontul Popular va refuză ceea
ce atrage demisia primului ministru. Blum va reveni în martie 1938, dar după o nouă încercare
9

eşuată de a obţine puteri depline pentru a realiza reformele propuse se va retrage marcând astfel
sfârşitul guvernării Frontului Popular.
 
A 3-a Uniune Naţională
 
- aprilie 1938 - se instalează guvernul Daladier (radicali, centru şi moderaţi). Acesta va obţine
mandat excepţional din partea Senatului decretând o serie de legi în domeniul economic privind
economiile bugetare, apariţia unor noi impozite şi dispariţia reglementărilor asupra timpului
muncii. Grevele organizate în noiembrie de CGT eşuează.
- datorită acestor măsuri, precum şi amplificării efortului de înarmare, producţia industrială îşi
revine la sfârşitul lui 1938 şi începutul lui 1939, dar nu este atins nivelul lui 1929. De aceea se
poate spune că dintre marile puteri economice ale lumii Franţa a fost cea mai grav afectată de
criză. Incapacitatea Franţei de a controla mai de timpuriu criza s-a datorat în mare parte
impotenţei executivului francez, instabilităţii guvernamentale cronice (în perioada interbelică s-
au succedat 42 de guverne cu o medie de supravieţuire de 6 luni, de aici o totală lipsă de
perspectivă, dar şi teama de a urma o politică dură, dar necesară, de teamă că aceasta ar putea
provoca sciziuni în sânul slabei majorităţi care le susţinea). Multitudinea de partide şi slaba
disciplină de partid au agravat situaţia politică internă cu efecte consistente asupra evoluţiei
Franţei în plan extern.
 
Guvernări 1919 - 1940
1919-1924 - guvernare de dreapa şi centru-dreapta : Clemenceau, Millerand, Briand, Poincare.
1924-1926 - guvernare de stânga - Herriot, Poinleve, Briand
1926-1928 - Uniunea Naţională - Poincare
1928-1932 - guvernare de dreapta şi centru-dreapta - Tardieu, Laval, Tardieu
1932-1934 - guvernare de stânga - Heriot, Chantemps, Daladier
1934-1936 - a 2-a Uniune Naţională - Doumergue, Laval
1936-1938 - guvernarea Frontului Popular - Blum, Chantemps, Blum
1938-1939 - a 3-a Uniune Naţională - Daladier
 
Preşedinţia Republicii 1919-1940
1913-1920 - Poincare
1920                    - Deschanel
1920-1924 - Millerand
1924-1931 - Doumergue
1931-1932 - Doumer
1932-1940 - Lebrun
 
 
I. 2. Marea Britanie în perioada interbelică
 
Impactul primului război mondial
 
-  pe front mor 722785 militari britanici (lor li se adaugă aproape 150000 de morţi din trupele
Imperiului), adică 11,8% din cei mobilizaţi. Pierderile sunt foarte mari în rândurile ofiţerilor cu
rang mijlociu şi mic, ceea ce contribuie la naşterea mitului “generaţiei pierdute”. Realitatea
10

justifica parţial mitul spre exemplu la nivelul celor cu titlu de nobleţe (din cei cu rangul de duce
48% au murit – un procent mai mare decât în tiumpul Războiului celor Două Roze)
-  nivelul redus al taxelor din perioada antebelică nu a mai fost atins niciodată, iar cheltuielile
guvernamentale au urmat această tendinţă.
-  în ciuda pierderilor de nave (2479 de vase însumând 7,7 milioane de tone), acestea nu vor
reprezenta o dificultate în perioada interbelică, atunci când de fapt va exista un surplus al
capacităţii de transport navale.
-  cheltuielile Imperiului Britanic le-au depăşit pe cele ale oricărui alt beligerant, dar aceasta nu a
afectat decisiv forţa financiară britanică (pierderile de investiţii au totalizat 250 de milioane de
lire). Marea Britanie datora 842 de milioane de lire Statelor Unite şi la rândul ei era creditoare
pentru aliaţii europeni (1,7 mld. Lire): Rusia 568, Franţa 508, Italia 467, etc. Spre exemplu,
Marea Britanie finanţa achiziţiile Rusiei din Statele Unite.
-  pierderea unor pieţe externe a fost consecinţa care a afectat decisiv economia britanică
interbelică, dar şi în acest domeniu primul război mondial a reprezentat mai degrabă ocazia şi nu
cauza. Şomajul, simbolul problemelor nerezolvate din industrie, a fost în principalul efect al
imposibilităţii revenirii la nivelul exporturilor din 1914. În timp ce piaţa internă a crecut lent,
exporturile britanice în perioada interbelică nu au depăţit niciodată 80% din volumul exporturilor
antebelice.
-  politica economică a guvernelor britanice interbelice poate fi încadrată în două categorii:
“relief” (asistenţă îndreptată spre categoriile defavorizate) sau “cure” (încercări de a însănătoşi
economia engleză chiar prin măsuri dure). Evident, soluţiile din prima categorie erau mult mai
uşor de aplicat, dar nu mergeau la esenţa problemelor, preferând să minimalizeze efectele
acestora. Astfel, la începutul anilor treizeci englezii beneficiau de cel mai complex sistem de
asistenţă socială. Deşi s-a încercat şi aplicarea unor soluţii din cea de-a doua categorie, ele au
fost de la bun început viciate de faptul că în perioada interbelică conceptul de “politică
economică guvernamentală” nu era definit. De asemenea, acţiunile în domeniul economic au fost
dominate de o oarecare inerţie, de credinţa că guvernul se va putea limita la rolul antebelic:
forţele pieţei îşi vor manifesta influenţa benefică odată ce o monedă puternică şi un buget
echilibrat vor readuce încrederea mediilor de afaceri britanice şi internaţionale. Anii douăzeci
sunt un exemplu pentru această afirmaţie: s-a încercat recâştigarea locului Marii Britanii între
naţiunile exportatoare prin măsuri financiare şi nu prin dezvoltarea unor noi categorii de
exporturi
 
Regimul politic
 
Partidul Conservator
 
- exercită puterea 18 ani din 21
- scorul său electoral nu coboară niciodată în această perioadă sub 38% şi atinge chiar 55% în
1931 în plină criză economică. Castiga 5 din 7 alegeri si va conduce GB, singur sau in coaliţie,
17 ani din cei 20 care separa cele doua războaie mondiale.
- personaje politice importante : Bonar Law, Stanley Baldwin, Austin Chamberlain, Winston
Churchill (fost liberal), Samuel Hoare. Liderii politici: Bonar Law (1918-martie 1921, oct. 22-
mai 23)), A. Chamberlain (martie 21-oct.22), Stanley Baldwin (mai 23-mai 37), Neville
Chamerlaine (mai 1937-oct.40)
11

- principiile doctrinare: apără tradiţia, libera întreprindere, rigoarea financiară, ordinea socială;
nu se doreşte reacţionar, ci reformist. Exact această tendinţă spre prezervarea ordinii şi a
stabilităţii explică dominaţia conservatoare în perioada interbelică. Succesul electoral se explica
si prin modernizarea propriilor structuri organizatorice. Întotdeauna dominant in rândurile elitei,
P. Conservator resuseste acum sa isi atragă si o parte a categoriilor mijlocii de orientare liberala
pe care le transforma acum in bastionul sau, dar si 30-40% din votul muncitoresc, precum si
majoritatea votului feminin. Cu excepţia alegerilor din 1929, votul conservator este intr-o
continua creştere. Succesul tine si de caracterul sincretic al valorilor sale fundamentale.
Tradiţionalismul aristocratic il fac evident opţiunea favorita a centrelor tradiţionale de putere,
paternalismul democratic ii deschide votul muncitorimii care are in parte un mare respect pentru
elitele tradiţionale, pragmatismul si grija cu care se evita imaginea unui partid reacţionar ii
deschid portile claselor mijlocii. Sustinand un capitalism ortodox, conservatorii sunt cei care vor
dezvolta in anii treizeci intervenţia statului, reacţionari din punct de vedere al politicilor sociale,
sunt dispuşi sa evite crizele prin reforme, imperialist prin vocatie, este artizanul Commonwealth-
ului.
- susţinere electorală mai ales în Establishment (aristocraţie şi burghezia înaltă), clasele mijlocii
(îndeosebi “gulerele albe”) dar şi de o fracţiune a lumii muncitoreşti.
- publicaţii de orientare conservatoare: Times, Daily Expres, Daily Telegraph, Daily Mail.
 
Partidul Laburist
 
- fondat în 1901 - 1906 ca o emanaţie politică a sindicatelor.
- în perioada interbelică va obţine în medie 30% din sufragii; în 1926 devine partidul cu cel mai
mare număr de aderenţi.
- personalităţi: Ramsay MacDonald, Sydney Webb, Snowden, Clement Attlee.
- partid fidel Internaţionalei a II-a, în 1920 refuză cu o imensă majoritate de voturi primirea nou-
constituitului Partid Comunist Britanic.
- programul său politic, colectivist şi egalitar în 1918, se modifică de fiecare dată când Partidul
Laburist ajunge la putere devenind liberal şi prudent. Retorica sa este oarecum confuză pentru că
există temerea că o politică lipsită de radicalitate ar îndepărta electoratul care aşteaptă tocmai
acest tip de soluţii, iar o politică prea radicală ar îndepărta electoratul nehotărât. Perioada
interbelica este una de definire doctrinara: anticapitalism moderat, partid al justitiei sociale si
progresist, pacifict si antifascist. Radicali pe plan teoretic, ei raman neclintiti de partea unei
evolutii democratice a societatii britanice.
-puternic marcat de diviziuni interne legate in special de mentinerea lui MacDonal ca sef al
guvernului de uniune nationala dupa august 1931.
-legatura extrem de puternica cu lumea sindicala, desi statisticile arata o scadere procentuala a
mebrilor sindicatelor care sunt si membri ai partidului. Sindicatele furnizeaza 90% din finantarea
partidului
- susţinători mai ales din rîndurile muncitorilor calificaţi şi ai intelectualităţii.
- implantare geografică în special în Nord-Est, Yorkshire, districtele miniere din Ţara Galilor,
Londra, Scotia.
- publicaţia laburistă - Daily Herald.
 
Partidul Liberal
 
12

- inexorabil declin agravat de certurile dintre principalii conducători (Lloyd-George şi Asquith),

în ciuda succeselor din trecut (progresele sociale - 1906, autonomia Irlandei - 1912, victoria în
război)
- din 1923 se plasează permanent pe locul 3 în opţiunile electoratului. Practic, Partidul Liberal nu
a mai reuşit să traseze o strategie politică clară după apariţia P. Laburist, el nemaigăsindu-şi locul
pe scena politică. Aripa dreaptă a electoratului liberal se îndreaptă treptat spre conservatori în
care văd o asigurare mai mare pentru prezervarea sistemului politic liberal, în timp ce aripa
stângă se apropie de laburişti care predică un reformism mai promiţător decât cel liberal.
- din 1928 programul său politic va deveni mai radical după concepţiile intervenţioniste ale lui
Keynes.
- personalităţi: Sir John Simon, Runciman.
- publicaţia liberală - Manchester Guardian.
 
Partidul Comunist Britanic (BCP)
 
- creat în 1920, are peste 10.000 de aderenţi, va trimite cel mult doi deputaţi în Parlamentul
britanic. Semnificativ pentru stabilitatea sistemului politic britanic şi pentru lipsa derapajelor
politice este faptul că în alegerile din 1931 nici comuniştii, nici fasciştii lui Mosley nu au câştigat
vreun loc în Parlament.
- chiar în perioada unor tensiuni sociale grave (1931 - 1932) nu va reuşi să antreneze în acţiunile
sale (“marşul foametei”) un număr important de nemulţumiţi. Rămâne un curent marginal în
viaţa politică şi intelectuală engleză urcând de la 3000 de membri în 1924 la 56000 în 1942
- publicaţia sa - Daily Worker
 
Uniunea Britanică a Fasciştilor
 
- în 1931 fostul ministru laburist Oswald Mosley creează Partidul Nou (New Party) care obtine
sprijinul a 17 parlamentari, transformat în anul următor în “Uniunea Fasciştilor Britanici”.
- va atinge 35000 de susţinători în 1935 proveniţi mai ales din partea inferioară a claselor
mijlocii, dar în numai doi ani va reuşi să se discrediteze şi va ajunge la 5000 de membri.
- se discreditează în faţa opiniei publice prin expediţiile punitive executate în cartierele evreieşti
din estul Londrei. Refuzând sa practice jocul electoral pe care îl ştie pierdut de la bun început,
partidul se refugiază in violenta pe care reacţia publicului si a autoritatilor o face sterila.
- în 1936 este votată Public Order Act (Legea Ordinii Publice) ce interzice portul uniformelor
politice.
- 30 mai 1940 Uniunea este dizolvată.
 
Instituţiile britanice
 
- puterea Cabinetului iese întărită din război, dar echilibrul instuţional şi controlul parlamentului
asupra executivului rămân intacte. Parlamentul continua sa incarneze principiul reprezentativ al
Constituţiei engleze. Desi Camera Lorzilor nu va suferi nici o modificare, Camera Comunelor isi
vede legitimitatea crescând odată cu uniformizarea dreptului de vot pentru persoane peste 21 de
ani. Salariul unui parlamentar este de trei ori salariul mediu al unui muncitor. Desi rolul
legislativ al Parlamentului scade dramatic in sensul ca tot mai multe proiecte vin de la executiv,
datorita redistribuirii locurilor in P (si datorita ascensiunii laburistilor), numeroaselor sciziuni si
13

necesitatii coalitiilor, guvernele sunt nevoite sa fie foarte sensibile la evolutiile ideologice ale
propriilor suporteri din Parlament. Incepand cu 1923, odata cu numirea lui MacDonald,
apartenenta premierului la Camera Comunelor devine o traditie „obligatorie”.
-1937: Crown Act: este recunoscut titlul de prim-ministru si existenta Cabinetului. Deşi nu are
un caracter constituţional, aceasta lege consacra definitiv regimul parlamentar pluralist in Marea
Britanie.
- regula “jocului” democratic este neschimbată : partidul majoritar guvernează sub controlul
opoziţiei şi sub arbitrajul naţiunii, electorii fiind chemaţi să tranşeze dezbaterile parlamentare
care agită ţara (1918 - 1939 - au loc 7 consultări electorale)
- monarhia îşi conservă prestigiul, singura problemă serioasă - criza dinastică din 1936 - fiind
repede depăşită. Instituţia monarhica nu ramane pasiva si contribuie direct la evoluţia vieţii
politice prin numirea i doua rânduri a unor premieri laburisti.
- in ciuda incercarilor repetate de a reduce atributiile puterilor publice la nivelul antebelic,
numarul functionarilor publici a crescut constant de la 281000 in 1914 la 296000 in 1926 si
370000 in 1939.
 
Viata politică
 
-8 guverne si 5 premieri. Cu exceptia perioadelor oct.22-ian24 si nov.24-iun29, GB este condusa
de guverne minoritare sau de coalitii.
 
1918 - 1922 - Cabinetul Lloyd-George
 
- din 1916 - liberalul Lloyd-George conduce un guvern de uniune naţională împreună cu
conservatorii şi laburiştii.
- guvernează fără a consulta Camerele (situaţie excepţională datorată războiului) cu ajutorul unui
Cabinet de război format din cinci membri.
- odată conflictul încheiat sarcina executivului devine întoarcerea la normal şi lichidarea
urmărilor războiului.
- dec. 1918 - au loc alegeri. Conservatorii obţin 48% din sufragii (382 mandate), liberalii 14%
(133), laburiştii 22% (63). Se formează un cabinet de coaliţie (conservatori, liberali si laburisti
disidenti) datorită puternicului curent naţionalist şi a temerilor generate de efectele revoluţiei
bolşevice: 7 ministri liberali, 12 conservatori si un laburist.
- între 1918 şi 1920 reluarea consumului şi a investiţiilor provoacă o “supraîncălzire” a
economiei - un exces de cerere pe piaţa internă combinată cu menţinerea la un nivel înalt a
cheltuielilor guvernamentale - ceea ce conduce la creşterea preţurilor. La acest fenomen s-a
adaugat emisia masivă de bilete de bancă din timpul conflictului (una dintre sursele de finanţare
a efortului de război), rezultatul fiind deprecierea lirei sterline în raport cu alte monede şi
agravarea datoriei externe.
- răspunsul executivului  - ministrul de finanţe A. Chamberlain apelează la măsuri deflaţioniste
(reducerea cheltuielilor statului în apărare, sănătate, educaţie). Preţurile se stabilizează, valoarea
lirei creşte dar apar alte efecte negative - scăderea exporturilor (produsele britanice sunt scumpe
pentru o Europă cu grave dificultăţi financiare) urmată de o diminuare a producţiei şi şomaj.
Bugertul scade de la 1,42 miliarde de lire in 1920, la 1,1 in 1921 si 914 milioane in 1922.
14

-criza este accentuata de demantelarea rapida a sistemului de controale impuse economiei in

timpul razboiului. Numai in 1919 sun vandute 105 din cele 245 de uzine ce produceau pentru
front si care fusesera sub controlul statului.
- dificultăţile sociale se agravează. Sindicatele sunt mult mai combative (revoluţia rusă şi
dublarea efectivelor între 1914 şi 1920) şi solicită creşteri salariale, reducerea duratei muncii şi
chiar naţionalizarea unor sectoare de producţie. Au loc numeroase greve şi guvernul acordă
anumite concesii (1918 - durata zilnică a muncii devine 8 ore - în 1920 este reglementată
problema ajutorului de şomaj). În acelaşi timp apare o lege (Emergency Power Act - 1920) care
conferă executivului puteri excepţionale în caz de tulburări sociale şi conflicte de muncă. In
paralel, sunt create mecanisme de arbitraj intre patronat si sindicate
-1920: Unemployment Insurance Act
- în aprilie 1921 minerii intră în grevă generală, urmaţi de muncitorii din alte sectoare
economice. Protestul va eşua datorită retragerii feroviarilor şi a lucrătorilor din transporturi.
-3,5 milioane de soldati sunt demobilizati, sunt construite 210000 de locuinte, sunt luate masuri
pentru imbunatatirea statutului femeii
-tentative de a refomra sistemul de cai ferate si de a rationaliza sectorul minier.
- cabinetul Lloyd-George are de înfruntat o serie de dificultăţi în planul politicii externe în
Irlanda, India, Orientul Mijlociu. Conservatorii îşi retrag sprijinul şi primul ministru
demisionează în octombrie 1922.
 
1922 - 1923 - Cabinet conservator
 
- alegerile din noiembrie 1922 dau cîştig de cauză partidului conservator creditat cu 38% din
voturi - 347 de mandate, în timp ce liberalii obţin doar 29% - 117 mandate fiind depăşiţi de către
laburişti - 30% voturi şi 142 de mandate.
- prim-ministru este numit Bonar Law, dar din cauza sănatăţii precare acesta va ceda în mai 1923
mandatul lui Stanley Baldwin.
- susţinut de marile bănci şi de majoritatea patronatului, cabinetul conservator îşi propune o
politică favorabilă claselor înalte ale societăţii (va scădea chiar impozitul pe venit). Pentru a
resorbi şomajul prin încurajarea producţiei interne iniţiază o serie de măsuri protecţioniste.
Dezbaterea cauzată tocmai de aceste măsuri va duce la convocarea alegerilor anticipate.
-  dezbaterile în Parlament sunt deosebit de intense şi în decembrie 1923 se organizează alegeri
generale.
 
1923 - 1924 Primul cabinet laburist din istoria Marii Britanii
- alegerile din decembrie 1923 nu conferă majoritatea niciunei formaţiuni politice (conservatorii
obţin 38% - 258 mandate, laburiştii 31% - 191, liberalii 30% - 159) dar odată obţinut sprijinul
parlamentar al liberalilor, laburişii pot guverna.
- în ciuda temerilor existente în societatea britanică guvernul condus de moderatul Ramsay
MacDonald propune o versiune “moale” a socialismului - reduce impozitele indirecte, dezvoltă
reţeaua căminelor sociale, democratizează învăţământul secundar, creşte ajutoarele pentru şomeri
şi bătrâni. Guvernul laburist nici nu ar fi putut impune o politică mai radicală pentru că era
complet dependent de sprijinul laburist. Tot ceea ca putea face era să arate că putea furniza ţării o
guvernare competentă şi să eclipseze şi mai mult Partidul Liberal ca principală alternativă a unei
guvernări conservatoare.
15

- în politica externă practică o politică de deschidere spre Rusia Sovietică, ceea ce va aliena o
parte din suportul liberal.
- atacat puternic de conservatori, guvernul laburist organizează în octombrie 1924 o nouă
consultare a electoratului britanic.
 
1924 - 1929 - Conservatorismul de şoc
 
- alegerile din oct.1924 (marcate de scrisoarea Zinoviev) sunt câştigate confortabil de către
conservatori care obţin 47% din voturi (419 mandate), faţă de laburişti - 33% (151) şi liberali -
18% (40).
- guvernul Baldwin, cu W.Churchill la finanţe, îşi propune aducerea valorii lirei sterline la cotele
antebelic şi în 1925 prin legea Standardului Aur convertibilitatea în aur a lirei revine la valoarea
din 1914. Măsura va agrava problemele economice, supraevaluarea monedei frânând exporturile
britanice (mai ales pe cele de cărbune). Oricum, revenirea la etalonul-aur şi stabilitatea lirei au
asigurat din nou locul de centru financiar mondial pentru Londra, lucru care asigura menţinerea
la un nivel rezonabil a veniturilor invizibile, ceea ce compensa parţial pierderea exporturilor (dar
nu rezolva problema şomajului). Churchill avea să recunoască mai târziu că nu a putut furniza
argumente viabile împotriva reevaluării în faăţa presiunilor bancherilor City-ului. Şomajul
structural nu are drept principală cauză suppraevaluarea lirei, ci reprezenta consecinţa inevitabilă
a transformărilor ce apăreau în economia britanică. Reducerea firească a preţurilor impune
reducerea costurilor de producţie şi în lipsa retehnologizării eficiente se apelează la reducerea
salariilor. Cel mai grav afectate sunt industriile unde mare parte a costurilor de producţie erau
reprezentate tocmai de salariile muncitorilor (industria minieră).
- în 1926 guvernul propune scăderea salariilor minerilor ceea ce va conduce în mai la
declanşarea grevei generale. Timp de 8 zile (4-12 mai) ţara este paralizată de mişcări greviste.
Guvernul obţine puteri depline şi presează sindicatele pentru reluarea lucrului. Minerii sunt
singurii care rezistă timp de 8 luni după care vor accepta reducerile salariale.
- după această victorie - cabinetul Baldwin obţine în 1927 votarea legii Conflictelor de Muncă ce
interzicea pichetele de grevă, priva funcţionarii de drepturile sindicale şi suprima cotizaţia
obligatorie a mambrilor de sindicat către partidul laburist. Aceste măsuri au dus la slăbirea
sindicalismului dar tensiunile sociale au continuat a se face simţite.
-  marile realizări ale guvernului conservator au fost extinderea sistemului de protecţie socială,
reformarea sistemului de guvernare locală în sensul descentralizării, democratizarea sistemului
prin coborârea vârstei de vot a femeilor de la 30 de ani la 21, scăderea ratei şomajului până la
nivelul de 600000.
 
