î

¥©L©i©P

manual
pentru clasa

XII-
CZU 57 (075.3)
V87

Manualul a fost elaborat conform Curriculum-ului naţional pentru învăţământul liceal

Lucrarea a câştigat concursul Ministerului Educaţiei pentru elaborarea manualelor din ciclul
liceal şi a fost aprobată spre editare prin Ordinul nr. 613 din 31 decembrie 2003
al ministerului educaţiei al Republicii Moldova

Comisia de evaluare:
Constantin Andon, doctor habilitat în biologie, profesor universitar
Maria Duca, doctor habilitat în biologie, profesor universitar
Tamara Pârău, profesor şcolar, grad didactic I

Recenzenţi:
Constantin Subotin, inspector şcolar la DEŞTS al municipiului Chişinău
Ion Golubenco, profesor şcolar, grad didactic I

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin editurii Lumina.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Voloşciuc, Leonid
Biologie: Man. pentru ci. a XII-a /Leonid Voloşciuc, Ana Postolache-Călugăru, Silvia
Vulpe; Min. Educaţiei al Rep. Moldova. - Ch.: Lumina, 2004 (Combinatul Poligr.) - 256 p.
ISBN 9975-65-194-1

57 (075.3)

ISBN 9975-65-194-1
© Editară Lumina, 2004
© Leonid Voloşciuc, Ana Postolache-Călugăru,
Silvia Vulpe, text; imagini, 2004
 I. înmulţirea celulelor
înmulţirea organismelor
Dezvoltarea individuală
a organismelor
4. Genetica - ştiinţa despre ereditatea
şi variabilitatea organismelor
Informaţia ereditară şi realizarea ei
în celulă
6. încrucişarea monohibridă.
încrucişarea polihibridă
8. Interacţiunea genelor. Moştenirea
caracterelor în cazul interacţiunii
genelor
9. Transmiterea genelor plasate pe
mmsmt i.
acelaşi cromozom
Moştenirea caracterelor cuplate cu
sexul
II. Variabilitatea organismelor
12. Genetica omului
13> Genetica şi ameliorarea
 ÎNMULŢIREA
CELULELOR

1 CICLUL CELULAR Şl MITOTIC 2 MITOZA 3 MEIOZA

1. CICLUL CELULAR Şl MITOTIC

Ciclul celular
Unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii este celula. Capacitatea
acesteia de a se autoreproduce prin diviziune asigură creşterea şi dezvoltarea
organismelor dintr-o singură celulă. Pe măsura dezvoltării organismului, o parte
din celule se specializează la îndeplinirea unei anumite funcţii şi încetează să se mai
dividă, de exemplu neuronii. Celulele unor ţesuturi (epitelial, hematogen ş.a.)
păstrează însă capacitatea de dividere. Astfel, observările au arătat că în fiecare
secundă în ficat şi splină sunt distruse circa 2,5 mln de eritrocite şi tot atâtea apar în
măduva roşie a oaselor (ţesut hematogen). Celulele care păstrează capacitatea de a
se divide într-un organism adult sunt numite tronculare. Cele două celule-fiice for-
mate în urma diviziunii celulei tronculare au o soartă diferită: una se diferenţiază
într-o celulă specializată şi pierde capacitatea de a se divide, iar cealaltă moşteneşte
caracterul celulei-mamă. Datorită acestui fapt, rezerva de celule tronculare se menţine
la un nivel constant. La plante capacitatea de a se divide o păstrează celulele
ţesuturilor embrionare localizate în vârful tulpinilor şi al rădăcinilor, de-a lungul
tulpinii, la baza peţiolului frunzei. Ele asigură creşterea plantelor în lungime şi
grosime, restabilirea anuală a organelor ce pier.
Durata vieţii celulei de la naştere în urma diviziunii celulei-mamă şi până la
propria diviziune sau moarte reprezintă ciclul celular sau vital. La organismele
monocelulare şi la celulele ce nu se divid din momentul apariţiei lor ciclul celular
coincide cu durata vieţii organismului.
Ciclul mitotîc
Etapa de pregătire a celulei către diviziune (interfaza) şi diviziunea propriu-zisă
(mitoza) alcătuiesc ciclul mitotic al celulei. Ciclul mitotic al celulelor care îndată
după formarea lor se supun diviziunii, coincide cu ciclul celular.
Interfaza ocupă cea mai mare parte a ciclului mitotic şi cuprinde trei perioade
(fig. 1.1): presintetică (GJ, sintetică (S) şi postsintetică (G 2 ). Acestea au o
durată diferită şi sunt marcate de desfăşurarea anumitor procese. Perioada
4
resintetică (G,), cea mai de lungă durată
erioadă a interfazei, se caracterizează prin
nteza de ARN şi proteine, dublarea numărului
£ ribozomi şi mitocondrii. în perioada sinte-
că (S) continuă sinteza de ARN şi proteine,
re loc dublarea cromozomilor în baza replicării
loleculelor de ADN. Urmează perioada post-
intetică (G 2 ), în care celula se pregăteşte
emijlocit pentru diviziune: se acumulează
nergie prin sinteza de ATP, se dublează
lastidele, centriolii. Interfaza este urmată de
iviziunea propriu-zisă a celulei - mitoza. Fig. 1.1. Perioadele ciclului mi-
totic.
2. MITOZA

Amintiţi-vă după fig. 1.2 şi 1.3 alcătuirea celulei vegetale şi animale.

Observaţi asemănările şi deosebirile.
Mitoza se compune din două etape: diviziunea nucleului - cariochineza - şi
ziunea citoplasmei - citochineza.
' Cariochineza
Morfologia cromozomilor. Rolul central în diviziunea nucleului revine cromozo-
ov. Ei prezintă formaţiuni filamentoase localizate în nucleu, constituite la sfârşitul
;rfazei din două copii longitudinale formate în perioada sintetică - cromatide
1-1.4). Acestea sunt unite printr-un corpuscul mic sub formă de punct sau granulă,
lit centromer. în funcţie de localizarea centromerului deosebim trei tipuri de
lozomi cu o configuraţie spaţială diferită:
perete celular
nucleol membrană
ribozomi
nucleu vacuolă

r
eticul por reticul
doplasmatic nuclear endoplasmatic
[granular granular

mito- cloroplast
'condrie
nucleu
centrioli
nucleol

aparatul aparatul
Golgi Golgi

membrană mitocondrie

Alcătuirea celulei animale. Fig. 1.3. Alcătuirea celulei vegetale.

 a) metacentric - centromerul ocupă o poziţie
1 centrală, ambele braţe fiind egale:
Zii b) submetacentric - are forma de cârlig,
centromerul fiind deplasat de la poziţia centrală;
O c) acrocentric - are braţe vădit inegale,
Cu | 2 J» Ijj |4 întrucât centromerul este situat mai aproape de
J F f | jf 3 unul din capete. Un astfel de cromozom capătă
iu forma de bastonaş.
B Locul amplasării centromerului reprezintă
strangulaţia primară. Unii cromozomi pot avea
Fig. 1.4. Structura cromozomului.
A - tipurile de cromozomi; B, C - una sau mai multe strangulaţii secundare. Dacă
ultrastructura cromozomului: 1 - cel puţin una dintre acestea este suficient de
centromer (strangulaţia primară); adâncă, porţiunea de cromozom separată de ea
2 - ADN; 3 - cromatide; 4 - stran-
gulaţia secundară; 5 - satelit. reprezintă satelitul cromozomului dat {fig. 1.4).
Celulele ce compun corpul indivizilor oricărei
' + *»* \^-*. specii de plante sau animale conţin un anumit
: " • număr de cromozomi, relativ stabil, tipic pentru
specia dată. De exemplu, toate celulele din corpul
omului (celulele somatice), cu excepţia celor
Fig. 1.5. Cariotipul diferitelor spe- sexuale, conţin 46 de cromozomi, iar cele ce
cii: 1 - la om; 2 - gălbenuş; 3 - dro- compun organele porumbului - 20. Setul de
zofilă; 4 - somon. cromozomi al celulelor somatice ale unui organism
concret caracterizat printr-un anumit număr, formă şi dimensiuni este numit cariotip.
Cariotipurile diferitelor specii prezintă deosebiri cantitative şi calitative {fig. 1.5). în
celulele sexuale se conţin de două ori mai puţini cromozomi decât în cele somatice.
Numărul de cromozomi din celulele somatice reprezintă garnitura diploida (se notează
2ri), iar cel redus pe jumătate din celulele sexuale -garnitura haploidă (se notează n).
Cromozomii garniturii diploide sunt perechi, fiind numiţi omologi {tab. 1.1). De regulă,
cromozomii omologi sunt morfologic identici. în cariotip se disting două tipuri de
cromozomi: autozomi şi cromozomi sexuali.

Tabelul 1.1
GARNITURA DIPLOIDA DE CROMOZOMI A UNOR SPECII DE PLANTE Şl ANIMALE

SPECIA DE
PLANTE

Ceapă
GARNITURA
DIPLOIDA

16
I sAALE

Muscă-de-casă
GARNITURA
DIPLOIDA

12
Porumb
Ovăz
20
42
1 Găină
lepure-de-casă
78
44
Roşii
Căpşun
24
56
I Oaie
Cimpanzeu
54
48
Orz 14 Om 46
 vi

F/g. 1.6. Fazele diviziunii mitotice a celulei: A - fazele mitozei văzute la microscopul optic;
B - reprezentarea schematică a fazelor mitozei.

Compoziţia chimică a cromozomilor. în compoziţia cromozomilor au fost

identificaţi acizii nucleici (ADN, ARN), proteinele, cantităţi neînsemnate de
lipide şi compuşi anorganici ai calciului, fierului ş.a., unii fermenţi. Scheletul
cromozomilor îl constituie ADN-ul şi proteinele.
Fazele mitozei. în desfăşurarea mitozei se disting 4 faze care se succed
.onsecutiv: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza (fîg. 1.6).
Profaza se caracterizează printr-un şir de procese ce au loc în citoplasmă şi
nucleu. Presiunea de turgescenţă a citoplasmei creşte datorită cărui fapt celula
ide să capete o formă sferică. Creşte şi viscozitatea ei. Centriolii, amplasaţi, de
regulă, în vecinătatea nucleului, încep să se deplaseze spre polii opuşi ai celulei.
Depărtarea lor întotdeauna are loc pe o linie dreaptă, amintind o respingere
reciprocă. Pe măsura îndepărtării centriolilor, între ei în citoplasmă se conturează
un mănunchi de fire care formează fusul de diviziune. Separarea centriolilor
. ndiţionează polarizarea celulei. în celulele plantelor superioare centriolii nu au
găsiţi. La ele fusul de diviziune apare la poli sub formă de „scufie polară". în
nucleul profazic fiecare cromozom constă din două cromatide, răsucite una în
jurul celeilalte. Ca urmare a spiralizării continue a cromatidelor, cromozomii se
transformă în corpusculi compacţi vizualizaţi sub microscopul optic şi care se
deplasează uşor fără să se amestece între ei. La sfârşitul profazei membrana nucleară
izolvă şi cromozomii se repartizează liber în citoplasmă.
 în metafază cromozomii se amplasează cu centromerele strict în planul
i~ ecuatorial al celulei, formând placa metafazică. Aceasta reprezintă un paşaport
„11" specific al fiecărui organism, deoarece dă posibilitate de a studia cariotipul lui. în
O scurt timp braţele celor două cromatide ale fiecărui cromozom încep să se depărteze
«" una de alta, rămânând legate în regiunea centromerului. între timp, fusul de
1" diviziune se definitivează şi în alcătuirea lui se conturează două grupe de fire.
' ^ Unele sunt continue şi se întind de la un pol la altul, constituind pivotul fusului.
Cel de-al doilea grup îl formează firele cromozomiale ce ajung de la pol până la
ecuator, unde se fixează de părţile opuse ale centromerului cromozomului. Numărul
acestor fire corespunde numărului de cromozomi.
în anafază cromatidele se separă şi în regiunea centromerului, datorită diviziunii
acestuia, devenind complet libere. De regulă, toţi centromerii se divid concomitent.
Cromatidele separate devin cromozomi-fii. Fiecare alunecă pe filamentele fusului
spre polii opuşi ai celulei. Separarea cromatidelor este un proces destul de com-
plex, neelucidat pe deplin.
O dată cu atingerea de către cromozomi a polilor opuşi ai celulelor începe faza
finală a mitozei - telofaza. Cromozomii se despiralizează şi se transformă în
filamente subţiri, invizibile la microscopul optic. în jurul lor apare membrana
nucleară, se formează nucleolii.

Citochlneza
După diviziunea nucleului urmează diviziunea citoplasmei. în celulele animale
citoplasmă se divide prin strangularea corpului celulei de la periferie spre centru.
La cele vegetale, pe locul plăcii metafazice apare fmgmoplastul, care creşte de la
centru în părţi până atinge pereţii celulei. Dacă organitele au fost repartizate mai
mult sau mai puţin uniform în volumul citoplasmei celulei-mamă, apoi în celulele-
fiice ele vor nimeri în cantităţi aproximativ egale.

Stabiliţi mitoza cărei celule, vegetale sau animale, este prezentată pe

fig. 1.6. Argumentaţi răspunsul.

Durata ciclului mitotic depinde de mai mulţi factori (tipul ţesutului, starea
fiziologică a organismului, factorii externi ş.a.) şi variază de la 30 minpână la 3 h.
De exemplu, în timpul somnului activitatea mîtotică a diferitelor ţesuturi este mai
mare decât în perioada de veghe. La unele animale celulele epiteliale se divid mai
intens la întuneric decât la lumină. Activitatea mitotică poate fi influenţată şi de
hormoni.
Tipurile regulate de diviziune ale celulelor. în mitoza descrisă mai sus
diviziunea celulei este echivalentă şi simetrică, şi finalizează cu formarea a două
celule-fiice identice. Acest tip de mitoza este numit simetric. în natură se întâlneşte
8
şi tipul de mitoză asimetrică, când celulele-fiice
nu sunt echivalente după dimensiuni şi cantitatea
de citoplasmă. Drept exemplu poate servi divi-
ziunea zigotului la unele animale. Diviziunea
celulelor endospermului şi a sporilor are loc prin
mitoză cu reţinerea citochinezei: nucleul se di-
vide multiplu şi numai după aceasta se divide şi
citoplasmă celulei, rezultând celule polinucleare.
Tipuri neregulate de diviziune ale celulelor Fig. 1.7. Cromozom gigantic din
sunt endomitoza, politenia, amitoza. S l a n d a s a l i v a r ă a drozofflei.
Endomitoza constă în dublarea numărului de cromozomi fără diviziunea
citoplasmei sau a nucleului. Astfel se obţin celule cu un set mărit de cromozomi.
Acest tip de diviziune are loc în celulele diferitelor ţesuturi ale plantelor şi ani-
malelor.
Politenia reprezintă mărirea numărului de fire cromozomiale (cromoneme),
ceea ce duce la mărirea diametrului cromozomului. Se formează aşa-numiţii
cromozomi gigantici (fig. 1.7). în caz de politenie, toate fazele ciclului celular
decad, cu excepţia reproducerii firelor cromozomiale. Fenomenul de politenie se
întâlneşte în celulele unor ţesuturi diferenţiate, de exemplu în glandele salivare
ale drozofilei, în celulele unor plante şi protozoare.
Amitoza se reduce la diviziunea directă a nucleului fără formarea fusului de
diviziune, urmată de diviziunea citoplasmei. Acest tip de diviziune celulară este
caracteristic organismelor monocelulare, celulelor tumorale. Prin amitoza se
înmulţesc celulele tuberculului de cartof în creştere, endospermul gramineelor,
celulele peţiolului frunzei, celulele ficatului, cartilajului etc.
Importanţa biologică a mitozei. în urma mitozei dintr-o celulă-mamă se
formează două celule-fiice cu acelaşi număr de cromozomi ca şi celula-mamă.
Astfel, mitoză asigură un număr constant de cromozomi în toate celulele
organismului, precum şi în celulele generaţiilor viitoare. Mitoză stă la baza
procesului de creştere şi dezvoltare a organismelor, precum şi al regenerării şi
înmulţirii asexuate.

3. MEIOZA

Meioza (de la gr. meosis - micşorare) este diviziunea celulelor sexuale. Ea

constă din două diviziuni consecutive - reducţională şi ecuaţională, însoţite de o
singură replicare a ADN-ului. Toate substanţele şi energia necesare pentru aceste
două diviziuni se acumulează în interfaza I. Cea de a doua interfază practic lipseşte,
diviziunile urmează una după alta. Fiecare diviziune meiotică cuprinde cele patru
faze ale mitozei descrise mai sus: profaza, metafaza, anafaza şi telofaza (fig. 1.8).
 metafaza I anafaza I telofaza I motafma I
metataza II anafaza II telofaza II
Fig. 1.8. Reprezentarea schematică a fazelor meiozei.

Diviziunea redacţională
Profaza I este cea mai de lungă durată şi mai complicată fază a meiozei. în
desfăşurarea ei se delimitează cinci stadii. în leptonem (stadiul fibrelor subţiri)
începe spiralizarea cromozomilor datorită cărui fapt ei pot fi vizualizaţi sub
microscopul optic. în zigonem (stadiulfibrelor ce se contopesc) are loc conjugarea
cromozomilor omologi: atragerea şi alipirea lor reciprocă. Unirea cromozomilor
începe de cele mai multe ori de la capete, uneori de la centromer, şi continuă pe
toată lungimea lor. Cel de-al treilea stadiu -pachinem (stadiulfibrelor groase) -
corespunde spiralizării cromozomilor conjugaţi, soldată cu scurtarea şi îngroşarea
lor. Astfel, structura dublă a cromozomilor devine vizibilă: fiecare cromozom constă
din două cromatide-surori reţinute împreună de către un centromer. Doi cromozomi
omologi formează un bivalent, constituit din 4 cromatide. Durata conjugării
cromozomilor depinde de specie. De exemplu, la drozofilă ea durează 4 zile, la
om - mai mult de două săptămâni. în diplonem (stadiul fibrelor duble) îşi fac
apariţia forţele de respingere reciprocă a cromozomilor. Sub acţiunea acestora ei
încep să se depărteze pornind de la regiunea centromerului şi continuând spre
capete, după principiul corpurilor cu sarcină electrică de acelaşi semn. La
despărţirea braţelor cromozomilor, în unele locuri se formează figuri ce amintesc
litera grecească %, numite hiasme. în locul de contact, cromatidele cromozomilor
omologi pot face schimb de sectoare omoloage. Acest fenomen, numit crossing-
over (fig. 1.9), asigură noi combinaţii ale caracterelor părinteşti. Numărul hiasmelor
se micşorează treptat pe măsura deplasării respingerii cromozomilor spre capete,
în ultimul stadiu al profazei I - diachineză (stadiul separării fibrelor duble) -
10
bivalenţii sunt maximal spira-
lizaţi. întrucât ei continuă să fie
legaţi prin hiasmele de la ca-
pete, numărul lor corespunde
garniturii haploide. Ca urmare
a dizolvării membranei nuc-
leare, bivalenţii trec în cito- Fig. 1.9. Schema crossing-overului.
plasmă, îndreptându-se spre O
centrul celulei. Urmează metafazalm care, spre deosebire de metafaza mitozei,
în citoplasmă se află nu cromozomi bicromatidici, dar bivalenţi tetracromatidici.
Bivalenţii se aliniază cu centromerele în planul ecuatorial al celulei. Firele dis-
continue ale fusului de diviziune de la ambii poli ai celulei se fixează de
centromerele fiecărui cromozom bicromatidic: se formează placa metafazică. în
anafazal, în urma diviziunii centromerilor, cromozomii omologi alunecă pe firele
fusului spre polii opuşi. Ca urmare, spre fiecare pol se îndreaptă un set haploid de
cromozomi care conţine câte un cromozom bicromatidic de la fiecare pereche de
cromozomi omologi. Comportarea cromozomilor neomologi în anafaza I este
absolut independentă, ceea ce asigură o varietate mare de combinaţii ale cromo-
zomilor materni şi paterni în setul haploid al viitorilor gârneţi. Urmează telofaza I,
când cromozomii ajunşi la polii celulei se despiralizează uşor. în majoritatea
cazurilor, telofaza I nu este succedată de citochineză. Ca urmare, prima diviziune
se soldează cu formarea unei celule cu două nuclee.
După o scurtă interfază, în care dublarea cromozomilor nu mai are loc, urmează
cea de-a doua diviziune meiotică - ecuaţională.

Diviziunea eciiaţională
Ce-a de a doua diviziune meiotică decurge după tipul mitozei simetrice, cu
unica deosebire că nucleele care o suportă conţin un set haploid de cromozomi
bicromatidici. Drept urmare, în anafaza II spre polii celulei se îndreaptă cromatide,
care devin ulterior cromozomii-fii. în urma citochinezei, din fiecare celulă se
formează două celule haploide. Rezultatul final al meiozei sunt patru celule
haploide.
Importanţa meiozei. Datorită meiozei, celulele sexuale (gârneţii) au un număr
haploid de cromozomi (n), ceea ce face posibilă menţinerea numărului constant
de cromozomi în toate generaţiile fiecărei specii. în urma fecundării se restabileşte
garnitura diploidă (2ri). Meioza asigură şi o varietate a informaţiei ereditare ca
urmare a crossing-overului şi combinării libere şi independente a cromozomilor
materni şi paterni în anafaza I.

11
 1. Definiţi noţiunea de ciclu vita! ai celulei.
2. Enumeraţi şi caracterizaţi etapele ciclului mitotic,
3. Asociaţi noţiunile din coloana A cu caracteristicile din coloana B.

B
a) perioada presintetică 1) are loc autodublarea ADN-ului
b) perioada sintetică 2) are loc biosinteza de proteine, ARN, dublarea
c) perioada postsintetică mitocondriilor;
3) se acumulează energie, se dublează plastidele,
centrozomul:
I 4) cromozomii constau din 2 cromatide;
5) cromozomii constau din o cromatidă.

4. Scrieţi:
A - dacă abc este corect G - dacă ac este corect
B - dacă bd este corect D - dacă d este corect
a) selectaţi organitele cu membrană dublă:
a) nucleu; c) plastide;
b) mitocondrii; d) ribozomi.
b) selectaţi organitele care se autodublează:
a) plastide; c) centrioli;
b) mitocondrii; d) ribozomi.
c) selectaţi organitele cu membrană simplă:
a) reticul endoplasmatic agranular; c) aparatul Golgi;
b) lizozomi; d) ribozomi.
d) selectaţi funcţiile nucleului:
a) conţine informaţie ereditară;
b) participă la digestia celulară;
c) dirijează procesele din celulă;
cJ) participă la transportul substanţelor.
e) selectaţi organitele amembranare:
a) plastide; c) nucleu;
b) ribozomi; d) centrioli.
5, Copiaţi tabelul pe caiet şi completaţi-!.
DEOSEBIRILE DINTRE CELULA VEGETALĂ Şl ANIMALĂ

"•

12
 6. CAUZĂ-EFECT. Scrieţi A, dacă ambele afirmaţii legate prin conjuncţia
deoarece sunt corecte, şi B - dacă sunt incorecte.
a) Cromatina face parte din nucleoplasmă, deoarece este alcătuită din ADN,
ARN şi proteine.
b) Mitocondriile sunt constituenţi specifici plantelor, deoarece nu se întâlnesc şi
în celula animală.
c) Vacuolele sunt spaţii delimitate de membrane, deoarece conţin suc celular.
d) La sfârşitul meiozei celulele nou formate au numărul de cromozomi redus la
jumătate, deoarece la etapa reducţională spre cei 2 poli migrează cromozomi
bicromatidici.
e) Bivalenţii au 4 cromatide, deoarece sunt alcătuiţi din 2 cromozomi omologi
cu câte 2 cromatide.
f) Crossing-overul are loc în profaza I, deoarece profaza I este cea mai scurtă
fază a meiozei.
g) Telofaza I a meiozei se deosebeşte de telofaza II, deoarece în telofaza I se
formează 2 celule haploide.
7. Alcătuiţi un eseu structurat la tema „Celula" după următorul algoritm;
a) Celula - unitate structurală a organismelor vii.
b) Diversitatea celulelor în dependenţă de funcţie.
8. Enumeraţi tipurile de cromozomi după localizarea centromerului.
9. Explicaţi prin schemă originea cromozomilor omologi.
10. Completaţi spaţiile libere.
în centriolii se deplasează spre poli. în metafază
se separă şi se deplasează spre poli. în se formează 2 celule-
fiice.
11. Explicaţi şi completaţi schemele de mai jos:
1
interfază interfază
2nC nc- 2c

12. Analizaţi esenţa endomitozeî,

13. Explicaţi şi completaţi schema de mai jos:

meioza II
„ „ interfază „ „ meioza I
2n2c 2n2c
meioza

14. Enumeraţi stadiile profazeî.

13
 1NÎ ?EA
CL
OF 1OR

1 VAR/ETO7E4 TIPURILOR DE ÎNMULŢIRE ALE ORGANISMELOR 2 ÎNMUL-

TIREA SEXUATĂ A ANIMALELOR

1. VARIETATEA TIPURILOR DE ÎNMULŢIRE ALE ORGANISMELOR

Durata vieţii oricărui individ în parte este limitată în timp. Chiar şi arborii ce
pot atinge o vârstă de 6000 de ani, în cele din urmă pier. Datorită proprietăţii
universale a fiinţelor vii de a se înmulţi viaţa de pe Terra nu dispare.

Amintiţi-vă după schema 1.1 tipurile de înmulţire ale organismelor vii

şi deosebirile dintre ele.

Organismele unicelulare se înmulţesc, de regulă, asexuat prin mitoză. După ce

ating dimensiunile caracteristice pentru formele adulte ale speciei date, celulele-
fiice se divid şi ele. La fel se înmulţesc şi bacteriile. înmulţirea vegetativă se
distinge printr-o varietate mare de forme. Comun pentru toate este faptul că dintr-o
celulă sau grup de celule, în urma diviziunii lor mitotice, se dezvoltă un nou or-
ganism asemănător întocmai cu cel matern. Totalitatea indivizilor "gemeni" ce
provin pe cale asexuată de la un strămoş comun formează un clon (de la gr. klon -
descendent). De exemplu, corpul hidrei poate fi fragmentat în circa 200 de părţi şi
din fiecare se va dezvolta o nouă hidră, toate împreună alcătuind un clon. Toate
tufele de căpşun crescute din stolonii tufei-mamă, de asemenea, constituie un clon.
Schema 1.1
VARIETATEA TIPURILOR DE ÎNMULŢIRE

asexuată sexuată

prin diviziune directă • conjugarea

prin spori • fără fecundaţie
vegetativă • cu fecundaţie

14
 Posibilitatea dezvoltării unui
organism dintr-o singură celulă
a organismului-mamă a fost
folosită de savanţi în scopul în-
mulţirii plantelor cu calităţi deo-
sebite. Astfel, în 1907 au fost
obţinute primele culturi de ce-
lule. De la planta, ce prezenta
interes pentru om, se izola un
grup de celule care se intro- celule din
mormoloc
duceau pe un mediu nutritiv. în intestin
micropipetă
prezenţa condiţiilor favorabile,
acestea se înmulţeau prin divi-
dere. Ulterior celulele-fiice se
separau şi se cultivau pe medii diviziunea
\zigotului
aparte până la regenerarea plan-
tei întregi. Astăzi cultura de
celule şi ţesuturi este folosită pe
larg în cele mai diferite dome-
nii ale ştiinţei. De exemplu, în omorârea
nucleului mormoloc
baza culturii de ţesuturi poate fi B
realizată însănătoşirea soiurilor. Fig. 1.10. A - Prin donare John Gurdon a obţinut
Presupunem că un soi de viţă de mai multe broaşte identice cu cea din imagine; B -
Schema experimentului efectuat de John Gurdon.
vie a fost afectat de o boală viro-
tică care poate duce la nimicirea lui. Pentru a preveni acest fenomen, din lăstari se
izolează celule neafectate care se cresc pe medii nutritive speciale, obţinându-se
astfel plante devirozate.
Cultura de ţesuturi este folosită şi în medicină la obţinerea de vaccinuri. Cu
acest scop cultura de ţesuturi animale este infectată cu un virus, vaccinul împotriva
căruia trebuie obţinut. După un anumit timp se recoltează substanţa produsă de
celule ca răspuns la pătrunderea virusului. Expe-
rimentarea noilor preparate farmaceutice, a
noilor metode de tratament, diagnosticul prenatal
de asemenea se fac pe culturile de ţesuturi.
Clonarea se efectuiază şi în lumea animală,
în 1968, savantul englez John Gurdon izolând
jf J^ Wnt' nuclee din celulele intestinului unui mormoloc
şi implantându-le în ovulele altor broaşte, după
ce a omorât nucleul lor, a obţinut mai multe
clone ale unei broaşte care se asemănau întoc-
Fig. 1.11. Oiţa Dolly cu mama- mai (fig. 1.10). în Scoţia la 23.2.1997 s-a născut
Mi rogat. prima oiţă clonată Dolly (fig. 1.11). De curând
15
 vezică acrozomă
urinară
nucleu
canal
seminal
mitocondrii
veziculă uretră
seminală centriol

penis

> testicul
membrană
Fig. 1.12. Aparatul reproductiv masculin. coadă

aceasta a fost adormită din cauza unei afecţiuni

pulmonare incurabile, care afectează, de regulă,
oile bătrâne. Aplicarea clonării la om este legată
de un şir de probleme cu caracter etic şi moral,
în prezent, în majoritatea ţărilor lumii s-au
interzis cercetările privind donarea umană. Fig. 1.13. Alcătuirea unui sperma-
Cel mai răspândit tip de înmulţire a anima- tozoid.
lelor este cea sexuată.

2. ÎNMULŢIREA SEXUATĂ A ANIMALELOR

înmulţirea sexuată presupune prezenţa a doi indivizi de sex opus. Fiecare individ
participă la formarea noului organism doar cu o celulă sexuală, numită gamet.
Gametul feminin este ovulul, iar cel masculin - spermatozoidul. Procesul de
formare a gârneţilor - gametogeneza - are loc în glandele sexuale corespunzătoare.

m Amintiţi-vă alcătuirea glandelor sexuale masculine după fig. 1.12.

Gametogeneza
epididim a) Spermatogeneza
Spermatozoidul prezintă o celulă mobilă
testicul
de dimensiuni relativ mici. De exemplu,
spermatozoidul omului are o lungime de 50-70
mcm, iar a crocodilului - 30 mcm. Deşi forma
lor diferă de la o specie la alta, majoritatea au
cap, gât şi coadă (fig. 1.13). Formarea sper-
canal matozoizilor {spermatogeneza) se desfăşoară în
seminal testicule - glande sexuale masculine.
La om, ca şi la celelalte mamifere, testiculele
lobi
tub constau dintr-un număr mare de tuburi semi-
seminifer
nifere {fig. 1.14), în care se conturează trei zone:
Fig. 1.14. Structura schematică a de înmulţire, de creştere şi de maturizare. în
testiculului. fiecare din aceste zone se desfăşoară etapele
16
corespunzătoare ale spermatogenezei {fig. 1.15).
în zona de înmulţire, amplasată la periferia 1 S

sperma-
tubului seminifer, prin dividerea mitotică a celu- togonii
lelor localizate aici, iau naştere spermatogoniile.
Ele prezintă celule diploide care încep să se
sperma-
tociţi de
G
ordinul 11
formeze o dată cu maturizarea sexuală şi conti-
nuă pe toată durata vieţii individului. sperma-
tociţi de
în zona de creştere spermatogoniile îşi măresc ordinul II
dimensiunile, transformându-se în spermatociţi
de ordinul I, supuse în zona de maturizare
sperma-
diviziunii meiotice. în urma primei diviziuni tide
meiotice se formează două spermatociţi de
ordinul II. Trecând cea de-a doua diviziune
7 / sperrr
spermatozoizi
meiotică, fiecare dă naştere la două spermatide
haploide. Ulterior din ele se dezvoltă sperma- Fig. 1.15. Secţiune prin tubul şe-
tozoizii. Astfel, dintr-o spermatogonie diploidă minifer.
rezultă 4 spermatozoizi haploizi.
fi) Ovogeneza
Gametul feminin - ovulul - este o celulă imobilă de dimensiuni relativ mari.
Pe lângă organitele celulare tipice, ovulele conţin şi substanţe nutritive. După
cantitatea şi repartizarea rezervelor de substanţe nutritive, se disting mai multe
tipuri de ovule (fig. 1.16): 1) izolecitale - conţin puţine substanţe nutritive
repartizate uniform în citoplasmă ovulului. Sunt caracteristice mamiferelor şi
nevertebratelor cu un termen scurt de dezvoltare embrionară; 2) telolecitale -
dispun de o cantitate relativ mare de substanţe nutritive acumulate la un pol al
ovulului (polul vegetativ). Ast-
nucieu fel de ovule formează peştii,
citoplasmă amfibiile, reptilele şi păsări-
le; 3) centrolecitale - substanţa
nutritivă este repartizată uni-
form în toată citoplasmă cu
excepţia stratului periferic.
Sunt tipice pentru artropode.
Formarea ovulelor are loc în
glandele sexuale feminine -
ovare (fig. 1.17). în alcătuirea
substanţe ovarelor, ca şi a testiculelor, se
nutritive pol
vegetativ
disting 3 zone în care au loc
izolecital telolecital centrolecital anumite etape ale ovogenezei
(fig. 1.18). începând cu pe-
Fig. 1.16. Tipurile de ovule. rioada embrionară şi până la
I Biologie, ci. a XII-a
17
 ovociti de ordinul I fol icul ovarian

] trompă vase sanguine

^-s uterină
1
V^

ovogomu

foliculi ovarieni
Fig. 1.17. Aparatul genital feminin. Fig. 1.18. Secţiune prin ovar.

vârsta de 3 ani, prin diviziunea mitotică a celulelor de la periferia ovarelor - zona

de înmulţire - iau naştere ovogoniile. în total se formează circa 400 000 de ovogonii.
Fiecare ovogonie este inclusă într-o structură specială -folicul ovarian. în zona
de creştere, acumulând substanţe nutritive necesare pentru diviziunile ulterioare,
ovogoniile se transformă în ovociţi de ordinul I. Acest stadiu îl trec doar 40 000
de ovogonii, celelalte degenerează. După ce ating un anumit nivel de dezvoltare,
ovociţii de ordinul I trec In zona de maturizare, unde sunt supuşi profazei I. Celelalte
stadii ale primei diviziuni meiotice sunt suportate la atingerea maturizării sexuale
(la 12-13 ani). Din diviziunea reducţională a meiozei rezultă două celule de mărimi
diferite: celula mare este ovocitul de ordinul II, iar cea mică - globului polar, fără
vreun rol în reproducere. La om şi la unele mamifere ambele celule rămân unite
între ele şi în această stare părăsesc ovarul, trecând în cavitatea abdominală: are
loc ovulaţia. în scurt timp, ovocitul de ordinul II este captat de trompa uterină prin
care se deplasează spre uter. A doua diviziune meiotică a ovocitului de ordinul II
are loc numai cu condiţia contopirii lui cu un spermatozoid. Dacă fecundaţia nu
are loc, acesta piere. La alte animale cea de a doua diviziune meiotică urmează
îndată după prima şi nu necesită prezenţa spermatozoidului. Din diviziunea
ovocitului de ordinul II rezultă ovotidia, care se dezvoltă în ovul, şi încă un globul
polar. Primul globul polar de asemenea se divide. Ca urmare a meiozei, dintr-un
ovocit de ordinul I se formează patru celule haploide, dintre care trei degenerează
şi doar una devine ovul (fig. 1.19 (II).

Comparaţi după fig. 1.19 gametogeneza la plantele cu flori şi la verte-

brate. Găsiţi asemănările şi deosebirile.

Ovogeneza este un proces ciclic care la om durează 28 de zile. Pe durata acestuia

au loc transformări importante şi în alte compatimente ale aparatului reproducător
feminin - uter şi vagin. Sub influenţa hormonilor hipofizari şi ovarieni, acestea se
pregătesc pentru o posibilă sarcină. Dacă fecundaţia nu are loc, comanda se anulează.
18
 Metafaza I O

8,

Metafaza
f

sac embrionar

oosferă

globul I ovocit de
spermatocit polar j ordinul I
de ordinul I

Metafaza I ovocit de ordinul II

spermatociţi ^^al doilea globul polar
de ordinul II

Metafaza II ovotidie

spermatozoizi \ dividerea
primului globul
polar /
i ovul

Spermatogeneza Ovogeneza

Fig. 1.19. Formarea celulelor sexuale la plantele cu flori (I) şi la animale (II).

19
 I Membrana de la suprafaţa uterului se descuamează şi se elimină împreună cu sângele
—1 provenit din leziunea vaselor localizate aici. Acest proces - menstruaţia - are loc în
~1 a 3-a - 5-a zi a ciclului. Modificările survenite în uter sunt reflectate de oscilaţia
^> temperaturii bazale, lucru de care se poate ţine cont la prevenirea sarcinii nedorite.

CL. Fecundaţi»

O wS Amintiţi-vă ce prezintă procesul de fecundaţie şi tipurile de fecundaţie.

In lumea animală se disting două tipuri de fecundaţie: externă şi internă. In

cazul fecundaţiei externe (peşti, amfibii) gârneţii sunt eliminaţi în mediu, unde şi
are loc contopirea lor. La unele animale cu fecundaţie internă, inclusiv la om,
întâlnirea spermatozoidului cu ovulul are loc în partea superioară a trompei uteri-
ne (Jig. 1.20 A). Spermatozoizii ajung la destinaţie traversând vaginul şi uterul
prin contracţia muşchilor uterului şi mişcările active ale cozii. Fermentul, conţinut
în lichidul seminal, descompune substanţa ce încleie celulele din jurul ovulului.
Ca urmare, acesta devine permeabil pentru spermatozoid. S-a constatat că în ovul
pătrunde doar un singur spermatozoid, deoarece îndată ce a fost semnalată prezenţa
acestuia în ovul, la suprafaţa lui se formează membrana de fecundaţie care
împiedică accesul altor spermatozoizi. Prezenţa mai multor spermatozoizi în trompa
uterină este necesară pentru facilitarea fecundaţiei. Urmează contopirea nucleelor
gârneţilor cu formarea zigotului. La păsări şi reptile dezvoltarea zigotului are loc
în afara organismului matern. Astfel de animale sunt numite ovipare. La mamifere
zigotul se dezvoltă în corpul mamei, de aceea mamiferele sunt numite vivipare.
La om şi unele mamifere, după pătrunderea spermatozoidului în ovocitul de

sperma-
tozoid
Socul de întâlnire a fuziunea
spermatozoidului cu ovocitul membranelor
de ordinul II celulare
trompă
uterină

sperma- nucleu
tozoizi mascul al doilea
globul polar
nucleu ovotidie-
femei ovul

Fig. 1.20. A - întâlnirea spermatozoidului cu ovocitul de ordinul II (la om); B - Pătrunderea

spermatozoidului în ovocitul de ordinul II.

20
ordinul II, coada şi gâtul acestuia nucleu
vegetativ
tub polenic
degenerează. Unirea celor două spermii
celule haploide, a ovocitului de
ordinul II şi spermatozoidului,
O
<ot

stimulează cea de-a doua divi- r ,

ziune meiotică a ovocitului de ti

ordinul II cu formarea unei
ovotidii şi încă a unui globul po-
lar. Ovotidia şi este gametul se-
xual feminin -ovulul(fig. 1.20B).
Urmează contopirea nucleelor
cu formarea zigotului, din care
antipode nucleul central nucleul triploid
în corpul mamei se va dezvolta al endospermului
un nou organism. Fig. 1.21. Fecundaţia dublă la plantele cu flori.

Amintiţi-vă după fig. 1.21 fecundaţia dublă la plantele cu flori. Com-

paraţi fecundaţia la plante cu cea la animale.

Tipurile neregulate de înmulţire sexuată. Atât la plante, cât şi la animale se

întâlnesc aşa-numitele tipuri neregulate de înmulţire sexuată, la care se referă
partenogeneza, ginogeneza şi androgeneza.
Partenogeneza prezintă dezvoltarea embrionului dintr-un ovul nefecundat. Este
caracteristică crustaceelor inferioare, rotiferelor, himenopterelor (albinelor,
viespilor ş.a.). Ouăle nefecundate pot fi stimulate la diviziune şi artificial, tratându-
le cu diferiţi agenţi chimici şi fizici. Partenogeneza poate fi somatică (sau diploidă)
şi generativă (sau haploidă). în primul caz ovulul nu se supune meiozei şi chiar
dacă trece prin diviziunea reducţională, nucleele haploide rezultate se contopesc
restabilind garnitura diploidă. Acest tip de partenogeneza are loc la dafnii în condiţii
nefavorabile. Partenogeneza generativă asigură dezvoltarea embrionului dintr-un
ovul haploid. De exemplu, la albină din ovulele nefecundate se dezvoltă trântori.
Partenogeneza la plante - apomixia - este caracteristică pentru speciile din
genurile Potentilla, Rubus ş.a.
Ginogeneza. în caz de ginogeneza, embrionul de asemenea se dezvoltă dintr-
un ovul nefecundat, activat obligatoriu de spermatozoid care, însă, nu participă la
fecundaţie. Fenomenul a fost descoperit la viermii cilindrici, la unii peşti, la plante.
Androgeneza este un antipod al ginogenezei. Embrionul se dezvoltă numai pe
contul nucleului masculin şi al citoplasmei gârneţului feminin. Acest tip de înmulţire
-exuată are loc la distrugerea nucleului matern încă înainte de fecundaţie. Dez-
voltarea indivizilor androgeni până la starea adultă s-a constatat numai la viermele-
de-mătase şi viespea parazitară. înmulţirea androgenetică se afestă şi la unele plante
I tutun, porumb ş.a.).

21
 1, Definiţi rtoffurtfe de reproducere: cartoti©, cton» fecundaţie, ontogenezâ
2, Explicaţi schematic dwwtm ta animate (pe exempJuf amfibienifar).
o 3. Compui i,belu

D_ SPERMATOZOID

dimensiunile
mobilitatea
garnitura de cromozomi
organitele
citoplasmă

4, CAUZÂ-CFECT, Notaţi eu «era 4, d a c i ambele afirmaţii legato prin

conjuncţia deoarece «unt corect®, fi cu F- dacă sunt Incorecte.
a) Spermatogeneza are loc în tubii seminiferi, deoarece ei fac parte din structura
testiculelor.
b) Spermatogoniile au un set diploid de cromozomi, deoarece se formează în
urma diviziunii mitotice.
c) Spermatocitul de ordinul I are o garnitură haploidă de cromozomi, deoarece
se formează în urma meiozei I.
cf j Fiecare spermatozoid are un set haploid de cromozomi, deoarece se formează
în urma diviziunii mitotice a celulelor din zona de înmulţire.
ej Ovulul este mai mare în dimensiuni decât spermatozoidul, deoarece conţine
organite celulare şi substanţe de rezervă.
f) La naştere fetiţa conţine mai multe ovogonii, deoarece cu vârsta multe din
ele degenerează.
g) Ovociţii de ordinul I se află în profaza I, deoarece celelalte stadii ale ovogenezei
au loc la maturizarea sexuală.
. . . •j-m><'>

fa pfanteie cu flori fi mamifere,

0, Enumeraţi tipurile de feeundaţfe.
7. Grupaţi noţiunile de mai jos dupl anumiţi criterii;

1. Fecundaţie dublă 8. Necesită apă

2. Fecundaţie externă 9. Planaria
3. Fecundaţie internă 10. Ascarida
4. Plante angiosperme 11. Hidra
5. Peşti osoşi 12. Muşchi-de-pământ
6. Crocodil 13. Bivalve
7. Păsări

22
 8. Asociaţi noţiunile din cele două coloane.
_j

A. Partenogeneză. 1. încep să se formeze în perioada em-

B. Apomixie. brionară până la vârsta de 3 ani.
C. Ginogeneză. 2. Dezvoltarea embrionului din ovul nefe-
D. Androgeneză. cundat.
fj\
E. Ovogoniu 3. Dezvoltarea embrionului din ovul nefe-
G. Folicul ovarian. cundat activat de spermatozoid.
4. Partenogeneză la plante.
5. Formaţiunea care înglobează ovogo-
niile.
6. Embrionul se dezvoltă din nucleul mas-
culin şi citoplasmă gârneţului feminin.

' . • • • • • . • i: Î t

1. Spermatocitul de ordinul II rezultă din:

a) diviziunea mitotică a spermatocitelor de ordinul I;
b) diviziunea meiotică a ovocitelor de ordinul I;
c) diviziunea mitotică a spermatogoniilor;
d) diviziunea meiotică a spermatidelor.
2. Ovociţii de ordinul II rezultă din:
a) diviziunea meiotică a ovociţilor de ordinul I;
b) diviziunea mitotică a ovociţilor de ordinul I;
e) diviziunea meiotică a spermatogoniilor;
d) diviziunea reductională a ovociţilor de ordinul I.
3. Spermatocitul de ordinul II este o celulă:
a) haploidă cu 22 de cromozomi somatici şi un cromozom sexual X;
b) diploidă cu 44 de cromozomi somatici şi doi cromozomi sexuali XY;
c) haploidă cu 22 cromozomi somatici şi un cromozom Y;
d) haploidă cu 22 cromozomi somatici şi cu un cromozom sexual X sau Y.
4. Spermatogeneza la om are loc:
a) de la naştere până la maturizarea sexuală;
b) de la maturizarea sexuală şi până la sfârşitul vieţii;
ft) numai în perioada maturizării sexuale;
d)în perioada dezvoltării embrionare.

10. Alcătuiţi un eseu ia tema "Influenţa alcoolului, drogurilor asupra

ovogenezei şi sptrmatogenetei".

23
 fern®
r » DEZVOLTAREA INDIVIDUALA
A ORGANISMELOR

1 ETAPA EMBRIONARĂ A ONTOGENEZEI 2 DEZVOLTAREA EMBRIONULUI

Şl A ENDOSPERMULUI LA PLANTE 3 DEZVOLTAREA EMBRIONARĂ LA OM
4 INFLUENŢA RECIPROCĂ A PĂRŢILOR EMBRIONULUI 5 INFLUENŢA MEDIULUI
ASUPRA DEZVOLTĂRII EMBRIONULUI 6 ETAPA POSTEMBRIONARĂ A ONTO-
GENEZEI

După formarea zigotului începe dezvoltarea individuală a noului organism -

ontogeneza. Ea cuprinde două etape: embrionară şi postembrionară.

1. ETAPA EMBRIONARĂ A ONTOGENEZEI

Dezvoltarea embrionară cuprinde perioada de timp de la prima diviziune a

zigotului până la ieşirea embrionului din ou sau naşterea noului organism. La
majoritatea animalelor această etapă a ontogenezei decurge după acelaşi plan şi
include trei etape de bază: segmentarea, gastrularea şi organogeneza.
Segmentarea. în scurt timp de la formare, zigotul animalelor suportă câteva
diviziuni mitotice. Caracterul segmentării zigotului diferă de la o specie la alta şi
depinde de tipul ovulului. Deosebim segmentare totală, când zigotul se divide în

Segmentare totală simetrică a zigotului la branhiostomă

Segmentare totală asimetrică a zigotului la amfibii

Fig. 1.22. Di-

ferite tipuri de
segmentare a
zigotului. Segmentare parţială a zigotului la păsări

24
 blastocel

blastoderm

morulă blastulă blastulă în secţiune

Fig. 1.23. Segmentarea zigotului la branhiostomă.
întregime, şi parţială, în cazul segmentării doar a unei părţi a acestuia. Cea totală,
la rândul său, poate fi simetrică - celulele rezultate sunt aproximativ egale, şi
asimetrică - celulele formate au dimensiuni diferite (fig. 1.22). Pe durata
segmentării, volumul sumar al celulelor rămâne neschimbat, în timp ce numărul
lor creşte. La stadiul de 32 de celule embrionul aminteşte o mură, de unde şi
denumirea lui de morulă. Ca urmare a segmentării de mai departe, dimensiunile
celulelor se micşorează tot mai mult. Ele se amplasează într-un strat, blastodermul,
care delimitează cavitatea primară a viitorului organism - blastocelul. Astfel se
formează blastulă - embrion unistratificat care se supune gastrulării (fig. 1.23).
Celulele ce formează blastodermul sunt numite blastomeri.
Gastrulaţia reprezintă procesul de formare a embrionului bi- sau tristratificat,
numit gastrulă. La unele animale gastrulaţia are loc prin invaginarea unei porţiuni
de blastoderm în interiorul
blastulei (fig. 1.24), iar la altele
prin imigrarea unui grup de
celule dintr-o regiune sau alta
a blastulei în interiorul ei. De
cele mai multe ori gastrulaţia
decurge prin îmbinarea mai Gastrulaţia prin imigrare la meduză
multor tipuri. Gastrulă repre-
zintă un sac bistratificat(/zg. 7.25).
Cel extern este numit ectoderm,
iar cel intern - endoderm. Am-
bele straturi mai sunt numite şi Gastrulaţia prin invaginaţie la branhiostomă
foiţe embrionare. Cavitatea
Fig.1.24. Diferite tipuri de gastrulaţie.
gastrulei, mărginită de endo-
derm, reprezintă intestinul pri-
mar. El comunică cu mediul
printr-un orificiu, numit blas-
topor -cavitatea bucală primară.
La embrionii majorităţii anima-
lelor pluricelulare, cu excepţia
endoderm
spongierilor şi celenteratelor, blastopor
între primele două foiţe emb- Fig.1.25. Alcătuirea gastrulei.

25
 placă neurală rionare se formează şi cea de a
_1 treia - mezodermul.
1 Organogeneza începe încă
o intestin
primar
la etapa de gastrulaţie o dată cu
diferenţierea celulelor după
cil structură şi compoziţia chimică
(fig. 1.26). Diferenţierea de mai
placă neurală
departe a celulelor celor trei
foiţe embrionare duce la forma-
rea unora şi aceloraşi ţesuturi
coardă
şi organe la majoritatea ani-
malelor (tab. 1.2). După for-
Fig.1.26. Organogeneza l a branhiostomă. m a r £ a primordiilor ^^ or_

ganelor urmează definitivarea structurii şi funcţiilor lor. Durata dezvoltării

embrionare - gestaţia - diferă de la o specie la alta.
Tabelul 1.2
ORGANOGENEZA LA VERTEBRATE

CARE SE DEZVOLTA

1. Ectoderm sistemul nervos, organele de simţ, epidermul pielii şi anexele

ei (unghiile, părul, glandele sudoripare, sebacee), smalţul
dentar, epiteliul cavităţii bucale şi intestinului subţire,
branhiile şi plămânii la nevertebrate.
2. Mezoderm scheletul, muşchii, organele aparatului circulator, excretor
şi reproductiv.
3. Endoderm intestinul şi glandele anexe (ficatul, pancreasul), plămânii
coarda, branhiile la cordate.
1 J
2 DEZVOLTAREA EMBRIONULUI Şl A ENDOSPERMULUI LA PLANTE

Fecundaţia dublă la plantele cu flori este succedată la scurt timp de diviziunea

şi dezvoltarea atât a embrionului, cât şi a endospermului (fig. 1.27).

Amintiţi-vă după fig. 1.21 originea embrionului (zigotul principal) şi a

endospermului (zigotul secundar) la plantele cu flori.

Endospermul începe să se dividă îndată după fecundaţie, acoperindu-se în prealabil

cu o membrană celulozică subţire. în urma primei diviziuni se formează două nuclee
care se divid multiplu, generând un număr mare de nuclee. Citochineza nu are loc,
de aceea, la un moment dat, sacul embrionar se umple cu nuclee înconjurate de
citoplasmă, amintind un suc lăptos bogat în substanţe nutritive. La porumb, cereale
această fază este numită „în lapte". Prin apariţia între nuclee a membranelor ce
26
 Fig. 1.27. Dez-
voltarea emb-
rionului şi a en-
suspensor dospermului la
plantele cu flori.
O

embrion

delimitează celule, ia naştere albumenul. La leguminoase, fagacee embrionul consumă

albumenul, rezervele nutritive înmagazinându-se în cotiledoane. Deci, seminţele
acestor plante sunt lipsite de albumen. La graminee, ricin albumenul este consumat
parţial, cea mai mare parte rămânând în jurul embrionului.
Cât timp se dezvoltă endospermul embrionul se înveleşte într-o membrană celulozică
şi trece într-o perioadă de repaus. Dezvoltarea lui începe după definitivarea albumenului
prin dividerea printr-un perete transversal în două celule: una spre micropil şi alta spre
interiorul ovarului. Celula dinspre micropil se divide de mai multe ori prin pereţi
.ransversali, dând naştere unui suspensor care afundă celula internă în sacul embrionar.
Celula internă, printr-o succesiune de diviziuni celulare orientate diferit, dă naştere
embrionului - o masă de celule care încep să se diferenţieze şi morfologic, dând
naştere cotiledoanelor, muguraşului şi radiculei (părţile embrionului). Primordiile
. otiledoanelor apar la început atât la Monocotiledonate, cât şi la Dicotiledonate, dovadă
a originii lor comune. La Dicotiledonate ele cresc simultan, cu aceiaşi intensitate, în
timp ce la Monocotiledonate unul rămâne nedezvoltat.

Amintiţi-vă ce prezintă sămânţa şi fructul la plantele cu flori.

DEZVOLTAREA EMBRIONARA LA OM
Gestaţia la om are o durată de 280 de zile şi se împarte în trei perioade: incipientă
ima săptămână după fecundaţie), embrionară propriu-zisă (de la a 2-a până la
a 8-a săptămână de sarcină) şifetală (de la a 9-a săptămână de sarcină până la
oterea copilului).

Amintiţi-vă după fig. 1.29 unde are loc fecundaţia la om.

27
 * m

Fig. 1,28. Segmentarea zigotului la om. A - stadiul de 2 celule; B - stadiul de 4 celule; C -

stadiul de 8 celule.

Perioada incipientă. în urma fecundatiei, care are loc la capătul distal al trompei
uterine, se formează zigotul care se supune segmentării pe durata deplasării spre
uter. La 25-35 ore de la fecundatie, în urma primei diviziuni mitotice, se formează
două celule, după 40 de ore - 4 celule, după 60 de ore - 8 celule, iar după 90 de ore
- 16 celule (fig. 1.28). Astfel se
stadiul de 4 stadiul de 8
celule celule formează blastula. Peste 3-4
\\ I morulă ore de la formare, blastula ajun-
stadiul de 2 ge în cavitatea uterină. După 3-
celule
4 zile de aflare aici în stare
liberă, timp în care blastomerii
continuă să se dividă, blastula
stabileşte legătura cu organis-
fecun mul mamei. Are loc implanta-
daţie rea (fig. 1.29) - afundarea
ovocit de blastulei în mucoasa uterului cu
ordinul II
implantarea blastulei fixarea ulterioară de aceasta.
Fig. 1.29. Ovulaţia şi implantarea blastulei. Uneori implantarea are loc în
cavitate
trompa uterină sau chiar în
membre amniotică cavitatea abdominală. în astfel
superioare
de cazuri se vorbeşte despre o
sarcină extrauterină, care pune
în pericol viaţa femeii.
placentă
Perioada embrionară pro-
priu-zisă începe cu gastrulaţia
membre şi formarea foiţelor embrionare.
veziculă inferioare
ombilicală Cea externă, ectodermul, împ-
reună cu ţesuturile peretelui ute-
Embrion de 30 de zile Embrion de 50 de zile
rului participă la formarea
Fig. 1.30. Două stadii de dezvoltare ale embrionului placentei, organ care asigură
uman.

28
legătura dintre embrion şi mamă. Formarea
placentei începe în a 14-a zi de la fecundaţie şi placentă

se încheie la sfârşitul celei de a doua luni de viaţă t

intrauterină. Ea are forma de disc fixat de mu-

coasa uterului. Către sfârşitul celei de a treia
săptămâni de sarcină începe procesul de orga- Q.
nogeneză, iar către săptămâna a 8-a embrionul
măsoară 30 mm şi are aspect de om (fig. 1.30). cordon
t'
ombilical
în perioada implantării, formării placentei şi
organogenezei embrionul este foarte sensibil la
acţiunile nefavorabile: la preparatele medica- veziculă
ombilicală
mentoase luate de mamă, bolile infecţioase su-
portate de ea, stres, emoţii negative, poluarea
mediului etc. De aceea aceste perioade sunt con-
Fig. 1.31. Făt uman de trei luni şi
siderate critice în evoluţia sarcinii. jumătate.
Perioada fetală începe cu a 9-a săptămână
de sarcină şi se caracterizează prin definitivarea structurii şi funcţiilor organelor
şi sistemelor de organe. La vârsta de 8 luni fătul este viabil, dar necesită încă
condiţii intrauterine de dezvoltare. Către momentul naşterii, fătul atinge o greutate
de cel puţin 2500 g şi o lungime de 47 cm (fig. 1.31). Dezvoltarea embrionară se
încheie cu naşterea. Mai întâi timp de 2-20 de ore are loc deschiderea colului
uterin. Urmează contractarea uterului în vederea expulzării fătului. Această perioadă
poate dura de la 2 până la 100 min. Peste 15-20 min după naşterea copilului, se
dezlipeşte placenta.

4, INFLUENŢA RECIPROCA A PĂRŢILOR

EMBRIONULUI
Probabil nu odată v-aţi întrebat cum dintr-o
singură celulă-zigot se dezvoltă un organism plu-
ricelular cu diferite ţesuturi şi organe specializate
la îndeplinirea anumitor funcţii? Răspunsul la
această întrebare ni-1 dă embriologia - ştiinţa
care se ocupă cu studierea etapei embrionare a
ontogenezei. Embriologii au stabilit că primele
etape ale diferenţierii celulare sunt determinate
de citoplasmă zigotului. La segmentarea aces-
B
tuia, celulele-fiice primesc porţiuni neidentice
de citoplasmă. Faptul că primii blastomeri sunt Fig. 1.32. A - strangularea emb-
identici după setul de cromozomi şi neidentici după rionului de broască la stadiul de doi
blastomeri cu un fir de păr; B - dez-
compoziţia citoplasmei şi determină etapele iniţiale voltarea a doi embrioni din cei doi
ale diferenţierii celulare. blastomeri izolaţi.

29
 într-o măsură mai mare di-
ferenţierea celulară a embrio-
nului este generată de influenţa
reciprocă a celulelor sale. Experi-
mental s-a constatat că la distru-
gerea unuia din primii doi blas-
tomeri de broască şi neizolarea
\ unuia de celălalt, din cel rămas
se dezvoltă doar jumătate de
blastulă. în caz de izolare deplină
a primilor doi blastomeri prin
1/ strangularea lor cu un fir de păr
(fig. 1.32), din fiecare se dezvoltă
Fig. 1.33. Dezvoltarea gemenilor mono- şi dizigoţi la om.
un mormoloc normal. La
animalele superioare, inclusiv la om, separarea primilor doi blastomeri uneori are
loc fără vreo influenţă din afară. în astfel de cazuri, dintr-un ovul fecundat se
dezvoltă doi embrioni - gemeni monozigoţi. Aceştia, de regulă, au acelaşi sex,
aceeaşi grupă de sânge şi seamănă atât de mult între ei, încât practic este imposibil
de a-i deosebi (fig. 1.33). Uneori gemenii monozigoţi nu se separă complet,
prezentând un grad diferit de concreştere. Este vorba despre gemenii siamezi. în
prezent medicina practică pe larg separarea gemenilor monozigoţi concrescuţi. însă,
cu părere de rău, nu toate cazurile pot fi soluţionate.

Cum poate fi explicată naşterea de gemeni de sex diferit?

Dovezi ale influenţei reciproce ale părţilor embrionului au fost obţinute şi la

transplantarea celulelor de embrion în dezvoltare. De exemplu, la transplantarea
de blastomeri din viitorul ectoderm în diferite regiuni ale altui embrion de aceeaşi
vârstă, din acesteia s-au dezvoltat diferite structuri în funcţie de locul unde au
fost transplantaţi: tub neural, pereţii intestinului etc. La fel s-au comportat şi
blastomerii viitorului endoderm şi mezoderm. Experimentele au arătat că pe
măsura dezvoltării embrionului legătura dintre celule creşte, la fel şi influenţa
lor reciprocă. Astfel, la izolarea din blastulă a viitoarelor celule ale ectodermului
sau endodermului şi cultivarea lor pe medii nutritive separate, în ambele cazuri
s-a format un strat de celule asemănător cu epiteliul. La amestecarea şi cultivarea
lor împreună s-au dezvoltat structuri asemănătoare cu coarda, muşchii etc.
O dovadă elocventă a influenţei reciproce a părţilor embrionului a fost obţinută
experimental de savantul neamţ H. Spemann. El a transplantat sectorul de ectoderm,
din care trebuia să se dezvolte tubul neural, de la un embrion de triton în ectodermul
abdominal al unui alt embrion de triton, aflat la acelaşi stadiu de dezvoltare. La
cel de-al doilea embrion s-au format două tuburi neurale: unul la locul obişnuit,
30
 placa neurală
iar celălalt - pe partea abdo- proprie
minală, în apropierea trans-
plantului (fig. 1.34). Prin urma-
re, celulele transplantului au coarda proprie
G
modificat direcţia de dezvoltare
a celulelor vecine. Fenomenul
coardă
a fost numit inducţie embrio- posttransplantare f ']
nară, iar părţile embrionului
care dirijează diferenţierea ce-
placa neurală
lulelor vecine - centre de in- posttransplantare
ducţie. Experimental au fost
>tabilite mai multe astfel de cen-
tre. Bineînţeles, apare întrebarea
cum acţionează inductorul
Fig. 1.34. Secţiune transversală prin embrionul de
asupra ţesuturilor adiacente? triton care a suportat o transplantare de ectoderm.
Răspunsul l-au dat experimen-
tele efectuate de mai mulţi savanţi din diferite ţări ale lumii. La omorârea prin
încălzire a celulelor inductorului şi transplantarea lor în regiunea abdominală a
embrionului efectul transplantării a fost acelaşi: dezvoltarea în regiunea abdominală
a setului suplimentar de organe axiale. Aceeaşi acţiune o exercită şi extractul din
ceste celule. Rezultatele obţinute au sugerat ideea că acţiune de inducţie exercită
nu celulele ca atare, ci produsele metabolice formate în ele. Astfel, experimental a
fost demonstrată reglarea chimică a diferenţierii celulelor: produsele metabolice
ale unor ţesuturi dirijează şi reglează dezvoltarea altora, de unde deducem că
dezvoltarea embrionului la cele mai timpurii etape ale ontogenezei este reglată de
mecanisme chimice. Perturbarea acestora poate induce diferite anomalii de
dezvoltare.

5. INFLUENŢA MEDIULUI ASUPRA DEZVOLTĂRII EMBRIONULUI

Dezvoltarea embrionilor diferitelor specii depinde într-o măsură sau alta de
factorii de mediu (temperatură, umiditate, conţinutul de oxigen, gradul de poluare
a mediului etc.). Gradul de influenţă a mediului asupra dezvoltării embrionului
depinde de tipul dezvoltării acestuia. Astfel, în cazul organismelor ovipare (peşti,
amfibii, reptile, păsări) această influenţă este cu mult mai mare decât în cazul
fclor vivipare (mamiferele). De exemplu, dezvoltarea embrionilor de păsări are
loc la o anumită temperatură a mediului (~25-27°C). La o temperatură mai mică
sau mai mare dezvoltarea embrionului practic este imposibilă. Prezenţa oxigenului
a apei de asemenea influenţează mult dezvoltarea embrionului. Embrionul
riviparelor de asemenea este influenţat de condiţiile de mediu, dar într-o măsură
nai mică. De exemplu, iradierea cu o doză unică a femelelor gestante de şobolani
b diferite termene de sarcină s-a dovedit a fi inofensivă pentru ele. După naşterea
31
 puilor s-a observat însă că iradierea la termenul de sarcină de 7-12 zile este
dăunătoare puilor - au apărut dereglări în structura scheletului. Acest termen de
_1 sarcină este considerat critic pentru formarea scheletului.

2 Amintiţi-vă perioadele critice în dezvoltarea embrionului la om (a se

cu vedea p. 29).

în prezent viciile şi malformaţiile de dezvoltare ale organismului uman, cauzele

apariţiei lor sunt studiate de un nou compartiment al ştiinţelor medico-biologice -
teratologici. Factori teratogeni, factori care provoacă malformaţii şi vicii de
dezvoltare, s-au dovedit a fi diferite substanţe chimice cu care omul contactează
în viaţa cotidiană: tutunul, alcoolul, drogurile, diferiţi compuşi sintetici (coloranţi,
stabilizatori, emulgatori etc.), unele preparate medicamentoase. A fost demonstrată
şi acţiunea teratogenă a unor factori fizici (diferite tipuri de radiaţie, ultrasunetul,
vibraţiile, câmpul electromagnetic etc.). Cunoaşterea cauzelor malformaţiilor şi
viciilor de dezvoltare are o imensă importanţă practică deoarece sporeşte eficienţa
măsurilor profilactice de combatere a celor mai grave perturbări de dezvoltare
individuală a omului.

6. ETAPA POSTEMBRIONARĂ A ONTOGENEZEI

O dată cu ieşirea embrionului din învelişurile oului sau naşterea lui începe
dezvoltarea postembrionară. în desfăşurarea ei se disting trei perioade: de creştere
şi dezvoltare, de maturizare şi senilă.
După specificul perioadei de creştere şi dezvoltare, toate animalele se împart
în două grupe: cu dezvoltare directă şi indirectă (fig. 1.35). Dezvoltarea
postembrionară directă presupune asemănarea nou-născutului cu individul adult.
Acest tip de dezvoltare este caracteristic pentru arahnide, crustacee şi majoritatea
vertebratelor. Dezvoltarea indirectă poate fi prin metamorfoză incompletă şi
completă. în cazul metamorfozei incomplete, din ou iese larva. Ea duce un mod

Fig. 1.35. Două

tipuri de dezvol-
tare postem-
brionară.
 _

G
0-

Fig. 1.36. Dezvoltarea postembrionară Fig. 1.37. Dezvoltarea postembrionară

prin metamorfoză incompletă la broască. prin metamorfoză completă la fluture.

de viaţă activ şi este înzestrată cu organe provizorii, lipsă la indivizii adulţi. în

acelaşi timp ea nu are unele organe caracteristice adulţilor. De exemplu, larva
amfibiilor - mormolocul - spre deosebire de broasca adultă, are coadă, dar nu
are membre, plămâni, respirând prin branhii, inima are două camere, şi nu trei
ca la adulţi (fig. 1.36). După un şir de năpârliri, larva se transformă în imago
(forma adultă). Prin metamorfoză incompletă se înmulţesc lăcustele, cosaşii,
greierii, coropişniţa, gândacul-de-bucătărie, ploşniţele, unele amfibii ş.a.
Dezvoltarea postembrionară prin metamorfoză completă cuprinde patru stadii
(fig. 1.37). Din ou iese larva vermiformă (la fluturi ea este numită omidă), care
după un şir de năpârliri se transformă înpupă. Aceasta nu se hrăneşte şi, de obicei,
este imobilă. Din pupă, care suportă un şir de transformări radicale, se dezvoltă
imago. Acest tip de dezvoltare este caracteristic pentru fluturi, muşte, albine, viespi,
majoritatea gândacilor ş.a.
Pe durata perioadei de creştere şi dezvoltare are loc sporirea masei corpului şi
mărirea dimensiunilor lui. După caracterul creşterii, deosebim organisme cu creştere
limitată şi nelimitată. Din primul grup fac parte animalele care cresc pe o durată
limitată a vieţii, până când ating dimensiunile caracteristice indivizilor adulţi ai
speciei date. De exemplu, majoritatea mamiferelor cresc până la atingerea
maturităţii sexuale. La părăsirea cuibului, puii majorităţii păsărilor ating dimen-
siunile părinţilor. Omul creşte până la vârsta de 18-20 de ani. Ştiuca, nisetrul,
taorunul cresc timp de mai multe decenii, iar majoritatea arborilor - toată viaţa.
Aceste organisme au o creştere nelimitată.
Perioada de maturizare începe o dată cu atingerea maturităţii sexuale. Pe durata
acesteia animalele şi plantele se reproduc, asigurând astfel perpetuarea speciei.
Instalarea şi durata ei sunt criterii strict de specie.
Perioada senilă încheie ontogeneza oricărui organism. Legităţile îmbătrânirii
omului sunt studiate de un compartiment aparte al biologiei - gerontologia (de la
gr. geron - bătrân şi logos - ştiinţă). îmbătrânirea corespunde cu încetinirea
metabolismului şi scăderea excitabilităţii. La plantele şi animalele ce îmbătrânesc
3 Biologie, ci. a XII-a _,_
 asimilaţia decurge mai încet şi nu satisface pe deplin necesităţile energetice ale
organismului. în tinereţe organele cresc şi se dezvoltă, iar la bătrâneţe - invo-
luează, înregistrându-se micşorarea dimensiunilor şi modificarea structurii lor.
o De exemplu, la un bărbat de 80-90 de ani masa muşchilor scheletici se micşorează
de 2,5 ori. Oasele devin mai fragile ca urmare a reducerii conţinutului de substanţe
cu organice şi sporirii celui de săruri anorganice. Cartilajele, inclusiv cele inter-
-k vertebrale, se calcifică din care cauză coloana vertebrală îşi pierde elasticitatea de
altă dată. în ficat se reduce volumul de ţesut secretor, el fiind înlocuit cu ţesut
conjunctiv. Vasele sanguine îşi pierd elasticitatea din cauza sărurilor depuse pe
pereţii lor. Schimbări profunde suportă sistemul nervos: neuronii pier, numărul
lor reducându-se considerabil. Observările multianuale au arătat că modificările
senile au loc în toate organele şi sistemele de organe.
Mai bine de 100 de ani sunt studiate mecanismele îmbătrânirii, cauzele ei.
Până în prezent au fost înaintate zeci de ipoteze conform cărora îmbătrânirea este
generată de cele mai diverse cauze: reducerea conţinutului de apă în celule,
dereglarea metabolismului calciului şi proteinelor, acumularea în celule a diferitelor
toxine, modificarea pereţilor vaselor sanguine etc. în ultimul timp este promovată
pe larg ipoteza mutaţiilor somatice: pe parcursul vieţii în celulele somatice se
acumulează diferite mutaţii care periclitează buna funcţionare a organelor şi
sistemelor de organe. însă toate aceste ipoteze se referă mai mult la simptomele
îmbătrânirii şi nu la cauzele acestui proces ireversibil.
La plante îmbătrânirea se manifestă prin pierderea de către celule a capacităţii
de dividere, ceea ce stopează reînnoirea organelor vegetative.
Moartea finalizează existenţa oricărui organism. Pentru fiecare specie este carac-
teristică o anumită durată a vieţii {tab. 1.3).
Tabelul 1.3
DURATA VIEŢII DIFERITELOR ORGANISME

DENUMIREA SPECIEI

Hidră
BEI JLSLJ1I
1 Măr, păr 200-300
-
DURATA VIEŢI! (ani)

Ştiucă 100 Fag 250-900

Broască 5-15 Plop 300-600
Broască-ţestoasă 100-165 Tei până la 1000
Şoarece 3 Stejar peste 1000
j
Pisică 9-10 Măslin 600-700
Câine, lup 13-15 Cedru până la 3000
Cal 30^0 Secvoie până la 1000
Vrabie 15-20 Baobab până la 5000
Porumbel 40-50 Ienupăr 2000
Gaşca 70 Tisa 1000-3000

34
 7, ALTERNAREA HAPLOFAZEI Şl DIPLOFAZEI ÎN CICLUL VITAL

Generalizând cele expuse până acum despre dezvoltarea organismelor, putem

spune că ciclul vital al eucariotelor cuprinde următoarele etape: fecundaţia,
înmulţirea mitotică a celulelor, meioza (formarea gârneţilor haploizi). Dacă luăm O
în considerare garnitura de cromozomi a celulelor organismului în fiecare din p l.lll .
aceste etape vom constata următorul lucru: n—>2n—m. De aici deducem că ciclul
vital ca atare prezintă o alternare a haplo-şi diplofazei. Reducerea numărului de
cromozomi (haplofaza) este asigurată de meioză, iar restabilirea (diplofaza) - de
fecundaţie. Alternarea haplo-şi diplofazei, precum şi raportul duratei lor în ciclul
vital al diferitelor organisme sunt reprezentate pe fig. 1.38.

microorganisme muşchi ferigi plante animale

eucariote superioare superioare

Fig. 1.38. Alternarea haplo- şi diplofazei la eucariote: M - meioza; F - fecundaţia; linia subţire
- faza haploidă; linia îngroşată - faza diploidă.