Anii ’30 şi criza mondială
 
Criza anilor ’30 nu are aceleaşi efecte asupra Marii Britanii în plan politic (nu antrenează
derapajele spre extreme) iar pe plan economic, constituie ocazia reaşezării pe baze noi,
retehnologizării şi modernizării.
Efectele imediate ale crizei:
în plan economic
- contracţia schimburilor internaţionale produce scăderea exporturilor şi a veniturilor obţinute din
construcţii navale şi servicii internaţionale; scăderea producţiei duce la şomaj (mai ales în
industria minieră, construcţii navale, siderurgie şi textile – în aceste domenii criza a accentuat un
16

declin deja evident) iar plata indemnizaţiilor de şomaj complică problemele unui buget deficitar.
Şocul nu a venit din crahul financiar de la New York, ci de la prăbuşirea puterii de cumpărare a
clienţilor din Lumea a Treia care absorbeau 40% din exporturile britanice. Avem de-a face cu un
şomaj structural care afectează vechile centre ale industriilor tradiţionale: sudul Ţării Galilor,
centrele industriale scoţiene, Irlanda de Nord. Criza afectează cel mai grav industria minieră şi pe
cea constructoare de nave (găsirea unor surse alternative de energie, pierderea cumpărătorilor  de
nave: în 1913 GB construia 80% dintre navele lumii, în 1938 numai 20%). Industria siderurgică
este afectată nu pentru că produsele sale nu mai aveau căutare, ci pentru că multe dintre firmele
producătoare sunt prea mici şi ineficiente pentru a face faţă concurenţei străine.
- venirea la putere a laburiştilor în 1929 nelinişteşte mediile de afaceri britanice ce vor vinde în
exces Lire Sterline pentru Franci, provocând o ieşire masivă a devizelor amplificând efectul
retragerii fondurilor americane. Criza financiară amplificată de falimentul bancar al Europei
centrale (mai-iulie 1931).
în plan politic
- probleme generate de divergenţele apărute în spaţiul politic în privinţa modurilor de ieşire din
criză.
- în urma alegerile din mai 1929 configuraţia parlamentară devine următoarea: Conservatorii -
38% (288 mandate), Liberalii 23% (59), Laburiştii 37% (288) şi prim-ministru devine laburistul
MacDonald. Trei sunt principalele probleme cărora guvernul trebuie să le facă faţă: echilibrarea
bugetului, reducerea şomajului, rezolvarea problemei valorii lirei.
- conservatorii, în opoziţie îşi vor menţine unitatea, opţiunea lor pentru ieşirea din criză fiind
tipic deflaţionistă (creşterea impozitelor, diminuarea cheltuielilor bugetare prin scăderea
salariilor funcţionarilor şi a cheltuielilor de protecţie socială)
- liberalii sunt divizaţi între o aripă dreaptă (condusă de Sir John Simon), partizană a
deflaţionismului şi o aripă stângă (Lloyd-George) ce propune metode tipic Keynesiene(sporirea
consumului populaţiei prin ieftinirea creditelor şi mărirea deficitului bugetar).
- laburiştii, aflaţi la putere, suferă cel mai mult de pe urma diviziunilor interne; majoritatea
politicienilor laburişti se declară de acord cu impozitarea marilor averi, dar oscilează între măsuri
deflaţioniste (MacDonald, Snowden) şi metode dirijiste (Maxton, Mosley). Fracturat de aceste
divergenţe, cabinetul MacDonald demisionează în august 1931. Punctul de ruptură apare odată
cu cererea bancherilor new-yorkezi: pentru acordarea unui împrumut aceştia cereau reducerea
cheltuielilor guvernamentale cu 10%
 
1931 - 1933 eforturile de adaptare şi ieşire din criză
 
- flexibilitatea societăţii britanice şi abandonarea unora dintre principiile care ghidaseră Marea
Britanie de secole
- abandonarea temporară a regimului guvernării unipartinice sau de coaliţie. Înaintea alegerilor
din august 1931, regele George V invită forţele politice la formarea unui guvern de uniune
naţională . Guvernele succesive de acest tip vor fi prezidate de MacDonald (1931-1935),
S.Baldwin (1935-1937), Neville Chamberlain (1937-1940) şi, în urma secvenţelor electorale
desfăşurate în 1931 şi 1935, vor fi dominate de conservatori (55% şi 473 de mandate în 1931 şi
48% şi 387 mandate în 1935)
- abandonarea etalonului Aur (21 sept.1931). Valoarea Lirei depinde de oferta şi cererea de pe
piaţă şi scade cu 30%. Produsele britanice redevin competitive pe piaţa internaţională, iar
reluarea exporturilor redresează balanţa comercială şi aduce fonduri consistente bugetului.
17

Cabinetul Macdonald poate trece la economii bugetare şi creşterea impozitelor această politică
ducând la echilibrarea bugetului. În acelaşi timp pentru relansarea investiţiilor dobânda este
scăzută de la 6% la 2% (1932 şi va rămâne la acest nivel până în 1939), iar piaţa interna este
protejată prin tarife vamale.
- abandonarea liberului schimb (20 nov. 1931). O serie de măsuri punctuale luate în 1931
(Import Duties Act) şi febr. 1932 vor reprezenta o adevărată revoluţie vamală, impunând în final
un tarif general destinat protejării producţiei şi pieţei interne. În acelaşi timp guvernul
declanşează o uriaşă campanie publicitară sub semnul “Buy British!” pentru a încuraja
achiziţionarea produselor britanice. În august 1932 prin acordurile de la Ottawa stabilesc o
“preferinţă imperială” între ţările din Commonwealth şi organizarea unei “zone sterling” pentru a
proteja economia Imperiului.
- abandonarea individualismului economic. Încă din 1930 prin Coal Mines Act se produce
concentrarea activităţii miniere, apoi apar marile trusturi britanice în siderurgie (British Iron and
Steel), chimie (Unilever), textile (prin Cotton Industrial Reorganization Act - 1936), industria
auto (Rootes). Industrii noi (electicitate, prelucrarea cauciucului), creatoare de locuri de muncă,
sunt implantate în bazinul Londrei, profesiunea de agricultor se reorganizează, guvernul
practicând o politică de subvenţii şi preţuri garantate (Agricultural Marketing Acts - 1931-1933,
Wheat Act - 1932).
 
1934 şi redresarea economică
 
- producţia industrială îşi regăseşte nivelul din 1929, şomajul se resoarbe regulat.
- din 1935 balanţa plăţilor devine pozitivă, investiţiile sunt reluate şi se observă creşterea
venitului real.
-  anii treizeci au însemnat pentru Marea Britanie o mare realizare. Refacerea economiei
britanice a fost cea mai rapidă dintre marile economii, iar în domeniul reducerii şomajului doar
Germania totalitară poate prezenta o evoluţie superioară. Pentru anii 1929 – 1937 producţia
industrială a Marii Britanii a crecut annual cu 3,3%, în Germania cu 3%, în SUA cu 0,4%, iar în
Franţa a scăzut cu 2,8% anual.
 
Schimbări sociale  în Marea Britanie (1919-1939)
 
Societatea britanică are o evoluţie lentă spre o societate a  claselor mijlocii sprijinite de un stat
puternic, redistribuitor al avuţiei naţionale.
Inegalităţile rămân considerabile
- inegalităţile de venituri. În 1929 4% din britanici îşi împart 1/3 din venituri, iar  4 familii din 5
câştigă mai puţin de 4 Lire pe săptămână. În această perioadă veniturile din proprietăţi (chirii,
arende, rente) scad de la 35% din venitul naţional (1913) la 22% (1938), în timp cee veniturile
din muncă vor creşte de la 50% la 60%. Nivelul de viaţă a crecut în perioada interbelică cu 30%.
O familie din clasa muncitoare cheltuia în 1914 40% din veniturile sale săptămânale pentru hrană
şi 16% pentru chirie, iar în 1938 35% şi respectiv 9%.
- inegalitatea de patrimoniu. În 1937 1/3 din familiile engleze nu aveau nici o proprietate, 1/3
deţineau 4% din bogăţia naţională, 1/3 deţineau 96% din patrimoniul naţional. Situaţia este însă
pe cale de a se schimba, deşi dinamica transformărilor socială rămâne lentă: în această perioadă
greutatea fiscală se măreşte şi mulţi proprietari sunt obligaţi să-şi vândă domeniile fermierilor,
aceştia exploatându-le şi reinvestind în industrie şi comerţ .
18

Ascensiunea clasei mijlocii.

- în 1931 sectorul terţiar al economiei ocupă deja 50% din forţa de muncă (sectorul primar -
7,5% iar cel secundar - 42%). Ascensiunea economică a categoriilor mijlocii a fost completată de
faptul că primul război mondial a adus o punerea în discuţie a autorităţii elitelor tradiţionale.
- populaţia activă masculină pe categorii socio-profesionale (1931)
cadre superioare, patroni              2%
cadre mijlocii, mici patroni              13%
angajaţi,
muncitori de calificare înaltă              49%
muncitori semispecializaţi              18%
simpli muncitori                                        18%
- clasa mijlocie (profesiunile liberale, funcţionarii, tehnicienii, comercianţii, patronii mici şi
mijlocii) are acces la confort şi loisir graţie creditelor şi progresului înregistrat de magazinele cu
distribuţie de masă (Woolworth). Ascensiunea categoriilor mijlocii este subliniată şi de faptul că
în 1939 31% dintre familiile britanice aveau în proprietate propria locuinţă (faţă de 10% în
1914). În 1939 pe străzile Regatului Unit circulau 3 milioane de autovehicole, în 1938 au fost
vândute 400000 de aspiratoare. În acelaşi an în Anglia funcţionau 4967 de cinematografe care au
vândut peste un miliard de bilete. Peste un an 9 milioane de familii deţin un aparat de radio. Tot
în 1939 publicul britanic cumpăra zilnic circa 10 milioane de ziare, tirajul săptămânalelor
atingând 5 milioane de copii. 
- 1924 - Housing Act - vast program de locuinţe sociale.
- datorită extensiei sistemului de burse şi legii Fischer (1918) care declară obligatorie
şcolarizarea până la 14 ani, clasa mijlocie se bucură de un larg acces la cultură şi învăţământ.
- aspiră la ascensiune socială, se identifică drept un grup social distinct de muncitorimea simplă,
îşi ia drept grup de referinţă Establishment-ul, votează constant cu conservatorii. Pentru a accede
rapid la un grad sporit de confort îşi limitează fecunditatea şi numărul mediu de copii pe familie
scade de la 3 la 2 între 1919 şi 1939.
 
 
 
 
 
 
 
 
I. 3. Statele Unite ale Americii în perioada interbelică.
 
Prosperitatea de război
 
- în intervalul 1914 - 1918 SUA devine principalul furnizor al Europei pentru materii prime,
produse finite şi capital, cucerind în acelaşi timp unele sud-americane şi asiatice.
Avantaje:
- creşterea venitului naţional : 33 mld.$ (1914), 45 mld.$ (1916), 61 mld.$ (1918)
- ritmul de creştere mediu al producţiei industriale  1914 - 1918 = 15%
- extracţia de cărbune: de la 513 mil.t. (1914) la 685 mil.t. (1918)
- extracţia de minereu de fier : 45 mil.t. (1914) la 80 mil t. (1918)
19

- producţia de oţel : de la 20 mil.t. (1914) la 30 mil.t. (1918)

- construcţia navală : în 1918 SUA - a 2-a marină comercială a lumii = 13.000.000 t. (80% din
tonajul Marinei britanice)
- excedent la balanţei comerciale: de la 435 mil.$ (1914) la 3.000 mil.$ (1918)
- creditează Europa cu 10 mld.$; în 1914 datora 3.7 mld $
- deţine 1/2  din stocul mondial de aur
Probleme:
- cheltuielile de război - 24 mld.$ (36 mld.$ cu împrumuturile acordate de guvernul federal 
Aliaţilor) dintre care doar 10 mld.$ acoperiţi prin impozite.
- datoria publică (1 mld.$ în 1914) creşte la 25 mld.$ în 1918.
- emisiune monetare: 357 mil.$ (1914) - 2.687 mil.$ (1918).
- preţurile agricole cresc cu 106%, preţurile produselor industriale cresc cu 98%.
 
Eşecul politicii wilsoniene
 
- metodele preşedintelui W.Wilson (ales în 1914, reales în 1916) în politica internă şi externă
sunt criticate de colaboratorii democraţi (creşterea costului vieţii în timpul războiului),
republicani (extinderea atribuţiilor guvernului federal în 1918 spre controlul producţiei prin
agenţii guvernamentale şi impunerea de taxe suplimentare asupra beneficiilor de război), etnicii
germani (intrarea în război de partea Antantei), irlandezii şi italienii (nesatisfacerea revendicărior
dorite de ţările lor de origine).
4 nov. 1918 - alegeri parţiale ale Senatului - profitând de starea generală de iritare,  Partidul
republican reuşeşte să impună în Senatul SUA o majoritate republicană (condusă de Henry Cabot
Lodge, preşedintele Comisiei Senatoriale pentru Afaceri Externe) ostilă ratificării Tratatului de la
Versailles şi Pactului Societăţii Naţiunilor. În ciuda campaniei active în favoarea ratificării
realizate de preşedintele Wilson, acestea nu vor obţine majoritatea necesară (iulie - noiembrie
1919)
 
1920 - criză economică şi agitaţie socială
- după încheierea armistiţiului şi ridicarea controlului federal asupra sectoarelor economice
implicate în producţia de război: anularea contractelor de război, scăderea producţiei cu 15%,
scăderea preţurilor (cu 34% - en gros, cu 13% - en detail), peste 100.000 de falimente, 4.754.000
şomeri, 450.000 de fermieri îşi pierd pământurile ipotecate la bănci.
- politică deflaţionistă, revenire brutală la echilibrul bugetar, mărirea dobânzii la credite,
încetarea creditelor pentru Europa - frânarea economiei.
- creşterea producţiei agricole favorizată de condiţii naturale foarte bune - scăderea preţurilor
agricole cu 25 - 30% - recesiune.
- relativa penurie a forţei de muncă (oprirea imigrării şi mobilizarea) din timpul războiului şi
ameliorarea condiţiei muncitorilor (guvernul federal acordă drepturi mai mari) -> creşterea
curentului sindicalist: American Federation of Labor (AFL) grupează 4 mil. muncitori,
revendicări moderate; Industrial Workers of the World (IWW) - tendinţe comuniste şi anarhiste,
sindicat activ, dar minoritar.
- agitaţie socială - 1919: 2665 greve, peste 4 mil. muncitori. Val antibolşevic (Red Scare) în care
se implică Procurorul general al SUA, A. Mitchell Palmer, precum şi guvernatorii unor state
(New York, Massachussets) care solicită pedepse mari pentru simpla apartenenţă la Partidul
Socialist (aprox.100.000 de membrii şi susţinători).
20

 
Întoarcerea la normal - “Back to Normalcy”
- nov.1920 - alegeri prezidenţiale (pentru prima oară participă femeile - al 19-lea amendament).
“Rapida întoarcere la normal” - sloganul candidatului republican Warren Harding. ”Ce înţelegem
prin întoarcerea la normalitate? Nu eroism, ci vindecare, nu remedii miraculoase, ci normalitate,
nu revoluţie, ci restauraţie, nu agitaţie, ci adaptare, nu chirurgie, ci fericire, nu dramă, ci
micşorarea pasiunilor, nu experienţe, ci echilibru.” Harding este ales cu 61% (peste 7 mil.
voturi). Victoria republicană se datorează în mare parte dorinţei americanilor de stabilitate şi
siguranţă
- Administraţia republicană - legată de lumea marilor afaceri, refuză intervenţia guvernamentală
în domeniul economic, insistă asupra ridicării taxelor vamale pentru a proteja economia
americană în faţa concurenţei europene, japoneze (în industrie) sau canadiene (în agricultură);
pentru protecţia forţei de muncă americane şi evitarea penetrării influenţei comuniste, din 1921
se iau primele măsuri restrictive privind imigrarea  persoanelor de origine europeană; agitaţia
socială este reprimată: marile firme dezvoltă sindicalismul de întreprindere pentru a se opune
marilor organizaţii, recrutează poliţii private şi grupuri de spărgători de grevă. W. Harding moare
în 1923, îi urmează vice-preşedintele Calvin Coolidge (reales în 1924): “a taciturn mediocrity”;
“There was a volcano boiling under him but he did not know it and was not singed. When it burst
forth at last, it was Hoover who got its blast and was fried, boiled, roasted and fricassed”. În
1928 alegerile sunt câştigate tot de către republicani - Herbert Hoover.
- Administraţiile republicane rămân însă şi printre cele mai corupte din istoria SUA: scandalul
Teapot Dome din timpul mandatului lui Harding
 
Prosperitatea - Primul deceniu interbelic
Expansiune economică
- creşterea economiei americane se datorează în parte şi expansiunii demografice foarte
puternice: de la 106,5 milioane de locuitori în 1920 la 122, 7 în 1930.
- venitul naţional creşte de la 61 mld.$ (1918) la 87 mld.$ (1929). Venitul pe cap de locuitor - de
la 553 $ la 716 $.
- 1923 - 1929 - producţia industrială creşte cu 64% (oţel cu 70%, produse chimice cu 95%,
petrol cu 156%)
- industria bunurilor de consum - acelaşi ritm. Simbolul este reprezentat de industria auto (în 7
ani producţia se dublează şi ocupă peste 7% din mâna de lucru). În 1929 producţia atinge
5.622.000 de vehicule (26.5 mil. înmatriculate faţă de 10,4 mil. în 1921) respectiv o maşină la 5
locuitori.
- creşterea puterii de cumpărare - venitul real mediu a crescut cu 30%. Preţurile rămân stabile,
mai ales datorită intervenţiei Departamentului Trezoreriei.
- vânzarea pe credit - extindere deosebită - în 1929 totalul creditelor acordate este de 7 mld.$
(40% din tranzacţiile imobiliare, 60% din vânzările auto)
- producţia de masă - fabricaţia în serie, standadizarea, creşterea productivităţii prin folosirea
sistematică a maşinilor, a lucrului pe bandă (în1919 erau necesare în medie  74 ore/unitatea de
producţie, în 1929 - 42 ore).
- concentrarea întreprinderilor se accelerează. Republicanii nu aplică legislaţia anti-trust, Curtea
Supremă dă verdicte care autorizează alianţele economice concentrate asupra pieţelor şi
preţurilor (US Steel Corporation controlează 60% din producţia de oţel, General Motors şi Ford -
67% din industria auto, Standard Oil, Socony Vacuum şi Gulf Oil - peste 60% din totalul
21

rafinăriilor şi distribuţia petrolului, Du Pont de Nemours - 23% din industri chimică, Goodyear şi
Firestone - 64% din industria cauciucului). Practic 200 de afaceri controlează 50% din venitul
comercial şi 20% din produsul SUA. Concurenţa se manifestă mai degrabă în inovaţii tehnice,
confort şi rafinament decât în preţuri.
- accelerarea progreselor tehnice. Sunt perfecţionate şi integrate invenţii până atunci
experimentale, electricitatea şi motorul cu explozie internă sunt generalizate.
- dezvoltarea domeniului energetic - cantitatea de energie pe cap de locuitor creşte cu 20%,
producţia de electricitate se dublează.
- demaraj al transportului aviatic - 50.000 pasageri în 1928, 173.000 în 1929.
- revoluţia în domeniul energetic şi în transporturi - peisajul industrial se schimbă, apar noi tipuri
de întreprinderi, cele vechi se modernizează rapid (peste 70% sunt electrificate pana în 1929).
Nord-estul pierde supremaţia industrială, cresc în importanţă regiunile sudice, ale Marilor Lacuri,
Coastei de Vest. Industrii de vârf: siderurgia, industria auto, industria petrolieră, cea chimică, a
construcţiilor.
- mitul prosperităţii permanente - 1928 Hoover “ Suntem mai aproape de triumful final asupra
sărăciei decât orice altă ţară în istorie”.
 
Sursele fragilităţii
- prosperitatea nu este generală, ramurile industriale atinse de criza din 1920 nu şi-au reluat
activitatea normală (extragerea cărbunelui, textilele, construcţiile navale)
- şomajul parţial persistă (peste 2 mil. persoane), deşi este în principal datorat restructurării
industriale - “şomaj tehnologic”. Annual circa 200000 de persoane îşi pierd locul de muncă
datorită tehnologizării întreprinderilor.
- criza agricolă. Preţurile rămân scăzute, sute de mii de fermieri nu-şi pot echilibra exploatarea,
pământurile lor fiind ipotecate marilor societăţi. Cele mai atinse regiuni sunt Middle West şi
sudul. Apare un veritabil exod către Oceanul Pacific sau spre uzinele din Nord-Est (în 10 ani,
peste 2 mil. de oameni părăsesc câmpurile urmând această traiectorie). Datorită mecanizării
producţia creşte, dar achiziţiile europene scad (potenţialul agricol al Europei se reface) şi piaţa
internă nu poate absorbi excedentele.
- bazele financiare ale prosperităţii rămân precare. Amploarea profitului generează o mişcare
ascendentă pe piaţa valorilor (indicele general trece între 1925 - 1929 de la 105 la 220) anumite
creşteri fiind spectaculoase (în 1929 acţiunile General Motors ating de 5 ori valoarea iniţială).
Vânzarea de acţiuni devine o operaţie fructuoasă,  emiterea de acţiuni continuă, speculaţia
dezordonată se intensifică (în1925 totalul acţiunilor la Bursa din New York era de 27 mil.$, în
1929 - 67 mil.$)
- în etapele anterioare ale expansiunii economia americană dispusese de anumite “supape de
siguranţă” (frontiera, imperialismul sau războiul), acum însă singurul debuşeu rămăsese
consumul de masă. Ori, politica de salarizare fusese puţin inovatoare, iar puterea de cumpărare a
unor categorii - serios amputată (criza agricolă - subconsum al satelor, şomajul). Politica de
credit pe termen scurt trebuia să rezolve această problemă, amplificând artificial puterea de
cumpărare existentă. Această opinie, împărtăşită de Benjamin Strong (guvernatorul general al
Federal Reserve Bank of New York) şi de Norman Montagu (guvernatorul Bank of England), a
dus la o adevărată inflaţie de bani la nivel american şi mondial, dar nu în numerar, ci în credit cu
dobânzi mici păstrate artificial. Mai mult, această inflaţie nu s-a îndreptat numai  spre
consumator, ci intr-o proporţie semnificativa si spre speculaţia bursieră.
22

- specularea exagerată a creditului. Societăţile de investiţii cresc continuu (din 1928 una pe zi),
fără a forma o structură financiară solida , ci un eşafodaj nesigur.
- înainte de război, SUA - stat debitor, protecţionist. După conflict, situaţia se schimbase, dar
opinia publică şi majoritatea oamenilor politici nu au perceput implicaţiile acestui fapt. Comerţul
exterior a rămas o activitate secundară, asigurând puţin peste 5% din venitul naţional, iar mediile
politice sunt în general favorabile tarifelor vamale ridicate. Apare riscul de a paraliza chiar
comerţul mondial, SUA trebuind să renunţe ori la protecţionism, ori la poziţia creditoare. Se
adoptă în schimb cea de-a treia cale: sunt autorizate împrumuturi ţărilor cumpărătoare de mărfuri
din SUA, dar aceste credite sunt pe termen scurt ceea ce duce treptat la o hipertrofiere a
creditului în exterior.
- sistemul bancar este slab structurat, prea multe bănci (30.812 în 1921).
 
“The American Way of life” - Societatea americană în anii prosperităţii.
- demografie - 1920 - 1930 -de la 106 mil. locuitori la 129 mil. - creştere mai puţin rapidă.
Imigraţia este mai lentă (4,1 mil. la sfârşitul acestei perioade faţă de 5,7 mil. la început),
natalitatea scade (23,7% în 1920 - 18,9% în 1930) mai repede decât mortalitatea (13% - 11,9%).
- urbanizare accentuată - 1930 - 56%.
- modificări în planul vieţii urbane - peisaj nou - cartiere de afaceri cu zgârie-nori, mahalale
sordide dominate de imigranţii recenţi, periferii rezidenţiale unite cu centrul de mijloace de
transport rapide pentru majoritatea clasei de mijloc.
- oraşele mici şi mijlocii altădată somnolente se integrează în viaţa activă, atrag sucursalele
marilor firme, ale băncilor, societăţilor de credit. Civilizaţia automobilului le apropie (garaje,
parcări, benzinării, pieţe de ocazie, autostrăzi)
- stilul de viaţă american - atenuarea diferenţelor sociale, un număr tot mai mare de persoane îşi
pot satisface necesităţile materiale. Populaţia SUA (6% din populaţia mondială) consumă între
50 şi 80% din producţia mondială.
- creşte timpul liber, precum şi preocuparea pentru organizarea acestuia - turism, meciuri de box,
de fotbal american, de baseball, cluburi de dans (jazz, charlestone)
- jurnalele şi magazinele reprezintă pentru majoritatea americanilor singura lectură cotidiană.
Presa este în mare parte dependentă de marile medii de afaceri (W. Hearst controlează 40 de
publicaţii).
- ambiţiile americanului mijlociu - casa plină de confort şi un automobil cât mai performant.
Decorul vieţii familiale completat cu telefon, radio, diverse aparate electro-casnice care în
Europa rămân obiecte de lux.
- publicitatea este omniprezentă şi impune gusturi identice.
- originalitatea civilizaţiei americane provine şi din adoptarea foarte rapidă a formelor de
expresie nou apărute care concurează cartea: radioul, fonograful, cinematograful.
- cinematograful se impune - la Hollywood, între 1927- 1929 se toarnă 800 de filme pe an.
“Staruri” ca Rudolf Valentino, Douglas Fairbanks, Charlie Chaplin sunt cunoscute în toate
colţurile lumii. 1927, primul film sonor - Cântăreţul de Jazz ;1928 - Walt Disney îl creează pe
Mickey Mouse; 1929 - filmul sonor îl detronează practic pe cel mut.
- deşi se vorbeşte despre o civilizaţie de masă, iar cultura în sens european pare absentă,
literatura americană a perioadei este strălucitoare: Sinclair Lewis (primul american onorat cu
premiul Nobel pentru literatură) în Main Street (1920) denunţă atmosfera sufocantă a marilor
oraşe, iar în Babbit (1922) explică traseele noilor îmbogăţiţi; John Don Passos aduce un nou stil 
23

- juxtapunerea unor acţiuni simultane integrate în povestire; tot acum W. Faulkner şi E.

Hemingway îşi publică primele opere.
- femeile se eliberează treptat de constrângerile juridice şi sociale, cinematograful aduce în prim-
plan erotismul.
- automobilul sintetizează transformările societale - munca standardizată, dezvoltarea periferiilor,
turismul, panourile publicitare, gangsterismul, libertăţile sexuale.
- regiunile rurale conservă însă tradiţiile puritane. 8 mil. de agricultori locuiesc aproape de marile
aglomerări urbane, dar peste 20 de mil. sunt izolaţi. În 1930 doar 10% din ferme au apă curentă,
7% gaz şi electricitate, 38% au acces la un telefon.
 
“Americanismul”
- 1920 - W. Harding - “Salvaţi mai întâi America, gândiţi-vă la America, exaltaţi America”.
- dorinţa de moralitate, renaşterea tradiţiilor puritane apare în acţiunea asociaţiilor confesionale şi
a ligilor de temperanţă. Creşte numărul sectelor ce cultivă respectul pentru practica religioasă şi
denunţă atacurile la adresa spiritului Bibliei (1925 - Dayton - J.Th. Scopes şi “procesul
maimuţelor”)
- 1920 - 1929 - val de intoleranţă cu tendinţe moralizante care se traduce inclusiv prin restricţia
de imigrare, prohibiţie, lupta împotriva darwinismului, resurecţia Ku-Klux-Klanului.
- prohibiţia - în 1914 aplicată în 9 state, în 1919 legea Volstead se transformă în al 18-lea
amendament al Constituţiei. Rezultat - 500.000 de arestări, 300.000 de condamnări, amenzi de
peste 2 mil.$, dar şi gangsterism, contrabandă şi creşterea cazurilor de alcoolism.
- limitarea imigrării - 1920 - salt spectaculos în imigraţie - peste 900.000 de noi-veniţi mai ales
din Europa slavă şi mediteraneană. Dorinţa sindicatelor de a păstra piaţa muncii, preocuparea
pentru a păstra patrimoniul protestant şi anglo-saxon, frica de intrarea în ţară a agitatorilor au
condus spre apariţia legislaţiei privind “cotele de imigrare” (1921-1924) - 2% din numărul
etnicilor existenţi în 1891 pentru fiecare naţiune.
- reconstituirea Ku-Klux-Klanului în Sud şi în marile metropole. Îşi propune apărarea valorilor
americane împotriva imigranţilor, catolicilor, evreilor, negrilor. În 1920 peste 4 mil. de aderenţi,
se constituie într-o veritabilă forţă politică, iar în 1924 convenţia Democrată nu a îndrăznit să
condamne această mişcare. În acelaşi an organizaţia pretinde că are 9 milioane de membri.
Datorită scandalurilor interne legate de moralitatea şi de activităţile financiare ale conducerii, a
violenţei proliferate va pierde din audienţă.
 
Criza din 1929
- semnele supraproducţiei şi a speculaţiei excesive apar încă din 1925 - seria de recolte bune
duce la agravarea crizei agricole. În 1929 speculaţia bursieră a atins cifre record, se negociază
acţiuni pe credit fiind acoperită doar 10% din valoare. În perioada 1925-1929 indicele general al
valorilor cotate la bursă crescuse de 2 ori mai repede decât cel al producţiei industriale şi mult
mai repede decât consumul.
- debutul crizei - panica bursieră. La mijlocul lunii octombrie 1929 diverşi indici nelinişteau
mediile profesionale de pe Wall Street, statisticile relevau pentru trimestrul respectiv o scădere a
preţurilor la fier, oţel, piele, precum şi o scădere a beneficiilor provenite din industria auto.
- 21 oct. - acumulare de ordine de vânzare, preţul acţiunilor scade şi este necesară intervenţia a 6
mari bănci ce cumpără masiv pentru a salva situaţia.
- 24 oct. - panica se agravează - 16 mil. de titluri sunt aruncate pe piaţă. declaraţia preşedintelui
Hoover "Cumpăraţi acum, prosperitatea este la colţul străzii".
24

- începutul nov. - acţiunile industriale americane pierd până la 1/3 din valoarea lor. Criza este
considerată moderată.
- în primăvara lui 1930 - trustul bancar "Morgan", ce intervenise în oct. vinde titlurile
achiziţionate atunci, provocând o nouă panică şi ruinând sute de mii de acţionari (numărul de
falimente - 23.000 în 1929 - 36.000 în 1930 - 28.000 în 1931 - 32.000 în 1932).
- prăbuşirea continuă până în 1930 atingând valori sigure - acţiunile US Steel Corporation cad de
la 250 $ la 22 $, Chrysler de la 135$ la 5$. Producţia se prăbuşeşte (fier, de la 56mil.t. în 1929 la
13 mil.t. în 1933), şomajul creşte (de la 8,2% la 24,3%), exporturile sunt dramatic limitate (de la
5,2 mld.$ la 1,6 mld.$).
- Preşedintele Hoover refuză intervenţia directă a guvernului federal în domeniul economic şi
recurge la paliativele clasice - politică deflaţionistă, stocare, susţinerea întreprinderilor aflate în
dificultate. Federal Reserve Bank aruncă încă 300 mil.$ pe piaţa creditelor pentru a susţine
consumul, dar până la venirea lui Roosevelt nu va mai interveni masiv (doar în 1932) pentru a
pompa lichidităţi pe piaţă. În 1930 Rezervele Federale încearcă facilitarea refacerii prin scăderea
dobânzii de la 6 la 4%. Salariile mari şi taxele mici sunt menţinute. Aceste măsuri vor agrava
criza întrerupând temporar falimentele, împiedicând băncile să se salveze. Anul 1930 va aduce şi
prima panică bancară (a doua în primăvara lui 1931 şi o a treia în martie 1933), panică ce se
soldează cu masive retrageri de fonduri şi cu falimente în lanţ. PNB a căzut cu 9,4%, iar şomajul
a crescut de la 3,2 la 8,7%.
- 1932 - 1933 - punctul culminant la crizei. Venitul naţional se află la jumătatea celui din 1929,
valorile bursiere au pierdut peste 80 din valoarea lor, salariile au scăzut cu 25 - 60%, producţia în
medie cu 40% (dar în industria auto pierderile sunt de 75%), şomajul a atins cifra de 13 mil.-1/4
din populaţia activă, în agricultură peste 15 mil. de fermieri au dat faliment. Numai în 1932 PNB
a scăzut cu 13,4% (31% faţă de 1929), iar şomajul a atins 23,6%. În 1932 falimentaseră 10000 de
bănci, adică 40% din băncile din 1929. Circulaţia monetară se prăbuşeşte, contractându-se cu
31% faţă de 1931, ceea ce forţează guvernul federal să pompeze lichidităţi în economie pentru a
evita o prăbuşire totală a circulaţiei monetare şi deci a preţurilor şi consumului. Hoover refuză
alocaţia de şomaj. Apar "Oraşele Hoover" (Hoovertowns), cartiere improvizate ale marilor
aglomerări urbane, creşte criminaliatea şi vagabondajul. Criza finală este agravată de
repercursiunile pe care le are in America criza din Europa si in lume - criza economică
devastează şi Lumea Veche, exporturile americane spre Europa se diminuează dramatic, scade
încrederea în moneda americană, se cumpără masiv aur din SUA, practic în 1933 sistemul bancar
american este aproape de oprirea totală. În 1930 prin Smoot-Hawley Act taxele vamale erau
crescute până la 60% pentru unele produse. Politica protecţionistă nu a avut nici un efect în a
redresa economia americană, dar în mod sigur a avut drept consecinţă adâncirea crizei
economice la nivel mondial.
- inactivitatea guvernului federal rezultă şi din slaba estimare a situaţiei reale, din credinţa că
economia îşi va reveni folosind metodele ortodoxismului liberal. Din 1931 Hoover decide să ia
totuşi măsuri pentru redresarea situaţiei din agricultură ( Agricultural Marketing Act - acordarea
de 500 mil.$ fermierilor) şi pentru înfiinţarea unui program de munci publice (deschiderea
construirii barajului din Nevada - cel mai mare din lume la acea oră).
- 1932 - apare Emergency Relief and Construction Act, ce acordă 2,3 mld.$ în credite şi 1,6 mld.
$ în cash (prin intermediul Reconstruction Finance Corporation). Sunt mărite taxele, se încearcă
o reformare a sistemului bancar, dar incoerent.  Prea târziu - din 1930 în Congres majoritatea o
aveau democraţii. Anumite măsuri ale sale prefigurează New Deal-ul, chiar dacă va rămâne surd
la cererile privind demararea unor mari programe de construcţii publice.
25

- nov. 1932 - alegeri prezidenţiale - campanie electorală prudentă a celor două partide.
Schimbare radicală în rândul opiniei publice - este cerută intervenţia guvernului federal pentru
rezolvarea crizei. Candidatul democrat Franklin Delano Roosevelt va câştiga cu 23 mil. de voturi
(42 state) în faţa lui Hoover - 16 mil. (6 state). Hoover reuşi se să câştige dezaprobarea
publicului atunci când, în iunie 1932, a dizolvat cu forţa un marş al veteranilor şomeri.
Programul lui Roosevelt, pe lângă câteva  incoerenţe, stabilea şi o serie de măsuri precise şi mai
cu seamă novatoare: controlul de către guvernul federal al operaţiunilor bancare şi bursiere,
colaborarea între lumea afacerilor şi guvernul federal pentru a se interveni în viaţa economică şi
pentru a se ajunge la un echilibru bugetar, intervenţia federală în diferite domenii economice
(intervenţie ce putea lua forma şi unui minimum de planificare)
 
Primul New Deal
- ieşirea din criză preconizată a se desfăşura nu rigid şi dogmatic (conform doctrinei liberale  -
existenţa mecanismelor automate pentru depăşirea unei crize: scăderea dobânzii şi creşterea
şomajului), ci experimental şi prin măsuri de circumstanţă. Roosevelt este partizanul
activismului: “Bunul simţ înseamnă să alegi o metodă şi să o experimentezi.  Dacă eşuează, s-o
recunoaştem  deschis şi să încercăm o alta. Dar mai presus de toate să încercăm ceva!”
Principiile fundamentale (J.M.Keynes - "Teoria generală a muncii, dobânzii şi monedei" - 1936).
Roosevelt respinge iniţial acest tip de politici, fiind încă ataşat politicilor tradiţionale
deflaţioniste. Implicarea statului va fi mai completă decât spre exemplu decât în Marea Britanie,
dar mult mai tardivă şi deci mai lipsită de eficienţă.
- criza se datorează unei proaste repartizări a veniturilor la nivel naţional (fiind necesară o
nouă împărţire - "a new deal"),
- prosperitatea depinde de investiţii şi nu de economii, iar investiţiile nu depind doar de
dobânzi şi salarii, ci de consum şi cerere,
- ieşirea din criză se poate face prin relaxare bugetară.
- Roosevelt este decis să angajeze în lupta împotriva crizei autoritatea guvernului federal (în
primele 100 de zile sunt elaborate 16 acte de mare  importanţă pentru New Deal). Un alt mare
merit al său este faptul că s-a înconjurat rapid de un grup de oameni competenţi şi loiali:
Raymond Moley, Adolf Berle, Thomas Corcoran, Robert Sherwood, Rexford Tregwell, Hopkins
(“brain trust”)
- măsuri de urgenţă - martie 1933 - Emergency Banking Act - închiderea temporară a băncilor
aflate sub inspecţia agenţilor federali, sancţionarea drastică a speculanţilor, politică de inflaţie
controlată care trebuie să permită relansarea circulaţiei monetare şi să împiedice tezaurizarea.
Dolarul este detaşat de etalonul-aur şi va fi stabilizat în ian.1934 după o devalorizare de 41%.
Prin această măsură se reuşeşte scăderea greutăţilor datoriilor, revalorizarea stocurilor de marfă
şi a salariilor precum şi creşterea preţurilor. Abandonarea etalonului-aur a fost precedată de o
amplă fugă a capitalurilor şi a aurului din băncile americane spre cele europene.
- măsuri împotriva şomajului  - din mai 1933 sunt acordaţi peste 500 mil.$ drept ajutor de şomaj.
Se înfiinţează tabere de muncă pentru tineri. Este înfiinţată Administraţia Muncilor Civile (Civil
Work Administration) care gestionează un fond de 3 mld.$ pentru munci publice  (construirea de
şosele, căi ferate, case, şcoli). CWA va administra şi realizarea celui mai ambiţios proiect al
perioadei, adevărat simbol pentru societatea americană - amenajarea Văii Tennessee .
-              reorganizarea economiei - necesitatea unor măsuri pentru stabilizarea economiei
şi creşterea puterii de cumpărare, pentru reglementarea concurenţei şi controlul producţiei.
26

- alarmaţi de proiectele lui Roosevelt de redistribuire a veniturilor un grup de oameni de afaceri

în frunte cu Du Pont şi JP Morgan pun la cale un complot pentru înlăturarea lui Roosevelt printr-
o lovitură de stat militară urmată de instaurarea unui regim fascist care beneficia de sprijinul
financiar nelimitat al acestui grup
- 12 mai 1933 - Agricultural Adjustment Act (AAA) - se înfiinţează organisme de credit care
oferă fermierilor împrumuturi cu dobânzi mici (4 - 5%) şi pe termen lung, permiţînd astfel
ridicarea ipotecilor şi reluarea activităţilor bancare din mediul rural. reducerea producţiei este
încurajată prin indemnizaţii compensatorii.
- 16 iunie 1933 - National Industry Recovery Act (NIRA) - fiecare branşă industrială sau
comercială trebuie să realizeze după încheierea de acorduri între patronat şi angajaţi un "cod al
concurenţei loiale" care să garanteze salariul minimal, libertatea sindicală, timpul de lucru (35
ore-săptămână), stabilirea preţului minimal de vânzare şi a limitelor de producţie. Se creează
Public Work Administration pentru accelerarea programului de munci publice. Guvernul federal
obţine dreptul de a impune aceste dispoziţii.
- din 1933 reîncepe urcarea preţurilor şi a salariilor, producţia se reia (în 1936 se atinge nivelul
din 1929), şomajul regresează. Astfel, măsurile lui Roosevelt par a avea un succes imediat: PNB
scade în 1933 cu doar 2,1%, iar şomajul creşte doar uşor la 24,9%, iar în 1934 PNB a crescut cu
7,7%, iar şomajul a scăzut la 21,7%.
 
Al doilea New Deal
- apar dificultăţi noi. Legislaţia nouă favorizează renaşterea sindicală, AFL devine tot mai
combativ, apare CIO (Congres of Industrial Organisation), federaţie sindicală cu acoperire
naţională, numărul de greve se amplifică, mai ale în cazurile în care patronatul  nu respectă
"codul". Guvernul intervine şi în 1935 este votată legea Wagner ce confirma drepturile sindicale
şi contractul colectiv de muncă.
- constituirea unui curent de opinie neliniştit de măsurile adoptate (consumatori, mici
întreprinzători, membrii Congresului ostili trusturilor). Opoziţia cea mai fermă - Curtea Supremă
de Justiţie declară neconstituţionale legile NIRA, AAA şi legea Wagner.
- Roosevelt apelează la practica cheltuielilor in deficit. În august 1935 apare Social Security Act 
ce prevede un regim sporit de pensii, asigurări de şomaj, ajutoare pentru persoanele defavorizate
(peste o jumătate din populaţia americană este astfel protejată). PNB creşte cu 8,1%, iar şomajul
scade la 20,1%
-nov.1936 - F.D.Roosevelt câştiga din nou alegerile prezidenţiale
- ritmul refacerii economic se încetineşte în 1937 după ce în 1936 PNB crescuse cu 14,1% şi
şomajul scăzuse la 16,9%. Principala cauză este reducerea cheltuielilor guvernamentale în
speranţa că progresul economic din anii anteriori putea facilita o încercare de echilibrare a
bugetului. În agricultură, reducerea suprafeţelor cultivate nu a dat rezultatele scontate deoarece
randamentul crescut a ţinut producţia crescută. În industrie sincopele continuă, o nouă sufocare
în 1938 provocând peste 11 mil. şomeri.
- 1938 - nouă recesiune provocată de încetinirea investiţiilor marilor firme şi de reducerea
cheltuielilor federale destinate evitării inflaţiei, precum şi de deficitul excesiv. Creşterea
achiziţiilor europene (mai ales în produse industriale şi militare) şi efortul propriu de înarmare
împreună cu noi măsuri politice vor îndepărta această criză. Mai degrabă al doilea război
mondial şi nu măsurile lui Roosevelt a scos America în întregime din Marea Depresiune. Chiar
şi în 1941 în Statele Unite existau 7 milioane de şomeri. Bilanţul economic al New Deal-ului a
fost deci unul mediocru, refacerea fiind rapidă doar în industriile uşoare.
27

- PIB-ul aproape s-a dublat în anii războiului, adică într-o perioadă în care a fost practicată
masiv una din tehnicile keynesiene, adică cheltuirea în deficit.
 