La majoritatea animalelor pluricelulare diplofaza este cea mai de lungă durată

m a ciclului vital, iar haplofaza se reduce la formarea gârneţilor. După morfologie
ji structură, haplo-şi diplofaza la animale diferă considerabil: prima este unicelulară,
• cea de a doua - pluricelulară. La plantele cu flori haplofaza de asemenea este
de scurtă durată, fiind reprezentată de gametofitul masculin -grăunciorul de polen,
şi cel feminin - sacul embrionar.
La alge, protozoare, microorganismele eucariote situaţia este inversă. Cea mai
mare parte a vieţii aceste organisme o parcurg în stare haploidă, faza diploidă
fiind redusă la maxim. Ea este reprezentată de zigot care îndată după formare este
supus meiozei cu formarea de spori haploizi. Haplofaza acestor organisme poate
exista atât sub formă de indivizi monocelulari, cât şi pluricelulari.
Predominarea haplofazei (gametofitului) asupra diplofazei (sporofitului) este
caracteristică şi pentru muşchi (fig. 1.39). Planta verde pe care o cunoaştem cu
toţii este gametofitul haploid dezvoltat din sporul haploid. Pe el se formează
organele sexuale femele - arhegoanele, şi masculine - anteridiile. în arhegon se
dezvoltă o oosferă haploidă, iar în anteridii - mai mulţi anterozoizi ciliaţi
(spermatozoizi). Fecundarea presupune prezenţa apei care permite anterozoidului
să ajungă la oosferă. Din ovulul fecundat se dezvoltă sporofitul diploid. Deci, la
muşchi generaţia sexuată şi asexuată convieţuiesc pe aceeaşi plantă. Pe sporofit
se formează sporangii, unde în urma meiozei iau naştere sporii haploizi. Nimerind
în condiţii favorabile, sporii dau naştere la o nouă generaţie haploidă.

35
 La ferigi, din contra, sporo-
fitul predomină ca durată asupra
gametofitului şi se deosebeşte
o de acesta morfologic (fig. 1.40).
Gametofitul, protalul, prezintă
o placă verde (3-30 mm), nedif-

o spermatozoizi
erenţiată în organe care se
hrăneşte de sine stătător. Pe
acelaşi sau pe diferite protaluri
se formează anteridiile şi arhe-
goanele în care se maturizează
gârneţii. Din contopirea lor re-
zultă sporofitul pe frunzele că-
ruia se formează sporangii în
care se dezvoltă sporii haploizi.
Din spori, în condiţii favorabile,
se dezvoltă protalul.
Prin alternarea haplo-şi
germinarea
sporului
diplofazei se menţine într-un şir
de generaţii un număr constant
nzoizi protonemă
de cromozomi, caracteristic
Fig. 1.39. Ciclul vital la muşchiul-de-turbă.
speciei date. La aceasta con-
tribuie meioza, care reduce pe jumătate garnitura gârneţilor, şi fecundatia, care
restabileşte la zigot garnitura diploidă. Cunoaşterea fazelor ciclurilor vitale prezintă
importanţă pentru studierea moştenirii caracterelor.

spori

anteridie
Fig. 1.40. Ciclul protal
vital la ferigă.
arhegon spermatozoizi
36
1. Definiţi noţiunile de creştere, dezvoltare, gerontologie, teratologie.
2. Enumeraţi cauzele principale ale diferenţierii celulelor în dezvoltarea
__1
embrionară,
3. Asociaţi noţiunile din coloana A cu caracteristicile din coloana B. O

a) segmentare; 1. Stadiul embrionului cu 2 foiţe embrionare.

b) biastulă;
c) gastrulă;
d) animale diblasterice;
f) animale triblasterice.
2. Diviziunea multiplă a zigotului.
3. Embrion cu 2 foiţe embrionare.
4. Organele şi sistemele de organe se dezvoltă
din 3 foiţe embrionare.
5. Embrion cu trei foiţe embrionare.
6. Celenterate.
7. Cordate.
8. Viermi.

4. Analizaţi exemple de influenţă reciprocă a celulelor la embrionul de broască,

5. Explicaţi schematic formarea gemenilor bivîtelini şi univitelini.
6. Explicaţi mecanismul fenomenului de inducţie embrionară,
7. Asociaţi noţiunile din cele două coloane:
r-
i
a) dezvoltarea postem- 1. ou -»larvă -Miimfă -nmago
brionară directă; 2. nou-născutul se aseamănă cu adultul
b) dezvoltarea prin meta- 3. ou ->larvă -nmago
morfoză incompletă; 4. Dezvoltarea la broască
c) dezvoltarea prin meta- 5. Dezvoltarea la cărăbuşul-de-mai.
morfoză completă

8, Alcătuiţi un grafic, o diagramă care ar ilustra perioadele dezvoltării post-

embrionare la om (luând la bază masa corpului şi procesele fiziologice).
9. Completaţi tabelul, copiîndu-l pe caiet.

CICLUL VITAL LA PLANTE

PLANTA STADIUL. DE GAWIETOFIT STADIU! Of SPOROFIT

1)clamidomonada
2) muşchiul-de-pământ i i . ' ' •' . '• •••-• ' . ' . ' • • ' . •
:
- v î

3) feriga-de-pădure
4) vişinul
!!i!£l: ; :; ; ;_,.,;. ': .vj
10, Alcătuiţi un eseu ia tema; Influenţa factorilor mediului asupra dezvoltării
embrionare a: a. Organismelor ovipare; b. Vivipare;

:
37
 GENETICA - ŞTIINŢA DESPRE
o
]

y—, EREDITATEA Şl VAR1ABILITATEA

51 ORGANISMELOR
1 OBIECTUL DE STUDIU AL GENETICII 2 SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII
GE-NETICII 3 OBIECTIVELE Şl METODELE DE CERCETARE ALE GENETICII 4 IM-
PORTANŢA GENETICII PENTRU ALTE ŞTIINŢE Şl PENTRU PRACTICĂ

1. OBIECTUL DE STUDIU AL GENETICII

Genetica (de la gr. genesis - origine) este o ştiinţă relativ tânără, apărută la
intersecţia sec. XIX-XX. Data oficială a naşterii geneticii este considerat anul 1900,
când trei cercetători - H. de Vries, K. Correns şi E. Tschermak - pe diferite obiecte
şi independent unul de altul au descoperit legile moştenirii caracterelor. Termenul
de genetică a fost propus de W. Baîeson în 1906. Genetica studiază două proprietăţi
fundamentale ale organismelor: ereditatea şi variabilitatea. Ereditatea (de la gr. he-
reditas - moştenire) este proprietatea fundamentală a fiecărui individ de a transmite
caracterele sale (însuşirile morfologice, fiziologice, biochimice şi motrice), genera-
ţiilor următoare. Informaţia necesară pentru realizarea caracterelor unui individ
alcătuieşte informaţia ereditară (genetică) a individului dat, în particular, şi a speciei
de care aparţine acesta, în ansamblu.

Analizaţi experimentele descrise în continuare şi trageţi concluzii.

Moştenirea caracterelor ia microorganism*

colibacil drojdie-de-bere, Colibacilii sunt bacterii care trăiesc în in-
testinul animalelor şi se înmulţesc prin mitoză.
Drojdia-de-bere este o ciupercă unicelulară care
se înmulţeşte prin înmugurire. Ambele micro-
organisme pot fi cultivate pe medii nutritive ce
conţin apă, săruri minerale şi glucoza. S-a montat
următorul experiment simplu. S-au luat două
baloane cu medii nutritive identice (fig. 1.41).
Pe unul s-au însămânţat colibacili, iar în celălalt
- drojdia-de-bere. Ambele baloane au fost puse
în termostat la temperatura de 30°C, agitându-
se periodic. Peste 24 de ore conţinutul ambelor
Fig. 1.41. Creşterea microorganis-
baloane a devenit tulbure. Analiza microsco-
melor pe medii nutritive.
38
Fig. 1.42. Cultură de colibacili (x800). Fig. 1.43. Cultură de drojdie-de-bere (x800).

pică a arătat prezenţa în primul balon a unei populaţii numeroase de colibacili

(jig. 1.42), iar în cea de a doua - de drojdii-de-bere (fîg. 1.43).
Moştenirea caracterelor ia organismele pluricelulare
într-un alt experiment s-a prelevat un zigot de şoarece la stadiul de 2 blastomeri
(fig. 1.44). Aceştia au fost separaţi microchirurgical şi reimplantati la două mame-
surogat ce se deosebeau fenotipic. Şoriceii nou-născuţi s-au dovedit a fi absolut
identici şi nu semănau deloc cu mamele-surogat.

Studiaţi cu atenţie cele două plante de aceeaşi specie din fig. 1.45
crescute în condiţii diferite (una la munte, alta - pe şes) şi trageţi
concluzii.

Dezvoltarea noului organism are loc în condiţii

concrete de mediu care pot fi distincte de cele ale
strămoşilor. Ca urmare la el pot apărea caractere
noi, neîntâlnite la strămoşi. De exemplu, doi
stoloni de căpşun recoltaţi de la aceeaşi tufă, fiind
plantaţi în condiţii diferite, unul pe sol fertil şi
Embrion
altul pe sol lutos, vor avea o înfăţişare diferită. la stadiul
Acelaşi lucru îl putem spune şi despre plantele de 2
blastomeri
din fig. 1.45. Proprietatea indivizilor unei specii
de a se deosebi între ei reprezintă cea de a doua
proprietate fundamentală a organismelor -
variabilitatea (de la lat. variabilis- variabil). Spre
deosebire de ereditate, variabilitatea asigură
heterogenitatea speciei. Cu cât condiţiile de viaţă
sunt mai diferite cu atât şi deosebirile dintre
indivizii aceleiaşi specii vor fi mai evidente.
în funcţie de obiectul cercetat deosebim ge-
netica plantelor, genetica animalelor, genetica Fig. 1.44. Transmiterea informaţiei ere-
ditare de la celula-ou la cele două celule-
microorganismelor, genetica omului etc. fiice.
39
 ^ .45. Două
plante de acee-
aşi specie cres-
cute în condiţii
diferite de me-
diu: A-la mun-
te; B - la şes.

^' *j»T"~

- . ,. ;,.. . * •••
:• ' • j p i

• ' • . / ' - ^ , *

' • • / • • !

2. SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII GENETICII

Pe parcursul dezvoltării civilizaţiei umane au fost înaintate mai multe ipoteze
cu privire la moştenirea caracterelor. Astfel, slujitorii ştiinţelor din Egiptul Antic
afirmau că toate proprietăţile şi caracterele fiinţelor depind de proprietăţile
sufletului, care se încorporează în ele la momentul conceperii. Filozofii greci
Democrit, Hipocrate şi Aristotel erau de părere că proprietăţile oricărui organism
viu sunt moştenite de la părinţi prin mijlocirea produselor sexuale. în a doua
jumătate a sec. al XlX-lea Ch. Darwin a dezvoltat învăţătura filozofilor greci. El
a presupus că celulele modificate produc material ereditar modificat, asigurând
astfel moştenirea modificărilor apărute în dezvoltarea individuală. Au existat şi
alte "teorii" despre ereditate, dar ele n-au rezistat timpului.
Dezvoltarea ştiinţelor a dat posibilitate de a studia ereditatea nu numai teoretic,
ci practic prin organizarea de observaţii şi montarea de experimente. Primul a
studiat experimental moştenirea caracterelor naturalistul ceh G. Mendel. în 1866
el a publicat lucrarea "Experimente cu hibrizi vegetali" în care a formulat pe
exemplul mazării legităţile moştenirii caracterelor la plantele superioare. După
Mendel, dezvoltarea caracterelor organismului se datorează anumitor factori care
se transmit prin intermediul celulelor sexuale. El i-a numit factori ereditari. Dar
lucrarea lui Mendel nu a atras atenţia contemporanilor şi a fost dată uitării.
în 1883 cercetătorul neamţ Th. Boveri, la fecundarea ovulelor anucleate de arici-
de-mare cu spermatozoizi normali, a obţinut larve care erau de patru ori mai mici
decât cele normale, iar la fecundarea ovulelor anucleate cu spermatozoizi anucleaţi,
larve nu s-au format. Astfel a luat naştere ideea că formarea unui nou organism este
posibilă doar cu condiţia prezenţei în ambele celule sexuale a nucleului.
40
 Studiaţi experimentele ilustrate pe fig. 1.46 şi trageţi concluzii.
nucleu

O
enucleare Acetabu- (2 _,
Acetabu-
laria -^**
laria
crenulata , *
mediter-
ranea

celule
enucleate

contopirea a două decupare

nuclee şi prima
diviziune a
zigotului i fragment regenerează
cu nucleu o nouă
peirea celulei
ciupercă

embrion la i
stadiul de 2 - decupare
celule

enucleare transplanare

I
transplantarea emrea
în uterul unei de nucleu m r j e j
femele interspecific s £ e c / e / A
crenulata
şoricelul Fig. 1.46. Experimente de enuclea-
nou-născut re şi grefă nucleară la: A- animale;
B - la ciuperci.

In 1900 trei cercetători - H. de Vries, K. Correns şi E. Tschermak - pe trei

obiecte diferite au stabilit legităţile transmiterii caracterelor, redescoperind legile
ereditarii formulate de G. Mendel. La scurt timp aceste legităţi au fost confirmate
de rezultatele experimentelor lui W. Bateson de studiere a moştenirii caracterelor
la un număr mare de specii de plante şi de animale.
întrucât purtătorii materiali ai factorilor ereditari nu erau încă cunoscuţi, moştenirea
caracterelor se studia la nivelul întregului organism. în 1903 mai mulţi savanţi
{Th. Boveri în Germania, Cemm şi E. Wilson în S.U.A.), observând paralelismul în
comportarea factorilor ereditari şi a cromozomilor au presupus localizarea acestora
în cromozomi. Ulterior T. Morgan şi a colaboratori săi în experimentele cu drozofila
au confirmat această presupunere, formulând teoria cromozomială a eredităţii con-
form căreia purtători materiali ai factorilor ereditari sunt cromozomii. Din acest
moment ştiinţa despre ereditate a trecut nemijlocit la studierea structurilor materiale
ale celulei răspunzătoare de transmiterea caracterelor. Astfel, au fost puse bazele
studierii fenomenelor moştenirii caracterelor la nivel de celulă.
41
 Natura chimică a factorului ereditar a fost determinată experimental în anul
^ 1944 de către savanţii T. Avery, C. M. McLeod şi McCarty. Adăugând ADN-ul
j extras dintr-o cultură de pneumococ virulent la o altă cultură de pneumococ
/! nevirulent, ei au constatat transformarea bacteriilor nepatogene în patogene, dovadă
m a faptului că caracterul virulent al primei culturi prin intermediul ADN-ului a fost
3 transmis celeilalte culturi. Astfel a fost demonstrat pentru prima dată că suportul
\ material al eredităţii este ADN-ul. Această descoperire a permis studierea eredităţii
' la nivel molecular, ceea ce a sporit considerabil importanţa cognitivă a geneticii şi
rolul ei în dezvoltarea biologiei, medicinei, agriculturii.
In prezent la studierea problemelor de genetică se aplică pe larg metodele altor
ştiinţe: matematicii, fizicii, chimiei, ciberneticii ş.a. Ca obiect de studiu sunt folosite
microorganismele, care se înmulţesc repede şi permit includerea în experimentele
genetice a sute şi mii de generaţii cu miliarde de indivizi fiecare. Astfel, în anii 40
ai sec. al XX-lea G. W. Beadl şi E. L. Tatum, experimentând cu ciuperca Neu-
rospora crassa, au stabilit procesele biochimice cu ajutorul cărora factorii ereditari
influenţează asupra metabolismului celulelor şi, în cele din urmă, asupra formării
caracterelor morfologice şi fiziologice ale organismelor.

3. OBIECTIVELE Şl METODELE DE CERCETARE ALE GENETICII

Obiectivele de bază ale geneticii sunt studierea următoarelor probleme: parti-
cularităţile organizării şi modalitatea păstrării informaţiei genetice; mecanismele
transmiterii informaţiei genetice de la o celulă la alta şi de la un organism la altul;
realizarea informaţiei genetice la diferite etape ale ontogenezei; cauzele şi
mecanismele modificării informaţiei genetice; relaţiile dintre ereditate, variabilitate
şi ameliorare.
Genetica modernă este chemată să rezolve şi un şir de probleme practice aşa
ca: alegerea celor mai eficiente tipuri de încrucişări; elaborarea unor noi metode
de dirijare a dezvoltării caracterelor ereditare valoroase şi de anihilare a celor
nedorite; obţinerea artificială de noi soiuri şi rase; elaborarea unor măsuri de
protecţie a naturii vii contra acţiunii factorilor mutageni; obţinerea unor producători
noi de substanţe biologic active ş.a.
Metodele de cercetare. Metoda de bază în cercetările genetice este cea
hibridologică, elaborată încă de G. Mendel. Ea constă în încrucişarea indivizilor
care se deosebesc după o pereche de caractere alternative (sau mai multe) şi evidenţa
manifestării acestora în generaţiile următoare. Apariţia geneticii ca ştiinţă exactă
a fost posibilă datorită utilizării de către G. Mendel a metodei matematice la analiza
rezultatelor încrucişărilor. Astăzi ea este de neînlocuit mai ales la compararea
rezultatelor obţinute cu cele teoretic aşteptate.
Metoda citologică asigură studierea bazei materiale a eredităţii la nivel celular
şi subcelular.
Metoda citogenetică prezintă o îmbinare a metodei hibridologice cu cea
42
citologică. Cu ajutorul acestei metode se studiază cariotipurile, schimbările în
structura şi numărul cromozomilor.
Metoda genealogică constă în întocmirea genealogiei (la animale, la om). Ea
dă posibilitate de a stabili tipul de moştenire a caracterelor.
Prin metoda populaţional-statistică se determină frecvenţa diferitelor gene în
populaţii, fapt ce permite a calcula numărul de organisme heterozigote şi a prognoza
numărul de indivizi cu mutaţii.
Genetica utilizează pe larg şi metodele specifice altor ştiinţe şi anume cele
biochimice, chimice, imunologice, fizice. în funcţie de metodele de cercetare,
deosebim genetica biochimică, genetica moleculară ş.a.

4, IMPORTANŢA GENETICII PENTRU ALTE ŞTIINŢE

Şl PENTRU PRACTICĂ
Genetica şi ameliorarea. Genetica constituie baza teoretică a ameliorării
plantelor, animalelor şi microorganismelor. Cu ajutorul geneticii au fost create
noi rase de animale domestice, soiuri de plante de cultură şi tulpini de micro-
organisme.
Genetica şi medicina. Dezvoltarea geneticii omului a făcut să se înţeleagă că
pe lângă bolile provocate de bacterii, virusuri şi de alţi agenţi există circa 2500 de
boli ereditare. Diagnosticul precoce al unora dintre ele face posibilă intervenţia
promptă în evoluţia lor, prevenindu-se chiar şi sfârşitul letal. Astfel, nou-născuţii
bolnavi de galactozemie (nu asimilează lactoza) sau de fenilcetonurie (sensibili la
aminoacizii aromatici), boli ereditare metabolice, pot fi salvaţi prin excluderea
din raţia alimentară a produselor ce conţin compuşi la care aceştia sunt sensibili.
Practica a demonstrat că diagnosticul maladiilor ereditare până la procreare permite
excluderea naşterii de copii bolnavi. Un rol important joacă în acest sens
consultaţiile medicogenetice.
Genetica şi ecologia. De cele mai multe ori activitatea gospodărească a omului
este legată de intervenţia lui în procesele din natură. Ca urmare, se reduc suprafeţele
împădurite, se poluează apele, se dereglează echilibrul hidric. Prognozarea şi
prevenirea unor astfel de consecinţe negative ale activităţii omului este imposibilă
fără cunoaşterea ecologiei şi a geneticii.
Un aspect foarte important al geneticii ecologice este studierea influenţei
diferiţilor agenţi fizici şi chimici, utilizaţi de către om, asupra informaţiei ereditare
a diferitelor specii de plante şi animale. De aceea orice substanţă nouă, destinată
medicinei, agriculturii, industriei alimentare, trebuie supusă în mod obligatoriu
studierii activităţii genetice.
Genetica şi alte ştiinţe biologice. Cunoştinţele acumulate de genetica anima-
lelor, plantelor şi microorganismelor sunt aplicate în zoologie, botanică, micro-
biologie şi alte ştiinţe.

43
 1. Definiţi următoarele noţiuni: genetică, ereditate, variabilitate.
2. Descrieţi etapeie dezvoltării geneticii ca ştiinţă.
3. Enumeraţi metodele de cercetare în genetică.
4. Analizaţi importanţa dezvoltării geneticii pentru alte ştiinţe.
5. Alcătuiţi o schemă care ar ilustra legătura geneticii cu alte ştiinţe.
6. Selectaţi răspunsul corect
A. Gregor Mendel:
1) a studiat ştiinţele naturii la Viena;
2) a efectuat experimente pe Drozofilla melanogaster:
3) considera că gârneţii poartă unul din factorii ereditari;
4) a întocmit hărţile cromozomiale.
B. Genetica studiază:
1) totalitatea caracterelor organismelor;
2) ereditatea şi variabilitatea organismelor;
3) moştenirea caracterelor de către urmaşi;
4) influenţa mediului asupra dezvoltării caracterelor
C. în genetică se aplică următoarele metode de cercetare:
1) hibridologică;
2} biochimică;
3) discriptivă;
4) prelucrarea matematică a datelor.
D. Bazele geneticii au fost puse de:
1) H. de Vries, K. Correns, E. Tschermak;
2) Gregor Mendel;
3) Tomas Morgan;
4) Democrit, Hipocrate, Aristotel.
7. Asociaţi noţiunile din cele două coioane:

A B
1. Ereditatea; a) totalitatea caracterelor transmise urmaşilor;
2. Variabilitatea; b) studiază ereditatea şi vanabilitatea organis-
3. Informaţie ereditară; melor;
4. Caracter; c) proprietatea organismelor de a transmite carac-
| 5. Genetică. terele generaţiilor următoare;
d) proprietatea indivizilor unei specii de a se deo-
sebi între ei;
e) însuşirile morfologice, biochimice şi motrice ale
organismelor.

8. Scrieţi un eseu la tema: "Rolul geneticii în viaţa omului".

44
 femei'
INFORMAŢIA EREDITARA
REALIZAREA El ÎN CELULA
1 BAZA MATERIALĂ A INDIVIDUALITĂŢII ORGANISMELOR 2 REPLICAREA
ADN-ULUI 3 BIOSINTEZA PROTEINELOR
1. BAZA MATERIALĂ A INDIVIDUALITĂŢII ORGANISMELOR
KH Amintiţi-vă după tabelul 1.4 funcţiile proteinelor în organism.
FUNCŢIILE DE BAZA ALE PROTEINELOR
CLASA DE
PROTEINE mxmmmmm
Proteine-fermenti Catalizează anumite reacţii chi-
mice din organism. Se cunosc
circa 2000 de fermenţi
Proteine structurale Component al membranelor
celulare, al unor organite şi al
structurilor de sprijin
Proteine contractile Asigură deplasarea celulelor,
componenţilor intracelulari
Proteine de trans- Leagă şi transportă molecule
port specifice şi ionii dintr-un organ
în altul
Proteine alimentare Alimentează embrionul la sta-
diile timpurii şi depozitează sub-
stanţe biologic active
Proteine protectoare Apără organismul de pătrun-
derea altor organisme şi de
vătămare
Proteine reglatoare Participă la reglarea activităţii
(hormonii) celulei şi organismului
O
Tabelul 1.4
EXEMPLE DE PROTEINE
Amilaza scindează amidonul
până la glucoza; lipaza scin-
dează grăsimile
Colagenul din componenţa
cartilajelor şi a tendoanelor,
elastina ţesutului conjunctiv,
cheratina părului şi a unghiilor
Actina şi miozina din fibrele
musculare
Hemoglobina transportă oxi-
genul, albumina de coagulare
- acizii graşi
Cazeina laptelui, oferitina care
depozitează fierul în splină
Anticorpii produşi de limfocite
blochează antigenii străini, fib-
rinogenul şi trombina previn
pierderile masive de sânge
Insulina reglează metabolismul
glucozei, hormonul de creştere
reglează creşterea organis-
melor
45
 grupa H—-(MO» 9rupa Unitatea structurală şi func-
P carhnxn
V carboxilă
amină ţională a lumii vii nu exclude
catena laterală individualitatea fiecărei fiinţe

2 Uzină
aminoacidul alanina
acid acid
glutamic
după parametrii morfologici,
fiziologici şi biochimici. După
alanină glutamic valină cum aţi văzut din tab. 1.4,

o
practic toate însuşirile celule-
•
lor şi ale organismului în an-
peptidică
H.H samblu sunt determinate de
structura liniară a proteinei proteine. De aceea accentul în
structura spaţială] căutarea bazelor materiale ale
individualităţii organismelor a
fibnlară fost pus pe studierea compo-
0 ziţiei proteice a organismelor.
globulară Cercetările au arătat că pentru
Fig. 1.47. Schema structurii unei molecule proteice. fiecare organism este specific
un anumit set de proteine.
Practic nu au fost găsite două organisme de aceeaşi specie, doi oameni, cu excepţia
gemenilor univitelini, la care toate proteinele să fie identice. Presupunerea că anume
proteinele sunt baza materială a individualităţii organismelor s-a dovedit a fi justă.

Amintiţi-vă după fig. 1.47-1.48 alcătuirea unei molecule de proteină şi

a ADN-ului.

Codul genetic. După cum ştiţi, sinteza proteinelor are loc în ribozomi cu
participarea ARNm din aminoacizii aflaţi în citoplasmă. Observările au arătat că
ordinea legării aminoacizilor într-o nouă moleculă depinde de succesiunea
nucleotidelor în molecula de ARNm. Astfel, fiecare aminoacid este codificat de o
îmbinare din trei nucleotide ale
un dezoxiribonucleotid un fragment al , , • , TI-KT
un • moleculei de
A

fragment
4p dezoxiriboza
ADN moleculei de ARN m , numita
al unei
catene codon. Fiecare aminoacid poate
0 de0acid moleculă
fosforic • de
fi codificat de mai mulţi co-
I B| bază azotată •)ADN
doni, un codon însă poate co-
patru baze azotate
difica numai un aminoacid.
adenină guanină tinină titozină întrucât ARN m este o copie
complementaritatea bazelor fidelă a unui anumit sector al
moleculei de ADN, putem afir-
ma că informaţia despre ordi-
nea legării aminoacizilor în
moleculele proteice se păst-
Fig. 1.48. Schema simplificată a moleculei de ADN. r e a z ă în molecula de ADN în
46
ordinea succesiunii tripletelor de nucleotide. Acest mod de cifrare a informaţiei
ereditare a fost numit cod genetic (tab. 1.5). Primul "cuvânt" al codului genetic a
fost descoperit în 1961 de cercetătorul american M. Nirenberg. Sensul celorlalţi 63 de
codoni a fost descifrat în următorii cinci ani. Codul genetic cuprinde 64 de codoane,
dintre care 61 codifică anumiţi aminoacizi, iar 3 (UAA, UAG şi UGA) - sfârşitul
G
sintezei (stop-codon sau codon nonsens). Un codon - AUG - determină începutul
sintezei şi este numit codon de start. Descifrarea codului genetic este una din cele
mai grandioase realizări ale ştiinţei moderne. Principalele caracteristici ale codului
genetic sunt următoarele:
• caracterul tripletic;
• caracterul univoc - fiecare codon cifrează numai un aminoacid;
• lipsa virgulelor - între codoane nu există spaţii;
• nesuprapunerea codonilor - unul şi acelaşi nucleotid nu poate face parte din
codoanele vecine;
• universalitatea — aceleaşi codoane codifică aceiaşi aminoacizi la toate
organismele vii.
Sectorul de ADN ce conţine informaţia despre alcătuirea unei molecule de proteină
reprezintă unitatea structurală a informaţiei ereditare, pentru care în 1909 W. Iohann-
Xsen a propus noţiunea de genă (fig. 1.49). La eucariote informaţia ereditară este
codificată de circa 300 000 de gene. Numărul nucleotidelor din componenţa fiecăreia
Tabelul 1.5
CODUL GENETIC (DUPĂ F. CRICK, 1966)

A DOUA BAZA A TREIA

BAZĂ

Fenilalanină Serină Tirozină Cisteină U

Fenilalanină Serină Tirozină Cisteină c
Leucină Serină Non-sens Non-sens A
Leucină Serină Non-sens Triptofan G
Leucină Pralină Histidină Arginină U
Leucină Pralină Histidină Arginină C
Leucină Pralină Glutamină Arginină A
Leucină Pralină Glutamină Arginină G

A Izoleucină Treonină Asparagină Serină U

Izoleucină Treonină Asparagină Serină C
Izoleucină Treonină Lizină Arginină A
Metionină Treonină Lizină Arginină G

G Valină Alanină Acid aspartic Glicină U

Valină Alanină Acid aspartic Glicină C
Valină Alanină Acid glutamic Glicină A
Valină Alanină Acid glutamic Glicină G

47
 este variabil şi oscilează în limi-
te mari: de la 500 până la 1500.
genă Deoarece sediul ADN-ului în
celulă sunt cromozomii, fiecare
genă îşi are locul său într-un
anume cromozom. Realizarea
*k
informaţiei ereditare în cadrul
celulei este posibilă datorită pro-
ceselor de replicare a ADN-ului
şi de biosinteză a proteinelor. Să
analizăm în continuare aceste
două procese de importanţă vi-
tală.
Fig. 1.49. Localizarea genei m celulă.
2, REPLICAREA ADN-ului
La studierea mitozei aţi putut constata că diviziunea celulei este anticipată de
replicarea, adică de autodublarea moleculelor de ADN. întrucât cele două molecule
de ADN nou formate sunt o copie fidelă a moleculei-mamă, informaţia ereditară
conţinută în celula-mamă se transmite celulelor-fiice. Replicarea ADN-ului începe
prin ruperea sub acţiunea unei enzime a legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate
ale celor două catene. în continuare, în dreptul fiecărei catene din nucleotidele
aflate liber în carioplasmă, după principiul complementarităţii (nucleotidul A este
complementar nucleotidului T, iar nucleotidul C - nucleotidului G), se sintetizează
o nouă catena. Astfel, fiecare catena serveşte ca matrice pentru o nouă catena
complementară. în fiecare din cele două molecule de ADN nou formate, una din
catene provine de la molecula-mamă, iar cealaltă este sintetizată din nou. Acest
tip de replicare a moleculelor
de ADN este numit semi-
conservativ (fîg. 1.50). Par-
ticularitatea distinctivă a
replicării ADN-ului este pre-
cizia ei înaltă. Dacă totuşi în
timpul replicării din anumite
motive s-a încălcat consecu-
tivitatea nucleotidelor, în majo-
ritatea cazurilor leziunea se
înlătură de sine stătător. Acest
proces, numit reparaţie, de-
curge astfel. Sectorul afectat al
catenei este "tăiat" cu ajutorul
unei enzime speciale. Apoi o
altă enzimă copiază informaţia Fig. 1.50. Mecanismul replicării ADN-ului.

48
de pe catena intactă, înlocuind în catena afectată nucleotidele necesare. Altă enzima f ™ * "
"coase" noul fragment la locul respectiv: molecula este reparată. Uneori însă ,
reparaţia nu este calitativă şi apar mutaţii. Reproducerea lor în generaţiile următoare >
de celule duce la diferite patologii.
r

3. BIOSINTEZA PROTEINELOR 3=

Amintiţi-vă tipurile de ARN şi funcţiile lor în celulă.

Transcripţia. "Fabricile" de sinteză a proteinelor - ribozomii - sunt amplasaţi

în citoplasmă, iar planul de structură al acestora - ADN-ul - în nucleu. Deci,
pentru transmiterea informaţiei ereditare de la ADN la ribozomi este nevoie de
un mediator. Acest rol îl exercită ARNm care se sintetizează pe una din catenele
de ADN după acelaşi principiu al complementarităţii. Acest proces a fost numit
transcripţie (fig. 1.51).
Transcripţia nu are loc concomitent pe toată molecula de ADN, ci doar pe
sectorul acesteia care corespunde unei anumite gene. Enzima ARN-polimeraza se
fixează la molecula de ADN la nivelul codonului-promotor de la care trebuie să
se înceapă sinteza ARNm. Cu participarea acestei enzime are loc despiralizarea
moleculei de ADN şi ruperea legăturilor de hidrogen dintre cele două catene. Pe
una din catene şi începe sinteza ARNm din nucleotidele aflate liber în carioplasmă.
Aceasta va continua până când enzima nu va întâlni codonul-terminator al
moleculei de ADN care semnalează încheierea sintezei: gena - fragmentul de
ADN ce codifică sinteza unei anumite proteine - a fost copiată.
Concomitent se pot transcrie mai multe gene de pe aceeaşi moleculă de ADN
sau mai multe gene de pe diferite molecule de ADN. Trecând prin porii membranei
nucleare, ARNm se îndreaptă spre ribozomi, unde şi are loc sinteza proteinelor.
De pe anumite sectoare ale moleculei de ADN, cu participarea fermenţilor are
loc şi sinteza celorlalte tipuri de ARN - de transport şi ribozomal.
Transportarea aminoacizilor spre ribozomi. Pentru sinteza proteinelor sunt
lecesari aminoacizi. Aceştia se află în stare liberă în citoplasmă şi rezultă din
degradarea proteinelor conţinute în hrană. Transportarea lor spre ribozomi este

moleculă de ARNm înjormare nucleotide

moleculă de ADN

moleculă de ARNm formată

Fig. 1.51. Transcripţia moleculei de ARNra pe un fragment al moleculei de ADN.

nogie, ci. a XII-a
49
 asigurată de ARNt. Realizarea acestei funcţii se
1 datorează structurii specifice a acestui tip de acid
locul de fixare a
aminoacidului nucleic {fig. 1.52). După formă el aminteşte o
„frunză de trifoi" în vârful căreia se află trei
nucleotide complementare nucleotidelor unui
anumit codon a ARN m . Aceste nucleotide
formează anticodonul de care depinde care
~anticodon
aminoacid se va fixa de „peţiolul frunzei". în
Fig. 1.52. Alcătuirea moleculei de
citoplasmă sunt cam atâtea tipuri de molecule
ARN,. de ARNt, câte tipuri de codoane codifică ami-
noacizii.
Translaţia este procesul prin intermediul căruia informaţia ereditară, codificată
în ordinea nucleotidelor în molecula de ARNm, se transmite în succesiunea
aminoacizilor în molecula de proteină. Translaţia este anticipată de fixarea
moleculei de ARNm de unul sau mai mulţi ribozomi. "Citirea" informaţiei de pe
ARNm începe de la codonul - AUG (fig. 1.55). De codonul ARNm, aflat în momentul
dat în ribozom, se apropie ARNt. Dacă anticodonul său corespunde codonului
ARNm, aminoacidul adus de acesta va ocupa prima poziţie în viitoarea moleculă
de proteină. în caz dacă anticodonul nu corespunde codonului ARNm, ARNt dat
părăseşte ribozomul, cedând locul altui transportator. După ce primul ammoacid a
fost găsit, molecula de ARNm se deplasează prin ribozom cu un codon şi se reţine
la acest nivel până când este găsit al doilea ammoacid. între primul şi al doilea
aminoacid se formează legătura peptidică. întrucât această legătură este mai
puternică decât legătura dintre ARNt şi aminoacid, ARNt cedează aminoacidul şi
porneşte după un altul. Procesul se repetă până când nu este citită toată informaţia
de pe ARNm, adică până nu este sintetizată proteina dată (fig. 1.53—1.57).

ribozom

C
reticul endoplasmatic
granular

Fig. 1.53. Reprezentarea schematică a "participanţilor" la procesul de biosinteză a proteinelor.

50
 direcţia deplasării ribozomilor

o
U C C G U U U U U
ARNm

Fig. 1.54. începerea "citirii" informaţiei de pe ARNm.

A U G U C C N G U U U U U
I i i

Fig. 1.55. Formarea legăturii peptidice între doi aminoacizi.

proteina

i
formată

Fig. 1.56. Ruperea legăturii dintre ARNt şi aminoacidul transportat.

aminoacizi

• i II II i II i
începutul "citirii" staţia "terminus"

Fig. 1.57. "Citirea" ARNm de către mai mulţi ribozomi.

51
 în formă generalizată cele expuse în cadrul acestei teme se pot reprezenta
schematic astfel (fig. 1.58):

2 ADN
-T A--]
triplet
ARN

c codon
catena peptidică
enzime

l\
C G-
CU G G-
T 0-, proteine de
& -T U- f structură

i\
J
CO T
transcripţie u! translaţie I
proteine de
IJOJUI

C
-T transport
-c
-G c
"i _ proteine de
G semnalizare
C G- •

T
C *"1
G alimente
C ammoacizi
GJ

Fig. 1.58. Realizarea informaţiei ereditare în celulă.

în 1950 a fost formulată dogma centrală a geneticii: în celulă informaţia circulă

de la ADN la ARN şi apoi la proteină şi nicidecum în sens invers.
Prin urmare, rolul acizilor nucleici în biosinteza proteinelor constă, în primul
rând, în traducerea informaţiei genetice codificată sub formă de succesiune a
nucleotidelor ADN-ului în structura moleculei de ARNm, în al doilea rând, în
sinteza în baza ARNm a proteinelor din aminoacizi. Primul proces are loc în nucleu,
iar al doilea - în citoplasmă. Toate etapele biosintezei proteinelor sunt catalizate
de fermenţi şi aprovizionate cu energie pe contul scindării ATP. Proteinele
sintetizate trec în canalele reticulului endoplasmatic, unde are loc maturizarea lor.
Sinteza moleculelor proteice are loc continuu cu o viteză destul de mare: timp de
un minut se sintetizează de la 50 până la 60 mii de legături peptidice. Sinteza unei
molecule proteice durează circa 2>-^ s. Jumătate din proteinele corpului omenesc
(în total se conţin 17 kg) se înoiesc timp de 80 de zile. Pe durata vieţii conţinutul
de proteine se reînoieşte de 200 de ori.

Ttatct.
Cercetările de ultimă oră au demonstrat că există virusuri care posedă
capacitatea de a transmite informaţia genetică de la ARN la ADN.

•PM

52
 1. Definiţi noţiunea de genă, genotip, cariotip.
2. Enumeraţi substanţele organice din componenţa organismelor vii.
3. De ce proteinele sunt baza materială a individualităţii organismelor?
4. Analizaţi funcţiile de bază ale proteinelor în organismele vii.
5. Explicaţi prin schemă procesul de replicare a ADN-ului.
6. Analizaţi mecanismul reparaţiei ADN-ului.
7. Explicaţi esenţa şi mecanismul transcripţiei.
8. Descrieţi mecanismul decodificării informaţiei prin codul genetic.
9. Analizaţi proprietăţile codului genetic.
10. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta translaţia.
11. Analizaţi schema: ADN -* ARH -»proteină -» caracter.
12. Alcătuiţi un eseu la tema: "Factorii nocivi şi biosinteza proteinelor*',
13. Selectaţi răspunsurile corecte:
1. Baze azotate purinice sunt: 2. ADN-ul inelar este prezent în:
a) adenina şi citozina; a)plastide;
b) adenina şi timidina; fa>) mitocondrii;
c) adenina şi uracilul; c) nucleu;
d) guanina şi adenina d) celulele procariote.
3. ADN-ul
a) este prezent în toate celulele eucariotelor;
b) prezintă un polinucleotid;
c) nucleotidul conţine glucidul riboza;
d) conţine bazele azotate adenina, guanina, citozina şi uracilul.
14. Asociaţi noţiunile din coloana A cu cele din coloana B,

/. transcripţie 1. Descifrarea informaţiei din molecula de ADN

//. translaţie despre sinteza proteinelor.
///. cod genetic 2. Sinteza unei molecule de ARN pe un sector al
IV. codon de start moleculei de ADN.
V: ARN ribozomal 3. intra în compoziţia ribozomilor.
4. Citirea informaţiei de pe ARNm.
5. Determină începutul sintezei proteinei.
6. Are loc în nucleu.
7. Are loc în citoplasmă.

15. Polipeptidui este alcătuit din următorii aminoacizi:vaiină - glicină -

Uzină - alanină - triptofan - vaiînă - serină. Determinaţi structura segmentului
de ADN care codifică acest poiîpeptid.

53
 tema,

o
3
6 ÎNCRUCIŞAREA
MONOHIBRIDĂ

METODA HIBRIDOLOGICĂ DE ANALIZĂ A MOŞTENIRII CARACTERELOR 2 UNI-

FORMITATEA HIBRIZILOR DE PRIMA GENERAŢIE 3 SEGREGAREA CARACTE-
RELOR LA HIBRIZII DIN GENERAŢIA A DOUA. LEGEA A DOUA A LUI G. MENDEL
4 BAZELE CITOLOGICE ALE ÎNCRUCIŞĂRII MONOHIBRIDE 5 ÎNCRUCIŞAREA
DE ANALIZĂ 6 DOMINANŢA INCOMPLETĂ 7 CONDIŢIILE NECESARE PENTRU
MANIFESTAREA LEGII SEGREGĂRII 8 PARTICULARITĂŢILE MOŞTENIRII CARAC-
TERELOR ÎN TIPURILE NEREGULATE DE ÎNMULŢIRE SEXUATĂ

1. METODA HIBRIDOLOGICĂ DE ANALIZĂ A MOŞTENIRII CARACTERELOR

Meritul în descoperirea legităţilor moştenirii caracterelor aparţine naturalistului

ceh G. Mendel (fig. 1.60). Descoperirile sale au fost facilitate de succesele
înregistrate la moment de ştiinţa biologică. Printre acestea pot fi menţionate
cercetarea experimentală de către predecesorii săi a moştenirii caracterelor la
încrucişarea diferitelor forme de animale şi plante şi stabilirea unei anumite

Fig. 1.59. Te-

renul experi-
mental pe care
au fost descope-
rite legităţile
ereditarii.
54
 Gregor lohann Mendel, naturalist ceh, s-a născut la 22 iulie 1822
într-o familie de ţărani. A absolvit gimnaziul, apoi cursurile de doi ani de

c
filozofie, dar din cauza situaţiei materiale precare a familiei a fost nevoit
să abandoneze studiile. în 1843 se înscrie ca posluşnic la mănăstirea
din Brno. întrucât dorinţa de a-şi continua studiile nu-l părăsea, în 1851 ~~
este trimis la universitatea de la Viena. Şi lucrul straniu, n-a reuşit la ^
examenul de biologie: deşi cunoştea la perfecţie botanica, zoologia
era pentru el un tărâm necunoscut. S-a întors la mănăstire, unde a -"
Fig. 1.60.
G. Mendel. continuat să se ocupe de pomicultură, obţinând pentru experimente
un teren de 35 x 7 m (fig. 1.59) pe care a şi descoperit legile
fundamentale ale ereditarii. Mai întâi timp de 2 ani a verificat cu
miticulozitate puritatea liniilor alese pentru încrucişare şi numai după
aceasta a început să le încrucişeze, obţinând hibrizi. în 1854 a semănat
primele boabe de mazăre şi timp de 8 ani a urmărit cum se moştenesc
cele 7 caractere alese de el. Cu acest scop pentru fiecare plantă a
întocmit o fişă aparte (în total 10 000 de fişe), unde nota manifestarea
caracterelor selectate.
La 8 februarie 1865 G. Mendel a făcut cunoscute rezultatele
cercetărilor sale la şedinţa naturaliştilor din Brno. Spre mirarea lui, cele
comunicate de el au fost întâlnite cu o tăcere absolută. Deşi referatul
a fost publicat şi a ajuns în 120 de biblioteci ştiinţifice din Europa şi
America, doar în trei din ele a fost citit. Rezultatele cercetărilor Iul
G. Mendel au fost apreciate abia peste 35 de ani, când au fost
redescoperite de alţi savanţi.

asemănări dintre părinţi şi descendenţi. întrucât ei urmăreau moştenirea conco-

mitentă a mai multor caractere, ignorând evidenţa cantitativă a fiecăruia, rezultatele
obţinute nu puteau fi sistematizate. G. Mendel a depăşit neajunsurile cercetărilor
predecesorilor săi. Utilizând metoda hibridologică şi ducând evidenţa cantitativă
a fiecărui caracter în parte, el a obţinut rezultate care reflectau legităţile moştenirii
caracterelor.
Succesul cercetărilor lui G. Mendel se datorează, în primul rând, alegerii reuşite
a obiectului de cercetare - mazărea (fig. 1.61). Mazărea prezintă un şir de avantaje,
printre care pot fi enumerate autopolenizarea ce asigură transmiterea exactă a caracte-
relor din generaţie în generaţie; petală
diversitatea impunătoare de
forme şi soiuri care se deosebesc
după un şir de caractere dis-
tincte; posibilitatea încrucişării
artificiale cu obţinerea de des-
cendenţi fecunzi; lipsa prob-
lemelor tehnologice serioase de
cultivare. în al doilea rând,
G. Mendel a respectat strict re- Fig.1.61. Alcătuirea florii şi a fructului de mazăre.

55
 gulile impuse de metoda hibridologică. Astăzi ele sunt considerate esenţiale în
1 cercetările genetice şi se formulează astfel:
—1 • planificarea minuţioasă a experimentelor;
O • respectarea strictă a tuturor cerinţelor de efectuare a experimentelor;
• încrucişarea formelor parientale care se deosebesc după unul sau mai multe
caractere alternative;
• efectuarea experimentelor preliminare pentru stabilirea constanţei
caracterelor studiate în limitele formelor parientale;
• cercetarea moştenirii caracterelor pe parcursul mai multor generaţii;
• evidenţa strictă a urmaşilor fiecărui individ;
• obţinerea unui număr de date care ar permite analiza statistică a rezultatelor.

2, UNIFORMITATEA HIBRIZILOR DE PRIMA GENERAŢIE

G. Mendel a început studierea moştenirii caracterelor cu încrucişarea
monohibridă - încrucişarea formelor parientale care se deosebesc după o singură
pereche de caractere alternative (tab. 1.6). Să urmărim moştenirea unuia din aceste
Tabelul 1.6
PERECHILE DE CARACTERE ALE MAZĂRII STUDIATE DE G. MENDEL

1 Culoarea florii şi a tegumentului bobului

roşie verde albă alb

2. înălţimea 3. Aşezarea fiorilor

pitică malta terminala axială

4 Forma păstăii 5_Culoarea păstăii nemature

rugoasă netedă verde galbenă

5 Forma bobului
7. Culoarea bobului

neted
O
galben
rugos verde

56
 O
roşie albă FT""

<
Fig. 1.62, Tehnica efectuării polenizării G
încrucişate.

Fig. 1.63. Uniformitatea primei generaţii

de hibrizi.

caractere - culoarea florilor. Unul din soiurile alese avea flori roşii, iar celălalt
albe. Pentru a încrucişa aceste soiuri, G. Mendel a înlăturat anterele florilor plantei
materne (cu flori roşii) înainte de maturizare (fig. 1.62) şi totodată a izolat floarea
într-o pungă pentru a preveni polenizarea cu polenul altor flori decât cele albe.
Când pistilul a ajuns la maturitate, a fost adus pe stigmatul lui polen recoltat de pe
I anterele florilor albe. Astfel el a obţinut seminţe hibride. în anul următor din ele
au crescut hibrizi de prima generaţie care aveau toţi flori roşii (fig. 1.63). Caracterul,
I care s-a manifestat la hibrizii de prima generaţie (culoarea roşie a florilor), a fost
numit dominant, iar caracterul celuilalt părinte, care este anihilat - recesiv.
în baza rezultatelor obţinute G. Mendel a fommlatprincipiul sau regula dominanţei
\sau uniformităţii hibrizilor din prima generaţie care se formulează astfel: la încrucişarea
I indivizilor care se deosebesc după o pereche de caractere alternative toţi hibrizii de
\prima generaţie moştenesc caracterul dominant.
Urmărind manifestarea celorlalte perechi de caractere alternative la hibrizii de
na generaţie, G. Mendel a determinat caracterele dominante ale mazării:
vloarea roşie a florilor, suprafaţa netedă şi culoarea galbenă a boabelor, forma
naltă a tulpinilor, culoarea verde a păstăilor.

Ţinând cont de aportul deosebit al lui G. Mendel în dezvoltarea gene-

ticii, principiul uniformităţii hibrizilor deprima generaţie a fost ridicat la rangul
de lege. întrucât uniformitatea hibrizilor deprima generaţie nu este absolută,
inregistrându-se şi unele abateri, această opinie nu este unanim acceptată.

57
 3. SEGREGAREA CARACTERELOR LA HIBRIZII DIN GENERAŢIA A DOUA.
1 LEGEA A DOUA A LUI G. MENDEL
ID
Efectuând autopolenizarea
O plantelor crescute din seminţele
hibrizilor de prima generaţie,
G. Mendel a obţinut boabele
generaţiei a doua de hibrizi. In
V anul următor din aceste seminţe
au crescut, pe lângă plante cu
flori roşii, şi plante cu flori albe
(fig. 1.64). Analiza statistică a
rezultatelor obţinute a arătat că
3/4 din plante aveau flori roşii şi
1/4 - flori albe. Prin urmare,
Fig. 1.64. Segregarea caracterelor Ia hibrizii din gene- raportul numeric dintre indivizii
raţia a doua. cu caractere dominante şi
recesive s-a dovedit a fi de 3:1. Aceleaşi rezultate s-au obţinut şi la studierea moştenirii
în generaţia a doua şi a altor caractere. De exemplu, la studierea moştenirii în generaţia
a doua a formei boabelor (netede sau rugoase), de la 253 de plante hibride de prima
generaţie în a doua s-au obţinut 7 324 de boabe, din care 5 474 netede şi 1 850 -
rugoase. Boabele de formă diferită se întâlneau pe aceiaşi plantă şi chiar în aceiaşi
păstaie. Generalizând rezultatele obţinute, G. Mendel a formulat legea segregării:
la încrucişarea hibrizilor din prima generaţie între ei în generaţia a doua are loc
segregarea descendenţei după caracterul studiat în raport de 3:1. Astăzi ea este
cunoscută ca legea a doua a lui G. Mendel. Rezultate analoage au fost obţinute şi
în cazul animalelor. în 1902 W. Bateson a publicat o informaţie unde enumera
circa 100 de caractere la plante şi tot atâtea la animale, moştenirea cărora se supune
legii segregării.
Pentru cercetarea moştenirii caracterelor hibrizilor din generaţia a doua în
următoarele G. Mendel a efectuat autopolenizarea lor. Plantele crescute din
seminţele plantelor cu flori albe aveau flori albe. 1/3 din plantele crescute din
seminţele plantelor cu flori roşii aveau flori albe, iar 2/3 - roşii. Ulterior indivizii
care în generaţiile următoare nu dau segregare au fost numiţi homozigoţi (de la gr.
homo - la fel, zygota - ovul fecundat), iar cei printre urmaşii cărora se atestă
segregarea - heterozigoţi (de la gr. hetero - diferit).

4. BAZELE CITOLOGICE ALE ÎNCRUCIŞĂRII MONOHIBRIDE

Pentru explicarea rezultatelor experimentelor sale, G. Mendel a presupus că

dezvoltarea fiecărui caracter se datorează unui factor ereditar. Acesta, după părerea
sa, este prezent în celulă sub formă de pereche, unul fiind moştenit de la mamă,

58
ir celălalt - de la tată. Natura reală a factorului ereditar, a caracterului său pereche
i purtătorul material al acestuia au rămas pentru el necunoscute. Succesele
lterioare ale ştiinţei genetice au confirmat presupunerile lui G Mendel şi au făcut
osibilă explicarea rezultatelor experimentelor sale de pe poziţii ştiinţifice.
Astfel, pornind de la ideea verificării rezultatelor obţinute de G. Mendel în
azul monohibridării, savantul american T. Morgan a încrucişat drozofîle cu corp O
ri cu cele ce aveau corp negru. Toate musculiţele hibride din prima generaţie
\ eau corp gri. La încrucişarea hibrizilor între ei, în a doua generaţie s-a obţinut
egregarea descendenţei după culoarea corpului în raport de 3:1. Trei părţi din
rmaşi aveau corp de culoare gri şi o treime - corp negru. Rezultatele obţinute au
onfirmat justeţea celor stabilite de G. Mendel. Pentru a explica rezultatele
nregistrate, T. Morgan a presupus că factorii ereditari (genele) sunt localizaţi în
romozomi unde ocupă un anumit loc. întrucât cromozomii sunt pereche, fiecare
actor ereditar îşi are perechea sa în celălalt cromozom omolog al perechii date
înde ocupă un loc identic. Ţinând cont de comportarea cromozomilor în meioză
i fecundaţie, rezultatele monohibridării devin clare.

T) Amintiţi-vă comportarea cromozomilor în meioză şi la fecundaţie.

în 1910 T. Morgan şi discipolii săi, în baza rezultatelor experimentelor efectuate,

formulat teoria cromozomială a eredităţii: transmiterea informaţiei ereditare
te legată de cromozomi unde liniar, într-o anumită consecutivitate, sunt amplasaţi
:torii ereditari (genele).
Pentru o înţelegere mai profundă a mecanismelor transmiterii caracterelor în
îl hibridizării se foloseşte reprezentarea schematică a încrucişărilor în baza
ibolicii genetice.
Simbolica genetică
P -părinţi (prima literă a cuvântului latin parenta -părinţi);
2 - individ de sex feminin (oglinda Venerei);
z - individ de sex masculin (scutul şi săgeţile lui Marte);
X - semnul încrucişării;
G - gârneţi;
A -factorul ereditar (gena) responsabil de caracterul dominant;
a -factorul ereditar (gena) responsabil de caracterul recesiv;
Fj, Fp F3,... Fn - respectiv prima, a doua, a treia şi a n generaţie filială.
Schematic încrucişarea monohibridă efectuată de T. Morgan este prezentată pe
f. 1.64. Unul din părinţi, în cazul dat femela, poartă gena dominantă^ (culoarea
. iar celălalt (masculul) - gena recesivă (culoarea neagră) aa. La maturizarea
neţilor, femela va forma un singur tip de ovule ce vor purta gena dominantă^,
r masculul un singur tip de spermatozoizi cu gena recesivă a. La fecundaţie are
c restabilirea garniturii diploide: un cromozom provine de la mamă, iar celălalt
59
 Simbolurile
_1 alela alela
corp dominantărecesivă
negru

o genele
culorii
corpului
MA ma

A Separarea
~ cromozomilor în
meioză
genotipul

gârneţii 100% 100%

fecundare

F 100% de
musculiţe gri
1

fenotipul genotipul

fenotipul

genotipul

Separarea
cromozomilor în
meioză

50% V H ^ 50%
gârneţi

50% (A 50% { Wa

50% 25% 25%

50% 25% 25%

Grilajul Punnet
Fig. 1.65. Schema întrucişării monohibride efectuate de T. Morgan.

60
 G
51

© ©

7.66. Bazele citologice ale încrucişării monohibride efectuate de G. Mendel.

la tată. Deci, hibrizii de prima generaţie sunt purtători atât ai genei dominante,
: şi ai celei recesive. Evident că se va manifesta gena dominantă. Hibrizii din Fl
>r forma două tipuri de gârneţi în proporţie egală: 50% de gârneţi vor purta gena
)minantă şi 50% - gena recesivă. La încrucişarea hibrizilor din F! între ei ambele
puri de gârneţi se unesc cu aceeaşi probabilitate, ceea ce explică reapariţia printre
scendenţii generaţiei a doua a indivizilor cu caracter recesiv - corp negru, care
:ătuiesc 1/4 din numărul total de urmaşi.
Grilajul Punnet. Pentru a facilita determinarea îmbinărilor posibile de gameţi,
sneticianul englez R. Punnet a propus în 1905 ca notările să se facă sub formă de
ilaj, care astăzi îi poartă numele. Pe orizontala grilajului se notează gârneţii
iterni, iar pe verticală - cei materni. în pătrăţelele formate la intersecţia liniilor
izontale cu cele verticale se înscriu variantele îmbinărilor corespunzătoare
ţi.65).

Explicaţi după fig. 1.66 cauzele uniformităţii hibrizilor din F1 şi ale

segregării în F2 la încrucişarea monohibridă efectuată de G. Mendel.

Regula purităţii gârneţilor. Apariţia printre descendenţii din F2 a indivizilor

caracter recesiv este o dovadă a faptului că hibrizii din Fi formează gameţi
i: fiecare gamet poartă doar una din cele două gene (sau pe cea dominantă, sau
61
 pe cea recesivă). Neamestecarea genelor, care determină caractere alternative (flori
r^ roşii - flori albe, corp gri - corp negru), în gârneţii hibrizilor este numită regula
Zi purităţii gârneţilor şi a fost formulată pentru prima dată de W. Bateson. La baza
^ acestui fenomen stă mecanismul separării cromozomilor omologi în mitoză şi meioză.

Pornind de la regula purităţii gârneţilor, homozigoţii pot fi definiţi ca indivizi ce formează

un singur tip de gârneţi. De aceea printre descendenţii acestora, rezultaţi din autopolenizare
sau din încrucişarea cu indivizi identici, nu are loc segregarea. în hibridizările examinate formele
parientale sunt homozigote: cea maternă după gena dominantă^ (flori roşii, corp gri), iar cea
paternă - după gena recesivă a (flori albe, corp negru). Heterozigoţii formează două tipuri de
gameţi, de aceea printre descendenţii lor are loc segregarea. Hibrizii din F, din ambele încrucişări
monohibride analizate sunt heterozigoţi, deoarece formează două tipuri de gameţi.

Genele alele. După cum ştiţi deja din teoria cromozomială a eredităţii, genele
sunt localizate în cromozomi unde ocupă anumite sectoare, numite loci. întrucât
în celulele somatice ale organismelor diploide cromozomii sunt perechi, fiecare
genă are dublorul său în cromozomul omolog. Acesta ocupă acelaşi sector în
cromozomul omolog şi este responsabil de dezvoltarea aceluiaşi caracter. Perechea
de gene care controlează dezvoltarea aceluiaşi caracter şi sunt situate în loci identici
ai cromozomilor omologi au fost numite de W. Johansen gene alelimorfe (de la gr.
allelos - reciproc şi morphe - formă) sau mai simplu alele. Rezultatele încrucişărilor
analizate până acum arată că cromozomii omologi pot purta alele identice, ca în
cazul homozigoţilor (AA, aa), sau diferite, ca la heterozigoţi (Aa).
Fenotipul şi genotipul. Totalitatea genelor unui organism formează genotipul lui,
iar totalitatea caracterelor lui, începând cu cele exterioare şi terminând cu particularităţile
structurale şi funcţionale -fenotipul. Fenotipul este rezultatul interacţiunii genotipului
cu condiţiile de mediu. Organismele fenotipic identice pot avea genotipuri diferite. De
exemplu, 3/4 din hibrizii din F2 fenotipic sunt identici - au flori roşii. Genotipic însă
sunt diferiţi: 1 /3 sunt homozigoţi AA, iar 2/3 - heterozigoţi Aa. Adică segregarea după
fenotip în F2 este de 3:1, iar după genotip de 1:2:1.

Stabiliţi după fig. 1.65 segregarea după genotip şi fenotip

încrucişările reciproce. în exemplul cu mazărea, purtător al caracterului

dominant era planta maternă, iar al celui recesiv - cea paternă. Este firesc să vă
puneţi întrebarea dacă se va schimba caracterul segregării în caz de inversare a
situaţiei: caracterul dominant să fie adus de tată, iar cel recesiv - de mamă. Experi-
mentele au arătat că în majoritatea cazurilor se obţin aceleaşi rezultate: dominanţa
în F! şi segregarea în F 2 . Prin urmare, moştenirea caracterelor determinate de gene
62
localizate în autozomi nu depinde de faptul care dintre părinţi este purtătorul
caracterului dominant.
Perechea de încrucişări în care organismele cu caracter dominant şi recesiv
sunt folosite şi ca plante materne, şi ca plante paterne prezintă încrucişări O
reciproce. Una din ele este considerată directă: 9AA x âaa, iar cealaltă indirectă:
âAA. O-

Explicaţi rezultatele identice ale încrucişărilor reciproce reieşind din

mecanismul cromozomic de moştenire a caracterelor.

Retroîncrucişarea. în practică este folosită pe larg şi încrucişarea hibridului de

prima generaţie cu una din formele parientale homozigotă după una din alele. Acest
tip de încrucişare este definit ca retroîncrucişare sau back-cross şi se notează F b .
Importanţă deosebită în cercetările genetice prezintă încrucişarea hibridului din Fj
cu forma părintească homozigotă după alela recesivă, numită încrucişare de analiză.

5. ÎNCRUCIŞAREA DE ANALIZĂ
V-aţi convins că manifes-
tarea fenotipică a caracterelor nu
întotdeauna reflectă acelaşi
P
genotip. De exemplu, culoarea
roşie poate fi determinată de
două genotipuri: AA şiAa. Pen-
I tru precizarea genotipului unui
| anumit fenotip se efectuează
^încrucişarea de analiză. Ea
prevede încrucişarea indivizilor
j la care fenotipic se manifestă
caracterul dominant cu indivizi
I bomozigoţi recesivi. în exemp-
hil ilustrat (fig. 1.67) plantele cu
mori roşii cu genotipul necunos-
cut (AA sau Ad) au fost încru-
fcişate cu plante cu flori albe - 4:0 2:2
•omozigote recisive aa. Fig. 1.67. Schema încrucişării de analiză.

Stabiliţi după fig. 1.67 în care caz planta cu flori roşii poate fi considerată
homozigotă şi în care heterozigotă.

Dacă în Fi toţi indivizii au flori roşii, atunci individul cercetat este homozigot
lupă gena dominantă (AA). Segregarea descendenţilor din F[ după culoarea florilor
63
 în raport de 1:1 dovedeşte că individul cercetat
este heterozigot (Aa). Prin urmare, putem
afirma că gârneţii recesivului homozigot anali-
o zează genotipul formei cu caracter dominant,
dezvăluind raportul tipurilor de gârneţi formaţi
cu de heterozigot sau stabileşte homozigoţia for-
mei dominante.
O
6. DOMINANŢA INCOMPLETĂ
Indivizii heterozigoţi după o genă oarecare
(în exemplul cercetat mai sus după gena culorii
petalelor florii) poartă diferite alele ale acestei
gene - alela culorii roşii (A) şi alela culorii
albe (a). Este logic să presupunem că fenotipul
heterozigorului este rezultatul "luptei" dintre
aceste două alele. întrucât la heterozigot se
manifestă caracterul controlat de alela culorii
roşii, avem de a face cu o dominanţă completă
a acestei alele asupra alelei culorii albe. în
exemplul cu drozofila, alela culorii gri a corpu-
Fig. 1.68. Dominanţa incompletă
la barba-împăratului. lui domină complet asupra alelei culorii negre,
în practică s-au înregistrat însă şi cazuri când
la urmaşi se manifestă un caracter intermediar. Să analizăm moştenirea culorii
florilor la barba-împăratului {fig. 1.68). La încrucişarea plantelor cu flori roşii şi
flori albe, toţi hibrizii din Fj aveau flori roze deoarece, în acest caz la heterozigot
interacţiunea alelei culorii roşii a petalelor cu alela culorii albe nu a fost victo-
rioasă nici pentru una dintre ele.

Stabiliţi după grilajul Punnet din fig. 1.68 segregarea după genotip şi
fenotip în caz de dominanţă incompletă.

Apariţia la descendenţi a unui caracter situat intermediar faţă de cele două caractere
parientale atestă faptul că nici una din genele care determină caracterul dat nu are o
dominanţă completă. Cele spuse sunt confirmate de rezultatele obţinute la
autopolenizarea hibrizilor din F t . Deoarece 25% din descendenţii din F2 aveau flori
roşii, 25% - flori albe şi 50% - flori roze, înseamnă că gena culorii roşii nu este nici
dominantă, nici recesivă faţă de gena care determină culoarea albă a florilor. Acest
tip de moştenire a caracterelor a fost numit dominanţă incompletă.
în cazul dominanţei incomplete segregarea după fenotip coincide cu cea după
genotip, deoarece heterozigoţii (Aa) se deosebesc fenotipic de homozigotii după alela
dominantă (AA).
64
 Tîata
La prima vedere rezultatele încrucişărilor în cazul dominanţei incomplete
par să contravină legilor mendeliene. La o analiză mai detaliată constatăm că
ele prezintă doar o abatere de la aceste legi, condiţionată de interacţiunea
genelor alele. Fenomenul de dominanţă incompletă este răspândit în natură,
dar totuşi cazurile de dominanţă completă prevalează. Se cunosc şi alte tipuri
de interacţiune a genelor pe care le veţi studia în cadrul temei 8.

7. CONDIŢIILE NECESARE PENTRU MANIFESTAREA LEGII SEGREGĂRII

Experimentele efectuate pe diferite obiecte biologice au arătat că legea segregării
respectă în următoarele condiţii:
1. Formarea în proporţie egală de către hibrid a tuturor tipurilor posibile de
lameţi.
2. Şanse egale de întâlnire lafecundaţie a tuturor tipurilor de gameţi.
3. Vitalitatea egală a zigoţilor cu diferite genotipuri.
4. Manifestarea deplină a caracterului indiferent de condiţiile mediului.
Să analizăm pe exemple concrete caracterul segregării în caz de nerespectare a
fiecăreia din aceste condiţii.
1. Modificarea segregării în cazul când hibridul formează diferite tipuri
de gameţi în proporţii inegale. La o varietate de porumb, o pereche de alele este
j răspunzătoare de prezenţa pigmentului antocian în seminţe. Alela dominantă
sigură formarea de seminţe colorate, iar cea recesivă - necolorate. Cromozomii
iologi, pe care sunt aşezate aceste alele, la formarea grăuncioarelor de polen se
Dartizează normal, heterozigotul Aa formând două tipuri de grăuncioare de polen
i proporţie egală. în timpul macrosporogenezei, unul din cromozomii omologi în
3% de cazuri nimereşte în macrospor, iar al doilea - în celula supusă degenerării.
1& urmare, 70% din oosfere vor purta gena dominantă şi 30% - gena recesivă sau
riceversa. Introducând aceste date în grilajul Punnet, obţinem segregarea după
enotip în F2 de 0,35 AA : 0,50
: 0,15 aa. Segregarea după
lotip s-a dovedit a fi de 0,35
0,15 sau aproximativ 6 : 1 .
in urmare, dacă hibridul din 0,3 a 0,15 Aa 0,15 aa
nu formează ambele tipuri de
imeţi în proporţie egală, caracterul segregării în F2 se modifică.
2. Modificarea segregării în caz de combinare în proporţie inegală a gâ-
rneţilor la fecundare. Observările au arătat că coada scurtă la şoareci este
leterminată de gena dominantă^, iar cea de lungime normală - de alela recesivă.
încrucişarea femelelor heterozigote cu coadă scurtă Aa cu masculi cu coadă
•wlogie, ci. a XII-a
65
 normală aa, 50% din descen-
denţi aveau coadă scurtă şi 50%
1 - coadă normală. La încru-
cişarea reciprocă âAa x ? aa,
cea mai mare parte din urmaşi
aveau coadă normală (aa), şi
doar un număr mic - coadă
scurtă (Aa). Analiza citologică
a arătat că în spermatogeneză
la masculii heterozigoti Aa nu
sunt dereglări: gârneţii ,4 şi a se
formează în proporţie egală.
Cauza abaterii de la segregarea
mendeliană s-a dovedit a fi
fecundaţia selectivă: ovulul
purtător al alelei a mai frecvent
se uneşte cu spermatozoidul ce
poartă alela a decât cu cel ce
poartă alela A.
3. Modificarea segregării
Fig. 1.69. Moştenirea culorii platinate la vulpea
polară. I - încrucişarea vulpilor cu blană platinată între
în caz de viabilitate inegală
ele; II - încrucişarea de analiză. a zigoţilor. La sfârşitul anilor
30 ai secolului trecut a fost
descoperită o nouă culoare a blănii la vulpe - cea platinată. La încrucişarea a doi
indivizi cu astfel de blană în F, s-au obţinut două clase fenotipice - vulpi platina-
te şi argintii - în raport de 2:1 (fig. 1.69, I). Pentru descifrarea abaterii de la
segregarea mendeliană s-a purces la stabilirea genotipului vulpilor platinate.
Iniţial s-a presupus că acestea sunt homozigote după gena dominantă (AA), iar
cele argintii - după gena recesivă (aa). în acest caz hibrizii din Fj ar trebui să fie
heterozigoti şi să aibă blana platinată. în realitate s-a obţinut segregarea tipică
pentru încrucişarea de analiză de 1:1 (fig. 1.69, II).

Care, după părerea voastră, este genotipul vulpilor platinate?

Din segregarea obţinută reiese că vulpile platinate sunt heterozigote. La

încrucişarea a doi indivizi heterozigoti ar trebui să se obţină segregarea după genotip
de \AA : lAa : \aa, dar au rezultat doar două clase genotipice în raport de 2Aa : \aa.
Formele homozigote AA nu se depistau. Explicaţia putea fi doar una: indivizii cu
acest genotip pier la stadiul de embrion. Disecţia femelelor gestante a confirmat
această presupunere. Cercetările ulterioare au arătat că alela dominantă (^4), răspun-
zătoare de culoarea platinată a blănii, controlează şi un defect ereditar recesiv care în
66
stare homozigotă este incompatibil
cu viaţa. Crescătorii de animale de
blană, necunoscând caracterul
moştenirii acestei culori a blănii,
pierdeau 25% din pui, încrucişând
Aa Aa
r ,
G
vulpile cu blană platinată între ele. ci
La plante se întâlnesc forme
albinotice, lipsite de clorofilă. De i J
exemplu, la grâu culoarea verde
este considerată caracter domi-
nant, iar lipsa clorofilei - recesiv. 25%
50%
La încrucişarea heterozigoţilor
verzi întrei ei se obţin doar plante Fig. 1.70. Moştenirea culorii Ia şoareci în prezenţa
genei letale.
verzi, deoarece homozigotul rece-
siv nu supravieţuieşte.
Aceeaşi abatere de la segregarea mendeliană a fost observată şi la încrucişarea
a doi şoareci galbeni.

Explicaţi după fig. 1.70 rezultatele încrucişării a doi şoarec

Genele care provoacă moartea purtătorilor lor au fost numite letale. Ele pot fi atât
dominante, cât şi recesive, provocând în stare homozigotă moartea purtătorilor. în-
trucât genele letale recesive în stare heterozigotă nu se manifestă ele se pot transmite
la descendenţi. Omul este heterozigot în medie după 300 de gene letale recesive. Drept
exemplu de genă letală recesivă la om poate servi gena brahidactiliei (b) care în stare
heterozigotă provoacă scurtarea falangelor degetului mijlociu. La homozigoţii după
(această genă (bb) se dezvoltă şi alte anomalii ale scheletului care duc la moarte timpurie.
i cazul dat heterozigoţii se deosebesc fenotipic de ambii părinţi (schema 1.2).

Comentaţi după schema 1.2 în care caz probabilita

letale recesive în stare homozigotă este mai mare.

Schema 1.2
MOŞTENIREA GENEI BRAHIDACTILIEI LA OM
Bb p BB X b

cu brahi- dece- cu brahi- cu brahi- cu brahi-

dactilie dează dactilie dactilie dactilie

67
 /i^ăeaţu ^tactice
1 Testarea reproducătorilor pentru depistarea genelor letale. Pentru evitarea diseminării
genelor letale în populaţiile de animale domestice, genitorii masculi, înainte de a fi utilizaţi la
V^ reproducere, trebuie testaţi dacă nu sunt purtători ai genelor letale. Se testează masculii, deoarece
;
• -; numărul descendenţilor produşi de aceştia este mult mai mare decât al celor produşi de femele.
T \ Analiza genetică a genitorului mascul se face după mai multe procedee. Descriem câteva dintre ele.
w
împerecherea reproducătorului suspect cu femele înrudite. In cazul unei gene letale,
segregarea printre descendenţi de la o atare încrucişare va fi de 2 : 1 şi nu de 3 : 1 . Un astfel de
raport indică că masculul este purtător al unei gene letale.
împerecherea reproducătorului suspect cu mai multe femele neînrudite. Dacă printre
urmaşii unor astfel de încrucişări nu se obţine nici un descendent anormal, înseamnă că masculul
nu este purtător de gene letale.
împerecherea reproducătorului suspect cu purtători ai genelor recesive. Apariţia în cazul
acestei încrucişări, care de fapt este o încrucişare de analiză, a unui raport de segregare de
3 normali: 1 anormal este o dovadă a faptului că reproducătorul este purtătorul unei gene letale.

4. Modificarea segregării în funcţie de particularităţile manifestării

caracterului. Observările au arătat că în cazul când manifestarea caracterului
depinde într-o măsură mai mare de condiţiile mediului caracterul segregării nu
corespunde celui mendelian. De exemplu, la porumb o pereche de alele determină
culoarea plantulelor: alela dominantă A asigură formarea culorii verzi, iar cea
recesivă - a culorii galbene. Culoarea galbenă se manifestă însă la o temperatură
joasă. Astfel, dacă primăvara este răcoroasă, printre descendenţii hibridului Aa se
va înregistra segregarea de 3 : 1 . în caz de primăvară caldă toţi urmaşii, chiar şi cei
homozigoţi recesivi, vor fi verzi.

8. PARTICULARITĂŢILE MOŞTENIRII CARACTERELOR ÎN TIPURILE NEREGULATE

DE ÎNMULŢIRE SEXUATĂ

Atât pentru mazăre, cât şi pentru drozofilă este caracteristic tipul regulat de
înmulţire sexuată. Prin urmare, exemplele analizate până acum reflectă legităţile
moştenirii caracterelor în cazul când ambii părinţi participă în măsură egală la trans-
miterea caracterelor descendenţilor. Dar cum se vor moşteni caracterele în cazul
tipurilor neregulate de înmulţire sexuată? în cazul înmulţirii partenogenetice,
informaţia ereditară se transmite pe linie maternă şi descendenţii partenogenetici
(de exemplu, trântorii la albine) se aseamănă cu mama. O situaţie diametral opusă
se constată la înmulţirea andwgenetică. întrucât zigotul în acest caz se dezvoltă pe
contul citoplasmei ovulului şi al nucleului spermatozoidului, genotipul urmaşului
va fi determinat de genotipul tatălui. Moştenirea caracterelor în ginogeneză, ca şi în
partenogeneză, are loc pe linie maternă.
68
 1, Analizaţi biografia lui G. Mendel.
2, Enumeraţi caracterele după care mazărea a fost selectată ca obiect de
cercetare în experimentele fui Mendel.
3, Explicaţi prin schemă:
a) bazele citologice ale uniformităţii hibrizilor din Fr
b) bazele citologice ale segregării caracterelor în F2.
4, Asociaţi noţiunile din coloana A cu caracteristicile din coloana B.

I
a) gene alele 1. Sunt localizate în cromozomi diferiţi. I
b) hibrizi 2. Posedă alele diferite ale unei gene.
c) puritatea gârneţilor 3. Posedă aceleaşi alele ale unei gene.
d) dominanţă incompletă 4. Indivizii obţinuţi în urma fecundaţiei încru-
e) homozigot cişate.
f) heterozigot 5. Gârneţii conţin una din genele alele.
g) gene nealele 6. Ocupă acelaşi locus în cromozomii omologi.
7. Heterozigoţii din F1 posedă un caracter inter- •
I mediar.

5. Explicaţi prin exemple esenţa şi utilizarea încrucişării de analiză,

6. Probleme,
A. La vitele comute mari gena culorii negre domină gena culorii roşii. Ce fel de
viţei se pot naşte de la încrucişarea unui taur roşu cu vaci hibride după culoare?
B. Un bărbat cu ochi căprui, a căruia mama avea ochi albaştri, s-a căsătorit cu
o femeie cu ochi albaştri. Ce urmaşi pot fi aşteptaţi din această căsătorie, dacă se
ştie că gena culorii căprui a ochilor este dominantă.
C. Două femele de şoareci de culoare neagră au fost încrucişate cu un mascul
de culoare brună. O femelă la câteva fătări a dat naştere la 20 de şoareci negri şi
18 bruni, iar cealaltă - la 35 de şoareci negri. Determinaţi genotipurile părinţilor şi
urmaşilor.
7. Enumeraţi condiţiile respectării legii segregării,
8. Explicaţi prin scheme cauza segregării după fenotip în Fi în raport de:
a) 0,35: 0,15; b) 2 : 1 .
9. Alegeţi răspunsurile corecte.
1. La încrucişarea a 2 plante de mazăre heterozigote după forma bobului
în Fi:
a) toate boabele vor fi netede;
b) 50% din boabe vor fi netede şi 50% - rugoase;
c) 75% din boabe vor fi netede şi 25% - rugoase;
d) 25% din boabe vor fi homozigote cu bob neted.

69
 fema

O ^f ÎNCRUCIŞAREA
51 PGUHIBRIDA
V
1 ÎNCRUCIŞAREA DIHIBRIDĂ. LEGEA MOŞTENIRII INDEPENDENTE A CARACTE-
RELOR 2 BAZELE CITOLOGICE ALE ÎNCRUCIŞĂRII DIHIBRIDE 3 DOMINANŢA
INCOMPLETĂ ÎN CAZUL DIHIBRIDĂRII 4 ÎNCRUCIŞAREA POLIHIBRIDĂ. UNI-
VERSALITATEA LEGILOR MENDELIENE 5 IMPORTANŢA CERCETĂRILOR LUI
G. MENDEL

1 ÎNCRUCIŞAREA DIHIBRIDĂ. LEGEA MOŞTENIRII INDEPENDENTE

A CARACTERELOR

încrucişarea dihibridă reprezintă încrucişarea formelor parientale care se

deosebesc după două perechi de caractere alternative. Pentru a afla cum se
moştenesc astfel de caractere, G. Mendel a încrucişat două soiuri de mazăre care
se deosebeau după culoarea boabelor şi suprafaţa lor, şi anume: boabe galbene
netede (caractere dominante -AABB) şi boabe verzi rugoase (caractere recesive -
aabb). Toţi hibrizii din Ft aveau boabe galbene netede (fig. 1.71).

Cum a stabilit G. Mendel că plantele luate pentru încrucişare sunt h

zigote: una după alelele dominante, cealaltă după alelele recesive

Prin autopolenizarea hibrizilor din F„ în F2 s-au obţinut 556 de seminţe grupate

în 4 clase fenotipice (fig. 1.71), şi anume:
• 9/16 din boabe (315 boabe) erau galbene netede;
• 3/16 (101 boabe) - galbene rugoase;
• 3/16 (108 boabe) - verzi netede;
» 1/16 (832 boabe) - verzi rugoase.
Prin urmare, segregarea după fenotip în F2 în dihibridare este de 9:3:3:1.
Comparând rezultatele dihibridării în F2 cu cele obţinute în F2 la monohibridare,
G. Mendel a observat că fiecare pereche de caractere segregă fenotipic în raport de
3:1, şi anume: 12 combinaţii cu boabe galbene şi 4 cu boabe verzi (12:4); 12 cu
boabe netede şi 4 rugoase. Aceeaşi legitate a fost observată şi la analiza moştenirii
altor două perechi de caractere alternative. Generalizând rezultatele experimentelor,
G. Mendel a formulat legea moştenirii independente a caracterelor, numită şi
legea combinării independente a genelor, care se formulează astfel: genele
diferitelor perechi alele şi, corespunzător, caracterele determinate de ele, se
70
transmit descendenţilor inde-
pendent una de alta, com-
binându-se în toate variantele AABB ' aabb
verzi
galbene
posibile. în genetică această le-
ge este cunoscută ca legea a IlI-a
netede
AaBb
rugoase
G
a lui G. Mendel. Prin urmare, galbene netede
forma seminţelor se moşteneşte AB Ab aB ab
independent de culoarea lor.
galbene galbene galbene galbene
Drept dovadă serveşte apariţia netede netede netede netede
în F2 a indivizilor care poartă AB
caractere nespecifice părinţilor: BB
AA
Bb
Aa
BB îl
boabe galbene rugoase şi verzi galbene galbene galbene galbene
netede. netede rugoase netede njgoase
Ab
Cunoaşteţi că segregarea AA ?h,AA i Aa Aa
după genotip în cazul monohib- Bb bb Bb bb

ridării, după o pereche de alele, galbene galbene verzi verzi

netede netede netede netede
este de IAA: 2Aa:laa şi \BB: aB
2Bb: lbb, după altă pereche. Aa
BB
Aa aa aa
Bb BB Bb
Pornind de la aceste raporturi, galbene galbene verzi verzi
putem calcula probabilitatea netede fugoase netede rugoase
ab
apariţiei diferitelor clase geno- \Aa Aa aa aa
tipice în dihibridare. Bb bb Bb bb
Astfel, probabilitatea apari- Fig. 1.71. Schema încrucişării dihibride.
ţiei genotipului ^ este de 1/4,
a genotipului Aa - 1/2, iar a
jenotipului aa - 1/4. Aceeaşi probabilitate este valabilă şi pentru cealaltă pereche
de alele: 1/4 BB, 1/2 Bb şi 1/4 bb. înmulţind cele două probabilităţi, vom obţine
toate clasele genotipice în F2 la dihibridare. Astfel, genotipul AABB poate apărea
cu frecvenţa de 1/4 AA x 1/4 BB = 1/16 AABB; genotipul AABb-l/4 AA x 1/2 Bb
= 1/8; AaBB-l/2 Aa x 1/4 BB = 1/8; AaBb= 1/2 Aa x \/2Bb = 1/4; aaBB = 1/4 aa
I 1/4 BB = 1/16; aaBb = 1/4 aa x 1/2 Bb = 1/8; AAbb = 1/4 AA x 1/4 bb = 1/16;
iabb = 1/2 Aa x 1/4 bb = 1/8; aabb = 1/4 aa x 1/4 bb = 1/16. Obţinem 9 clase
fenotipice în raport numeric de: 1/16 : 1/8 : 1/8 : 1/4 : 1/16 : 1/8 : 1/16 : 1/8 : 1/16
iau simplificat: 1 : 2 : 2 : 4 : 1 : 2 : 1 : 2 : 1 .

Verificaţi după fig. 1.71 numărul de clase genotipice şi raportul

cantitativ.

Analizând rezultatele obţinute şi comparându-le cu cele înregistrate la

încrucişarea monohibridă, putem afirma următoarele: segregarea după genotip în
F, în cazul dihibridării în raport de 1 : 2 : 2 : 4 : 1 : 2 : 1 : 2 : 1 oglindeşte segregarea
de 1 : 2 : 1 după fiecare din cele două perechi de gene alele.

71
 2. BAZELE CITOLOGICE ALE ÎNCRUCIŞĂRII DIHIBRIDE
Mecanismul moştenirii independente a genelor din diferite perechi alele a fost

o demonstrat pentru prima dată de T. Morgan şi colaboratorii săi în experimentele

pe drozofilă. Pentru verificarea celei de a doua legi mendeliene, T. Morgan a
încrucişat musculite ce se deosebeau după două perechi de caractere alternative:
cu culoarea corpului (gri-neagră) şi forma aripilor (normale-reduse) (fîg. 1.72).

corp
negru

fenotipul aripi reduse

h Simbolurile
gena gena

ll-o
genotipul
dominantărecesivă
gena
culorii DA •a
corpului
gârneţi gena
lungimii ne Ob
aripii

100% de
musculite cu
fenotipul corp gri aripi
normale

fenotipul
Gârneţi

/25% 6,25

3/16 Jg a
'6,25 6,25 '6,25 corp negru & '•§
aripi ~ g
normale
Fig. 1.72. Moş-
'6,25 6,25
tenirea carac- 1/16
terelor în cazul >rp negru
dihibridării la /25%
aripi
6,25
drozofilă. reduse

72
 încrucişările monohibride au
arătat că caracterele corp gri şi
aripi normale sunt dominante,
iar corp negru şi aripi reduse -
recesive. La încrucişarea feme-
Or

lelor cu corp gri şi aripi normale ci

(AABB) cu masculi corp negru
- aripi reduse (aabb), toţi hibri- \J
zii din Fj aveau corp gri şi aripi
normale (AaBb) (fig. 1.72). La
încrucişarea hibrizilor între ei, în
F- s-au obţinut 4 clase fenotipice
in raport de 9 : 3 : 3 : 1. Uni- Gameţi F 2

formitatea musculiţelor din Fj

poate fi explicată doar prin
II II•o
10 10
•o
faptul că ambii părinţi produc •
II •II • •
10 10
Iun singur tip de gârneţi: femela o* oo o* OO
formează doar ovule ce poartă 01 01 00 00
[cromozomi cu genele dominan- •o •o
[te -AB, iar masculul spermato- •01• 01 • •
00 00
zoizi ce poartă cromozomi cu 0» oo o* oo
ticnele recesive -ab. La fecun- Fig. 1.73. Schema comportării cromozomilor omologi
. ţie garnitura diploidă de cro- şi neomologi la dihibridare.
îozomi se restabileşte (AaBb). Prezenţa alelei dominante de la ambele perechi de
lele face ca la hibrizii din Fj să se manifeste fenotipul mamei. La maturizarea
îmelelor din Fj se vor forma patru tipuri de ovule cu o îmbinare diferită a
romozomilor ce poartă genele celor două perechi alele (AB, Ab, ab, ab). Din
permatogeneză rezultă patru tipuri de spermatozoizi cu aceleaşi îmbinări de gene,
I şi ovulele. în timpul fecundaţiei, datorită combinării libere a celor patru tipuri de
ameţi, au rezultat 4 clase fenotipice: 9/16 din descendenţi aveau corp gri-aripi
ormale; 3/16 - corp gri-aripi reduse; 3/16 - corp negru-aripi normale; 1/16 - corp
egru-aripi reduse. Segregarea după flecare pereche de caractere s-a dovedit a fi
e 3:1, şi anume: 12 corp gri: 4 corp negru şi respectiv 12 aripi normale: 4 aripi
eduse. Aceste rezultate se pot obţine doar cu condiţia amplasării genelor ce
etermină cele două perechi de caractere alternative în cromozomi neomologi.
Jumai în acest caz la formarea gârneţilor aceste gene se vor repartiza independent
na de alta. Astfel se explică formarea a patru tipuri de gameţi la diheterozigoţii din
I Din îmbinarea liberă a acestora în timpul fecundaţiei şi rezultă cele 16 tipuri de
igoţi.

Explicaţi după fig. 1.73 mecanismul transmiterii independe

caracterelor în experimentul efectuat de G. Mendel pe mazăre.
-
73
 Regulile de scriere a diferitelor genotipuri şi fenotipuri. Ştiţi deja că acelaşi
fenotip este desemnat de diferite genotipuri. De exemplu, genotipurile AABB, AaBB,
AaBb, AABb determină acelaşi fenotip - boabe galbene-netede. Cu scopul
o simplificării notării fenotipurilor identice se foloseşte radicalul fenotipic: partea
genotipului care determină fenotipul dat. Pentru cele patru genotipuri enumerate
mai sus, radicalul fenotipic va fi A -B -. Prin înlocuirea liniuţelor cu diferite alele
obţinem diferite genotipuri. Segregarea după fenotip în F2 în cazul dihibridării
poate fi notată cu radicali fenotipici astfel: 9A - B -: IA - bb; laaB - : \aabb.
Pentru a sublinia localizarea genelor în cromozomii omologi, la scrierea
formulelor genetice ale zigoţilor cromozomii omologi se notează sub formă de
două liniuţe paralele (sau una) cu indicarea ambelor alele: = sau = (fig. 1.73).
Deoarece gârneţii poartă doar unul din cromozomii omologi, deci şi una din alele,
formula gârneţilor se poate nota astfel:jV.B sau a b.

3 DOMINANTA INCOMPLETĂ ÎN CAZUL DIHIBRIDĂRII

Pe exemplul barbei-împăra-
fruct roz cu caliciu
tului (a se vedea p. 64) v-aţi
intermediar convins că în caz de dominanţă
incompletă, segregarea după
fenotip în F2 coincide cu cea
după genotip. Aplicând prin-
cipiul dominanţei incomplete în
dihibridare, în F2 ar trebui să
obţinem 9 clase fenotipice,
roz cu caliciu alb cu caliciu roz cu caliciu alb cu caliciu deoarece avem 9 clase genoti-
normal normal intermediar intermediar
pice. Pentru a ne convinge că
Ab
acest principiu se respectă, să
analizăm moştenirea a două
roşu cu caliciu roz cu caliciu roşu cu caliciu roz cu caliciu
perechi de caractere la căpşun:
intermediar intermediar foliform foliform culoarea fructului (roşu-alb) şi
aB
•
forma caliciului (normal-foli-
form) (fig. 1.74). Culoarea roşie
a fructelor este determinată de
roz cu caliciu alb cu caliciu roz cu caliciu alb cu caliciu
intermediar intermediar foliform foliform starea homozigotă a alelei^, iar
cea albă de homozigoţia după
alela recesivă a. Cealaltă pe-
reche de alele în stare homozi-
gotă dominantă BB asigură
Fig. 1.74. Moştenirea culorii fructului şi formei ca-
liciului la căpşun în caz de dominanţă incompletă. forma normală a caliciului, iar

74
în homozigotă recesivă bb -
caliciul foliform (în formă de x
frunză). Hibrizii din F l 5 hetero- roşie normală albă pilorică
zigoţi după ambele perechi de
alele (AaBb), aveau fructe roze
AABB aabb
O
Pll1rll
AaBb
şi o formă intermediară a
roză normală
ol
caliciului. Prin autopolenizarea -
AB Ab B ab
acestor hibrizi, în F2 s-au obţinut
9 clase genotipice şi respectiv 9 roşie roşie roză roză
clase fenotipice, şi nu patru ca normală normală normală normală
AB
în cazul dominanţei complete,
în natură sunt mai răspân-
dite cazurile când la încrucişa- roşie roşie roză
normală pilorică normală
rea dihibridă are loc dominan-
Ab
ţa incompletă doar după una
din cele două perechi de alele.
roză roză albă albă
Drept exemplu poate servi normală normală normală normală
moştenirea culorii şi formei flo- aB
rilor la gura-leului (fig. 1.75).
Forma roşie a florilor este de- roză roză albă
terminată de gena dominantă A normală normală
ab
cu dominanţă incompletă asup-
ra alelei recesive, răspunză-
toare de culoarea albă a florilor. Fig. 1.75. Moştenirea culorii şi formei corolei la gura-
Gena dominantă a celeilalte leului în cazul dominanţei incomplete după una din pe-
perechi de alele asigură forma rechile de caractere.
normală a corolei florii, iar cea recesivă - forma pilorică.

y
Determinaţi după fig. 1.75 numărul de clase genotipice şi fenotipice în
cazul dominanţei incomplete după una din cele două perechi de ah

în caz de dominanţă incompletă după una sau ambele perechi de alele la

încrucişarea dihibridă se modifică segregarea după fenotip în F 2 . Astfel, dacă în
dominanţa completă se obţin 4 clase fenotipice, apoi în dominanţa incompletă
după una din perechile alele vor fi 6, iar după ambele - 9. în cazul de la urmă,
segregarea după fenotip coincide cu cea după fenotip. Trebuie subliniat faptul că
dominanţa incompletă nicidecum nu contravine legilor mendeliene, ci le confirmă.

4 ÎNCRUCIŞAREA POLIHIBRIDĂ. UNIVERSALITATEA LEGILOR MENDELIENE

Analizând rezultatele segregării după fenotip şi genotip în mono- şi dihibridare,
observăm că în monohibridare se obţin 2 clase fenotipice şi 3 clase genotipice, iar
în dihibridare - respectiv 4 şi 9. Prin urmare, numărul de clase fenotipice în funcţie
75
—* Tabelul 1.7
__1 LEGITĂŢILE CANTITATIVE DE FORMARE A GAMEŢILOR Şl DE SEGREGARE
A HIBRIZILOR ÎN DIFERITE TIPURI DE ÎNCRUCIŞĂRI

2
INDICELE TIPUL ÎNCRUCIŞĂRII
DETERMINAT
Monohibridă Dihibri Polihibridă
Numărul tipurilor de gârneţi for-
maţi de hibridul F, 2 22 2"
Numărul combinaţiilor de ga-
meţi la formarea hibrizilor din F2 4 42 4"
2
Numărul de fenotipurî în F2 2 2 2n
Numărul de genotipuri în F2 3 32 3"
2
Segregarea după fenotip în F2 3+ 1 (3 + 1) (3 + 1)"
2
Segregarea după genotip în F2 1+2 + 1 ( 1 + 2 + 1) ( 1 + 2 + 1)"

n n
de tipul încrucişării poate fi calculat după formula 2 , iar genotipice - 3 , unde n
este tipul încrucişării. Aceste formule, deduse teoretic, au fost confirmate şi
experimental. Cunoscând numărul de caractere alternative (tipul încrucişării),
putem afla numărul tipurilor de gameţi formaţi de hibridul F l 5 numărul de
combinaţii al acestora la fecundare, numărul de clase fenotipice şi genotipice pe
care le putem obţine în F2 în dominanţa completă. Formulele acestor calcule le
puteţi afla studiind tab. 1.7.

Amintiţi-vă condiţiile necesare pentru manifestarea legii segregării.

Segregarea independentă a caracterelor în cazul polihibridării are loc doar la

respectarea condiţiilor enumerate în cazul monohibridării cu adăugarea încă a două:
• genele studiate trebuie să fie localizate pe cromozomi neomologi şi numărul
lor nu trebuie să depăşească numărul haploid de cromozomi la specia dată;
•formarea în proporţie egală a diferitelor tipuri de gameţi ca urmare a separării
întâmplătoare a cromozomilor neomologi în meioză.
Nerespectarea acestor condiţii poate schimba manifestarea legităţilor privind
moştenirea caracterelor pe care le-aţi studiat până acum.

Ttata
La analiza raportului numeric al claselor fenotipice trebuie să se ţină
cont de faptul că întâlnirea gârneţilor ce poartă un set diferit de gene este
absolut întâmplătoare. Din această cauză raportul cantitativ al diferitelor clase
fenotipice obţinute nu coincide, ci doar se apropie mai mult sau mai puţin de
cel calculat teoretic. Această apropiere va fi mai mare în cazul unui număr
mai mare de urmaşi.

76
 Determinarea caracterului alelic sau nealelic al genelor. După numărul de clase fenotipice
şi raportul lor putem stabili dacă perechile de gene care determină două sau mai multe caractere j . _
alternative sunt amplasate pe aceiaşi cromozomi sau pe cromozomi diferiţi. Pentru aceasta se
organizează încrucişări între indivizii cu caractere contrastante. De exemplu, în cazul când <T^
dorim să aflăm dacă genele care asigură culoarea blănii şi a ochilor la nurcă sunt amplasate pe <
cromozomi omologi sau neomologi, procedăm astfel: încrucişăm nurci cu blană cafenie şi
ochi căprui cu indivizi cu blană crem şi ochi roşii. Dacă toţi hibrizii din F, vor avea blană
cafenie şi ochi căprui, putem deduce că aceste caractere sunt dominante, iar părinţii cu astfel
de caractere sunt homozigoţi după ambii loci. Caracterele blană crem şi ochi roşii vor fi
determinate în acest caz de alelele recesive ale acestor gene, iar indivizii cu astfel de caractere
trebuie să fie homozigoţi recesivi.
Se efectuează apoi încrucişarea hibrizilor din Fi între ei. Dacă printre descendenţi se constată
nurci asemănătoare cu bunicii şi cu caractere noi, combinate, adică se obţin patru clase
fenotipice, înseamnă că aceste două perechi de caractere sunt determinate de două perechi de
gene. Dacă indivizii celor patru clase fenotipice vor prezenta un raport numeric de 9:3:3:1,
atunci putem fi siguri că cele două perechi de gene sunt localizate în cromozomi neomologi.
Obţinerea printre descendenţii rezultaţi din încrucişarea între ei a hibrizilor din Fi doar a două
clase fenotipice, în loc de patru, denotă faptul că cele două perechi de gene sunt aşezate pe
aceeaşi pereche de cromozomi, şi prin urmare sunt alele.
Testul cu ajutorul căruia putem stabili cu certitudine dacă două perechi de caractere
alternative sunt determinate de gene amplasate pe cromozomi neomologi constă în analiza
descendenţei obţinute la încrucişarea de analiză. Dacă se obţin patru clase fenotipice, după
prezenţa sau lipsa celor două caractere, cu o frecvenţă a indivizilor din fiecare clasă de 1:1:1:1,
atunci putem afirma fără greş că cele două perechi de caractere sunt determinate de câte o
pereche de gene aşezate în cromozomi neomologi.

5, IMPORTANŢA CERCETĂRILOR LUI G. MENDEL

La baza geneticii ca ştiinţă despre ereditatea şi variabilitatea organismelor stau

următoarele fenomene descoperite de G Mendel:
• fiecare caracter este determinat de un factor ereditar aparte, localizat în
:elulele sexuale. Astăzi factorii ereditari sunt numiţi gene;
•factorii ereditari se păstrează în stare neschimbată într-un şir de generaţii;
• ambele sexe participă în măsură egală la transmiterea caracterelor sale
urmaşilor;
• în celulele sexuale numărul de factori ereditari este înjumătăţit. Prin această
afirmaţie G. Mendel a prezis existenţa meiozei;
• factorii ereditari sunt perechi: unul este de origine maternă, iar celălalt -
\ paternă.
11
 Aşadar, G. Mendel nu numai că a izbutit să descopere legităţile moştenirii
^ caracterelor, dar şi a prevăzut intuitiv existenţa şi rolul factorilor ereditari în
1 moştenirea lor, deşi la moment ştiinţa nu dispunea de date referitor la natura lor. în
3 aceasta şi a constat genialitatea lui Mendel. Aceste descoperiri au acoperit de
—; glorie numele lui Mendel, dar faptul s-a produs abea după moartea sa. Legile
3 descoperite de el au o importanţă deosebită, deoarece dau posibilitatea de a prevedea
\ modul în care se vor moşteni caracterele de-a lungul generaţiilor, fiind de neînlocuit
în cercetările de ameliorare a soiurilor şi raselor.
Munca depusă de G. Mendel a fost apreciată la justa sa valoare de renumitul
genetician american T. Morgan care a menţionat că: "în cei zece ani cât a lucrat cu
plantele sale în grădina mănăstirii G. Mendel a făcut cea mai mare descoperire
dintre toate câte au fost făcute în biologie în ultimii cinci sute de ani".

liotă
Ereditatea şi ereditarea sunt două procese diferite care nu întotdeauna
sunt delimitate. Ereditarea prezintă modul de transmitere a informaţiei
ereditare într-un şir de generaţii. Acesta poate fi diferit, în funcţie deforma de
înmulţire. Ereditatea este proprietatea structurilor celulei şi a organismului
în ansamblu de a transmite însuşirile sale generaţiilor următoare. Legile
descoperite de G. Mendel sunt legi ale ereditarii. Ele reflectă modul de
moştenire a informaţiei ereditare de către descendenţi la înmulţirea sexuată.
Din legile ereditarii descind principiile eredităţii: caracterele sunt determinate
ereditar de gene; genele sunt unităţi ereditare relativ stabile; fiecare genă se
află în stare alelă.

78
 1, Descrieţi esenţa încrucişării dlhibride,
2, Explicaţi baz«f# cîtoioglce ale încrucişării dihibriefe; a) în F1 b) în F2.
3, Definiţi legea transmiterii Independente a caracterelor.
4, Propuneţi exemple de utilizare a încrucişării de analiză în practică,
5, Analizaţi coraporturiie dintre fenotîp şi genotip în căzu! încrucişării
hibride în F, şl Fr
6, Alcătuiţi un eseu la tema "Legile iui Mendel" după următorul algoritm,
a) universalitatea legilor mendeliene;
b) semnificaţia ştiinţifică a legilor lui Mendel;
c) utilizarea practică a legilor mendeliene.
7, Scrieţi tipurile de gârneţi pe car® le formează genotipurite:
a)AaBb; b}AaBbCc; cjPpHhDd; â)Aabb;
7, Alcătuiţi © problemă despre moştenirea enter» ochilor» deprinderii d© a
era cu mâina dreaptă sau stângă în limitele familiei voastre.
8, Probleme, Fructei© de tomate pot fi roşii sau galbene âupă culoare şi
sau rugoase după formă, Gena culorii galbene este recesivi, iar gena
cteSor netede - dominantă. La om gena părului ondulat este dominantă
de gena părului neted, iar gena ochilor căprui - dominantă faţă de gena
hiior albaştri. Anemia faiciformă se transmite ca un caracter autozomal cu
dominanţă incompletă. Homozigoţii dominanţi mor până la maturizarea
xuaiâ, Plasmodiul malariei nu 8© poate hrăni cu hemoglobina din hematite

F
ciforme, de aceea oamenii cu aşa hematii nu se îmbolnăvesc de malarie,
1. Ce urmaşi pot fi aşteptaţi de la încrucişarea plantelor de roşii heterozigote cu
cte roşii şi netede cu cele cu fructe galbene şi rugoase?
2. Din roadă de tomate recoltate de un arendaş, 72 t alcătuiau fructele roşii
I netede şi 241 cele roşii rugoase. Ce cantitate de tomate rugoase galbene va recolta
arendaşul, dacă materialul iniţial a fost heterozigot după ambele caractere?
3. Ce formă a părului şi ce culoare a ochilor vor avea copiii, dacă tatăl are păr
ondulat şi ochi albaştri, mama păr neted şi ochi căprui, iar tatăl ei ochi albaştri?
4. Care este probabilitatea naşterii unor copii nerezistenţi la malarie în familia în
care ambii părinţi sunt rezistenţi la acest parazit?
9, Completaţi tabelul, copîindu-i preventiv pe caiet;

formele parientale
raportul după genotip
raportul după fenotip
localizarea genelor

79
 r
ema>
3 o INTERACŢIUNEA GENELOR.
2 MOŞTENIREA CARACTERELOR ÎN
\ " CAZUL INTERACŢIUNII GENELOR

1 PROPRIETĂŢILE GENELOR 2 TIPURILE DE INTERACŢIUNE ALE GENELOR

ALELE 3 TIPURILE DE INTERACŢIUNE ALE GENELOR NEALELE

1, PROPRIETĂŢILE GENELOR

Amintiţi-vă noţiunile de genă, gene alele, gene nealele şi genotip.

Genotipul organismelor superior organizate se compune din circa 50-200 mii

de gene. La prima vedere, genotipul pare o sumă de gene care acţionează
independent. în realitate fiecare caracter al organismului este determinat de cel
puţin două gene. De aceea manifestarea fenotipică a caracterului depinde de
interacţiunea genelor ce-1 determină. Ca urmare, printre descendenţii unui
heterozigot se poate observa o segregare ce se abate de la cea mendeliană. Trebuie
însă accentuat faptul că în toate cazurile de segregare atipică, abaterile se referă
doar la clasele fenotipice, segregarea după genotip decurgând în deplină
conformitate cu legile stabilite de G. Mendel.
ftfiăcaţu ^tactice
Determinarea numărului de gene ce stau la baza dezvoltării unui caracter. Un caracter
poate fi determinat de o pereche de gene, de două sau mai multe aşezate în loci diferiţi pe
aceeaşi pereche de cromozomi sau pe cromozomi diferiţi. Pentru a afla câte perechi de gene
determină un caracter oarecare, se recurge la împerecherea animalelor ce se deosebesc după
acest caracter şi analiza descendenţei obţinute. Numărul de clase fenotipice obţin în Yl şi F2 şi
raportul dintre ele reflectă numărul de gene care determină caracterul dat. Admitem că printre
nutriile cu blana standard (cafenie) a apărut un mascul (sau femelă) cu blană neagră. în mod
firesc ne întrebăm câte gene controlează culoarea neagră? Pentru a afla răspuns, trebuie să
împerechem masculul negru cu femela standard. Dacă în F, vom obţine 2 clase fenotipice -
negru şi standard - în raport de 1:1, putem conchide că blana de culoare neagră este determinată
de o pereche de gene, iar genotipul individului cu blană neagră este heterozigot.
Pentru o confirmare suplimentară a rezultatelor obţinute, se poate efectua împerecherea
descendenţilor negri din Fi între ei. Dacă urmaşii acestei încrucişări aparţin la două clase
fenotipice (negru-standard) într-un raport numeric de 3:1, avem dovada incontestabilă că blana

80
 neagră este determinată de o singură pereche de gene alele. Dacă din împerecherea masculului
negru cu nurca standard rezultă în F, patru clase fenotipice (patru feluri de culori ale blănii) în £z!.
proporţie de 1:1:1:1, putem presupune că culoarea neagră a blănii este determinată de două , r
perechi de gene nealele. în cazul când se vor obţine 8 clase fenotipice în proporţie de \j
1:1:1:1:1:1:1:1, caracterul este controlat de trei perechi de gene nealele. fc
C

Proprietăţile genelor. Interacţiunea genelor este determinată de proprietăţile

r, pe care le enumerăm în continuare:
• gena reprezintă o regiune cromozomială discretă;
•fiecare genă determină dezvoltarea unui anumit caracter;
• o genă poate influenţa dezvoltarea mai multor caractere;
• o genă poate interacţiona cu alte gene, condiţionând apariţia de caractere noi;
• acţiunea genei poate fi modificată prin schimbarea poziţiei ei în cromozom;
• manifestarea genei depinde de factorii de mediu.
Rezultatul interacţiunii genelor depinde, în primul rând, de localizarea acestora,
funcţie de care deosebim interacţiunea genelor alele şi a genelor nealele.

2. TIPURILE DE INTERACŢIUNE ALE GENELOR ALELE

Se cunosc mai multe tipuri de interacţiune ale genelor alele: dominanţă completă,
ominanţă incompletă, supradominanţă, codominanţă şi pleiotropie. Cu primele
xiă tipuri de interacţiune a genelor alele aţi luat deja cunoştinţă.
Supradominanţă prezintă un tip de interacţiune a genelor alele care asigură o
srire a însuşirilor biologice ale heterozigoţilor în comparaţie cu homozigoţii
< Aa > aa). Datorită supradominanţei, hibrizii de prima generaţie depăşesc
iţii după dimensiunile corpului, productivitate, masa corpului etc. Fenomenul
numit heterozis sau vigoare hibridă şi este folosit pe larg la sporirea
iuctivităţii soiurilor de plante şi raselor de animale. întrucât la încrucişarea
- astfel de hibrizi între ei vigoarea hibridă dispare, în faţa savanţilor stă problema
feerii acesteia în generaţiile următoare.

Pentru comoditatea studierii interacţiunii genelor s-a adoptat notarea lor

i prima sau prima şi a doua literă a denumirii engleze sau latine a caracterului
ontrolat de fiecare dintre ele. De exemplu, alela recesivă a culorii galbene a
chilor la drozofilă se notează cu litera y (yellow-galben), iar cea dominantă, ce
sigură culoarea roşie a ochilor - Y. Uneori ambele alele se notează cu minus-
de, cea dominantă evidenţiindu-se prin semnul "+ ", de exemplu, y+.

fcoiogie, ci. a XII-a ^-t

f
 Codominanţa. în cazul codominanţei, ambele alele ale genei asigură dezvoltarea
în fenotipul heterozigotului a caracterelor controlate de ele. Drept exemplu poate
servi gena responsabilă de formarea antigenilor sângelui la om, localizată în
—1
o cromozomul 9. Această genă are trei alele A, B, 0, dintre care A şi B sunt
A A
codominante, iar 0 - recesivă. în homozigoţia I I , eritrocitele au numai antigenul
ăl A (grupa de sânge A sau II), iar în homozigoţia I B I B - numai antigenul B (grupa de
sânge B sau III). în homozigoţia i°i° eritrocitele sunt lipsite de antigenii A şi B
A B
(grupa de sânge 0 sau I). în heterozigoţia I i° sau I i° grupa de sânge este determinată
A B
respectiv de antigenul A (grupa a Ii-a) sau B (grupa a IlI-a). La heterozigoţii I I
eritrocitele poartă ambii antigeni, ceea ce determină grupa de sânge AB sau IV.
A B
Deci, alelele I şi I în heterozigoţie activează independent una de alta.
f
J$ &ff S*fP^S 0 &#0&

Eşecurile primelor transfuzii de sânge au impus necesitatea studierii particularităţilor

diferitelor grupe de sânge. Studiile au arătat că în cazul grupei 0 în plasmă sunt prezente
aglutininele a şi P, a grupei A ~ aglutinina P, a grapei B - aglutinina a. Este ştiut însă că
aglutinina a leagă şi sedimentează eritrocitele ce conţin antigenul^, iar aglutinina P - eritrocitele
cu antigenul B. Pentru a preveni sedimentarea eritrocitelor, care duce la şoc hemoragie, trebuie
să se cunoască şi să se respecte strict regulile de transfuzie a sângelui, şi anume: sângele de
grupa 0 poate fi transfuzat la toţi oamenii, indiferent de grapa sanguină, sângele de grapa A -
doar grapelor A şi 0, de grapa B - grapa B şi 0, iar de grapa AB - doar grapei AB.
Grapele de sânge se moştenesc după anumite legităţi cunoaşterea cărora prezintă importanţă
practică, de exemplu, stabilirea posibilei paternităţi (tab. 1.8).

Tabelul 1.1
GRUPELE DE SÂNGE ALE URMAŞILOR DE LA CĂSĂTORIILE
OAMENILOR CU DIFERITE GRUPE DE SÂNGE

GRUPELE DE SÂNGE UPELE DE SÂNGE

VARIANTELE )SIBILE LA URMAŞI
ALE PĂRINŢILOR

1 0x0 0 A, A, AB
2 OxA 0,A B.AB
3 AxA 0,A B,AB
4 OxB 0,B A.AB
5 BxB 0, B A,AB
6 AxB 0, A, B, AB -
7 OxAB A, B, 0,AB
8 AxAB A, B, AB 0
BSBH»
9 BxAB A, B, AB 0
10 ABxAB A, B, AB 0

82
 Acţiunea multiplă a genelor {pleiotropia). Pleiotropia reflectă participarea unei
gene la manifestarea a două sau mai multe caractere. Fenomenul de pleiotropie a
fost evidenţiat încă de G. Mendel care a observat că la mazăre culoarea florilor şi a
tegumentului seminţelor sunt determinate de acelaşi factor ereditar. Deseori genele
cu acţiune multiplă determină şi dezvoltarea caracterelor incompatibile cu viaţa
G
I (a se vedea p. 66, modificarea segregării în caz de viabilitate inegală a zigoţilor).

3. TIPURILE DE INTERACŢIUNE ALE GENELOR NEALELE

/k Amintiţi-vă modalitatea de determinare a caracterului alelic sau nealelic
•/ al genelor.
Cele mai răspândite tipuri de interacţiune ale genelor nealele sunt complemen-
I raritatea, epistazia şipolimeria.
I Ca urmare a interacţiunii genelor
I nealele se constată abateri de la
I segregarea mendeliană.
Complementaritatea de- "trandafir" "mazăre"
I semnează dezvoltarea unui nou AAbb aaBB

I caracter la interacţiunea a două

I gene dominante nealele aflate în
I stare homo- sau heterozigotă.
Segregarea în raport de "nucă"
Gameti FH AaBb
I 9:3:3:1. Să analizăm moştenirea
ormei crestei la găini. Pentru fie-
are rasă de găini este caracte-
•Btică o anumită formă a crestei.
La încrucişarea găinilor cu creas-
tă „trandafir" cu cele cu creastă
p mplă", toţi hibrizii din Fj aveau
easta „trandafir". în F2 avea loc
segregarea în raport de 3
idafir" : 1 „simplă". Acelaşi
s-a obţinut şi la încrucişarea
linilor cu creastă „mazăre" cu1
;le cu creastă „simplă". Prin
tiare, în perechile de caractere
.irandafir-simplă" şi „mazăre-
nplă", creasta „simplă" este un
aracter recesiv. La încrucişarea
Minilor cu creastă „trandafir" cu
fcele cu creastă „mazăre", hibrizii
in F, aveau o altă formă a crestei
..nucă" (fig. 1.76). în F2 au Fig. 1.76. Interacţiunea complementară a genelor
care determină forma crestei la găini.
83
 apărut găini cu patru tipuri de creste în raport de 9 „nucă": 3 „trandafir": 3 „mazăre":
.1 1 „simplă". întrucât segregarea este tipică pentru încrucişarea dihibridă, forma crestei
este determinată de două perechi de gene nealele. Pornind de la constatarea că
__1

2
creasta "simplă" este recesivă şi ţinând cont de rezultatele încrucişărilor găinilor
cu această creastă cu cele cu creastă "trandafir" şi "mazăre", genotipul crestei
"trandafir" poate fi doar AAbb, iar a celei "mazăre" - aaBB.
cu
O Cum am putea demonstra justeţea acestor afir

Hibridul din Fj va fi heterozigot după ambele perechi alele AaBb, adică, creasta
„nucă" a acestuia este rezultatul interacţiunii alelelor dominante ale acestor două
perechi de gene. întrucât fiecare din genele recesive în stare homozigotă prezintă
un fenotip diferit, în F2 segregarea după fenotip corespunde celei mendeliene în
dihibridare 9:3:3:1. Cunoscând legităţile moştenirii formei crestei, prin combinarea
genelor ce le determină, se pot obţine tipurile dorite de creste.
Segregarea în raport de 9:7. La încrucişarea a două soiuri de sângele-
voinicului cu flori albe cu genotipurile AAbb şi aaBB, hibrizii din Fj aveau flori roşii
(AaBb). Rezultatul obţinut este determinat de acţiunea complementară a genelor
dominante A şi B, fiecare în parte neputând determina culoarea roşie a petalelor. La
autopolenizarea hibrizilor din F ] 5 în F2 s-au obţinut două clase fenotipice: 9/16 plante
cu flori roşii şi 7/16 - cu flori albe (fig. 1.77). în prezenţa alelelor dominante ale
ambelor perechi de gene florile au culoare roşie. La plantele homozigote după una
din alele recesive pigmentul nu se formează şi florile sunt albe.
Segregarea în raport de 9:6:1. Se cunosc soiuri de bostan cu forma sferică,
discoidală şi alungită a fructelor. La încrucişarea a două plante de bostan cu fructe
AAbb aaBB
flori albe flori albe

AAbb aaBB

AaBb
flori roşii
.
F, :

AaBb
A-B- aa - şi - bb
flori roşii flori albe
,
F2

9/76 7/76 A-B- A-bb

9/16 6/16
Fig. 1,77. Moştenirea culorii florilor la sângele- Fig. 1.78. Interacţiunea complementa-
voinicului în cazul interacţiunii complementare ră a genelor care determină forma fruc-
a două perechi de gene nealele. tului de bostan.

84
sferice, dar cu o origine diferită (diferite geno- ecu ccii
penaj alb penaj alb
tipuri), toţi hibrizii din F[ aveau fructe
discoidale (fig. 1.78). Prin urmare, genele A şi
B sunt complementare. La autopolenizarea
acestora, în F2 s-au constatat 3 clase fenotipice Ccii
în raport de 9/16 discoidale, 6/16 sferice şi 1/16 - penaj alb

alungite. Deci, fiecare genă complementară în

lipsa celeilalte determină aceeaşi formă a fruc- F,
tului - sferică. Din interacţiunea lor rezultă
fructe discoidale, în timp ce alelele recesive C- /- cel- ccii C-ii
pena/alb penaj colorat
condiţionează fructe alungite.
Epistazia se manifestă prin suprimarea
fenotipică a unei gene de către alta. întrucât
genele antrenate în concurenţă pot fi atât domi-
nante, cât şi recesive, deosebim epistazie domi-
3/16
nantă şi epistazie recesivă. în epistazia domi-
Moştenirea culorii pena-
nantă alela dominantă a unei gene inhibă mani- jului la găini în cazul interacţiunii
festarea alelei dominante a altei gene (A < B epistatice a două perechi de gene.
sau B > A). Drept exemplu de epistazie do-
minantă serveşte moştenirea culorii penajului la găini (fig, 1,79).
Segregarea în raport de 13:3. Penajul găinilor poate fi alb sau colorat. Penajul
alb la diferite rase este determinat de două gene nealele C şi /. Alela dominantă C
determină prezenţa pigmentului, adică coloraţia penelor, iar alela recesivă c -
lipsa pigmentului, adică penajul alb. Alela dominantă / este supresorul alelei C.
Chiar şi în prezenţa unei singure alele /, acţiunea genei culorii este anihilată. La
încrucişarea rasei leggorn albă CCII cu plimutroc albă ccii, toţi hibrizii din F,
aveau penaj alb. La încrucişarea hibrizilor din F! între ei, în F2 s-a obţinut segregarea
in raport de 13/16 găini albe şi 3/16 - găini colorate. Abaterea de la segregarea
mendeliană de 9:3:3:1 este generată de epistazia/> C.
Segregarea în raport de 12:3:1. Un alt exemplu de epistazie dominantă este
moştenirea culorii la porci. La încrucişarea porcilor albi şi negri, hibrizii din F[
Brâu albi. Printre descendenţii rezultaţi din încrucişarea hibrizilor din Fj s-a constatat
segregarea după culoare în raport de 12/16 albi, 3/16 negri şi 1/16 roşii (Jig. 1.80).
Toţi porcii albi au minimum o genă dominantă I, care se opune formării pigmentului.
Porcii negri sunt homozigoţi după alela recesivă ii, care nu se opune formării culorii,
}i heterozigoţi după gena E - răspunzătoare de formarea pigmentului negru. Porcii
roşii sunt homozigoţi recesivi după ambele gene.

Stabiliţi după grilajul Punnet tipurile de genotipuri care determină cele

trei clase fenotipice la încrucişarea porcilor albi din Ff.

85
 EEII AAbb aaBB
alb
1

aguti

12/16 3/16 1/16

albi negri roşii 9/16 aguti 3/16 negri 4/16 albi
Fig. 1.80. Moştenirea culorii la Fig. 1.81. Moştenirea culorii la şoareci în cazul
porci (epistazie dominantă). interacţiunii epistatice a două perechi de gene nealele.

Segregarea în raport de 9:3:4. în cazul epistaziei recesive, alela recesivă a

unei gene în stare homozigotă anihilează manifestarea alelei dominante sau recesive
a altei gene: aa > B sau aa > bb. De exemplu, la încrucişarea şoarecilor negri
{AAbb) cu cei albi (aaBB), toţi şoarecii din F, aveau culoarea aguti (AaBb)
(fig. 1.81). Prin încrucişarea hibrizilor din F[ între ei, în F2 s-au obţinut 3 clase
fenotipice: 9/16 aguti, 3/16 negri şi 4/16 - albi.

Determinaţi, folosind grilajul Punnet, genotipurile din F2 de la încruci-

şarea ilustrată de fig. 1.81.

Polimeria (poligenia). în unele cazuri, fenotipul individului depinde de numărul

genelor dominante care determină caracterul dat. Astfel de gene au fost numite
polimerice. întrucât asigură dezvoltarea unuia şi aceluiaşi caracter, genele polimerice
se notează cu aceeaşi literă latină cu specificarea indicelui pentru diferiţi membri.
Segregarea în raport de 15:1. Studierea caracterelor polimerice a fost iniţiată la
începutul secolului trecut. Nillson-Ehle, în 1908, încrucişând două soiuri de grâu cu
boabe colorate şi albe (necolorate), a obţinut în F2 segregarea în raport de 15/16 boabe
colorate şi 1/16 - albe. Culoarea boabelor din prima grupă varia de la roşie-întunecată
până la roză-pală (fig. 1.82). Analiza genetică a arătat că prezenţa a patru gene dominante
la 1/16 din urmaşi determină cea mai intensă coloraţie a seminţelor. 4/16 din seminţe
aveau trei gene dominante, 6/16 - două şi 4/16-0 singură genă dominantă. Toate
aceste genotipuri determinau diferite nuanţe intermediare dintre roşu-intens şi alb.

Apiiatţu. fatctcttce £/
După tipul genelor polimerice se moşteneşte şi pigmentaţia pielii la om. Presupunem că
culoarea întunecată a pielii la om este determinată de două perechi de gene dominante nealele.
Alelele recesive ale acestor gene condiţionează culoarea albă a pielii. Copiii născuţi dintr-un
bărbat negru şi o femeie albă vor fi mulatri (A,a, A2a2). Probabilitatea naşterii unui negru (A1a1
A2a2) sau a unui alb {a,a,a2a2) într-o familie de doi mulatri este de 1/16. Celelalte genotipuri
prezintă clase fenotipice intermediare.

86
 Exemplele prezentate ilust-
rează polimeria cumulativă: la
mărirea numărului de gene po-
limerice dominante acţiunea lor
se sumează. După tipul poli-
o
["uamuini

meriei cumulative se moştenesc

multe caractere cantitative de
importanţă gospodărească atât
la plante cât şi animale (pro-
Iducţia de lapte, de ouă, de carne,
[lungimea spicului, numărul de
Iboabe în spic, conţinutul de za-
fcăr, de amidon etc.). Manifes-
harea caracterelor polimere este
•determinată în mare parte de A,a
2

Icondiţiile în care se dezvoltă or-

•ganismul. Astfel, producţia de
Bapte, de ouă, lungimea lânii ş.a.
Idepinde în mare parte de condiţii-
• de întreţinere, calitatea hranei.
Segregarea în raport de
15:1. în practică sunt răspândite
fi cazurile de polimerie necu-
iidativă. De exemplu, la încru-
cişarea plantelor de traista cio-
anului cu fructe triunghiulare Fig. 1.82. Moştenirea culorii la boabele de grâu în
cazul interacţiunii polimerice a genelor nealele.
)mozigote după două perechi
: gene dominante cu acţiune similară (A1AlA2A^ cu plante cu fructe ovale (a]a1a2a2),
)ţi hibrizii din Fţ au fructe triunghiulare (A1a1A2a2). La autopolenizarea acestora,
F2 se obţine segregarea în raport de 15/16 - triunghiulare şi 1/16 - ovale. O
îre segregare se explică prin existenţa a două perechi de gene cu acţiune similară.
rezenţa ambelor alele dominante ale acestor perechi (A, -A2-), sau cel puţin a
aeia dintre ele (A; - a2 a2; a, a,A2-), determină forma triunghiulară a fructelor.
Fructul oval se formează în lipsa acestora

Determinaţi cu ajutorul grilajului Punnet genotipurile în F2 la moşte-

nirea polimerică necumulativă a formei fructului la traista ciobanului.

După tipul polimeriei necumulative se moştenesc şi alte caractere, printre care

i penajul de pe gambă la găini.

87
 i 1. Enumeraţi proprietăţile genelor ce determină interacţiunea lor.
~jl 2. Explicaţi rolul supradominanţei în agricultură.
O 3. Analizaţi interacţiunea genelor alele pe exemple din viaţă.
—•> 4. Copiaţi tabelul pe caiet şi completaţi-l cu exemple.

5. Explicaţi prin schemă culoarea pielii copiilor ce se vor naşte din căsătoria
unui mulatru cu o femeie albă.
6, Părinţii au grupele sanguine II şi III. Ce grupe vor avea copiii lor?
7. Probleme.
A. Un băieţel are grupa sanguină I, iar sora lui - grupa IV. Determinaţi grupele
sanguine ale părinţilor.
B. La maternitate s-au confundat 2 băieţei. Părinţii unuia au grupele sanguine I şi
II, părinţii celuilalt- II şi IV. Cercetările au demonstrat că copilaşii au respectiv grupele
sanguine I şi IV. Determinaţi cărui cuplu aparţine fiecare copil.
C. De la încrucişarea bostanului galben cu cel alb toţi bostanii erau albi.
încrucişându-i pe aceştia între ei, s-au obţinut 204 de bostani albi, 53 - galbeni, 17
- verzi. Determinaţi genotipurile formelor parientale şi ale hibrizilor.
D. Penajul alb al găinilor este determinat de 2 perechi de gene nealele. Gena
dominantă a unei perechi determină penajul colorat, cea recesivă - lipsa coloraţiei,
în altă pereche, gena dominantă asigură coloraţia, iar cea recesivă nu domină
coloraţia. La încrucişarea găinilor albe au fost obţinuţi 1680 de puişori, dintre care
315 erau porumbaci (coloraţi), restul albi. Determinaţi genotipurile părinţilor şi ale
puilor porumbaci.
8, Alegeţi răspunsurile corecte.
1. Supradominanţa ca fenomen de interacţiune între genele nealele
determină:
a) vitalitate sporită; c) fenomenul de heterozis în F.,;
b) rezistenţă slabă la boli şi vătămători; d) scăderea însuşirilor biologice.
2. Raportul dintre genele ce determina grupele sanguine A şi B este:
a) dominanţă; c) codominanţă;
b) semidominanţă; d) supradominanţa.
3. într-o familie se nasc numai copii ce nu aparţin grupelor sanguine ale
părinţilor. Ce grupe au părinţi?
a) unul are grupa Ap), iar celălalt grupa Bm;
b) ambii părinţi au grupa AB;
c) unul din părinţi aparţine grupei 0, iar celălalt grupei AB;
d) unul din părinţi aparţine grupei A homozigot, iar celălalt A(ll) şi este homozigot
ori heterozigot.
 9 TRANSMITEREA GENELOR PLASATE
PE ACELAŞI CROMOZOM

1 MOŞTENIREA ÎNLĂNŢUITĂ A GENELOR PLASATE PE ACELAŞI CROMOZOM

2 ÎNLĂNŢUIREA INCOMPLETĂ A GENELOR. RECOMBINAREA GENELOR ÎN
BAZA CROSSING-OVERULUI 3 HĂRŢILE CROMOZOMIALE 4 EREDITATEA
EXTRACROMOZOMIALĂ

1. MOŞTENIREA ÎNLĂNŢUITĂ A GENELOR PLASATE PE ACELAŞI

CROMOZOM

Legile mendeliene explică moştenirea caracterelor determinate de gene plasate

pe cromozomi neomologi. însă la orice organism numărul genelor depăşeşte cu
mult numărul de cromozomi omologi. De exemplu, omul dispune de 23 perechi
de cromozomi şi de câteva sute de mii de gene. Prin urmare, fiecare cromozom
poartă mai multe gene. De aici şi întrebarea firească: cum se vor moşteni genele
plasate pe acelaşi cromozom? Răspunsul la această întrebare a fost dat de Thomas
'• forgan (fig. 1.83), care a stabilit experimental. Legile transmiterii genelor
localizate pe acelaşi cromozom.

Thomas Morgan, biolog şi genetician american, unul din fondatorii

geneticii, laureat al premiului Nobel în domeniul Fiziologiei şl Medicinei
în 1933. După terminarea Universităţii Jons Hopkins, Morgan pleacă în
Europa unde lucrează în laboratoarele Naples Marine. Aici el s-a
pătruns de Importanţa lucrului experimental la studierea biologiei,
îndeosebi a embriologiei, preocuparea sa la acel moment. Succesele
obţinute în embriologle nu i-au stăvilit dorinţa de a se ocupa de o ştiinţă
Fig. 1.83. la modă, dar încă nefundamentată ştiinţific - genetica. Iniţial Morgan
T. Morgan intenţiona să controleze experimental presupunerile lui G. Mendel
referitoare la existenţa în celule o factorilor ereditari şi transmiterea lor
în combinaţii întâmplătoare generaţiilor următoare. întrucât T. Morgan
monta experimentele pe iepuri, iar bani pentru întreţinerea unui vlvariu
mare nu avea, rezultatele se lăsau aşteptate. Descoperirea
întâmplătoare a mutaţiei de ochi albi la drozofilâ i-a sugerat ideea
utilizării acestei musculiţe în experimentele de laborator. Alegerea
drozofilei în calitate de obiect experimental a fost, probabil, cea mai
mare reuşită a savantului.

89
 Musculiţa de oţet {Drosophilla melano-
gaster) {fig. 1.84) prezintă un obiect comod de
cercetare datorită următoarelor particularităţi:
o
XX XV
- dimensiunile relativ mici ale corpului şi
Fig. 1.84. Aspectul exterior şi ca-
riotipul femelei şi masculului la perioada scurtă de dezvoltare embrionară în
drozofilă. condiţii dirijabile (pe au se pot obţine 30 de
generaţii);
corp - prolificitatea femelelor care pot depune
negru
200-300 de ouă;
aripi rudimentare - numărul relativ mare de caractere deter-
formale vg+vg+ b b vg vg
minate de gene dispuse doar în 4 perechi de
b+vg* b vg cromozomi, diferiţi după formă şi mărime;
1 I
- numărul mare de mutaţii (-50) ale diferi-
telor gene.
F,
Studiind moştenirea a două caractere - culoa-
rea neagră a corpului b {black) şi aripi rudimen-
b*b vg*vg
tare vg iyestigeal) - T. Morgan şi colaboratorii
Fig. 1.85. încrucişarea femelelor
cu corp gri - aripi normale cu mas- său au încrucişat femelele cu corp gri şi aripi
culi corp negru - aripi rudimen- normale (b+ b+vg+ vg+) cu masculi ce aveau corp
tare.
negru şi aripi rudimentare (bb vg vg). Toţi
hibrizii din Fl aveau corp gri şi aripi normale (fig. 1.85). Prin urmare, caracterele
corp negru şi aripi rudimentare sunt determinate de gene recesive. Rezultatul obţinut
corespunde regulii uniformităţii hibrizilor de prima generaţie. Ulterior au fost
efectuate două încrucişări de analiză. în prima au fost încrucişaţi masculi din F! cu
femele virgine homozigote după ambele gene recesive (bb vg vg), iar în a doua
femele virgine din Fj cu masculi homozigoţi după ambele gene recesive. Rezultatele
acestor încrucişări au fost diferite.

fenotipul b vg

genotipul b*b vg*vg b b vg vg

fenotipul

50% 50%

Fig. 1.86. Prima încrucişare de analiză.

Fig. 1.87. Interpretarea cromozomială a înlănţuirii

genelor plasate pe acelaşi cromozom.
90
 în prima încrucişare de analiză {fig. 1.86) s-au obţinut două clase fenotipice de
îusculiţe, indiferent de sex: corp cenuşiu - aripi normale şi corp negru - aripi reduse.

Determinaţi clasele genotipice obţinute în această încrucişare de

analiză.

întrucât segregarea în cazul încrucişării de analiză reflectă raportul gârneţilor

jformaţi de hibrizii din F,, reiese că, masculii din Fj formează doar două tipuri de
eameţi, şi nu patru ca în cazul combinării independente a caracterelor în confor-
litate cu legea a doua a lui Mendel {fig. 1.87). De aici putem deduce că genele ce
letermină corp gri - aripi normale şi corp negru - aripi rudimentare sunt plasate
! acelaşi cromozom şi de aceea se transmit împreună, înlănţuit. Totalitatea genelor
ispuse pe un cromozom formează un grup de linkage (de înlănţuire). Numărul
ipelor de linkage este egal cu numărul haploid de cromozomi. De exemplu, la
îzofilă distingem 4 grupe de linkage, la om - 23.

2. ÎNLĂNŢUIREA INCOMPLETA A GENELOR. RECOMBINAREA GENELOR IN

BAZA CROSSING-OVERULUI
în cea de a doua încrucişare de analiză - femelă virgină din Ft cu masculi
îmozigoţi după ambele gene recesive - s-au obţinut rezultate total diferite de
;le înregistrate în prima încrucişare de analiză (fig. 1.88. Deşi s-au obţinut patru
lase fenotipice, raportul lor nu era de 1:1:1:1 conform legii segregării independente
apă fiecare pereche de caractere. Raportul real s-a dovedit a fi de: 41,5% de
iusculiţe cu corp gri - aripi normale; 41,5% corp negru - aripi reduse, 8,5% corp
tgru - aripi normale şi 8,5% corp gri - aripi rudimentare. Prin urmare, în 83% de

b*vg* b vg b b*
bvg bvg

vg* vg vg vg*vg vg*

*1.5% 41,5% 8,5% 8,5%

f. 1.88. A doua încrucişare de analiză.

1.89. Reprezentarea schematică a fenomenului gârneţi crossing- gârneţi

I crossing-over. parientali over recombinaţi

91
cazuri s-a repetat îmbinarea părintească a caracterelor, iar în 17% au apărut îmbinări
noi ale acestora. Rezultatele obţinute nu se conformează nici cu înlănţuirea genelor
plasate pe acelaşi cromozom. Experimentul a fost repetat pe musculiţe cu o altă
îmbinare a caracterelor analizate mai sus, şi anume: corp negru - aripi normale şi
corp gri - aripi rudimentare. Hibrizii din Fi moşteneau caracterele dominante:
corp cenuşiu - aripi normale. S-au efectuat două încrucişări de analiză diferite. în
prima s-au încrucişat masculi din Ft cu femele homozigote după ambele gene
recesive (corp negru - aripi rudimentare). în a doua, femelele din Fi s-au încrucişat
cu masculi homozigoţi după ambele gene recesive. S-au obţinut aceleaşi rezultate
ca şi în cazul studiat anterior: în prima încrucişare de analiză toţi indivizii moşteniră
îmbinarea părintească de caractere, în cea de a doua doar 83%, la 17% înregistrându-
se caractere recombinate. Apariţia de indivizi cu caractere recombinate poate fi
explicată doar prin faptul că în cazul femelelor înlănţuirea genelor situate pe acelaşi
cromozom nu este completă. Cauza rezidă în schimbul reciproc de fragmente
omoloage dintre cromozomii omologi în timpul meiozei (fig. 1.89).

Amintiţi-vă după fig. 1.90 cum este numit fenomenul de schimb reciproc
de fragmente omoloage dintre cromozomii omologi.

celulele
homozigo-
tului
recesiv

prima 100% de meioze

66% de meioze fără 34% de meioze cu
crossing-over diviziun fără crossing-over
4

16,5% 16,5% 16,5% 16,5% 8,5% 8,5% 8,5% 8,5%

| byg byg* 25% 25% 25% 25%
41,5% de ga- 17% de gârneţi
meţi b* vg* recombinaţi 700% de gârneţi identici
\41,5% de gameti b vg | bvg

83% gârneţi parientali

J

Fig. 1.90. Interpretarea cromozomială a rezultatelor celei de a doua încrucişări de analiză.

92
 întrucât indivizii cu caractere recombinate alcătuiesc în cazul analizat 17% din
descendenţi, frecvenţa crossing-overului este de 17%. Procentul recombinărilor zi;
pentru diferite gene este diferit şi depinde de distanţa dintre ele: cu cât acestea ^Z;
sunt situate mai aproape, cu atât probabilitatea că ele se vor moşteni împreună (~j
este mai mare şi invers. Dar apare întrebarea de ce recombinarea genelor nu are tz
loc în prima încrucişare de analiză? Studiile efectuate au arătat că la masculii de ^
drozofilă crossing-overul nu are loc. Motivul nu este însă cunoscut. f?
Generalizând cele expuse, putem afirma că genele localizate pe acelaşi ^
cromozom se moştenesc înlănţuit, gradul de înlănţuire fiind determinat de distanţa
dintre ele. Această legitate a fost numită regula lui Morgan.
în baza celor spuse despre moştenirea înlănţuită a genelor plasate pe acelaşi
cromozom tezele de bază ale teoriei cromozomiale se formulează astfel:
• Genele sunt localizate în cromozomi unde ocupă un anumit locus. Diferiţi
•omozomi conţin un număr diferit de gene.
• Genele sunt amplasate în cromozom într-o anumită consecutivitate lineară.
• Genele alele ocupă acelaşi locus în cromozomii omologi.
• Genele alele îşi pot schimba locurile, se pot recombina. Frecvenţa recombinării
I ţte direct proporţională cu distanţa dintre gene.
• Genele dintr-un cromozom formează un grup de linkage, de aceea unele
tcaractere se moştenesc împreună.
• Pentru fiecare specie este caracteristic un anumit număr de grupe de linkage,
egal cu numărul haploid de cromozomi.

3. HĂRŢILE CROMOZOMIALE
în baza rezultatelor încrucişărilor de analiză, T. Morgan şi discipolii săi au
îs la concluzia că frecvenţa de apariţie a organismelor cu caractere recombinate
îflectă distanţa dintre gene. Observările au arătat că procentul de organisme cu
ractere recombinate este mai mare la o distanţă mai mare dintre gene. Ideea a
t folosită de T. Morgan pentru determinarea distanţei dintre gene în cazul
Dzofilei. Astfel a fost întocmită prima hartă cromozomială: reprezentarea grafică
amplasării genelor pe cromozomi (fig. 1.91). Hărţile cromozomiale mai sunt
lite şi hărţi genetice ale cromozomilor. Hărţile genetice se întocmesc pentru
;care pereche de cromozomi omologi cu indicarea denumirii complete sau
^scurtate a genei, distanţei în procente de la un capăt al cromozomului, luat
ept zero.
întocmirea hărţilor cromozomiale presupune determinarea apartenenţei genei
un anumit grup de linkage şi corespunderii grupei de linkage studiate unui
lumit cromozom, precum şi a distanţei dintre gene. Apartenenţa genei la un
îumit grup de linkage şi distanţa dintre gene se determină prin studierea
iltatelor încrucişărilor. Pentru stabilirea localizării grupului de linkage se
>losesc cromozomii cu structură modificată. Cu acest scop, prin metode speciale,
93
 I III IV
normă mutaţie normă mutaţie
normă mutaţie

1
:

cu
V

\ : Y— corp galben (cenuşiu); W— ochi

albi (roşii); e c - perişori între faţete (lipsa lor);
ev - absenţa unei nervuri de pe aripă
(prezenţa ei); v- ochi rubinii (roşii); m- aripi
mici (normale); s- corp de culori închise (gri);
f— perişori bifurcaţi (normali); 8 - ochi plaţi
(rotunzi); car - ochi purpurii (roşii); bb -
perişori scurţi (normali).
II: al- ariste scurte (normale); dp -aripi
scurte (normale); d - picioare scurte
(normale); b - corp negru (cenuşiu); pr— ochi
purpurii (roşii); vg — aripi rudimentare
(normale); c- aripi sucite (normale); a - aripi
arcuite (drepte); sp - pată pe aripă (lipsa
petei);
III: ni—faţete groase (normale); se-ochi
cafenii (roşii); D - număr redus de perişori
(normal); p - ochi roz (roşii); ss - perişori scurţi
(normali); e-corp negru (cenuşiu); ro- faţete
groase (normale); ca -ochi rubinii (roşii); Mg
- perişori scurţi (normali).
IV : bt - aripi încovoiate (drepte); ey -
lipsa ochilor (prezenţa ochilor).