Cauzele crizei
-economia cunoaşte o tendinţă descendentă chiar înainte de venirea lui Hoover la putere. Chiar şi
cele mai dinamice sectoare: automobilele şi construcţiile cunoşteau o reducere a profiturilor cu
un an înainte de Marea Criză. În construcţii profiturile scăzuseră cu 2 miliarde faţă de anul de
vârf 1926, iar vânzările de automobile au scăzut cu o treime în primele nouă luni ale lui 1929. În
acelaşi an peste 600 de bănci au falimentat. Piaţa era saturată, stocurile fiind de trei ori mai mari
decât într-o situaţie normală.
-distribuirea defectoasă a veniturilor: 0,1% din americani  aveau venituri egale cu 42% dintre
americanii aflaţi la capătul scalei. Aceiaşi americani controlau 34% din economiile făcute în
SUA, în timp ce 80% din americani nu dispuneau de aşa ceva. În timp ce creşterea medie a
veniturilor pe cap de locuitor a crescut cu 9%, pentru cei mai bogaţi 1% din americani veniturile
au crescut cu 75%.  Intre 1920 si 1929 veniturile cresc in medie cu 9 %,dar veniturile celor mai
bogati 1% cresc cu 75%. Politica guvernamentală favorizează această inegalitate prin menţinerea
taxelor la un nivel foarte scăzut. Un om care câştiga un milion de dolari pe an îşi vedea taxele
reduse de la 600000 la 200000 de dolari. În 1923 Curtea Supremă stabileşte că o legislaţie
privind salariul minim este neconstituţională. În prima jumătate a lui 1929 jumătate din
americani trăiau sub limita sărăciei.
- distribuirea inegală a veniturilor a făcut ca de-lungul anilor ’20 să existe în continuu o
supraofertă de bunuri compensată doar de o creştere artificială a puterii de cumpărare prin
intermediul creditului şi prin investiţiile din partea înstăriţilor (+cheltuieli din partea lor pentru a
achiziţiona bunuri de consum). Spre exemplu la sfârşitul anilor ’20 60% din maşini şi 80% din
aparatele de radio erau cumpărate pe credit (“It put off the day of reckoning, but it made the
downfall worse when it came”). Dată fiind această distribuţie inechitabilă a veniturilor, economia
americană se baza în anii ’20 într-un grad excesiv pe încrederea actorilor economici. Inegalitatea
veniturilor a furnizat resurse crescute pentru investiţii şi pentru speculaţie, astfel încât creşterea
valorilor acţiunilor a depăşit cu mult creşterea reală a productivităţii. Între începutul lui
septembrie 1928 şi septembrie 1929 indicele compozit Dow Jones a crescut de la indicele 191 la
381 (în iulie 1932 avea să ajungă la 58). Mai mult, o mare parte a acţiunilor erau cumpărate din
nou pe credit. Căutarea de profituri rapide a dus piaţa la niveluri absurd de înalte. Scăderea
preţurilor acţiunilor a început pe 3 septembrie, dar speculaţiile au continuat. - Pe 21 octombrie
preţurile au căzut  rapid, ceea ce i-a făcut pe mulţi investitori să vândă. A urmat colapsul pe 24
(„Joia Neagra”) stopat parţial în următoarele două zile de decizia câtorva mari bănci de a
cumpăra masiv acţiuni si se părea ca băncile au reuşit sa restaureze situaţia.. Pe 28 tendinţa s-a
regăsit şi preţurile au scăzut cu încă 13%. A urmat Marţea Neagră – 29 octombrie - când s-a
încercat vânzarea a 16,4 milioane de acţiuni. Nu mai există cumpărători chiar la preţurile cele
mai mici. Pierderile investitorilor pentru luna octombrie au atins cifra astronomică de 16 miliarde
de dolari. În ciuda amplitudinii crizei, prăbuşirea bursieră este văzută pentru un timp ca un
simplu accident de parcurs. Mai mult, se crede ca aceasta criza bursiera poate fi izolata fara prea
multe efecte negative pentru economie. In realitate, este posibil ca prabusirea cursului actiunilor
sa fi constituit numai momentul trecerii de la recesiune la depresiune.
- productivitatea muncii a crescut cu 32% între 1923 şi 1929 (35% între1922 şi 1925), în timp ce
salariile din industrie au crescut în medie cu doar 8%. Creşterea lentă a salariilor este parţial
compensată de scăderea preţurilor la produsele manufacturate datorită producţiei crescute.
28

- distribuţia dezechilibrată şi la nivelul firmelor industriale: în 1929 200 de corporaţii controlau

jumătate din veniturile tuturor firmelor. Decăderea marilor firme va afecta cu atât mai grav
economia americană. O asemenea distribuţie inegală există şi pe plan internaţional unde celelalte
mari naţiuni industrializate sunt în dificultate datorită politicii protecţioniste a guvernului
american (Statele Unite încercau să fie bancherul lumii, mare exportator, principalul producător
de alimente şi de bunuri manufacturate, dar să cumpere cât mai puţin din exterior.) tendinţa de a
compensa această situaţie prin credite pentru statele europene avea să contribuie esenţial la
răspândirea şi acutizarea crizei. În 1929 10% din venitul naţional american provenea din
exporturi.
- criza la nivelul agriculturii: venitul mediu în agricultură este de 273 de dolari faţă de media pe
ţară de 750. Guvernul nu are nici un program coerent de asistare a lumii rurale afectate de o
scădere severă a preţurilor după 1920-1921. În 1928 partea agriculturii din venitul naţional scade
de la 15% la 9%.
- Între octombrie şi decembrie 1929 producţia industrială a scăzut cu 9%. Şomajul creşte rapid şi
în aceste condiţii cei care cumpăraseră cu ajutorul creditelor nu-şi mai puteau onora ratele şi
dobânzile. Importurile s-au prăbuşit datorită lipsei creditelor în dolari şi datorită creşterii tarifelor
vamale în încercarea de a apăra piaţa internă de concurenţa produselor străine
- o alta problema este cea a datoriilor acumulate de marile corporatii americane.
 
Bibliografie:
Pierre Milza, Serge Bernstein, Istoria Secolului XX, vol.1 Sfârşitul “lumii europene” (1900-
1945), Bucureşti, Editura ALL, 1998.
 
 
Universitatea Bucureşti
Facultatea de Geografie
Secţia: Geografie-Istorie
Învăţământ la distanţă
Anul IV
Disciplina: Istorie universală, secolul XX
Coordonator de disciplină: lect. Bogdan Antoniu
 
Modulul II : Democraţie şi totalitarism. Regimuri politice şi ideologie (Rusia sovietică,
Germania nazistă, Italia fascistă)
 
Obiective:
-cunoaşterea de către studenţi a trăsăturilor definitorii ale regimurilor politice din Rusia
Sovietică, Germania nazistă şi Italia fascistă.
-analiza factorilor care au contribuit la instaurarea regimurilor extremiste interbelice.
 
Cuprins:
1.      Uniunea sovietică
2.      Republica de la Weimar
3.      Germania Nazistă
4.      Italia fascistă
 
29

Teme de autocontrol:
 
-Enumeraţi trei trăsături ale regimului sovietic din perioada imediat următoare revoluţiei
bolşevice
-Identificaţi cauzele instaurării nazismului în Germania.
 
II. 1. Uniunea Sovietică
Rusia înainte de primul război mondial
 
- imagine economica complexa, marcata de contradicţii:
- dezvoltare industriala exploziva (cele mai înalte rate de creştere din lume după 1900). Intre
1885 si 1914 producţia industrial creste cu 5,7%/an. In realitate, situaţia este foarte nuanţata
pentru ca aceasta creştere extraordinare in producţie nu este insotita de una similara in ceea ce
priveşte productivitatea si in consecinţa venitul pe cap de locuitor stagnează. Comparaţia cu
statele occidentale ii este total defavorabila:
-in 1914 Rusia produce 30kg fier/cap de locuitor fata de 203 in Germania, 228 in Marea Britanie
si 326 in SUA
-0,2 t cărbuni/ locuitor fata de 2,8 in Germania, 5,3 in SUA, 6,3 in Marea Britanie.
-Sectoarele specifice celei de-a doua revoluţii industriale sunt foarte slab reprezentate: industria
constructoare de maşini si cea electrica se afla abia in faza incipienta, cea chimica si auto lipsesc
cu desavarsire.
-In ciuda dezvoltării extensive a industriei ruse (datorita forţei de munca ieftine si lipsei
muncitorilor calificati se prefera mai degrabă extinderea capacitatilor de producţie decât
imbunatatirea lor), industrializarea nu reuseste sa absoarba decat o treime din sporul demografic
rus
        O caracteristica importanta a procesului de industrializare a Rusiei este puternica
concentrare, peste jumătate din muncitori lucrând in interprinderi cu mai mult de 500 de
angajaţi. Aceasta trăsătura pozitiva este contrabalansata de condiţiile foarte grele de
munca specifice unor oraşe industriale dezvoltate mult prea rapid. In plus, avantajul
competiţional fata de produsele manufacturate importate din Occident este dat in mare
parte de politica salariala foarte nefavorabila angajatului, politica împotriva căreia acesta
nu poate protesta pe cai legale. Puternica concentrare a industriei in câteva mari oraşe are
drept consecinţa si posibilitatea pentru o categorie sociala relativ restrânsa numeric –
muncitorimea – de a avea un impact politic extrem de important.
        lumea agrara: indiferent de eficienta reformelor lui Stolapin in incercarea lor de
smulge lumea satului din imobilismul sau, înainte de 1914 situaţia nu este deloc calma: in
ultimii patru ani de pace au loc 17000 de revolte numai in Rusia europeana. Deşi lucrurile
evoluează, in 1914 agricultura rusa e deservita de 10 milioane de pluguri  de lemn si
numai de 4,2 milioane de pluguri de fier. Extrema faramitare a proprietatii taranesti (deşi
termenul nu este foarte potrivit pentru lumea satului pana la demantelarea obstei)
reprezinta un alt obstacol in calea adoptării unor metode moderne. Cu toate acestea, deşi
este incapabila sa iniţieze ea insasi revoluţia, taranimea poate reacţiona la dezordinile din
oraşe si la dizolvarea autoritatii printr-o revoluţie proprie.
        ineficienta agriculturii si repartizarea inegala a populaţiei duc la apariţia unui
paradox: deşi are o densitatede numai 6 locuitori/ km pătrat, Rusia suferă de o acuta
suprapopulare rurala. Densitatea populaţiei in Rusia Centrala atinge 50-80 locuitori/ km
30

pătrat (aproape cat Franta), dar randamentele sunt foarte mici si creşterea demografica
este extraordinara.
-problema nationalitatilor reprezintă un potenţial butoi cu pulbere a carei explozie este
împiedicata in primul rând de politica represiva a autoritatilor.
- pe plan social se afirma o noua categorie foarte eterogena din punct de vedere al provenienţei,
dar care se defineşte in primul rând prin opoziţia sub diferite forme fata de regim: intelighentia.
Intr-o tara unde nu exista nici un fel de supape pentru eliberarea tensiunilor acumulate in
societate apariţia unei asemenea categorii ca purtătoare de cuvânt a majoritatii tăcute este
aproape inevitabila. Ea se va afla la originea atât a grupărilor revoluţionare, cat si a partidelor
politice reformiste.
- pe plan insitutional perioada cuprinsa intre 1905 si 1917 este dominata de erodarea neîntrerupta
a fragilelor instituţii cvasiparlamentare. Dumele convocate după 1905 isi vad succesiv atribuţiile
reduse, autonomia zemstvelor este respinsa si se revine la  monopolul monarhiei in domeniul
legislativ si administrativ. Nu exista un guvern propriu-zis ca organism de luare a deciziilor, ci o
serie de ramuri administrative al căror element liant este reprezentat de persoana monarhului. In
ceea ce priveşte persoana monarhului, cuvintele lui Richard Pipes descriu cel mai bine situaţia:
„O autocraţie are nevoie de un autocrat: un autocrat nu numai in ceea ce priveşte prerogativele
formale, ci si in virtutea personalitatii sale sau de un monarh cu funcţii ceremoniale care
domneşte in timp ce birocraţia guvernează. …la începutul secolului XX Rusia dispunea de cea
mai rea combinaţie posibila: un tar care nu avea inteligenta si caracterul necesare pentru a
guverna, dar care insista sa joace rolul de autocrat.
 
Primul război mondial
 
- războiul a avut un efect devastator asupra unei societati in plina transformare si tocmai
de aceea marcata de tensiuni. Industria rusa este incapabila sa tina pasul cu nevoile
frontului (intre 1914 si 1917 sunt fabricate 3,3 milioane de puşti pentru o armata de 15
milioane de oameni) si in încercarea de a face acest lucru va neglija nevoile frontului
intern.
- mobilizările din 1914-6 lipsesc agricultura de aproape jumătate din forta de munca, iar
numărul de animale disponibile este redus dramatic
- cheltuielile de război sunt susţinute prin împrumuturi masive, împrumuturi care nu fac decât sa
accelereze inflaţia stimulata si de penuria de bunuri de consum. In primii trei ani ai conflictului
costul vieţii creste de 7 ori.
- pana la sfarsitul lui 1916 Rusia pierde 5,7 milioane de oameni: 3,6 milioane raniti grav si morţi,
restul prizonieri.
-extrem de importanta este si incapacitatea crescânda a guvernului de a gestiona efortul de
război, urmarea fiind apariţia unor instituţii semiprivate care preiau funcţii ale sistemului
administrativ. Compromiterea instituţiilor centrale este continuata de seria de scandaluri legate
de Rasputin si de influenta ţarinei, dar si de faptul ca suveranul isi asuma personal comanda
armatei (aceasta nu reuseste insa sa contrabalanseze slăbiciunile materiale ale armatei)
- dincolo de protestele muncitorilor care devin tot mai numeroase, vara lui 1915 aduce
cristalizarea opoziţiei la nivelul Dumei prin apariţia unui Bloc Progresist.
 
Războiul civil:
 
31

- războiul civil este consecinţa inevitabila a modului cum bolşevicii au preluat puterea, criza
politica suprapunându-se pe gravele clivaje sociale si naţionale.
- intervenţia occidentala in războiul civil din Rusia a reprezentat o politica a jumatatilor
de măsura si singurul efect cu adevărat semnificativ a fost posibilitatea oferita
bolşevicilor de a poza in aparatori ai Rusiei si de a-i transforma pe albi in lachei ai
imperialismului occidental
- la sfarsitul lui 1919 înfrângerea albilor (înfrângerile suferite de generalii albi Iudenici si
Denikin) devine aproape o certitudine, datorita incapacitatii de a cădea de acord asupra unei
strategii comune, datorita lipsei unui program politic coerent, apt sa devină o alternativa la
eficienta propaganda a cadrelor comuniste. Se adaugă  organizarea Armatei Roşii sub
conducerea lui Trotki, dar si faptul ca de multe ori trupele albe actioneaza in zonele periferice ale
Rusiei, zone ce pun probleme logistice insurmontabile.
- dincolo de pierderile umane imense si de distrugerile materiale, războiul civil are câteva urmări
importante ce vor marca evoluţia ulterioara a regimului:
-instituţionalizarea tendinţelor autoritare deja foarte apropiate unui regim nevoit sa guverneze
numai cu spijinul unei minoritati. In plus, Armata Roşie, in calitatea sa de cea mai eficienta
structura a noului regim va reprezenta mediul ce va furniza coloana vertebrala a administraţiei.
-Mitul ostilitatii perpetue a lumii exterioare fata de „primul stat muncitoresc”
-  războiul civil va oferi principala motivaţie pentru declanşarea la scara mare a unui prim val de
teroare: Latsis, comandantul formtului de est al Ceka, spunea ofiterilor sai: „Nu purtam razboiul
impotriva anumitor indivizi. Exterminam burhezia ca clasa. In timpul investigatiilor nu cautati
dovezi conform carora acuzatul a actionat impotriva puterii sovietice. Intrebarile care trebuie
puse sunt: carei clase ii apartine? Care sunt Originile sale? Care este educatia sa? Aceste
intrebari ar trebui sa determine soarta acuzatului. In aceasta rezida semnificatia si esenta
Terorii Rosii.”
              - infiintarea primelor lagare de concentrare (aprilie 1919)
- Specific războiului civil este aşa-numitul comunism de război ce debutează in iunie 1918 prin
naţionalizarea industriei si continua prin instituirea unui monopol al statului asupra alocarii
resurselor in industrie, asupra comertului, printr-o politica foarte dura de rechizitionare a
surplusurilor de produse agricole, dar si printr-o tentativa de a distruge orice urma a economiei
capitaliste prin chiar distrugerea monedei ruse.
 
 
 
Noua politica economica:
 
- consecinţele războiului civil si ale comunismului de război sunt dezastruoase:
              - in jur de 8 milioane de morţi din care 7,5 milioane se datorează foametei si
epidemiilor(numai in 1920 circa 3 milioane de persoane mor de foame), producţia industriala
reprezintă numai o optime din nivelul lui 1913 si chiar daca in agricultura nu se înregistrează o
scădere similara, colapsul sistemului de transport si de schimb face aproape imposibila
aprovizionarea oraşelor. Acest ultim fapt va da naştere unui paradox: partidul muncitorilor
ajunge sa guverneze peste un exod al muncitorimii dinspre oraşe spre lumea rurala unde măcar
se poate hrăni. Anul 1921 va aduce colapsul total al economiei sovietice si violenta războiului
civil abia încheiat este înlocuita cu violenta revoltelor rurale care atinge cote fara precedent.
32

- Pe fondul acestor adevărate războaie rurale si al numeroaselor greve, in martie 1921 are loc
revolta marinarilor de la Kronstadt.
-devine evidenta pentru conducerea sovietica necesitatea unei perioade de stabilitate, de
reconstrucţie, perioada ce însemna de fapt amânarea implementării proiectului comunist.
– martie 1921: are loc Congresul X al Partidului Bolşevic:
-abandonarea comunismului de război prin încetarea rechiziţiilor forţate in agricultura si
inlocuirea lor cu o taxa in bunuri, acceptarea tacita a revigorării comerţului privat – ceea ce va
deveni Noua Politica Economica
-continua tendinţa spre o centralizare rigida, tendinţa deja vizibila in abandonarea practicii
alegerii oficialilor partidului si in buna măsura a deciziilor colective. Este adoptata o rezoluţie
„Privind unitatea partidului” in care formarea facţiunilor era condamnata si prin care criticile
sunt interzise la nivelul întregului partid. Restaurarea unitatii partidului implica in acelasi an
expulzarea a peste 750000 de membri
- Noua Politica Economica este in esenţa un compromis cu taranimea, in aceasta faza un grad
minim de cooperare din partea acesteia parând a fi vital pentru supravieţuirea regimului.
-implica si restaurarea micii proprietati private in industrie si comerţ, chiar daca statul păstrează
controlul asupra băncilor, industriei grele, transporturilor si comerţului exterior. In plus, marii
actori economici, desi aflati sub controlul statului, incep sa se ghideze in actiunile lor dupa
principiile cererii si ofertei.
 
-la moartea lui Lenin (1924)organismul director al partidului este Politbiroul (Lenin, Trotki,
Kamenev, Stalin, Zinoviev, Buharin, Tomsky, Zinoviev). Deciziile sale erau implementate de
Orgbirou, legătura dintre ele fiind reprezentata in special de Stalin, pe atunci Secretar General al
Comitetului Central si responsabil cu politica de cadre a partidului.
-lupta pentru succesiunea lui Lenin se defasoara intre Trotki pe de-o parte si troica Kamenev,
Zinoviev, Stalin in care ultimul prefera sa ramana in umbra. Stalin ezita sa se implice prea vizibil
datorita existentei in partid a unui curent puternic nemulţumit de NEP, curent căruia Trotki ii
dădea glas. La Congresul al XII-lea Trotki este deja izolat, in ianuarie 1925 isi pierde functia de
Comisar al Poporului pentru Război, in 1926 este eliminat din Politbirou, in 1927 este eliminat
din partid si in 1929 este exilat. In paralel incepe atacul asupra celor doi aliati din prima faza a
luptei impotriva lui Trotki.
-dupa eliminarea opoziţiei de stânga (pentru ca Trotki este un adept al revoluţiei mondiale, un
adversar al NEP-ului si al birocratizării partidului) Stalin se intoarce impotriva asa-numitei
opozitii de dreapta adoptand in buna masura ideile vechilor adversari. In vara lui 1928 intervine
un scurt moment de detensionare datorita unui compromis prin care Stalin promitea moderatie in
politica rurala, iar opoziţia de dreapta (Buharin, Rakov, Tomski) ii promiteau sprijinul in
continuarea si accelerarea industrializării. Infrangerea acestui grup va fi insa completa si rapida.
Stalinismul:
 
-eliminarea nucleelor de opozitie din partid coincide cu clarificarea obiectivelor in
industrie: 1928-1929: discutarea primului plan cincinal, a carui versiune finala este
discutata la Conferinta Partidului din 1929:
-pleaca de la premisa lipsei oricaror probleme in agricultura si, evident, nu ia in calcul posibilele
efecte dezastruoase ale colectivizării
--presupune ca productivitatea va creste in industrie la o rata mult mai mare decat salariile,
furnizandu-se astfel capitalul pentru continuarea procesului.
33

-sunt fixate o serie de tinte de productie pentru industria grea, celelalte sectoare urmand sa
respecte prioritatea industriei grele. Una dintre marile probleme va fi reprezentata de modificarea
continua a acestor obiective.
-realizarile primului plan cincinal sunt dificl de apreciat pentru ca statisticile sunt
constant falsificate, iar preturile sunt calculate in ruble la nicelul 1926-1927, calcule ce
nu lasa loc inflatiei importante din aceasta perioada. In ciuda progreselor cantitative
spectaculoase in unele domenii, investitiile se vor dovedi pe termen lung lipsite de
profitabilitate, iar costurile umane dezastruoase.
-al doilea si al treilea plan cincinal (1933-1938 si 1938-1941) vor pune tot mai mult accentul pe
inarmare, pe productia de armament, dar obiectivele sunt la fel de absurde, nu tin seama de
efectele colectivizarii. Chiar daca incepe sa se puna accent si asupra productiei de bunuri de
consum, de fiecare data obiectivele sunt modificate si industria usoara e complet neglijata. Rata
de crestere economica incetineste dramatic dupa 1933, un rol important avandu-l dezorganizarea
adusa de Marea Teroare.
-o importanta consecinta a planurilor cincinale este birocratizarea excesiva a industriei
si rezultatul va fi aparitia unui model de management al indutriei total ineficient: in 1939
exista 20 de comisariate ale poporului pentru diferite ramuri industriale.
-Colectivizarea: cresterea exploziva a productiei industriale trebuia sa fie insotita de o crestere
similara a productiei agricole,  lucru care insa nu se întâmpla. Optiunea pentru colectivizare are
multe motivatii:
                            -cresterea productivitatii
-eliminarea capitalistilor satelor (culacii – taranii bogati)
-distrugerea taranimii vazuta ca principala piedica in fata modernizarii Rusiei si transformarea ei
intr-o simpla categorie a angajatilor de stat.
-colectivizarea se va transforma intr-o tragedie umana si intr-un dezastru economic. Nu exista
specialistii necesari colectivizarii, resursele pentru introducerea unor procedee moderne in
agricultura lupsesc in buna masura.. Pana in 1940 cele aproape 25 de milioane de prorpietati
rurale vor fi grupate in circa 250000 de ferme agricole, insa acest proces se realizeaza cu pretul a
6 milioane de morti, cu reducerea drastica a septelului care va atinge nivelul din 1928 abia in
1953. Productia agricola, care, conform asteptarilor, ar fi trebuit sa se dubleze aproape imediat,
va atinge nivelul din 1926 (anul de varf al deceniului al treilea) abia la inceputul anilor cincizeci.
 
Caracteristici ale sistemului
- hiperbirocratizarea sistemului: numărul funcţionarilor statului creste de la 2 milioane in
1928 la 9 milioane in 1939. marea teroare este in parte o încercare de a controla acest
imens aparat de stat
              -consecinţe:              
- costuri imense de intretinere a birocraţiei
- desi procesele paralele de indutrializare, planificare, colectivizare, naţionalizare necesita
dezvoltarea unor asemenea structuri birocratice care la randul sau face imposibila instaurarea
unui control absolut. Astfel, reactiile centralizatoare venite din partea regimului au ca urmare un
nou val de birocratizare succedat de un nou puseu centralizator
- imensitatea complexului birocratic (care trebuie sa acopere economia, societatea, aparatul
coercitiv) reprezinta in sine o cauza de baza a ineficientei sistemului, a primitivismului acestuia
34

- pervertirea leninismului prin trecerea de la internationalism la nationalism, prin modificarea

radicala a politicii nationalitatilor, prin utilizarea unei serii de simboluri traditionale specifice
Rusiei imperiale.
-         dintr-o caracterizare a stalinismului nu poate fi exclus factorul personal – stilul de a
conduce specific lui Stalin: un stil marcat de suspiciune paranoica, de insecuritate in
relaţiile chiar cu persoanele apropiate, de ambiţiile dictatorului, de modul cum Stalin
acces la putere prin intermediul intrigilor. Unul dintre atuurile permanente ale lui Stalin
este abilitatea de a păstra in continuu un profil jos si o poziţie aparent neutra, răpind astfel
de cele mai multe ori legitimitatea oricărui demers contestatar venit chiar din intemediul
PCUS. Acest fapt va contribui nu puţin la crearea imaginii unui lider incontestabil in
ochii multora, chiar daca aici teroarea si propaganda agresiva joaca un rol cel putin la fel
de important.
 
 
 
 
 
II. 2. Republica de la Weimar
 
Înfrângerea Germaniei în război
- marea ofensivă germană ce debutează pe 21 martie îşi va pierde momento-ul după ce va obţine
o serie de succese în special datorită superiorităţii numerice. Nu se reuşeşte o spargere a liniilor
aliate şi prezenţa americană se face din ce în ce mai simţită. Pe 5 aprilie ofensiva germană
eşuează pe Somme. Pe 20 fusese pierdută orice speranţă a unei victorii decisive.
- sfârşitul lui mai: ofensivă gemană spre Paris. Luptele ating o duritate fără precedent şi frontul
se stabilizează după ce germanii reuşiseră depăşirea aliniamentelor din timpul primei bătălii de
pe Marna.
- 17 iulie: nouă încercare de ofensivă germană urmată de o contralovitură franceză. Liniile
germane sunt rupte şi trupele franceze iau peste 20000 de prizonieri în doar 4 zile. Pierderile
germane în această perioadă se ridică la circa 30000 de morţi. Cancelarul german von Hertling
nota în jurnalul său: dacă pe 15 erau persoane la Berlin care se aşteptau să aibă Parisul la
picioarele lor, “pe 18 chiar şi cei mai optimişti dintre noi ştiau că totul era pierdut. Istoria lumii
fusese jucată în numai trei zile”. Pe 7 august Kaiser-ul îi scria lui Ludendorff: “Am ajuns la
limita puterilor. Trebuie să I se pună capăt războiului.”
- 8 august: ziua neagră a armatei germane. Criza ei se accentuează la sfârşitul lui septembrie
când fiecare zi aduce un nou succes aliat.
Revoluţia din 1918
- 3 octombrie: formarea unui guvern de coaliţie sub conducerea lui Max von Baden în care intră
şi doi social-democraţi. Ludendorff cere guvernului încheierea cât mai rapidă a unui armistiţiu,
altfel situaţia riscă să iasă de sub control. În sud-estul Europei situaţia se precipită odată cu
capitularea aliaţilor Germaniei.
- sfârşitul lunii octombrie - comandamentul Marinei Imperiale decide executarea unui atac total
al flotei germane împotriva Aliaţilor. Marinarii din baza navală Kiel refuză să execute ordinele şi
autorităţile arestează un număr de rebeli.
- 3 nov. - marinarii manifestează pentru a obţine eliberarea camarazilor închişi
35

- 2 nov: trupele transferate din este pe frontul occidental se revoltă şi refuză să intre în luptă.
Generalul Groener face o inspecţie pe front în zilele de 5-6 noiembrie şi recunoaşte că o nouă
ofensivă aliată importantă ar putea avea efecte catastrofice asupra frontului. De aceea, îl
avertizează pe împărat că e necesară semnarea imediată a unui armistiţiu până duminică 9
noiembrie. Chiar şi a aştepta până luni ar putea avea consecinţe foarte grave.
- 4 nov. - garnizoana din Kiel trece de partea răsculaţilor. O zi mai târziu, muncitorii din Arsenal
intră în grevă, se formează primele consilii (Räte) ale muncitorilor şi marinarilor, revolta se
extinde apoi în marile oraşe german.
- 7 nov. - socialistul independent Kurt Eisner proclamă în Bavaria Republica Sfaturilor. Stânga
socialistă este divizată între majoritatea membrilor Partidului Social-Democrat German (SPD) ce
solicită armistiţiul, amnistierea arestaţilor politici şi abdicarea Keiserului şi socialiştii minoritari
grupaţi în USPD (organizaţia radicală Spartakus) ce propun o revoluţie de tip bolşevic.
- 9 nov. - revoluţia ajunge la Berlin. Socialistul Scheidemann proclamă Republica, spartakistul
Liebknecht anunţă Republica Socialistă. Practic nici o forţă politică nu mai susţine monarhia şi
Wilhelm al II-lea abdică.
- 10 -15 nov. - sunt create peste 10.000 de sfaturi ale muncitorilor şi soldaţilor în toată Germania.
Pe 10 noiembrie puterea la Berlin este deţinută de un Consiliu al Reprezentanţilor Poporului
format din 6 comisari ai poporului (3 SPD, 3 USPD) şi condus de socialistul Ebert.
-  10 noiembrie: acord între Cancelarul Ebert şi generalul Groener, înlocuitorul lui Ludendorff
prin care guvernul se angajează să respecte şi să susţină autoritatea ofiţerilor în cadrul armatei,
iar Groener asigura noile autorităţi de loialitatea armatei într-o eventuală confruntare cu radicalii.
Anterior, cei doi căzuseră de acord că Berlinul va avea nevoie pentru asigurarea ordinii de o forţă
de circa 10 divizii, o forţă ce avea să acţioneze atât împotriva grupărilor bolşevice, dar şi a
eventualelor “derapaje” ale guvernului social-democrat.
- 15 nov. - se încheie un acord între patroni şi sindicate prin care se obţine o ameliorare
considerabilă a situaţiei muncitorilor: ziua de lucru de 8 ore, libertatea sindicală, posibilitatea
organizării de comitete de uzină. Reprezentanţii socialişti ai muncitorilor reninţă în schimb la
revendicările privind naţionalizarea. Armata îşi defineşte poziţia după o serie de negocieri cu
guvernul provizoriu, declarându-se neutră dacă ordinea va fi restabilită. Din 28 nov. SPD începe
pregătirile pentru alegerea Constituantei. La sfârşitul lunii noiembrie reapar partidele de dreapta,
în timp ce spartakiştii devin liderii extremismului de stânga.
- 6 dec. - Guvernul decide dizolvarea Comitetului Sfaturilor din Berlin, aflat sub controlul
spartakiştilor.
- 25 dec. - Ebert solicită intervenţia armatei pentru a-i dispersa pe cei 4000 de marinari chemaţi
să apere revoluţia socialistă. Comisarii USPD părăsesc guvernul iar spartakiştii fondează pe 30
decembrie Partidul Comunist.
-6 ian. 1919 - guvernatorul Berlinului Noske îl destituie pe prefectul comunist al poliţiei.
Spartakiştii organizează menifestaţii care degenerează în conflicte armate cu forţele de ordine.
Noske intrevine cu ajutorul armatei.
- 9-12 ian. în Berlin au loc lupte sângeroase şi insurecţia spartakistă este înfrântă. Şefii spartakişti
sunt arestaţi, Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht sunt executaţi. Cauzele eşecului insurecţiei
comuniste în opinia Rosei Luxemburg, exprimate în ziarul Röte Fahne din 14 ian.1919 : “ lipsa
de maturitate politică a soldaţilor care au ascultat de ofiţerii lor, satele au rămas neatinse de
revoluţie, conflictele economice aflate încă în stadiul iniţial”.
 
Noua Germanie şi dezechilibrele sale
36

- revoluţia din noiembrie plasează Germania în tabăra democraţiilor atât din punct de vedere
politic (republica parlamentară reprezintă o ruptură bruscă cu Imperiul autoritar), cât şi din punct
de vedere social (intrarea sindicatelor în viaţa publică şi apariţia comitetelor de uzină).
- treptat, sub amprenta socialiştilor, începe reformarea Germaniei tradiţionale, sufragiul feminin,
liberalizarea moravurilor, politizarea tineretului aducând un suflu de libertate ce desparte noul
regim de mediile conservatoare.
- republica este însă contestată din două direcţii: represiunea insurecţiei spartakiste din ianuarie
1919 a separat comuniştii (şi odată cu aceştia un număr crescând de muncitori) de republica
represivă şi “socialiştii trădători”. În al doilea rând, noul regim este nevoit să-şi asume
responsabilitatea Tratatului de la Versailles, iar dreapta va dezvolta ideea “loviturii de pumnal
dată de socialişti în spatele armatei germane” ce, fără a fi înfrântă, a trebuit să se predea.
- în ciuda pierderilor teritoriale (au implicat pierderea a 20% din suprafaţa agricolă, 15% din
cărbunele, fierul şi oţelul german, 6-7% din industria prelucătoare). Germania şi-a păstrat
echilibrul şi restrângerea teritorială a avut drept efect accentuarea conştiinţei apartenenţei la o
“germanitate” - comunitatea definitorie de sânge şi limbă - mai largă decât suprafaţa aflată sub
autoritatea Berlinului. În consecinţă revendicarea alipirii spaţiilor germane situate în afara
Germaniei a devenit tema naţionalistă majoră după 1919.
 
Constituţia de la Weimar
- 19 ian. 1919 - este aleasă Adunarea Constituantă dominată de “coaliţia Weimar” (40% din
sufragii întrunite de socialişti, 39% de Zentrum-fostul partid catolic şi alte formaţiuni
democratice).[ 421 deputaţi dintre care 165 - SPD(11,5 mil. voturi), 91 - Zentrum, 75 - Partidul
Liberal (fost liberal), 44 - Partidul Naţional-German (foştii conservatori), 19 - Partidul Populist
(fost naţional-liberal), 22 - USPD (socialiştii independenţi, delimitaţi de spartakişti). Comuniştii
au boicotat alegerile]
- 31 iulie 1919 -  Adunarea votează proiectul de constituţie al liberalului Hugo Preuss în ciuda
obiecţiilor dreptei ce consideră proiectul “nespecific germanităţii”. Proiectul iniţial propunea un
stat puternic centralizat pentru a sparge hegemonia prusacă. Landurile urmau să câştige o
autonomie relativă în domeniul religios, şcolar şi economic dar constituţiile şi instituţiile lor
trebuiau să se conformeze dreptului federal. Reich-ul deţinea exclusivitatea competenţelor
financiare, militare şi cele privind politica externă. Opoziţia dreptei, tensiunile frecvente între
autoritatea centrală şi landuri (separatismul Rhenan, insubordonarea Bavariei, tentaţiile
revoluţionare din Saxa şi Thuringia) au făcut ca proiectul iniţial să fie amendat, în locul “statului
federal” fiind preferat “statul poporului”.
- Constituţia de la Weimar prevedea egalitatea în faţa legilor, libertăţi publice, apelul la
referendum la iniţiativa a 10% din corpul electoral considerat suveran (“putera emană de la
popor”). Reich-ul german devenea o republică cu 17 landuri. Parlamentul era compus din două
adunări: Reichstag (ales prin sufragiu universal pentru 4 ani, votează legi, controlează activitatea
executivului) şi Reichsrat (ce adună reprezentanţii landurilor, având însă un rol redus). Putrea
executivă era reprezentată atât de preşedintele Reich-ului (ales prin sufragiu universal pentru 7
ani, numea guvernul) cât şi de Cancelar (şeful executivului).
- deşi clar de inspiraţie liberală şi democratică Constituţia ascundea lacune importante.
neîncrederea în forma de guvernământ republicană transpare din folosirea extrem de rară a
termenului  (o singură dată) chiar în textul fundamental al statului. În schimb este preferat
constant conceptul tradiţional de “Reich” - stăpânire, autoritate. Apoi, ruptura cu tradiţia
autorităţii centrale puternice, paternaliste nu a fost rezolvată pe deplin în Constituţie. Preşedintele
37

Reichului era abilitat, conform articolului 48, “dacă securitatea şi ordinea publică sunt grav
compromise sau ameninţate, să ia măsurile necesare restabilirii securităţii şi ordinii publice,
inclusiv să folosească forţa armată”. Prerogativele preşedintelui includeau suspendarea
libertăţilor fundamentale şi dizolvarea Reichstag-ului. Bucurându-se de aceeaşi legitimitate ca şi
legislativul, fiind ales prin sufragiul universal, preşedintele deţinea instrumente constituţionale de
a controla puterea executivă.
- 1919 - 1925 - preşedinte al Reich-ului este socialistul K. Ebert. Acesta a lăsat cancelarul să
guverneze şi nu a intrat în conflict cu executivul.
- 1925 - 1932 - preşedinte devine mareşalul Hindenburg, monarhist convins, erou al războiului.
Până în 1929 acesta va respecta textul Constituţiei apoi, în faţa instabilităţii ministeriale va capta
din ce în ce mai mult atenţia opiniei publice. Reales în 1932, va discredita treptat poziţia
parlamentului (prin sprijinul acordat unor cabinete minoritare incapabile să guverneze şi să
rezolve gravele probleme economice) în dauna statutului autorităţii centrale.
 
Partidele politice
 
Partidul Socialist-Democrat (SPD)
- principala forţă politică între 1919 şi 1930, respinge modelul bolşevic, renunţă la principiul
luptei de clasă, îşi propune o politică de reforme democratice. Imediat după război are peste 1
milion de membrii, dar influenţa sa va intra treptat în declin, înregistrînd 38% din sufragii în
1919 şi 20% în 1932.
- din 1923 nu va mai participa efectiv la guvernare, cu excepţia marilor coaliţii din perioada
1928-1930, dar sprijinul său parlamentar, neutralitatea sau absenţa sa sunt indispensabile
supravieţuirii cabinetelor minoritare. Lideri: K.Ebert, Scheidemann, Müller. Baza sa electorală -
îndeosebi regiunile industriale.
Zentrum
  - partid al catolicilor, pe locul I înainte de 1914, după război, ocupă constant al doilea loc în
preferinţele electoratului. Ostil revoluţiei, acceptă noul regim şi va participa la toate guvernările.
Fiind un partid confesional dispune de un electorat stabil ce se va dovedi refractar la naţional-
socialism. Din 1925 va evolua treptat spre conservatorism şi Cancelarii Zentrumului (în special
Brüning şi von Papen) vor contribui prin practicile guvernamentale la degradarea democraţiei
germane. Lideri: Brüning, von Papen, Wirth. Zone electorale: nobilimea sileziană, industriaşii
din Rhenania, muncitorii din zona Ruhr-ului, ţăranii bavarezi.
Partidul Democrat
- reprezintă aripa stângă a liberalismului german, un partid de personalităţi şi nu de masă,
partizan al unei republici liberale şi parlamentare. Ostil dictaturii şi violenţei, va participa
aproape la toate guvernările perioadei. Conducători: Rathenau, Max Weber. Votat îndeosebi de
burghezia urbană.
Partidul Comunist (KPD)
- respinge regimul de la Weimar, va încerca în diverse moduri doborârea acestuia (1920 -
insurecţie reprimată în Ruhr, 1921 - grevă generală transformată în insurecţie de asemenea
eşuată, 1923 - reuşeşte să impună guverne cu participare comunistă în Saxa şi Thuringia, dar
insurecţia ce urmează destituirii acestora de către autoritatea centrală este înabuşită în sânge).
- din 1925 sub conducerea lui Ernst Thälmann, KPD se supune total Internaţionalei a III-a
aşteptând momentul revoluţiei. Practică, la ordinul Moscovei, politica “clasă contra clasă”
refuzând orice alianţă cu SPD-ul.
38

- din 1930 îşi va uni în Reichstag vocea cu naţional-socialiştii, deşi în stradă se înfruntă violent.
- marchează progrese însemnate la alegerile din 1932 (15% din electorat), dispune de peste
330.00 de membrii disciplinaţi precum şi de propriile trupe de şoc - “Frontul Roşu”.
Partidul Populist
- reprezintă burghezia de afaceri a Germaniei protestante, este ostil socialismului şi tradiţional
monarhist. După 1925 îşi schimbă tactica încercând “cucerirea” Republicii, practicând o politică
ambiguă de raliere şi susţinere a noilor instituţii. Personalităţi : Stresemann, Schacht, H.Stinnes,
Thyssen. Sprijin masiv din partea marii finanţe şi a marilor industriaşi
Partidul Naţional-German
- formaţiune politică susţinută îndeosebi de pangermanişti, ierarahia Bisericii Lutherane şi marii
propietari funciari din landurile estice. Ostil Tratatului de la Versailles, menţine nostalgia
Germaniei Imperiale. Susţin totuşi guvernul în momentele de tensiuni externe (1923 - ocupaţia
franceză a Ruhr-ului). Din 1928 aflat sub conducerea unui mare magnat al presei - Hugenberg -
va aluneca spre extrema dreaptă, colaborând în final cu NSDAP.
Forţele politice extra-parlamentare
Armata
- Reichswehr-ul rămâne ostil revoluţiei. Deşi contribuie decisiv la înfrângerea insurecţiei
spartakiste şi salvarea socialiştilor nu se resemnează în faţa democraţiei. Ofiţeri activi (proveniţi
mai ales din rândul trupelor aflate la frontiera estică a Germaniei) participă la tentativele de puci
de la Berlin (1920) sau München (1923).
- conducerea armatei este preocupată de reconstituirea potenţialului militar german (antrenarea
clandestină a voluntarilor, testarea de noi arme în URSS) precum şi de formarea unor noi
generaţii de ofiţeri. Recrutarea acestora rămâne aristocratică şi este însoţită de epurarea treptată a
ofiţerilor republicani.
- din 1926 corpul de cadre necesar este constituit, iar din 1930 armata poate lua poziţie în faţa
agitaţiei politice. Deşi ofiţerii în vârstă, conservatori, monarhişti, doresc să menţină tradiţionala
rezervă politică a armatei, noua generaţie este sedusă de naţional-socialism şi, formată în timpul
confruntărilor violente din spaţiul politic, va impune un rol mult mai activ. În 1932 armata
susţine ultimele două guverne ale Republicii de la Weimar. Din 1933 armata regăseşte idealul
patriotic în personalitatea Führer-ului.
Grupurile paramilitare
- nov.1918 - apar Căştile de Oţel (Stahlhelm). Numără aprox. 500.000 de oameni, posedă drapel
propriu, uniforme, desfăşoare antrenamente. Luptă împotriva comuniştilor, Tratatului de la
Versailles, parlamentarismului, evreilor.
- Secţiile de Asalt (Sturmabteilung - SA) - aparţin naţional-socialiştilor, în 1932 numără peste
300.000 de membrii.
- 1930 - Frontul de Fier - trupe de şoc antifasciste organizate de socialişti şi sindicate.
- Frontul Roşu - trupele paramilitare ale comuniştilor, numără peste 100.000 de membrii, va fi
interzis în 1929.
 
Dinamica forţelor politice
- alunecarea spre dreapta spectrului politic - creşterea rezultatelor electorale ale dreptei de la
15% (1919) la 44% (1932) în detrimentul socialiştilor şi democraţilor.
- alunecarea în favoarea extremelor, tot mai accelerată după 1930.
- guvernarea de coaliţie datorită faptului că nici un partid nu obţine majoritatea în Reichstag
[1919-1923 - coaliţia Weimar, 1923-1928 - partidele de centru şi dreapta, 1928-1930 - marea
39

coaliţie (de la socialişti la naţionali-germani); doar comuniştii şi naţional-socialiştii nu intră în

jocul ministerial în această perioadă].
- din 1930 - cabinetele sunt minoritare, numite de preşedinte, guvernează fără sprijinul
parlamentului prin decrete, contribuind la subminarea Constituţiei.
- dizolvarea  repetată a Reichstag-ului, în 1930, 1932 (de două ori) dicreditează sufragiul
universal.
- instabilitatea ministerială - 19 guverne în 13 ani - este apreciată drept o dovadă a eşecului
politic al Republicii şi contribuie la dezvoltarea aspiraţiilor pentru o autoritate puternică.
- abandonată treptat de mase, prost servită de o administraţie, justiţie şi poliţie superficial epurate
după 1918 şi încă impregnate de spiritul autoritar, Republica Germană stă la dispoziţia
presiunilor extraparlamentare şi a manevrelor oamenilor politici.
 