Fig. 1.91. Hărţile genetice ale cromozomilor drozofîlei. Cifrele indică distanţa dintre gene şi
unul din capetele cromozomului. Literele sunt abrevieri ale genei mutante.
94
se asigură trecerea unei porţiuni de cromozom la un alt cromozom. Ca urmare un
cromozom se scurtează, iar altul se lungeşte. Aceste modificări structurale ale
cromozomilor sunt vizibile la microscop. Ulterior se face analiza genetică a descen-
denţilor cu astfel de cromozomi, pentru a stabili care grup de gene au trecut de la
un grup de linkage la altul.
Hărţile cromozomiale permit de a prevedea caracterul moştenirii caracterelor,
iar în selecţie uşurează alegerea perechilor pentru încrucişare. Până în prezent au
fost întocmite hărţile cromozomiale pentru drozofilă, muscă, şoarece, găină, om,
ţânţar, grâu, orz, orez, roşii, porumb, drojdii, alge, bacterii, virusuri.

4 EREDITATEA EXTRACROMOZOMIALĂ
Pe lângă cromozomi, purtători ai informaţiei ereditare pot fi şi unele organite
celulare care posedă propriul ADN. în celulele eucariote astfel de organite sunt
cloroplastele şi mitocondriile, în funcţie de care deosebim respectiv moştenirea
plastidică şi mitocondrială a caracterelor. Moleculele de ADN ale acestor organite
conţin informaţia despre propriile proteine, precum şi despre ARNm şi ARNt care
participă la sinteza lor. întrucât organitele celulare sunt moştenite prin intermediul
citoplasmei, ereditatea extracromozomială mai este numită şi citoplasmatică.
Moştenirea plastidică a fost descoperită la unele plante: frumoasa-nopţii, gura-
leului ş.a. La aceste plante, pe lângă frunzele verzi obişnuite, există şi frunze pestriţe.
Moştenirea caracterului „frunze pestriţe" ţine de transmiterea la diviziunea celulară
a două tipuri de plastide: verzi şi albe. Plastidele se divid autonom în celulă şi se
repartizează la întâmplare între celulele-fiice. Celulele, ce conţin un amestec de
plastide verzi şi albe, la diviziune formează trei tipuri de celule: cu plastide verzi,
albe şi cu amestec de plastide verzi şi albe. Ca urmare, pe frunză vor apărea sectoare
erzi, pestriţe şi albe. Deoarece plastidele ajung la zigotprin intermediul citoplasmei
ovulului, caracterul dat se moşteneşte pe linie maternă.
Moştenirea mitocondrială. Mitocondriile de asemenea conţin ADN inelar şi
dispun de propriul aparat de sinteză a proteinelor. Genele mitocondriale controlează
| două grupe de caractere ce ţin de activitatea sistemelor respiratorii şi rezistenţa la
antibiotice şi alte toxine.
Ereditatea citoplasmatică masculină. La porumb, ceapă, sfeclă se întâlnesc
forme ce nu formează polen, sau formează polen steril. Fenomenul a fost numit
sterilitate citoplasmatică masculină şi este determinat de particularităţile
I citoplasmei. La polenizarea plantelor cu sterilitate masculină cu polen normal în
[majoritatea cazurilor se obţin plante cu polen steril. La repetarea acestei încrucişări
[pe parcursul mai multor generaţii, sterilitatea masculină nu dispare, transmiţându-
[se pe linie maternă.
în unele cazuri, deşi este evidenţă moştenirea extracromozomială a caracterului,
mu poate fi determinată structura responsabilă de dezvoltarea caracterului dat.

95
z=^ 1. Analizaţi biografia fui T, Morgan,
—1 2» Enumeraţi particularităţile structurale aie musculiţei Drosophila melano-
i
x^ gaster care au făcut din ea un obiect al cercefărilor genetice.
~ 3- Explicaţi prin schemă rezuitateie experimentelor făcute de Morgan pe
<f museuiiţa de oţet.
O 4, Alegeţi răspunsurile corecte,
1. Drosophila melanogaster constituie un excelent material de cercetare,
deoarece:
a) are un număr redus de cromozomi;
b) prezintă un mare număr de gene mutante;
c) toate celulele conţin cromozomi gigantici;
d) generaţiile se succed la intervale mici de timp.
2. Fenomenul de linkage:
a) este contrar legii a ll-a a lui Mendel;
b) se manifestă numai în cazul genelor situate pe acelaşi cromozom;
c) contravine legii I a lui Mendel;
d) nu vine în contradicţie nici cu una din legile lui Mendel.
3. Crossing-overul:
a) are loc numai în mitoză;
b) are loc numai în meioză;
c) poate avea loc şi în interiorul genei;
d) prezintă schimbul reciproc de gene plasate pe cromozomi pereche.
4. Numărul de gene la Drosophila melanogaster este de aproximativ:
a) 4 gene; c) 8000 gene;
fa) 16 gene; d) 5000 gene.
5. Cei mai mici cromozomi la Drosophila melanogaster formează:
a) perechea I; C) perechea III;

b) perechea II; d) perechea IV.

5. Elucidaţi esenţa şi rolul hărţilor cromozomiale.
6. Probleme.
La om locusul factorului RH rezus e înlănţuit cu locusul ce determină forma
eritrocitelor şi se află la o distanţă de 3 morganite de el (C. Stern, 1965). Rh-pozitiv
şi eliptocitoza (eritrocite eliptoidale) sunt determinate de gene autozomale dominante.
Unul dintre soţi este heterozigot după ambele caractere, Rh-pozitiv moştenindu-l
de la un părinte, iar eliptocitoza de la celălalt. Al doilea soţ are Rh-negativ şi eritrocite
normale. Determinaţi coraporturile procentuale ale genotipurilor şi fenotipurilor
probabile ale copiilor din această familie.

96
 MOŞTENIREA CARACTERELOR
•

CUPLATE CU SEXUL!

1 DETERMINISMUL CROMOZOMIAL AL SEXELOR 2 DIFERENŢIEREA SEXULUI

3 EREDITAREA ALELELOR SEX-LINKAGE 4 MOŞTENIREA CARACTERELOR
LIMITATE Şl CONTROLATE DE SEX

1. DETERMINISMUL CROMOZOMIAL AL SEXELOR

Sexul reprezintă o totalitate de caractere şi însuşiri ale organismului care asigură

[reproducerea şi transmiterea informaţiei genetice prin intermediul gârneţilor.
Caracterele care determină deosebirile dintre indivizii de sex opus (dimorfismul
•exual), numite sexuale, se diferenţiază în primare şi secundare. Caracterele sexuale
I rimare includ un şir de particularităţi morfologice şi fiziologice care asigură
)rmarea gârneţilor şi contopirea lor la fecundaţie. Caracterele sexuale secundare
bontribuie indirect la întâlnirea şi împerecherea indivizilor de sex opus. Printre
acestea pot fi enumerate: deosebirile în culoarea, forma şi dimensiunile penelor la
răsări, mărimea glandelor mamare la mamifere, înotătoarelor la peşti etc.

Enumeraţi caracterele sexuale primare şi secundare la om.

Determinarea sexului poate avea loc la diferite etape ale ciclului reproductiv.
i Rotatoria, Phylloxera vastartix şi Dinophilus sexul zigotului se determină încă
timpul ovogenezei. Repartizarea neuniformă a citoplasmei în ovogeneză duce
i formarea a două tipuri de ovule: mari şi mici. Din cele mari după fecundaţie se
szvoltă femele, iar din cele mici - masculi. Acest tip de determinare a sexului
ste numitprogamic. La insecte, arahnide, crustacee, peşti, păsări, mamifere, reptile
pcul se determină în timpul fecundaţiei. Acesta este cel mai răspândit tip de
îterminare a sexului şi este numit singamic. Pentru unele animale, de exemplu
iermele marin Bonellia viridis, este caracteristică determinarea sexului după
pcundaţie. Astfel, din larvele ce plutesc liber în apă se dezvoltă femele, iar din
ele ce se fixează de trompa femelei sau se află în apropierea acesteia - masculi.
Apare întrebarea, de ce depinde sexul viitorilor indivizi în cazul tipului singamic
determinare a sexelor? Observările geneticienilor au arătat că în limitele unei
masculii şi femelele se nasc în proporţii egale, adică, segregarea după sex
ste apropiată de 1:1. Acest raport numeric coincide cu segregarea obţinută la
ologie, ci. a XII-a „_
 încrucişarea de analiză când unul din părinţi este heterozigot (Aa), iar celălalt homozigot
după gena recesivă (aa). în cazul când acceptăm ideea că sexul se moşteneşte după
acelaşi principiu, unul din sexe trebuie să fie homozigot, iar celălalt - heterozigot.
Această presupunere a fost expusă încă de G. Mendel, ulterior fiind confirmată
experimental de E. Wilson şi MacClang pe exemplul insectelor. Ei au observat că
cu cariotipul femelelor şi masculilor se deosebesc după o pereche de cromozomi, numiţi
mai târziu sexuali. Deosebirile dintre cromozomii sexuali s-au dovedit a fi cantitative
şi calitative. La ploşniţa-de-iarbă Protenor, femelele poartă doi cromozomi sexuali
identici - doi cromozomi X, iar masculii doar unul. Genotipul femelei poate fi notat
ca 2A + XX, iar a masculului - 2A + XO (2A reprezintă garnitura diploidă de autozomi).
La o altă specie de ploşniţă-de-iarbă - Ligaeus, numărul de cromozomi sexuali este
egal la ambele sexe, numai că femelele conţin doi cromozomi sexuali identici XX, iar
masculul doi cromozomi sexuali diferiţi - XY. Schematic moştenirea sexului în cazul
isectelor descrise se prezintă astfel:

Protenor
P 9

Din schemă se vede că în ambele cazuri femela formează un tip de gârneţi, iar
masculii - două (X şi O, sau X şi Y), la un număr egal de autozomi. Ambele tipuri
de gârneţi masculini se formează în proporţie egală de 1:1, deoarece la baza formării
lor stă meioza. Sexul, care formează un singur tip de gârneţi după cromozomii sexuali,
este numit homogametic, iar cel ce formează două tipuri de gârneţi - hetemgametic.
Sexul heterogametic poate fi de două tipuri: XO sau XY. Tipul XO a fost numit
fluture şi este caracteristic pentru ortoptere, multe specii de căpuşe, gândaci, păianjeni,
polichete, nematode. Tipul XY poartă denumirea de Drosophilla şi se întâlneşte la
diptere, mamifere, peşti, plantele dioice şi la om.
întrucât la drozofilă femela este homogametică, sexul zigotului este determinat
de mascul (fig. 1.92). La fecundaţia ovulului de către un spermatozoid ce poartă
cromozomul X va rezulta un individ de sex feminin. Dacă spermatozoidul poartă
cromozomul Y (sau este lipsit de cromozom sexual), individul va fi de sex masculin.
La fel se determină sexul şi la om (fig. 1.93).
Cercetările au arătat că la toate păsările, la unele specii de nevertebrate, amfi-
bieni, reptile şi plante sexul heterogametic sunt femelele. Ele formează două tipuri
de ovule: Z sau W. Masculii sunt homogametici şi formează un singur tip de
98

Fig. 1.92. Determinismul cromozomial al
sexelor la Drozofilla.
}fig. 1.94. Tipul Abraxas de deter-
minare a sexului.
g. 1.95. Tipul haploid de deter-
iism cromozomial al sexului.
ci
Fig. 1.93. Determinismul cromozomial al
sexelor la om.
spermatozoizi - Z. Tipul ZW de determinare a
sexului a fost numit Abraxas (fig. 1.94).
în natură se întâlneşte şi un tip specific de
determinism cromozomial al sexelor - haploid.
El este caracteristic pentru o serie de insecte cum
ar fi albina meliferă, viespile şi furnicile. La
aceste animale cromozomii sexuali lipsesc, sexul
fiind determinat de ploiditatea cromozomilor
(fig. 1.95). De exemplu, la albina meliferă regina
depune două tipuri de ouă, dintre care o parte
fecundate, cu garnitura diploidă de cromozomi
(2n), iar altă parte nefecundate, cu o garnitură
haploidă (n). Din cele fecundate se dezvoltă
albine lucrătoare şi regine, iar din cele nefecun-
date - masculi (trântori).
Teoretic toate tipurile enumerate de determinism
cromozomial al sexului asigură un raport constant
al sexelor de 1:1. în realitate se nasc mai mulţi
indivizi de sex masculin. La om, în momentul
conceperii, la 100 de embrioni fetiţe revin circa
150 de embrioni băieţei. Unii cercetători explică
fenomenul prin viabilitatea mai înaltă a sperma-
tozoizilor purtători ai cromozomului Y faţă de cei
ce poartă cromozomul X. în primele luni de sarcină
sunt eliminaţi mai mulţi embrioni de sex masculin,
astfel încât la momentul naşterii la 106 băieţei revin
100 de fetiţe.
oo
 2. DIFERENŢIEREA SEXULUI
Determinarea sexului este urmată de dezvoltarea caracterelor sexuale primare

2
__i şi secundare, prin urmare şi diferenţierea lui. Studiind rolul glandelor sexuale în
diferenţierea sexelor, savanţii au observat că la înlăturarea testiculelor cocoşul
capătă caractere de găină. Dacă acestei „găini" i se transplantează testicule de la
cu un cocoş normal, caracterele de mascul se restabilesc. Rezultatele acestui expe-
riment şi a multor altora au sugerat ideea că organismele genetic sunt bisexuate,
adică dispun de gene ce determină dezvoltarea ambelor sexe, dar într-un raport
diferit. La masculi predomină genele ce asigură dezvoltarea sexului masculin, iar
la femele - a celui feminin. Aceste gene controlează secreţia de hormoni sexuali
care şi asigură diferenţierea sexului. Se cunosc hormoni sexuali masculini -
androgenii, şi feminini - estrogenii şi progesteronul. Ambele tipuri de hormoni
sunt prezente atât la masculi, cât şi la femele, dar într-un raport cantitativ diferit.

Amintiţi-vă care sunt glandele producătoare de hormoni sexuali la om.

întrucât nivelul acestor hormoni în sânge este controlat de genele ce determină

sexul, la mascul vor predomina androgenii, iar la femelă - estrogenii şi progeste-
ronul. în caz de schimbare a raportului hormonal specific sexului dat, de exemplu
prin castrarea masculilor, ca în experimentul descris mai sus, sau ca urmare a unor
dereglări hormonale, se creează condiţii pentru dezvoltarea caracterelor sexuale
specifice celuilalt sex. Bisexualitatea ereditară a organismelor este confirmată de
cazurile de schimbare a sexului în ontogeneză în condiţii naturale şi experimentale.
La vitele mari cornute, gemenii unisexuali sunt normali, spre deosebire de cei
bisexuali. în caz de bisexualitate, viţelul este normal, iar viţeluşa, de regulă, este
intersexuală şi sterilă - genitaliile externe sunt de tip feminin, iar cele interne -
masculin. Aceste schimbări sunt cauzate de faptul că testiculele încep să funcţioneze
înaintea ovarelor, influenţând prin secreţia de hormoni sexuali masculini dezvolta-
rea embrionului feminin.
Prin acţiunea preparatelor hormonale s-a reuşit schimbarea sexului la unele
animale chiar până la formarea de gameţi de sex opus. Astfel de rezultate au fost
obţinute în experimentele pe tri-
Schema 1.3
t o n {pieurodeles waltlii), unele
PREDETERMINAREA HORMONALĂ A SEXULUI
LA PEŞTII ORYZIAS LATIPES
broaşte (Xenovus laevus) Desti
oroaşte (Aenopus laevus), peşti
p â XrYR roşii X 9 X X albi
(Oryzias latipes), păsări şi alte
animale. Să urmărim una din
aceste schimbări de sex pe exem-
plul peştişorilor decorativi. La
aceşti peştişori heterogametic
r r r R
XY este sexul masculin (XY), iar
xx
r r
xx
homogametic - cel feminin (XX).
100
Pentru experiment s-au luat peştişori roşii şi albi. Gena dominantă a culorii roşii
se află pe cromozomul Y, iar alela recesivă - pe cromozomul X. Prin urmare,
r r r R
femelele albe au genotipul X X , iar masculii roşii X Y {schema 1.3). Masculii
rezultaţi din această încrucişare erau roşii, iar femelele - albe. Până la diferenţierea
glandelor sexuale, toţi masculii au fost împărţiţi în două grupe. Cei din prima erau
G
hrăniţi normal, iar în mâncarea celor din grupa a doua s-a adăugat hormon sexual
feminin. în consecinţă, toţi masculii din grupa a doua genotipic continuau să
rămână masculi, iar fenotipic erau femele cu ovare normale şi caractere
sexuale secundare feminine. Ei se încrucişau liber cu masculi roşii normali.

Determinaţi segregarea după sex în cazul încrucişării ? XrY* xt?X'

Rezultatele acestui experiment confirmă că bisexualitatea este determinată ge-

netic şi că diferenţierea sexului poate fi schimbată în ontogeneză.

3. EREDITAREA ALELELOR SEX-LINKAGE

Moştenirea genelor localizate în autozomi nu depinde de faptul care dintre
părinţi este purtătorul lor: atât la încrucişarea directă (AA x aa), cât şi la cea
indirectă (aa x AA) se obţin aceleaşi rezultate.

Demonstraţi că în cazul încrucişării directe şi a celei indirecte se obţin

aceleaşi rezultate.

Moştenirea caracterelor cuplate cu sexul în caz de sex feminin homoga-

metic. Pentru a afla dacă această regulă este valabilă şi pentru genele localizate în
cromozomii sexuali, să analizăm rezultatele experimentelor lui T. Morgan de
studiere a moştenirii culorii ochilor la drozofilă. La încrucişarea femelelor cu ochi
roşii cu masculi cu ochi albi w (din eng. white - alb) (încrucişarea directă), toţi
hibrizii din F, aveau ochi roşii {fîg. 1.96), ceea ce demonstrează că culoarea roşie
a ochilor este dominantă, iar cea albă - recesivă. La încrucişarea hibrizilor din Fj
intre ei, în F2 s-au obţinut două clase fenotipice: 75% de musculiţe aveau ochi
roşii şi 25% - ochi albi. Analiza sexuală a descendenţilor a arătat că ochi roşii
:\eau toate femelele şi jumătate din masculi, iar ochi albi cealaltă jumătate din
masculi.
în cazul încrucişării indirecte - femelă cu ochi albi şi mascul cu ochi roşii
(fig. 1.97) - în Fj s-au obţinut două clase fenotipice în raport de 1:1. Fiicele moşte-
nise caracterul tatălui, iar fiii - caracterul mamei. La încrucişarea hibrizilor din F!
intre ei s-a obţinut acelaşi raport al hibrizilor de 1:1. Ambele grupe fenotipice erau
reprezentate în număr egal de masculi şi de femele.
Rezultatele încrucişării directe corespund legilor mendeliene, ceea ce nu se
poate spune despre încrucişarea indirectă. Deosebirile rezultatelor celor două încru-
cişări arată că moştenirea culorii albe a ochilor depinde de faptul care părinte este
101
 ? ochi roşii â ochi albi ? ochi albi ochi roşii
50% musculite \
i musculite 50% 9 cu ochi roşii )
F,
cu ochi roşii 50% d
F, 50% musculite toţi d
50% 9 cu ochi roşii
25% â
50% musculife 25% 9
cu ochi roşii 25% â

50% musculite 25% 9

cu ochi roşii 25% â

Ş ochi roşii X (51 och/ a/6/ P fenotip Ş ochi albi X (51 ochi roşii
Xw Y genotip Xw Xw

gârneţi

F1

Fi* Fi
1
ochi roşii din Fj X Ş ochi roşii din F1 fenotip Ş ochi roşii din F( X (J ochi albi din Fj
Xw+ Y XA/ + XW genotip X w + Xw Xw Y

Xw + J CYJ (xwy Txwj gârneţi

I —
50% J 50% 50%
50%

(vV-
? \ v n y 50% ^ — S 50%
25% 25% 25% 25%

fa*) Xw
+
Xw
+
Xw^ Y [X . Xw +
Xw Xw+ Y
Ş ochi roşii ţ j och/ roş// Ş ochi roşii $ ochi roşii
50% 50%
25% 25% 25% 25%
fxwj Xw +
Xw Xw Y Xw Xw Xw Xw Y
» S
Ş och/ raş/7 (J och/ a/W Ş ochi albi (J ochi albi
50% 50%

Fig. 1.96. încrucişarea directă. Fig. 1.97. încrucişarea indirectă.

102
 purtătorul acestei gene. Putem presupune că gena dată este localizată pe
cromozomul sexual X, deoarece cromozomul Y genetic este inert. în acest caz —
deosebirile dintre cele două încrucişări sunt explicabile. Femelele la drozofilă ^j-
sunt homogametice (XX), iar masculii - heterogametici (XY). Prin urmare, cei
doi cromozomi sexuali X ai femelelor cu ochi albi din încrucişarea indirectă vor f—-
purta alela recesivă, iar unicul cromozom sexual X al masculilor cu ochi roşii - O-
1
gena dominantă. întrucât fiicele din Fj sunt heterozigote după caracterul dat, -*
primind un cromozom X de la mamă şi unul de la tată, fenotipic vor moşteni 'U
caracterul tatălui - ochi roşii. Singurul cromozom X al fiilor din F1 parvine de la
mamă şi de aceea fiii moştenesc caracterul mamei - ochi albi (fig. 1.97).
în baza analizei rezultatelor experimentelor descrise mai sus putem afirma cu
certitudine că moştenirea caracterelor determinate de gene localizate pe cromozomii
sexuali depinde de repartizarea lor în meioză şi de recombinarea la fecundaţie.
întrucât sexele se deosebesc după cromozomii sexuali, rezultatele încrucişărilor
reciproce diferă. Dacă purtătoarea caracterului dominant este mama, toţi hibrizii
j din Fj vor moşteni caracterul mamei, deoarece atât fiicele, cât şi fiii primesc un
cromozom X de la mamă. în cazul când purtătorul caracterului dominant este
tatăl, caracterul lui va fi moştenit de fiice, un cromozom X al cărora este de origine
paternă. Fiii însă vor moşteni caracterul mamei, întrucât unicul lor cromozom X
Iste moştenit de la mamă. Acest tip de moştenire a caracterului de la mamă la fiu
şi de la tată la fiice este numit în cruce sau criss-cross.

Moştenirea caracterelor determinate de gene amplasate pe cromozomul X a fost studiată şi

pe exemplul altor animale. De exemplu, la pisică se întâlneşte o coloraţie specifică a blănii
constând din alternarea petelor negre şi roşcate. Pisoi cu o atare coloraţie nu se întâlnesc, lucru
inexplicabil până când nu s-a stabilit că moştenirea acestui caracter este cuplată cu sexul.
Studiile au arătat că culoarea neagră se datorează alelei B, iar cea roşcată - alelei b. Ambele
alele sunt localizate pe cromozomul X. în acest caz fenotipurile enumerate sunt determinate
de următoarele genotipuri:
X B X B - pisică neagră; X"Xb - pisică roşcată; XBXb - pisică cu pete negre şi roşcate; XBY -
pisoi negru; XbY - pisoi roşcat.

Amintiţi-vă ce tip de interacţiune a genelor alele avem în cazul pisicilor

cu pete negre şi roşcate.

La om sunt studiate circa 150 de gene sex-linkage. Cu unele din ele vă veţi face
inoscut la studierea temei "Genetica omului".
Moştenirea caracterelor cuplate cu sexul în caz de heterogameţie a sexului
. minin. Să urmărim cum se va moşteni penajul pestriţ la găini (fig. 1.98). Acest
aracter este determinat de gena dominantă B, localizată pe cromozomul sexual X.
i cazul încrucişării directe - femele pestriţe cu mascul cu penaj negru - cocoşeii
103
 dinFj aveau penaj pestriţ, deoa-
rece moşteneau gena dominantă
de la mamă. Puicuţele din Fj
aveau penaj negru, deoarece
unicul lor cromozom X era de
origine paternă. La încrucişarea
femelelor cu penaj negru cu
masculi pestriţi, toţi puişorii din
Ft erau pestriţi. Rezultatele aces-
tor încrucişări ne demonstrează
încă odată că moştenirea carac-
F-,
terelor sex-linkage corespunde
Fig. 1.98. Moştenirea penajului la găini (caracter pe deplin repartizării cromo-
cuplat cu sexul). zomilor sexuali în meioză şi
combinării lor la fecundaţie.
Importanţa practică a moştenirii caracterelor cuplate cu sexul. Cunoaşterea
caracterelor cuplate cu sexul dă posibilitatea de a separa descendenţa după sex
îndată după naştere. în avicultura este foarte important de a stabili sexul puilor de
o zi după fenotip în vederea hrănirii lor separate, cocoşii fiind crescuţi pentru
carne. în sericicultură, prin restructurarea cromozomială, alelele ce determină
culoarea ouălor au fost "plasate" pe cromozomii sexuali. Astfel s-a reuşit "colo-
rarea" gogoaşelor produse de masculi, din care, de regulă, se obţin cu 20-30%
mai multă mătase. Cu ajutorul unei maşini de sortare, care funcţionează pe bază
de fotoelemente, ouăle se separă după culoare, asigurându-se o alimentare mai
calorică celor colorate.

4 MOŞTENIREA CARACTERELOR LIMITATE Şl CONTROLATE DE SEX

Se cunosc caractere determinate de gene localizate pe cromozomii sexuali sau
autozomii ambelor sexe, dar care se manifestă doar la indivizii unui sex. Astfel de
caractere sunt numite limitate de sex. Drept exemplu pot servi producţia de lapte
şi conţinutul de grăsime în lapte, producţia de ouă etc. Masculii sunt purtători ai
genelor ce determină aceste caractere pe care le transmit fiicelor, la ei însă aceste
caractere nu se manifestă.
Dominanţa unor gene depinde de sexul individului, de aceea caracterele
determinate de aceste gene sunt numite controlate de sex. De exemplu, dezvoltarea
coarnelor la oi este determinată de gena dominantă H, lipsa lor - de gena recesivă
h. Masculii heterozigoţi Hh vor avea coarne, iar femelele cu acelaşi genotip (Hh i
- nu. Gena dominantă se va manifesta la femele numai în stare homozigotă, la fel
şi cea recesivă la mascul. După acelaşi principiu se moşteneşte şi chilia la femei şi
bărbaţi. La bărbaţi gena chiliei domină, iar la femei - nu, de aceea bărbaţii
heterozigoţi după această genă vor fi pleşuvi, iar femeile - nu.

104
 7O
1. Descrieţi mecanismul următoarelor tipuri de determinism cromozomial
al sexului: a) progamîc; b) singamic.
2, Asociaţi noţiunile din cele două coloane:

a) tip Protenor 1)XY

b) tip Abraxas 2) XX
c) tip Drosophila 3) XO
d) tip haploid 4) O
e) tip fluture 5) ZZ
6)rt

3. Explicaţi schema moştenirii alelelor sex-linkage pe exemplul încrucişă-

rilor efectuate de Morgan.
4. Analizaţi schema moştenirii criss-cross a caracterelor.
5. Probleme.
A. Hemofilia clasică se transmite drept caracter recesiv înlănţuit cu cromozomul
X. Un bărbat sănătos se căsătoreşte cu o femeie ce nu suferă de hemofilie, tatăl
căreia suferea însă de hemofilie. Determinaţi genotipurile descendenţilor acestui
cuplu.
B. O femeie cu ochi căprui şi vedere normală, tatăl căreia avea ochii albaştri şi
suferea de daltonism, s-a căsătorit cu un bărbat cu ochi albaştri şi vedere normală.
Ce genotipuri pot avea descendenţii acestui cuplu, dacă se ştie că gena ochilor
căprui se transmite drept caracter dominant autozomal, iar gena cecităţii cromatice
(daltonismului) este recesivă şi este înlănţuită cu cromozomul X.
6. Alegeţi răspunsurile corecte:
1. Tipul Drosophila de determinism cromozomial al sexelor:
a) este specific omului;
b) este caracteristic tuturor insectelor;
c) femela în acest caz este homogametică;
d) se întâlneşte şi la lăcuste.
2. Cromozomul Y uman:
a) este un cromozom de talie mare comparativ cu cel de tip X din aceeaşi
pereche;
b) conţine acelaşi număr de gene ca şi cromozomul omolog X;
c) unele gene de pe cromozomul Y pot suferi mutaţii;
d) determină sexul masculin la om.

105
§ VARIABILITATEA
ORGANISMELOR

1 FORMELE VARIABILITĂŢII 2 VARIABILITATEA NEEREDITARĂ 3 VARIABILI-

TATEA EREDITARĂ 4 ALEUSMUL MULTIPLU 5 LEGEA ŞIRURILOR OMOLOAGE
ALE VARIABILITĂŢII EREDITARE 6 SECURITATEA GENETICĂ

1. FORMELE VARIABILITĂŢII

Amintiţi-vă noţiunea de variabilitate (a se vedea p. 39).

Diversitatea uimitoare de organisme ce populează Terra sunt consecinţa varia-

bilităţii - cea de a doua proprietate fundamentală a organismelor datorită căreia
indivizii aceleiaşi specii se deosebesc după unul sau mai multe caractere: dimen-
siunile corpului sau organelor, forma lor, pigmentaţia, particularităţile structurale
şi funcţionale etc. Cercetările au arătat că variabilitatea este generată de două
grupe de factori: 1) deosebirile în genele moştenite de la părinţi şi 2) influenţa
condiţiilor de mediu în care are loc dezvoltarea individuală. în funcţie de factorul
declanşator, deosebim două forme ale variabilităţii {schema 1.4):
Schema 1.4

neereditară (fenotipică, modificativă) ereditară (genotipică)

combinativă mutaţională

Variabilitatea vizează atât caracterele calitative, cât şi cantitative ale organis-

melor. Caracterele calitative reprezintă o descriere tipologică a organismelor:
culoarea şi forma fiorii şi ale fructului, culoarea blănii, forma nasului, culoarea
ochilor ş.a. Moştenirea caracterelor calitate are loc în conformitate cu legile
mendeliene. Caracterele determinate prin măsurări reprezintă caractere cantitative,
de exemplu, greutatea fructelor, seminţelor, producţia de lapte, de ouă, de carne
ş.a. Acest tip de caractere este determinat de mai multe gene şi de aceea moştenirea
lor se abate de la legile mendeliene.

106
 2 VARIABILITATEA NEEREDITARA
Observaţi şi comentaţi deosebirile în forma frunzelor plantelor din fig,
1.99 în funcţia de raportul lor faţă de apă.

în a. 1865 botanistul german K. Năgeli a făcut publice rezultatele observărilor sale

supra manifestării aceloraşi genotipuri în diferite condiţii de viaţă. Cultivând forme
tontane de vulturică pe soluri fertile al Grădinii botanice din Miinchen, el a constatat
ă fenotipul acestora s-a schimbat radical: plantele erau viguroase, înfloreau abundent,
itorcând aceste forme pe solurile sărace de munte,
;notipul lor a revenit la cel iniţial.
La unele plante acvatice, de exemplu la floarea-
roştească, frunzele de la suprafaţa apei sunt mai
ectate decât cele scufundate în apă (fig. 1.99, A),
eşi genotipul lor este acelaşi. La o altă plantă
cvatică - săgeata-apei - frunzele prezintă trei va-
iante de forme în funcţie de raportul lor faţă de
pă: submerse (în formă de panglică), plutitoare (ova-
î) şi aeriene (în formă de săgeată) (fig. 1.99, B, Q.
ixemplele prezentate sunt o dovadă elocventă a
Dlulul mediului în manifestarea fenotipică a geno-
pului.
Drept exemple ale variabilităţii modificative
i lumea animalelor pot servi determinarea sexu-
ii la viermele marin Bonellia (a se vedea p. 98),
recum şi schimbarea culorii blănii la iepurele
; Himalaya. La naştere, iepuraşii de această rasă
unt albi. Dacă dezvoltarea lor de mai departe
loc la temperatura de 30°C, ei rămân albi.
i temperaturi mai joase, urechile, coada, labele
botişorul devin negre. Dacă unui iepure de
limalaya i se rade părul de pe spate şi regiunea
»tă se răceşte (prin aplicarea unei pungi cu
ă), în scurt timp ea se va acoperi cu păr
kgru. La îndepărtarea părului de pe urechi, în
ondiţii obişnuite (t = 20°C) va creşte tot păr
fcru, iar la aplicarea unei comprese calde
-; 0°C) - păr alb. Aceste experienţe explică de
la naştere iepurii de Himalaya sunt complet
îi - dezvoltarea lor embrionară decurge la
iperatură înaltă. Prin urmare, pentru fiecare Fig. 1.99. Variabilitatea neere-
îiune a corpului există o temperatură limită, ditară la: A - floarea-broştească; B
- C - săgeata-apei.
107
 mai sus de care creşte blană albă, iar sub această
limită - neagră {fig. 1.100). Prin urmare, mani-
25-27
__1 festarea genei responsabile de culoarea blănii
o depinde de temperatură.
Varietatea fenotipurilor care apar la organis-
al -14"
mele cu acelaşi genotip sub influenţa condiţiilor
de mediu prezintă variabilitatea modificativă sau
0 Fig. 1.100. Harta temperaturilor
mai simplu - modificări. Acest tip de variabili-
limită de dezvoltare a pigmentaţiei tate nu afectează integritatea genotipului, fiind
blănii la iepurele de Himalaya. doar o adaptare a acestuia la condiţiile concrete
de viaţă. Nemoştenirea modificărilor a fost de-
monstrată de botanistul francez G. Bonnier.
Ţinând cont de faptul că păpădia şi gulia se pot
înmulţi vegetativ prin butaşi de rădăcină, bota-
nistul a împărţit rădăcinile mai multor gulii şi
păpădii (fig. 1.101) înjumătăţi egale. O parte
le-a plantat în regiune montană, iar cealaltă pe
şes. Din butaşii de rădăcină plantaţi pe şes s-au
Fig. 1.101, Ilustrarea experienţei dezvoltat plante cu tulpina înaltă (fig. 1.102, A),
lui G. Bonnier cu păpădia.
iar cei plantaţi pe terenuri muntoase aveau tul-
pină scurtă sau aceasta lipsea complet, planta prezentând o rozetă de frunze lipite
de pământ (fig. 1.102, B). Aceleaşi rezultate le-a obţinut şi în cazul păpădiei. Deşi
plantele aveau acelaşi genotip, fenotipul lor s-a dovedit a fi diferit ca urmare a
condiţiilor diferite de creştere. Pentru a afla dacă modificările dobândite se transmit
urmaşilor, Bonnier a semănat seminţele recoltate de la plantele
crescute la munte în condiţii de şes. Spre mirarea lui, din acestea
au crescut plante cu tulpina înaltă. Prin urmare, schimbarea
condiţiilor de viaţă a dus doar la modificarea fenotipului, genotipul
rămânând neschimbat.
Nemoştenirea modificărilor a fost demonstrată şi pe exemplul

Fig. 1.102. Experienţa efectuată de G. Bonnier: A - gulie crescută pe şes

B - gulie crescută la înălţimea de 2 400 m.; C - gulia din B mărită.

108
primulei. în condiţii normale de creştere (în cameră), florile ei sunt roşii. Dacă în
timpul formării bobocilor de floare planta este mutată într-o seră cu aer umed şi zri
temperatura de 30-35°C, florile ce se desfac din aceşti boboci de floare vor fi albe.
La reîntoarcerea plantei în cameră, din bobocii de floare formaţi în seră se vor forma ;
flori albe, iar din cei dezvoltaţi în cameră - flori roşii. Plantele crescute din seminţele ':z
formate de florile albe în condiţii de cameră dau flori roşii. Prin urmare, la schim-
barea condiţiilor de creştere s-a modificat fenotipul florilor, nu şi genotipul lor.
Pentru a demonstra că urmaşii nu moştenesc modificările părinţilor, A. Weismann ~J
a montat următorul experiment. Pe parcursul a 22 de generaţii el a tăiat cozile la
şobolani şi i-a încrucişat între ei. în urma acestor încrucişări a obţinut 1592 de
urmaşi, dar nici unul nu avea coadă scurtă.

Cum credeţi, care caractere, cantitative sau calitative, sunt mai puternic
influenţate de condiţiile de creştere?

Variabilităţii modifîcative sunt supuse atât caracterele calitative, cât şi cele

Imtitative. Dovadă servesc exemplele prezentate mai sus. Caracterele cantitative,
•să, de exemplu, conţinutul de gluten în boabele de grâu, variază în limite mai mari
in funcţie de condiţiile de creştere, decât caracterele calitative ale acestora: forma,
:uloarea ş.a. Cele spuse sunt valabile şi pentru caracterele cantitative şi calitative
ale animalelor. De exemplu, dacă mieilor univitelini li se creează condiţii diferite de
creştere, variabilităţii vor fi supuse mai ales caracterele lor cantitative (de exemplu,
masa corporală), mai puţin cele calitative (de exemplu, calitatea lânii).
în cazul omului variabilitatea modificativă a fost studiată pe exemplul gemenilor
•nivitelini. Genotipic aceştia sunt absolut identici, fenotipic însă vor fi identici
numai dacă vor creşte în condiţii absolut identice sau cel puţin asemănătoare.
Observarea gemenilor univitelini care au trăit în condiţii diferite de viaţă a permis
vabilirea influenţei condiţiilor de viaţă asupra diferitelor caractere şi însuşiri ale
Dmului. în urma cercetărilor s-a constatat că cel mai mult se supun variabilităţii
•a caractere ca înălţimea, masa corporală, imunitatea, aspectul exterior ş.a.
Norma de reacţie. Variabilitatea oricărui caracter nu este nelimitată. De
^xemplu, de la o vacă în condiţii naturale se pot obţine pe durata lactaţiei 800-
1200 1 de lapte. La îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere acest indice poate fi
ridicat până la 25001. Prin urmare, producţia de lapte poate varia în limitele 800-
|500 1 care reprezintă norma de reacţie a caracterului dat. Pentru fiecare caracter
-te specifică o anumită normă de reacţie. în cazul caracterelor cantitative ea este
mai mare, deoarece dezvoltarea lor este mai puternic influenţată de condiţiile de
reştere. De aici deducem că organismele nu moştenesc caracterul ca atare, ci
poar capacitatea de a forma un anumit caracter în condiţii concrete de viaţă, adică
) anumită normă de reacţie a caracterului dat. Anume capacitatea organismului de
| reacţiona la condiţiile mediului de viaţă prin modificarea în limitele normei de
îacţie şi reprezintă variabilitatea neereditară.
Toate caracterele şi însuşirile fiecărui soi de plante de cultură şi rasă de animale
109
 domestice se pot modifica doar în limitele normei de reacţie. De aceea încercările
: de a obţine roade înalte, de a spori productivitatea animalelor domestice numai în
_, baza. ridicării nivelului agrotehnic, îmbunătăţirii condiţiilor de întreţinere nu sunt
""> întemeiate. în primul rând este necesar de a crea noi soiuri de plante şi rase de
—, animale cu un genotip îmbunătăţit, cu noi norme de reacţie a caracterului dorit,
receptiv la condiţiile bune de creştere şi întreţinere.
Şirul variabilităţii modificative. La măsurarea lungimii spicelor (în cm) din-
tj^ tr-un lan de grâu s-au obţinut următoarele date: 6,8; 7,2; 10,8; 13,2; 9,5; 7,6; 10,2;
12,8; 13,9 etc. Acestea reflectă variabilitatea modificativă a caracterului dat ca
urmare a condiţiilor diferite de dezvoltare. Aranjând aceste date în ordine
crescătoare, vom obţine şirul variabilităţii lungimii spicului, numit şi şirul
variaţional: 6,8; 7,2; 7,6; 9,5; 10,2; 10,8; 12,8; 13,2; 13,9. Limitele variabilităţii
după lungimea spicului sunt cuprinse între 6,8 şi 13,9 cm. Aceste limite reflectă
diapazonul normei de reacţie. Reprezentând grafic variabilitatea acestui caracter,
obţinem curba variaţională.
Determinaţi după curba variaţională din fig. 1.103 valoarea medie a
caracterului, variabilitatea căruia este reprezentată.
Lungimea seriei variaţionale este determinată de condiţiile de mediu: cu cât
acestea sunt mai uniforme, cu atât seria variaţională este mai scurtă şi mai puţin
pronunţată variabilitatea modificativă şi invers. Amplitudinea variaţiei depinde
de genotip. După datele curbei variaţionale se stabileşte valoarea medie a
caracterului.

Fig. 1.103. Se-

155- 160- 165- 170- 175- 180- 185- mai ria variabilită-
160 165 170 175 180 185 190 mult de ţii înălţimii la
cm cm cm cm cm cm cm 190 cm adolescenţi.
110
 3 VARIABILITATEA EREDITARA
Variabilitatea ereditară poate fi combinativă şi mutaţională. |ZJ
Variabîlîtatea combinativă
în cazul înmulţirii sexuate, genotipul descendenţilor prezintă o combinare a genelor :ZZ
moştenite de la ambii părinţi. Deşi la orice copil pot fi identificate caractere tipice şi • j
pentru mamă, şi pentru tată, printre descendenţii unui cuplu nu pot fi găsiţi doi
indivizi absolut identici, cu excepţia gemenilor univitelini. Acest lucru îl putem '
spune şi despre descendenţii oricărui animal sau plantă. Varietatea de genotipuri
rezultată din contopirea gârneţilor de sex opus în timpul fecundaţiei reprezintă
variabilitatea combinativă. Surse ale acestui tip de variabilitate sunt trei procese:
1. Recombinarea intracromozomială, generată de schimbul reciproc de gene
dintre cromatidele cromozomilor omologi (crossing over). Ca urmare se formează
cromozomi crosoveri recombinaţi cu grupe de linkage noi. Aceşti cromozomi,
ajungând în zigot, determină dezvoltarea de caractere netipice pentru părinţi.
2. Recombinarea intercromozomială în baza repartizării independente a
romozomilor în meioză, care asigură apariţia de indivizi cu caractere părinteşti
| combinate, de exemplu, boabe galbene rugoase şi verzi netede în F2 la încrucişarea
dilihibridă la mazăre.
3. Combinarea întâmplătoare a gârneţilor lafecundaţie.
Aceste trei surse ale variabilităţii combinative acţionează independent şi
. Micomitent, asigurând o permutare permanentă a genelor. Astfel apar organisme
I n genotip şi fenotip nou, genele rămânând neschimbate. Pe lângă combinări noi
Ide caractere părinteşti pot apărea şi altele, neîntâlnite la ei. De exemplu, forma de
mucă a crestei la încrucişarea raselor de găini cu creasta „trandafir" şi „mazăre",
trupele de sânge II şi III la copiii ce descind din părinţi cu grupele I şi IV ş.a.

Amintiţi-vă şi alte exemple studiate de caractere recombinate la urmaşi.

însă noile combinaţii de gene se desfac uşor la transmiterea lor generaţiilor

irmătoare. De aceea pentru a fixa unele caractere valoroase ale hibrizilor (de
exemplu, producţia de lapte), selecţionării folosesc încrucişările consangvine, în
pzul cărora creşte probabilitatea întâlnirii gârneţilor identici.
Variabilitatea mutaţională
Variabilitatea mutaţională constă în apariţia de noi alele ca urmare a mutaţiei.
Mutaţia (din lat. mutatio - schimbare) prezintă modificarea permanentă şi
ransmisibilă a structurii şi funcţiei unei gene. Datorită mutaţiilor, organismele
kapătă noi caractere şi proprietăţi, neîntâlnite anterior la indivizii speciei date.
roblemele apariţiei mutaţiilor, consecinţele lor pentru purtători şi transmiterea
^cendenţilor sunt abordate de către teoria mutaţiilor elaborată de savantul olandez
Vries (1901-1903). Tezele de bază ale acestei teorii se formulează astfel:
111
 • mutaţiile apar pe neaşteptate ca o modificare discretă a caracterului;
• noile forme sunt stabile;
• spre deosebire de caracterele neereditare, mutaţiile nu formează şiruri
continue. Ele prezintă schimbări calitative;
• mutaţiile se manifestă diferit şi pot fi atât folositoare, cât şi dăunătoare;
a» • probabilitatea descoperirii mutaţiilor depinde de numărul de indivizi
C, examinaţi;
» mutaţiile asemănătoare pot apărea de nenumărate ori.
Clasificarea mutaţiilor se face în baza mai multor principii (tab. 1.9). în
continuare vom examina mutaţiile ce ţin de modificările în genom şi de posibilitatea
moştenirii lor.
Tabelul 1.9
CLASIFICAREA MUTAŢIILOR

NR. DE PRINCIPIUL 'TAŢI! IN BAZA

ORDINE AL M .Ui' DAT

După caracterul modificărilor în genomice

genom (genotip) cromozomiale
genice
2 După modul de manifestare la hete- dominante
rozigot recesive
3 După cauzele care le-au provocat directe
induse
4 După localizarea în celulă nucleare
citoplasmatice
5 După posibilitatea moştenirii lor generative
somatice

Principalele tipuri de mutaţii

Mutaţiile genomice duc la schimbarea numărului de cromozomi. Cel mai
răspândit tip de mutaţie genomică este poliploidia - multiplicarea garniturii de
cromozomi. în funcţie de numărul de seturi haploide de cromozomi deosebim
organisme triploide (3n), tetraploide (4n), hexaploide (6n), octaploide (8n) etc.
Organismele care prezintă poliploidie se numesc poliploizi. Apariţia lor este
consecinţa dereglării îndepărtării cromozomilor spre polii celulei în meioză sau
mitoză. Fenomenul poate fi provocat de factori fizici (temperaturi înalte sau joase,
radiaţie) şi chimici (colchicină, vinblastină, cloroform, eter ş.a.). Pentru unele plante
sunt caracteristice aşa-numitele şiruri poliploide. De exemplu, genul Triticum
reprezintă un şir a cărui membri au 14,28 şi 42 de cromozomi. Poliploizii, spre
deosebire de formele sălbatice, au flori mai mari, în organele de depozitare (rădăcini,
fructe, seminţe etc.) se acumulează o cantitate mai mare de substanţe nutritive.
Poliploizii mai uşor se adaptează la condiţiile nefavorabile ale mediului, mai uşor
suportă arşiţa, frigul etc. Aceste proprietăţi le asigură răspândirea în regiunile

112
nordice şi de munte. Circa 1/3 din toate speciile vegetale sunt poliploizi, iar în
regiunile montane acest procent este şi mai mare (-85%). Poliploizii sunt răspândiţi
şi printre plantele de cultură. Răspândirea largă a poliploizilor printre plante se
explică prin faptul că ele se pot înmulţi vegetativ, prin partenogeneză şi
autopolenizare. La animalele unisexuate poliploidia se întâlneşte foarte rar, deoarece
G
duce la sterilitate din cauza dereglării raportului dintre autozomi şi cromozomii
sexuali. La animalele ce se înmulţesc prin partenogeneză poliploidia este un
fenomen frecvent.

Studiaţi după fig. 1.104 consecinţele non-disjuncţiei cromatidelor unor

cromozomi în mitoză sau a unor cromozomi omologi în meioză
•HBHHBEBDB' ••••••••••
Un alt tip de mutaţie genomică este aneuploidia sau heteroploidia. Aneuploidul
ore un număr neregulat de cromozomi: unul sau mai mulţi cromozomi în plus sau în
minus faţă de setul haploid normal. Această mutaţie apare în urma non-disjuncţiei
fcromatidelor unor cromozomi în mitoză sau a unor cromozomi omologi în meioză.
Astfel apar gârneţi cu un cromozom în plus. Din contopirea unui astfel de gamet cu
gamet normal haploid rezultă un trizomic (2n +1) după un anumit cromozom
$g. 1.104), Gametul ce duce lipsă de un cromozom, la contopirea cu un gamet
lormal dă naştere unui zigot monozomic (2n - 1) după un anumit cromozom. Se
nai întâlnesc nulizomici (2n - 2), polizomici (2n + 2). Formele aneuploide de plante
it folosite în ameliorare. Prin încrucişarea unui nulizomic cu un monozomic se
Date restabili în genom un cromozom cu gena dorită. Pe această cale s-au obţinut
ie de grâu rezistente la anumite boli. Aneuploizii au fost descrişi la grâu, porumb,
itun, bumbac, şoareci, pisici, bovine ş.a. Spre deosebire de plantele aneuploide,
inimalele aneuploide au o
italitate şi fecunditate scăzută
iţă de diploizi.
Mutaţiile cromozomiale
îzintă modificări ale struc-
rii cromozomilor. Se disting
îătoarele tipuri de mutaţii
romozomiale (fig. 1.105):
deficienţă - pierderea cape-
tlor cromozomiale;
deleţie - pierderea unei părţi
cromozom ce nu cuprinde
entromerul;
duplicaţie - dublarea unui
îgment de cromozom;
Fig. 1.104. Non-disjuncţia cromatidelor unor cromo-
inversiune - rotirea unui zomi omologi în mitoză sau a unor cromozomi omologi
igment de cromozom cu 180°; în meioză generează apariţia aneuploizilor.
Biologie, ci. a XII-a
113
 A A A A A A A A A translocaţie - transferul
1 unui fragment de cromozom la
—<ţ
B B B B B B B D B B
—1 c C capătul aceluiaşi cromozom sau
C C C C C C C C
D D D D C D B D D a altui cromozom neomolog.
1
1 E E 1 E D E E E E în deficienţe, deleţii şi dup-
LLJ

CU F F F T F E F F F F licaţii se modifică cantitatea de

H H H o H F H H H H material genetic al cromozo-
E H
F mului. Modificarea fenotipică
H_ depinde de mărimea fragmen-
„.,,„-„.„ ., , tului respectiv şi de importanţa
Fig. 1.105. Tipurile de mutaţii cromozomiale: 1 - pe- • . z
rechea iniţială de cromozomi; 2 - deleţie; 3 - duplicaţie; genelor pe care le conţine. In
4 - inversiunea sectorului BCD; 5 - inversiunea secto- inversiuni şi translocaţii can-
m U 1 D K
titatea totală de material gene-
tic rămâne neschimbată, modificându-se doar localizarea lui.

Determinaţi după fig. 1.105 deosebirile dintre deleţie şi inversiune.

Mutaţiile genice sau punctiforme sunt condiţionate de schimbarea ordinii

nucleotidelor în molecula de ADN. Schimbarea survenită este reprodusă în structura
ARNm, ceea ce duce la sinteza unei proteine cu proprietăţi modificate şi, în cele
din urmă, la schimbarea unor caractere. Mutaţiile genice pot fi considerate „erori"
în replicarea moleculei de ADN. Ele pot fi provocate de raze ultraviolete, radiaţia
ionizantă, mutageni chimici ş.a. Deosebit de periculos din acest punct de vedere
este fondul radiaţiei ionizante al planetei noastre. Chiar şi o creştere neînsemnată
a acestuia (cu 1/3), de exemplu în urma experienţelor cu arma atomică, poate duce
la apariţia suplimentară în fiecare generaţie a 20 mln de oameni cu tulburări ereditare
grave. Probabil vă daţi seama ce pericol prezintă pentru populaţia Ucrainei.
Belarusiei, Rusiei şi Moldovei, precum şi pentru întreaga omenire avaria de la
staţia atomică de la Cernobâl.
Mutaţii generative şi somatice. Deşi mecanismul apariţiei acestor mutaţii poate
fi asemănător, rolul lor în moştenirea caracterelor este diferit. Mutaţiile generative
se descoperă la stadiul de zigot: cea dominantă la zigotul din F l 5 iar cea recesivă -
în F 2 , F 3 . Mutaţiile somatice se manifestă mozaic. Cu cât mai timpuriu apare mutaţia
somatică în ontogeneză, cu atât mai multe sectoare de ţesut vor purta mutaţia dată.
şi invers.

4, ALELISMUL MULTIPLU

Genele alele a căror moştenire am studiat-o până acum (de exemplu, flori roşii
- flori albe; corp gri - corp negru), apar ca urmare a mutaţiilor. Astfel, gena culorii
albe a florilor la mazăre a apărut în urma mutaţiei genei culorii roşii a florilor,
caracteristică pentru planta sălbatică. De aceea gena culorii roşii este numită
114
 iar cea albă - mu-
tantă. Deseori mutaţia repetată
a aceleiaşi gene condiţionează
apariţia mai multor stări alele
ale acesteia. De exemplu, la
O
iepuri gena albinismului a -
lipsa totală a pigmentului în păr
- a apărut ca urmare a mutaţiei
genei A, răspunzătoare de
pigmentaţia blănii. O altă mu- h
3(1 AA + 2AA") : 1A A h h
3(1A A" + 2A a) : 1aa
taţie a aceleiaşi gene (gena
h Fig. 1.106. Schema moştenirii seriei de alele multi-
culorii de Himalaya A ) asigură pie.
o coloraţie specifică a blănii
despre care am vorbit deja. Pentru studierea moştenirii culorii blănii la iepuri au
fost efectuate o serie de încrucişări (fig. 1.106). La analiza rezultatelor s-a constatat
că gena albinismului este recesivă atât faţă de gena pigmentaţiei totale, cât şi faţă de
gena coloraţiei de Himalaya. Gena culorii de Himalaya este dominantă faţă de gena
albinismului şi recesivă faţă de gena pigmentaţiei totale. Prin urmare, alela multiplă
în acest caz constă din 3 gene. întrucât genele alele ocupă loci identici în cromozomii
omologi, la orice iepure pot fi prezente concomitent doar două gene alele: AA, Aa -
iepuri negri; A'Ah, Aha - iepuri de Himalaya şi aa - albinoşi.
Mutaţiile unuia şi aceluiaşi locus formează o serie de alele multiple. Fenomenul a
fost numit alelism multiplu. O serie de alele multiple poate fi formată din câteva zeci
^au sute de alele. Moştenirea grupelor de sânge la om, pe care aţi studiat-o ca exemplu
de codominanţă (a se vedea p. 82), ilustrează şi alelismul multiplu. Fenomenul de
alelism multiplu este răspândit pe larg în natură. Se cunosc serii de alele multiple care
determină culoarea ochilor la drozofilă, forma desenului pe frunzele de trifoi ş.a.

5. LEGEA ŞIRURILOR OMOLOAGE ALE VARIABILITĂŢII EREDITARE

Renumitul savant rus N. Vavilov (fig. 1.107) pe parcursul

mai multor ani a studiat variabilitatea mutaţională la plantele
de cultură din familia gramineelor şi la strămoşii lor sălbatici.
Rezultatele observărilor i-au sugerat ideea că la genurile şi
speciile înrudite, care au o origine comună, apar şi mutaţii
asemănătoare. Mai mult ca atât, chiar şi la reprezentanţii
diferitelor clase se întâlnesc şiruri omoloage ale mutaţiilor
după caractere şi proprietăţi morfologice, fiziologice şi
îndeosebi biochimice. De exemplu, la diferite clase de ver-
Fig. 1.107.
X. I. Vavilov. tebrate se întâlnesc mutaţii identice: albinism şi lipsa părului
la mamifere, albinism şi lipsa penelor la păsări, lipsa solzilor
la peşti, degete scurte la bovine, oi, câine, păsări etc. Cele

115
 observate au fost generalizate de N. Vavilov în
legea şirurilor omoloage ale variabilităţii
ereditare. Această lege este universală şi se referă
la toate organismele, fapt ce o aseamănă cu legea
periodicităţii descoperită de D. Mendeleev. Cu-
noscând un şir de forme la o specie (de exemplu,
la grâu), se pot prevedea modificările similare
la speciile înrudite (orz, ovăz, secară ş.a.)
(fig. 1.108). Valoarea practică a acestei legi
constă în efectuarea dirijată a investigaţiilor în
vederea obţinerii de soiuri şi rase noi.

6. SECURITATEA GENETICĂ

în zilele noastre, surse de activitate mutagenă

se întâlnesc la tot pasul. Cercetările au arătat că
Fig, 1.108, Şirurile omoloage ale
variabilităţii la speciile de grâu şi
mulţi poluanţi ai mediului, aşa ca deşeurile in-
orz (întocmită de N. I. Vavilov) du- dustriale, substanţele utilizate în industrie (dietil-
pă caracterul de aristare: 1-4 - sulfatul, etilenimina ş.a.), deşeurile radioactive,
forme de grâu moale (2n = 42); 5-8
- forme de grâu tare (2n = 28); 9-12 pesticidele, posedă activitate genetică, adică pot
- forme de orz cu şase rânduri de induce mutaţii. Activitate genetică posedă şi mulţi
boabe; 1, 5, 9 - aristate; 2, 6, 10 - compuşi chimici, folosiţi în viaţa cotidiană. Printre
scurtaristate; 3, 7, 11 - inflate; 4, 8,
12 - fără ariste. aceştia se numără unele medicamente, coloranţii
şi conservanţii alimentari, unele preparate cosme-
tice, lacurile în aerosol, unii coloranţi pentru păr, detergenţii etc.
Răspândirea pe larg a mutagenilor în mediul ambiant prezintă un risc pentru
sporirea frecvenţei mutaţiilor şi acumulării lor în genofondul omenirii. De aceea
activitatea gospodărească necontrolată a generaţiilor actuale va fi resimţită de multe
generaţii viitoare. Pentru a reduce la minimum riscul acţiunilor mutagene, a micşora
pericolul genetic în toate sferele de activitate ale omului, a fost creată o nouă
ştiinţă - toxicologia genetică. Ea studiază activitatea mutagenă a factorilor de
natură antropogenă, în primul rând a compuşilor chimici, elaborează metode şi
mijloace de evaluare a activităţii lor genetice. Factorii mutageni, numiţi şi factori
genetici, se grupează în fizici, chimici şi biologici.
Factorii fizici. Din acest grup fac parte diferite feluri de radiaţie ionizantă,
radiaţia ultravioletă. Cercetările acţiunii radiaţiei asupra procesului mutaţional a
arătat că orice doză, chiar şi cea mai mică, sporeşte probabilitatea apariţiei
mutaţiilor. Sursa de radiaţie ionizantă o constituie utilizarea energiei atomice atât
în scopuri militare, cât şi paşnice (deşeurile radioactive, avariile de la staţiile
atomoelectrice ş.a.). Efecte nedorite pentru organismele vii prezintă şi radiaţia
ultravioletă, mai ales razele de undă scurtă. De regulă, acestea sunt reţinute de
stratul de ozon şi nu ajung pe pământ. Găurile depistate în acest strat au redus
116
rolul său protector: o parte din raze ating totuşi pământul. Ca urmare în ultimii ani
se constată o creştere a morbidităţii prin cancer de piele.
Progresul tehnico-ştiinţific, introducerea noilor tehnologii au făcut să apară
noi factori fizici, printre care ultrasunetul, curenţii de frecvenţă înaltă, câmpurile
magnetice alternative etc. Toţi aceşti factori trebuie supuşi unui control genetico-
toxicologic permanent pentru depistarea şi prevenirea la timp a consecinţelor
negative ale acţiunii lor.
Factorii chimici. Chimizarea agriculturii şi altor ramuri ale activităţii umane,
dezvoltarea industriei chimice au condiţionat sinteza unor substanţe neîntâlnite
până acum în natură. Multe din acestea posedă o rezistenţă înaltă la descompunerea
biologică şi chimică, de rând cu o toxicitate înaltă.
•

Enumeraţi câteva din produsele industriei chimice utilizate pe larg în

republică şi argumentaţi efectul lor mutagen.

Sărurile acidului azotic (nitraţii), utilizate pe larg în industria alimentară şi

agricultură, în organism se transformă în nitriţi - săruri ale acidului azotos care
posedă activitate mutagenă. în mediul acid al stomacului mamiferelor, din nitriţi şi
aminocompuşi se formează nitrozocompuşi, care fac parte din grupul supermuta-
genilor. De aceea în multe ţări ale lumii este limitată utilizarea nitritului de sodiu în
calitate de conservant al produselor din carne şi ale celor de origine vegetală.
Efect mutagen posedă şi poluanţii atmosferei şi apei, deşeurile industriale, gazele
de eşapament care conţin compuşi alchilanţi, compuşi organici ai plumbului etc.
Compuşi mutageni conţin şi produsele activităţii vitale a unor microogranisme
ce infectează produsele alimentare. De exemplu, a fost stabilită activitatea genetică
a aflatoxinei - toxina unei ciuperci de mucegai (Aspergillus).
O atenţie deosebită se acordă efectului mutagen al unor preparate farmaceutice
precum actinomicina, aminopterina, gicantena ş.a. în ultimele decenii, producerea
industrială a medicamentelor este posibilă doar după o analiză genetico-toxică
minuţioasă şi determinarea riscului utilizării lor. Excepţie fac cancerostaticele,
utilizarea cărora este admisă, deşi posedă o activitate mutagenă puternică. Folosirea
lor este necesară pentru salvarea vieţii bolnavilor, atenuarea durerilor.
Factorii biologici. Mecanismul efectului mutagen al acestor factori este puţin
studiat. A fost stabilit efectul mutagen al virusului varicelei, vărsatului de vânt,
parotitei epidemice, gripei, hepatitei etc. în prezent se studiază mutageneza
provocată de vaccinări. Astfel s-a constatat că utilizarea pe larg a vaccinaţiei, mai
ales a celei repetate, sporeşte riscul inducerii mutaţiilor.
Progresul tehnico-ştiinţific e în desfăşurare, deci nu se exclude apariţia unor
noi factori mutageni. Sarcina geneticii toxicologice constă în descoperirea lor. în
calitate de obiecte de studiere în masă ale activităţii genetice a unor sau altor
factori se utilizează culturile de celule umane şi animale, plante superioare,
microorganisme, drozofila.
117
 1. Definiţi noţiunile de variabilîtate, mutaţie.
2. Enumeraţi tipurile de variabilitate.
3. Explicaţi prin scheme norma reacţiei diferitelor caractere,
4. Enumeraţi câte 5 caractere cantitative şi calitative la plante şi animale.
5. Enumeraţi tezele de bază ale teoriei mutaţionaie elaborate de De Vries.
6. Explicaţi prin scheme mecanismul mutaţiilor:
a) genice;
b) cromozomiale;
c) genomice.
7. Comparaţi mutaţiile genomice: poiîpioidia cu aneuploidia.
8. Asociaţi noţiunile din coloana  cu caracteristicile din coloana B,
i_ _ _ _ _ _ > _ — • - ~ " — — — — — — —• — — — — — — — — — — —• — i
A B
a) recombinare intracromozomială 1. Repartizarea independentă a cro-
b) recombinare intercromozomială mozomilor în meioză.
c) combinare întâmplătoate a gârneţilor 2. Apar grupe de linkage noi.
3. Are loc crossing-overul.
4. Dezvoltarea caracterelor atipice
pentru părinţi.
5. Are loc în timpul fecundaţiei.
6. Apar indivizi cu caractere părin-
teşti recombinate.

9. Enumeraţi factorii mutageni,

10. Cauza-efect. Notaţi prin A, dacă afirmaţiile legate prin conjuncţia
deoarece sunt adevărate, prin F- dacă sunt false:
a) Pentru obţinerea soiurilor poliploide se distruge fusul de diviziune, deoarece
el asigură repartiţia egală a cromozomilor între cele 2 celule-fiice.
b) Toate mutaţiile spontane sunt dăunătoare, deoarece duc la micşorarea
variabilităţii organismelor.
c) Mutaţiile cromozomiale la om sunt dăunătoare, deoarece toate duc la apariţia
unor maladii ereditare grave.
d) Mutaţiile intracromozomiale duc la apariţia unor noi caractere la descendent,
deoarece cromozomii omologi se repartizează independent în gârneţi.
11. Explicaţi esenţa legii seriilor omoloage ale variabilităţii ereditare,
12. Alcătuiţi un eseu structurat la tema „Rolul mutaţiilor" după următorul
algoritm:
a) spontane -în natură;
b) induse - în agricultură.
13. Modelaţi din diverse materiale mutaţii genice, cromozomiale, genomice.

118
 1. GENETICA G
OMULUI
G
1 METODELE DE CERCETARE ÎN GENETICA OMULUI 2 CARIOTIPUL UMAN
NORMAL 3 DETERMINISMUL GENETIC AL SEXULUI LA OM 4 BOULE ERE-
DITARE ALE OMULUI 5 PREDISPOZIŢIA EREDITARĂ LA BOLI 6 PROFILAXIA
BOLILOR EREDITARE 7 EUGENIA

1. METODELE DE CERCETARE ÎN GENETICA OMULUI

Moştenirea caracterelor 1-a interesat pe om încă din antichitate. Părintele medicinei,

Hipocrate (460-377 i.e.n.), a efectuat primele observări asupra moştenirii unor
caractere morfologice (culoarea ochilor), ale unor boli şi malformaţii ereditare în unele
familii. La începutul sec. al XIX-lea a fost înaintată ideea că bolile ereditare sunt
determinate de frecvenţa încrucişărilor dintre rudele apropiate.
Succesele în domeniul geneticii umane rămân deocamdată destul de modeste.
Cauza rezidă în diferite deficienţe tehnice şi restricţii morale, printre care:
• imposibilitatea efectuării experimentelor de încrucişare şi de urmărire a
transmiterii caracterelor la urmaşi;
• descendenţa relativ redusă a unei familii;
• natura biosocială a omului şi presiunea restricţiilor etice asupra cercetărilor
geneticii umane.
Aceste dificultăţi au impus omenirea să elaboreze şi să aplice un şir de metode
speciale, dintre care pot fi enumerate următoarele:
1. Metoda genealogică, se bazează pe studiul modului de transmitere a unor
caractere şi însuşiri normale şi patologice pe parcursul mai multor generaţii. Metoda
este folosită nu numai în scop de diagnostic, dar şi pentru prognozarea diferitelor
boli la descendenţi. Metoda dată presupune utilizarea unor simboluri speciale
prezentate în tabelul 1.10 (p. 120).
2. Metoda studiului gemenilor, se aplică pentru determinarea rolului condiţiilor
mediului în manifestarea anumitor caractere. în baza acestei metode poate fi
determinată norma de reacţie a caracterelor. Metoda este deosebit de valoroasă în
cazul gemenilor univitelini (care constituie circa 30% din numărul total de gemeni).
3. Metoda citogenetică, presupune cercetarea celulelor supuse diviziunii în
metafaza sau anafaza timpurie. Astfel se detectează dereglările în structura şi
numărul de cromozomi, în cariotipul fiecărui individ.
119
 Tabelul 1.10
SEMNELE CONVENŢIONALE STANDARD UTILIZATE PENTRU ALCĂTUIREA
GENEALOGIEI LA OM
1
O SIMBOLUI

a, 1. bărbat sănătos
C
O femeie sănătoasă

2. # indivizi afectaţi
3. J heterozigoţi pentru genă autozomală
4. persoane decedate

5. purtător de mutaţie recesivă sex-linkage

6. mariaj

7. căsătorie consanguină
8. persoane divorţate
9
- • wmmtmmm i. I
avort sau născut mort

10. 2 3 descendenţa unui cuplu

\
11. gemeni dizigoţi
N
12. gemeni monozigoţi

13.
CD S H U heterozigoţi

14. sex nespecificat

4. Metoda studiului familiilor consanguine şi a izolatelor, permite analiza

genelor recesive. în condiţiile familiilor consanguine din comunităţile umane izolate
cu un număr redus de indivizi acestea se pot homozigota, manifestându-se fenotipic.
5. Metoda biochimică, permite identificarea mutaţiilor la nivelul acizilor
nucleici, proteinelor, enzimelor, aminoacizilor, lipidelor şi altor compuşi modifi-
caţi în cazul unor maladii metabolice ereditare.
6. Metoda diagnosticului prenatal, constă în studiul citogenetic, biochimic şi
molecular-genetic al lichidului amniotic prelevat prin amniocenteză. Metoda
permite identificarea diferitelor maladii cromozomiale şi metabolice în timpul
sarcinii, acestea putându-se manifesta şi la viitorul nou-născut.
7. Metoda cromatinei sexuale, se utilizează frecvent pentru determinarea sexului
genetic al persoanelor cu diverse maladii ce afectează caracterele sexuale secundare.

120
 8. Metoda statistică, permite determinarea frecvenţei unor gene în diferite
populaţii umane.
Actualmente, datorită realizărilor geneticii umane, a devenit posibilă descope-
rirea unui număr mare de maladii ereditare. Măsurile de tratament şi profilaxie a
acestora pot fi elaborate doar după descoperirea cauzelor şi mecanismului de mani-
festare şi de moştenire.

2, CARIOTIPUL UMAN NORMAL

Celulele somatice ale omului conţin 46 de cromozomi sau 23 de perechi, dintre
care 22 de perechi de autozomi şi o pereche de heterozomi sau cromozomi sexuali
(AXla femeie şiZFla bărbat). întrucât cromozomii sexuali Xşi Fse deosebesc după
dimensiune, ei poartă atât sectoare omoloage, cât şi neomoloage. Genele localizate
pe sectoarele omoloage se moştenesc la fel ca şi cele localizate în autozomi. Sectorul
neomolog al cromozomului Y poartă 5 gene care se transmit de la tată la fiu.
Cromozomul X conţine două sectoare neomoloage pe care sunt amplasate înjur de
150 de gene care nu au alele pe cromozomul Y. Din această cauză probabilitatea
manifestării alelelor recesive la băieţi este mai mare decât la fete. După genele
localizate în cromozomii sexuali, femeile pot fi homozigote sau heterozigote. Bărbaţii
vor fi hemizigoţi după genele care nu au alele în cromozomul Y.
Identificarea tuturor cromozomilor omului a devenit posibilă o dată cu elaborarea
metodelor colorării diferenţiate. în urma aplicării acestora a fost întocmită
idiograma cariotipului uman {fig. 1.109). Grupând cromozomii după dimensiuni
şi poziţia centromerului, savantul american Denver a obţinut 7 grupe notate cu
literele mari ale alfabetului latin de la A la G, şi anume:
grupa A - cuprinde perechile de cromozomi 1-3; grupa B - 4-5; grupa C- 6-
12; grupa D - 13-15; grupa E - 16-18; grupa F- 19-20; grupa G - 21-22.

Observaţi după fig. 1.109 după care caractere au fost grupaţi cromozomii.

13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 y
Fig. 1.109. Idiograma cariotipului uman normal.
121
 3. DETERMINISMUL GENETIC AL SEXELOR LA OM

o Amintiţi-vă tipul de determinism cromozomial al sexelor la om.

Conform determinismului cromozomial al sexului de tip Drosophila, sexul

zigotului la om se determină în momentul fecundării şi depinde de tipul de
cromozom sexual purtat de spermatozoidul ce fecundează ovulul. Dacă acesta
aduce cu sine cromozomul Y - se formează un zigot de sex masculin, iar dacă
cromozomul X- de sex feminin. Etapa dată de determinare a sexelor - genetică -
are o durată de 35 de zile din momentul fecundării. Pe durata acesteia, embrionul
uman se dezvoltă ca organism hermafrodit. Diferenţierea sexelor începe o dată cu
formarea primordiilor glandelor sexuale. Etapa dată - gonadică - continuă până
în a 60-a zi de dezvoltare embrionară. Urmează etapa hormonală a procesului de
sexualizare în care are loc definitivarea anatomică şi funcţională a glandelor sexuale.
Diferenţierea sexelor se încheie cu atingerea pubertăţii ca urmare a acţiunii
hormonilor produşi de ovare şi testicule.
Particularităţile manifestării cromozomului X la indivizii de sex feminin.
întrucât indivizii de sex masculin conţin un singur cromozom X, iar cromozomul
Feste cu mult mai mic şi practic nu conţine gene active, la masculi se creează o
disproporţie între doza de gene parvenite de la cromozomul X. Pentru lichidarea
acesteia în procesul evoluţiei a luat naştere un mecanism special care constă în
inactivarea unui cromozom X la sexul feminin. Datorită acestui mecanism,
activitatea sumară a majorităţii genelor din cromozomii Xai ambelor sexe este
foarte apropiată.
Ipoteza unui singur cromozom X activ la femelele mamiferelor, inclusiv la
om, a fost expusă de cercetătoarea engleză M. Layon. Mai târziu cel de-al doilea
Tabelul 1.11
CROMATINA SEXUALĂ LA INDIVIZII NORMALI Şl LA PERSOANELE
CARE PREZINTĂ VARIETĂŢI NUMERICE ALE HETEROZOMILOR

Negativ

2. Pozitiv XX, XXY, XXYY

3. Dublu pozitiv XXX, XXXY, XXXYY
4. Triplu pozitiv XXXX, XXXXY
:
•••• --"v :-'hr '
5. Quadruplu pozitiv XXXXX
122
cromozom X, inactiv, a fost descoperit în celulele epiteliale în apropierea
nucleului. El prezintă o formaţiune triunghiulară, numită corpuscul Barr sau
cromatină de sex X. Numărul corpusculilor Barr este egal cu numărul
cromozomilor X, care încalcă formula 2A + X, indiferent de prezenţa sau lipsa
cromozomului Y {tab. 1.11). Deci, femeile normale XX sunt purtătoare ale unui
corpuscul Barr, iar la masculii normali XY acest corpuscul lipseşte. Inactivarea
unuia din cromozomii Xeste condiţionată de condensarea şi spiralizarea integrală
şi parţială a acestuia. în această stare cromozomul nu poate realiza transcripţia,
rămânând genetic inert. La microscop cromozomul inactiv se vede bine la colorarea
cu coloranţi speciali.
Studierea detaliată a procesului de inactivare a unuia dintre cromozomii X a
arătat că în fazele timpurii ale dezvoltării embrionare sunt activi ambii cromozomi
p, ulterior unul se spiralizează şi se condensează. întrucât în ovogenă ambii
cromozomi X sunt activi, toate ovulele poartă câte un cromozom X activ. Studiul
cromatinei sexuale permite descoperirea anomaliilor numerice ale cromozomilor
X, diagnosticarea sexului embrionului până la diferenţierea sexuală.

4, BOLILE EREDITARE ALE OMULUI

în prezent la om sunt înregistrate circa 2 500 de boli ereditare, determinate de
o singură mutaţie genică sau de o anomalie cromozomială. Conform datelor
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.) anual se înregistrează altă sută de
maladii ereditare noi. Cercetările recente au arătat că înjur de 5% din nou-născuţi
poartă un defect genetic grav. Cifra dată nu include feţii morţi, frecvenţa cărora
constituie circa 14% din sarcinile luate la evidenţă. Studierea şi profilaxia bolilor
ereditare sunt prerogativele geneticii medicale.
în prezent se aplică două principii de clasificare ale bolilor ereditare: după
caracterul leziunii aparatului ereditar (mutaţii genice sau cromozomiale) şi după
tipul moştenirii. în conformitate cu primul principiu deosebim boli molecular-gene-
tice (sau genice) şi cromozomiale, iar după cel de-al doilea - dominante, recesive şi
cuplate cu sexul. Să analizăm în continuare cele mai răspândite boli ereditare.
Boli molecular-genetice
întrucât mutaţiile genice afectează o porţiune relativ mică a materialului ereditar,
tulburările provocate de ele sunt mai puţin grave, în comparaţie cu cele
cromozomiale. Funcţia de reproducere a purtătorilor acestor gene mutante nu este
afectată şi, ca urmare, ele se transmit descendenţilor, fiind boli ereditare în adevăratul
sens al cuvântului.
Dintre bolile molecular-genetice, după tipul dominant se moştenesc diferite
anomalii care nu împiedică reproducerea, nu scurtează longevitatea şi de aceea nu
sunt supuse selecţiei. Din acest grup fac parte: brahidactilia (subdezvoltarea
falangelor distale ale degetelor), polidactilia {fig. 1.110), sindactilia (degete alipite),
eformarea unghiilor, otoscleroza, unele forme de distrofie musculară ş.a.
 O

Fig. 1.110. Arborele genealo- Fig. 1.111. Arborele genea- Fig. 1.112. Arborele ge-
gic pentru polidactilie. logic pentru fenilcetonurie. nealogic pentru hemo-
filie.

După tipul dominanţei incomplete se moşteneşte anemia cu hematii falciforme

- boală metabolică condiţionată de o mutaţie genică care duce la înlocuirea acidului
glutamic cu valina. La heterozigoţii după această genă tulburările sunt minime -
în condiţii de hipoxie (altitudine, narcoză) hematiile capătă o formă caracteristică
de seceră. La homozigoţii după gena dată boala se manifestă încă la naştere prin
anemie pronunţată care duce la moartea nou-născutului.

Schiţaţi arborele genealogic pentru anemia cu hematii falciforme.

Majoritatea bolilor molecular-genetice se moştenesc după tipul recesiv: copiii

moştenesc gena patologică de la ambii părinţi care, fiind purtători heterozigoţi ai
acestora, fenotipic sunt sănătoşi. Riscul moştenirii unor astfel de boli creşte în cazul
căsătoriilor dintre rude apropiate. Din acest grup fac parte tulburările metabolismului
unor aminoacizi (fenilcetonuria (fig. l.lll), albinismul, alcaptonuria), glucidelor
{diabetul zaharat al adolescenţilor, galactozemia - incapacitatea de a metaboliza
galactoza din lapte), lipidelor (boala Wolman ş.a.), surdomutismul înnăscut,
microcefalia, enzimopatiile (deficitul de enzime) ş.a.
Moştenirea cuplată cu sexul. Circa 60 din caracterele ereditare ale omului
sunt legate de cromozomul sexual X. întrucât majoritatea lor sunt recesive, femeile,
de regulă, sunt purtătoarele genelor patologice, transmiţându-le urmaşilor de sex
masculin. Aceste boli se manifestă, de regulă, numai la bărbaţi. Drept exemplu
poate servi hemofilia (fig. 1.112) - lipsa principalilor factori ai coagulării sângelui.
La bolnavii de hemofilie orice leziune a vaselor poate provoca pierderi masive de
sânge din cauza că acesta nu se coagulează. După acelaşi principiu se moştenesc
daltonismul, atrofia nervului optic, glaucomul juvenil ş.a.

Acest tip de boli ereditare este cauzat de modificarea structurii şi numărului de

cromozomi. Bolile provocate de anomaliile structurale ale cromozomilor se
întâlnesc destul de rar şi se soldează cu moartea purtătorilor lor la o vârstă fragedă.
124
Mai bine de 40% din avorturile spontane şi circa 6% din feţii născuţi morţi sunt
consecinţa unor anomalii structurale ale cromozomilor.
Modificările numărului de cromozomi stau la baza a circa 300 de sindroame
cromozomiale, unele studiate destul de detaliat. Enumerăm câteva dintre ele.
Sindromul Down, sau trizomia după autozomul 21. Numărul total de
c
cromozomi în acest caz este 47. Bolnavii cu acest sindrom prezintă debilitate, r-
mâini scurte şi late, ochi mongoloizi, malformaţii cardiace, rădăcina nasului
aplatizată. Incidenţa bolii este de 1 caz la 500-600 de naşteri. De obicei femeile
cu acest sindrom sunt sterile, dar s-au înregistrat 11 cazuri când acestea au avut
copii. Din 11 copii 5 au moştenit acest sindrom. Prin urmare, cromozomul
suplimentar 21 se transmite cu o probabilitate de 50%. Există o legătură directă
dintre vârsta mamei şi riscul naşterii unui copil cu sindromul Down (fig. 1.113).

Explicaţi de ce 50% din descendenţii unei femei cu sindromul Down

pot fi bolnavi, iar 50% - sănătoşi.

Sindromul Klinefelter (44 + XXY sau 44 + XXXY sau 44 + XXXXY) se

întâlneşte la bărbaţi cu o frecvenţă de 1:500 de naşteri. Aceştia au o statură înaltă,
constituţie astenică, picioare lungi şi sunt sterili. în celulele somatice este prezent
corpusculul Barr. Dacă în genotip sunt prezenţi mai mult de doi cromozomi X,
numărul acestora va fi egal cu numărul cromozomilor X minus 1.
Sindromul Turner (44 + XO) se manifestă la femei, pentru care este
caracteristică modificarea patologică a constituţiei (statură mică, gât scurt),
subdezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare. în celulele somatice
cromatina sexuală lipseşte, fapt ce uşurează diagnosticul sindromului.
Trizomia după cromozomul X (XXX). Femeile cu această afecţiune, deşi au
ovare subdezvoltate, nu sunt sterile.

Fig. 1.113. Du-

pă vârsta de 40
de ani riscul
naşterii unui
copil cu sindro-
mul Down creş- 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49
te. Vârsta mamei
125
~~" 5. PREDISPOZIŢIA EREDITARĂ LA BOLI

La baza bolii hipertonice, bolii ulceroase a duodenului, bolii ischemice a inimii,

"^ schizofreniei, epilepsiei, diabetului zaharat stau factorii de mediu. Cercetările
^_ efectuate pe gemenii univitelini au scos în evidenţă rolul genotipului în declanşarea
"~ acestor boli, desemnate ca boli cu predispoziţie ereditară sau multifactoriale.
în funcţie de predispoziţia ereditară a organismului, unul şi acelaşi factor de
U) mediu poate induce diferite boli. De exemplu, supraîncordarea psihică şi emoţiile
negative la unele persoane generează boala hipertonică, la altele maladii nervoase
şi psihice sau diabet zaharat. Supraîncordarea ochilor, în funcţie de genotip,
provoacă hiperopie sau strabism.
De cele mai multe ori baza predispoziţiei ereditare o constituie starea de purtător
heterozigot. în prezent sunt cunoscute circa 200 de stări heterozigote patologice,
în condiţii nefavorabile de viaţă, boala se poate declanşa şi la heterozigoţi. De
exemplu, diabetul zaharat al adolescenţilor este condiţionat de gena recesivă în
starea homozigotă. Heterozigoţii după această genă rămân sănătoşi, dar la o
suprasolicitare a insulelor pancreatice această genă se poate manifesta şi la
heterozigoţi sub formă de diabet la persoanele de vârsta înaintată.
Alergozele la substanţele medicamentoase de asemenea se explică prin
predispoziţie ereditară.

6. PROFILAXIA BOLILOR EREDITARE

în prezent circa 12% din populaţia globului este afectată de boli ereditare. De
aceea profilaxia acestora este o problemă prioritară a geneticii medicale. în acest
scop se cer luate următoarele măsuri:
* Lupta cu factorii mutageni. Pentru a reduce riscul apariţiei unor mutaţii, este
necesar de a cunoaşte activitatea mutagenă a substanţelor chimice utilizate în
industrie, agricultură, medicină, menaj. în caz dacă acestea prezintă un anumit
risc în ce priveşte dezvoltarea mutaţiilor, se va sista fabricarea şi utilizarea lor. O
atenţie deosebită trebuie acordată combaterii poluării radioactive a atmosferei.
Aici pot fi amintite protestele maselor largi împotriva experimentelor cu arma
atomică, transportării dintr-o ţară în alta a deşeurilor radioactive, pichetarea unor
staţii atomoelectrice, tehnologic învechite, etc. Armele chimică şi bacteriologică
de asemenea sunt o ameninţare serioasă la sănătatea genetică a generaţiilor actuale
şi viitoare.
• Luarea pe durata sarcinii doar a medicamentelor prescrise de medic. Ştiţi
deja că în perioadele critice ale dezvoltării intrauterine embrionul este deosebit de
sensibil la diferiţi factori mutageni, printre care şi medicamentele. Acţionând prin
intermediul organismului mamei, acestea pot provoca la embrion cele mai variate
mutaţii.
126
 • Depistarea purtătorilor, adică a indivizilor care, deşi nu sunt bolnavi, sunt
purtători ai genelor recesive. întrucât majoritatea bolilor ereditare se moştenesc
după tipul recesiv, naşterea de copii bolnavi este mai probabilă în cazul cuplurilor
heterozigote după una şi aceeaşi genă recesivă. Pentru prevenirea acestor conceperi
a fost creat serviciul de consultaţii medico-genetice. Aici se pot adresa în primul
rând cuplurile care au rude cu probleme genetice, sunt trecute de 30-40 de ani, G
lucrează în condiţii nocive sau sunt rude de sânge. Medicii şi geneticienii dispun
de mijloace cu ajutorul cărora pot determina probabilitatea naşterii unui copil
bolnav genetic.
• Diagnosticul prenatal. Progresul tehnico-ştiinţific a pus la dispoziţia medicilor
mai multe metode de diagnostic prenatal. Ele permit diagnosticarea mutaţiilor
încă din primele săptămâni de sarcină. în caz de diagnostic nefavorabil, prin
întreruperea sarcinii se poate evita naşterea de copii bolnavi.

Determinaţi după fig. 1.114 tipurile de investigaţii prenatale şi impor-

tanţa lor.

* Informarea maselor largi ale populaţiei despre creşterea riscului naşterii de

copii bolnavi în cazul căsătoriilor dintre rude apropiate.
• Lupta cu prejudecăţile ce duc la izolarea rasială şi religoasă.

FETOSCOPIE între 17-40 săpt.

vizualizare
prelevarea
tratament
risc 2%
de la debut până la 17 săpt.
prelevare
risc 0,2%

de la debut până la 40 săpt.

vizualizare
controlul prelevării
risc 0%

intre 9-10 săpt.

vizualizare
risc 5-10%

BIOPSIE DIN PLACENTĂ între 9-13 săpt.

prelevare
risc 5%

Fig. 1.114. Metodele de diagnostic prenatal.

127
"— 7, EUGENIA
fS Povara genetică a omenirii este impunătoare - 7,5%, ceea ce înseamnă că înjur
1
- de 400 de milioane de oameni suferă de boli ereditare. Cum poate fi uşurată această
0 povară? în a. 1883 naturalistul englez F. Galton a propus crearea unei ştiinţe noi -
•ir- eugenia. în viziunea sa aceasta trebuia să prezinte un complex de măsuri în vederea
^-f reducerii numărului de mutaţii dezavantajoase şi/sau sporirea incidenţei unor
1 ^ caractere cu valoare deosebită. Susţinătorii ei urmăreau două scopuri: să împiedice
reproducerea genotipurilor „inferioare" şi să favorizeze înmulţirea celor
„superioare". Cu acest scop în S.U.A., Danemarca şi Germania a fost legiferată
sterilizarea voluntară a indivizilor cu tulburări psihice (schizofrenie, înapoiere
mintală) şi maladii ereditare grave. în Germania, între 1933-1945, erau sprijinite
căsătoriile dintre indivizii "rasei nordice pure". Dezvoltarea geneticii a arătat că
aceste măsuri nu aveau nici o bază ştiinţifică. în primul rând, bolile psihice sunt
cauzate de mai multe gene şi nu se transmit mendelian. în al doilea rând, frecvenţa
mutaţiilor genice, indiferent de metoda utilizată, scade foarte încet. De exemplu,
pentru a reduce pe jumătate incidenţa unei mutaţii întâlnite cu o frecvenţă de 10%
se cer circa 300 ani, cu condiţia că nici unul dintre purtătorii acesteia nu se
reproduce. Situaţia este şi mai complicată în cazul bolilor recesive cuplate cu
sexul. Astfel, dacă toţi băieţii concepuţi de o mamă purtătoare de hemofilie ar fi
eliminaţi de la începutul vieţii intrauterine, mamele ar naşte mai multe fete -
purtătoare ale hemofiliei. Ca urmare frecvenţa mutaţiei ar creşte. Nici sterilizarea
indivizilor purtători de mutaţii dominante nu ar exclude boala, deoarece în fiecare
generaţie apar mutaţii noi.
Nu este întemeiată nici ideea multiplicării inteligenţei, care de asemenea este
condiţionată de mai multe gene. Bineînţeles că copiii născuţi din căsătoria a doi
indivizi cu un coeficient înalt de inteligenţă au şanse mai mari de a fi la fel de
inteligenţi ca şi părinţii. Rolul hotărâtor în dezvoltarea caracterelor ce desemnează
inteligenţa revine însă mediului ambiant. în scopul multiplicării „geniilor" a fost
propusă metoda conservării prin congelare a celulelor sexuale ale marilor
personalităţi şi folosirea lor după dispariţia donatorilor. Această metodă nu este
însă justificată genetic, întrucât aceste celule pot purta şi mutaţii recesive cu efecte
negative. Bineînţeles, că aceste metode de "îmbunătăţire" a speciei umane sunt
inacceptabile. Eugenia are dreptul la existenţă în cazul când va căuta să soluţioneze
problemele ce ţin de însănătoşirea societăţii umane pe calea:
• protejării omului de acţiunea mutagenilor ce provoacă boli ereditare;
• elaborării metodelor de prevenire a manifestării bolilor ereditare şi de
tratament a acestora;
• evidenţierii familiilor împovărate de boli ereditare, luării lor la evidenţă şi
dispensărizării în cadrul serviciilor de consultaţii medico-genetice;
• consultării medico-genetice a persoanelor ce intenţionează să se căsătorească;
» ridicării nivelului de cultură generală a întregii societăţi.

128
 în societatea umană este imposibilă alegerea forţată a partenerului. De aceea
numai în urma unei activităţi conştiente omul va ajunge singur la necesitatea
studierii arborelui genealogic. Practica a demonstrat că cunoaşterea legilor geneticii,
genealogiei familiei şi a caracterului de moştenire a unor gene {tab. 1.12) permite
prognozarea moştenirii unor patologii până la procreare, evitându-se astfel naşterea
de copii cu malformaţii.
Heterogenitatea după caracterele morfologice, fiziologice şi aptitudini este baza
materială a prosperării continuie a omenirii. Pentru realizarea acesteia este necesară
înţelegerea corectă a legilor geneticii referitor la om şi crearea de posibilităţii
echivalente pentru dezvoltarea fiecărei personalităţi.
Tabelul 1.12
CARACTERUL MOŞTENIRII UNOR GENE LA OM

GENA DOMINANTĂ GENA RECESIVĂ

Buze groase Buze subţiri

Lobul urechii liber Lobul urechii concrescut
Faţă pistruiată Faţă fără pistrui
Pielea normală Absenţa glandelor sudoripare
Prezenţa maxilarului habsburgic Absenţa maxilarului habsburgic
Prezenţa polidactiliei Absenţa polidactiliei
Prezenţa brahidactiliei Absenţa brahidactiliei
Degete concrescute Absenţa sindactiliei
Degete subţiri păianjeniforme) Degete normale
Talie mică (condiţionată de polimerie) Talie înaltă
Prezenţa factorului Rh (rezus) Absenţa factorului Rh (rezus)
I
Coagularea normală a sângelui Hemofilie
Imunitatea la tuberculoză Predispunerea la tuberculoză 1
1
Diabet nezahat Norma
Prezenţa retinoblastomului Absenţa retinoblastomului
Glaucom în normă
j Astigmatism în normă
Cataractă în normă
1 Auz normal Surditate congenitală
1 Prezenţa migrenei Absenţa migrenei
1 Maladia Parkinson Absenţa maladiei Parkinson
jlogie, ci. a XII-a
129
 1, Analizaţi deficienţele studierii geneticii omului.
2, Descrieţi metodele de studiere a geneticii omuiuî,
3, Explicaţi principiile sistemului Denvîer de caracterizare a carioîipuluî
uman.
4, Alcătuiţi o schemă ce ar ilustra principiile clasificării boiiior ereditare la
om.
5, Enumeraţi patoiogiîle ereditare:
a) de tip dominant ce nu scurtează longevitatea;
b) de tip dominant ce se manifestă grav;
c) de tip dominanţă incompletă;
d) de tip recesiv.
8, Explicaţi schematic de ce nu se permit căsătoriile înrudite.
7. Enumeraţi exemple ale Influenţe* negative a factorilor nocivi asupra
eredităţii omului,
8. Expurteţi-vă părerile asypra concepţiilor promovate de eugenie.
9. Analizaţi patoiogiiie determinate de genele localizate în cromozomii
sexuali.
18. Alcătuiţi arborele genealogie propriu.
11. Scrieţi un eseu la tema „Utilizarea cunoştinţelor teoretice la genetică
în viaţă".
12. Explicaţi schematic mecanismul apariţiei:
a) sindromului Down; b) sindromului Klinefelter; c) sindromului Turner.
13. Enumeraţi tipurile de sexualitate ia animale.
14. Descrieţi schema determinismului genetic ai sexefor fa om.
15. Explicaţi mecanismul moştenirii caracterelor cuplate cu sexul.
16. Grupaţi noţiunile de mai jos după criterii asemănătoare:
a) hemofilia; e) daltonism;
b) sindromul Down; j) ereditate intermediară;
c) sindromul Klinefelter; e) maladii genice autozomale;
d) anemie falciformă; h) maladii genice cuplate
m) maladii cromozomiale; cu sexul.

17. Expuneţî-vă părerea despre serviciul de consultaţii medico-genetice.

18. Alegeţi răspunsurile corecte:
1. Aberaţiile cromozomiale umane:
a) pot afecta atât autozomii, cât şi heterozomii;
b) cele de tip poliploid sunt letale;
c) cele de tip aneuploid sînt viabile în general în cadrul grupului Aşi B de cromozomi;
d) sindromul Down este cea mai frecventă aneuploidie heterozomala umană.

130
 fern®

GENETICA :
AMELIORAREA

1 ETAPELE AMELIORĂRII 2 METODE TRADIŢIONALE DE AMELIORARE 3 ME-

TODELE MODERNE DE AMELIORARE

ETAPELE AMELIORĂRII
Din cele mai vechi timpuri omul s-a ocupat de îmblânzirea animalelor sălbatice
>i a plantelor spontane. Bazele ştiinţifice ale acestei activităţi au fost puse abia în
t doua jumătate a sec. al XlX-lea, după stabilirea legităţilor variabilităţii, eredităţii
selecţiei naturale.
Ştiinţa care elaborează bazele teoretice şi metodele de creare a noi soiuri de
lante, rase de animale şi tulpini de microorganisme, precum şi de îmbunătăţire a
Belor existente este numită ameliorare.
Bazele ameliorării au fost puse de către eminentul genetician şi ameliorator
JS, academicianul N. Vavilov. Fundamentul ştiinţific al ameliorării îl reprezintă
pnetica. Sarcina de bază a ameliorării rezidă în crearea de noi soiuri de plante de
iltură, rase de animale domestice şi tulpini de microorganisme. Acestea prezintă
jpulaţii de indivizi creaţi artificial de om şi înzestraţi cu anumite proprietăţi
reditare necesare lui. Toţi reprezentanţii unei rase, soi sau tulpini au particularităţi
ientice, fixate ereditar, dar o reacţie tipică la factorii de mediu. De exemplu,
râul de toamnă şi cel de primăvară la exterior se aseamănă foarte mult, dar reacţia
»r la temperatură şi durata zilei-lumină este diferită. Grâul de toamnă, fiind semănat
imăvara, nu va rodi, la fel se va întâmpla şi cu cel de primăvară semănat toamna.
Direcţiile principale ale ameliorării sunt următoarele:
roadă înaltă la hectar a soiurilor de plante, prolificitatea şi productivitatea
selor de animale;
calitatea producţiei (gustul, aspectul exterior, compoziţia chimică etc.);

Uneori ameliorarea se echivalează incorect cu selecţia. Spre deosebire

? selecţie, care se rezumă la acţiuni pasive de alegere a formelor mai
vantajoase, ameliorarea reprezintă o ştiinţă complexă, orientată spre sporirea
productivităţii tuturor ramurilor agriculturii.

131
 • proprietăţile fiziologice (rezistenţa la secetă, la îngheţ, la boli, dăunători
==J etc.);
* calea intensivă de dezvoltare (la plante - receptivitatea la îngrăşăminte,
f**"*» irigaţie, la animale — „ recuperarea " nutreţurilor etc.).
Scopurile ameliorării ca ştiinţă sunt determinate de nivelul agrotehnicii, nivelul
i-U de industrializare a ramurilor agriculturii, necesităţile pieţei, deficitul de apă
7's potabilă, utilizarea irigaţiei ş.a. De exemplu, pentru regiunile ce duc lipsă de apă
^ ' potabilă problema cultivării cerealelor a fost parţial soluţionată prin crearea unui
soi de orz ce dă roade satisfăcătoare la irigarea cu apă de mare. Au fost create rase
de găini ce asigură o producţie înaltă de ouă în condiţii de suprapopulare a fabricilor
avicole. Pentru satisfacerea pieţei cu blănuri au fost create rase de animale pentru
blană de cele mai diferite culori.
Ameliorarea cuprinde două etape: domesticirea şi selecţia.
Domesticirea formelor sălbatice
Primele încercări de domesticire au fost făcute acum 20-30 mii de ani. Iniţial
domesticirea decurgea inconştient. Plantele şi animalele sălbatice se alegeau după
capacitatea lor de a se înmulţi în condiţii artificiale, sub controlul omului. De
exemplu, dintre animale erau lăsate doar cele ce se reproduceau în captivitate,
dintre graminee - exemplarele ale căror spice nu-şi scuturau seminţele etc. Din
cele 250 mii de specii de plante superioare au fost „domesticite" 3 mii, iar în
cultură au fost introduse doar 150 de specii. Unele au început să fie cultivate de
curând: de exemplu, sfecla-de-zahăr şi floarea soarelui - în sec. XIX, menta - în
sec. XX. Dintre 1,5 mii specii de animale au fost domesticite doar 20.
Centrele de origine ale plantelor de cultură. Cea mai importantă problemă a
ameliorării este alegerea materialului iniţial. N. Vavilov şi colaboratorii săi au
efectuat circa 60 de expediţii pe toate continentele, cu excepţia Australiei. Membrii
acestei expediţii - botanişti, geneticieni, amelioratori - pot fi consideraţi adevăraţi
„vânători" de plante. Rodul muncii lor a fost stabilirea celor opt centre cu cea mai
mare varietate a formelor genetice de plante care, după părerea lui Vavilov, şi sunt
centrele de origine ale plantelor de cultură corespunzătoare (a se vedea tabelul
1.13). în timpul călătoriei N. Vavilov şi colaboratorii săi au adunat o colecţie unică
de plante, cea mai mare din lume, care numără în prezent circa 300 mii de probe.
Ea se completează şi se reînnoieşte permanent şi serveşte ca material iniţial pentru
ameliorare. înainte de a începe lucrul asupra unui nou soi, amelioratorul îşi alege
din colecţia dată mostrele cu caracterele ce-1 interesează. De exemplu, dacă scopul
amelioratorului este crearea unui soi de grâu rezistent la ger, el va studia din colecţia I
mondială varietăţile colectate din regiunile nordice ale Asiei, Europei, Americii.
Din acestea el va alege varietatea ce corespunde cel mai bine intenţiilor sale.
Centrele de origine şi de domesticire ale animalelor. Investigaţiile au arătat
că centrele de origine şi raioanele de domesticire ale animalelor coincid. Acestea
sunt teritoriile vechilor civilizaţii. De exemplu, în centrul indonezian-indochirk
132
 Tabelul 1.13
CENTRELE DE ORIGINE ALE PLANTELOR DE CULTURĂ (DUPĂ N. VAVILOV)

UMIREA
AMPLASAREA PLANTELE DE CULTURĂ
O
Sud-asiatic India tropicala, Indochina, ChinaOrezul, trestia-de-zahăr, citruşii,
de Sud, insulele Asiei de Sud- castravetele, vinetele (-50% din
Vest plante de cultură)
Est-asiatic China Centrală şi de Est, Japo- Soia, meiul, hrişcă, arbori fructiferi
nia, Coreea, Taiwan - prunul, vişinul ş.a. (~20% din
plantele de cultură)
Sud-vest asiatic Asia Mijlocie şi Mică, Iran, Afga- Grâul, secara, boboasele, inul, câ-
nistan, India de Sud-Vest nepa, morcovul, strugurii, ustu-
roiul, părul, caisul (-12% din plante
de cultură)
Mediteranean Ţările de pe malul Mării Adriatice Varza, sfecla-de-zahăr, măslinul,
ierburile furajere (-11% din plan-
tele de cultură)
Abisinian Podişurile abisinice ale Africii Grâul tare, orzul, bananierul, arbo-
rele-de-cafea
Central-american Mexicul de Sud Porumbul, bostanul, tutunul, bum-
bacul
Sud-american Ţărmul de vest al Americii de Sud Cartoful, ananasul, arborele-de-
chinină

au fost domesticite pentru prima dată câinele, porcul, găinile, raţele, gâştele, în
Asia Anterioară - oile, iar în Asia Mică - caprele.
Selecţia artificială
Următoarea etapă a ameliorării este aplicarea formelor conştiente ale selecţiei
cu scopul îmbunătăţirii indicilor productivi şi reproductivi, sporirii rezistenţei la
factorii extremi ai mediului şi la boli, ridicarea calităţii producţiei obţinute. Se
evidenţiază trei tipuri de bază ale selecţiei artificiale: în masă, individuală şi
combinativă.
Selecţia în masă se face după fenotip atât în populaţiile de plante, cât şi în cele
I de animale, fără controlul genotipului. De exemplu, pe un câmp experimental cu
secară cresc circa 1 000 de plante. Dintre acestea se aleg vreo 50 de exemplare care
au tulpina de o înălţime medie, viguroasă, rezistentă la polignire şi cu cât mai multe
| boabe în spic. în anul următor seminţele de la aceste plante se vor semăna pe un alt
câmp. Plantele de pe acest câmp trebuie să fie mai productive şi mai rezistente la
polignire decât cele de pe primul câmp. Dacă cele planificate au fost obţinute,
înseamnă că scopul selecţiei în masă a fost atins. La fel se procedează şi în cazul
animalelor. Pentru reproducere, din populaţia de găini de rasa Lehgorn sunt lăsate
femelele ce nu manifestă instinctul de clocire, au penajul alb, dau circa 150-200 de
ouă pe an şi au o greutate de 1,6 kg.
Neajunsul acestui tip de selecţie constă în faptul că după fenotip nu întotdeauna
j poate fi ales cel mai bun genotip. Selecţia în masă asigură ameliorarea înceată a
133
 populaţiilor, dar fără aplicarea ei rasele şi soiurile riscă să-şi piardă repede calităţile.
Selecţia individuală. La baza acestui tip de selecţie stă aprecierea plantelor şi
"•j animalelor selectate după descendenţi. Aceasta permite o evaluare mai exactă a
r*^ genotipului. Selecţia individuală presupune ca seminţele de la cele 50 de plante de
secar
"~Z ă selectate de pe un câmp cu 1 000 de plante să nu fie amestecate, ci semănate
^~ aparte. Analizând descendenţa de la fiecare plantă în parte, putem determina cu
7^ precizie genotipul cel mai valoros. Dacă planta sau animalul selectat transmit
^-' urmaşilor indicii după care a fost selectat, selecţia individuală este continuată şi
în generaţiile următoare. Selecţia individuală este deosebit de eficientă în alegerea
indivizilor după caractere cantitative.
Selecţia combinativă prezintă o îmbinare a selecţiei individuale cu hibridizarea.
Astfel, formele de plante sau animale ce se deosebesc după anumite caractere se
încrucişează. Apoi se face selecţia individuală printre hibrizii obţinuţi a formelor
homozigote recombinate. în cazul plantelor cu autopolenizare selecţia se face până
în generaţia a 7-a - 8-a, deoarece anume în această generaţie toţi indivizii (100%)
sunt homozigoţi.
Scopul final al ameliorării, în majoritatea cazurilor, este obţinerea de forme
homozigote.

2. METODE TRADIŢIONALE DE AMELIORARE

Tipurile de încrucişări în ameliorare. Eficienţa selecţiei sporeşte la îmbinarea
ei cu anumite tipuri de încrucişări, şi anume: inbreedingul şi autbreedingul.
Inbreedingul prezintă încrucişarea formelor ce au un strămoş comun, fiind numită
şi consangvinizare. Acest tip de încrucişare, utilizat pentru obţinerea de linii
homozogote, este mai uşor realizabil la plantele cu autopolenizare şi la animalele
hermafrodite. în cazul plantelor cu polenizare încrucişată se recurge la încrucişarea
dintre rude: frate-soră, tată-fiică, mamă-fecior etc. Durata de timp, necesară pentru
obţinerea de linii homozigote după genele ce controlează caracterul studiat, este cu
atât mai mică, cu cât gradul de rudenie dintre formele încrucişate este mai mare.
Inbreedingul are şi un efect negativ, condiţionat de trecerea unor gene mutante recesive
în stare homozigotă, ceea ce reduce vitalitatea organismelor sau au un efect letal.
Autbreedingul (sau hibridizarea îndepărtată) constă în încrucişarea organismelor
ce aparţin diferitelor rase, soiuri, specii, genuri. Autbreedingul permite reunirea
diferitelor proprietăţi ereditare într-un hibrid. Acest tip de încrucişare trebuie urmat
de selecţia formelor necesare, deoarece în baza variabilităţii combinative apar
hibrizi şi cu îmbinări nedorite ale caracterelor.
Aplicarea practică a heterozisului. Vigoarea hibrizilor faţă de formele
parientale a fost observată încă în sec. al XIII-lea, iar aplicarea ei practică datată
cu anii 30 ai sec. al XX-lea a dat o nouă orientare ameliorării - crearea de hibrizi
înalt productivi de plante şi animale. Să urmărim procesul de creare a unor astfe!
de hibrizi pe exemplul porumbului. Mai întâi se face autopolenizarea mai multor
134
soiuri, care corespund cerinţelor climaterice ale regiunii date, pentru obţinerea de
linii inbreeding, adică homozigote după majoritatea genelor. Pentru crearea unor
astfel de linii se cer 5-7 ani. La cea de a doua etapă se evaluează liniile obţinute
prin autopolenizare după capacitatea lor combinativă, adică după capacitatea liniei r-
de a forma la încrucişarea cu altă linie hibrizi mai viguroşi. Hibrizii interliniari de
prima generaţie se apreciază după efectul heterozisului şi se selectează liniile ce
formează cele mai bune combinaţii, înmulţindu-le în masă pentru obţinerea de K
seminţe hibride. Pentru a găsi perechile de linii din încrucişarea cărora rezultă cel r
mai înalt efect al heterozisului este necesar de a controla câteva mii de combinaţii
hibride.
Obţinerea de seminţe hibride în scopuri de producţie presupune semănarea
liniilor din încrucişarea cărora rezultă cei mai viguroşi hibrizi, în rânduri, alternând
formele materne şi paterne. Pentru asigurarea polenizării încrucişate între liniile
alese este necesar de a înlătura manual de pe plantele materne elementele masculine
ale florii (staminele) sau de a asigura sterilitatea florilor masculine. Prima cale
este deosebit de anevoioasă şi costisitoare. Pentru cea de a doua a fost propusă
utilizarea fenomenului de sterilitate citoplasmatică masculină (fig. 1.11S). Cu acest
scop se seamănă câte un rând de porumb cu polen steril şi unul cu polen fertil.
Astfel se asigură polenizarea încrucişată.

Amintiţi-vă în ce constă fenomenul de sterilitate citoplasmatică

masculină.

în practică se folosesc doar

hibrizii de prima generaţie,
deoarece cei din celelalte gene-
raţii segregă în formele iniţiale
şi efectul heterozisului dispare.
încrucişarea
De aceea în cazul utilizării he- liniilor
terozisului la plante sunt orga-
nizate gospodării speciale, un-
l de se obţin numai hibrizi de pri- încrucişarea
hibrizilor
ma generaţie, care şi sunt co- simpli
mercializaţi, întrucât producti-
CXD
vitatea hibrizilor heterozigotici
este cu 20-30% mai mare decât
Hibrid dublu
|B soiurilor, cheltuielile pentru
producerea de seminţe hibride
ke recuperează. Heterozisul (AXB)X (C-D)

este utilizat pe larg şi la sorg, Fig. 1.115. Schema obţinerii hibrizilor dubli la po-
sfecla-de-zahăr, orez, tomate rumb cu utilizarea sterilităţii citoplasmatice masculine
ş.a. Heterozisul este utilizat cu (SCM).

135
 succes şi în avicultura, creşterea porcilor, vitelor
pentru carne, sericicultură. Descoperirea feno-
menului de heterozis şi aplicarea lui în practică
a fost unul din cele mai importante evenimente
în genetică şi ameliorare.
Poliploidia. Plantele poliploide, spre deose-
bire de cele diploide, se caracterizează prin di-
mensiunile mai mari atât ale celulelor, cât şi ale
tetraploidă (A) şi diploidă (B). plantei în ansamblu. Efectul autopoliploidării se
aplică pe larg la crearea a noi soiuri de plante de
cultură. Artificial autopoliploidia se obţine prin tratarea seminţelor sau plantelor,
ovulelor sau embrionilor de animale cu colchicină sub acţiunea căreia se distrug
firele fusului de diviziune şi cromozomii nu se separă în timpul meiozei. Rezultate
mai bune se obţin în cazul speciilor cu un număr mai mic de cromozomi în setul
diploid, cu polenizare încrucişată şi utilizate pentru obţinerea de masă vegetală,
în prezent multe plante de cultură sunt tetraploide, de exemplu, grâul, cartoful,
unele soiuri de sfeclă-de-zahăr, căpşunul, hrişcă, viţa de vie (fig. 1.116) ş.a.
Hibridizarea îndepărtată. Experimentele au arătat că hibrizii obţinuţi din
încrucişarea speciilor ce aparţin aceluiaşi gen, sau chiar a speciilor ce ţin de diferite
genuri, depăşesc părinţii după unele calităţi. De exemplu, hibridul îndepărtat dintre
grâu şi secară - triticale - se distinge prin productivitate înaltă, rezistenţă la îngheţ
şi boli. Hibridul dintre grâu şi pir este rezistent la polignire şi posedă o productivitate
înaltă. Drept exemplu de heterozis la animale poate servi catârul, obţinut din
încrucişarea unei iepe cu un măgar. De regulă, hibrizii îndepărtaţi sunt sterili, din
cauza imposibilităţii conjugării cromozomilor în meioză din lipsa omologilor.
Posibilitatea combaterii infertilităţii hibrizilor îndepărtaţi a fost demonstrată pentru
prima dată de savantul rus G. Karpecenko pe exemplul hibridului dintre varză şi
ridiche. Aceste două specii au acelaşi număr de cromozomi (2n = 18), dar aparţin
la diferite genuri. Ca urmare, hibridul obţinut era steril, deşi avea tot 18 cromozomi.
Sterilitatea acestuia se explică prin faptul că în meioză cromozomii „de varză" nu
se conjugă cu cei „de ridiche". Karpecenko a reuşit să dubleze numărul de
cromozomi proveniţi de la fiecare specie. Astfel, hibridul dispunea de 18
cromozomi „de varză" şi 18 cromozomi de „ridiche". Condiţii normale pentru
meioză au fost create: fiecare cromozom îşi avea omologul său. Gârneţii formaţi
purtau câte o garnitură haploidă de cromozomi de varză şi de ridiche (9 + 9=18).
Zigotul de asemenea conţinea o garnitură dublă de cromozomi.
Acesta şi alte experimente au demonstrat că este posibilă combaterea sterilităţii
hibrizilor îndepărtaţi prin dublarea seturilor de cromozomi ale ambilor părinţi.
Mutageneza experimentală şi utilizarea ei în ameliorare. Posibilitatea obţinerii
de mutaţii experimentale a fost demonstrată pentru prima dată la ciuperci de către

136
G. Nadson şi G. Filipov. Acţionând cu raze de radiu asupra unor ciuperci inferioare,
ei au observat creşterea frecvenţei şi spectrului variabilităţii ereditare. Mai târziu —,
G. Meller şi L, Stadler independent unul de altul, au obţinut mutaţii induse la __r
drozofilă prin acţiunea asupra lor cu raze Roentgen. în anii 40 ai secolului XX O
de rând cu mutagenii fizici erau folosiţi şi cei chimici (etiliminul, ipritul ş.a.). L—
Descoperirea efectului mutagen al radiaţiei şi substanţelor chimice a deschis '^p
perspective largi pentru ameliorare. Astfel a fost obţinut mutantul indus al orzului ţ ?
cu tulpina joasă şi productivitatea înaltă. Mai mult ca atât, tulpina joasă şi viguroasă
a permis ameliorarea ulterioară a mutantului în vederea măririi dimensiunilor
spicului şi masei boabelor, fără riscul că sporirea productivităţii va duce la polignire.
Cu ajutorul mutagenilor se obţin şi mutaţii ale sterilităţii masculine, utilizate la
obţinerea de hibrizi heterozigoţi ai sfeclei-de-zahăr, orezului etc.
Succese deosebite s-au obţinut la utilizarea mutagenilor în ameliorarea micro-
organismelor. La tratarea ciupercilor de mucegai cu mutageni fizici şi chimici au fost
obţinuţi noi producenţi de antibiotice, de 1 000 de ori mai eficienţi decât formele
iniţiale. Prin mutageneză chimică s-a reuşit obţinerea unei noi tulpini de bacterii, un
superproducent de endonuclează, ferment important cu proprietăţi antivirale.
în fitotehnia mondială sunt utilizate peste 1 000 de soiuri care provin de la
mutanţi obţinuţi cu ajutorul mutagenilor fizici şi chimici.

3, METODELE MODERNE DE AMELIORARE

Succesele obţinute de genetică în studierea organizării aparatului ereditar au
permis elaborarea de metode principial noi de ameliorare a plantelor şi animalelor,
în trecut varietatea genetică a materialului iniţial pentru ameliorare se obţinea cu
ajutorul hibridizării, poliploidiei, mutagenezei. Astăzi în acest scop sunt utilizate
manipulările la nivel de celulă, cromozom sau genă. Astfel au apărut noi metode
de cercetare în genetica modernă - ingineria celulară, cromozomială şi genică. Cu
ajutorul acestor metode poate fi obţinută variabilitatea necesară a materialului
iniţial pentru ameliorare. Aceste metode sunt utilizate pe larg în ameliorarea
plantelor.
Ingineria celulară. Cultura în vitro de celule şi ţesuturi în baza totipotenţei
I celulelor a făcut posibilă regenerarea plantelor întregi, lucru imposibil pentru
animale. Condiţiile de regenerare au fost elaborate pentru mai multe plante de
cultură: cartof, grâu, orz, porumb, roşii etc. Aceasta a permis utilizarea în ameliorare
I a metodelor ingineriei celulare aşa ca hibridizarea somatică, haploidia, selecţia
celulară, depăşirea nehibridizării etc.
Hibridizarea somatica constă în contopirea a două celule diferite în cultura de
ţesuturi. Se pot contopi diferite tipuri de celule ale unui organism sau celule ale
I diferitelor specii {fig. 1.117). în 1978 pe această cale a fost obţinut hibridul dintre
I cartof şi roşie. Dar planta obţinută nu şi-a găsit utilizare practică din cauza sterilităţii.
137
 plantă hibrid cartof roşie Selecţia celulară a permis
obţinerea de plante de cultură ce
pot creşte pe un anumit mediu
de viaţă, de exemplu pe săraturi.
Cu acest scop, mii de celule ve-
getale s-au însămânţat pe medii
nutritive cu un conţinut sporit de
săruri. Majoritatea celulelor au
pierit. Prin înmulţirea de mai
departe a celulelor ce au supra-
vieţuit s-au obţinut plante re-
zistente la un conţinut sporit de
regenerarea săruri în mediul de viaţă.
plantei
izolarea epidermei
Ingineria celulară a permis

I I obţinerea de plante haploide,

reducându-se pe această cale
colonie de celule timpul necesar pentru obţinerea
de plante homozigote diploide
dizolvarea
membranei celulare
cu caractere dorite, de noi soiuri.
diviziunea celulelor Dacă în trecut, utilizând selecţia
combinativă, plante homozigote
fuzionarea protoplaştilor diploide se obţineau timp de
zece de ani, în prezent acestea
pot fi obţinute doar în doi ani.
protoplaşti
Cu acest scop mai întâi se încru-
regenerarea
peretului celular mediu nutritiv cişează formele parientele în ve-
derea obţinerii de hibrizi. Pole-
Fig. 1.117. Obţinerea în baza ingineriei celulare a nul hibrizilor se recoltează şi se
hibridului dintre cartofi şi roşie. însămânţează pe medii nutritive.
Din grăuncioarele de polen cresc plante haploide, iar prin dublarea numărului de
cromozomi - plante homozigote diploide. Această procedură durează 2-3 ani.
O direcţie importantă în ingineria celulară modernă ţine de etapele timpurii ale
embriogenezei. Prin administrarea de hormoni se asigură obţinerea mai multor
ovule de la o vacă cu calităţi deosebite, fecundarea lor cu spermatozoizi de la un
taur de rasă şi implantarea la diferite vaci. Pe această cale de la indivizi cu calităţi
deosebite se obţin de 10 ori mai mulţi urmaşi decât ar fi posibil pe cale obişnuită.
Ingineria cromozomială. Cu ajutorul acestei metode se pot substitui unii
cromozomi, sau fragmente de cromozomi, se pot adăuga alţii noi. Acest tip de
manipulări permite înlocuirea unuia sau ambilor cromozomi omologi ai unui soi
cu aceeaşi pereche a altui soi. Aceasta dă posibilitate amelioratorilor să înlocuiască
un caracter mai slab al soiului dat cu acelaşi caracter, dar mai puternic, de la alt
soi. De exemplu, un soi de grâu este rezistent la polignire, la boli, are o produc -
138
tivitate înaltă, dar boabele au un conţinut scăzut de gluten. Alt soi este mai puţin
rezistent la polignire, la boli, are spic mic, în schimb boabele sunt bogate în gluten,
Substituind perechea de cromozomi omologi unde este situată gena responsabilă
de conţinutul de gluten cu aceeaşi pereche omoloagă de la celălalt soi, putem
obţine un nou soi ce întruneşte toate calităţile dorite. Pe aceeaşi cale se poate
realiza schimbul de cromozomi dintre specii înrudite, de exemplu dintre grâu şi
secară. Astfel se obţin linii substituite.
Este cunoscută şi aplicată în practică metoda de introducere în genotipul unei
specii sau soi a unei perechi suplimentare de cromozomi de la altă specie. Metoda
dată permite obţinerea unor linii completate.
Ingineria genică. Ingineria genică asigură transferul artificial de gene necesare
de la o specie la alta, deseori foarte îndepărtate ca origine. Apărută la confluenţa
chimiei acizilor nucleici şi geneticii microorganismelor, ingineria genică se ocupă
cu descifrarea structurii genelor, cu sinteza şi donarea lor, „montarea" genelor
extrase din organisme vii sau sintetizate în celulele plantelor şi animalelor în vederea
modificării orientate a genotipului lor. Pentru realizarea transferului de gene de la
o specie la alta sunt necesare câteva operaţii pregătitoare:
- separarea genelor (a unor fragmente de ADN). în unele cazuri această operaţie
este substituită de sinteza artificială a genelor;
- unirea fragmentelor separate într-o moleculă unică în componenţa plasmidei;
- introducerea ADN-ului plasmidic hibrid în celula gazdei;
- copierea acestei gene de către noul stăpân.
Genele clonate se introduc prin micro injecţie în ovulul mamiferelor sau în pro-
toplastul plantelor (celule izolate lipsite de perete celular). Din ele se dezvoltă
animale sau plante genomul cărora conţine noi gene. în urma acestor transferuri
se obţin plante sau animale transgenice. în prezent au fost obţinuţi şoareci
transgenici iepuri, porci, oi al căror genom conţine gene străine de origine diferită
(gene ale bacteriilor, drojdiilor, mamiferelor şi chiar ale omului). Şoarecii din
imagine (fig. 1.118) sunt fraţi şi au aceeaşi vârstă. Unul din ei este transgenic: în
genomul său a fost integrată gena răspunzătoare de sinteza hormonului de creştere
la om. în ultimii ani au fost obţinute plante transgenice rezistente la erbicide,
insecte etc. Să analizăm calea parcursă de savanţi pentru obţinerea unor plante
transgenice rezistente la insecte. în natură există o bacterie Bacillus thuringiensis,
care produce proteina, numită S-endotoxină. Nimerind în stomacul insectelor,

\
Plasmida este o moleculă bacteriană inelară de ADN. Fiecare bacterie,
pe lângă ADN-ul de bază, care nu părăseşte celula, conţine şi câteva plasmide,
cu care face schimb cu alte bacterii. Plasmidele se replică autonom, dar
concomitent cu ADN-ul de bază.

139
 ^J/K/^^zs—ssss proteina produce liza pereţilor acestuia, provo-
j^k ^^ când moartea insectei. Savanţii s-au gândit să
«| H T ^ folosească această proprietate a proteinei la crea-
r e a
re yj^\ fm ^ e forme de plante rezistente la insectele
wr^ H P ^ ^ dăunătoare. Pentru aceasta ei au izolat mai întâi
w J din ADN-ul bacterian gena responsabilă de
f^ Fig. 1.118. Doi şoareci fraţi, dintre s i n t e z a proteinei date. Apoi gena a fost anexată
^' care unul, cel mai mare, este trans- la plasmida bacteriei de sol Aerobacterium
8emc- tumefaciens. Cu această bacterie au fost infectate
fragmente de ţesut vegetal crescut pe medii nutritive. în scurt timp, plasmidele
purtătoare ale genei proteinei-toxină s-au implantat în celulele vegetale, asigurând
astfel încorporarea genei în ADN-ul plantei. Ţesuturile vegetale au fost trecute pe
alte medii nutritive care au asigurat creşterea şi dezvoltarea unor plante întregi.
Omizile, hrănindu-se cu frunzele acestor plante, pier. Toxina dată este dăunătoare
pentru insecte şi inofensivă pentru om şi animalele domestice. Conform datelor de
ultimă oră, de pe gena dată se sintetizează şi o altă proteină care induce dezvoltarea
tumorilor la om. Prin metoda descrisă au fost obţinute forme de cartof, roşii, tutun,
rezistente la diferiţi dăunători agricoli, insecticide.
„Reprogramarea" genetică a bacteriilor a stat la baza fabricării industriale a
hormonului de creştere, produs în condiţii fiziologice de hipofiză. Insuficienţa
acestui hormon duce la nanism. în trecut deficitul lui era compensat prin admi-
nistrarea din exterior. Hormonul era prelevat din hipofiză celor decedaţi, unde el
este prezent în cantităţi foarte mici. întrucât necesităţile în acest hormon depăşeau
cu mult posibilităţile de obţinere, a apărut problema producerii acestuia în condiţii
industriale. Sinteza chimică s-a dovedit a fi prea complicată şi costisitoare. Din
1980 problema este rezolvată datorită ingeneriei genice. Gena, responsabilă de
sinteza hormonului de creştere, a fost izolată din ADN-ul uman şi integrată în
programul genetic al bacteriei Escherichia coli {fig. 1.119).

Studiaţi după fig. 1.119 realizarea practică a reprogramării bacteriei în

vederea sintezei industriale a hormonului de creştere.

Pe aceeaşi cale a fost rezolvată cu succes fabricarea industrială a insulinei, utilizată

la tratarea diabetului zaharat. Diabetul zaharat este o boală metabolică gravă şi poate
fi tratat doar prin administrare de insulina - hormonul pancreasului care reglează
nivelul de zahăr în sânge. în trecut insulina se extrăgea cu greu din pancreasul porcilor
şi vitelor sacrificate şi era şi scumpă. Din 1982 insulina se produce la scară industrială
din E. coli, „reprogramată" prin încorporarea în ADN-ul ei a genei umane respon-
sabile de sinteza insulinei.
Cu ajutorul ingineriei genice a fost organizată producerea industrială a hormonilor,
vitaminelor, enzimelor, vaccinurilor. în viitorul apropiat va fi soluţionată, apelând la
ingineria genică, problema modificării orientate a eredităţii plantelor superioare.
140
preocupare majoră este crearea unei sim-
bioze dintre graminee şi bacteriile azoto-
fixatoare, fapt ce ar rezolva problema îng-
răşămintelor cu azot. Se elaborează şi
metoda transferului la anumite specii de
bacterie
(Escherichia
O
coli)
plante a unor sisteme fermentative mai fragment de ADN
eficiente care ar asigura creşterea vitezei uman
izolarea
de fixare a CO2 şi a productivităţii plan- plasmidei
telor de cultură.
Succesele selecţiei. Asigurarea ali-
mentară a populaţiei oricărei ţări depinde
în mare măsură de succesele ameliorării.
Explicaţia este simplă. Până în prezent
omenirea a antrenat în circuitul agricol
doar 10% din uscat, cealaltă suprafaţă ne-
putând fi folosită. Avem doar o singură
soluţie - sporirea fertilităţii solului, pro-
O încorporarea genei
hormonului de
creştere în plasmidă
ductivităţii culturilor agricole şi animale-
lor domestice. în ultimii 100 de ani în introducerea
plasmidei
ameliorarea plantelor şi animalelor au fost hibride într-o
obţinute succese remarcabile. Producţia bacterie
la hectar de cereale în ţările economic
dezvoltate constituie astăzi înjur de 100
q/ha. Permanent se obţin soiuri noi, care multiplicarea
se deosebesc atât după productivitate, cât bacteriei
şi după rezistenţa la boli, erbicide, insec-
ticide. Decalajul dintre roadă medie şi cea
record demonstrează existenţa unor
cultură
posibilităţi încă nevalorificate. industrială de
bacterii
Succese îmbucurătoare au fost obţinu- producătoare
de hormon al
te şi în zootehnie. Au fost create rase de creşterii
vite cornute mari ce dau 10 mii kg de
lapte pe an. Transferul hormonului de
creştere la porci asigură o creştere mai extrac-
rapidă a acestora. în Anglia a fost obţinu- ţia şi
purifica-
tă rasa de porci precoci prin încrucişarea rea
raselor Duroc-Iersei şi Berechir. A reuşit produ-
sului tratarea copiilor
şi încercarea amelioratorilor de a diviza ambalarea cu insuficientă
embrionul de vacă la stadiul de 16-32 produsului a hormonului de
creştere
celule în câteva părţi. Din fiecare parte,
prin implimentarea ei unei mame- Fig. 1.119. Reprogramarea genetică a E. coli
surogat, se pot obţine viţei normali. în vederea obţinerii hormonului de creştere.

141
 73
1. Definiţi noţiunile de ameliorare, soi, rasă.
2. Descrieţi etapele ameliorării,
3. Analizaţi scopuî expediţiilor făcute de Vavilov şi colaboratori! săi în
diverse regiuni ale globului,
4. Utilizând harta de contur, evidenţiaţi centrele de origine ale plantelor de
cultură şi de domesticire a animalelor,
5. Explicaţi care este importanţa colecţiei de seminţe adunate de VaviJov,
6. Analizaţi tipurile de selecţie,
7. Enumeraţi metodele tradiţionale de ameliorare.
8. Alcătuiţi o schemă ce ar explica utilizarea heterozisuluî.
9. Descrieţi eficienţa soiurilor polîploide,
10. Analizaţi mecanismul hibridării îndepărtate efectuate de G, Karpecenko.
11. Analizaţi roiul utilizării factorilor mutager» în ameliorarea microorga-
nismelor.
12. Alcătuiţi un tabel ce ar ilustra comparaţia dintre ameliorarea plantelor
şi animalelor,
13. Enumeraţi metodele moderne de ameliorare.
14. Explicaţi prin scheme mecanismul utilizării ingineriei:
a) celulare; b) cromozomiale; cjgenice.
15. Grupaţi după anumite criterii noţiunile; inginerie genîcă, heterozis,
selecţie combinative, selecţie individuală, plante hapîoîde, transfer de
cromozomi, transfer de gene, plante transgenice» sinteza somatotropinei,
consanguinizarea, hibridare îndepărtata, selecţie în mase.
16. Alcătuiţi un eseu la tema „Ameliorarea soiurilor de plante fi a raselor
de animale în Moldova".
17. Test. Alegeţi răspunsurile corecte:
1. Protoplaştii:
sînt celule vegetale cu peretele celular rigid pectocelulozic;
b) pentru obţinerea lor sînt folosite enzime capabile să digere membrana celulară;
c) pot fuziona în mod spontan şi fără influenţe stimulatoare;
d) hibridarea somatică prin protoplaşti este o formă de aloploidie.
2. Androgeneza:
a) directă, se realizează numai prin embriogeneză;
b) duce obligatoriu la organisme hapioide;
c) indirectă, se realizează prin organogeneză;
d) constă în faptul că la plantele cu flori are loc o reprogramare a informaţiei
genetice a microsporului în condiţii naturale.

142
e (e%tci.

Istoria dezvoltării concepţiilor m

evoluţioniste

Mecanismul evoluţiei

Dezvoltarea vieţii pe Pământ

Originea şi evoluţia omului

.. >
 ISTORIA DEZVOLTĂRII
CONCEPŢIILOR EVOLUŢIONISTE

1 PERIOADA PREDARWINISTĂ ÎN DEZVOLTAREA CONCEPŢIILOR EVOLUŢIONIS-

TE 2 TEORIA EVOLUŢIEI LUMII VII A LUI CH. DARWIN 3 PERIOADA POSTDAR-
WINISTĂ ÎN DEZVOLTAREA CONCEPŢIILOR EVOLUŢIONISTE 4 DOVEZILE EVO-
LUŢIEI LUMII VII

1. PERIOADA PREDARWINISTĂ ÎN DEZVOLTAREA CONCEPŢIILOR

EVOLUŢIONISTE

Termenul de evoluţie (de la lat. evoluţio - desfăşurare) a fost folosit pentru

prima dată de naturalistul elveţian Ch. Bonnet în 1762 într-o lucrare de embriologie.
Astăzi în biologie prin termenul de evoluţie se subînţelege dezvoltarea istorică
ireversibilă şi într-o măsură oarecare orientată a naturii vii. Importanţa evoluţiei
reiese din cele trei rezultate ale sale:
* complicarea şi sporirea treptată a nivelului de organizare a fiinţelor vii;
* sporirea adaptabilităţii organismelor la condiţiile de viaţă;
* formarea de noi unităţi sistematice.
în legătură cu faptul că fondatorul teoriei evoluţioniste este renumitul naturalist
englez Ch. Darwin, în istoria dezvoltării concepţiilor evoluţioniste se disting două
perioade: predarwinistă şi postdarwinistă. Perioada predarwinistă este reprezentată
de două curente: creaţionismul şi transformismul.
Creaţionismul. în perioada predarwinistă (până în 1859) dominau viziunile
metafizice despre natură. Acestea aveau la bază două teze: natura este absolut
invariabilă şi oricare organism din momentul creării sale este util. Acceptarea
acestor teze presupunea recunoaşterea existenţei creatorului, de aceea învăţătura
despre evoluţia lumii vii bazată pe aceste teze a fost numită creaţionism (de la lat.

Teoria darwinistă despre evoluţia lumii vii nu trebuie confundată cu

evoluţionismul. Prima reprezintă doar o concepţie referitor la evoluţia lumii
vii, în timp ce evoluţionismul este o ştiinţă care elucidează mecanismele
apariţiei, existenţei şi evoluţiei acesteia.

144
 creare - a crea). Ideile creaţionismului erau împărtăşite de
majoritatea biologilor perioadei predarwiniste. Un exponent
de frunte al acestei învăţături a fost savantul suedez C. Linne
(fig. 2.1). El considera că speciile există în realitate şiprezintă
o totalitate de organisme asemănătoare după structură şi
care dau urmaşi fecunzi. Specii, după părerea sa, sunt atâtea
câte au fost create iniţial de creator, ele rămânând invariabile
în timp. încercând să sistematizeze varietatea enormă de
plante şi animale care au invadat Europa după colonizarea
pământurilor de peste ocean, Linne a întocmit primul sistem
de clasificare a lumii vii care cuprindea 24 clase de plante şi
6 de animale. întrucât nu reflecta rudenia istorică dintre grupele de organisme,
acesta s-a dovedit a fi un sistem artificial. Spre sfârşitul vieţii, Linne era ferm
convins că unele specii pot apărea din altele în urma încrucişării şi sub acţiunea
schimbărilor din mediu.
Transformismul. La sfârşitul secolului al XVIII-lea în biologie se acumulase
I un bogat material descriptiv care demonstra variabilitatea lumii vii, şi anume:
• chiar şi speciile absolut diferite la exterior prezintă unele asemănări ale
structurii interne;
• speciile contemporane se deosebesc de cele ce au trăit cândva;
• aspectul exterior, alcătuirea şi productivitatea plantelor de cultură şi a
animalelor domestice se pot schimba considerabil o dată cu schimbarea condiţiilor
\ de creştere şi întreţinere.
îndoielile apărute în ce priveşte invariabilitatea speciilor au dat naştere trans-
ormismului-sistemul de concepţii despre variabilitatea şi transformarea plantelor
şi animalelor sub influenţa cauzelor naturale. Reprezentanţi ai transformismului
au fost Buffon G. L., Geoffroy Saint-Hilaire E., Darwin E. ş.a.
Meritul în dezvoltarea ideilor transformismului aparţine ilustrului biolog francez
J. B. Lamarck (1744-1829) (fig. 2.2), creatorul primei teorii evoluţioniste.
Concepţiile sale referitor la dezvoltarea istorică a lumii organice au fost expuse în
lucrarea "Filozofia zoologiei" (1809). Lamarck afirma că "creatorul" a creat doar
materia şi legile ce acţionează în natură, asigurând mişcarea acesteia. Toate
corpurile şi fenomenele naturii au apărut însă pe cale naturală din materia
(anorganică. Organismele complexe, după părerea lui, nu au putut apărea pe
^aşteptate, dintr-o dată. Mai întâi au apărut organismele simple care pe durata
iei perioade îndelungate de timp s-au dezvoltat în organisme mai complexe.
Necunoaşterea principiului istrorismului în dezvoltarea lumii vii, al variabilităţii
peciilor ca urmare a condiţiilor de viaţă diferite prezintă doar unele din meritele
i Lamarck în elaborarea concepţiei evoluţioniste.
Concluziile la care a ajuns renumitul biolog se bazau pe studiile sale în domeniul
Sistematicii plantelor şi animalelor. Pe lângă faptul că era considerat unul din cei
pnai buni botanişti ai timpului, ocupând postul de şef de catedră a insectelor şi
Biologie, ci. a XII-a .. . _
 viermilor, Lamarck a participat nemijlocit la elaborarea
sistematicii nevertebratelor. Astfel, cunoaşterea profundă a
lumii vii i-au dat posibilitatea să trateze în cunoştinţă de cauză
(|^ ^ ^ problema evoluţiei acesteia. Să analizăm în continuare ideile
evoluţioniste ale lui Lamarck.
Variabilitatea speciilor. Studiind plantele răspândite pe
teritoriul Franţei, Lamarck a observat că speciile caracteristice
regiunilor nordice, pe măsura deplasării lor spre sud se
schimbă treptat, căpătând trăsături specifice plantelor sudice.
Astfel el a descoperit forme de trecere ce leagă între ele
speciile apropiate. Prezenţa acestora i-au sugerat ideea
variabilităţii speciilor. în acelaşi timp Lamarck a conchis
greşit că speciile nu există, în natură fiind prezente doar un şir de forme de trecere
care pentru comoditatea clasificării sunt considerate specii.
Rolul mediului în variabilitatea speciilor. Observând deosebirile dintre
reprezentanţii aceleiaşi specii crescuţi în diferite regiuni ale ţării, Lamarck
presupune că cauza variabilităţii acestora sunt condiţiile de mediu. Dacă condiţiile
noi de viaţă acţionează timp îndelungat, pe durata câtorva generaţii, organismele
se pot schimba radical, dând naştere unei noi specii. Modificarea organismelor
sub influenţa condiţiilor de viaţă este, după părerea sa, cauza principală a speciaţiei
(formarea de noi specii). în condiţii noi de viaţă apar deprinderi noi care duc la
antrenarea sporită a unor organe şi neantrenarea altora. Cele antrenate se dezvoltă
(gâtul lung al girafei, membranele înotătoare la păsările înotătoare), iar cele
neantrenate se reduc (subdezvoltarea ochilor la cârtiţă, aripilor la struţ şi pinguin
etc.). Astfel a luat naştere legea antrenării şi neantrenării organelor, combătută
ulterior de Darwin şi adepţii săi. Modificările organelor, dacă ele sunt comune
pentru ambele sexe, se moştenesc. Această afirmaţie a lui Lamarck a fost numită
ipoteza moştenirii caracterelor dobândite.
Gradaţia lumii vii Lucrul asupra sistematicii lumii vii 1-a adus pe Lamarck la
ideea gradaţiei lumii vii, adică a repartizării organismelor pe trepte ce reflectă
complicarea structurii lor. Ideea gradaţiei lumii vii era pe atunci răspândită pe larg.
Lamarck însă i-a dat o orientare evoluţionistă, prezentând-o ca pe un produs al
dezvoltării lumii organice. în sistemul lumii vii propus de Lamarckplantele şi animalele
formează şiruri separate. Lumea animalelor el a împărţit-o în şase trepte. Pe cea
inferioară a situat infuzoriile şi polipii, iar pe cea superioară - păsările şi mamiferele.
Importanţa şi neajunsurile teoriei evoluţioniste a lui Lamarck. Importanţa
teoriei evoluţioniste a lui Lamarck constă în recunoaşterea apariţiei fiinţelor vii
din materia nevie şi a dezvoltării lumii organice de la simplu la compus; formularea
ideii de istorism; recunoaşterea rolului activ al mediului în variabilitatea speciilor, i
însă învăţătura lui Lamarck avea şi unele neajunsuri. Recunoscând în calitate
de factori ai evoluţiei condiţiile schimbătoare ale mediului şi tendinţa internă a
organismelor spre perfecţiune, el 1-a omis pe cel principal - selecţia naturală.
146
Presupunerea sa că evoluţia se datorează tendinţei existente în natură spre perfec-
ţiune nu corespundea realităţii. Numeroasele experienţe efectuate cu scopul deter-
minării moştenirii sau nemoştenirii caracterelor dobândite nu au confirmat
presupunerea lui Lamarck. Ulterior s-a demonstrat că se moştenesc doar caracterele
care vizează materialul ereditar din celulele sexuale şi nicidecum modificările
apărute în urma antrenării şi neantrenării organelor.

2, TEORIA EVOLUŢIEI LUMII VII A LUI CH. DARWIN

învăţătura despre dezvoltarea lumii organice, cea mai grandioasă generalizare
ştiinţifico-naturală a sec. XIX, a apărut în Anglia, şi nu întâmplător. în prima
jumătate a sec. XIX Anglia era cea mai dezvoltată ţară din lume. Necesităţile în
noi surse de materie primă şi pieţe de desfacere impuneau acapararea de noi
pământuri. Astfel Anglia devine ţara cu cele mai multe colonii. Pentru valorificarea
bogăţiilor naturale de pe noile pământuri se organizau expediţii militare, comerciale
şi de cercetare. La una din aceste expediţii a participat şi Ch. Darwin, (fig. 2.3).

Charles Darwin s-a născut la 12 februarie 1809 în Anglia în familia

unui medic. Era un copil vioi, sensibil şi cam naiv, îndrăgostit de natură.
Studiile primare şi Ie-a făcut într-un pension particular, unde se studiau
în special limbile antice (greaca şi latina). întrucât tatăl finea foarte
mult sâ-şi vadă fiul medic, a început să studieze medicina la
Universitatea din Edinburgh. Dar visul tatălui nu avea să se realizeze.
Tânărul Darwin simţea o totală repulsie faţă de medicină, nefiind în
stare să vadă sânge şi să suporte suferinţele bolnavilor operaţi. într-
Fig. 2.3.
una din zile,suferinţele unui copil operat, pe atunci nu se ştia de
I Ch. Darwin
anestezice, au produs asupra lui o impresie atât de puternică, încât a
jurat să nu mai calce pragul sălii de operaţii. Tatăl s-a văzut nevolt sa-
şi transfere fiul la facultatea de teologie a Universităţii Cambridge. în
timpul studiilor la această universitate, Darwin a avut marele noroc să
fie recomandat de nişte prieteni căpitanului vasului Beagle, care se
pregătea pentru o călătorie în jurul lumii. După 5 ani de călătorii la
bordul acestui vas, Darwin s-a întors în patrie aducând cu sine numeroase
colecţii de fluturi, gândaci, piei şi schelete de mamifere, amfibieni şi
reptile, păsări împăiate, plante exotice, roci ş. o.
în scurt timp de la sosire, Darwin se retrage la moşia sa cu intenţia
de a pune în ordine notiţele făcute în timpul călătoriei. în 1842 el scrie
o scurtă schiţă referitoare la teoria selecţiei naturale pe care o argu-
mentează prin dovezi convingătoare. în 1858 această schiţă, care
cuprindea iniţial câteva zeci de pagini scrise de mână, număra deja
2300 de pagini. în 1859 vede lumina tiparului opera fundamentală a
vieţii sale "Originea speciilor". Darwin s-a stins din viaţă la 19 aprilie
1882 şi a fost înhumat la panteonul englez din abaţia Westminster alături
de I. Newton.
. i
147
 Bogatul material factologic acumulat în timpul expediţiei, precum şi unele
—" descoperiri ştiinţifice ale timpului: legea conservării şi transformării energiei {A. La-
~-\ voisie, M. V. Lomonosov), teoria formării lente a scoarţei terestre {Ch. Lyele, M. V. Lo-
^S monosov); teoria originii sistemului solar {E. Kant), teoria celulară (M Shledein,
-™ T. Swann) ş.a. i-au permis cercetătorului să formuleze teoria evoluţiei lumii vii în
Q__ baza selecţiei naturale. Esenţa acesteia se rezumă la următoarele postulate:
<T • Toate fiinţele vii ce populează Terra niciodată nu au fost create de cineva;
« Odată apărute pe cale naturală, organismele încet şi treptat se transformă şi
se perfecţionează în corespundere cu condiţiile mediului de viaţă;
* Transformarea speciilor în natură este posibilă datorită variabilităţii
ereditare. Cu cât deosebirile dintre indivizii aceleiaşi specii sunt mai mari, cu
atât şi probabilitatea adaptării lor la condiţiile noi de viaţă este mai mare;
• întrucât fiecare organism produce mai mulţi urmaşi decât pot supravieţui pe
teritoriul dat, între indivizii aceleiaşi sau diferitelor specii ce populează acelaşi
spaţiu are loc lupta pentru existenţă.
• Rezultatul luptei pentru existenţă este selecţia naturală: supravieţuirea celor
mai adaptaţi. Selecţia naturală însă nu-i alege pe cei mai adaptaţi, ci îi elimină
pe cei mai puţin adaptaţi. Concepţia supravieţuirii celor mai adaptaţi constituie
nucleul teoriei despre selecţia naturală. Schematic, consecutivitatea evenimentelor
soldate cu alegerea celor mai adaptaţi indivizi se prezintă astfel:

Reproducerea! Lupta pentru Moartea 1 Selecţia I Adaptarea!

nelimitată existenţă * selectivă I naturală 3 la mediu I

• Indivizii care au supravieţuit în lupta pentru existenţă dau naştere următoarei

generaţii şi astfel schimbările "reuşite " se transmit urmaşilor. Drept urmare fiecare
generaţie nou apărută se dovedeşte a fi mai adaptată la mediul de viaţă, deoarece
pe măsura modificării mediului apar noi adaptări. Dacă selecţia naturală
acţionează pe o durată mai îndelungată de timp, atunci ultimii descendenţi se pot
deosebi într-atât de strămoşii lor, încât ar putea fi evidenţiaţi într-o nouă specie.
Rezultatul evoluţiei sunt perfecţionarea adaptării organismelor la mediul de viaţă
şi apariţia de noi unităţi taxonomice.
Teoria evoluţiei a fost expusă de Ch. Darwin în lucrarea, "Originea speciilor'''.
apărută la 24 noiembrie 1859. Primul tiraj (1250 de exemplare) a fost vîndut într-o
singură zi. în timpul vieţii autorului, lucrarea a fost reeditată de 6 ori şi a fost
tradusă în toate limbile europene.
Importanţa teoriei darwiniste despre evoluţia lumii vii. Teoria lui Darwii
despre evoluţia lumii vii în baza selecţiei naturale a fundamentat biologia dir
punct de vedere ştiinţific şi a combătut concepţiile despre lipsa legăturilor dint
specii, despre caracterul întâmplător şi invariabil al diversităţii lumii organice
Ch. Darwin este primul savant care a dezvăluit forţa motrice a evoluţiei {selecţia
naturală în baza luptei pentru existenţă) şi baza materială a acesteia - variabi
litatea.