 
Viaţa politică şi economică
1919 - 1923 - De la dezordine la stabilitate
- situaţia noului regim este deosebit de precară în 1919. Mizerie, agitaţie socială, agitaţie politică.
Extrema stângă se manifestă violent şi în 1920 o “armată roşie” ocupă câteva oraşe din Ruhr iar
în 1921 o grevă insurecţională este înăbuşită în sânge. Dreapta îşi exprimă opoziţia inclusiv prin
puciul din 1920 ( martie - o brigadă a corpurilor france de la Baltica intră în Berlin şi instalează,
cu sprijinul comandantului militar al capitalei,  un înalt funcţionar prusac naţionalist - Kapp,  în
fruntea guvernului. Puciul este înfrânt datorită grevelor generale declanşate în Berlin şi Ruhr).
- 1919 - 1922 - teroarea “albă” - 376 de asasinate politice (354 îndreptate împotriva stângii sau a
moderaţilor).
- 1922 - criza Ruhr-ului. Guvernul Cuno (cabinet de dreapta şi moderaţi) frânează livrările în
natură destinate reparaţiilor de război datorate de Germania. Pe 11 ian. 1923 Franţa ocupă Ruhr-
ul şi guvernul german organizează “rezistenţa pasivă” prin nesupunere civilă. Economia se
dezorganizează rapid, inflaţia face ravagii. Un nou guvern de coaliţie, condus de Stresemann
pune capăt rezistenţei pasive şi reia plata reparaţiilor.)
- 1923 - ultimele crize  - Rhenania îşi proclamă independenţa (sprijin din parte trupelor franceze
de ocupaţie) fără a avea succes, în Saxa şi Thuringia sunt înfrânte insurecţiile comuniste, iar în
nov.1923 este rezolvată şi criza bavareză (8-9 nov. Hitler cu ajutorul guvernului Bavariei şi al
generalului Luddendorf proclamă “revoluţia naţională” însă fără susţinători  puciul eşuează).
Regimul rezistase şi venirea lui Stresemann la putere anunţa ralierea momentană a dreptei
conservatoare la Republica moderată şi burgheză.
Criza financiară postbelică
- Germania a finanţat efortul său de război prin emitere abundentă de monedă (în 4 ani masa
monetară a crescut de 5 ori) şi mai puţin prin împrumut extern. La finalul conflictului preţurile
erau deja umflate în condiţiile în care oferta de bunuri rămăsese aceeaşi sau chiar regresase (în
domeniul alimentar) şi inflaţia s-a agravat (1914 - 1$=4,2 Mărci, 1920 - 84 Mărci, 1922 - 186
Mărci).
- guvernul a acuzat reparaţiile, Germania achitând în bani sau în natură 8,2 miliarde Mărci/Aur în
perioada 1919 - 1923. Dar în aceeaşi măsură situaţia financiară a fost agravată de rezistenţa
pasivă a Germaniei în timpul episodului Ruhr din 1923 ce a costat peste 3,5 miliarde M/Aur.
După acest episod marca se prăbuşeşte (1$ valora în iulie 1922 - 410 mărci, în ianuarie 1923 -
7,260, în iulie 1923 - 260.000, în sept.1923 - 13 milioane, în nov.1923 - 4,200 miliarde mărci).
Allan Bullock: “Decăderea monedei naţionale nu însemna numai moartea comerţului, falimentul
40

la scară largă, lipsa mijloacelor de supravieţuire în marile oraşe şi şomaj: catastrofa atingea pe
fiecare membru al comunităţii, o catastrofă cum n-ar fi putut declanşa nici un alt eveniment
economic. Economiile deţinute de clasele mijlocii şi de clasa mijlocie au fost făcute praf dintr-o
songură lovitură, cu o brutalitate de care n-ar fi fost în stare nici o revoluţie; în acelaşi timp,
puterea de cumpărare a salariilor a scăzut aproape la zero… Inflaţia a fost o adevărată revoluţie
în Germania, căci ea a distrus nu numai moneda naţională şi proprietatea, ci şi încrederea în
proprietate şi în semnificaţia banilor.”
- viaţa cotidiană a germanilor a fost puternic bulversată. Preţurile şi salariile variau în aceeaşi zi,
oraşele şi satele au fost autorizate să emită monede auxiliare, ţăranii refuzau să vândă contre
biletelor de bancă revenindu-se la troc. Nivelul de viaţă al salariaţilor se prăbuşeşte (în 1923 la
1/4 din nivelul 1914), deţinătorii de venituri fixe sunt ruinaţi, micile intreprideri falimentează.
Situaţia este agravată de speculaţiile financiare ale prăbuşirii mărcii executate cu complicitatea
guvernului dornic să argumenteze imposibilitatea Germaniei de a plăti reparaţiile de război.
Republica de la Weimar pierde treptat sprijinul burgheziei mici şi mijlocii care, tot mai sărăcite,
se îndreaptă spre dreapta spectrului politic.
Redresarea financiară şi industrială
- oct.1923 - Ministrul de Finanţe Schacht lansează o bancnotă provizorie - Rentenmark -
acoperită nu de aur, ci de recunoaşterea datoriilor industriale şi agricole de către stat. Moneda ,
calculată la valoarea de 1RM = 1 miliard de mărci, reprezintă o formulă teoretică de calcul al
cuantumului forţelor productive ale economiei germane la un moment iniţial. Practic prin acest
experiment, moneda naţională este detaşată de etaloanele şi criteriile de valoare tradiţionale,
corupte datorită speculaţiilor, şi obligată să reprezinte realitatea economică germană.
- emiterea cu prudenţă a Rentenmark, practicarea unei politici de austeritate bugetară, fixarea şi
blocarea dobânzilor pentru credite de către Reichsbank au contribuit la stabilizarea masei
monetare.
- august 1924 - Schacht poate restabili Reichsmark, monedă definită prin raportul la etalonul aur
dar neconvertibilă încă. Capitalismul german, intact în pofida crizei, se adaptează rapid şi profită
de restabilirea monedei.
1924 - 1928 - Prosperitate şi stabilizare aparentă
- treptat prosperitatea se reinstalează, producţia creşte într-un ritm susţinut, şomajul este absorbit.
Germania mizează pe raţionalizarea producţiei şi pe exporturile industriale şi în 1927  72% din
exporturi sunt reprezentate de produse manufacturate.
- concentrarea capitalului se accentuază, până în 1930 apar peste 3000 de carteluri, iar în 1932
45% din societăţi controlează 84% din capitalul industriei germane.
- punctele slabe ale economiei germane se manifestă în agricultură - soluri supraexploatate,
proprietăţi îndatorate, preţuri rămase în urma celor industriale, marii proprietari funciari ai
germaniei orientale se bazează pe stat pentru rezolvarea dificultăţilor. De asemenea balanţa
comercială rămâne deficitară.
- alegerile din 1924 şi 1928 confirmă legătura între euforia redresării economice şi aparenta
victorie a Republicii.
- în acelaşi timp, alegerile prezidenţiale din 1925 demonstrează ambiguitatea alianţelor
electorale: după un prim tur de scrutin în care realizează un scor bun (40%) dar insuficient pentru
următorul tur, partidul naţional-german avansează candidatura mareşalului Hindenburg pentru a
putea ralia voturile dreptei. Socialiştii susţin candidatul Zentrum-ului, iar comuniştii menţin
candidatura lui Ernst Thälmann. Rezultat: Hindenburg câştigă cu 15 mil. de voturi la mică
distanţă de candidatul Zentrum-ului. Mareşalul este un monarhist convins, va respecta
41

Constituţia, dar Republica devine conservatoare. Paradoxal, pe termen scurt Hindenburg va

deveni un factor stabilizator pentru Republică, elementele conservatoare fiind satisfăcute de
prezenţa sa în fruntea statului. Constituţia va fi respectată cu stricteţe până în 1930.
-în ceea ce priveşte domeniul economic, spre sfîrşitul perioadei deficienţele financiare încep să
se facă observate. Astfel, balanţa plăţilor fusese echilibrată prin afluxul de capital străin, între
1924 - 1929 Germania devenind cel mai mare importator de capital (peste 50% din acesta de
provenienţă americană). Structura acestui aflux de capital era însă problematică: doar 1/4 din
intreprinderile germane beneficiau de investiţii, restul primind împrumuturi pe termen scurt. În
1929, datorită debutului crizei financiare în SUA, aceste fonduri încep a fi retrase ceea ce va
contribui la dezechilibrarea unei economii aparent prospere, dar cu baze financiare precare şi
criza economică va avea dimensiuni necunoscute în restul Europei, oferind noi argumente
inamicilor Republicii.
- deşi viaţa politică se stabilizează, ambiguităţile acesteiase păstrează. [în 1925 Stresemann
declara “Dacă se va produce o catastrofă economică, nimeni nu ştie încotro se va îndrepta
poporul”].
Criza economică şi politică
- brusc privată de credite, Germania supraindustrializată nu poate exporta (datorită recesiunii
generale) suficient pentru a plăti importurile de materii prime. Producţia se prăbuşeşte (în 1932
scade cu 50% faţă de 1929), criza afectează mai ales intreprinderile mici şi mijlocii care
cuprindeau mai mult de 50% din forţa de muncă industrială a Germaniei. Şomajul creşte rapid
(1,5 mil. în 1929, peste 6 mil. în 1931).
- în toate clasele sociale se dezvoltă o antipatie împotriva capitalismului internaţional, considerat
principalul vinovat al crizei.
- dezorientate, forţele politice încearcă diferite soluţii pentru ieşirea din criză. Marea industrie
solicită din 1929 relansarea investiţiilor prin scăderea fiscalităţii şi economie bugetară, în 1931
încearcă să impună scăderea salariilor muncitorilor, pentru ca din 1932 să ceară relansarea
economică prin intervenţia masivă a statului. Sindicatele reclamă indemnizaţii crescute pentru
şomaj,  marii propietari funciari solicită ajutoare consistente din partea statului. Partidele de
dreapta se opun creşterii impozitelor care defavorizează electoratul lor în timp ce partidele de
stânga refuză o politică de austeritate deoarece salariaţii reprezintă primele victime.
- guvernul (martie 1930 - mai 1932) încearcă rezolvarea crizei prin creşterea impozitelor, iar din
1931 trece la măsuri deflaţioniste clasice (scăderea salariilor, preţurilor, chiriilor). De asemenea
preia o parte din capitalul bancar pentru a controla şi proteja sistemul financiar, instaurează un
control asupra schimburilor externe pentru a reduce importurile. Reuşeşte să echilibreze balanţa
comercială, însă nu obţine redresarea balanţei de plăţi. Şomajul este agravat.
- Cabinetul Brüning devine minoritar după retragerea sprijinului de către socialişti (nemulţumiţi
de măsurile sale deflaţioniste) şi se sprijină pe coaliţii efemere, guvernând prin decrete-legi. SPD
duce o politică de absenteism fără a vota proiectele guvernului dar şi fără a-l răsturna.
Parlamentul nu mai legiferează, lupta politică nu mai are substanţă reală, conflictul se desfăşoară
în stradă între miliţiile comuniste şi SA.
- martie - aprilie 1932 -au loc alegeri prezidenţiale. La capătul a două tururi de scrutin,
Hindenburg este reales cu peste 19 mil. de voturi în dauna lui Hitler ce obţine mai mult de 13
mil. de sufragii.
- în mai 1932 guvernul Brüning cade, înlocuit de von Papen (de asemenea reprezentant al
Zentrum-ului). Acesta încearcă să obţină o majoritate viabilă dizolvând de două ori Reichstagul
(iun. şi nov. 1932). La alegerile din iulie 1932 partidul condus de Hitler (NSDAP) obţine peste
42

14 mil. de voturi, respectiv 203 locuri în Parlament. Von Papen propune o coaliţie cu Partidul
Nazist, dat Hindenburg se opune.
- nov. 1932 von Papen demisionează. succesorul său, generalul Schleicher vrea să zdrobească
atât comunismul cât şi nazismul prin instaurarea unei dictaturi corporatiste după model italian.
Prin programul său de reforme sociale atrage antipatia capitalismului german ce se apropie de
Hitler.
- ian. 1933 Hindenburg îl investeşte pe Adolf Hitler în funcţia de Cancelar al Reich-ului.
 
 
II. 3. Germania nazistă
 
Ascensiunea Naţional-Socialismului
 
- 1919 - la München Partidul Muncitoresc German fondat de Anton Drexler se transformă în
Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP)
- febr.1920 - este lansat programul în 25 de puncte al NSDAP. Vag, anticapitalist, populist nu
atrage masele.
- iulie 1921 - Hitler preia conducerea mişcării şi o reorganizează, înfiinţănd ziarul NSDAP -
“Völkischer Beobachter” şi organizaţiile paramilitare Secţiile de asalt (SA) conduse de Ernst
Röhm.
- ian.1923 -  are loc primul congres al NSDAP, în prezenţa generalului Luddendorf.
- septembrie.1923 - Hitler anunţă noul program al nazismului(antimarxist, antisemit şi
revizionist) precum şi voinţa sa de a doborî Republica.
- 8-9 nov. 1923 - “puciul de la berărie”. În 1924 Hitler va fi condamnat la 5 ani de închisoare dar
iese după 6 luni, profitând de o amnistie.
- 1925 - creează Secţiile de protecţie ale partidului (Schutzstaffeln - SS)
- 1924 -1928 - impact electoral limitat: discurs agresiv, dar Germania trăieşte o perioadă de
prosperitate economică şi stabilitate politică.
- 1929 - cucereşte cîteva municipalităţi în timpul alegerilor locale.
- 1930 - miniştrii nazişti în guvernul Thuringiei. Baza electorală a partidului se mărise: de la
2,3%, 800.000 de voturi şi 12 mandate în 1928, la 18,3%, 6,4 milioane de voturi şi 107 manadte,
în 1930.
- dec. 1931 - Hitler se apropie de mediile de afaceri, primind, din 1932, importante subvenţii din
partea unor mari industriaşi precum Krupp sau I.G.Farben.
- 1932 - Hitler îl elimină pe Gregor Strasser, liderul fracţiunii anticapitaliste din partid. NSDAP
dispune deja de o forţă considerabilă - peste 1,4 milioane de aderenţi, 350.000 de membrii SA.
Succesul său se datorează ralierii masive a claselor mijlocii ruinate, a ţărănimii, precum şi a unei
părţi din muncitorimea disperată de şomaj.
- ideile propagate sunt simple, iar tehnica de propagandă bine executată (presă, radio,
manifestaţii grandioase la Nüremberg cu ocazia “zilei Partidului”, etalarea sistematică a forţelor
paramilitare).În timpul crizei economice, Hitler promite dispariţia şomajului, garantarea
proprietăţii pentru şărani, apărarea micilor comercianţi, lupta împotriva socialismului şi a
capitalismului sălbatic, refacerea Marii Germanii.
compoziţia NSDAP (1923)
originea geografică
Germania de Sud              81,6%
43

Nordul Germaniei              18,4%

 
marile oraşe                            24,2%
oraşele mici                            22,1%
sate                                          53,7%
efective NSDAP
oct.1928              100.000
apr.1931              500.000
apr.1932              1.000.000
febr. 1933              1.435.000
 
Revoluţia legală (febr. - iulie 1933)
 
- 4 ianuarie: întâlnire Hitler – von Papen: Papen propune ca cei doi să lupte împotriva generalului
Schleicher, actualul Cancelar, şi să formeze un Cabinet în care îşi vor împărţi funcţia de
Cancelar. Hitler refuză şi face clar faptul ca nu va participa în nici o formulă guvernamentală în
care nu deţine funcţia de Cancelar fără restricţii.
- 28 ianuarie: Schleicher are o întâlnire cu Hindenburg care refuză să dizolve Reichstag-ul.
- 30 ian. 1933 - Hitler formează guvernul în care vor intra doar doi miniştrii nazişti (Goering -
Ministerul Aerului şi Frick - Ministerul de Interne). Pentru menajarea mediilor conservatoare
dreapta naţionalistă va primi portofolii importante (Afaceri Externe - von Neurath, Economie –
Hugenberg, în timp ce von Papen primeşte postul de vice-Cancelar, Seldte, liderul Stahlhelm
devine Ministrul Muncii). Invitat la guvernare, Zentrum-ul refuză şi pe 31 ian. Hitler  obţine de
la Hindenburg dizolvarea Reichstagului, neutralizand astfel intr-o perioada decisiva posibilitatea
unei contestari parlamentare .
- 1 febr. - pentru a obţine ralierea catolicilor, Hitler anunţă intenţia sa de a “redresa naţiunea”
prin restaurarea valorilor familiale şi creştine (în “Mein Kampf îl denumise pe “evreul” Isus
“fondatorul Internaţionalei Negre”). Hitler plaseaza propriul guvern sub semnul « redesteptarii
nationale », al reconclieriidintre traditia istorica a Reuch-ului si fortele noii Germanii.
-  5 februarie: decret de urgenţă care expropria toate clădirile şi tipografiile comuniste şi dizolva
toate organizaţiile pacifiste.
-    6 februarie : national-socialistii reusesc demantelarea coalitiei social-democrati – catolici care
dominase acest landpe intreaga perioada a Republicii de la Weimar. Era indepartata astfel una
dintre principalele piedici in calea instaurarii dictaturii legale naziste.
- 27 febr. - incendierea în condiţii neclare a Reichstagului de către fostul comunist Van der
Lubbe.
- 28 febr. - “decretul pentru protecţia poporului şi a statului” prevede: suspendarea libertăţilor
presei, reuniunilor şi asocierilor, instaurarea “detenţiei preventive” şi apariţia lagărelor de
concentrare (în plină campanie electorală sunt arestaţi peste 4.000 de comunişti, jurnalele de
stânga sunt agresate, în trei săptămâni mai mult de 20.000 de persoane sunt închise), suprimarea
controlului judiciar asupra arestărilor, restabilirea pedepsei cu moartea pentru delictul de “crimă
politică”. Decretul semnat de Hindenburg ofera o prima baza legala dictaturii.
- 22 febr. 1933 - întărirea poliţiei şi miliţiilor proprii  prin apelul public la voluntari. Este creată
Secţia politică a ministerului de interne care, în 1934 va deveni Gestpo (Geheime Staatpolizei -
Poliţia secretă de stat).
44

- asigurarea funcţionarilor supuşi regimului - pe 4 febr. 1933 este promulgat “decretul pentru
salvarea poporului german” ce autorizează prefectul de poliţie să împiedice prin orice mijloace
presa şi reuniunile politice ale opozanţilor, iar pe 7 febr. apare “legea revalorizării funcţiilor
publice” ce permitea guvernului să îndepărteze orice funcţionar sau magistrat de origine
evreiască sau cu opinii suspecte. Practic, până în 1934, toţi comuniştii şi peste 2.000 de “non-
arieni”,sunt îndepărtaţi din funcţiile publice. În 1937 - 87% din funcţionarii germani la nivel
central erau membrii ai NSDAP, faţă de 11% în 1933. In paralel, procesul de centralizare
continua prin transferul atributiilor ce le ramasesera land-urilor prin Const. de la Weimar
givernului federal.
- alegerile din 5 martie 1933 au următoarele rezultate: NSDAP - 43,9% (288 mandate), PNG -
8%, Zentrum şi alţi democraţi - 18%, PSD - 18% (121 mandate). PCG - 12% (81 mandate).
Stânga acumulase 30%, iar Hitler nu avea majoritatea necesară nici împreună cu Partidul
Naţional German. Singura soluţie era obţinerea sprijinului Zentrumului. În acest scop, Hitler
încheie o înţelegere cu Sfântul Scaun urmată de acordarea unui Concordat papal în iulie 1933.
După alianţa cu Zentrum, Hitler poate obţine invalidarea mandatelor comuniştilor, ceea ce
slăbeşte mult forţa stîngii şi măreşte avantajul obţinut de naţional-socialişti. În acest context, la
23 martie 1933, prin “ legea pentru eliminarea mizeriei poporului şi Reichului”, Hitler primeşte
puteri depline pentru 4 ani, iar guvernul este autorizat să promulge legi fără aprobarea
Reichstagului. Mandatul excepţional va fi reînnoit în aprilie 1937 şi 1939, pentru ca în 1943 să
fie acordat pe termen nelimitat. Aceasta « abdicare » a Reichstag-ului va oferi baza legala a
dictaturii naziste pe intreaga durata aexistentei acesteia.
-  9 martie: SS organizează primul lagăr de concentrare lângă Munchen, la Dachau. Termenul
fusese preluat de la britanici care utilizaseră aceeaşi practică în timpul războiului cu burii.
- atacul împotriva partidelor şi sindicatelor. Partidul Comunist şi cel Social-Democrat nu sunt
încă interzise oficial, dar bunurile şi ziarele acestora sunt confiscate, membrii brutalizaţi şi
arestaţi. Partidele democrate se auto-dizolvă în iunie - iulie 1933, comunistii disparand ca
organizatie politica coerenta inca din mai. La începutul aceleiasi luni sediile sindicatelor sunt
ocupate de către poliţie, bunurile ridicate, membrii somaţi să se înscrie în Frontul Muncii
Naţional-Socialiste. Partidul Naţional German îşi pierde majoritatea membrilor care trec la
NSDAP, formaţiunile sale paramilitare sunt integrate în SA şi Hugenberg părăseşte guvernul în
iunie 1933 (pe 27 iunie partidul se autodizolva).
-   22 iunie : SPD-ul este oficial dizolvat  dupa ce este declarat « inamic al statului si al
poporului ».
- 14 iulie 1933 este promulgată legea împotriva reconstituirii partidelor, iar partidul nazist este
singurul autorizat să desfăşoare activitate politică în Germania.
- dec. 1933 - alegeri cu listă unică, NSDAP câştigă 92,5% din mandate.
 