148
 3 PERIOADA POSTDARWINISTĂ ÎN DEZVOLTAREA CONCEPŢIILOR
EVOLUŢIONISTE ^

Perioada postdarwinistă în dezvoltarea teoriei evoluţioniste poate fi împărţită 7^

în câteva etape: -^1
1. Etapa creativă, caracterizată prin interesul sporit faţă de ideile darwiniste, ~
propagarea şi acceptarea lor pe larg în diferite ţări. în Anglia darwinismul era <"^
promovat de A. Wallace şi /. S. Huxley, în Germania de către A. Weismann şi E. Haekel, ^
în Rusia de către C. A. Timireazev, 1.1. Mecinikov şi /. M. Secenov, iar în România
de către Emil Racoviţă.
2. Etapa negării darwinismului (antidarwinismul), când au apărut un şir de curente
care negau rolul conducător al selecţiei naturale în evoluţia lumii vii. Drept forţă
motrice a evoluţiei era propagată mutaţia. Promotori activi ai ideilor antidarwiniste
erau unii din autorii teoriei mutaţiilor {W. Johannsen şi Hugo de Vries).
3. Etapa sintetică, a apărut la începutul anilor 40 ai secolului XX şi continuă
până astăzi. Termenul de sintetică ţine de lucrarea renumitului evoluţionist englez
Huxley I. S. "Evoluţia: sinteza contemporană" (1942). Principalele postulate ale
acestei teorii pot fi formulate astfel:
• Materialul evoluţiei îl prezintă mutaţiile, de regulă, cele genice;
• Forţa motrice a evoluţiei este selecţia naturală în baza luptei pentru existenţă;
• Cea mai mică unitate a evoluţiei este specia.
Lipsa unor dovezi materiale, dificultăţile în calcularea şi demonstrarea
tempourilor evoluţiei sunt punctele vulnerabile ale teoriei sintetice a evoluţiei.
în prezent au fost înaintate un şir de noi ipoteze ale evoluţiei lumii vii, dintre
care menţionăm următoarele:
- Teoria neutrală a evoluţiei, elaborată deM Kimura, care nu recunoaşte selecţia
naturală ca forţă motrice a evoluţiei. Savantul consideră că majoritatea mutaţiilor
nu au o valoare selectivă, fiind neutre faţă de condiţiile concrete ale mediului
înconjurător. în calitate de factor creator al evoluţiei este promovat hazardul sau
caracterul întâmplător al coincidenţei dintre mutaţiile formate şi condiţiile adecvate
ale mediului înconjurător, care favorizează fixarea şi dezvoltarea lor ulterioară.
- Teoria echilibrului punctat, formulată R. Levontin. Adepţii acestei teorii nu
recunosc evoluţia lentă şi îndelungată a speciilor şi consideră că formarea de noi
specii are loc brusc. în calitate de forţe motrice ale evoluţiei sunt promovate unele
stări ale genotipului speciei, care în condiţiile concrete ale mediului transformă
[rapid specia iniţială.
- Teoria informaţională a evoluţiei, promovată de A. Kordium. Are la bază
[transmiterea informaţiei între reprezentanţii diferitelor unităţi taxonomice atât pe
>erticală (de la părinţi la urmaşi), cât şi pe orizontală. Adepţii acestei teorii
:onsideră că la baza evoluţiei multor organisme stă circulaţia pe orizontală a
fnformaţiei genetice prin intermediul diferitelor organisme, numite vectori, printre
care un loc aparte revine virusurilor.
149
 4, DOVEZILE EVOLUŢIEI LUMII VII
Ştiinţa contemporană dispune de date şi dovezi incontestabile ale procesului
—" evoluţionist. Printre acestea deosebim dovezi indirecte care prezintă date
1
v^- factologice acumulate de diferite ştiinţe: biogeografîe, anatomia comparată,
— embriologie, paleontologie ş.a. Datele experimentale şi observările puse la
^ dispoziţie de genetică şi evolutionism, precum şi succesele obţinute în crearea de
- > noi specii de plante de cultură şi animale domestice sunt dovezi directe ale evoluţiei
lumii. în continuare expunem cele mai importante dovezi indirecte ale evoluţiei
lumii vii.
Dovezile biochimici, biologiei moleculare şi citologiei
fi Amintiţi-vă elementele şi compuşii chimici specifici naturii vii.

Analiza chimică a arătat că în compoziţia tuturor organismelor vii intră aceleaşi

elemente chimice. Atât corpul plantelor, cât şi al animalelor se compune din substanţe
organice (proteine, glucide, lipide, acizi nucleici ş.a.) şi anorganice. Mai mult ca atât,
toate procesele biochimice ce au loc în organismele vii se desfăşoară în mod similar.
Toate organismele vii, cu excepţia virusurilor, au o structură celulară. Deşi există
unele deosebiri în structura celulei vegetale şi animale, în plan general ea este
asemănătoare. Asemănările enumerate în alcătuirea chimică, celulară şi desfăşurarea
proceselor biochimice prezintă o dovadă a originii comune a naturii vii.

KT7 Amintiţi-vă principalele zone biogeografice ale Terrei.

Dovezile foiogeografîei
Biogeografia, în calitate de ştiinţă despre răspândirea organismelor pe Terra,
ne pune la dispoziţie un şir de date convingătoare ale evoluţiei lumii vii. Enumerăm
principalele dintre ele:
/ specificul florei şi faunei insulare. Deosebim insule de origine vulcanică şi
insule apărute în urma separării lor de continent. Cele vulcanice sunt populate, de
regulă, de organisme care nimeresc aici din întâmplare. Flora şi fauna insulelor
separate de continent prezintă o copie fidelă a diversităţii lumii vii a continentului
la momentul separării. De exemplu, insulele Britanice, separate de curând de con- j
tinent, au o faună identică cu cea europeană actuală. Pe insula Madagascar, care a
pierdut demult legătura cu continentul african, nu se întâlnesc mamifere de talie
mare care au apărut pe continent după separarea insulei. în schimb aici trăiesc
lemurii, semimaimuţe neîntâlnite nicăieri în lume. Australia, Noua Zeelandă şi
Tasmania s-au separat de continent încă în era mezozoică. Drept urmare doar aici
mai pot fi întâlnite monotremele şi marsupialele;
/ existenţa relictelor. Drept exemplu de relicte pot servi Gingo biloba I
Metasequoja - dintre plante şi şobolanul maxat, latimeria, hateria şipeştii dipnoi\
150
- dintre animale. Peştii dipnoi se mai întâlnesc doar în America de Sud, Africa CV
Ecuatorială şi Australia. Arealul restrâns al acestor peşti este consecinţa scindării
fostului continent Gondwana. Dipnoii sunt unicii peşti contemporani la care vezica
înotătoare s-a transformat în plămâni, asigurând respiraţia pe timp de secetă,
întrucât condiţiile de viaţă în arealul restrâns al speciei au rămas relativ constante,
dipnoii au ajuns neschimbaţi până în zilele noastre, dar în număr limitat;
v
' specificitatea florei şi faunei fiecărei zone biogeografice. Din materialul expus
este evident că repartizarea speciilor de plante şi animale pe suprafaţa pământului
reflectă dezvoltarea istorică a Pământului şi evoluţia organismelor vii.
Dovezile paleontologici
Paleontologia este ştiinţa despre plantele şi animalele fosile. Analiza rămăşi-
ţelor de plante şi animale care au populat cândva planeta Pământ permit compa-
rarea formelor contemporane de viaţă cu cele dispărute, precum şi reconstituirea
(fig. 2.4) evoluţiei unor specii de animale şi plante. în calitate de exemplu să
analizăm evoluţia calului (fig. 2.5), Caii contemporani au provenit de la strămoşi
de talie mică, omnivori care au trăit acum 60-70 mln de ani în păduri şi aveau
membre pentadactile. O dată cu schimbarea climei, care a generat micşorarea
suprafeţelor împădurite şi extinderea stepelor, s-au modificat şi condiţiile de
viaţă ale strămoşului calului. Supravieţuirea în noile condiţii a fost posibilă doar
în urma transformării, în primul rând, a membrelor, deoarece căutarea hranei şi
apărarea de duşmani pe spaţii deschise cerea dezvoltarea unei viteze mari. Ca
urmare numărul falangelor s-a
redus până la una. Schimbări
au suferit şi celelalte părţi ale
I corpului: s-au mărit dimensiu-
nile corporale, forma craniului,
s-a complicat structura dinţi-
lor, aparatul digestiv a căpătat
trăsături specifice erbivorelor
ş.a. Astfel, odată cu schimbarea
[condiţiilor de viaţă a avut loc
I transformarea treptată a unor
animale mici pentadactile om-
nivore în animale mari impari-
Icopitate erbivore.
Analiza resturilor fosile, pre-
cum şi descoperirea resturilor
unui număr mare de specii de
plante şi animale dispărute care
tăceau legătura dintre diferite
Fig. 2.4. Resturi fosile.
r rupe sistematice a permis

151
 Fig. 2.5. Resta-
bilirea evoluţiei
calului după
resturile fosile.

picior

descrierea evoluţiei şi în limitele altor taxoane. De exemplu, stegocefalul este o

formă de trecere de la peşti la amfibieni, arheopterixul - de la reptile la păsări,
teriodontul - de la reptile la mamifere.

Dovezile anatomiei comparate

Studiaţi după fig. 2.6 alcătuirea membrelor anterioare la diferite grupe
de organisme şi găsiţi asemănările şi deosebirile.

Analiza comparată a structurii interne şi externe a diferitelor organisme a

demonstrat existenţa unor asemănări evidente, dovadă a originii lor comune.
Astfel, membrele la unele vertebrate, deşi îndeplinesc funcţii diferite, au acelaşi
plan de structură şi o origine comună. Oasele unor regiuni pot lipsi, altele
concresc, însă toate se dezvoltă din aceleaşi primordii. Organele care au o
structură asemănătoare şi o origine comună, dar îndeplinesc funcţii diferite sunt
numite omoloage (fig. 2.6).
în natură sunt frecvente cazurile de asemănare a organelor după aspectul exte-
rior şi funcţii, originea lor fiind însă diferită. De exemplu, aripile la insecte
152
Fig. 2.6. Organe omoloage.

păsări, membrele săpătoare la cârtiţă şi coro-

pişniţă (fig. 2.7). Astfel de organe sunt numite
analoage. La plante organe analoage sunt
ghimpii la barbaris (frunze metamorfozate),
ghimpii la salcâm (stipele metamorfozate) şi
ghimpii la păducel (lăstari metamorfozaţi).
O dovadă a evoluţiei sunt şi organele rudi-
mentare. Primordiile acestor organe se formează
în perioada embrionară, dar ulterior ele încetează
să se mai dezvolte şi la indivizii maturi rămân
în stare nedezvoltată. Cu alte cuvinte, rudi-
mentele sunt organe care şi-au pierdut impor- Fig. 2.7. Organe analoage la câr-
tanţa în timpul evoluţiei. De exemplu, rudimente tiţă şi coropişniţă.
sunt centurile membrelor posterioare la balenă, dinţii la furnicar, cea de-a doua
pereche de aripi la diptere.
La unele organisme apar atavismele - caractere specifice strămoşilor speciei
date care pe parcursul evoluţiei au fost pierdute. De exemplu, la o mie de animale
unicopitate poate apărea un individ tricopitat. Apariţia atavismelor denotă legătura
istorică dintre speciile dispărute şi cele actuale.

Dovezile embrîologiei

Studiaţi după fig. 2.8 dezvoltarea embrionară la diferite grupe de animale

şi trageţi concluzii.

Investigaţiile embriologice au arătat asemănarea stadiilor iniţiale ale dezvoltării

mbrionare la animale. Astfel, toate animalele pluricelulare îşi încep dezvoltarea
e la o celulă, urmând stadiile de blastulă, gastrulă, embrion tristratificat. Deosebit
e evidentă este asemănarea stadiilor embrionare în limitele unei clase sau
icrengături. De exemplu, la embrionii tuturor vertebratelor sunt prezente
rimordiile arcurilor branhiale, corzii, membrelor etc. Pe măsura dezvoltării
semănarea dintre embrioni slăbeşte, manifestându-se tot mai clar trăsăturile
laşelor de care aparţin. Această legitate în dezvoltarea embrionilor indică înrudirea
153
 V VI VII VIII Fig. 2.8. Emb-
rionii diferi-
telor vertebra-
te: I - de peşte;
II - de triton; III
- de broască-ţes-
toasă; IV - de
pasăre; V - de
porc; VI - de
bovine; VII - de
iepure; VIII — de
om.

lor, originea comună (fig. 2.8). Pornind de la asemănarea în dezvoltarea embrionară

a vertebratelor, savanţii germani F. Miiller şi Haeckel E. au elaborat în a doua
jumătate a secolului XIX legea biogenetică. Conform acesteia fiecare individ în
ontogeneză repetă dezvoltarea istorică (filogeneza) a speciei sale, prin urmare
ontogeneză este o repetare succintă a filogenezei. De exemplu, mormolocii au
coadă, ca şi strămoşii lor. Bineînţeles că în ontogeneză nu se repetă toate etapele
evoluţiei care a avut loc pe durata a mii şi milioane de ani. Mai mult ca atât,
embrionii se aseamănă nu cu formele adulte ale strămoşilor, ci cu embrionii
acestora. Prin urmare, legea biogenetică confirmă o dată în plus evoluţia lumii
organice.
Un rol important în dezvoltarea embriologiei evoluţioniste a avut elaborarea
de către A. Severţov a concepţiei filembriogenezei. După părerea lui Severţov,
evoluţia organismelor are loc în baza modificărilor ereditare ale oricăror stadii ale
ontogenezei. Prin urmare, deşi organismele păstrează mecanismele de dezvoltare,
moştenite de la strămoşi, adaptările ulterioare la alte condiţii ale mediului şi la un
alt mod de viaţă modifică mersul dezvoltării lor. Filogeneza prezintă un şir de
ontogeneze, legea biogenetică fiind un caz particular al raporturilor dintre
ontogeneză şi filogeneza, şi se respectă doar în ontogeneză speciei date.

154
 1. Definiţi noţiunile: anîropogeneză, filogeneză, paleontologie, organe
omoloage, organe anaîoage.
2. Analizaţi concepţiile predarwinîste ale lui K. Linne şi ale adepţilor
transformismului după algoritmul:
a) premizele; b) meritele; c) neajunsurile.
3. Enumeraţi premisele apariţiei teoriei evoluţiei lumii vii a lui Darwin.
4. Analizaţi principiile de bază afe învăţăturii Sui Darwin.
5. Descrieţi forţele motrice ale evoluţiei după Darwin.
6. Explicaţi etapele perioadei postdarwiniste în istoria evoiuţîonismului:
a) creativă; c) neutrală;
b) a negării; d) informaţională.
7. Enumeraţi dovezile directe şt indirecte ale evoluţiei lumii vii.
8. Analizaţi datele anatomiei comparate.
9. Selectaţi în 2 coloane organele omoloage şi anoloage.
a) spini de prun şi de salcâm;
b) branhiile la peşti şi plămânii la reptile;
c) aripile la păsări şi la fluture;
d) branhiile la peşti şi la rac;
e) cârceii la mazăre şi spinii la cactus;
f) cârceii la viţa de vie şi cârceii la mazăre;
g) membrele la balenă şi la cal.
h) Cârceii la viţa de vie şi spinii la prun.
10. Analizaţi dovezile embriologfei.
11. Explicaţi esenţa legii biogenetice.
12. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta etapele dezvoltării istorice a evoiu-
ţionismului.
13. Grupaţi noţiunile de mai jos câte 3.

1. Paleontologie 7. Organe omoloage

2. Embriologie 8. Atavisme
3. Anatomie comparată 9. Resturi fosile
4. Biogeografie 10. Dezvoltarea embrionară
5. Legea biogenetică 11. Specii izolate
6. Forme de trecere 12. Specificul florei şi faunei.

14, Expuneţi-vă părerea referitor la evoluţia lumii vii.

15. Descrieţi ce prezintă formele de trecere;
a) stegocefalii; b) arheopteritul; c) teriodonţii.

i s • - • • ' . • • • • • . • • . • • . - ; .

155
 MECANISMUL
EVOLUŢIEI

1 MICROEVOLUŢIA. SPECIA Şl POPULAŢIA 2 FACTORII MICROEVOLUŢIEI

3 REZULTATELE MICROEVOLUŢIEI 4 MACROEVOLUŢIA 5 TIPURILE EVOLU-
ŢIEI 6 DIRECŢIILE PRINCIPALE ALE EVOLUŢIEI

1. MICROEVOLUŢIA. SPECIA Şl POPULAŢIA

Amintiţi-vă principalele unităţi taxonomice ale lumii vii.

în 1927 savantul rus Iu. Filipcenko a propus de a delimita evoluţia în două

procese - micro- şi macro evoluţie. Microevoluţia întruneşte transformările
evolutive la nivel de specie, iar macroevoluţia - de gen, familie, ordin, clasă,
încrengătură. Pentru înţelegerea procesului de microevoluţie este necesar de a
cunoaşte, în primul rând, noţiunile de specie şi populaţie şi criteriile în baza cărora
acestea se delimitează.
Specia. Criteriile speciei
Noţiunea de specie în calitate de categorie biologică a fost formulată pentru
prima dată în 1686 deJonh Ray (1628-1705). Definirea ei ca o totalitate de indivizi
ce se aseamănă după caracterele morfologice aparţine ilustrului botanist suedez
K. Linne (1707-1778). în prezent specia este definită ca o totalitate de indivizi
care au o origine comună, se aseamănă după caracterele morfologice, fiziologice
şi biochimice, se încrucişează liber şi dau urmaşi fecunzi, sunt adaptaţi la anumite
condiţii de mediu şi ocupă un anumit teritoriu, numit areal. întrunirea indivizilor
într-o specie se face în baza mai multor criterii. Enumerăm în continuare princi-
palele dintre ele:
1. Criteriul morfologic - asemănarea indivizilor unei specii după structura
externă şi internă;
2. Criteriul fiziologic ~ asemănarea indivizilor după procesele de activitate
vitală, în primul rând al reproducerii. De regulă, indivizii diferitelor specii nu se
încrucişează, şi chiar dacă se încrucişează descedenţii sunt sterili;
3. Criteriul biochimic - indivizii unei specii pot fi deosebiţi de indivizii altei
specii după parametrii biochimici: compoziţia şi structura proteinelor, acizilor
nucleici, lipidelor şi altor substanţe organice codificate de genotipul fiecărui or-
ganism;
156
 4. Criteriul genetic - specificitatea cariotipului indivizilor unei specii;
5. Criteriul geografic - fiecare specie ocupă un anumit areal, distinct de al
altor specii;
6. Criteriul ecologic - pentru fiecare specie sunt caracteristice anumite relaţii
cu reprezentanţii altor specii cu care convieţuiesc;
7. Criteriul evolutiv - determină originea speciei, strămoşul de la care a provenit.
Apartenenţa de specie a oricărui individ se face ţinând cont de toate aceste
criterii în ansamblu.
Populaţia - unitatea existenţială, reproductivă şi evolutivă a speciei
Repartizarea indivizilor unei specii pe arealul acesteia este neuniformă din
cauza neomogenităţii condiţiilor de viaţă. De exemplu, urzica dioică preferă locurile
umede, umbrite, de aceea în limitele arealului formează desişuri în jurul iazurilor,
în luncile râurilor, în pădurile mixte. Coloniile de cârtiţe pot fi uşor depistate după
movilitele de pământ de la marginea pădurilor, de pe câmpuri, păşuni. înzadar
veţi căuta urzica într-o pădure de conifere şi cârtiţa pe terenuri înmlăştinite. Prin
urmare, repartizarea neuniformă a speciei în spaţiu se prezintă sub formă de „cen-
tre ale densităţii" ce alternează cu spaţii unde specia practic nu se întâlneşte. Aceste
„centre ale densităţii" speciei sunt numite populaţii.
Populaţia reprezintă un grup de indivizi ai unei specii ce se încrucişează liber
între ei şi există timp îndelungat pe un anumit teritoriu, relativ izolat de alte astfel
de grupe. Sectorul din arealul speciei ocupat de o populaţie reprezintă habitatul
acesteia. Populaţiile se formează istoriceşte în anumite condiţii ecologice.

Determinaţi după fig. 2.9 numărul de populaţii pe care le formează

samurul în limitele arealului speciei şi explicaţi originea lor.

Fig. 2.9. Re-

partizarea po-
pulaţiilor de sa-
'•îur în limitele
irealului spe-

157
 Factorul principal care determină unitatea populaţiei este panmixia - încru-
cişarea liberă a indivizilor unei populaţii. Probabilitatea încrucişării libere a indi-
, vizilor în limitele populaţiei este mai mare decât între indivizii populaţiilor vecine.
~S Panmixia asigură schimbul liber de informaţie genetică în limitele populaţiei şi
păstrarea genofondului ei (totalitatea de gene şi genotipuri ale unei populaţii).
"I\_ Caracteristica principală a genofondului unei populaţiei este frecvenţa alelelor şi
"^Z genotipurilor care se calculează după legea lui Hardy-Weinberg.
*w Legea Hardy-Weinberg. în 1908 doi autori, matematicianul englez V. Hardy
şi medicul german W. Weinberg, studiind independent unul de altul repartizarea
genotipurilor şi fenotipurilor în populaţii, au observat următoarea legitate: în
anumite condiţii, frecvenţa alelelor în populaţii nu se schimbă din generaţie în
generaţie. Ulterior această legitate a fost ridicată la rang de lege care astăzi le
poartă numele. Legea Hardy-Weinberg se referă doar la aşa-numitele populaţii
ideale, care corespund următorilor indici:
• probabilitatea egală de combinare reciprocă a diferitelor tipuri de gârneţi;
• asigurarea de şanse egale indivizilor de a se încrucişa între ei;
• vitalitatea şi fecunditatea egală a indivizilor cu diferite genotipuri;
• efectivul speciei destul de numeros;
• nesupunerea populaţiei procesului mutaţional sau acţiunii selecţiei.
Pentru a demonstra această lege, trebuie să admitem că într-o populaţie, unde
are loc încrucişarea liberă a indivizilor, se întâlnesc forme homozigote dominante
şi recesive după o pereche de alele: AA - dominantă şi aa - recesivă. în conformitate
cu prevederile legilor mendeliene hibrizii din prima generaţie vor fi heterozigoţi.
Fiecare individ heterozigot va forma două tipuri de gârneţi în număr egal:
0,5A + 0 , 5 a = l
n enera a a
gj H H R M m M M I ' S ţi doua va avea
loc segregarea, după cum este
0,5 A 0,25 AA 0,25 Aa arătat în grilajul Punnet. La
0,5 a 0,25 Aa 0,25 aa analiza gametică a descenden-
ţilor din F 2 obţinem segregarea:
0,25 AA + 0,5 Aa + 0,25 aa = 1
Din această formulă se vede clar că frecvenţa gârneţilor cu alela dominantă A
va fi egală cu 0,5, şi anume 0,25 de la homozigotul dominant şi 0,25 de la
heterozigot. Frecvenţa gârneţilor cu gena recesivă a de asemenea va fi egală cu
0,5, dintre care 0,25 de la heterozigot şi 0,25 de la homozigotul recesiv. Deci, îr
F2 frecvenţa alelelor a rămas aceeaşi ca şi în F^ Această legitate se păstrează şi îr
generaţiile ulterioare.
Notând frecvenţa alelei A cu litera/», iar a alelei a cu q, obţinem următoarele
raporturi dintre genotipurile descendenţilor:
1 AA : 2 Aa : 1 aa = p 2 A: 2pqAa : q 2 a
Această expresie reprezintă formula binomului (pA + qa) 2 după care poate fi I
2 2 2
calculată frecvenţa genotipurilor în populaţii (pA + qa) = p A + 2pqAa + qa = \)\
158
Ea şi reprezintă formula Hardy- Weinberg. După această formulă poate fi determi-
nată frecvenţa genelor şi genotipurilor într-un şir de generaţii succesive din cadrul
populaţiei.
Studiu de caz. într-o populaţie frecvenţa genei A este de 70%, iar a genei a
de 30%. Să se calculeze frecvenţa genotipurilor pe parcursul generaţiilor
următoare.
Rezolvare. Mai întâi se calculează frecvenţa genotipurilor posibile după for-
2 2 2
mula (p + q) = p + 2pq + q = 1), utilizând valorile frecvenţei genelor indicate în
problemă. La o frecvenţă a genei A = 70%, frecvenţa genotipurilor AA va constitui:
2
AA = 0,7 = 0,49 = 49%. Frecvenţa de 30% a genei a asigură o frecvenţă a
2
genotipului aa de 0,3 = 0,09 = 9%. După aceste date calculăm frecvenţa genotipului
heterozigot:
2Aa = 2(0,7 x 0,3) = 0,42 = 42%
Răspuns: Genotipul AA se va întâlni cu o frecvenţă de 49%; Aa = 42%, iar
aa = 9%.

2. FACTORII MICROEVOLUŢIEI
întrucât evoluţia presupune modificarea genofondului populaţiei, factorii care
condiţionează dereglarea echilibrului Hardy-Weinberg şi sunt consideraţi factori
ai evoluţiei (schema 2.1).

Studiaţi după schema 2.1 principalii factori ai microevoluţiei.

Schema 2.1
SCHEMA MICROEVOLUŢIEI

APARIŢIA Şl PERFECŢIO,
SPECIATIA

Izolarea

Lupta pentru existenţă I

t Deriva genetică
Fluxul de gene Procesul mutaţional
Undele populaţionale 1
Variabilitatea
combinativă

159
 Variabilitatea combinativă
Amintiţi-vă după schema 2.2 principalele tipuri de variabilitate.
Schema 2.2
DIVERSITATEA TIPURILOR DE VARIABILITATE
VARIABILITATEA

neereditară ereditară

mutaţională | combinativă
Crossing-overul, separarea independentă a cromozomilor în mitoză şi meioză,
încrucişarea întâmplătoare a indivizilor generează o varietate enormă de combinaţii
noi ale genelor alele şi nealele care dereglează echilibrul genetic.
Procesul mutaţional
Amintiţi-vă după schema 2.3 principalele tipuri de mutaţii.
Schema 2.3
VARIETATEA TIPURILOR DE MUTAŢII
MUTAŢII

genomice J cromozomiale genice

Sursa principală de noi alele în populaţie sunt mutaţiile genice. Observările au
arătat că la unele specii 10-25% din indivizii unei generaţii poartă mutaţii. Soarta
acestora depinde de caracterul lor. Cele folositoare dau posibilitate indivizilor
populaţiei de a-şi perfecţiona adaptările deja existente sau de a-şi forma altele noi
la schimbarea condiţiilor de viaţă. Mutaţiile dăunătoare sunt eliminate (indivizii
ce poartă astfel de gene pier sau nu lasă urmaşi), adică procesul mutaţional poate
fi considerat furnizorul materialului evolutiv elementar.
Fluxul de gene
întrucât populaţiile sunt sisteme deschise, nu se exclude posibilitatea de încrucişare
a reprezentanţilor diferitelor populaţii. Ca urmare în populaţii sunt aduse permanent
gene din populaţiile vecine. Prin urmare, are loc un flux de gene care menţine
asemănarea genofondurilor populaţiilor vecine. Calculele au arătat că completarea
genofondului unei populaţii din 100 de indivizi pe contul genelor străine este de
100 de ori mai mare decât în baza mutaţiilor. Ca urmare a fluxului de gene genotipurile
urmaşilor se deosebesc de genotipurile părinţilor.
Undele populaţionale
Efectivul populaţiilor este supus unor oscilaţii permanente. Acestea sunt
condiţionate de influenţa factorilor de mediu (rezervele de hrană, numărul de
160
răpitori, de concurenţi, condiţiile climatice ş.a.) şi poartă un caracter periodic:
creşterea numărului de indivizi este urmată de reducerea lui. Aceste oscilaţii
periodice ale efectivului populaţiilor au fost numite unde populaţionale.
Observările au arătat că undele populaţionale exercită influenţă asupra structurii
genetice a populaţiilor. O dată cu creşterea numerică a populaţiei sporeşte
probabilitatea apariţiei de mutaţii şi de combinări noi ale acestora. Dacă o mutaţie
apare în medie la 100 000 de indivizi, apoi la mărirea efectivului de 10 ori numărul
de mutaţii de asemenea va creşte de 10 ori. După reducerea efectivului, indivizii
rămaşi se vor deosebi genetic de populaţia cândva mare: unele gene vor dispărea
împreună cu purtătorii lor, în timp ce concentraţia altora va creşte considerabil.
La o creştere ulterioară a efectivului, genofondul populaţiei va fi altul, deoarece
va creşte numărul de indivizi ce vor purta mutaţii.

r« ,i tiuiai
în populaţiile puţin numeroase există pericolul pierderii unor gene ca urmare
a faptului că unii indivizi din anumite motive nu lasă urmaşi. Frecvenţa genelor
în astfel de populaţii se schimbă timp de câteva generaţii. Fenomenul schimbării
întâmplătoare a frecvenţei genelor din genofondul populaţiei este numit derivă
genetică. Deriva genetică este imprevizibilă şi poate duce o populaţie la pieire
sau, din contra, o poate adapta şi mai bine la condiţiile de mediu.

tartarea
în funcţie de cauze se deosebesc două tipuri de izolare: spaţială şi biologică.
Izolarea spaţiala este cauzată de munţi, ape, pădufi, deserturi şi alte bariere
geografice. Acest tip de izolare exercită o influenţă puternică asupra speciilor
puţin mobile (plante, melci ş.a.). Izolarea spaţială poate apărea şi în cazurile când
specia ocupă un areal destul de vast. Din cauza distanţelor considerabile întâlnirea
indivizilor diferitelor populaţii este practic imposibilă.
Izolarea biologica este generată de deosebirile dintre indivizii diferitelor
populaţii din care cauză acestea nu se pot încrucişa. Astfel de cauze pot fi:
particularităţile alcătuirii şi funcţionării organelor reproductive, necoincidenţa
perioadelor de maturare sexuală etc. Importanţa evolutivă a izolării populaţiilor
.onstă în faptul că ea aprofundează deosebirile genetice dintre populaţii, ceea ce
| favorizează evoluţia lor de sine stătătoare în noi specii.

Lupte pentru #«§tentă

încă Ch. Darwin, generalizând rezultatele observărilor sale efectuate în timpul
călătoriei în jurul lumii, a ajuns la concluzia că în lumea vie are loc o permanentă
jluptă pentru existenţă, care reflectă relaţiile indivizilor unei populaţii între ei şi cu
factorii de mediu. Se disting trei forme ale luptei pentru existenţă: intraspecifică,
pnterspecifică şi lupta cu condiţiile nefavorabile ale mediului de viaţă.
Biologie, ci. a XII-a 1 61
 Explicaţi după fig. 2.10 şi 2.11 consecinţele reproducerii nelimitate şi
imposibilitatea unei astfel de reproduceri în condiţii nati

Lupta intraspecifică este

cea mai acută formă a luptei
pentru existenţă, întrucât in-
E
O divizii aceleiaşi specii con-
I sumă aceeaşi hrană, popu-
lează acelaşi teritoriu, au ne-
voie de aceleaşi adăposturi
etc. La baza ei stă capacita-
tea nelimitată de reproduce-
re a organismelor vii şi ca-
racterul limitat al resurselor
icre puiet puietul adulţii
efectivul
depuse ajuns în întorşi naturale (/îg. 2.;0-2.ii). în
mare în râu
această luptă supravieţuiesc
Fig. 2.10. Creşterea efec- Curba de su- indivizii mai adaptaţi la
tivului populaţiei de para- pravieţuire a urmaşilor
meci la o înmulţire nelimi- lostriţei. condiţiile schimbătoare ale
tată. mediului. Eliminarea celor
mai puţin adaptaţi se realizează prin pieirea lor fizică sau prin excluderea lor din
procesul de reproducere (lasă puţini urmaşi, nu-i lasă în genere sau aceştia sunt sterili).
Lupta interspecifică are loc între populaţiile diferitelor specii. Această formă de
concurenţă este mai aprigă în cazul speciilor care ocupă condiţii ecologice identice şi
folosesc aceleaşi surse de hrană. Lupta interspecifică se poate încheia cu eliminarea
uneia din speciile concurente sau cu adaptarea speciilor la condiţii diferite de viaţă în
limitele aceluiaşi areal sau cu separarea lor teritorială. Drept exemplu de luptă
interspecifică servesc relaţiile „răpitor-jertfă", „gazdă-parazit" etc.
Lupta cu condiţiile nefavorabile ale mediului apare în funcţie de condiţiile climatice
(temperatură, umiditate, lumină etc.) sau pedologice care influenţează activitatea vitală
a organismelor. De exemplu, un număr enorm de plante pier anual din cauza gerurilor,
secetei, vânturilor puternice. Peştii pier ca urmare a insuficienţei de oxigen în apă. în
iernile geroase multe păsări îngheaţă.

Selecţia naturală

KH Amintiţi-vă după fig. 2.12 noţiunea de normă de reacţie.

Selecţia naturală presupune alegerea fenotipurilor care corespund cel mai bine
condiţiilor concrete de viaţă. întrucât urmaşilor li se transmit nu caractere gata, ci
gene ce le determină, selecţia ca atare alege genotipurile care asigură dezvoltarea
unor fenotipuri mai adaptate la condiţii concrete de viaţă. în funcţie de fenotipul
favorizat se disting trei forme ale selecţiei naturale: motrice (direcţională), stabi-
162
lizatoare şi disruptivă. Toate cele CM
trei forme de selecţie au acelaşi i:-:
scop - asigurarea supravieţuirii
şi lăsării de urmaşi de către cei
mai adaptaţi indivizi. Meca-
nismele de realizare a scopului
sunt însă diferite. \
1 ',
Selecţia motrice acţionează în % •
caz de schimbare a mediului de înălţimea plantei
viaţă prin favorizarea unuia din
norma de reacţie
fenotipurile extreme {fig. 2.12). dezvoltarea caracterului
Un exemplu clasic de selecţie minimă maximă
motrice îl constituie melanismul Fig. 2.12. Manifestarea fenotipică a caracterului (înăl-
industrial. Până în 1848, cotarul ţimii) în limitele normei de reacţie în funcţie de con-
diţiile mediului.
mesteacănului, un fluture cre-
puscular, avea aripi de culori deschise, ceea ce îi permitea să rămână nevăzut în
timpul zilei pe trunchiurile mestecinilor, unde dormea pe licheni. După 1848, în
populaţia acestei specii din Manchester, raion industrial al Londrei, au fost
descoperite câteva exemplare cu aripi întunecate (fenotip extrem). în 1898 circa
98% din indivizii acestei populaţii aveau aripi întunecate. Deci, fenotipul extrem,
apărut în urma unor mutaţii întâmplătoare ale genei răspunzătoare de culoarea
aripilor, în condiţiile mediului poluat prezenta avantaje faţă de fenotipul obişnuit.
In urma poluării aerului cu SO2, lichenii au pierit, dezgolind trunchiurile care s-au
acoperit cu funingine. Pe astfel de trunchiuri întunecate fluturii de culori deschise
au devenit o pradă uşoară pentru păsări. Mutanţii cu nuanţe mai întunecate ale
aripilor rămâneau însă nevăzuţi. Astfel, genele defavorizate până la poluarea
mediului, în condiţii noi de viaţă au asigurat supravieţuirea purtătorilor.
Selecţia stabilizatoare. Excluderea din populaţii a fenotipurilor extreme este
realizată de selecţia stabilizatoare. Acest tip de selecţie acţionează în condiţii relativ
constante ale mediului şi asigură asemănarea indivizilor unei populaţii între ei, adică
stabilizarea ei (fig. 2.13). Drept exemplu de acţiune a selecţiei stabilizatoare poate
servi cazul descris de ornitolo-
gul american G. Bampas.
După câteva zile de vânturi
puternice şi viforniţă, ornito-
logul a găsit 136 de vrăbii
îngheţate pe care le-a adus într-
0 încăpere încălzită. 72 dintre
ele şi-au revenit, iar 64 - nu.
Analizând minuţios vrăbiile
pierite, el a constatat că aces- motrice stabilizatoare disruptivă
tea aveau sau aripi prea lungi, Fig. 2.13. Varietatea formelor selecţiei naturale.
163
sau prea scurte. Prin urmare, au supravieţuit indivizii cu o lungime medie a aripilor.
Existenţa şi astăzi a unor astfel de forme arhaice ca latimeria, hateria, oposomul,
gimnospermul Gingo ş.a. se datorează acţiunii selecţiei stabilizatoare.
Selecţia disruptivă (fig. 2.13): acţionează asupra populaţiilor ce ocupă medii
de viaţă cu un mozaic sezonier sau spaţial şi favorizează două sau mai multe
valori ale caracterului, dar nu pe cea medie. Acest tip de selecţie poate fi studiat
pe exemplul apariţiei a două specii de clocotiş cu înflorire timpurie şi târzie. Apariţia
acestor speciilor în cauză a fost condiţionată de cositul de la mijlocul verii. în
aceste condiţii reuşeau să lase urmaşi plantele ce formau seminţe până la cosit şi
cele ce înfloreau după cosit. Un alt exemplu de acţiune a selecţiei disruptive este
apariţia a două specii de ştiucă. La o înmulţire în masă a ştiucii, puietul nu avea
hrană îndeajuns. în astfel de condiţii au supravieţuit indivizii care creşteau repede:
atingând în scurt timp dimensiuni mari, ei se hrăneau cu confraţii lor. Au fost
favorizaţi şi indivizii cu o reţinere maximă a creşterii: dimensiunile mici ale corpu-
lui le permiteau să se hrănească timp îndelungat cu plancton.
în natură cele trei forme ale selecţiei naturale interacţionează în cadrul aceleiaşi
populaţii. De exemplu, în caz de condiţii diferite în cadrul aceluiaşi areal acţionează
mai întâi selecţia disruptivă, urmată de cea stabilizatoare.

Comparaţi selecţia naturală cu cea artificială şi enumeraţi asemănările

şi deosebirile.

3, REZULTATELE MICROEVOLUŢIEI

Modificările apărute în populaţii la nivel de genom duc la formarea unor

fenotipuri mai adaptate şi apariţia în baza lor a speciilor noi (vezi schema 2.1).

Adaptările. Caracterul relativ al adaptărilor

Rezultatul principal al evoluţiei este perfecţionarea adaptării organismelor la
mediul de viaţă. Adaptarea este starea în care un organism, o populaţie se află în
echilibru cu mediul său de viaţă ceea ce-i permite să supravieţuiască şi să
perpetueze în mediul dat. Fără un minim de adaptare la mediu organismul nu ar
putea supravieţui. Evoluţia accentuează adaptarea, o diversifică, ea devenind mai
adecvată pentru un anumit tip de mediu. Adaptarea organismelor la mediu este
realizată prin forme şi culori protectoare, organe speciale de apărare. Ch. Darwin
a adunat în timpul călătoriei pe vasul Beagle numeroase exemple care ilustrează
sporirea adaptării organismelor ca urmare a acţiunii selecţiei naturale.

Studiaţi după schema 2.4 varietatea formelor şi culorilor protectoare la

animale.

164
 Schema 2.4
DIVERSITATEA FORMELOR DE ADAPTARE ALE ORGANISMELOR LA MEDIU

. •.•<•->• • - - ••••..•.- - , - v . •.•>> > -•;

V,-

Mimicria Demonstraţia Mascarea

Mimetismul • Culoarea de avertizare • Culoarea criptică

Mimezia • Culoarea şi forma ame- • Culoarea disrup-
ninţătoare tivă
• Culoarea ademenitoare • Culoarea de ca-
muflare

MI mieria
Mimetismul este adaptarea prin care unele specii mai puţin adaptate adoptă
culori şi chiar forme ale speciilor mai adaptate. De exemplu, şerpii neveninoşi din
regiunile tropicale se aseamănă la exterior cu cei veninoşi (fig. 2.14, 9-10),
fluturele Dismorphia astynome se aseamănă cu fluturele veninos Heliconius eucrate
(fig. 2.14, 4-5), gândacul Prosoplecta semperi se aseamănă după culoare
şi forma corpului cu buburuza (fig. 2.14, 1-2), fluturele Aegeria apiformis
(fig. 2.14, 7) şi musca Temnostoma vespiforme (fig. 2.14, 8) se aseamănă cu
viespea (fig. 2.14, 6).
Mimezia constă în asemănarea animalelor neapărate cu obiectele din mediul
ambiant. De exemplu, după forma corpului şi culoare omizile unor fluturi amintesc
ramurile; după structură şi culoare suprafaţa aripilor unor fluturi aminteşte suprafaţa
tulpinii arborelui uscat. Insectele ce-şi duc traiul pe scoarţa arborilor pot fi confun-
date cu lichenii ce cresc aici.

Culoarea de avertizare este specifică buburuzelor, viespilor, şerpilor, unor

gândaci (fig. 2.14, 3), ciupercilor otrăvitoare. Păsările ce au „gustat" o buburuză
sau o viespe memorează pentru
toată viaţa această culoare şi nu
! se mai apropie de indivizii ce
o poartă.
Culoarea şi forma amenin-
ţătoare deseori este însoţită de
fcoze şi sunete ameninţătoare.
|De exemplu, omida unei specii
sfingide, pentru a „pune pe
îgă păsările", ridică partea
. „ , . . „ . „„ Fig. 2.14. Varietatea formelor de adaptare a organis-
itenoara a corpului şi îşi umila melor la mediu
 toracele, asemănându-se cu un
şarpe (fig. 2.15, 3). Acelaşi luc-
ru îl face şi şopârla Phrynoce-
phalus mystaceus (fig. 2.15, 4).
„Ochii" de pe aripile unor flu-
turi sunt un mijloc sigur de apă-
rare (jig. 2.15. 5).
Culoarea ademenitoare este
caracteristică pentru speciile
destul de mobile (păsări, fluturi),
garantându-le succesul fecun-
daţiei şi prevenind încrucişarea
dintre specii (fig. 2.15,1-2).
Fig, 2.15. Varietatea formelor de adaptare a orga-
nismelor Ia mediu.
Culoarea criptică asigură animalelor asemănarea cu mediul ambiant. Animalele
ce trăiesc în iarbă, au, de obicei, culoarea verde a corpului (şopârlele, greierul,
omizile etc.), locuitorii deserturilor - galbenă. Multe specii de animale îşi schimbă
culoarea în funcţie de vârstă (puii de focă şi adulţii), anotimp (iepurii, vulpile,
veveriţa), fond (caracatiţa, cameleonul, brotăcelul).
Culoarea disruptivă este caracterizată de prezenţa fâşiilor şi petelor contrastante
datorită cărora conturul animalelor nu poate fi perceput vizual. Este specifică
zebrelor, bursucilor, şopârlelor, unor gândaci.
Culoarea de camuflare se bazează pe efectul de contraumbră: părţile mai
iluminate ale corpului sunt colorate în nuanţe mai întunecate decât cele neiluminate.
Ca urmare conturul animalului se contopeşte cu mediul. Acest tip de coloraţie
este caracteristic pentru peşti şi alte animale ce trăiesc în grosimea apei, pentru
unele mamifere (căprioară, iepuri etc.).
Caracterul relativ al adaptărilor. încă Ch. Darwin remarca că orice adaptare
a organismelor la mediu este relativă, ea fiind favorabilă doar în anumite condiţii
ale mediului. în caz de schimbare a acestora, numeroase adaptări nu numai că nu
sunt folositoare, dar adesea devin şi dăunătoare. De exemplu, animalele cu blană
albă în iernile cu puţină zăpadă sunt o pradă uşoară. La plantele acvatice este bine

liotă
Multe animale au organe speciale de apărare: ace, ghimpi, carapace,
glande veninoase, glande odorifere, dinţi ascuţiţi etc. Astfel de organe de
apărare au şi unele plante (urzica, cactuşii, salcâmul, trandafirul ş. a.). Plantele
dispun şi de un şir de adaptări ce le permit polenizarea încrucişată, răspândirea
seminţelor ş.a. Toate aceste adaptări au putut apărea numai datorită selecţiei
naturale, asigurând supravieţuirea speciei în anumite condiţii.
dezvoltat ţesutul aerifer care asigură o suprafaţă
mai mare de contact al plantei cu mediul în
vederea ameliorării schimbului de gaze. La
secarea bazinului de apă aceste plante pier printre
primele. Aşadar, adaptările utile în mediul acvatic
s-au dovedit ineficiente î n afara accestuia. w M > fV
••..••• • B

Formarea de noi specii (speciaţia) este etapa Fig. 2.16. Schema speciaţiei: 1 -
finală a microevolutiei. în desfăşurarea speciaţiei s P f i a iniţială; 2 - formarea a două
r
... „ ' . . „ . subspecii; 3 - doua specii noi.
se disting doua etape: apariţia de adaptări la
condiţiile noi de viaţă şi formarea propriu-zisă a speciei noi în baza izolării ei de
specia-mamă. în funcţie de amplasarea teritorială a noii specii se deosebesc două
căi ale speciaţiei: allopatrică şi simpatrică.
Speciaţia allopatrică sau geografică este legată de izolarea spaţială a unor
populaţii ale speciei iniţiale. Populaţiile care ocupă diferite sectoare ale arealului
speciei sunt supuse diferitelor direcţii ale selecţiei naturale, determinate de
particularităţile mediului de viaţă. Treptat indivizii acestor populaţii se deosebesc
tot mai mult de specia la care aparţin. Dacă aceste deosebiri fac imposibilă
încrucişarea cu indivizii altor populaţii ale speciei materne, populaţia izolată devine
o nouă specie ifig. 2.16). Pe această cale au apărut diferite specii de plante şi
animale. De exemplu, lăcrimioarele au apărut în miocen şi s-au răspândit în pădurile
de foioase de pe un vast teritoriu. Glaciaţiile din cuaternar au fragmentat acest
teritoriu în mai multe zone izolate în care specia a evoluat diferit, dând naştere la
mai multe specii-fiice.
Speciaţia simpatrică (sau ecologica) se realizează în limitele arealului speciei
şi este asigurată de izolarea biologică. Drept exemplu de speciaţie simpatrică
serveşte apariţia noilor specii în baza poliploidiei şi hibridizării îndepărtate. Unele
specii de cartof se deosebesc după seturile de cromozomii: 12, 24, 48, 72. Toate
I aceste specii s-au format de la specia iniţială prin multiplicarea setului de
cromozomi. Poliploizii, de regulă, sunt mai viabili şi mai productivi şi prin
concurenţă pot substitui părinţii. Drept exemplu de speciaţie simpatrică poate servi
I formarea a două specii de clocotiş ca urmare a acţiunii selecţiei disruptive.
Amintiţi-vă şi enumeraţi câteva din cauzele izolării biologice.

Prin intermediul speciaţiei se realizează evoluţia, de aceea specia reprezintă

I sistemul evoluţionist elementar, iar populaţia - unitatea elementară a evoluţiei.

4 MACROEVOLUŢIA
O dată cu formarea unor noi specii evoluţia nu se opreşte ci continuă într-un şir
I lung de generaţii la nivel de macroevoluţie. Speciile, asemănătoare după mai multe
I caractere esenţiale, dar izolate reproductiv, se unesc în genuri. Genurile apropiate
167
 se unesc în familii, familiile în ordine, ordinele în clase, iar clasele în încrengături.
Unirea speciilor în taxoni de nivel superior indică asupra strămoşului lor comun
într-o anumită eră geologică. Tipul taxonului nou format depinde de era geologică
^ în care a avut loc separarea formelor înrudite. în sens larg, macroevolutie poate fi
i_ numită dezvoltarea vieţii pe Pământ în ansamblu. în desfăşurarea proceselor de
' micro- şi macroevolutie nu există deosebiri principiale, ele prezentând două faţete
<^ ale aceluiaşi proces - evoluţia - şi au loc sub acţiunea aceloraşi factori evolutivi.

5, TIPURILE EVOLUŢIEI
Se disting trei tipuri de evoluţie a lumii vii: divergenţa, paralelismul şi
convergenţa.
Evoluţia divergentă se realizează la toate nivelurile de organizare ale lumii vii
şi se rezumă la apariţia de la un taxon-mamă (specie, gen, familie, ordin ş.a.) a
două sau mai multe taxoane-fiice. La baza acestui tip de evoluţie stă selecţia
disruptivă şi izolarea. Sub acţiunea factorilor evolutivi, la reprezentanţii aceluiaşi
taxon, care nimeresc în condiţii diferite de viaţă, se formează adaptări diferite,
într-un anumit moment al evoluţiei, care poate dura câteva generaţii, deosebirile
acumulate vor fi atât de însemnate, încât taxonul iniţial se va separa în două sau
mai multe taxoane-fiice. înmulţirea de mai departe a acestora în baza selecţiei
naturale, pe durata unor perioade considerabile de timp, corespunzătoare epocilor,
poate duce la apariţia de noi genuri, familii, ordine şi alţi taxoni. Drept exemplu de
evoluţie divergentă poate servi apariţia ordinelor de mamifere acvatice (delfini,
balene), aeriene (liliecii) şi terestre. Evoluţia divergentă culminează prin apariţia
organelor omoloage.

Amintiţi-vă noţiunea de organe omoloage şi enumeraţi câteva exemple

de astfel de organe.

Paralelismul. Dacă două sau mai multe grupe de organisme, apărute ca urmare
a divergenţei, ulterior evoluează în aceeaşi direcţie, vorbim de evoluţia după metoda
paralelismului. Pe această cale a avut loc, probabil evoluţia a trei linii de pinipede
(morsele, focile urecheate şi cele adevărate), a câtorva grupe de insecte zburătoare
la care aripile anterioare s-au transformat în elitre, a unor grupe de peşti dipnoi la
care s-au dezvoltat caractere de amfibii. Din punct de vedere genetic, evoluţia
paralelă se explică prin unitatea structurii genetice a grupelor înrudite şi variabilitatea
lor asemănătoare.

Amintiţi-vă noţiunea de organe analoage şi exemple de astfel de organe.

Convergenţa. Evoluţia organismelor neînrudite, dar care populează acelaşi medii

a avut loc în direcţia asemănării lor exterioare. De exemplu, deşi peştii şi delfinii fa
parte din diferite clase de vertebrate, forma corpului şi a înotătoarelor prezintă mult
168
 CV

Dipus saggita
Allactaga major

Antechinomys
laniger Pedetes cafer
Fig. 2.17. Evoluţia convergentă a ani- Fig. 2.18. Seminţe şi fructe răspândite cu
malelor săritoare de pe diferite continente. ajutorul vântului.

asemănări. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mamiferele săritoare ce populează

diferite continente (fig. 2.17). Seminţele şi fructele reprezentanţilor diferitelor specii
răspândite cu ajutorul vântului au o trăsătură comună - suprafaţa mare la o greutate
relativ mică (fig. 2.18). în cazul evoluţiei convergente, asemănarea dintre organismele
neînrudite este doar exterioară, deoarece modificărilor evolutive sunt supuse
caracterele externe ca urmare a adaptării la condiţii identice de viaţă. De exemplu,
rechinul şi delfinul se aseamănă după forma corpului, ceea ce nu se poate spune
despre structura tegumentelor, craniului, musculaturii, aparatului circulator, respi-
rator ş.a. în cazul convergenţei apar organe analoage.

6 DIRECŢIILE PRINCIPALE ALE EVOLUŢIEI

Evoluţia este direcţionată spre adaptarea maximă a organismelor vii la condiţiile
mediului de viaţă, datorită cărui fapt descendenţii sunt mai adaptaţi la factorii de
mediu decât părinţii. O atare sporire a adaptării organismelor la factorii de mediu
a fost numită de către A. N. Severţovprogres biologic. Criteriile progresului bio-
logic sunt creşterea numerică a taxonului, răspândirea largă a reprezentanţilor
acestuia şi mărirea numărului de grupe sistematice ce formează taxonul dat.
Urmările progresului biologic pot fi explicate astfel: creşterea efectivului taxonului
dat contribuie la sporirea densităţii, ceea ce acutizează lupta pentru existenţă şi
duce la lărgirea arealului speciei. Ca urmare a lărgirii arealului, indivizii taxonului
trebuie să se adapteze la noile condiţii de viaţă. Are loc diferenţierea speciei,
- adâncirea divergenţei şi mărirea numărului de taxoni-fiice.

I De rând cu progresul, în natură se înregistrează şi regresul biologic. El se

caracterizează prin micşorarea efectivului speciei, arealului ocupat şi numărului
de taxoni-fiice. Regresul biologic se poate solda cu dispariţia speciei. Cauza
169
•^ generală a regresului constă în schimbarea rapidă a mediului de viaţă, astfel încât
—1 organismele nu reuşesc să se adapteze la el. în prezent regresului biologic este
~, supus tigrul usurian, ghepardul, ursul alb ş.a.
C Căile de atingere a progresului biologic
Arogeneza, alogeneza şi catageneza sunt cele trei căi principale de realizare a
jp progresului biologic.
Arogeneza sau progresul morfofuncţional este calea de evoluţie a unui grup
de organisme în baza adaptărilor principial noi (aromorfozelor), apărute în legătură
cu cucerirea unui nou mediu de viaţă. Un exemplu clasic de arogeneza îl constituie
apariţia clasei păsărilor. Strămoşii păsărilor contemporane, dinozaurii, duceau un
mod de viaţă terestru. Apariţia aripilor, a inimii cu patru camere, dezvoltarea com-
partimentelor creierului care coordonează mişcările în aer reprezintă modificări
morfologice, aromorfoze, care au asigurat cucerirea mediului aerian. Delimitarea
a două circuite sanguine, diferenţierea şi specializarea organelor digestive prezintă
exemple de aromorfoze ce au făcut posibilă evoluţia mamiferelor.

Amintiţi-vă câteva din aromorfozele plantelor care le-au asigurat

</ cucerirea uscatului.

Caracterele arogenice sunt utile în cele mai diverse condiţii de viaţă. De

exemplu, prezenţa membrelor mobile dă posibilitate animalelor să se deplaseze
în cele mai diferite medii. Diferenţierea musculaturii striate, dezvoltarea membrelor
locomotoare şi a aripilor au permis insectelor să cucerească uscatul şi, parţial,
aerul. Deci, aromorfozele contribuie la ridicarea nivelului de organizare, fapt ce
face posibilă ocuparea de noi medii de viaţă, anterior inaccesibile.
Alogeneza prezintă calea de asigurare a progresului biologic în baza idioa-
daptărilor (sau alomorfozelor). Idioadaptările sunt adaptări particulare ale
reprezentanţilor unui grup sistematic la condiţii strict specifice de viaţă. Spre
deosebire de aromorfoze, idioadaptările asigură dezvoltarea progresivă a
organismelor, fără a le ridica nivelul de organizare morfofuncţională. De exemplu,
culoarea protectoare asigură adaptarea organismelor la anumite condiţii de existenţă,
fără a ridica nivelul lor de organizare. Numeroasele adaptări ale florilor la polenizarea
încrucişată cu ajutorul vântului, insectelor, adaptările seminţelor la răspândirea de
către vânt, adaptările frunzelor la micşorarea transpiraţiei prezintă exemple de
idioadaptări ale plantelor. Trecerea unor grupe de animale la un anumit tip de hrană
(de exemplu, colibri se hrănesc doar cu polenul plantelor tropicale, furnicarul - cu
furnici) de asemenea este un exemplu de idioadaptare. în caz de alogeneza unele
organe se dezvoltă şi se diferenţiază progresiv, în timp ce altele pierd importanţa
funcţională şi se reduc.

Studiaţi cu atenţie fig. 2.19 şi numiţi idioadaptarea care a dus la apariţia

a cinci specii de cintiţe.
170
 Catageneza sau degenerarea
generală este o cale specifică de
asigurare a progresului biologic
prin simplificarea nivelului de
organizare. Degenerarea are la
bază trecerea organismelor la un
mod de viaţă sedentar sau
parazitar. De exemplu, la speciile Fig. 2.19. Adaptarea cintitelor la hrănirea cu conuri
ce trăiesc în peşteri se constată situate la diferite niveluri.
reducerea ochilor, depigmen-
tarea, atrofierea muşchilor. La viermii paraziţi se simplifică organizarea aparatului
digestiv, sistemului nervos. La plantele parazitare se reduce intensitatea fotosmtezei,
suprafaţa foliară (cuscuta), dispar rădăcinile (vâscul). Simplificarea organizăm nu
înseamnă dispariţia grupei date. Din contra, majoritatea speciilor parazitare se afla în
stare de progres biologic.
îmbinarea căilor progresului biologic
Evoluţia presupune înlocuirea legică a unei căi de evoluţie cu altele. Schimbarea
căilor de atingere a progresului biologic este caracteristică pentru toate grupele de
organisme şi este numită legea lui Severţov (fig. 2.20). Din schemă se vede clar că
aromorfozele apar cu mult mai rar decât idioadaptările. Explicaţia este simplă: primele
dau naştere taxonilor mari (familii, ordine, clase etc.), iar idioadaptările - taxonilor
de nivel inferior (specii, genuri). Fiecare grup natural de organisme îşi începe existenţa
cu aromorfoze, care asigură, în special, cucerirea unui nou mediu de viaţă. In condiţii
concrete de viaţă la reprezentanţii aceluiaşi grup se dezvoltă diferite îdioadaptan.
Aşadar, în baza aceleiaşi aromorfoze pot apărea diferite idioadaptări. De exemplu,
de la stegocefali, prin mijlocirea aromorfozelor au luat naştere reptilele, iar a idioa-
daptărilor - trei grupe de amfibii contemporane. Tritonii, amfibii cu coadă, duc un
mod de viaţă acvatic, de aceea branhiile şi coada se păstrează toată viaţa, membrele
în schimb sunt reduse. Broaştele au membre bine dezvoltate şi plămâni ce le permite
Ea trăiască pe uscat. Cel de-al treilea grup de amfibii îl constituie formele apode
(lipsite de membre). Prin urmare, idioadaptările au asigurat dezvoltarea a trei grupe
de amfibii care au cucerit uscatul şi mediul acvatic. Aceste forme ecologice s-au
separat, ceea ce a atenuat con-
curenţa şi a făcut posibil prog-
resul biologic al clasei în an- aromorfoze
samblu. Alogeneza poate fi
schimbată de catageneza şi
atunci progresul biologic are
loc datorită regresului morfo- Fig. 2.20. Relaţiile dintre arogeneză, alogeneza ş. de-
generare,
funţional.

171
 - 1, Definiţi noţiunile de: microevoluţie, macroevoluţîe, specie, populaţie,
Z? selecţie naturală, adaptare.
~:;"- 2. Analizaţi criteriile speciei.
T__ 3. Explicaţi caracteristicile populaţiei pentru care este valabili legea Hardy»
D_ Wtsnberg.
-^ 4. Demonstraţi printr-un exemplu legea Hardy-Weinberg.
^ 5. Enumeraţi factorii evoluţiei lumii vii.
6, Explicaţi noţiunile de:
a) proces mutaţional;
b) variabilitate combinativă;
c) flux de gene;
d) unde populaţionale;
7, Notaţi prin A - daca afirmaţiile unite prin conjuncţia deoarece sunt Juste,
şl prin fî~daeă nu sunt juste.
1. Selecţia motrice duce la deplasarea valorii medii a caracterului, deoarece
acţionează în caz de schimbare a condiţiilor mediului.
2. Selecţia stabilizatoare acţionează în condiţii constante ale mediului, deoarece
duce la păstrarea formelor extreme.
3. Selecţia disruptivă duce la păstrarea valorii extreme a caracterului, deoarece
condiţiile mediului s-au schimbat într-atât, încât indivizii cu valori medii au fost
înlăturaţi.
8, Asociaţi noţiunile din coloana  eu caracteristicele din coloana B,
a. Culoare de camuflare; % _ Animalele neapărate iau forma şi culoarea
b
-Mimetism celor apărate.
c. Coloraţie de avertizare 2 Animalele neapărate iau forma obiectelor
d. Culoare şi formă djn .^
ameninţătoare 3 Cu|oarea si f o r m a ameninţătoare este
e. Culoare de camuflare î n s o t j t a de s u n e t e

4. Animale ce elimină substanţe toxice,

j. Culoare criptică g_ S u n t p r e z e p t e ^ d u n g j •
6. Părţile iluminate ale corpului sunt colora-
te mai întunecat decât cele neiluminate.

9, Explicaţi caracterul relativ a! adapîârlior prin exemple concrete.

10, Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta speclaţla:
a) alopatrică; b) simpatrică.
11, Analizaţi căile de realizare a macroevoluţlel.
12, Explicaţi sehemat noţiunile:
a) divergenţă; b) paralelism; c) convergenţă.

172
 13, Completat) tabelul cu exemple, copiindu-l pe caiet.
PROGRESUL BIOLOGIC REGRESUL BIOLOGIC

14. Enumeraţi aromorfozele car© au avut loc:

a) în evoluţia plantelor; b) în evoluţia animalelor.
15, Grupaţi noţiunile de mai jos după un criteriu comun.
1. Aromorfoze 9. Colibri polenizează anumite plante
2. Idioadaptări 10. Fecundaţia dublă la plantele cu flori
3. Degenerare generală 11. Salvia este polenizată de bondari
4. Fotosinteză 12. Torţelul
5. Tenia boului 13. Animale digitigrade
6. Apariţia speciilor 14. Vâscul
7. Apariţia claselor 15. Cârtita în sol
8. Apariţia plantelor cu flori

16. Scrieţi un eseu la tema: „Factorii nocivi care duc la degradarea geno-
tipului speciei umane".
17. Probleme la tema „Legea Hardy-Weinberg".
1. Albinismul la secară se transmite prin ereditate drept caracter autozomal
recesiv. Din 84 000 de plante cercetate 210 erau albinoşi. Determinaţi frecvenţa
genei albinismului la secară.
2. Albinismul la porumb se transmite prin ereditate drept caracter autozomal
recesiv. La unele soiuri de porumb plantele albinoşi se întâlnesc cu o frecvenţă de
25:10 000. Determinaţi frecvenţa genei albinismului la aceste soiuri de porumb.
3. Pe o insulă au fost numărate 10 000 de vulpi, dintre care 9 991 erau roşcate
şi albe. Culoarea roşcată o domină pe cea albă. Determinaţi procentul vulpilor
roşcate homozigote, roşcate heterozigote şi al celor albe.
4. La vitele mari cornute culoarea roşcată domină incomplet culoarea albă.
Hibrizii de la încrucişarea vitelor roşcate cu cele albe au culoarea sură. în regiunea
specializată în creşterea acestei rase au fost înregistrate 4 169 de vite roşcate, 3
780 sure şi 756 albe. Determinaţi frecvenţa genelor culorii roşcate şi a celei albe a
vitelor din această regiune.
5. Albinismul general se transmite prin ereditate drept caracter autozomal recesiv.
îmbolnăvirea se întâlneşte cu o frecvenţă de 1:20 000. Calculaţi numărul de heterozigoţi
în populaţie.

173
 DEZVOLTAREA VIEŢII
PE PĂMÂNT

1 ETAPELE DEZVOLTĂRII VIEŢII PE PĂMÂNT

1 ETAPELE DEZVOLTĂRII VIEŢII PE PAMANT

Amintiţi-vă principalele teorii despre apariţia vieţii şi era geologică în care

au avut loc aceste evenimente.

Apariţia şi dezvoltarea vieţii este indisolubil legată de istoria planetei Pământ

pe care savanţii o împart în intervale mari de timp - ere. Acestea, la rândul lor.
sunt divizate mperioade, perioadele - în epoci, iar epocile - în secole. Astfel, în
istoria Pământului delimităm următoarele ere geologice: arhaică, proterozoică.
paleozoică, mezozoică şi cainozoică. Principalele evenimente care au avut loc în
fiecare din aceste ere sunt expuse în tabelul 2.1 şi fig. 2.21.

Tabelul 2.1
CRONOLOGIA EVENIMENTELOR PRINCIPALE
ÎN EVOLUŢIA VIEŢII PE PĂMÂNT

EVENIMENTEL

Cainozoică, C u a t e r n a r Lumea vegetală contempo- Lumea animală contempora-

67 mln ani rană nă. Apariţia şi evoluţia omului

Neogen Extinderea arealului de răs- Apariţia semimaimuţelor şi

pândire a angiospermelor, parapitecilor. Răspândirea pe
îndeosebi a formelor erboa- larg a insectelor şi păsărilor
se; reducerea suprafeţelor Dispariţie unor grupe de
ocupate de gimnosperme reptile, moluşte cefalopode.

Paleogen Dezvoltarea angiospermelor Continuă dispariţia reptilelor

erboase. Reducerea area- mari. Dezvoltarea insectelor
lului gimnospermelor

174

Mezozoică, Cretacic Apariţia şi răspândirea an-
165 mln. ani giospermelor
Jurasic Dispariţia gimnospermelor
arhaice. Dominarea gimno-
spermelor actuale
Triasic Predomină gimnospermele
arhaice şi apar gimnosper-
mele actuale. Reducerea
bruscă a numărului de pte-
ridofite
Paleozoică, Permian Dispariţia pădurilor carbo-
340 mln, ani nifere. Dezvoltarea gimnos-
permelor şi a ferigilor cu
seminţe
Carbonifer înflorirea pteridofitelor. Apa-
riţia ferigilor cu seminţe şi a
primelor gimnosperme. Dis-
pariţia psilofitelor
Devonian Răspândirea pe uscat a
psilofitelor, apariţia ferigilor,
ciupercilor, muşchilor
Silurian Predominarea algelor. Ieşi-
rea plantelor pe uscat - apa-
riţia psilofitelor
Ordovic Dezvoltarea furtunoasă a
algelor
Cambrian Răspândirea şi dezvoltarea
rapidă a tuturor filumurilor de
alge
Proterozoică Dezvoltarea algelor verzi,
2 600 mln. ani apariţia algelor roşii
Arhaică Apariţia vieţii pe Pământ sub formă de organisme pro-
4 600 mln. ani cariote (bacterii şi alge cianoficee) şi eucariote (organisme
pluricelulare primare)
Formarea Pământului
Continuare C\]
Apariţia mamiferelor superi-
oare şi a păsărilor. Predomi-
narea peştilor osoşi. Dispa-
riţia unor reptile mari
Predominarea reptilelor. Apari-
ţia arheopterixului. Răspândirea
moluştelor cefalopode. Dispa-
riţia peştilor cartilaginoşi arhaici
Predominarea amfibienilor,
moluştelor cefalopode şi a
reptilelor răpitoare. Apariţia
peştilor osoşi şi a mamiferelor
marsupiale
Predominarea nevertebrate-
lor marine. Dezvoltarea rapi-
dă a reptilelor şi insectelor.
Dispariţia stegocefalilor şi
trilobiţilor
Predominarea amfibienilor,
moluştelor. Apariţia primelor
reptile şi a formelor zbură-
toare de insecte. Reducerea
numărului de stegocefali şi
trilobiţi
Apariţia peştilor crosopteri-
gieni şi dipnoi. Apariţia şi dez-
voltarea amfibiilor. Predomi-
narea moluştelor, trilobiţiilorşi
coralilor
Dezvoltarea furtunoasă a co-
ralilor, trilobiţilor, moluştelor şi
a crustaceelor. Ieşirea prime-
lor nevertebrate pe uscat
(scorpioni, insecte aptere)
înflorirea nevertebratelor ma-
rine
Răspândirea largă a spongie-
rilor, celenteratelor, helmin-
ţilor, echinodermelor şi trilobi-
ţilor
Apariţia tuturor încrengătu-
rilor de animale nevertebrate
şi a unor cordate primare
175
r\i

Jurasic

Triasic

Permian
Carboni-
fer

Devonian

Silurian

Ordovic

Cambrian

Precam-
brian

Fig. 2.21. Evoluţia lumii vii.

Evoluţia vieţii a decurs în conformitate cu procesele geologice şi climatice

locale şi globale. Schimbarea climei, ridicarea şi coborârea uscatului, modificarea
compoziţiei chimice a atmosferei şi mediului acvatic au fost principalii factori
care au forţat organismele vii să se adapteze, să evolueze sau să piară. Să analizăm
în continuare cele mai importante procese geologice şi climatice datorită cărora
se schimba lumea vie.
Apariţia vieţii ţine de era arhaică, când în mediul acvatic au apărut primele
organisme - bacteriile şi algele cianoficee. La sfârşitul acestei ere se atestă primul
val al procesului de formare a munţilor, care în proterozoic s-a accentuat. în
paleozoic exista un singur continent - Pangeea - care în mezozoic a început să se
scindeze. Mai întâi s-au separat Godwana şi Laurazia, apoi America de Sud -
Africa. La sfârşitul cretacicului, Madagascarul s-a separat de Africa, iar India
176
continua să se deplaseze spre Nord. Antarctida se îndepărta de continentul cen- ^
trai, rămânând legată de Australia. în cainozoic aceste procese au continuat: s-a =;*
separat Groenlanda, iar cele două supercontinente - Laurazia şi Godwana s-au ^
fărâmiţat. Inpaleogen suprafaţa uscatului a început să capete contururile actuale: ^
America de Nord şi Europa s-au separat, iar America de Sud s-a transformat într-o '—
insulă; India s-a alipit de Asia; Antarctida s-a acoperit cu gheaţă. Au apărut munţii Cu
Tibet, Himalaya, Pamir, Marea Tefis s-a înnămolit şi pe locul ei s-au format mările 7 k
Caspică şi Mediterană. ^
în paralel aveau loc procese de formare a munţilor şi de coborâre a uscatului.
Formarea munţilor era însoţită de uscarea şi răcirea climei, iar coborârea uscatului
- de umezirea şi încălzirea ei. Drept urmare formarea munţilor a favorizat evoluţia
speciilor terestre, iar coborârea uscatului - a celor acvatice. Astfel, arahnidele şi
insectele apterigogene, animale terestre, au apărut în paleozoicul timpuriu,
caracterizat prin procese intense de formare a munţilor. Stegocefalii, strămoşii
amfibiilor, şi-au făcut apariţia în a doua jumătate a paleozoicului, când uscatul a
fost supus coborârii.
Hotarul dintre precambrian şi paleozoic, precum şi dintre paleozoic şi mezozoic
prezintă intervalele de timp cu cele mai profunde conflagraţii care au forţat tot ce
este viu să evolueze, să se adapteze la condiţii cu totul noi pentru ele. Anume în
aceste intervale de timp au dispărut multe specii şi au apărut altele.
Mezozoicul, pe drept cuvânt, este numit era reptilelor. în triasic s-au redus
suprafeţele bazinelor acvatice intracontinentale şi s-au lărgit cele ocupate de deşert.
Ca urmare au dispărut speciile terestre viaţa cărora era legată de mediul acvatic:
majoritatea amfibiilor, ferigile arborescente. Pentru reptile şi gimnosperme noile
condiţii de viaţă s-au dovedit a fi foarte favorabile. în cretacic apar şi se răspândesc
pe larg angiospermele. Acestea au început să formeze noi comunităţi, completate
de grupele de plante apărute în urma transformărilor evolutive ale speciilor ce au
supravieţuit în noile condiţii. Comunităţile rezultate şi-au păstrat trăsăturile
principale până în zilele noastre.
în prima jumătate aperioadei terţiare a erei cainozoice erau răspândite pe larg
pădurile tropicale şi subtropicale. Spre sfârşitul acestei perioade, ca urmare a
schimbărilor de climă, se măresc suprafeţele ocupate de stepe. De aceea printre
angiosperme predominau formele ierboase monocotiledonate care treptat au
nceput să substituie formele arborescente.
Perioada cuaternară a cainozoicului continuă deja de 1,0-1,5 mln. de ani. Ea
la fost caracterizată de acoperirea cu gheaţă a celei mai mari părţi a Euraziei şi
Americii de Nord. în aceste condiţii vitrege au dispărut mamuţii, leneşii gigantici
\i alte specii.
Bogatul material factologic acumulat până în prezent permite de a evidenţia
I particularităţile evoluţiei lumii vegetale şi animale.

i: Biologie, ci. a XII-a . __

 Particularităţile evoluţiei tU
• Ieşirea pe uscat, diferenţierea corpului în organe, iar a acestora în ţesuturi.
• Trecerea treptată la dominarea în ciclul de dezvoltare a sporofitului asupra
gametofitului.
• Trecerea de la fecundatia externă la cea internă, apariţia florii şi a fecundării
™ duble.
• Apariţia polenizării încrucişate în paralel cu evoluţia insectelor.
• Apariţia seminţelor bogate în substanţe nutritive şi protejate de acţiunea
factorilor nefavorabili de către tegument.
• Diversificarea modurilor de răspândire a fructelor şi seminţelor.
Particularităţile evoluţiei lumii as
• Dezvoltarea progresivă a formelor de viaţă pluricelulare şi, ca urmare,
specializarea ţesuturilor şi organelor.
• Apariţia şi dezvoltarea aparatului locomotor, ceea ce le-a asigurat animalelor
o independenţă relativă de variaţiile factorilor de mediu.
• Apariţia scheletului intern.
• Dezvoltarea progresivă a sistemului nervos.
Evoluţia lumii animale şi vegetale s-a soldat cu formele de viaţă existente astăzi
(fig. 2.22).

'2. Evoluţia vieţii pe Pământ până în zilele noastre.

178
 jkem&*e£>

1. Enumeraţi principalele teorii ale apariţiei vieţii pe pământ.

2. Faceţi o paralelă între concepţiile teoriei materialiste şi creaţîonîste,
3. Analizaţi criteriile ce stau la baza delimitării istoriei pământului în ere,
perioade, epoci,
4. Alcătuiţi un tabel c© ar îiustra erele şi aromorfozele principale suportate
de plante şi animale în fiecare eră,
5. Faceţi o paralelă între evoiuţîa regnului animal şi al vegetai,
6. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta evoiuţîa principalelor regnuri ale
organismelor vii actuale.
7. Asociaţi noţiunile din coioana A cu cele din coloana B.

B
A. Era arhaică 1. Apariţia mamiferelor.
B. Era proterozoică 2. Apariţia peştilor crosopterigieni.
C. Era paleozoică 3. Apariţia ferigilor.
D. Era mezozoică 4. Apariţia reptilelor.
E. Era cainozoică 5. Apariţia primelor gimnosperme.
6. Ieşirea plantelor pe uscat.
7. Apariţia şi răspândirea angiospermelor.

8. Sistematizaţi grupele de animale conform arborelui fiiogenetic:

1) mamiferele; 2) peşti crosopterigieni; 3) artropode; 4) moluşte; 5) ceienterate;
6) protozoare; 7) spongieri; 8) echinoderme; 9) amfibieni; 10) păsări; 11) acraniate;
12) viermi inelaţi; 13) viermi plaţi; 14) viermi cilindrici.
9. Sistematizaţi plantele conform arborelui fiiogenetic:
1) feriga de pădure; 2) vişinul; 3) molidul; 4) muşchiul-de-pământ; 5) spirogira;
6) nucul; 7) grâul.
10. Completaţi tabelul, copiindu-l mai întâi pe caiet.

APARIŢIA PRINCIPALELOR GRUPE DE ANIMALE

NR. 1 GRUPULUI
D/O DE ANIMALE
a - - - eR ' n ^ ' v.~;

1. Nevertebrate
2. Amfibii
3. Reptile
4. Marsupiale
5. Mamifere superioare

179
 ORIGINEA Şl
EVOLUŢIA OMULUI

1 TEORIILE DESPRE ORIGINEA OMULUI 2 POZIŢIA OMULUI ÎN SISTEMATICA

LUMII VII 3 PRINCIPALELE ETAPE ALE ANTROPOGENEZEI 4 FORŢELE MOTRICE
ALE ANTROPOGENEZEI 5 RASELE UMANE

1. TEORIILE DESPRE ORIGINEA OMULUI

Expuneţi propria viziune asupra originii omului în baza cunoştinţelor

acumulate în cadrul cursului de biologie.
.: -HHHBHHHHIHHHHHHiHHHRB
Din cele mai vechi timpuri omul a fost preocupat de originea sa. La toate popoarele
pot fi întâlnite diverse legende în care se fac încercări de a explica originea omului.
Conform unora dintre ele, omul a apărut din diferite structuri materiale: din pământ
fertil, din apă sau din diferite obiecte. în corespundere cu postulatele biblice, omul
a fost creat de forţa divină dintr-o bucată de lut.
Savantul enciclopedist Aristotel, în baza unor cercetări îndelungate, a demon-
strat asemănarea dintre om şi animalele superior organizate, plasând omul în regnul
animal. Argumente convingătoare în acest sens a prezentat medicul şi anatomistul
roman C. Galenus. In sistemul elaborat de C. Linne, omul a fost inclus alături de
maimuţele antropoide într-un gen aparte - Homo cu specia Homo sapiens. J. B. La-
marck primul a afirmat că omul îşi trage obârşia de la maimuţe care au trecut la
mersul pe pământ. CA. Darwin în lucrarea sa "Originea omului" (1871) susţinea
că omul reprezintă ultima verigă, cea mai înalt dezvoltată, în lanţul fiinţelor vii.
Strămoşi ai omului, după părerea savantului, sunt maimuţele antropoide.
Pornind de la deficienţele în explicarea exhaustivă a originii omului şi ţinând
cont de pluralismul de opinii, originea şi evoluţia omului a fost fundamentată în
diferite teorii. Expunem în continuare principalele dintre ele.
Teoria biosocială, deşi admite evoluţia omului sub acţiunea factorilor biologici
şi sociali, nu recunoaşte evoluţia speciei umane sub acţiunea concomitentă a acestor
două grupe de factori. Adepţii acestei teorii susţin că omul reprezintă rezultatul
acţiunilor separate şi independente ale factorilor biologici şi sociali.
Teoria rasistă promovează ideea superiorităţii unei rase în detrimentul alteia.
Genetica omului a arătat însă identitatea genomului diferitelor rase de oameni şi
imposibilitatea evidenţierii deosebirilor între potenţialul biologic şi intelectual al
reprezentanţilor diferitelor rase umane.
180
 Social-darwinismul absolutizează importanţa factorilor biologici, îndeosebi a
luptei pentru existenţă, în evoluţia omului.
Teoria accidentului cromozomial nu recunoaşte ritmurile evoluţiei omului şi
susţine că omul ca specie biologică a apărut ca urmare a unui accident cromozomial.
Ţinând cont de gradul înalt de asemănare a moleculelor de ADN ale omului cu
cele ale cimpanzeului (deosebirile în consecutivitatea polinucleotidelor molecu-
lelor de ADN ale acestor specii nu depăşesc 1%), adepţii acestei teorii consideră
că omul a evoluat de la cimpanzeu în urma reducerii numărului de cromozomi de
la 48 la 46.
Teoria fatalizării are la bază ideea că omul reprezintă doar o fază în evoluţia
maimuţelor. Pornind de la constatarea că fătul omului este mult mai neputincios
decât al maimuţei, se consideră că pe parcursul evoluţiei ulterioare omul va deveni
o maimuţă adevărată.
Teoria gigantismului mintal, pornind de la decalajul înregistrat între ritmurile
evoluţiei intelectuale şi biologice ale omului, susţine că evoluţia omului va avea
loc în direcţia sporirii volumului şi masei craniului în defavoarea dezvoltării altor
părţi ale corpului. Astfel se consideră că evoluţia va fi direcţionată de la Homo
sapiens sapiens spre Homo sapientissimus.
Eugenia, ţinând cont de persistenţa unor aberaţii în dezvoltarea omului şi
tendinţa permanentă de perfecţionare a potenţialului său biologic şi intelectual,
fundamentează necesitatea aplicării diferitelor metode de ameliorare (inclusiv şi
a celor forţate) a calităţilor ereditare ale populaţiei umane.

2, POZIŢIA OMULUI ÎN SISTEMATICA LUMII VII

Poziţia omului în sistematica lumii vii se prezintă astfel:
Imperiul — Organisme celulare
Supraregnul - Eucariota (organisme eucariote)
Regnul - Animaţia (animale)
Subregnul - Metazoa (animale pluricelulare)
încrengătura - Vertebrata (vertebratele)
Subîncrengătura - Tetrapoda (tetrapodele)
Supraclasa - Amniota (animale cu anexe embrionare)
Clasa - Mammalia (mamiferele)
Subclasa - Eutheria (mamifere placentare)
Ordinul - Primates (primatele)
Subordinul - Anthropoidea (antropoidele)
Secţia - Catharina (maimuţe cu sept nazal îngust)
Suprafamilia - Antrhopomorphidae (maimuţe antropoide)
Familia - Hominidae
Genul -Homo
Specia - Homo sapiens (omul înţelept)
181
 Apartenenţa omului la încrengătura vertebratelor este determinată de înlocuirea,
pe măsura dezvoltării embrionului, a coardei cu coloana vertebrală, prezenţa cutiei
craniene, a aparatului mandibular, a două perechi de membre, amplasarea inimii
pe partea ventrală, delimitarea în alcătuirea creierului a cinci compartimente.
Părul de pe corp, glandele sudoripare, sebacee şi mamare, diafragmul, inima
cu patru camere, conturarea a cinci regiuni în alcătuirea coloanei vertebrale, gradul
înalt de dezvoltare a scoarţei cerebrale confirmă poziţia omului în clasa mami-
ferelor. Dezvoltarea fătului în corpul mamei şi alimentarea lui prin mijlocirea
placentei sunt o dovadă incontestabilă a faptului că specia Homo sapiens face
parte din subclasa eutheria (placentarele).
Membrele anterioare de tip apucător (primul deget este opus celorlalte),
dezvoltarea claviculei, unghiilor, înlocuirea dinţilor de lapte, naşterea, de regulă,
a unui singur copil permit de a plasa omul la ordinul Primatelor. Un şir de caractere,
printre care emisferele cerebrale bine dezvoltate, numărul mare de circumvoluţiuni
pe scoarţa cerebrală, prezenţa apendicelui, dispariţia regiunii caudale a coloanei
vertebrale, dezvoltarea musculaturii mimice, prezenţa a patru grupe de sânge,
factorului rezus apropie omul de maimuţele Antropoide. Antropoidele de asemenea
suferă de multe boli infecţioase, specifice omului (tuberculoza, tifosul abdominal,
dizenteria, SIDA ş.a.).

Observaţi şi enumeraţi după fig. 2.23 asemănările şi deosebirile dintre

om şi cimpanzeu.

frunte
proieminenţa
(gaura occipitală
supraorbitală
locul de inserţie
al muşchilor bărbie
CIMPANZEU
cefei

centru de
•
greutate
centru de j
OM greutate_
—

maxilarul
superior

r-rt. picior
!\ R SI Fig. 2.23. Cor
pararea schel
I bazin tului omului
\ '- ./' mână , \ cel al cimpar
zeului.

182
 în acelaşi timp omul se deosebeşte esenţial de celelalte animale, inclusiv de
maimuţele antropoide. Este vorba, în primul rând, de poziţia verticală a corpului —"
şi consecinţele acesteia: cele patru curburi ale coloanei vertebrale, bolta plantară,
cutia toracică plată. Regiunea cerebrală a craniului predomină asupra celei faciale.
Suprafaţa scoarţei cerebrale alcătuieşte în medie 1250 cm2, iar volumul creierului ^Z
1000-1800 cm3, ceea ce depăşeşte parametrii corespunzători ai maimuţelor C\_
c
antropoide. Omului îi este caracteristică conştiinţa şi gândirea, care stau la baza -
activităţii sale de muncă, şi vorbirea. ^~-

3 PRINCIPALELE ETAPE ALE ANTROPOGENEZEI

în prezent au fost descoperite şi studiate un număr impunător de resturi fosile
ale maimuţelor antropoide şi ale oamenilor străvechi. Aceasta a dat posibilitate
de a reconstrui mai deplin şi mai veridic evoluţia omului.
Strămoşul comun al omului, cimpanzeului, gorilei şi orangutanului au fost
driopitecii - maimuţe antropoide care au apărut acum 17-18 mln de ani şi de 8
mln. sunt dispărute. Aceste maimuţe populau pădurile tropicale, care pe atunci
ocupau suprafeţe enorme în Africa, Asia şi Europa. Se hrăneau cu fructe,
deplasându-se pe copaci prin agăţarea de ramuri cu mâinile. Acest mod de deplasare
a dus la dezvoltarea puternică a membrelor anterioare, cele posterioare servind
doar pentru sprijin, şi la deosebirile în structura lor. Ducând un mod de viaţă
arboricol, driopitecii se apărau pasiv de duşmani, ascunzându-se printre ramuri.

Amintiţi-vă schimbările care au avut loc în relieful uscatului şi ale climei

în paleogen (a se vedea p. 180)

Ca urmare a schimbărilor intervenite în repartizarea uscatului, drumul dintre

Asia, Africa şi Europa a devenit accesibil pentru animalele terestre. Din cauza
răcirii climei, pădurile tropicale din emisfera nordică au cedat locul arborilor cu
frunza căzătoare şi coniferelor. Pe măsura îndepărtării spre sud clima devenea tot
mai uscată, suprafeţele ocupate de pădurile tropicale se reduceau, iar cele acaparate
de savane, stepe şi deserturi creşteau.
în Africa clima a devenit mai uscată, iar delimitarea celor două anotimpuri
(ploios şi secetos) - mai pronunţată. Pădurile tropicale cedau locul savanelor.
Anual în perioada nefavorabilă a anului se micşora cantitatea de frunze şi fructe.
Neavând la dispoziţie anul împrejur hrana obişnuită, drioptecii trebuiau să aleagă
între deplasarea spre sud, unde se retrăgeau pădurile tropicale, sau rămânerea pe
loc şi schimbarea raţiei alimentare (trecerea de la alimentarea cu frunze şi fructe
la o hrană mai grosieră - rădăcini, scoarţă, seminţe de graminee), adaptarea la frig
(mărirea dimensiunilor corpului, trecerea de la viaţa crepusculară şi nocturnă la
cea diurnă, naşterea de pui vii).
Ca urmare, acum circa 15 mln de ani, driopitecii s-au separat în două ramuri
183
 Fig. 2.24.
Australopite-
cii.

care ulterior au dus la apariţia a două familii: pongide sau maimuţe antropoide
(gorila, urangutanul, cimpanzeul) şi hominide, de la care provine omul. Pongidele
au preferat pădurile, rămânând la modul de viaţă arboricol. Hominidele însă au
început să cucerească spaţiile deschise. Anume unele din aceste populaţii au şi
dat naştere strămoşilor omului - australopitecilor (fig. 2.24). Australopitecii
prezintă un grup de hominide astăzi dispărut care trăiau în turme, practicau vânatul
şi culesul fructelor şi foloseau în calitate de unelte de muncă pietre, beţe, oase.
Structura dinţilor demonstrează că erau omnivori. Cântăreau 20-50 kg, aveau o
înălţime de 120-150 cm şi un volum al craniului de 60 cm3. Mergeau pe membrele
posterioare, iar cu ajutorul celor anterioare prindeau animale, aruncau pietre etc.
Acum 2-3 mln de ani australopitecii au dat naştere unei ramuri mai progresive
- Homo erectus habilis (omul îndemânatic). Spre deosebire de australopiteci,
aceştia puteau confecţiona cele mai primitive unelte de muncă din pietriş. Atingeau
o înălţime de 150 cm şi aveau volumul creierului cu 100 cm3 mai mare. Dinţii se
asemănau cu ai omului contemporan, falangele degetelor erau aplatizate, primul
deget al tălpii era orientat ca şi celelalte. Deşi morfologic Homo erectus habilis
nu se deosebea considerabil de australopiteci, el reprezintă hotarul ce delimitează
maimuţele antropoide de oamenii străvechi. Evoluţia de mai departe a primelor
oameni s-a desfăşurat în trei etape: oamenii străvechi, oamenii fosili şi oamenii
contemporani.
Oamenii străvechi (arheantropii). Până în prezent au fost descoperite câteva
rămăşiţe ale oamenilor străvechi - pitecantropii şi sinantropii. Rămăşiţe ale
pitecantropilor (oamenii-maimuţe) au fost găsite pe insula Java (Indonezia) în
1891, iar a sinantropilor într-o peşteră din apropierea Beijingului. întrucât se
deplasau pe membrele posterioare, atât pitecantropii, cât şi sinantropii sunt
consideraţi reprezentanţi ai speciei Homo erectus (fig. 2.25). Pentru oamenii
străvechi era caracteristică confecţionarea uneltelor de muncă, descoperirea şi
mânuirea focului, o sursă suplimentară de energie termică. Volumul creierului de
circa 700-1200 cm3 permitea o vorbire primitivă. Bărbaţii puteau atinge o înălţime
de circa 160 cm şi mai mult. Fruntea era teşită, proeminenţa supraorbitală bine
dezvoltată, mandibulele masive. Toate aceste caractere deosebesc considerabil
arheantropii de oamenii contemporani.
184
 Oamenii
străvechi.

Oamenii fosili (paleantropii). Din acest grup face parte omul de Neanderthal.
Rămăşiţele acestuia au fost găsite pentru prima dată în lunca râului Neanderthal
din Germania în 1856. Pentru neandertalieni este caracteristică statura mică
(155-165 cm), fruntea joasă teşită, proeminenţa supraorbitală exprimată, lobul
3
frontal bine dezvoltat, volumul creierului având circa 1400 cm . Particularităţile
mandibulei arată că ei posedau vorbirea elementară. Erau răspândiţi pe larg în
Europa, Africa şi Asia. întrucât au vieţuit în epoca glacială, se adăposteau în
peşteri în grupuri a câte 50-100 de indivizi. Confecţionau diferite unelte din piatră,
se îmbrăcau în piei, utilizau focul la prepararea hranei. Perfecţionarea de mai
departe a relaţiilor colective, dezvoltarea intelectului au dus unele grupe de
neandertalieni la formarea unei noi specii - Homo sapiens (fig. 2.26).
Oamenii contemporani (neoantropii). Primii oameni contemporani au apărut
acum 5 0 ^ 0 mii de ani. Un timp oarecare paleantropii şi neoantropii au convieţuit.
Ulterior neandertalienii au fost eliminaţi de oamenii contemporani - cromagnionii.
Rămăşiţele primilor oameni contemporani au fost găsite în peştera Cro-Magnon
din Franţa. Uneltele de muncă ale primilor oameni contemporani erau mai variate
şi mai avansate decât ale celor fosili, fiind confecţionate nu numai din piatră, dar
şi din oase, coarne. In peşterile populate de cromagnioni au fost găsite urme ale
artei murale, precum şi figurine de animale confecţionate din piatră sau os.
Cromagnionii aveau înălţimea de până la 180 cm, fruntea înaltă dreaptă, volumul
craniului de 1600 cm3, proeminenţa supraorbitală lipsea. Vorbirea articulată era
bine dezvoltată. Trăiau în adăposturi construite de ei şi în peşteri, începuse să

.. .v'/ , ,,

Fig. 2.26.
Oamenii
contemporani.

185
CV j
Fig. 2.27. Răs-
pândirea mo-
nocentristă a
omului.

îmblânzească primele animale şi să lucreze pământul. în evoluţia cromagnionilor

rolul central l-au jucat factorii sociali: educaţia, instruirea, transmiterea experienţei,
întru explicarea căilor şi modului de răspândire a omului au fost elaborate
două concepţii: monocentristă şi policentristă. Conform concepţiei monocentriste,
omul a apărut într-o singură regiune geografică, în Africa Centrală, de unde s-a
răspândit mai întâi în Asia. Concepţia policentristă susţine că omenirea a apărut
în diferite regiuni geografice ale Terrei. Studiul ADN-ului mitocondrial, precum
şi utilizarea metodelor contemporane de studiere a genomului au confirmat originea
africană, monocentristă, a omului modern {fig. 2.27).

FORŢELE MOTRICE ALE ANTROPOGENEZEI

Amintiţi-vă principalii factori ai evoluţiei cu aplicaţie la evoluţia omului.

Evoluţia omului a avut loc sub acţiunea aceloraşi factori ai evoluţiei ca şi a

celorlalte specii ale lumii vii. însă evoluţia omului a fost însoţită şi de acţiunea I
factorilor sociali: munca, modul social de viaţă, vorbirea, gândirea şi cultura. La I
etapele timpurii ale evoluţiei omului predominau factorii biologici ai evoluţiei:
procesul mutaţional, undele populaţionale, izolarea şi selecţia naturală. Rolul
hotărâtor 1-a avut selecţia indivizilor cel mai bine adaptaţi la condiţii concrete de I
viaţă, capabili să confecţioneze unelte primitive ce le permiteau să se apere de I
duşmani şi să-şi dobândească hrana. La stadiul de australopiteci selecţia se făcea j
după modul colectiv de viaţă: supravieţuiau grupele de indivizi care împreuna
făceau faţă condiţiilor nefavorabile ale mediului. Selecţia individuală a asigurat
conturarea particularităţilor morfofiziologice ale omului (mersul biped, dezvoltarea
mâinii, creşterea dimensiunilor creierului), iar cea de grup - perfecţionarea modului
social de viaţă.
186
 Factorii biologici au pregătit
terenul pentru acţiunea fac-
torilor sociali, principalii din-
tre care sunt expuşi în conti-
nuare.
- munca sau capacitatea de
a produce unelte de muncă,
reprezintă o deosebire dintre
om şi animale care asigură per-
fecţionarea continuă a acestuia.
Spre deosebire de om, anima-
lele, chiar şi cu cel mai înalt
nivel de organizare, pot doar să
folosească diferite obiecte în
calitate de unelte de muncă, dar
nu sunt în stare să le confec-
ţioneze şi să le perfecţioneze.
Munca, în calitate de acţiune 15

conştientă a omului, a avut o

Fig. 2.28. Unelte de muncă confecţionate de stră-
influenţă extrem de benefică moşii omului contemporan: de Homo habilis şi Homo
asupra lui; erectuis: 1-3; de Homo sapiens: 4-24.

Comparaţi după fig. 2.28 uneltele de muncă confecţionate de diferiţi

strămoşi ai omului contemporan.

- organizarea socială i-a asigurat omului posibilitatea de a supravieţui în

condiţiile schimbătoare ale mediului. Pe fundalul organizării sociale destul de
complexe a primatelor şi a strămoşilor direcţi ai omului, munca a reunit şi mai
strâns membrii comunităţii. în condiţiile înteţirii luptei pentru existenţă, strămoşii
omului organizaţi în comunităţi sociale mai uşor se apărau de duşmani;
- vorbirea - limbajul articulat - a fost şi rămâne pârghia care asigură comuni-
carea între membrii comunităţii şi schimbul de experienţă dintre reprezentanţii
diferitelor generaţii şi indivizi. Datorită activităţii colective a membrilor comuni-
tăţii a apărut necesitatea transmiterii informaţiei prin gesturi şi sunete. Aceasta a
determinat şi dezvoltarea progresivă a vorbirii articulate. Se consideră că primele
cuvinte erau legate de operaţiile de muncă. Mai târziu ele au început să indice
denumirile obiectelor. Omul, asemenea animalelor, recepţionează semnalele din
lumea înconjurătoare graţie funcţionării primului sistem de semnalizare. La om,
spre deosebire de animale, datorită dezvoltării accentuate a sistemului nervos
central s-a format sistemul de recepţionare a semnalelor şi prin cuvinte - cel de-al
doilea sistem de semnalizare. Anume cuvântul şi vorbirea au asigurat dezvoltarea
gândirii abstracte;
187
 - gândirea reprezintă rezultatul evoluţiei îndelungate îndreptate la reflectarea
—-1 materiei în organele de simţ. Gândirea reprezintă formă superioară de reflectare
—-, în sistemul nervos uman a realităţii înconjurătoare. Dezvoltarea encefalului, gândirii
"•> şi conştiinţei au favorizat perfecţionarea muncii şi a vorbirii, care, la rândul lor,
— au stimulat trecerea de la comunitatea animală la cea umană.
Putem afirma cu certitudine că omul este o fiinţă biosocială. Dacă anterior
<C ritmurile evoluţiei biologice erau foarte impresionante, astăzi ea s-a stabilizat ca
<_ urmare a faptului că evoluţia fizică a omului pare a fi încheiată. Nu putem spune
acelaşi lucru despre evoluţia socială, economică şi culturală a omului. Omul ca
fiinţă biosocială mai rămâne dominat de procesele fiziologice, îndeosebi de
instinctele biologice şi emoţiile sexuale. în această competiţie îndelungată şi deloc
uşoară omul poate miza pe superioritatea inteligenţei sale în comparaţie cu alţi
reprezentanţi ai regnului animal.

5. RASELE UMANE
Deşi reprezentanţii speciei umane ce populează diferite regiuni geografice se
deosebesc după unele caractere de importanţă secundară, este evident că planeta
Pământ este populată de o singură specie de oameni. Homo sapiens sapiens este o
specie politipică, alcătuită dintr-un şir de tipuri secundare, care formează rasele
umane. Ele sunt răspândite pe teritorii geografice mai mult sau mai puţin distincte,
fără a lua în considerare efectele migraţiei. Deşi au fost înaintate şi promovate
diferite variante ale noţiunii de rasă, conform antropologiei clasice rasa reprezintă
un grup natural de oameni care manifestă un ansamblu de caractere fizice ereditare
comune, indiferent de limba, comportamentul şi naţionalitatea lor. Actualmente
sunt delimitate trei rase mari, în cadrul cărora se deosebesc un şir de rase mai
mici. Schimbul liber de indivizi în zonele de contact ale raselor mari a generat un
şir de rase mixte cu gene amestecate de la două sau mai multe rase. Deosebirea
dintre reprezentanţii diferitelor rase se manifestă prin particularităţi morfologice,
cum sunt, bunăoară, culoarea pielii, părului, ochilor, forma nasului, buzelor ş. a.
Aceste deosebiri s-au format şi păstrat în anumite condiţii ale mediului înconjurător.

Observaţi şi enumeraţi după fig. 2.29 deosebirile dintre reprezentanţii

celor trei rase umane.
HHHHH
Cele trei rase mari prezintă următoarele trăsături distinctive (fig. 2.29):
1. Rasa europeoidă, sau leucodermă. Reprezentanţii acestei rase au pielea de
culoare deschisă, părul drept sau ondulat de culoare deschisă sau închisă, nasul
drept şi proeminent, cu sept nazal înalt. Cuta pleoapei superioare este putem u
dezvoltată. Buzele au grosime medie, barba este proeminentă. Din această rasă
fac parte populaţia băştinaşă a Europei, Asiei de Sud şi Africii de Nord.
2. Rasa mongoloidă, sau xantodermă, se caracterizează prin piele de culoare
galbenă până la brun, păr drept şi rigid, barbă şi mustaţă slab dezvoltate, nas turtit
188
Fig. 2.29. Reprezentaţii celor trei mari rase.

şi puţin proeminent. Reprezentanţii acestei rase alcătuiesc populaţia băştinaşă a

Asiei Centrale şi de Vest, Indoneziei şi Siberiei. în America ea a pătruns prin
strâmtoarea Bering la sfârşitul epocii glaciare.
3. Rasa negroidă, sau melanodermă, se caracterizează prin piele de culoare
neagră, părul creţ sau lânos, faţa puţin păroasă, nas turtit şi larg, buze groase şi
ochi de culoare întunecată. Din această rasă sunt constituite popoarele băştinaşe
ale Africii şi Australiei.
Viitorul îndepărtat al raselor umane este determinat de procesele care predomină
în cadrul speciei umane. Una din condiţiile principale ale formării raselor, izolarea
geografică, şi astăzi persistă în multe regiuni ale globului. Mai mult, procesul de
metizare continuă, îndeosebi la hotarele arealelor raselor. în unele regiuni, de
exemplu în America de Nord şi America de Sud, acest proces devine foarte intens.
Deşi amestecarea raselor este stăvilită de piedici cu caracter moral şi social,
procesul de metizare continuă. Caracterul ofensiv al metizării stă la baza formării
raselor mixte şi în viitorul puţin mai îndepărtat se va putea vorbi de populaţii
hibride din cadrul speciei umane.
Particularităţile de rasă sunt ereditare şi în trecut o bună parte din ele aveau un
caracter adaptativ. De exemplu, pielea întunecată a negroizilor îi apără de razele
dogoritoare ale Soarelui, părul cârlionţat protejează pielea capului de supraîncălzire.
Nasul lat şi buzele groase cu o suprafaţă mare a mucoaselor asigură o evaporare
rapidă a apei, favorizând astfel răcirea corpului. Pielea albă a europenilor este
permeabilă pentru razele ultraviolete, asigurând formarea vitaminei D care previne
dezvoltarea rahitismului. Nasul îngust contribuie la încălzirea aerului inspirat.
Unitatea biologică a raselor umane este confirmată de:
* Lipsa izolării genetice şi posibilităţile nelimitate de încrucişare cu formarea
de indivizi fecunzi;
• Echivalenţa raselor din punct de vedere biologic şi psihologic cu aflarea lor
la acelaşi nivel de dezvoltare evoluţionistă;
* Prezenţa raselor de trecere între rasele mari care întrunesc semnele celor
două rase vecine;
• Prezenţa desenului sub formă de arcuri pe degetul al doilea, caracterul identic
de amplasare a părului pe cap.

189
rr^ 1, Descrieţi concepţiile lui Aristotel, Lamarck, Darwin despre originea omului.
—1 2. Explicaţi esenţa principalilor teorii cu privire la originea omului;
w' a) biosocială; b) rasistă; c) social-darwinismul.
~ 3. Analizaţi poziţia omului în sistematica lumii vii.
<Z 4. Enumeraţi criteriile după care omul este clasat în:
O a) încrengătura vertebrate;
b) clasa mamiferelor;
c) subclasa mamifere placentare.
5. Reprezentaţi sub formă de tabel asemănările şi deosebirile dintre om
şî maîmuiţeie antropoide,
6. Analizaţi cauzele despărţirii driopitecilorln 2 ramuri.
7. Descrieţi modul deviată şî aspectul morfofizioiogic ai australopitecilor,
8. Comparaţi modul de viaţă şi aspectul morfofizioiogic al austraîopitecîfor
şî Homo erectus habiiîs,
9. Descrieţi modul de viaţă şi aspectul morfofizioiogic al oamenilor:
a) străvechi; b) fosili; c) neoandertalieni.
10. Analizaţi concepţia monocentrică şi policentrică a apariţiei omului.
11. Alcătuiţi arborele antropogenezei.
12. Descrieţi factorii climatici care au contribuit fa apariţia raselor.
13. Analizaţi corelaţia aspectului morfologic al raselor cu factorii climatici.
14. Expuneţi şi argumentaţi concepţia proprie despre evoluţia omului.
15. Scrieţi un eseu la tema „Rasele umane sunt egale" după algoritmul:
a) originea comună a raselor umane;
b) factorii climatici ai apariţiei raselor;
c) argumente ce ar combate lupta rasială.
18. Alegeţi răspunsurile corecte.
1. Homo sapiens:
a) strămoşul direct al omului de astăzi;
b) creatorul pietrei cioplite;
c) avea o capacitate craniană de 1000-1250 cm;
d) urmele lui au fost găsite pe insula Java.
2. Rasele umane:
a) sunt unităţi stabile genetic;
b) se găsesc într-o continuă transformare genetică;
c) există şi rase umane pure;
d) gena culorii albastre a ochilor este prezentă la toate rasele.
 Ecologia. Obiectul de studiu şi
importanţa
Ecologia organismelor
.1 Ecologia populaţiilor
r
Ecologia ecosistemelor

V \ Bazele învăţăturii despre biosferă

1
 ECOLOGIA. OBIECTUL DE
STUDIU Şl IMPORTANŢA
:
•;;;'••;;•••::;•••;;• •' • " - f " ^ r l V " •' ;-,'; . - • ' ' • • •.-••••/••:

1 OBIECTUL DE STUDIU AL ECOLOGIEI 2 ECOLOGIA - BAZA ŞTIINŢIFICĂ A

FOLOSIRII NATURII

1. OBIECTUL DE STUDIU AL ECOLOGIEI

Ecologia (de la gr. "oicos" - casă şi "logos" - ştiinţă) este o ştiinţă relativ tânără
care studiază relaţiile stabilite istoric dintre organisme şi mediul lor de viaţă. Termenul
de ecologie a fost propus de zoologul german E. Haeckel în a. 1869. Ca ştiinţă
ecologia s-a conturat abia pe la mijlocul sec. al XIX-lea, când s-au acumulat suficiente
date despre varietatea lumii vii, despre particularităţile mediului de viaţă a fiecăruia
dintre ele. Atunci a devenit clar că nu doar alcătuirea şi dezvoltarea organismelor,
dar şi relaţiile lor cu mediul de viaţă sunt supuse anumitor legităţi. Anume acestea
au şi devenit obiectul de studiu al ecologiei. Astăzi ecologia prezintă un sistem
ramificat de ştiinţe dintre care distingem ecologia generală, care studiază legităţile
relaţiilor cu mediul specifice tuturor grupelor de organisme şi direcţiile particulare
ce se referă la grupe concrete de organisme {ecologia microorganismelor, insectelor,
peştilor, păsărilor, mamiferelor, plantelor etc.). Pornind de la faptul că pentru natura
vie sunt caracteristice diferite niveluri de organizare ale structurilor sale {fig. 3.1).
studiile ecologice generale se diferenţiază după nivelul de organizare al lumii vii
pe care îl abordează. Ca urmare ecologia generală se subîmparte în ecologia
organismelor (autecologia), ecologia populaţiilor (demecologia) şi ecologia
biocenozelor (sinecologia).
Schema 3.1
NIVELURILE DE ORGANIZARE ALE LUMII VII

moleculă celulă ţesut

şi organe

organism §__». populaţie |«-#> biocenoză |—#• biosferă

Stabiliţi după schema 3.1 care din nivelurile de organizare ale lumii vii
sunt obiectul de studiu al ecologiei.

192
 integrarea microsistemelor şi macrosistemelor

reunirea de ierarhii speciale cu

ierarhii specifice

organism
pluricelular
celulă şi
organism
' pluricelular
populapie de celule
(organisme unicelulare)

cromozomi

sistem molecular

regn (autotrofe şi heterotrofe)

(lumea vie, înveliş superficial al pământului) moleculă

-rocă
t
atom
Fig. 3.1. Ierarhia lumii vii. particulă elementară

Ecologia organismelor se ocupă de relaţiile indivizilor unei sau altei specii cu

condiţiile de mediu şi cu reprezentanţii speciei sale sau ai altor specii, precum şi
adaptarea lor la factorii ecologici.
Ecologia populaţiilor studiază relaţiile cu factorii de mediu ale populaţiilor
unor specii, structura şi legităţile dinamicii lor.
Ecologia biocenozelor abordează comunităţile de plante, animale şi micro-
organisme în relaţiile dintre ele şi cu mediul anorganic.

2. ECOLOGIA - BAZA ŞTIINŢIFICĂ A FOLOSIRII NATURII

Omul există pe contul naturii, de aceea utilizarea raţională a resurselor ei
constituie chezăşia bunăstării sale. Până la definitivarea ecologiei ca ştiinţă,
intervenţia omului în natură se făcea fără a se ţine cont de urmările posibile ale
acţiunilor întreprinse. Eşecurile înregistrate au atenţionat asupra faptului că doar
cunoaşterea legilor naturii şi respectarea lor poate exclude dezechilibrul în natură.
De exemplu, în trecutul nu prea îndepărtat, desecarea mlaştinilor se făcea pe scară
largă cu scopul măririi suprafeţelor arabile. Cercetările ştiinţifice au arătat însă că
regiunile înmlăştinite sunt sursa principală de metan în atmosferă. Metanul face
parte din aşa-numitele gaze "de seră" care menţin o parte din radiaţia termică a
13 Biologie, ci. a XII-a 1 Q1
Pământului în spaţiul cosmic. Reducerea bruscă a conţinutului de metan în
atmosferă poate duce la răcirea globală a climei, chiar şi la instalarea unei noi
perioade glaciale.
Estimarea resurselor naturale pe scară mondială a arătat cât de important este
faptul ca activitatea şi necesităţile omului să fie puse în concordanţă cu posibilităţile
biosferei. De aceea scopurile cercetărilor fundamentale în domeniul ecologiei sunt
determinate de problemele economiei naţionale: intensificarea producţiei agricole
şi sporirea eficacităţii economice a utilizării resurselor naturale fără a cauza
prejudicii mediului ambiant.

Ax Studiaţi cu atenţie schema 3.2 şi argumentaţi necesitatea protecţiei

N/' naturii vn.

Schema 3.2
VARIETATEA RESURSELOR NATURALE

i
epuizabile neepuizabile

— ^ ^

irecuperabile recuperabile cosmice climatice acvatice

bogăţiile solul, radiaţia aerul, apele
subpămân- plantele, solară, energia oceanului
tene animalele, fluxul vântului planetar
unele resurse şi refluxul
minerale
mrmrnmemman-i — —

Ecologia contemporană a scos în evidenţă una din cele mai grave erori ale
omenirii, entuziasmată de succesele obţinute de ştiinţă şi tehnică. Mult timp se
considera că omul este un rege al naturii care are menirea de a o cuceri, supunând-o
intereselor sale. Mersul istoriei a arătat însă că această cale este o linie moartă în
evoluţia omenirii. Ea nu numai că a dus şi duce la creşterea numărului de catastrofe
ecologice, dar şi periclitează existenţa omului pe Pământ, întrucât subminează
stabilitatea biosferei în ansamblu. Legile ecologiei avertizează omenirea că este
necesar să-şi schimbe radical atitudinea faţă de natură, să pună în prim-plan nu
cucerirea ei, ci colaborarea cu ea, atitudinea grijulie faţă de tot ce este viu. Toau
formele de activitate trebuie astfel reorganizate, încât să vindece "rănile" provocau
şi să prevină producerea altora. Aceasta este unica cale de asigurare a existenţei
de mai departe a omului pe Pământ şi de prosperare a civilizaţiei umane. De aceea
astăzi capătă o importanţă deosebită cunoştinţele ecologice ale fiecărui cetăţean,
în orice domeniu de activitate.

194
 1. Definiţi noţiunea de ecologie,
2. Descrieţi pe scurt Istoricul dezvoltării ecologiei ca ştiinţă.
3. Enumeraţi subdiviziunile ecologiei:
a) în funcţie de grupe concrete de organizare;
b) în funcţie de nivelurile de organizare ale lumii vii.
4. Deduceţi sarcinile ecologiei
a) teoretice,
b) practice.
5. Indicaţi câte 3 exemple de activităţi ale omului în regiunea voastră care
au avut impact pozitiv şi negativ asupra (mediului înconjurător).
6. Alcătuiţi un eseu „Ecologia - baza ştiinţifică a folosirii naturii".
7. Alcătuiţi un poster ecologic ce ar servi ca un avertisemt împotriva poluării
mediului.
8. Completaţi tabelul, copiindu-î pe caiet.

molecular
celular
de ţesut şi organe - • :

de organism
de populaţie
de biocenoză
de biosferă

9. Propuneţi cel puţin 10 măsuri de îmbunătăţire a ecologiei localităţii tale.

10. în baza datelor factologice faceţi o analiză a stării ecologice a localităţii
voastre la începutul sec. XX şi începutul sec. XXI.
11. Alcătuiţi un proiect ecologic cu subiectul: Utilizarea raţională a unui
sector de 6 ori, finând cont de normativele ecologice.

195
 tema
O ^ ECOLOGIA
ORGANISMELOR

1 FACTORII ECOLOGICI. LEGITĂŢILE ACŢIUNII LOR 2 PRINCIPALELE MEDII

DE VIAŢĂ Şl ADAPTAREA ORGANISMELOR LA ELE

1. FACTORII ECOLOGICI. LEGITĂŢILE ACŢIUNII LOR

Mediul de viaţă este partea naturii care înconjoară organismul şi cu care acesta
contactează nemijlocit. Vieţuitoarele contemporane populează patru medii de viaţă:
acvatic, terestru-aerian, solul şi însăşi organismele vii. Elementele mediului de
viaţă capabile să exercite o acţiune directă sau indirectă asupra organismelor vii
sunt desemnate ca factori ecologici. în funcţie de natura lor, deosebim factori
abiotici, biotici şi antropogeni. Factori abiotici sunt proprietăţile naturii nevii:
lumina, temperatura, umiditatea, compoziţia salină a apei şi solului, presiunea
atmosferică etc. Factorii biotici prezintă relaţiile dintre organismele vii, iar factorul
antropogen ţine de activitatea omului.

/\ Amintiţi-vă şi enumeraţi caracteristicile climaterice ale mediului de viaţă

^ acvatic şi terestru-aerian.

Condiţiile de viaţă sunt determinate de valorile factorilor abiotici, majoritatea

cărora se disting printr-o variabilitate considerabilă în timp şi spaţiu. De exemplu,
la suprafaţa solului temperatura oscilează în limite mari, însă la fundul oceanului
sau în peşteri este relativ constantă. Unii factori rămân relativ constanţi pe o durată
destul de îndelungată de timp, de exemplu forţa de atracţie a Pământului, compoziţia
salină a oceanului, compoziţia atmosferei ş.a. Unul şi acelaşi factor are o importanţă
diferită în viaţa animalelor convieţuitoare. De exemplu, compoziţia salină a solului
prezintă importanţă pentru nutriţia minerală a plantelor, dar e nesemnificativă pentru
majoritatea animalelor terestre. Intensitatea iluminării şi compoziţia spectrală a
luminii joacă un rol primordial în viaţa organismelor autotrofe, în timp ce heterotrofele
au nevoie de lumină doar pentru a se orienta în spaţiu, etc.
Legea optimului. Rezultatele acţiunii factorilor ecologici variabili sunt com-
parabile ecologic, deoarece ele se răsfrâng asupra activităţii vitale a organismelor
196
 Sene- v '
ma acţiunii fac- "
torilor ecolo- IZ>
gici. —"

Pieirea speciei Pieirea speciei

/ Zona activităţii
Zona de oprimare normale Zona de oprimare
Forţa de acţiune
Limitele de rezistenţă ale speciei a factorului

(fig. 3.2). Analizând graficul reprezentat în fig. 3.2, distingem următoarele legităţi
în acţiunea factorilor ecologici:
1. Anumite valori ale factorului ecologic sunt deosebit de favorabile pentru
activitatea vitală a organismelor, reprezentând valoarea optimă a factorului dat.

Aflaţi după fig. 3.3 temperaturile optime pentru creşterea unor specii
de plante.

2. Cu cât mai mult se abat valorile factorului de la valoarea optimă, cu atât mai
puternic se inhibă activitatea vitală a organismelor.
3. Punctele critice, locul de intersecţie a curbei cu axa orizontală, desemnează
valori ale factorului pe care organismul nu le poate suporta. Depăşirea acestor valori
înseamnă moartea organismului. Distanţa dintre punctele critice reprezintă gradul
de rezistenţă al organismului la schimbarea factorului. Condiţiile apropiate de
punctele critice sunt deosebit de dificile pentru supravieţuire şi sunt numite extreme.
Construind curbele optimului unui factor oarecare, de exemplu a temperaturii,
pentru diferite specii, vom observa că ele nu coincid. Cauza rezidă în faptul că
pentru o specie valoarea unui factor oarecare poate fi optimală, iar pentru alta să
prezinte punctul critic (fig. 3.4). De exemplu,
40
cămilele nu suportă deserturile nordice, iar renii Ceiba
pentandra
şi lemingii - cele sudice. Nici poziţia punctelor 35

critice nu este aceeaşi pentru diferite specii: la 2 30 -Pinui ponde

/

unele ele sunt apropiate, la altele - depărtate. /

Deci, unele specii pot trăi numai în condiţii Saintpaulia / Arbore

de cafea
ionantha /Poru
relativ stabile, în timp ce altele suportă variaţii
nb
3 20
Capul-
mari ale acestora. De exemplu, planta slăbănog B 15 /
/
Regine
cucului

se ofileşte dacă aerul nu este saturat cu vapori Mac

10
de apă, iar negară suportă bine modificarea Băr uţi
/ Viorea
umidităţii şi nu piere chiar şi în caz de secetă. 10 15 20 25 30 35 40

Legea optimului ne arată că atât atenuarea, Temperatura Sn cursul zilei

Fig. 3.3. Temperaturile optime
cât şi intensificarea acţiunii fiecărui factor pentru creşterea şi dezvoltarea
ecologic peste limitele optime duce la pieirea unor specii de plante.
197
 ţia curbei opti-
mului pe scara
temperaturilor
"""S pentru diferite
specii.

Specii rezistente Specii care suportă oscilaţii Specii iubitoare de 50"

la frig mari ale temperaturii căldură

organismului. Dacă majoritatea factorilor ecologici au valori optime pentru indivizii

unei specii concrete, atunci spunem că specia dată dispune de condiţii favorabile
de viaţă.
Optimul şi limitele rezistenţei nu sunt absolut constante pe durata vieţii
organismului. De obicei, fiecare etapă a ciclului vital îşi are optimul său. De
exemplu, în cazul fluturelui buha-semănăturilor, temperatura optimă pentru ouă
este de + 25°C, pentru omizi + 22°C, iar pentru pupe + 19°C. Icrele somonului se
pot dezvolta în intervalul de temperaturi 0°C... + 12°C, iar indivizii adulţi suportă
uşor oscilaţiile temperaturii de la - 2°C până la +20°C.
Practica a demonstrat că optimul şi limitele rezistenţei organismelor la un factor
oarecare pot fi deplasate în anumite limite prin acţiunea orientată a diferitelor
valori ale acestuia. De exemplu, dacă plantele cu flori sunt "tratate" periodic cu
temperaturi înalte, rezistenţa lor la arşiţă sporeşte cu mult. La fel şi peştişorii de
acvariu pot fi "deprinşi" să vieţuiască în apă mai rece sau mai caldă.

Exemplificaţi posibilitatea deplasării valoni optime a unor factori abiotici

pe exemplul omului.

Interacţiunea factorilor. Zona optimului şi limitele de rezistenţă ale orga-

nismului faţă de un factor oarecare se pot deplasa în funcţie de faptul cu ce forţă
şi în ce îmbinare acţionează concomitent alţi factori. De exemplu, arşiţa se suportă
mai uşor în aer uscat şi nu umed. Riscul de a îngheţa este mai mare pe timp geros
şi vânt puternic decât pe timp liniştit. Deci, unul şi acelaşi factor în asociere cu
alţii exercită o acţiune ecologică diferită. Ţinând cont de interacţiunea factorilor,
unul şi acelaşi efect ecologic poate fi obţinut pe căi diferite. De exemplu, ofilirea
plantelor poate fi întreruptă mărind cantitatea de apă din sol sau micşorând
temperatura aerului, reducând astfel transpiraţia. Exemplele prezentate ilustrează
substituţia parţială a factorilor abiotici. Compensarea reciprocă a acţiunii factorilor
de mediu are loc în anumite limite, un factor neputând fi înlocuit cu altul. Lipsa
totală a apei sau a unuia din elementele de bază ale nutriţiei minerale face imposibilă
viaţa plantelor, chiar şi la o îmbinare favorabilă a celorlalţi factori. Deficitul de
căldură în deserturile polare nu poate fi compensat nici prin surplusul de umiditate.
198
nici prin iluminarea permanentă. Ţinând cont de legităţile interacţiunii factorilor
ecologici, în practica agricolă se pot asigura condiţii optime pentru viaţa plantelor.

Enumeraţi condiţiile optime pentru obţinerea unor roade bogate de

porumb, grâu sau altă cultură agricolă.

Legea factorului limitant. Factorii abiotici ce se abat cel mai mult de la valoarea
optimă îngreuiază într-o măsură mai mare existenţa speciei în condiţiile date.
Anume de acest factor, numit limitant, şi depinde într-o perioadă concretă
supravieţuirea indivizilor. în alte perioade de timp limitanţi pot fi alţi factori. De
exemplu, creşterea şi dezvoltarea grâului, respectiv şi roadă de grâu, pot fi limitate
fie de temperaturile critice, fie de surplusul sau insuficienţa de umiditate, fie de
insuficienţa de săruri minerale.
Factorii limitanţi determină arealul geografic al speciei. De exemplu, răs-
pândirea speciei spre nord poate fi oprită de insuficienţa de căldură, iar spre sud
- de insuficienţa de umiditate sau de temperaturile prea ridicate. Pentru a
determina dacă o specie va putea exista într-o regiune geografică sau alta, este
necesar de a stabili, în primul rând, prezenţa sau lipsa în regiunea dată a unui
factor limitant pentru specia dată.

•
Evidenţierea factorilor limitanţi prezintă o importanţă deosebită în practica agricolă,
deoarece prin anihilarea lor se poate spori roadă la hectar sau productivitatea animalelor. Dacă
conţinutul de fosfor în sol reprezintă 50% din normă, iar cel de potasiu - 20%, la o valoare
optimă a celorlalţi factori, roadă la hectar va fi de cinci ori mai mică. Factorul limitant în acest
caz este conţinutul de potasiu. Aducerea conţinutului acestui element la valorile optime va
mări roadă, dar ea totuşi va fi de două ori mai mică decât cea aşteptată. Factorul limitant va fi
acum fosforul. Surplusul de săruri de asemenea frânează creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Aşadar, obţinerea de roade înalte presupune menţinerea tuturor factorilor de mediu la valori
optimale.

2. PRINCIPALELE MEDII DE VIAŢĂ Şl ADAPTAREA ORGANISMELOR LA ELE

Căile principale de adaptare ale organismelor

la factorii ecologici
în timpul vieţii majoritatea organismelor sunt supuse periodic acţiunii factorilor
ce se abat considerabil de la valorile optime, fiind nevoite să suporte arşiţă, geruri
cumplite, secete, insuficienţă de hrană etc. Supravieţuirea organismelor în condiţii
extreme poate fi atinsă pe trei căi diferite, enumerate în continuare.
Calea activă presupune sporirea rezistenţei şi dezvoltarea unor mecanisme
care permit activitatea vitală în condiţii de abatere a factorilor de la valorile optime.
199
De exemplu, animalele homeoterme reuşesc, în condiţii de temperatură variabilă a
mediului, să-şi menţină temperatura corpului constantă. Ele utilizează în acest scop
diferite mecanisme. Pentru a preveni supraîncălzirea corpului în timpul verii, păsările
şi mamiferele năpârlesc. O dată cu răcirea timpului, blana mamiferelor devine mai
deasă, la păsări creşte numărul firelor de puf. Bineînţeles că fiecare specie de
homeoterme dispune şi de mecanisme specifice de adaptare la temperaturile extreme.
Calea pasivă semnifică supunerea funcţiilor organismului modificărilor
factorilor abiotici. De exemplu, în caz de insuficienţă de căldură, plantele şi
animalele poikiloterme şi unele animale homeoterme îşi reduc intensitatea
metabolismului, micşorând astfel cheltuielile energetice. Fenomenul se atestă în
timpul hibernării unor mamifere (ursul, bursucul, şoarecele-de-câmp etc.), estivaţiei
şi amorţirii poikilotermelor, repausului de iarnă al plantelor.
Pentru nematode, seminţele plantelor, spori este caracteristică suprimarea
completă a metabolismului - anabioza. Starea de anabioză este posibilă numai la
o deshidratare completă a organismelor. Este important ca pierderile de apă de
către celule să nu fie însoţite de dereglarea activităţii celulei în ansamblu.
Majoritatea speciilor nu sunt capabile de acest lucru, de aceea preferă anabiozei
hibernarea, estivaţia şi amorţirea.
Evitarea acţiunilor nefavorabile este cea de a treia cale de adaptare a
organismelor la mediu şi este specifică animalelor mobile. De regulă, multe dintre
acestea îşi construiesc vizuini sau cuiburi, unde se ascund de intemperii. Astfel în
deserturile din Asia Mijlocie trăieşte o specie de raci-de-uscat care au nevoie de
aer umed. Pentru a face faţă arşiţei, ei sapă vizuini în solul lutos unde temperatura
este joasă, iar umiditatea ridicată. Răcuşorii ies să se hrănească numai când aerul
se umezeşte. în orele cele mai toride ale zilei, femela astupă intrarea în vizuină cu
segmentele anterioare ale corpului, care poartă învelişuri impermeabile, prevenind
astfel uscarea aerului de aici.
Un exemplu clasic de evitare a lipsei de hrană din timpul iernii sunt migraţiile
unor specii de păsări, mamifere, insecte.

Enumeraţi câteva exemple de vieţuitoare întâlnite în localitatea voastră

pentru care sunt caracteristice calea pasivă de adaptare la factorii
ecologici.

Mediul de viaţă terestru-aerian. Specificul adaptărilor organismelorl

la acest mediu
După condiţiile ecologice, mediul de viaţă terestru-aerian este cel mai complex.
Principalii factori abiotici care determină răspândirea organismelor în acest mediu
sunt lumina, temperatura, umiditatea, proprietăţile aerului, compoziţia solului,
forma de relief etc. Să analizăm în continuare câţiva dintre ei.
200
 Lumina
Sursa principală de lumină este radiaţia solară al cărei spectru, în funcţie de ^
lungimea de undă a razelor, poate fi împărţit în trei sectoare: ultraviolet, vizibil —"
şi infraroşu. Din razele ultraviolete la suprafaţa Pământului ajung numai cele _y
de unde lungi, iar cele de unde scurte se absorb la înălţimea de 20-25 km de i~—
către stratul de ozon. Razele ultraviolete de unde lungi în doze mari sunt "
dăunătoare organismelor, iar în doze mici exercită acţiune bactericidă şi asigură "
formarea la animale a vitaminei D. Razele infraroşii exercită acţiune termică,
iar lumina vizibilă este condiţia obligatorie pentru existenţa plantelor.
Regimul de lumină al oricărui spaţiu este determinat de poziţia geografică a
locului, altitudine, relief, starea atmosferei, caracterul suprafeţei terestre, vegetaţie,
timpul zilei, anotimp, activitatea solară şi schimbările globale în atmosferă.
Adaptările plantelor la condiţiile de iluminare ale mediului de viaţă. După
cerinţele faţă de condiţiile de iluminare, pe parcursul evoluţiei lumii vii s-au conturat
următoarele grupe ecologice de plante:
* iubitoare de lumină (heliofite) - plante ale spaţiilor deschise;
* iubitoare de umbră (sciofite) - plante din etajele inferioare ale pădurilor
întunecoase, din peşteri şi de la adâncimi mari;
* rezistente la umbră — plante ce pot creşte atât pe locuri umbrite, cât şi pe
spaţii deschise.
Plantele din aceste grupe dispun de diferite adaptări morfologice şi anatomice
la regimul dat de lumină. Dintre adaptările heliofitelor enumerăm următoarele:
internoduri scurte, frunze de dimensiuni mici, cu o cuticulăbine dezvoltată, deseori
acoperită cu un strat de ceară sau de puf; număr mare de stomate; amplasarea
fotometrică a frunzelor (se amplasează perpendicular faţă de razele de la amiază);
numărul mare de cloroplaste ce asigură o captare mai bună a luminii ş.a.
Supravieţuirea sciofitelor se datorează unui şir de adaptări, precum: frunze mari
şi subţiri, de culoare verde-întunecată; celulele epidermei mai mari decât la heliofite,
dar cu pereţii exteriori şi cuticula mai subţiri; cloroplastele de dimensiuni relativ
mari, dar puţine la număr; stomatele în număr redus; frunzele aşezate orizontal.

Cea mai generală adaptare a plantelor la folosirea maximală a luminii

este orientarea spaţială a frunzelor. La amplasarea verticală a frunzelor
(graminee, rogozuri etc.), lumina solară se absoarbe mai bine în orele de
dimineaţă şi seară. In poziţie orizontală frunzele folosesc mai ales razele
soarelui de amiază. Amplasarea difuză a frunzelor în diferite planuri asigură
absorbţia cea mai deplină a luminii solare. în acest caz, frunzele etajului
inferior sunt dispuse orizontal, celui de mijloc - oblic, iar al celui superior -
aproape vertical.

201
 Stabiliţi după curbele intensităţii fotosintezei din fig. 3.5 care plante sui
heliofite şi care sciofite.

Sorg
Rolul luminii în viaţa ani-
Porumb malelor este mult mai puţin
important decât în viaţa plan-
Grâu
Ierburi iubitoare
telor. Animalele au nevoie de
•S
de lumină lumină, în principal, pentru a se
Fag
orienta în spaţiu.
Ierburi iubitoare de umbră
Muşchi rezistenţi la umbră Reacţia organismelor (plan-
3 10 20 30 40 50 60 70 80 90 telor şi animalelor) la ritmul
Iluminarea diurn de iluminare, adică la ra-
Fig. 3.5. Oscilaţia curbei intensităţii fotosintezei la portul perioadei luminoase şi
diferite grupe de plante.
întunecate a zilei, este numită
fotoperiodism. La plante fotoperiodismul se manifestă în oscilaţia intensităţii
proceselor fiziologice, sinteza hormonilor, ceea ce condiţionează la rândul său
înlocuirea fazelor ciclului vital, apariţia frunzelor, bobocilor de floare, înflorirea,
formarea seminţelor şi fructelor, căderea frunzelor ş.a.
La animale fotoperiodismul controlează perioada de împerechere, fecundarea,
năpârlirea, migraţiile, hibernarea ş.a. Cunoaşterea particularităţilor fotoperiodis-
mului permit de a prognoza dinamica efectivului, de a dirija dezvoltarea animalelor
în condiţii artificiale de întreţinere. In baza fotoperiodismului la plante şi animale
s-au format ritmurile biologice: anuale, diurne.

Amintiti-vă care din razele solare exercită acţiune termică.

Temperatura
Adaptările termice ale plantelor. Plantele ce cresc în condiţii de temperatură
variabilă a mediului se pregătesc din timp pentru suportarea gerurilor. Ele
acumulează încă din vară glucide, aminoacizi şi alte substanţe ce leagă apa, ceea
ce sporeşte rezistenţa la îngheţ a celulelor. Temperaturile ridicate de la mijlocul
iernii, dar mai ales cele de la sfârşitul ei, reduc brusc rezistenţa plantelor la îngheţ.
De aceea îngheţurile de primăvară pot vătăma ramurile tinere, mugurii florali chiar
şi la speciile rezistente la îngheţ.
Supraîncălzirea plantelor pe timp de arşiţă este evitată prin: intensificarea
transpiraţiei, reflectarea şi dispersarea luminii de la suprafaţa lucioasă sau pubescentâ
a frunzelor, reducerea suprafeţei încălzite prin suprapunerea frunzelor etc.
Adaptările termice ale animalelor. Se cunosc trei căi de adaptări termice ale
animalelor:
1. Termoreglarea chimică se bazează pe obţinerea energiei de pe urma descom-
punerii substanţelor organice, de aceea animalele pe timp de iarnă consumă mai
multă hrană sau folosesc rezervele de grăsime acumulate în timpul vierii. Dii
202
această cauză termoreglarea
chimică este slab dezvoltată la
animalele din zonele unde îşi
găsesc cu greu hrană pe timp
de iarnă. Este vorba de anima- Vulpea polară

lele ce trăiesc după cercul po-

lar: vulpea polară, ursul polar,
foca, morsa etc. Acest tip de
termoreglare nu este carac-
teristic nici pentru animalele de
la tropice: aici ele nu au nevoie Vulpea africană
de un surplus de energie.
Fig. 3.6. Adaptările tehnice ale vulpii polare şi ale
2. Ecologic mai rentabilă s-a celei africane.
dovedit a fi termoreglarea fi-
zică, în cazul acesteia, adaptarea la frig se asigură pe contul păstrării energiei în
corpul animalului, iar evitarea supraîncălzirii -prin cedarea ei. Cele mai răspândite
mecanisme de termoreglare fizică sunt: îngustarea şi, respectiv, dilatarea vaselor
sanguine din piele, năpârlirea, intensificarea transpiraţiei, prezenţa ţesutului adipos
subcutanat, anumite proporţii ale corpului. De exemplu, datorită blănii dese,
stratului de pene în jurul corpului animalelor se păstrează un strat de aer cu
temperatura apropiată de cea a corpului. Astfel se evită pierderile de căldură. Graţie
blănii dese, animalele de la cercul polar consumă iarna chiar mai puţină hrană
decât vara. Supraîncălzirea corpului se evită prin transpiraţie: la trecerea apei în
stare gazoasă se consumă energie. Evaporarea apei, deci şi răcirea corpului, poate
avea loc şi de pe mucoasele umede ale cavităţii bucale, ale căilor respiratorii
superioare.

Observaţi după fig. 3.6 deosebirile în dimensiunile corpului şi ale unor

organe proeminente la vulpea polară şi africană şi explicaţi originea
lor.

După raportul dintre suprafaţa corpului şi volumul lui putem determina regiunea
geografică în care trăieşte animalul dat. Forma compactă a corpului avantajează
animalele din emisfera nordică, întrucât se reduce suprafaţa de cedare a căldurii.
Pentru animalele din emisfera sudică sunt specifice dimensiuni relativ mari ale
membrelor şi ale diferitelor proeminenţe de pe corp (coadă, urechi, cioc etc.). De
exemplu, urechile mari ale elefantului, vulpii mici-de-pustiu, iepurelui american
sunt bine vascularizate şi servesc drept organ de termoreglare.
3. Termoreglarea comportamentală se realizează prin deplasarea în spaţiu,
schimbarea poziţiei corpului, folosirea diferitelor adăposturi, hibernarea, estivaţia
la. Pentru multe animale, de exemplu pentru poikiloterme, aceasta este unica
metodă de adaptare la regimul termic al mediului de viaţă.
203
 Tabelul 3.1
UNELE CARACTERISTICI FIZIOLOGICE ALE MAMIFERELOR
ÎN STARE DE HIBERNARE
MASA ri\tv*vc;n i M ELIMINAREA TEMPERATURA
CORPULUI RESPIRAŢIEI RILE CAI3DIACE CĂLDURII CORPULUI
SPECIA
(tng) pe rnin pe r nin (în kjkg/orâ) în °C
DE
Jt AifltJV A f ICT
ANImALfz
vara iarna veghe hiber- veghe hiber- veghe hiber- veghe hiber-
nare nare nare
Ariciul 684 600 40-50 6-8 — — 14,5 0,33 34 2
Marmota 1868 2146 20-35 3-5 100 10 9,8 0,46 36-38 5-8
Ţistarul 227 275 100-360 1-15 100-350 5-19 17,7 0,46 35-39 1-13
Pârşul 127 130 - - - - 20,8 0,29 37-38 3-4
Hârciogul - - 32 8 150-200 12-15 - - 38-39 4-5

Studiaţi după tabelul 3.1 principalii indici funcţionali la mamiferele ce

hibernează şi trageţi concluzii.

Dintre metodele etologice (comportamentale) de reglare prezintă interes "com-

portamentul" de grup. De exemplu, pe timp de ger cumplit pinguinii se adună în
cerc, formând aşa-numita "broască-ţestoasă". Pinguinii aflaţi în centrul cercului şi
la marginea lui îşi schimbă periodic locurile pentru a se încălzi. în interiorul unui
astfel de cerc temperatura este de +37°C, indiferent de cea a mediului.

Amintiţi-vă şi alte metode de comportament al animalelor ce ilustrează

termoreglarea.

La homeoterme se întâlnesc toate cele trei căi de adaptare la regimul termic al

mediului de viaţă, iar la poikiloterme doar una - cea comportamentală.

Umiditatea

Argumentaţi, folosind datele din tabelul 3.2, rolul apei în viaţa

organismelor vii.

Adaptările plantelor la regimul hidric al mediului de viaţă. Regimul hidn

al mediului terestru este neuniform şi depinde de mai mulţi factori: precipitaţi
prezenţa bazinelor de apă, rezervele de apă din sol ş.a. Caracterul variabil al aceste
factori generează medii unde deficitul de apă este un fenomen obişnuit (deserturi l<
stepele ş.a.) şi medii cu o umiditate înaltă (pădurile tropicale). Popularea de câa
plante a unui mediu terestru cu un anumit regim hidric este posibilă cu condiţi
asigurării lor cu apă în aceste condiţii. De exemplu, unele plante de deşert s

204
 Tabelul 3.2
CONŢINUTUL DE APĂ ÎN CORPUL DIFERITELOR ORGANISME VII

DENUMIREA CONŢINUTUL DENUMIREA CONŢINUTUL

PLANTEI Şl DE APĂ, % ANIMALULUI DE APĂ, %
ORGANELOR El

Tulpinile arborilor 55-60 Lăcustele 35

Frunzele 79-82 Gărgăriţa-grâului 46-47

Fructele (roşii, Şoarecele
castraveţi) 94-95 79-85

Algele 96-98 Broasca 93

mulţumesc cu apa din ceaţă şi rouă pe care o absorb cu ajutorul perişorilor de pe

frunze; muşchii, fiind lipsiţi de rădăcini, absorb apa cu toată suprafaţa corpului
ş.a. Necesităţile în apă ale plantelor terestre superioare sunt asigurate de rădăcini.
După tipul ramificării, deosebim sisteme radiculare de tip extensiv şi intensiv
(fig. 3.7). Sistemul radicular extensiv ocupă un volum mare de sol la o ramificare
slab dezvoltată. Este specific pentru plantele de deşert şi stepă (saxaul, spinul
cămilei), pentru unii copaci din zona temperată
(pin, mesteacăn), unele plante ierboase (lucerna,
albăstriţă). Sistemul radicular intensiv se V
distinge printr-o ramificare bine dezvoltată,
concentrată într-un volum mic de sol. Se în-
tâlneşte la graminee (negară, păiuş-de-stepă,
secară, grâu ş.a.). Absorbţia apei de către rădăcini
depinde de mai mulţi factori: conţinutul de apă
In sol, aciditatea solului, temperatura solului,
salinitatea acestuia ş. a.
în funcţie de raportul lor faţă de apă se
levidenţiază mai multe grupe ecologice de plante
Yschema 3.3).
Hidatofitele (elodeea, broscăriţa, vălisneria,
bufărul, peniţa etc.) sunt plante acvatice scu-
fundate total sau parţial în apă. Rădăcinile aces-
por plante sunt puternic reduse sau lipsesc com-
)let (peniţă), absorbţia apei realizându-se prin
toată suprafaţa corpului.
Hidrofilele cresc pe malurile bazinelor de apă,
fn ape mici, bălţi. Existenţa acestor plante este
xisibilă datorită unui ţesut conducător bine Fig. 3.7. Sisteme radiculare de tip
lezvoltat şi epidermei bogate în stomate. extensiv (1) şi intensiv (2).
205
 Schema 3.3
GRUPELE ECOLOGICE DE PLANTE DUPĂ RAPORTUL LOR FATĂ DE APĂ

Hidatofite Hidrofite Higrofite Mezofite Xerofite

Argumentaţi rolul ţesutului conducător în viaţa plantelor hidrofite,

••HBBBBHHHH

Higrofitele pot fi de lumină şi de întuneric. Cele de întuneric (slăbănogul, tilişca,

multe ierburi tropicale) ocupă etajele inferioare ale pădurilor umede din zone
climatice diferite. Ţesuturile acestor plante conţin în normă până la 80% de apă şi
mai mult, de aceea chiar şi la o secetă de scurtă durată ele se ofilesc şi pier în scurt
timp. Higrofitele de lumină (papirusul, orezul, stupitul-cucului, drăgaica, roua-
cerului ş.a.) cresc pe soluri permanent umede.
Mezofite sunt copacii veşnic verzi din etajele superioare ale pădurilor tropicale,
copacii cu frunza căzătoare din savane, speciile lemnoase din pădurile subtropicale
umede veşnic verzi, speciile foioase din pădurile zonei temperate, arbuştii din
crânguri, plantele din luncile inundabile, majoritatea plantelor de cultură, multe
plante erboase ş.a. Acest grup de plante poate face faţă unei secete de scurtă durată
şi nu prea puternice.
Xerofitele cresc în deserturi, stepe, pădurile tropicale, pantele bine încălzite
etc. Se disting xerofite suculente şi sclerofite. Suculentele pot depozita apa in j
tulpină (cactuşi), în frunze (aloia, agavele, urechelniţa), în rădăcini (asparagusulj
măcrişul-iepurelui ş.a.). Frunzele suculentelor, iar în cazul reducerii frunzelor şi
tulpinile, au cuticulă groasă, deseori acoperită cu un strat de ceară sau pufuşoc.
Stomatele sunt afundate în mezofil şi se deschid doar noaptea, ceea ce permite
reducerea pierderilor de apă. Absorbţia CO2 are loc noaptea, când stomatele sunu
deschise, iar fixarea lui în procesul de fotosinteză - în ziua următoare. CO2 formai
în timpul respiraţiei se depozitează în sucul celular, fiind ulterior utilizat la sinteza
compuşilor organici. întrucât cantităţile de CO2 primite de suculente pe aceasB
cale sunt neesenţiale, creşterea lor este lentă. Sclerofitele (negară, keleria, păiuşuW
brăzdat) au frunze înguste şi mărunte, uneori răsucite, acoperite cu ceară sau pufl
Specific pentru aceste plante sunt valorile înalte ale presiunii radiculare, dezvoltară
puternică a sclerenchimului, datorită cărui fapt sclerofitele nu se ofilesc chiar şi I
pierderea a 25% de apă.
Adaptările animalelor la regimul hidric al mediului de viaţă terestru-aer i u -.
Aprovizionarea animalelor cu apă se face pe trei căi: prin băut, o dată cu hrana â
în urma proceselor metabolice (apa metabolică obţinută la scindarea, în principd
a grăsimilor). întrucât lipsa apei duce mai repede la moarte decât lipsa hranei.