Stabilirea violentă a dictaturii personale (1934)
- apr.1934 - înfiinţarea Curţii Populare Supreme care judecă delictele de înaltă trădare, sentinţele
sale fiind finale.
- 30 iun. - “noaptea cuţitelor lungi”. S.A.-ul, condus de Ernst Röhm, rămăsese căminul
efervescenţei revoluţionare a partidului, forţa sa crescândă datorită recrutărilor masive din rândul
tinerilor şomeri devenind tot mai periculoasă pentru NSDAP. Prin gesturile sale agresive şi
permanentele tulburări ale ordinii publice intrase în conflict cu armata. Lichidarea S.A-ului a dat
satisfacţie industriaşilor speriaţi de anticapitalismul difuz al şefilor Secţiilor de Asalt dar şi
aparatului de partid şi S.S.-ului. Tot cu acest prilej sunt asasinaţi Gregor Strasser şi naţional-
45

socialiştii de stânga, von Schleicher (fost cancelar), von Kahr (cele ce înfrînsese puciul de la
München, şefi ai Acţiunii Catolice din Berlin. Oficial, represiunea a făcut 70 de victime, în
realitate numărul celor asasinaţi a fost între 150 şi 200. Prin acest gest, armata s-a compromis
definitiv şi din august 1934, corpul militar va jura credinţă lui Hitler şi nu naţiunii germane.
Epurarea a reprezentat sfârşitul violenţei  stradale “spontane”.
- 2 august 1934 - Preşedintele Republicii, Hindenburg încetează din viaţă şi Hitler cumulează
funcţia de Cancelar şi Preşedinte sub titlul de Reichsführer. Noua configuraţie a puterii executive
este aprobată de către populaţie cu peste 84% (90% ?) din voturi în referendumul din 19
aug.1934.
- abolirea structurii federale a ţării. Prin decretul din 7 aprilie 1933 este plasat un reprezentant al
puterii centrale (Staathalter) în fruntea fiecărui land, pentru ca în ianuarie 1934 Adunările
Landurilor să fie suprimante. Reichstag-ul continua sa functioneze , dar functiile sale sunt reduse
la votarea prin aclamatie a deciziilor Fuhrer-ului  si la prelungirea puterilor exceptionale ale
guvernului. Institutia nu mai este « nici un organism legislativ, nici unul de control al guvernului,
functia sa consistand in a exprima armonia dintre Fuhrer si natiune ».
-  perioada de consolidare a puterii este deci dominata de vointa conducerii naziste de a mentine
o aparenta de legalitate pentru masuri care vizeaza tocmai demantelarea sistemului democratic.
Hitler utilizeaza instrumentele deja testate de predecesorii sai si in special articolul 48 din
constitutia weimariana. Acest tip de conduita a contribuit enorm la ralierea birocratiei, a
apratului judiciar si a armatei. In paralel cu mentinerea legalitatii Hitler pare a se mentine in
parametri fixati de o tendinta prezenta deja de decenii in societatea germana : « revolutia
conservatoare ».
 
Economie
- momentul preluării puterii de către nazişti este dramatic din punct de vedere economic: peste 6
milioane de şomeri, datorie externă uriaşă, rezerve monetare limitate. Germania nu poate ieşi din
criză prin devalorizare şi inflaţie lejeră datorită atât efectelor asupra datorieii externe, cât şi a
amintirilor încă vii despre inflaţia galopantă a anului 1923.
- impactul relansarii germane ca model pentru alte state se explica si prin apropierea de modelul
anglo-saxon, in special de teoriile lui Keynes
- se optează pentru relansarea economică în circuit închis, mobilizându-se toate resursele
naţionale. Dirijismul economic si autarhia sunt impuse, intr-o prima faza, mai degraba de 
circumstante decat de doctrina nazista, de altfel foarte vaga in ceea ce priveste politica
economica de urmat dupa preluarea puterii. Promotorii unui asemenea curs sunt mai degraba
persoane de traditie liberala. Redresarea economiei va fi realizata pe baza cadrului dirijist
inaugurat deja de Bruning. Nazistii se vor multumi sa orienteze structurile peexistente in
serviviul propriei politici.
-  marile proiecete publice, reinamarea joaca un rol important in resorbire somajului, dar alaturi
de politica autarhica joaca si rolul de a crea o relatie de dependenta intre industrie si regim.
Caracteristici ale economiei germane
- economie dirijată pe baza a două planuri cvadrienale:
Planul Schacht (1933 - 1936) - propune resorbirea şomajului printr-un vast program de proiecte
publice (autostrăzi, aeroporturi, reînnoirea parcului feroviar, construirea liniei Siegfried). Aceste
măsuri, însoţite de o liberalizare a creditelor, împreună cu restabilirea serviciului militar
obligatoriu (1935) vor duce la scăderea şomajului de la 6 mil. la 1 mil. în 1936.
46

Planul Goering (1936 - 1939) - In 1936 devenise evident ca Planul Schacht nu a dus decat la
relansarea partiala a economiei germane.  Noul plan are ca direcţii principale reînarmarea
Germaniei şi politica autarhică. Abia cum se poate spune ca efortul de reinarmare are o influenta
decisiva asupra evolutiei economice a Germaniei. Din acest moment autarhia nu mai este
conditia  redresarii economice, ci instrumentul reinarmarii Germaniei.  Se instaurează un
corporatism al marilor unităţi productive grupate in 7 mari asociatii patronale supuse autorităţii
unui Führer. Conflictele de muncă dintre patroni şi muncitori sunt reglementate de Consilii de
încredere dominate de nazişti. Grevele sunt interzise, apare livretul de muncă în 1935.
Proprietarii agricoli sunt integraţi într-o Corporaţie alimentară, iar muncitorii în Frontul Muncii.
Concentrarea intreprinderilor este încurajată, iar legea din 15 iulie 1933 autorizează Statul să
formeze carteluri obligatorii. Un decret din 5 iulie 1939 desfiinteaza agentii economici care au o
cifra de afaceri sub baremul fixat de autoritati. Urmarea este creşterea producţiei industriale cu
peste 29% în perioada 1934 - 1937.
- economie izolată. Sunt înfiinţate 25 de departamente specializate pentru limitarea importurilor
şi evitarea ieşirii de numerar. În comerţul exterior se practică politica de clearing, iar produsele
vitale obţinute din import sunt plătite în Kreditspenmark - o monedă teoretică cu ajutorul căreia
furnizorii externi puteau cumpăra produse germane. Această politică  se adresează mai ales
ţărilor din Europa Centrală şi Balcani, state ce sunt rapid aservite din punct de vedere economic.
Între 1933 şi 1939 exportul german creşte de la 4,8 la 5,2 miliarde mărci, reprezentând 9% din
comerţul mondial. Autarhia impune o serie de restricţii, cartelarea alimentelor şi textilelor
începand chiar înainte de război.
-   statul isi asuma exploatarea sectoarelor economice nerentabile, dar vitale pentru politica
autarhica
- economie de forţă orientată spre război. Bugetul militar creşte de 8 ori între 1933-1939 în
detrimentul consumului civil, impozitele cresc (pentru societăţile comerciale, de la 20% în 1935
la 40% în 1939), este adăugată taxa pe celibat şi pentru familiile fără copii. Investiţiile se
adresează mai ales industriei grele şi între 1933 şi 1938 investiţiile în acest sector sunt de 4 ori
mai mari decât în industria producătoare de bunuri de consum. Resursele miniere mai puţin
rentabile sunt exploatate direct de către stat. preţurile se stabilizează, inflaţia este de 1% pe an,
dar puterea de cumpărare stagnează, în 1938 înregistrând nivelul din 1928.
 
Cheltuieli militare ca procentaj din PIB
  Reich Anglia Franta
1933 3 3 6
1934 6 2 5
1935 8 2 5
1936 13 5 5
1937 13 7 9
1938 17 10 18
 
- relaţia dintre capitalismul german şi naţional-socialism a avut aspecte seducătoare (interzicerea
grevelor, reducerea rezistenţei muncitorilor, aservirea sindicatelor, sprijin financiar din partea
statului, perspectiva expansiunii pieţelor) dar şi dezavantaje (blocarea dividentelor, mărirea
impozitelor, interzicerea investiţiilor în industria bunurilor de consum). Oricum profitul este în
creştere, pentru 3000 de societăţi mai importante profiturile cresc de 30 de ori, iar impozitele
doar de 11 ori.
47

Mecanisme ale dictaturii national-socialiste

 
- structurile administrative traditionale sunt inlocuite Fuhrerprinzip, normele legale de loialitatea
absoluta fata de Fuhrer. Relatia dintre sta si partid este una complexa si contradictorie. Desi in
teorie partidul controleaza statul, intr-o oarecare masura cele doua se identifica in persoana lui
Hitler. Spre deosebire de cazul italian, partidul nu duce o politica constanta de penetrare a
structurilor statului, ci mai degraba cauta sa suprapuna propriile institutii acestora, suprapunere
ce nu va crea intotdeauna mecanismele administrative cele mai eficiente.
 
Politizarea cotidianului
- în martie 1933 este înfiinţat Ministerul Culturii şi Propagandei sub conducerea lui Goebbels.
Acesta controlează presa, radio-ul, cinematografia, editarea, reuniunile publice. Înfiinţată tot în
1933 Camera Culturii supraveghea artiştii şi intelectualii ordonând arderea cărţilor lui Voltaire,
Marx, Freud, Reich, Rolland.
- 9 mai 1933 - studenţii din Berlin ard zeci de mii de volume. Sunt interzişi: Mann, Brecht,
Remarque, Zweig, Offenbach, Mendelsohn-Bartoldi, Cezanne, Van Gogh, Rembrandt. Regizori
precum Fritz Lang şi Max Reichard emigrează. Din Universitate sunt scoşi peste 1.000 de
profesori printre care 8 laureaţi ai Premiului Nobel pentru fizică (Einstein şi Bohr emigrează) şi
literatură.
- autorităţile creează "muzee ale artei decadente", un ziar din trei dispare, în schimb numărul de
posturi de radio creşte de 4 ori (1933 - 1942) şi este încurajată audiţia colectivă fiind instalate
difuzoare pe străzi, în şcoli şi unităţi productive. Cinematografia se concentrează pe exaltarea
eroilor germani şi denunţarea inamicilor.
- tinerii sunt înregimentaţi (Jungvolk - de la 8 ani, Hitlerjugend - devenită obligatorie din 1936,
Liga tinerelor germane etc.), dovada a faptului ca se vede a fi un fenomen de lunga durata.
Invatamantul este epurat, manualele sunt radical modificate, elevii si profesorii sunt strict
controlati de regim.. Sunt create Adolf Hitler Schulen si scoli de educatie national-politica.
Materiile predate la universitati sunt si ele « epurate »  in favoarea matematicilor germane , a
fizicii ariene, a chimiei, geografiei de razboi. Timpul liber este gestionat cu ajutorul statului care
înfiinţează în 1933 organizaţia "Forţă prin bucurie" (KDF - Kraft durch Freude) ce asigură
finaţele necesare sejururilor în centre de vacanţă, reprezentaţiilor teatrale sau întâlnirilor sportive.
- structurile de partid devin principalele medii unde mobilitatea sociala este posibila pentru
categoriile mijlocii inferioare in conditiile in care regimul avatajeaza marele capital. In 1934
partidul are 4,5 milioane de membri, mare parte incsrisi dupa ianuarie 1933.
- relaţia cu Biserica. În 1934 protestanţii, peste 40 de milioane - 62% din populaţia Germaniei -,
sunt grupaţi într-o "Biserică a Reich-ului", iar şcolile şi mişcările de tineret catolice sunt
dizolvate, ceea ce va atrage condamnarea papală în 1934. Himmler şi alţi naţional-socialişti,
violent anti-clericali, fondează Mişcarea Creştină Germană, rasistă şi antisemită, ce mărturiseşte
credinţa într-un " Dumnezeu German". În 1939, papa Pius al XII-lea, fost nunţiu apostolic la
München preconizează o uşoară apropiere de Germania.
 
Politica antisemită
- din 1933 - multiplicarea institutelor de studii rasiale şi fondarea biologiei şi antropologiei
naţional-socialiste.
- 1 apr.1933 - la ordinul lui Goebbels se declanşează o campanie de boicotare a magazinelor
evreieşti.
48

- 7 apr. - excluderea non-arienilor din funcţiile publice, apoi din Universitate, din profesiile
liberale, din viaţa culturală.
- sept 1933 - îşi pierd licenţa de funcţionare 3.000 de doctori, 4.000 de avocaţi, 2.000 de artişti
evrei.
- 15 sept 1935 - legile de la Nüremberg asupra "cetăţeniei Reich-ului şi protejării sângelui şi
onoarei naţiunii germane" prin care evreii pierd naţionalitatea germană, iar căsătoriile dintre
evrei şi arieni sunt interzise.
- 9 nov.1938 - "Noaptea de cristal". Pe 7 nov. la Paris este asasinat un diplomat german de către
un tânăr evreu. Progromul desfăşurat ca urmare a acestui fapt produce 7.000 de magazine
distruse, toate sinagogile incendiate, 91 de victime. Comunitatea evreiască este obligată să
plătească 1,25 miliarde mărci. În 1938, deja un sfert din populaţia evreiască emigraseră, dar în
nov. 1938 plecarea definitivă a acestora din Germania a fost interzisă.
 

II. 4. Italia fascistă

 
Italia înainte de Primul Război Mondial
 
Economie
- prezintă semne ale dezechilibrului în ciuda unui decolaj industrial de dată recentă
- industrii moderne, apărute în special în perioada 1890 - 1910, sunt concentrate în preajma
Alpilor, câmpiilor Padului, în marile oraşe din Nord (Milano, Torino) şi în porturi. Apărute
târziu, majoritatea cu sprijinul capitalului străin, marile industrii (textilele, matalurgice,
mecanice) sunt dominate de grupuri monopoliste (Ilva - siderurgie, Olivetti - mecanică, Fiat -
auto). Aceste industrii beneficiază de mână de lucru abundentă şi ieftină dar sunt puternic
dependente de importul de materii prime, în special de cărbune.
- artizanatul tradiţional şi agricultura rămân domeniile ce grupează peste 55% din populaţia
activă a Italiei, în condiţiile în care 9/10 dintre proprietarii funciari posedau un teren absolut
insuficient, sub 3 acri. Agricultura este inegal dezvoltată nereuşind să acopere aprovizionarea
regulată a ţării. Piemomtul, Lombardia, Toscana şi câmpiile Padului sunt zone de excelenţă
agricolă, dar marea problemă rămâne sudul (Mezzogiorno). Aici pământul se află în proprietatea
marilor proprietari funciari neinteresaţi în investiţii masive.   Subindustrializată şi suprapopulată.
această regiune alimentează şomajul cronic şi emigraţia masivă.
 
Viaţa politică
-Italia este o monarhie constituţională, condusă de Victor Emmanuel al III-lea (1900 - 1946).
Sistemul electoral era grevat de sufragiul cenzitar foarte restrictiv (până în 1913), de
recomandarea papală adresată catolicilor în 1879  de a nu participa la viaţa politică, precum şi de
faptul că mai mult de o treime din electori erau analfabeţi. Din aceste motive preponderenţa
electorală aparţine unei burghezii urbane, liberale şi laice pe plan politic, dar conservatoare în
plan social. Practic statul este guvernat de partide liberale sau moderate şi gestionat de o clasă
politică abilă, dar fără sustinere masiva în ţară.
- în 1913 dreptul de vot este lărgit, iar sufragiul universal va fi aplicat pentru prima oară în 1919.
Tot în acest an papa Benedict al XV-lea va autoriza participarea fidelilor la viaţa politică
naţională şi catolicii vor reprezenta o imensă forţă electorală, în general conservatoare şi
monarhistă, mai ales în Sud unde influenţa clericală este determinantă. De altfel preotul sicilian
49

don Luigi Sforzo fondează Partidul Popular ce reclamă profunde reforme sociale şi se afirmă
drept o forţă politica catolică însă nu confesională.
- încă de la începutul secolului o fracţiune din mica burghezie abandonată la periferia vieţii
politice, găsindu-şi cu greu locul în evoluţia industrială va fi cîştigată de ideile anticapitaliste şi
antiparlamentare.
- proletariatul industrial de dată recentă este adeptul unui anarho-sindicalism juxtapus tezelor
marxiste. Partidul Socialist, activ, dar puţin numeros înainte de război va înregistra progrese
rapide (1914 - 50.000, 1920 - peste 300.000) si va domina stânga politică. La sfârşitul războiului
socialiştii se divid între o minoritate reformistă (lider - Turatti) şi o majoritate maximalistă
(Serrati, Bordiga). Din această ultimă aripă se desprinde în 1921 gruparea lui Gramsci şi
Togliatti ce fondează Partidul Comunist Italian, adoptând tezele leniniste privind necesitatea
cuceririi puterii de către proletariat.
 
Efectele războiului şi “victoria mutilată”
- Italia se află la sfârşitul conflictului în tabăra învingătorilor, monarhia Habsburgică este
învinsă, Trieste şi Taranto revin statului italian. [Contele Sforza, ambasadorul Italiei la Paris în
timpul Conferinţei de Pace : “ Italia era singura dintre marile puteri aliate care îşi atinsese scopul
suprem, distrugerea completă a duşmanului secular - Imperiul Habsburgic”.] Victoria fusese însă
obţinută cu pierderi grele, 670.000 de morţi şi peste 950.000 de răniţi, iar alte teritorii
revendicate de Italia la Paris (Dalmaţia şi Albania) nu îi fuseseră acordate.
- Deziluzia ce a urmat războiului era cu atât mai amară cu cât Italia antebelică trecea printr-o
fază de exaltare naţionalistă explicabilă prin “tinereţea” statului naţional italian. Acest spirit era
simbolizat de Enrico Corradini ce afirma primordialitatea onoarei naţionale şi grandoarea
cuceririlor coloniale, sau Fillippo Marinetti ce de pe poziţii estetice absolut revoluţionare
sublinia valoarea virilă a forţei şi a războiului considerate “singura igienă a lumii”. [1909 -
“Manifestul Futurismului” - “[…] noi vrem să cântăm dragostea pentru pericol, obişnuinţa
energiei şi a curajului; lipsa de teamă, îndrăzneala, revolta vor fi elementele esenţiale ale poeziei
noastre […]. Noi vrem să exaltăm mişcarea agresivă, insomnia febrilă, cursa, saltul mortal,
lovitura de pumn […]. Noi vrem să glorificăm războiul, singura igienă a lumii, ideile frumoase
pentru care merită să mori […]. Din Italia noi lansăm lumii întregi manifestul nostru de violentă
impetuoasă, deoarece noi vrem să eliberăm această ţară de cangrena fetidă de profesori,
arheologi, ciceroni şi anticari […].”
- voinţa de a depăşi umilirea Italiei după Conferinţa de Pace este simbolizată de gestul poetului
Gabriele D’Annunzio care, în 1919, ocupă cu un grup de militanţi oraşul Fiume ce fusese cedat
noului stat iugislav.
- această stare de spirit îşi găseşte un ecou puternic printre vechii combatanţi, demobilizaţi şi
incapabili să se reintegreze în viaţa civilă. Astfel apar grupurile de şoc (arditti) conduse de ofiţeri
de rezervă (majoritatea proveniţi din mica şi marea burghezie) ce găsiseră în război ocazia unei
vieţi noi, fascinaţia violenţei şi gustul autorităţii.
- războiul a accentuat şi dezechilibrul economic. Industriile moderne se dezvoltă spectaculos în
timpul conflictului datorită comenzilor de stat. Cele mai active sectoare, caracterizate de
creşterea mijloacelor de producţie şi de concentrarea structurilor, sunt industria chimică,
prelucrarea cauciucului, metalurgia şi industria mecanică. Caracteristica acestor industrii de
excelenţă este şi strânsa legătură cu mediile bancare şi administrative.
- la sfârşitul războiului se pune problema reconversiei economiei de război dar piaţa naţională nu
este aptă pentru a susţine singură dezvoltarea anterioară a industriei şi falimentele nu întârzie să
50

apară (1921 - falimentează doi dintre giganţii industriali Ilva şi Ansaldo), generând şomaj
(600.000 în 1921). O industrie crescuta artificial, capabila sa creeze in perioada postbelica o
grava penurie de materii prime si lipsita de piete externe reprezinta reteta cea mai sigura pentru o
grava criza economica.
- datoria enorma contractată în timpul războiului şi deprecierea lirei italiene vor produce o
creştere substanţială a preţurilor şi criză monetară. În timpul conflictultui, marile concentrări
industriale reuşesc cu ajutorul băncilor să deţină controlul asupra monedei naţionale practicând o
depreciere conştientă a acesteia pentru stimularea profiturilor provenite atât din cauza creşterii
importurilor cât şi din mai lenta armonizare a salariilor. Toate aceste fenomene vor accentua
mizeria clasei populare urbane şi rurale şi vor produce brusca pauperizare a clasei mijlocii pe
care se sprijinea înainte de 1914 toată viaţa politică italiană. Aceste segmente sociale îşi pierd
încrederea în tradiţionalele partide de guvernământ şi în statul liberal burghez.
 
Puseul revoluţionar
- criza socială va lua treptat o orientare revoluţionară (1919-1920 – biennio rosso). Începând cu
1919 grevele se multiplică, sunt adesea spontane şi însoţite de revolte şi jafuri. Efectivele
Confederaţiei Generale a Muncitorilor Italieni (CGLI - cea mai puternică organizaţia sindicală)
îşi sporeşte numărul de membrii de la 600.00 în 1918 la peste 2 milioane în 1920. Sindicatele
catolice ajung si ele la 1, 16 milioane.
- aug.1920 - un conflict de muncă la uzinele Alfa Romeo din Milano reprezintă punctul de
plecare al unei vaste mişcări de protest (greve cu ocuparea intreprinderilor) care cupride peste
1/2 milioane de metalurgişti lombarzi şi piemontezi. Uzinele arborează drapelul roşu, sunt alese
consilii muncitoreşti pentru a le conduce, sunt înfiinţate “gărzi roşii” pentru a le proteja.
Experimentul duce la epuizarea rapidă a stocurilor de materii prime iar băncile nu acordă
creditele necesare. Sub arbitrajul Preşedintelui Consiliului de Miniştri Giolitti se desfăşoară
negocieri între patronat şi reprezentanţi ai Partidului Socialist şi ai CGLI în urma cărora se obţine
evacuarea uzinelor în schimbul unor vagi promisiuni sociale.
- tulburările ating însă Italia în întregime. În sud o lege agrară acordată în 1919, ce prevede
ocuparea terenurilor necultivate, generează conflicte dure între ţăranii care revendică şi
împărţirea latifundiilor şi marii proprietari care înfiinţează propriile miliţii pentru protecţie
declanşând adevărate războaie civile în Sicilia.
- la alegerile din 1919 socialiştii şi catolicii populişti obţin majoritatea sufragiilor, dar nu reuşesc
să ajungă la un acord pentru a impune reformele necesare. Italia continua astfel să fie guvernată
de partidele tradiţionale care refuză schimbarea, dar se dovedesc incapabile să menţină ordinea.
Electoratul acestora, nemuţumit, se va apropia de un grup politic, iniţial insignifiant, dar opus
revoluţiei şi dornic de a instaura ordinea socială - formaţiunea politică fascistă condusă de
Mussolini.
 
Ascensiunea fascismului
- Mussolini - născut în Romagna în 1883, fiu al unui muncitor anarhist, proprietar al unui mic
local, creşte într-un mediu sărac. Devine educator, pleacă în Elveţia pentru a scăpa de serviciul
militar, petrece scurte perioade în închisoare pentru activităţi subversive. Se întoarce în Italia în
1908, militează pentru socialişti, în 1912 devine director al ziarului Avanti unde dezvoltă idei
pacifiste. În 1914 îşi schimbă brusc opiniile şi fondează (cu ajutorul subsidiilor oferite de
ambasada Franţei) ziarul Il Popolo d’Italia în care reclamă intervenţia în război de partea
aliaţilor. Participă la război şi este rănit. În 1919 reia conducerea ziarului şi militează în favoarea
51

reintegrării foştilor combatanţi adoptând teze ultranaţionaliste, în acelaşi timp reclamând măsuri
sociale (deşi fusese exclus din Partidul Socialist). Discursul său se concentrează asupra
eforturilor necesare pentru a împiedica degradarea statului, propunând un regim de forte.
- 23 martie 1919 - la Milano Mussolini fondează primele “Fascii Italiene de Luptă”  ce grupează
anarho-sindicalişti, naţionalişti de extremă dreaptă şi vechi combatanţi. Simbolul ales are valenţe
ambigue desemnând la sfârşitul sec. XIX grupurile de ţărani revoltaţi din Sicilia (conotaţii
revoluţionare), dar Mussolini va aface referinţe la fasciile antice “simbol al unităţii, forţei,
justiţiei”. Organizaţia are un program vag şi demagogic, dar vizibil de stanga, fiin republican,
anti-clerical si democratic : descentralizarea administratiei, votul feminin, participarea
muncitorilor la conducerea intreprinderilor, salariu minim si zi de lucru de opt ore. La alegerile
din 1919 va suferi o înfrângere de proporţii nereuşind să trimită vreun reprezentant în Parlament
(în fief-ul lor electoral, Milano, nu obţin decât 4.800 de voturi din 275000). Mussolini găseşte
explicaţia acestui rezultat în lipsa de disciplină şi va transforma Fasciile în formaţiuni
paramilitare înarmate - Cămăşile Negre ( simbolizând doliul Italiei), consacrându-se cuceririi
puterii alternând oportunismul cu atitudinea intransigentă.
-         de la mijlocul 1920 Cămăşile Negre încep să execute expediţii de pedeapsă împotriva
sediilor locale ale organizaţiilor politice şi sindicale ale extremei stângi. Declanşate iniţial în
regiunea Triestului şi Pad-ului, aceste acţiuni vor fi extinse în toată Italia. În acelaşi timp,
Mussolini lărgeşte bazele mişcării fasciste acceptând alianţe cu cei ce se aflau în opoziţie
faţă de regim. Numărul aderenţilor creşte (1919 - 20.000, 1921 - 320.000, 1922 - 720.000).
Fascismul agrar se va dovedi vital pentru revigorarea miscarii dupa infrangerea din
noiembrie 1919 si pentru transformarea sa intr-o miscare cu valente nationale.La inceputul
lui 1922 miscarea are deja o structura bine dezvoltata in Italia nordica si centrala condusa de
ras-i ca Farinacci la Cremona, Grandi la Bologna sau Italo Balbo la Ferrara.
-  mai 1921 : alianta electorala cu fortele givernamentlae din care fascismul trage enorme
beneficii deoarece castiga neutralitatea autoritatilor in fata propriei violente.
- pentru a nu înspăimânta clasele proprietarilor Mussolini transformă Fasciile în Partidul
Naţional Fascist (nov.1921) şi amendează programul politic susţinând respectul proprietăţii
private şi menţinerea monarhiei. Va căpăta sprijinul financiar al industriaşilor şi al marilor
proprietari funciari speriaţi de pericolul exploziei sociale. PNF îşi creează propriile sindicate,
recrutându-şi membrii dintre numeroşii şomeri şi utilizându-I ca spărgători de grevă în profitul
patronatului. Transformarea in PNF coincide cu o orientare mai accentuata spre dreapat si cu
minimalizarea traditiei stangiste a carei prime etape fusese reprezentata de infrangerea electorala
din 1919.
- 1921- Italia se află între ameninţarea unei revoluţii bolşevice şi reacţia naţionalistă şi fascistă.
Opţiunea fascistă pare tot mai apropiată în momentul în care o parte a politicienilor moderaţi
consideră mişcarea condusă de Mussolini drept o flacără pasageră care va fi resorbită de sistemul
parlamentar. În 1921, în faţa violenţelor ce se propagă în toată Italia şi a ineficienţei legislative,
Giolitti dizolvă camerele şi organizează noi alegeri. Socialiştii obţin 154 de mandate, Partidul
Popular - 106, Liberalii, moderaţii - 158, Fasciştii - 32, Comuniştii - 16. Mussolini intră în
Parlament după ce candidase la Milano pe o listă comună guvernamentală şi fascistă. După
alegeri, Giolitti va fi răsturnat, succesorii săi se vor dovedi inconsistenţi, nu este posibilă
realizarea unei majorităţi stabile şi instituţiile statului sunt aproape paralizate.
- în acest context politic confuz, în iulie 1922, extrema stângă şi sindicatele lansează o mare
mişcare grevistă în nordul Italiei. Partidul fascist reacţionează cu duritate şi sub presiunea
52

violenţelor stradale greva încetează afirmând mişcarea fascistă drept singura forţă politică
capabilă să menţină ordinea în stat.
-  una dintre principalele evolutii care a asistat ascensiunea fascismului a fost reprezentata de
imposibilitatea unei reconcilieri dintre socialisti si catolici de care depinde in mare parte viitorul
sistemului politic democratic. Nici unul dintre ele nu este suficient de puternic pentru a guverna
singur si in ciuda unor apropieri dintre socialisti si stanga catolica, antagonismul se dovedeste a
fi prea puternic.
- 24 oct. 1922 la Neapole se desfăşoară Congresul PNF. Mussolini ameninţă guvernul că 40.000
de cămăşi negre sunt gata să înceapă marşul asupra Romei pentru a prelua puterea.
- 26 oct. - Mussolini prezintă executivului un ultimatum solicitând acordarea puterii. Pe 30 oct.
regele Vittorio Emmanuel îi încredinţează conducerea guvernului, în ciuda opoziţiei liderilor
militari. O zi mai târziu cămăşile negre defilează la Roma. Acesta este celebrul mars asupra
Romei.
 
Instaurarea dictaturii
- din  raţiuni tactice Mussolini încearcă să ofere imaginea destinderii societale,  păstrând faţada
parlamentară şi monarhia. Anunţând că doreşte “asumarea deplinelor responsabilităţi”, Mussolini
solicită mandat excepţional Camerei Deputaţilor. Cu excepţia socialiştilor şi comuniştilor aceasta
îi  va oferi puteri depline. Primul guvern mussolinian cuprinde doar 4 miniştrii fascişti din 13
membrii ai executivului.
- alegerile din 1924 sunt pregătite cu atenţie de către PNF. În 1923 este votată legea Acerbo ce
rezervă 2/3 din mandatele legislative listelor câştigătoare iar Confindustria (cea mai importantă
organizaţie patronală) acordă partidului fascist 2,5 milioane lire aur.
- alegerile din august 1924 marchează triumful PNF care obţine 356 de mandate (4,3 mil. voturi
faţă de cele 2,5 mil. ale opoziţiei). La deschiderea sesiunii noului legislativ, socialistul Matteoti
face un rechizitoriu deosebit de dur împotriva metodelor fasciste, a fraudelor electorale
reclamând invalidarea alegerilor.
- 10 iunie 1924 Matteoti este asasinat şi opinia publică reacţionează: sunt organizate manifestaţii
în memoria victimei, opoziţia nu mai participă la sesiunea parlamentară, ziarele cer retragerea de
la guvernare a fasciştilor, membrii marcanţi ai PNF îşi dau demisia din partid (Bennedetto
Croce).
-reacţia lui Mussolini este dură - plasează în fruntea partidului un adept al violenţei (Roberto
Farinacci), ia măsuri împotriva dizidenţilor şi îndepărtează din guvern miniştrii non-fascişti. Pe 3
ianuarie 1925, în timpul unui discurs în Cameră, revendică responsabilitatea evenimentelor
declarând “îmi asum singur responsabilitatea politică, morală, istorică pentru ceea ce s-a
întâmplat […]. Dacă fascismul a fost o asociaţie criminală, eu sunt şeful acestei asociaţii
criminale!”
- în 1925 sunt promulgate legile “fascistissime”  de apărare a statului (iniţiate de ministrul de
justiţie Alfredo Rocco) destinate organizării dictaturii. Ducele este responsabil doar în faţa
regelui şi poate guverna prin ordonanţe; Consiliul de Miniştri păstrează doar un rol consultativ
iar Parlamentul pierde puterea reală.
- oct. 1926, sub pretextul unui atentat, Mussolini proclamă starea de asediu, iar decretele din
noiembrie suspendă libertăţile individuale, suprimă sindicatele şi organizaţiile politice nefasciste
şi toţi deputaţii opoziţiei sunt deposedaţi de mandatele lor. In 1927 este creată o poliţie politică
(OVRA - Organizaţia voluntară pentru reprimarea antifasciştilor) care se adaugă miliţiilor
53

fasciste. Presa, radioul, cinematografia sunt supuse unei cenzuri stricte, iar administraţia, armata
şi învăţământul sunt epurate de adversarii regimului.
- 1928 : modificare legii electorale : numai barbatii peste 21 de ani care apartineau sindicatelor
fasciste puteau vota. Pentru alegerile din acest an Marele Consiliu Fascist alcatuieste o lista de
400 de candidati pe care alegatorii ii puteau accepta sau refuza. Buletinul pe care se putea vota
impotriva era alb (cel pentru era colorat), astfel incat eventualii opozanti erau usor identificabili
- au loc numeroase arestări şi deportări  (Gramsci moare în închisoare, alţi opozanţi cunoscuţi,
socialistul Pietro Neni, moderaţii Nitti şi Sforza, comunistul Togliatti, catolicul don Sturzo sunt
exilaţi). Fascismul se impune prin intimidare şi violenţă, dar succesul său se datorează şi erorilor
adversarilor politici: grevele neîncetate şi de cele mai multe ori infructuoase epuizaseră
combativitatea unei clase muncitoare lipsită încă de maturitate politică. Ineficacitatea, chiar
îngăduinţa, guvernărilor moderate au facilitat extinderea agresiunilor fasciste asupra unui regim
parlamentar fără rădăcini profunde. Lipsa de reacţie a opiniei publice şi primele realizări sociale
ale regimului mussolinian au condus rapid la supunerea Italiei.
- incepand cu 1926 violenta squadrista intra in declin, partidul este epurat de elementele radicale
dupa indepartarea lui Farinacci in 1926. In paralel, se pemite intrarea a numerosi noi membri
dormici ca prin aderarea lor sa isi conserve sau sa isi amelioreze statutul social. Partidul va
deveni un instrument docil in mainile lui Mussolini.
 
Evoluţia Italiei mussoliniene
 
Statul totalitar
- fondat pe forţa sentimentului colectiv şi pe mistica şefului. În viziunea lui Mussolini "totul este
în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului". Statul totalitar trebuie să fie dinamic,
trebuie să creeze individul şi naţiunea.
- definită identitatea dintre partid şi stat. Din 1928, Marele Consiliu Fascist desemnează
candidaţii pentru legislativ, aceştia fiind supuşi ratificării populare. Încă din 1923, formaţiunile
paramilitare ale partidului au devenit organe oficiale ale statului - Miliţiile Voluntare pentru
Securitatea Naţională-(efective - 200.000 în 1925, 750.000 în 1930).
- partidul fascist a oscilat între un partid elitist, minoritar, care să ghideze poporul pe calea trasată
de Duce şi o organizaţie de masă. De asemenea, deşi a dorit fascizarea armatei şi a administraţiei
de stat, nu a atins nivelul regăsit în Germania nazistă şi Rusia bolşevică, unde armata şi statul
devenideră funcţii subordonate ale mişcării ideologice. Mussolini nu a facut niciodata incercari
serioase de a fasciza aparatul de guvernamant. Nu acelasi lucru se poate spune depsre sistemul
judiciar. Necesitatea compromisurilor initiale pentru a castiga puterea si persistenta diviziunilor
interne au auds in timp mai degraba o subordonare a partidului fata de stat decat viceversa. In
partid subzista cinci tentdinte : ras-ii care cer un al doilea val revolutionar, stanga fascista care
cere crearea unui stat national-sindicalist, revizionistii condusi de Grandi, pregatiti mai degraba
sa accepte colaborarea cu structurile traditionale.
- înregimentarea tineretului şi a naţiunii. Sunt create organizaţii de copii (încă de la 6 ani) şi
tineret (8-18 ani) cu uniforme, drapele, antrenamente proprii. Învăţământul general este strict
controlat. clasa munictoare organizată în sindicate fasciste.
Statul corporatist
- 1926 - legea Rocco declară monopolul sindicatelor fasciste şi grevele sunt interzise.
- 1927 - apare Charta Muncii (completată prin legea din februarie 1934) ce instituie statul
coeporatist: muncitorii şi angajaţii sunt grupaţi în 22 de corporaţii după branşele de producţie.
54

Un Consiliu Naţional reuneşte conducătorii corporaţiilor şi reprezentanţi ai Partidului şi Statului,

iar în 1938 va înlocui Camera deputaţilor sub denumirea de Camera Fasciilor şi Corporaţiilor.
Corporatismul apara multor fascisti ca o a treia cale intre capitalismul liberal si experimentul
bolsevic. Retorica luptei de clasa este altfel inlocuita cu cea a colaborarii dintre clase. O
corporatie este formata din reprezentanti ai patronatului si ai muncitorilor dintr-o anumita ramura
economica, lor alaturandu-se trei reprezentanti ai guvernului cu rol de mediere. Lor le apartine de
fapr decizia finala.
Economie
De la economia liberală la “ marile bătălii”
- după instaurarea dictaturii şi revenirea la ordine publică, mediile de afaceri îşi recapătă
încrederea. Ministrul de finanţe De S      ducţia industrială îşi revine dublându-se practic între
1921 şi 1926, iar şomajul regresează puternic.
- creşterea importurilor provoacă însă o presiune puternică asupra lirei care scade de la 5 cenţi
SUA (1923) la 3,3 (1926). Majoritatea economiştilor propun o politică a inflaţiei controlate dar,
în numele prestigiului statului şi al monedei naţionale, Mussolini va rupe cu liberalismul şi se va
orienta spre o economie dirijistă, declanşând “bătălia lirei”.
“Marile bătălii”
-“bătălia lirei” (1926) - Banca Italiei primeşte monopolul emisiunilor monetare, preţurile sunt
controlate de guvern, sunt contractate importante împrumuturi americane, este practicată o
politică deflaţionistă clasică însoţită de un buget de austeritate. Valoarea lirei urcă spectaculos, în
decembrie 1927 moneda fiind stabilizată la valoarea de 79 mg aur, respectiv 28% din valoarea
antebelică (90 de lire pentru o lira sterlina, faimoasa Quota 90, desi un curs mult mai realist ar fi
fost cel de 150 de lire). Supraevaluarea lirei a atras însă frânarea exporturilor şi încetinirea
expansiunii economice. Sudul este practic sacrificat datorită dependenţei sale de exporturile
agricole.
-         “bătălia grâului” - insuficienţa producţiei agricole italiene este recuperată prin
reluarea, cu o amploare necunoscută până atunci, a politicii desenate încă din 1880: legea
bonificării integrale (1920) pune în valoare terenuri necultivate - 5 milioane de hectare sunt
reamenajate şi reintroduse în circuitul agricol. Succesul cel mai puternic mediatizat este
asanarea mlaştinilor pontine unde sunt instalate mii de exploatări agricole şi edificate
localităţi agrare noi (Littoria, Pontinia). Practic, în 1933 producţia agricolă este dublă faţă de
1925, Italia renunţînd la importurile de cereale care dezechilibrau puternic balanţa
comercială. Protectionismul in acest domeniu are si mari dezavantaje pentru ca sunt protejati
producatorii ineficienti care nu sunt fortati sa se modernizeze. Desi Italia devine
autosuficiente in ceea ce priveste granele, ea ajunge sa importe ulei de masline, iar
exporturile de fructe si vin scad dramatic
- « batalia nasterilor » : obiectivul este cresterea populatiei pana la 60 de milioane in 1950.
Numarul idealde copii pentru o familie era 10. Homosexualitatea devine delict in 1931, avorul si
divortul sunt interzise, Singurul rezultat sigur este declinul ratei natalitatii de la 29,9 la mie in
1925 la 23,1 in 1940
- este declanşat un vast program de munci publice, necesar absorbţiei şomajului: peste 600 de km
de autostrăzi, electrificarea reţelelor ferate, marele tunel din Apenini (18 km), apeducte, gări,
redimensionarea Romei (construirea de locuinţe sociale, apariţia unor cartiere şi bulevarde noi, a
unui ansamblu sportiv monumental, a Forului Italic, degajarea siturilor arheologice).
- ampla politică în favoarea natalităţii: propagandă în favoarea mariajului, acordarea de avantaje
familiilor numeroase, introducerea impozitului pe celibat, interzicerea emigraţiei în 1928.
55

Rezultatul: Italia numără în 1939 45 mil.locuitori, aproximativ cât Franţa dar pe o suprafaţă de
două ori mai mică.
 
Criza economică
- Italia este sever atinsă de criză în 1930. Valorile bursiere cad la 50% , comerţul exterior pierde
peste 2/3 (inclusiv datorită diferenţei între preţurile mondiale şi cele italiene, superioare datorită
cursului supraevaluat al monedei). Numărul de şomeri atinge 1,3 mil.  în 1932.
- în faţa crizei regimul fascist adoptă un plan riguros de măsuri. Statului îi este încredinţat
monopolul comerţului exterior, schimburile comerciale sunt strict controlate, sunt introduse
tarife protecţioniste. Se încheie o serie de acorduri tip clearing cu Germania şi România pentru a
se procura materii prime fără a fi scoase devize din ţară.
- opţiunea preferată pentru ieşirea din criză - politica autarhică, ceea ce presupunea o accentuare
a rolului statului în economie. Cu ajutorul fondurilor publice societăţi de stat accelerează
cercetarea sau exploatarea produselor necesare economiei italiene (este creată Agip - Agenţia
generală a petrolului italian). Este creat IRI (Institutul pentru reconstrucţie industrială) destinat
sprijinirii băncilor aflate în dificultate prin cumpărarea de către stat a acţiunilor industriale
posedate de către acestea. Statul, devenit pe această cale un proprietar important, va gestiona
aceste acţiuni dezvoltând diferite holding-uri (Finsider - metalurgie, Finmare - construcţii
navale), implicându-se prin această uriaşă agenţie naţională ce beneficiază de resursele publice,
direct în efortul de producţie. Din 1937, IRI devine instituţie a statului, în 1940 puterea centrală
controlând peste 20% din totalul investiţiilor italiene.
- cu toate acestea, participarea statului fascist la viaţa economică nu a implicat nici naţionalizare,
nici socialism, capitalul privat continuând să deţină părţi însemnate din avuţia naţională şi din
societăţile controlate de IRI. Marile grupuri industriale sunt în continuare preponderente în
industrii precum construcţia de autovehicule, textile, chimică, electrică. Practic, capitalul privat,
datorită intervenţiei statului în domeniul investiţiilor se poate degaja de sectoarele mai puţin
rentabile.
- este declanşată mobilizarea resurselor naţionale, de la aurul deţinut de populaţie la fierul din
insula Elba sau modestele rezerve de cărbune din Sardinia.
- schimburile comerciale sunt reorientate spre Germania devenită principalul client şi furnizor al
Italiei.
- oct.1936 lira este devalorizată pentru a permite echilibrarea balanţei comerciale.
- bilanţul politicii economice este inegal: autarhia nu a reuşit asigurarea independenţei energetice
şi nu a redus penuria de materii prime siderurgice. Bunurile de consum au fost raţionalizate şi
puterea de cumpărare a populaţiei a stagnat. Dezvoltarea economică s-a realizat în favoarea
nordului, a marilor aglomerări urbane şi a porturilor. Însă în această epocă s-au pus bazele
infrastructurii “capitalismului de stat” care va permite miracolul economic de după cel de-al
doilea război mondial.
 
Reconcilierea cu Biserica
- după trei ani de negocieri, în 1929, sunt încheiate acordurile de la Latrano prin care se
garantează suveranitatea papală asupra oraşului Vatican şi este acordată o compensaţie financiară
serioasă pentru pierderea statului papal. Un Concordat normalizează apoi relaţiile dintre Biserică
şi stat: catolicismul este recunoscut drept religie oficială, mariajul religios primeşte valoare
legală, divorţul este interzis, învăţământul religios reintră în procesul de educaţie.
56

- prin această tactică Mussolini îşi raliază majoritatea catolicilor, dar tensiunea nu este complet
îndepărtată (partidul popular rămâne interzis, publicaţiile catolice sunt atent supravegheate) şi
dezacordurile nu vor întârzia să apară (în 1931 tensiunile sunt legate de autonomia mişcărilor de
tineret catolice şi Papa Pius al XI-lea va declara că a acordat regimului “ o favoare şi o încredere
excesivă”).
Societate
- la începutul anilor ’30, elementul esenţial al consensului naţional îl reprezenta mândria
italienilor de a deveni o mare putere şi până în 1935 adeziunea ţării la programul propus de Duce
este reală, deşi nu toată Italia este fascistă.
- clasele mijlocii susţin regimul chiar dacă condiţiile de viaţă sunt dificile, exsistând posibilitatea
compensării acestor neajunsuri prin promovare socială în administraţie sau prin partid.
- muncitorii sunt flataţi de regim, dar atent supravegheaţi şi îşi văd nivelul de trai ameliorat.
- regimul fascist renunţă la veleităţile revoluţionare declarate la debutul ascensiunii sale şi devine
treptat un instrument al claselor conducătoare reuşind să echilibreze interesele contradictorii ale
marelui capital, ale burgheziei şi ale lumii muncitoreşti.
- după 1935, regimul devine tot mai dur. Gesturile externe ale Italiei (războiul etiopian,
intervenţia din Spania, apropierea de Germania nazistă) solicită tot mai multe sacrificii din partea
populaţiei. În acelaşi timp, puterea personală a Ducelui creşte şi în 1939 suprimă Camerele de
deputaţi înlocuindu-le cu Camera fasciilor şi a corporaţiilor.
- 1938 - este introdusă “legislaţia de apărare a rasei” împotriva evreilor, dar va fi aplicată cu
numeroase derogări.
- îndepărtarea bisericii de regim va duce la detaşarea catolicilor. Totodată, în apropierea regelui,
se produce ralierea forţelor nefasciste (aristocraţi, militari) ce scapă controlului absolut.
 
 
 
45