206
animale pe parcursul evoluţiei s-au format diferite adaptări pentru satisfacerea
necesităţilor în apă. Acestea pot fi grupate în comportamentale, morfologice şi
fiziologice. Adaptări comportamentale sunt căutarea locurilor de adăpat, alegerea
unor locuri de viaţă mai favorabile din punctul de vedere al aprovizionării cu apă,
săparea vizuinilor ş.a. Cochilia melcului, crusta racului, cuticula insectelor,
tegumentul cheratinizat al reptilelor şi alte formaţiuni care reţin apa în corpul
animalelor fac parte din adaptările morfologice ale animalelor prevăzute pentru
reducerea pierderilor de apă.
Capacitatea de formare a apei metabolice, economisirea apei la formarea urinei
şi fecaliilor, reducerea intensităţii transpiraţiei şi a pierderilor de apă de pe mucoase,
sporirea rezistenţei la deshidratare sunt doar unele din adaptările fiziologice ale
animalelor la regimul hidric al mediului de viaţă.
Pierderile de apă prin transpiraţie pe timp de arşiţă se reduc fie prin repaos
absolut, fie prin suportarea pe o durată scurtă a supraîncălzirii corpului. De exemplu,
cămilele pot suporta o încălzire a corpului de până la + 40,7°C. Surplusul de căldură
se elimină în timpul nopţii prin radiaţie directă datorită faptului că aerul noaptea
este mai rece decât corpul. Mai rezistente la deshidratare sunt cămilele care suportă
fără consecinţe pierderile de apă de până la 27%, oile - până la 23%, câinii - până
la 17%. Pentru om, pierderile de apă ce depăşesc 10% din masa corpului sunt
mortale.
Adaptările organismelor la alţi factori ecologici ai mediului terestru-aerian.
Un rol important în viaţa organismelor terestre îl joacă şi alţi factori ecologici,
printre care aerul (compoziţia, presiunea, mişcarea), solul (compoziţia minerală şi
organică), relieful suprafeţei terestre.

Argumentaţi de ce este imposibilă viaţa permanentă în mediul aerian.

Limita maximă la care se pot întâlni organisme vii în munţi este de 5 800 m, şi
doar condorii se pot ridica la o înălţime de 10 000 m. Factorul limitant al răspândirii
organismelor în aer este presiunea atmosferică. O dată cu creşterea altitudinii,
presiunea atmosferei descreşte, fapt ce face dificilă respiraţia din cauza micşorării
conţinutului de O2.
Temperatura solului, aeraţia, stratificarea, compoziţia şi structura lui, relieful
localităţii de asemenea influenţează viaţa organismelor terestre, îndeosebi a plantelor.
De exemplu, caracterul sistemului radicular depinde de structura solului. Pe solurile
unde sunt îngheţuri multianuale rădăcinile plantelor pătrund la adâncimi nu prea
mari, fiind repartizate mai mult în lături. Pe solurile cuprinse periodic de îngheţ
rădăcinile pătrund la adâncimi mari, fără a se răsfira în lături. Unele specii de plante
s-au adaptat la soluri acide, altele la soluri bazice.

Care din caracteristicile enumerate ale solului prezintă importanţă pentru

animale?

207
 Pentru animale, care sunt organisme heterotrofe, aceste caracteristici ale solului
nu au nici o importanţă. La ele constatăm cele mai variate adaptări în vederea
deplasării pe diferite tipuri de teren. De exemplu, membrele copitatelor şi struţilor,
animale ce populează spaţii deschise, sunt adaptate la deplasarea pe un teren tare,
la şopârlele ce populează nisipurile mişcătoare degetele sunt mărginite de solzi
cornoşi care măresc suprafaţa de sprijin etc.
Mediul de viaţă acvatic. Specificul adaptărilor organismelor
la acest mediu
Pe parcursul evoluţiei organismele acvatice s-au adaptat la viaţă într-un anumit
strat de apă. Ca urmare, s-au constituit 3 grupe ecologice de animale acvatice:
planctonul, nectonul şi bentosul.
Planctonul este constituit de plante şi animale acvatice care populează stratul
de la suprafaţă al apei, aflate aici în stare suspendată şi care nu se pot opune
curenţilor de apă. Mod de viaţă planctonic duc toate algele cu flageli, iar dintre
animale, reprezentanţi ai protozoarelor, celenteratelor, crustaceelor. Aflarea în apă
în stare suspendată a reprezentanţilor planctonului este asigurată de un şir de
adaptări, dintre care menţionăm micşorarea greutăţii specifice (substituirea
amidonului de rezervă prin ulei şi prezenţa vacuolelor gazoase la alge, incluziuni
gazoase, schelet poros şi ţesuturi gelatinoase la animale) şi mărirea suprafeţei
relative a corpului, ceea ce măreşte frecarea de apă (diferite excrescenţe, alungirea
corpului).
Nectonul este format din animale acvatice de talie mare: peşti, mamifere
acvatice, moluşte cefalopode, precum şi animalele ce se înmulţesc pe uscat, dar se
hrănesc în apă. Reprezentanţii nectonului se opun activ curenţilor de apă.
Bentosul prezintă totalitatea organismelor ce populează fundul bazinelor de
apă. Animale bentonice sunt spongierii, actiniile, coralii, unele moluşte bivah e
crevetele, unii viermi ciliaţi şi crustacee. Fitobentosul mărilor şi oceanelor consta,
în principal, din alge brune şi roşii, iar al bazinelor de ape dulci din alge verzi -
unele plante superioare (rogozul, papura, săgeata-apei ş.a.).
Răspândirea vieţii în apă este influenţată de următoarele proprietăţi ale apei:
densitatea, conţinutul de oxigen, salinitatea, temperatura, iluminarea.
Densitatea apei este mai mare decât a aerului, fapt ce îngreuiază deplasarea
activă a reprezentanţilor nectonului. Forma hidrodinamică a corpului, dezvoltarea
musculaturii sunt doar două din adaptările animalelor acvatice la locomoţia în apă.
Conţinutul de oxigen în apă nu depăşeşte 10 ml într-un 1 1 de apă. Suia
principală de oxigen în apă sunt algele verzi, de aceea limita de răspândire -
animalelor acvatice depinde de adâncimea la care acestea cresc. Conţinutul de
oxigen în apă mai depinde de temperatura şi salinitatea apei, gradul de poluare.

Argumentaţi dependenţa conţinutului de oxigen în apă de temperatura

şi salinitatea ei.
208
 Unele specii pot suporta oscilaţii considerabile ale conţinutului de oxigen în
apă, inclusiv lipsa lui completă (de exemplu, oligochetele-de-apă-dulce). Crapul,
linul, carasul pot vieţui în ape cu un conţinut scăzut de oxigen, iar păstrăvul,
boişteanul - numai în ape bogate în oxigen. Multe specii în lipsa oxigenului în
apă cad într-o stare de amorţeală şi astfel depăşesc perioada nefavorabilă.
Salinitatea apei. Majoritatea nevertebratelor acvatice sunt animalepoikiloos-
motice: presiunea osmotică a lichidelor din interiorul corpului depinde de salinitatea
apei. Menţinerea acesteia la nivelul caracteristic speciei presupune viaţa la o
anumită salinitate a apei, de aceea nevertebratele de apă dulce nu pot trăi în apă
sărată, şi invers. Vertebratele acvatice sunt animale homeosmotice: îşi menţin
presiunea osmotică a lichidelor din interiorul corpului la acelaşi nivel, indiferent
de salinitatea apei. în acest scop, pe parcursul evoluţiei, s-au dezvoltat diferite
mecanisme în vederea reglării presiunii interne.

Expuneţi-vă părerea referitor la mecanismele cu ajutorul cărora ver«

tebratele acvatice îşi menţin constantă presiunea osmotică a lichidelor
din interiorul corpului.

La vertebratele de apă dulce, lichidele din interiorul corpului sunt mai con-
centrate (hipertonice) decât apa în care acestea îşi duc viaţa. Pentru menţinerea
concentraţiei lichidelor interne la un nivel constant, animalele de apă dulce "desă-
rează" apa dulce, absorbind ionii de Na+ şi Cr~ cu ajutorul unor celule speciale
localizate în branhii, piele, cavitatea bucală, cloacă. Mediul intern al vertebratelor
marine are o concentraţie mai joasă a substanţelor osmotic active decât mediul
ambiant. Pentru menţinerea ei, animalele marine "desărează" apa de mare folosită,
eliminând surplusul de sare prin celule speciale ale branhiilor, glande speciale,
intestin, rinichi. Animalele, mediul intern al cărora este hipotonic în comparaţie
cu mediul acvatic, sunt ameninţate de deshidratare. Fenomenul este evitat de
tegumentele lor impermiabile care previn pierderile de apă.
Regimul termic al bazinelor de apă. Datorită capacităţii termice înalte a apei
cedarea sau primirea de căldură nu provoacă oscilaţii bruşte ale temperaturii ei. Mai
variabilă este temperatura straturilor superioare. Speciile de apă dulce care preferă
apele mai calde, în perioada rece a anului cad în amorţire până în primăvară.
Regimul de lumină al bazinelor de apă. în apă este mai puţină lumină decât
în aer. Cu adâncimea cantitatea ei scade ca urmare a absorbţiei de către apă.
Absorbţia luminii depinde de transparenţa apei: apele tulburi absorb mai multă
lumină decât cele curate. în adâncurile oceanului drept sursă de lumină servesc
animalele iluminiscente.
Adâncimea maximă la care pătrunde lumina determină limita de răspândire a
plantelor acvatice. Cel mai adânc pătrund algele roşii, care preferă adâncimile de
I 40-60 m, dar pot fi întâlnite şi la adâncimi mai mari: 100-200 m.
I 14 Biologie, ci. a XII-a
209
 Determinaţi după dimensiunile ochilor adâncimea la care îşi duc viaţa
hidrobionţii din fig. 3.8 şi stabiliţi relaţia dintre dimensiunile o
adâncimea la care vieţuiesc.

întrucât animalele acvatice au cu mult mai

puţină lumină decât cele terestre, orientarea cu
ajutorul ochilor este puţin eficientă. Cei mai mulţi
hidrobionţi se orientează după sunet, datorită
faptului că sunetul în apă se propagă mai repede
decât în aer. Multe mamifere, peşti, moluşte emit
sunete, ceea ce face posibilă comunicarea între
indivizii aceleiaşi specii. Balenele îşi găsesc hrana
şi se orientează cu ajutorul ecolocaţiei, unele
specii de peşti produc energie şi o folosesc pentru
orientare şi semnalizare. Cel mai vechi mod de
orientare, specific tuturor hidrobionţilor, constă
în utilizarea chemorecepţiei. Experimental s-a
demonstrat că tipării reacţionează la o con-
centraţie a alcoolului în apă egală cu 1 g la 6 mii
km3 de apă.

Fig. 3.8. Reducerea ochilor la

peştii din familia Scopelidae în Solul în calitate de mediu de viaţă
funcţie de adâncimea la care îşi duc Solul este stratul fertil de la suprafaţa usca-
viaţa.
tului care contactează nemijlocit cu aerul. El
prezintă un sistem trifazic în care particulele solide sunt înconjurate de aer şi apă.
Oscilaţiile termice mai atenuate, prezenţa apelor freatice şi pătrunderea precipi-
taţiilor, conţinutul sporit de substanţe organice şi minerale fac din sol un mediu
favorabil de viaţă. Cavităţile şi porii din sol, precum şi suprafaţa particulelor lui
servesc ca mediu de viaţă pentru organismele microscopice: bacterii, ciuperci,
protozoare precum şi viermi cilindrici, celenterate (fig. 3.9). întrucât aerul din sol
este bogat în vapori de apă, aceste animale respiră prin tegumente şi de aceea sunt
foarte sensibile la uscare. La reducerea umidităţii solului, cele de dimensiuni mici.
se deplasează spre straturile mai adânci. Cele de dimensiuni relativ mari au solzi,
carapace, tegumente parţial impermeabile care permit supravieţuirea în caz de
reducere temporară a umidităţii solului. Perioada rece a anului locatarii solului
suportă într-o stare de amorţeală.
Cei mai mari habitanţi ai solului sunt reprezentanţii mamiferelor. Unele •
petrec toată viaţa în sol (cârtiţa, orbetele), săpând un întreg sistem de galerii şi
vizuini. Aspectul exterior al acestor animale prezintă o adaptare perfectă la modul
de viaţă subteran: corp compact cu gât scurt, păr scurt şi des, membre de tip
săpător cu gheare puternice, ochi subdezvoltaţi.
210
 Fig. 3.9. Habi-
tanţii solului.

Organismele vii în calitate de medii de viaţă

Utilizarea de către unele organisme a altora în calitate de mediu de viaţă este
numită parazitism. Practic nu există nici o specie de organisme pluricelulare care
să nu aibă paraziţii săi. Cei mai mulţi paraziţi sunt printre microorganisme şi
organismele pluricelulare primitive. De cele mai multe ori gazde ale acestora sunt
vertebratele şi plantele cu flori. Condiţiile de viaţă ale paraziţilor sunt extrem de
specifice, prezentând un şir de avantaje, şi anume: aprovizionarea din belşug cu
hrană uşor accesibilă; protejarea de acţiunea directă a factorilor ecologici;
stabilitatea relativă a condiţiilor de viaţă.
Aceste particularităţi ale mediului de viaţă a făcut inutilă diferenţierea corpului,
mulţi dintre paraziţi prezentând o structură relativ simplă, reducerea sau lipsa unor
sisteme de organe. Cât nu ar părea de straniu, paraziţii întâmpină şi un şir de dificultăţi
aşa ca: limitarea spaţiului de viaţă, aprovizionarea deficitară cu oxigen, piedici la
schimbarea gazdei, reacţiile de apărare ale organismului gazdei ş.a. Pe parcursul
evoluţiei la paraziţi s-au format un şir de adaptări care au permis depăşirea acestor
inconveniente. Astfel, viermii ce parazitează în intestine ating dimensiuni relativ
mari în comparaţie cu cei ce parazitează în căile biliare. Pentru a face faţă insuficienţei
de oxigen, majoritatea paraziţilor sunt anaerobi. De exemplu, pentru ascarida omului
oxigenul este o toxină, de aceea oxigenul este folosit pentru nimicirea lor.
Pe lângă endoparaziţi (populează mediul intern al gazdei), există şi ectoparaziţi.
Pentru aceştia gazda este doar o parte a mediului ambiant care îi asigură cu hrană
şi adăpost.

Enumeraţi câteva exemple dintre cei mai răspândiţi ectoparaziţi.

211
 1. Definiţi noţiunile de: a) mediu de viaţă; b) factor ecologic.
2. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta clasificarea mediilor de viaţă şi a
factorilor ecologici.
3. Explicaţi prin exemplu esenţa legii optimului pentru diferiţi factori ecologici.
4. Alcătuiţi un grafic ce ar reprezenta curbele optimului temperaturii,
umidităţii şi a! luminii pentru o plantă de cultură,
5. Definiţi noţiunea de factor iimîtant.
6. Completaţi schema:

7. Completaţi tabelul, copiindu-l pe caiet.

CARACTER PLANTE SCIOF'TE P L A N T E

REZISTENTE
E HELIOFITE PLANTE bCIOFITE LA UMBRĂ
ill
1. Mărimea, forma,
culoarea frunzelor
2. Dimensiunile clo-
roplastelor, numărul
3. Stomatele
liij$iijf:'
8. Enumeraţi adaptările termice ale animalelor.
9. Asociaţi noţiunile din coloana A cu exemplele din coloana B.

a) termoreglare chimică 1) năpârlirea

b) termoreglare fizică 2) scinderea grăsimilor
c) comportamentul 3) vulpea polară
4) elefantul
5) îngustarea vaselor sangvine
6J dilatarea vaselor sangvine
7) comportamentul de grup
8) scăldatul în nisip al păsărilor
_„_- mmM J
10. Scrieţi un eseu la tema „Adaptările animalelor ia factorii mediului
restru-aerian de viaţă":
a) faţă de aer; b) faţă de sol.
 11. Grupaţi noţiunile în 4 grupe după un criteriu comun:

1. plante hidatofite 8. slăbănogul

2. plante hidrofite 9. plante cu frunze
3. plante mezotite 10. epidermul bogat în stomate
4. plante xerofite 11. au rădăcini reduse
5. negară 12. cresc în deserturi
6. elodeia 13. aloia
7. nufărul 14. stomatele sunt afundate în
mezoderm.

12. Completaţi schema:

13, Explicaţi noţiunile:

a) necton, b) plancton, daţi exemple.
14, Enumeraţi proprietăţile apei. Argumentaţi dependenţa conţinutului de
O2 în apă de temperatură şi salinitatea ei.
15, Studiu de caz. Explicaţi de ce protozoareie de apă dulce au vacuolă
contractilă, iar cele de apă sărată nu.
16, Analizaţi adaptările animalelor terestre la următorii factori abiotici ai
mediului de viaţă.
a) regimul termic,
b) regimul de lumină
17, Completaţi tabelul „Respiraţia organismelor subterane".
'UPA SISTEMATICA RESPIRAŢIA
1. Bacterii
2. Ciuperci
3. Protozoare
4. Viermi cilindrici
5. Celenterate
6. Mamifere
18. Enumeraţi 5 avantaje şi 5 dezavantaje ale organismelor parazite.

213
 ettta-

ECOLOGIA
POPULAŢIILOR

1 CARACTERISTICA POPULAŢIEI ÎN CALITATE DE UNITATE ECOLOGICĂ FUNDA-

MENTALĂ 2 DINAMICA POPULAŢIILOR

1, CARACTERISTICA POPULAŢIEI ÎN CALITATE DE UNITATE

ECOLOGICĂ FUNDAMENTALA

în ecologie populaţia este desemnată ca un grup de indivizi de aceeaşi specie

între care se stabilesc anumite relaţii şi care ocupă un teritoriu comun.
Caracteristicile principale ale populaţiei ca unitate ecologică sunt cele de grup:
1) efectivul - totalitatea de indivizi de pe teritoriul dat; 2) densitatea - numărul
mediu de indivizi de pe o unitate de suprafaţă; 3) natalitatea - numărul de nou-
născuţi apăruţi într-o unitate de timp; 4) mortalitatea - numărul de indivizi decedaţi
într-o unitate de timp; 5) sporirea efectivului - diferenţa dintre natalitate şi
mortalitate; 6) ritmul de creştere - sporul mediu al efectivului într-o unitate de
timp.
Pentru fiecare din populaţiile unei specii este caracteristică şi o anumită
organizare structurală, determinată de raportul dintre sexe {structura sexuală).
dintre diferite grupe de vârstă {structura de vârstă) şi de repartizarea indivizilor în
spaţiu {structura spaţială). Fiecare din aceşti indici ai organizării structurale a
populaţiilor nu sunt stabili şi depind de factorii abiotici ai mediului şi de relaţiile
stabilite cu populaţiile altor specii. Cele expuse în continuare vă vor convinge de
justeţea celor afirmate.
Structura sexuală a populaţiei
Structura sexuală a populaţiei reflectă raportul relativ dintre indivizii de sex
opus.

I/n Amintiţi-vă principalele tipuri de determinism al sexelor.

La majoritatea speciilor ce se reproduc sexuat sexul viitorului individ

determină în timpul fecundaţiei în baza recombinării cromozomilor sexuali. Ace
mecanism asigură un raport al sexelor apropiat de 1:1. Sub influenţa caracterele
cuplate cu sexul, care modifică vitalitatea indivizilor de sex opus, precum şi
factorilor abiotici, raportul real al sexelor se deosebeşte de cel teoretic. De exempl
214
în cazul furnicilor-de-pădure din ouăle depuse la +20°C se dezvoltă numai masculi,
iar din cele depuse la temperaturi mai mari - numai femele. Fenomenul se explică
prin faptul că masculii pot ejacula sperma numai la temperaturi înalte.
Acelaşi lucru îl putem spune şi despre populaţiile de plante. în limitele arealului
speciei structura sexuală a populaţiilor este relativ constantă. La schimbarea
condiţiilor de mediu acest raport se modifică. De exemplu, în anii secetosi numărul
exemplarelor feminine se reduce la salvie de 10 ori, iar la sparanghel de 3 ori.
Raportul dintre sexe, îndeosebi cota parte de femele apte de reproducere,
determină posibilităţile de creştere numerică ale unei populaţii.
Structura de vârstă i populaţiei
Cerinţele indivizilor unei populaţii faţă de mediu şi rezistenţa lor la anumiţi
factori de mediu depinde de vârsta acestora.
Structura de vârstă a populaţiilor de plante. Ciclul vital al oricărei plante
presupune parcurgerea succesivă de către acesta a fazelor de dezvoltare. Indivizii
unei populaţii aflaţi la aceeaşi fază de dezvoltare alcătuiesc un grup de vârstă.

Studiaţi după fig. 3.10 grupele de vârstă ale păiuşului-de-livadă şi

observaţi particularităţile fiecăreia.

O populaţie se consideră

V Stf
normală dacă este reprezentată
de toate sau aproape de toate
grupele de vârstă. Prezenţa
tuturor grupelor de vârstă nu f

w
1 2 3 4
exclude posibilitatea predomi-

f1 it
nării unora dintre ele. în funcţie
de grupa de vârstă care predo-
mină se disting populaţii tinere,

fi
i
de vârstă medie şi senile. Cele I
tinere şi de vârstă medie se pot
mil*
m
automenţine pe cale vegetativă
sau sexuală, spre deosebire de
populaţiile senile. Reprezen- 5 1
6

.4
tanţii acestora din urmă nu 7
numai că produc mai puţine
seminţe, dar şi formează mai
puţini lăstari şi rădăcini noi.
Astfel de populaţii sunt ame-
3 9
ninţate cu pieirea.
Structura de vârstă a popula- Fig. 3.10. Grupele de vârstă ale unei populaţii de
ţiilor este determinată de parti- păiuş-de-livadă: 1 -plantulă; 2,3,4-plante tinere; 5,6,
7 - plante mature; 8 , 9 - plante senile.
215
cularităţile biologice ale speciei: periodicitatea fructificării, numărul de seminţe
produse, durata de păstrate a capacităţii germinative, capacitatea de regenerare
ş.a. Manifestarea acestora depinde de condiţiile mediului de viaţă. De exemplu, în
anii secetoşi plantele ierboase îmbătrânesc mai repede, formând mai puţine seminţe
ca de obicei, cu o capacitate germinativă scăzută. în anii ploioşi, din contra,
populaţiile de plante ierboase întineresc, deoarece în prezenţa condiţiilor favorabile
creşterea plantelor se prelungeşte pe o durată mai mare de timp. In anumite condiţii
de viaţă, la un păşunat excesiv, unele grupe de vârstă decad.

Amintiţi-vă tipurile de dezvoltare postembrionară la animale.

Structura de vârstă a populaţiilor de animale este determinată de particu-

larităţile de vârstă ale indivizilor de specia dată, periodicitatea reproducerii,
condiţiile de viaţă. Astfel, la cărăbuş, femelele pier în scurt timp după depunerea
ouălor. întrucât larvele se dezvoltă în sol pe o durată de patru ani, populaţia
cărăbuşului se compune din reprezentanţii a patru generaţii cu un interval de un
an între ele. Anual îşi încheie ciclul vital o generaţie şi apare alta, grupele de
vârstă fiind delimitate clar în timp. Raportul numeric al acestora depinde de
condiţiile mediului. Din cauza gerurilor târzii o parte din ouă pot pieri şi, ca urmare,
generaţia nou apărută va fi redusă numeric.
La speciile cu o reproducere unică şi cu o durată scurtă a vieţii în timpul anului
se succed câteva generaţii: la molia-sfeclei în timpul vierii se perindă 4-5 generaţii.
Structura de vârstă a populaţiilor speciilor cu o reproducere repetată este mai
complicată. La începutul vierii populaţia şoarecelui-de-câmp este formată din
indivizi maturi, născuţi anul trecut, apoi se adaugă tineretul de prima şi a doua
reproducere. Acesta atinge maturitatea sexuală concomitent cu apariţia generaţiilor
a treia şi a patra. Către toamnă populaţia constă din indivizi de vârste diferite
apăruţi în acelaşi an, părinţii cărora pier între timp.
Cu totul altfel se prezintă structura de vârstă a populaţiilor speciilor cu o durată
lungă a vieţii în stare adultă şi reproducere multiplă. De exemplu, elefantul indian
trăieşte 60-70 de ani, atingând maturitatea sexuală la vârsta de 8-12 ani. Femela
naşte un pui, mai rar doi, odată la patru ani. Deci, în populaţiile acestei specii
predomină indivizii maturi de diferite vârste (-80%). Raporturile descrise ale
grupelor de vârste într-o populaţie pot fi reprezentate sub formă de "piramidă a
vârstelor" (fig. 3.11).

Explicaţi după piramidele vârstelor din fig. 3.11-3.12, dacă populaţiile

date sunt în creştere sau descreştere.

Dacă baza acestei piramide (tineretul) şi partea de mijloc (generaţia reproductivă]

sunt late, deci cuprind un număr mare de indivizi, iar vârful (bătrânii) îngust, o
astfel de populaţie este în creştere. în cazul unei baze înguste şi vârf lărgit, populaţii
216
descreşte numeric, deoarece
mortalitatea depăşeşte nata-
litatea (fig. 3.12). Pentru fiecare
populaţie este caracteristică o
anumită configuraţie a pira-
midei de vârstă. Piramidele
vârstelor pot fi construite pen-
tru populaţiile oricăror specii,
dacă se cunosc particularităţile
de dezvoltare ale indivizilor Fig. 3.11. Piramidele de vârstă ale populaţiilor diferi-
acestei specii şi relaţiile lor cu telor specii de animale.
mediul.
Observările au arătat că în populaţiile vegetale şi animale cu o structură de
vârstă complexă, unde sunt prezente toate grupele de vârstă, trăiesc concomitent
câteva generaţii, indivizii adulţi
se reproduc multiplu şi au o du- Numărul total de populaţii
rată a vieţii relativ lungă, nu 22 925
11 800 42 895
sunt supuse unei oscilaţii bruşte
60
a efectivului. Deşi condiţiile
critice de viaţă pot schimba S
£40
structura de vârstă a unor astfel
de populaţii în urma pieirii ce-
20
I
lor mai slabi, cele mai rezis-
tente grupe de vârstă vor sup-
ravieţui, restabilind apoi struc- Fig. 3.12. Piramidele de vârstă ale populaţiilor
tura populaţiei. albinei melifere în creştere şi descreştere.

Exploatarea raţională de către om a populaţiilor naturale ale unor specii de animale presupune
cunoaşterea structurii lor de vârstă. în cazul speciilor cu un spor anual considerabil, o bună
parte a populaţiei poate fi înlăturată, fără a periclita efectivul acesteia. De exemplu, pescuirea
a 50-60% din indivizii maturi ai unei populaţii de lostriţă nu pune în pericol efectivul popula-
ţiei, în privinţa somonului aceste cifre trebuie reduse cu mult, în caz contrar populaţiile se pot
reduce considerabil.
Cunoaşterea structurii de vârstă a populaţiei oraşelor, satelor este necesară pentru planificarea
dezvoltării curente şi de perspectivă a acestor aşezări omeneşti: construcţia de şcoli, de case
de locuit, spitale, case pentru bătrâni, precum şi planificarea locurilor de muncă. Cele spuse
sunt valabile şi pentru populaţiile de plante. Predominarea pe o păşune a indivizilor senili,
incapabili de reproducere, este un semnal de alarmă. Pentru a salva această păşune de dispariţie,
trebuie luate măsuri de întinerire.

217
 Structura spaţială a populaţiilor
Utilizarea raţională a resurselor naturale ale unui anumit teritoriu depinde de
numărul de indivizi ce-1 populează şi de repartizarea lor în spaţiu, care de regulă
nu este neuniformă. Cauza rezidă în neomogenitatea condiţiilor de viaţă pe spaţiul
ocupat şi în particularităţile biologice ale speciilor. Astfel de particularităţi la plante
sunt înmulţirea vegetativă, răspândirea slabă a seminţelor şi încolţirea lor lângă
planta-mamă, iar la animale - viaţa în familii, colonii, cârduri etc.
Ca urmare apar acumulări de indivizi care se deosebesc după numărul de
indivizi, densitate, structura de vârstă, spaţiul ocupat.

Amintiţi-vă principalele tipuri de migraţii, cauzele şi rolul lor în viaţa orga-

nismelor migratoare.

Animalele mobile, după tipul utilizării spaţiului, se împart în sedentare şi

migratoare. Cele sedentare îşi petrec cea mai mare parte a vieţii, sau o bună parte
a ei, pe un sector limitat al spaţiului. Modul sedentar de viaţă prezintă un şir de
avantaje: orientarea mai uşoară în spaţiu, reducerea consumului de energie la
căutarea hranei, salvarea mai rapidă de duşmani. Dar sedentarismul sporeşte riscul
iepuizării rapide a resurselor de hrană. în vederea evitării acestui fenomen, spaţiul
ocupat de populaţie este împărţit în sectoare individuale sau de grup. Reprezentanţii
diferitelor specii îşi manifestă diferit drepturile de proprietar asupra terenului
ocupat. Cele mai răspândite metode de apărare a proprietăţii sunt agresiunea directă
asupra intrusului, marcarea prin diferite mijloace a teritoriului ocupat ş.a.
Avantajul animalelor migratoare constă în faptul că ele nu depind de rezerva de
hrană de pe teritoriul dat.

2. DINAMICA POPULAŢIILOR
Mecanismele de reglare a efectivului populaţiilor. Teoretic efectivul oricărei
populaţii poate creşte la nesfârşit. în condiţii naturale el oscilează însă în jurul unui
nivel mediu. Abaterile de la acest nivel au o valoare diferită şi sunt condiţionate de
două grupe de factori: modificatori şi reglatori. Modificatori sunt factorii abiotici ai
mediului, calitatea şi cantitatea hranei, activitatea duşmanilor etc. De exemplu, în I
condiţii climatice favorabile lăcustele se reproduc în masă, suprapopulând teritoriul
ocupat de ele. în condiţii nefavorabile efectivul populaţiei se reduce substanţial,
uneori până la dispariţia ei de pe teritoriul dat. Factorii modificatori nu reglează însă
efectivul populaţiei, ci fac doar ca acesta să oscileze într-o direcţie sau alta.
Funcţia de factori reglatori ai efectivului populaţiilor o exercită factorii biotici
(relaţiile inter- şi intraspecifice).
Varietatea relaţiilor interspecifîce. După efectul direct pe care aceste relaţii
îl au asupra indivizilor celor 2 specii, relaţiile interspecifice se grupează după cum
este arătat pe schema 3.4.
218
 Schema 3.4
VARIETATEA RELAŢIILOR INTERSPECIFICE

bilateral bilateral bilateral unilateral unilateral

neutre negative pozitive neutre şi pozitive şi
unilateral unilateral
pozitive negative

Relaţii bilateral neutre sunt specifice pentru două specii care nu exercită nici
o influenţă una asupra celeilalte. De exemplu, albina este indiferentă faţă de şoarece,
şoarecele faţă de râmă, iar râma facă de nevertebratele din sol.
Relaţii bilateral negative (relaţiile de concurenţă) se stabilesc între două specii cu
cerinţe ecologice asemănătoare. Acest tip de relaţii, mai devreme sau mai târziu, duce
la eliminarea unei specii de către cealaltă. Fenomenul a fost demonstrat de G Gauze
în experimentele cu trei specii de parameci: P. caudatum, P. aurelia şi P. bursaria care
se hrănesc cu drojdii şi bacterii. La cultivarea separată fiecare specie creşte numeric,
stabilizându-se după atingerea unui anumit efectiv care poate supravieţui în condiţiile
date (fig. 3.13,1, 2, 3). La cultivarea în aceeaşi eprubetă P. caudatum şi P. aurelia, cea
de a doua specie, după o perioadă de creştere, a început să se reducă numeric şi în scurt
timp a pierit (fig. 3.13, 4). La cultivarea în comun a P. caudatum şi P. bursaria ambele
specii convieţuiau paşnic mult timp (fig. 3.13, 5). Deci, aceste două specii nu sunt
concurente: prima se hrăneşte cu bacterii, iar cealaltă - cu drojdii.
200 r
P. aurelia P. caudatum 150 P. bursaria °
200 200 100
100 100 50

8 12 16 20 24 8 12 16 20 24 8 12 16 20

150
a P caudatum a
P. caudatum a
b P. aurelia 100 P, bursaria b

50

0
8 12 16 20 24 a 4 8 12 16 20

Fig. 3.13. Relaţiile de concurenţă dintre diferite specii de parameci.

Imposibilitatea convieţuirii îndelungate a două specii cu cerinţe ecologice

asemănătoare a fost numită regula excluderii concurente sau legea lui Gauze.

219
 Deosebit de acută este concurenţa dintre plante, deoarece ele nu pot părăsi
=^ locurile de creştere pentru a evita concurenţa. în concurenţa dintre plante supra-
" vieţuiesc indivizii care reuşesc să absoarbă mai multă sevă brută şi să acumuleze
v^ mai multă energie solară. De exemplu, la cultivarea în comun a două specii de
i^ trifoi, prima formează frunze cu peţioli scurţi specia Trifolium repens. în scurt
^ timp ea este însă umbrită de Trifolium fragiferum, care are peţioli mai lungi.

La crearea comunităţilor artificiale (a parcurilor, păşunilor artificiale în regiunile de stepă

şi deşert) se aleg, în primul rând, specii de plante şi animale care se completează reciproc şi nu
concurează. Astfel se reduce perioada de timp necesară pentru înfiinţarea unor astfel de terenuri.
O atare modelare a comunităţilor în baza legilor ecologice a fost numită inginerie ecologică.
De exemplu, savanţii ruşi şi turkmeni au proiectat înfiinţarea de păşuni pe terenurile aride din
Asia Mijlocie. Cu acest scop ei au ales specii vegetale care nu concurează între ele: partea
aeriană şi subterană a acestor plante ocupă niveluri diferite.
Cunoaşterea relaţiilor de concurenţă este obligatorie şi în desfăşurarea activităţii de
aclimatizare. Ondatra, un animal cu blană preţioasă, a fost adusă în Europa din America de
Nord. în lipsa concurenţilor naturali - animale ce se hrănesc cu vegetaţie semiacvatică - ondatra
s-a răspândit pe larg.
Concurenţii plantelor de cultură sunt buruienile, iar ai animalelor agricole pe păşuni erbivorii
sălbatici (marmotele, pârşii şi alte rozătoare), lăcustele. De aceea pentru o obţine roade cât
mai bogate de culturi agricole şi a spori productivitatea animalelor agricole este necesar de a
stârpi buruienile şi a reduce numărul rozătoarelor de pe păşuni.

Relaţii bilateral pozitive (simbioza) se stabilesc între speciile care convieţuiesc

temporar sau permanent, activitatea lor fiind reciproc avantajoasă. Acest tip de
relaţii poate fi neobligatoriu şi obligatoriu. în primul caz, prezenţa partenerului
nu este obligatorie, de exemplu transportarea accidentală a polenului de către unele
insecte. Dacă cel puţin unul din organismele convieţuitoare nu poate exista de
sine stătător, avem de a face cu o simbioză obligatorie - mutualism. De exemplu.
relaţiile dintre albine şi plantele polenizate de ele, dintre păsări şi plantele cu ale
căror fructe acestea se hrănesc, dintre ciuperci şi alge (lichenii), dintre termite -
flagelatele din intestinul lor ş.a. De exemplu, termitele produc un ferment care
scindează celuloza în zahăr pe care flagelatele nu-1 pot produce. în stare liberii
aceste flagelate nu se întâlnesc. Simbionţii intestinali sunt caracteristici şi altor
animale (rumegătoarelor, rozătoarelor, etc.).

Determinaţi tipul de relaţii stabile dintre rădăcinile leguminoaselor şi

bacteriile de nodorităţi (fig. 3.14).

220
 Relaţii unilateral neutre şi unilateral pozitive.
La acest tip de relaţii se referă comensalismul şi
amensalismul. Comensalismul prezintă utilizarea
unilaterală de către o specie a alteia fără a-i
provoca daune. De exemplu, hienele se hrănesc
cu resturile rămase de la masa leilor. în cuiburile A
păsărilor, vizuinile rozătoarelor trăiesc un număr
mare de celenterate, atrase de microclima acestor Fig. 3.14. Nodozităţi pe rădăcini
de mazăre (1) şi lupin (2).
adăposturi şi de hrana ce o găsesc aici (resturi
organice în descompunere). Multe din aceste celenterate nu pot fi întâlnite în afara
vizuinelor. Plantele epifite (iedera) cresc pe scoarţa arborilor, fără a le aduce daune.
în caz de amensalism, unul dintre parteneri nu se poate dezvolta în prezenţa
celuilalt. De exemplu, dezvoltarea plantelor ierboase într-o pădure este oprimată
de coroana arborilor. Pentru arbori vecinătatea plantelor ierboase nu are, însă, nici
un rol.
Relaţii unilateral pozitive şi unilateral negative sunt răpitorismul (relaţii de
tipul răpitor-jertfă) şi parazitismul. Răpitorismul prezintă astfel de relaţii în care
indivizii unei specii se hrănesc cu indivizii alteia. Acest tip de relaţii este cel mai
răspândit în natură şi se atestă nu numai între animale, dar şi între animale şi
plante, de exemplu, între plantele insectivore şi insecte.
Relaţiile de răpitorism duc la dezvoltarea progresivă a ambelor specii antrenate
în această relaţie. Dacă răpitorul se hrăneşte cu animale relativ mari care aleargă
bine, opun rezistenţă, se ascund, atunci rămân în viaţă indivizii care fac aceasta
cel mai bine. în cazul când răpitorul se hrăneşte cu pradă măruntă, puţin mobilă,
incapabilă de a se apăra, selecţia are loc după mijloacele de mascare, de apărare
pasivă (mimicria, carapacea, cochilia, crusta, ghimpii etc.).
Rezultatul relaţiilor de răpitorism depinde, în primul rând, de raportul cantitativ
al speciilor antrenate în această relaţie. Dacă răpitorii capturează şi devorează
jertfa aproximativ cu aceeaşi viteză cu care aceasta se înmulţeşte, atunci efectivul

Fig. 3.15. Os-

cilaţia perio-
dică a efecti-
velor răpito-
rului şi jertfei.
221
100 2
ambelor specii se menţine la un
80 •.— •
60
r A
nivel relativ constant. Dacă însă
40
20 : . ^• 1 prada dă naştere la mai mulţi
—•—, —•_ ! •
0 2 • • • m
urmaşi decât reuşeşte să con-
100 r

80 * B /
• • • sume prădătorul, are loc o
60
40
• • • •
explozie numerică a primei.
20 încă în anii 20 ai sec. XX eco-
10 12 14 16
logul englez Ch. Elton a atras
Fig. 3.16. Reprezentarea grafică a relaţiilor răpitor- atenţia la oscilaţiile numerice
jertfă pe exemplul a două specii de parameci P.
caudatum (1) şi Didinium nasutum (2) la cultivarea
regulate în sistemul răpitor-jert-
pe acelaşi mediu (A) şi pe medii separate (B). fă. Prelucrând datele multi-
anuale ale unei companii cana-
diene ce se ocupa cu vânatul animalelor de blană (iepuri, râşi), Elton a observat
următoarea legitate: după ani „bogaţi" în iepuri urmau ani „bogaţi" în râşi (fig. 3.15).
Aceste oscilaţii ale efectivelor răpitorului şi jertfei sale se repetau regulat la anumite
intervale. Concomitent cu Ch. Elton, doi matematicieni A. Lotka şi V. Volterra au
calculat că relaţiile dintre răpitor şi jertfa pot duce la oscilaţia ciclică a efectivului
ambelor specii. Această ipoteză teoretică a fost studiată experimental de G. Gause
pe exemplul a două specii de parameci în care jertfă era specia P. caudatum, iar
răpitorul - Didinium nasutum (fig. 3.16).

Studiaţi şi explicaţi după graficul din fig. 3.16 oscilaţiile efectivelor

răpitorului şi jertfei.

Astfel s-a demonstrat practic că relaţiile dintre răpitor şi jertfa pot duce la oscilaţii
ciclice ale efectivului ambelor specii. Mersul acestor cicluri poate fi calculat cu
precizie cunoscând caracteristicile cantitative ale speciilor.

Legile interacţiunii cantitative dintre pradă şi prădător au o mare importanţă practică în

pescuitul industrial, vânatul sportiv ş.a., cu alte cuvinte în relaţiile omului cu unele specii din
natură în care el exercită rolul de prădător. Dacă omul nu va ţine cont de urmările activităţilor
sale în domeniile enumerate şi nu le va prognoza, rezervele naturale ale multor specii utile pot
fi epuizate (fig. 3.17).
Nimicirea întâmplătoare sau intenţionată a răpitorilor de asemenea se poate solda cu o
catastrofa ecologică. în astfel de situaţii populaţia jertfei este supusă pieirii din lipsa de hrană
pe un teritoriu suprapopulat sau din cauza bolilor infecţioase, care în condiţiile unei densităţi
mari a animalelor se răspândesc foarte repede. Astfel apare fenomenul „bumerangului ecologic'"
când rezultatele se dovedesc a fi diametral opuse celor preconizate. Drept exemplu poate se
nimicirea vrăbiilor în China. Chinezii considerau că vrăbiile îi lipsesc de o bună parte dir
roadă de orez. Pentru a pune capăt acestei nedreptăţi, vrăbiilor le-a fost declarat un adevăr
război. Fiecare chinez era obligat să nimicească un anumit număr de vrăbii. Cei ce reuşeau i
222
mln t

2,95
2,5 -

1,5

0,5

0,2

1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1988

ani
Fig. 3.17. Reducerea numărului de peşti ca urmare a Fig. 3.18. Păduchele ţestos şi bu-
pescuitului excesiv. buruza Rodolia.

doboare mai multe „trofee" erau premiaţi. în cele din urmă războiul a fost câştigat. în primii
ani roadă de orez într-adevăr a sporit, dar mai târziu... Hrana principală a vrăbiilor era nu
orezul, ci insectele ce atacau această cultură. în lipsa duşmanului lor principal, vrăbiile, acestea
au început să se înmulţească în progresie geometrică şi în 2-3 ani au distrus complet câmpurile
cu orez. Pentru a le veni de hac insectelor, chinezii au început să „importeze" vrăbii, creându-
le condiţii favorabile pentru reproducere. Această situaţie şi multe altele pot fi evitate dacă se
va ţine cont de legile naturii.
Cunoaşterea răpitorilor unor „duşmani" ai culturilor agricole şi-a găsit aplicare practică.
Drept exemplu poate servi utilizarea buburuzei Rodolia în lupta cu păduchele ţestos (fig. 3.18).
Acest păduche puţin mobil, care se hrăneşte cu sucul de citruşi, este originar din Australia. în
1872 întâmplător a fost adus în California (SUA). Neavând aici duşmani naturali, păduchele s-
a înmulţit şi în scurt timp a adus pagube colosale crescătorilor de citruşi. Pentru nimicirea
acestuia au fost "importate" din Australia 10 mii de buburuze Rodolia, răpitor ce se hrăneşte
cu acest păduche. Deja peste câteva luni numărul de afide s-a redus considerabil. Buburuza a
fost utilizată cu succes şi în alte 50 de ţări cultivatoare de citruşi. întrucât Rodolia este foarte
sensibilă la noxe, livezile cu citruşi tratate cu chimicale pentru combaterea altor dăunători din
nou au fost invadate de păduchi.

Rolul relaţiilor interspecifice în reglarea efectivului populaţiilor. Datorită

acţiunii factorilor biotici, efectivul populaţiilor este readus la nivelul mediu, specific
pentru populaţia dată. Acţiunea lor ţine de modificarea densităţii populaţiei şi se
realizează după principiul reacţiei inverse: la creşterea densităţii populaţiei se
intensifică acţiunea forţelor ce o micşorează. Această reacţie poate fi imediată şi
întârziată. Să analizăm reacţia imediată pe exemplul relaţiei răpitor-jertfâ. La
creşterea densităţii populaţiei de şoareci, baza nutritivă a unor răpitori, de exemplu
223
a hermelinei, devine foarte bogată. Fiecare hermelină vânează de acum nu un
şoarece, ca de obicei, ci 3-4. Astfel hermelinele opresc imediat creşterea de mai
departe a efectivului populaţiei de şoareci. Dar nu întotdeauna reacţia imediată a
răpitorului poate frâna creşterea numerică a populaţiei jertfei, de exemplu, când
aceasta se înmulţeşte mai repede decât este vânată de răpitor. în astfel de situaţii
acţionează reacţia întârziată a răpitorilor: hermelinele, dispunând de hrană îndeajuns,
se înmulţesc în progresie geometrică (de circa 30-50 de ori), ceea ce intensifică
acţiunea lor asupra şoarecilor de 120-200 de ori. Dacă nici reacţia întârziată nu-şi
atinge scopul, funcţia de reglatori ai efectivului populaţiei jertfei este preluată de
paraziţii specializaţi. La o creştere şi mai rapidă a densităţii populaţiei jertfei paraziţii
de asemenea îşi pierd rolul reglator. în aceste condiţii creşte probabilitatea izbucnirii
unor boli infecţioase, deoarece agenţii patogeni ai acestora se răspândesc mai repede
la un contact mai strâns dintre indivizi.
Rolul relaţiilor intraspecifice în reglarea efectivului populaţiei. Drept
exemplu de reacţie imediată a relaţiilor intraspecifice la creşterea efectivului
populaţiei poate servi reglarea chimică a densităţii populaţiilor. Astfel, mormolocii
secretă în apă o substanţă proteică care reţine creşterea altor mormoloci. Ca urmare
mormolocii care au ieşit în acelaşi timp din ou se împart în două grupe după
dimensiuni: mari şi mici. După părăsirea bazinului de către cei mari şi micşorarea
concentraţiei inhibitorului, sporesc şansele mormolocilor mici de a atinge stadiul
adult cu condiţia prezenţei algelor - hrana principală a mormolocilor. Gândacii-
de-scoarţă emană un miros care ademeneşte alţi indivizi ai populaţiei la un nou
loc de hrană. Atacul în comun al mai multor gândaci uşurează doborârea copacului,
care încetează să mai elimine răşina dăunătoare pentru gândaci. întrucât gândacii
nu suportă mirosul prea puternic al speciei sale, la creşterea densităţii populaţiei o
parte din gândaci părăseşte copacul. Secreţia în mediu a substanţelor ce frânează
creşterea densităţii populaţiei este caracteristică mai multor specii de plante şi
animale acvatice, îndeosebi peştilor.

Studiaţi cu atenţie graficele din fig. 3.19 şi trageţi concluzii despre

modificarea natalităţii în funcţie de densitatea populaţiei.

&
to

!
I Densitatea populaţiei Densitatea populaţiei
O
Densitatea populaţiei

Fig. 3.19. Trei tipuri de dependenţă a creşterii numerice a populaţiei de densitate.

224
 La baza reacţiei întârziate a relaţiilor intraspecifice la creşterea densităţii
populaţiei stă modificarea natalităţii în funcţie de densitatea populaţiei. Se cunosc
trei tipuri ale acestei dependenţe. în cazul primului tip, la creşterea densităţii
populaţiei natalitatea scade (fig. 3.19, 1). Astfel, în populaţia de piţigoi albastru,
la o densitate a populaţiei de 1 pereche la 1 ha femela depune 14 ouă, iar la o
densitate de 18 perechi - doar 8. Femela elefantului indian la o densitate joasă a
populaţiei naşte un pui odată la 4 ani, iar la o densitate mare - un pui la 7 ani.
Pentru alte populaţii, ritmul de creştere numerică a populaţiei este maxim la valori
medii ale densităţii acesteia (fig. 3.19, 2). De exemplu, la lăstuni numărul de ouă
în pontă creşte în paralel cu creşterea densităţii populaţiei, iar după atingerea unui
nivel maxim începe să scadă. Această relaţie dintre natalitate şi densitatea populaţiei
este caracteristică pentru animalele care trăiesc în turme, stoluri, cârduri. Se cunosc
populaţii în care la atingerea unei densităţi maxime natalitatea scade brusc
(fig. 3.19, 3). De exemplu, la suprapopularea teritoriului, femelele popândăului,
aflate într-o stare permanentă de stres, nu se mai reproduc.
Autoreglarea efectivului populaţiilor. La lăcuste se întâlneşte o formă foarte
interesantă de autoreglare a efectivului în baza transformărilor fiziologice şi de
comportament. Unele specii de lăcuste există sub două forme - sedentară şi
migratoare - care se deosebesc fenotipic şi comportamental. în anii cu condiţii
favorabile, în legătură cu creşterea densităţii populaţiei, forma sedentară trece în
cea migratoare, care fiind lacomă, tinde să-şi schimbe permanent locul de trai.
Iniţial reprezentanţii formei migratoare se deplasează pe pământ în grupuri mari,
iar după dezvoltarea aripilor formează stoluri imense care parcurg distanţe de
sute şi mii de kilometri. Astfel se evită suprapopularea teritoriului. Dimensiunile
stolurilor de lăcuste migratoare, atingând uneori o greutate estimativă de milioane
de tone. De cele mai multe ori aceste stoluri poposesc pe terenuri puţin favorabile
pentru reproducere şi în scurt timp pier. Invaziile lăcustei migratoare sunt o
adevărată catastrofă ecologică nu numai pentru oameni şi semănături, dar şi pentru
cea mai mare parte din lăcuste.
Concurenţa intraspecifică joacă un rol important şi în reglarea efectivului
populaţiilor de plante. Astfel, la o densitate mare a plantelor, o parte din ele vor
pieri inevitabil din cauza oprimării fiziologice de către vecinii mai puternici.
Din cele expuse putem deduce că fiecare populaţie reacţionează în felul său la
sporirea efectivului, rezultatul este însă acelaşi: reducerea efectivului în generaţia
actuală sau cele viitoare.
Tipurile de dinamică a efectivului populaţiei. Savanţii delimitează trei tipuri
de bază ale dinamicii efectivului populaţiei: stabil, fluctuant şi exploziv {fig. 3.20).
Tipul stabil se caracterizează prin oscilaţii neînsemnate ale efectivului populaţiei
de la valorile medii. Este specific pentru speciile caracterizate prin prolificitate
redusă, durată mare a vieţii, grijă de urmaşi, structură de vârstă complexă,
mecanisme eficiente de reglare a efectivului. Drept exemplu pot servi populaţiile
de mamifere mari şi păsări, precum şi unele populaţii de nevertebrate. Să analizăm
15 Biologie, ci. a XII-a
 un exemplu concret. Femela uliului-păsărilor
depune 4-6 ouă. Părinţii nu-i pot asigura pe toţi
puii cu hrană, de aceea jumătate din ei pier.
Mortalitatea printre adulţi în primul an de viaţă
este înjur de 50%, iar în al doilea - 40%. Durata
medie a vieţii puilor după ce-şi i-au zborul din
cuib este de circa 2 ani, maximă - 9 ani.
Cuiburile sunt amplasate la o distanţă mare unul
de altul. Toate aceste mecanisme fac ca efectivul
populaţiilor să oscileze în limite insensizabile.
Tipul fluctuant se evidenţiază prin oscilaţii
ale efectivului în limite mari. Revenirea efec-
tivului populaţiei la starea normală are loc destul
de repede datorită eficienţei mecanismelor reg-
A latoare. Este caracteristic pentru speciile din
diferite grupe sistematice.
Tipul exploziv este însoţit de explozii ale
înmulţirii în masă. Efectivul populaţiei revine
la nivelul normal pentru specia dată îndată după
încetarea acţiunii factorului modificator. O atare
oscilaţie a efectivului este caracteristică mai ales
pentru speciile cu o durată scurtă a vieţii, pro-
lificitate sporită, succesiune rapidă a generaţiilor,
de exemplu, lăcustele, croitorii lemnului, gân-
dacul-de-lemn, unele specii de rozătoare.
Observările au arătat că populaţiile aceleiaşi
specii în diferite condiţii prezintă o dinamică
Tipurile de dinamică a distinctă a efectivului. Fenomenul se explică prin
efectivului populaţiilor: A - stabil;
B - fluctuant; C - exploziv. superioritatea relaţiilor interspecifice în reglarea
efectivului populaţiilor, iar acestea în limitele
arealului speciei nu sunt echivalente. De exemplu, speciile al căror efectiv în condiţii
naturale este reglementat de răpitori, în livezi şi pe câmpuri se înmulţeşte în masă.
deoarece numărul răpitorilor este redus.
Nu trebuie trecut cu vederea rolul factorului antropogen în reglarea efectivelor
populaţiilor diferitelor specii. Dezvoltarea agriculturii a dus la răspândirea pe larg
a dăunătorilor agricoli. Astfel, lanurile de grâu, de porumb, de floarea-soarelui au
asigurat înmulţirea în masă a insectelor ce se hrănesc cu aceste plante. Tipul stabil
de dinamică a efectivului acestor populaţii s-a transformat în exploziv, generând
un şir de probleme destul de grave.

226
 1. Definiţi noţiunea de populaţie.
2. Enumeraţi caracteristicele populaţiei ca unitate ecologică şi indicii
structurali ai unei populaţii.
3. Explicaţi noţiunile: populaţie tânără, de vârstă medie, senilă.
4. Analizaţi, după caracteristicile populaţiei, soarta populaţiei umane din
republica noastră.
5. Alcătuiţi un eseu la tema "Structura de vârstă a populaţiilor":
a) la plante,
b) la animale.
6. Explicaţi noţiunile de factori modificatori şi reglatori.
7. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta structura spaţială a populaţiilor.
8. Enumeraţi tipurile de dinamică a efectivului populaţiei.
9. Analizaţi 5 cazuri de reglare a efectivului populaţiilor la animale.
10. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta tipurile de dinamică a efectivului
populaţiei.
11. Asociaţi noţiunile din cele două coloane.

a) mortalitate 1. Numărul mediu de indivizi

b) densitate pe o unitate de suprafaţă.
c) efectiv 2. Totalitatea de indivizi pe o
d) natalitate unitate de suprafaţă.
e) ritm de creştere 3. Numărul de nou-născuţi
apăruţi într-o unitate de timp.
4. Sporul mediu al efectivului
într-o unitate de timp.

12. Completaţi spaţiile libere.

După tipul utilizării spaţiului animalele mobile se împart în .
Cele îşi petrec cea mai mare parte a vieţii pe un sector
limitat. Se disting . moduri de repartizare spaţială a speciilor
sedentare. este caracteristică animalelor de talie mică. O
repartizare neuniformă în spaţiu reprezintă . Tipul pulsatil
este caracteristic _. Folosirea periodică a terenului se referă
la tipul
13. Enumeraţi avantajele şi dezavantajele modului sedentar de viaţă.

227
 ECOLOGIA
ECOSISTEMELOR

1 BIOCENOZA. ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A BIOCENOZEI 2 ECOSISTEMUL.

CIRCUITUL SUBSTANŢELOR Şl FLUXUL DE ENERGIE ÎNTR-UN ECOSISTEM.
LANŢURILE TROFICE 3 PROPRIETĂŢILE ECOSISTEMELOR. SUCCESIUNEA
ECOSISTEMELOR 4 AGROCENOZELE Şl AGROECOSISTEMELE

1. BIOCENOZA. ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A BIOCENOZEI

în natură fiecare organism este înconjurat de o mulţime de alte organisme.

Convieţuirea cu acestea este posibilă numai în cazul stabilirii unor relaţii ce i-ar
asigura condiţii normale de viaţă, de aceea repartizarea organismelor pe Glob nu
este întâmplătoare. Ele formează comunităţi din specii ce pot convieţui, numite
biocenoze.
Biocenoza (din gr. bios - viaţă + ge - pământ şi koinos - folosit în comun) este
o totalitate stabilă, constituită istoriceşte, depopulaţii de plante, animale, ciuperci
şi microorganisme adaptate la convieţuirea pe un sector omogen. Drept exemplu
de biocenoză poate servi totalitatea organismelor dintr-o dumbravă, pădure de
mesteceni sau conifere, de pe o luncă, dintr-un iaz, baltă etc. Componentele unei
biocenoze sxmtfîtocenoza (totalitatea plantelor), zoocenoza (totalitatea animalelor)
şi microbiocenoza (totalitatea microorganismelor). Sectorul scoarţei terestre
(uscatului sau bazinului de apă) cu condiţii omogene de viaţă, ocupat de o anumuită
biocenoză, este numit biotop (din gr. topos - loc). Hotarele biocenozei se stabilesc
după fitocenoză, deoarece contururile acesteia sunt uşor distinctibile. De exemplu,
o pădure de molid poate fi uşor deosebită de una de pin. Mai mult ca atât, fitocenoză
este componentul structural de bază al biocenozei care determină speciile de
animale şi microorganisme ce o populează. Pentru fiecare biocenoză este caracteristic
şi un anumit raport cantitativ al speciilor. Cele ce domină numeric sunt desemnate
ca dominante. Printre acestea se evidenţiază cele care prin activitatea lor creează
condiţii favorabile pentru toată comunitatea. Astfel de specii sunt numite edificatoare.
Edificatorii de bază ai biocenozelor terestre sunt unele specii de plante: în păduri
stejarul, în stepă - negară, în mlaştini - muşchiul-de-turbă. Edificatori pot fi şi
unele specii de animale. De exemplu, pe teritoriile ocupate de coloniile de marmotă
specia edificatoare este marmota, deoarece anume activitatea acesteia determină
caracterul landşaftului, microclima şi condiţiile de creştere ale ierburilor. Din

228
componenţa biocenozelor face
parte şi un număr mare de spe-
cii puţin numerice. Ele sporesc
varietatea legăturilor bioceno-
tice şi servesc drept rezervă
pentru completarea şi înlocui-
rea speciilor dominante. Deci,
aceste specii asigură stabilita-
tea biocenozei şi funcţionarea
ei în diferite condiţii.
Structura unei biocenoze
este determinată de varietatea
de specii din componenţa ei şi
de repartizarea lor spaţială.

Structura de specie

în funcţie de varietatea de
specii din componenţa lor şi
raportul numeric al acestora
(sau de masă) se disting două
tipuri de biocenoze: bogate în
specii şi sărace în specii. Apar-
tenenţa biocenozelor la un tip Fig. 3.21. Repartizarea pe verticală a plantelor dintr-o
sau altul depinde de mai mulţi pădure în funcţie de afluxul de lumină.
factori. Printre aceştia pot fi menţionaţi abaterea factorilor abiotici de la valorile
optimale, vârsta biocenozei. Observările multianuale au arătat că peste tot unde
unul sau mai mulţi factori abiotici se abat de la valorile optimale, de exemplu în
deserturile polare, biocenozele sunt sărace în specii. Pădurile tropicale, savanele,
pădurile amestecate, recifele de corali etc. sunt biocenoze bogate în specii, deoarece
majoritatea factorilor abiotici se apropie de valorile optimale.
Dependenţa componenţei de specie a biocenozei de vârsta acesteia este evidentă.
Cele tinere, în stadiu de formare, cuprind un număr mai mic de specii decât cele
mature.
Structura spaţială a biocenozei
Structura spaţială a biocenozei este determinată repartizarea pe verticală şi
orizontală a componenţilor ei. La convieţuirea plantelor diferite după înălţime,
fitocenoza capătă o structură etajată. Factorul principal care determină repartizarea
pe verticală a plantelor după etaje este lumina (fig. 3.21). Etajul superior este ocupat
de plante iubitoare de lumină, adaptate la oscilaţiile temperaturii şi umidităţii aerului
din acest strat de aer, iar etajele inferioare din plante rezistente la umbră. Astfel
etaj area asigură o mai bună utilizare de către plante a fluxului de lumină.
22Q
 /g. 3.22. Etajarea vegetaţiei într-o pădure de foioase.

Determinaţi numărul de etaje din pădurea reprezentată în fig.

în păduri sunt răspândite pe larg şi speciile de plante ce nu fac parte dintr-un

etaj anume. Este vorba de muşchii şi lichenii de pe trunchiurile arborilor, liane,
plantele epifite. în repartizarea rădăcinilor de asemenea se întrezăreşte o etajare
care ţine de adâncimea de afundare a rădăcinilor, amplasarea părţii active a
sistemului radicular.
Etajarea este caracteristică şi pentru comunităţile de plante ierboase (lunci,
stepe, savane), deşi aici ea nu este atât de evidentă şi cuprinde mai puţine etaje.

Determinaţi numărul de etaje într~o stepă de luncă după fig. 3.1

Repartizarea pe orizontală a componenţilor unei biocenoze se reprezintă sub formă

de mozaicitate - popularea neuniformă a spaţiului. Mozaicitatea este condiţionată

Fig. 3.23. Et
j area vegetaţi
într-o stepa i
luncă.

230
 Fig. 3.24. Eta-
jarea păsărilor
într-o pădure
de foioase.

de neomogenitatea microreliefului solului, precum şi de activitatea unor animale

(muşuroaiele de cârtiţe, bătătorirea păşunilor de către copitate ş.a.) şi ale omului.
Animalele aparţin, de regulă, unui anumit etaj al vegetaţiei pe care unele nici nu-1
părăsesc. De exemplu, unele păsări îşi fac cuibul numai pe uscat, altele numai în
arbuşti sau în coroana arborilor (fig. 3.24).
Nişa ecologică. Poziţia speciei în componenţa biocenozei este numită nişă
ecologică. Noţiunea de "nişă ecologică" trebuie delimitată de noţiunea "mediu de
viaţă". Nişa ecologică reflectă modul de viaţă al populaţiei, funcţiile ei, în timp ce
mediul de viaţă este adresa ei. De exemplu- în savanele africane speciile înrudite
zebra, antilopa gnu, gazelele au aceeaşi adresă, însă nişe diferite. Zebrele se hrănesc
cu vârfurile ierburilor, antilopele - cu părţile plantelor ce rămân după zebre,
selectând anumite specii de plante, gazelele - cu cele mai pitice plante. Unele
specii de păsări insectivore se hrănesc pe aceiaşi arbori, însă în nişe diferite: ţoii
se hrănesc cu insectele la vedere, iar cojoaicele cu cele ascunse în crăpături.

Comentaţi noţiunea de nişă ecologică după fig. 3.24.

Datorită nişei ecologice se reduce la minimum concurenţa dintre diferite specii.

De exemplu, algele roşii fotosintetizează la cele mai mari adâncimi, inaccesibile
altor specii de alge.
231
 2, ECOSISTEMUL. CIRCUITUL SUBSTANŢELOR Şl FLUXUL DE ENERGIE
ÎNTR-UN ECOSISTEM. LANŢURILE TROFICE

•"•>,
Ecosistemul. Totalitatea organismelor convieţuitoare de diferite specii
(biocenoza) şi condiţiile lor de existenţă (biotopul) unite într-un tot întreg prin
schimbul de substanţe şi fluxul de energie alcătuiesc un ecosistem {fig. 3.25).
Componentul viu al ecosistemului (biocenoza) este constituit din populaţiile dife-
ritelor specii de microorganisme, fungi, plante şi animale care se hrănesc, se repro-
duc şi pier. Cu toate acestea numărul de populaţii într-un ecosistem se află într-un
echilibru dinamic, ceea ce asigură existenţa în timp a ecosistemului.
Dimensiunile ecosistemelor pot fi cele mai diferite. Cel mai de proporţie eco-
sistem este biosfera care include toate fiinţele vii de pe Terra şi mediile lor de
viaţă (litosfera, hidrosfera, atmosfera şi pedosfera). Ecosistemele de dimensiuni
mai mici corespund zonelor geografice ale uscatului şi Oceanului Planetar, numite
biome. Pe uscat, acestea sunt ecosistemele tundrei, pădurii, stepei, deşertului, iar
în cadrul Oceanului Planetar- ecosistemele zonelor arctică, temperată şi tropicală.
Pentru fiecare din aceste ecosisteme sunt caracteristice anumite valori ale princi-
palilor factori abiotici care în totalitatea lor alcătuiesc mediul de viaţă la care s-au
adaptat anumite specii de plante şi animale.
în limitele zonelor geografice se delimitează subzone, landşafturi cărora le
corespund ecosisteme de dimensiuni şi mai mici. De exemplu, în ecosistemul
mlaştinii acesta poate fi eco-
Oxigen Bioxid de carbon Natura rocii
sistemul unei movilite, iar în
ecosistemul pădurii - un copac
Pliuviometric Lumina solară
doborât la pământ. Acesta, de
regulă, este populat deja de
unele specii de insecte. Hifele
ciupercilor şi bacteriile distrug
lemnul, ele înseşi servind ca
hrană pentru multe specii de
gândaci şi alte insecte cu care
se hrănesc furnicile, gândacii
răpitori. Acest proces continuă
mai mulţi ani, şi în tot acest timp
ecosistemul există, schimbân-
du-se permanent. Când copacul
se va transforma în pleavă, acest
Humus Natura rocii
ecosistem îşi va înceta existenţa,
între ecosisteme nu există
hotare bine delimitate, multe
organisme fiind componente
Fig. 3.25. Reprezentarea schematică a componentelor ale mai multor ecosisteme. De
unui ecosistem. exemplu, larvele unor insecte
232
terestre se dezvoltă în apă. Pe
SOARE
durata migraţiilor de toamnă şi
primăvară păsările călătoare fac
parte din diferite ecosisteme. _.
Majoritatea ecosistemelor te-
restre se delimitează după spe-
ciile vegetale edificatoare. în
tundră acestea sunt muşchii şi
arbuştii, în taiga - bradul, pinul,
în stepă - diferite graminee.
CONSUMATORI
Probabil că vă întrebaţi de CONSUMATORI
TERŢIARI TERŢIARI

ce anume plantele sunt "faţa"

Fig. 3.26. Reprezentarea schematică a lanţurilor
unui ecosistem? Răspunsul la trofice dintr-un ecosistem.
această întrebare îl puteţi afla
din noţiunile de lanţ trofic şi reţea trofică, expuse în continuare.
Circuitul substanţelor şi fluxul de energie într-un ecosistem. Existenţa
oricărei forme de viaţă impune un aflux permanent de substanţe nutritive şi energie
din afară. Sursa principală de energie pe Terra este Soarele. Plantele verzi, unele
protiste, bacterii şi cianobacterii fixează o parte din această energie sub formă de
legături chimice ale compuşilor organici rezultaţi din fotosinteză. Energia depozitată
în aceşti compuşi este pusă la dispoziţia plantelor înseşi şi a animalelor ce se
hrănesc cu ele în urma procesului de respiraţie. Produsele respiraţiei - dioxidul de
carbon, apa şi sărurile minerale - sunt din nou folosite de către plantele fotosin-
tetizatoare, realizându-se astfel un circuit continuu al substanţelor. Energia conţinută
în hrană nu realizează însă un circuit, deoarece cea mai mare parte a acesteia se
pierde sub formă de căldură. De aceea condiţia existenţei unui ecosistem este afluxul
permanent de energie din afară. Circuitul substanţelor şi fluxul de energie într-un
ecosistem presupune prezenţa în cadrul lui a următoarelor componente: elemente
biogene, producători, consumatori şi reducători (fig. 3.26).

• - .

Savantul rus N. V. Sukaciov a propus pentru desemnarea totalităţii de

specii sau depopulaţii legate reciproc şi care populează un anumit teritoriu cu
condiţii mai mult sau mai puţin omogene noţiunea de biogeocenoză. Ecosistemul
şi biogeocenoză nu sunt sinonime. în ambele cazuri se au în vedere sisteme
stabile de organisme vii şi mediul lor de viaţă ce interacţionează între ele şi în
care se realizează circuitul substanţelor şi fluxul de energie. Deosebirea constă
înfăptui că ecosistemul este o structură adimensională, iar biogeocenoză este o
structură strict terestră, cu hotare bine delimitate. Orice biogeocenoză este un
ecosistem, dar nu orice ecosistem poate fi considerat biogeocenoză.

233
 producător Producători sunt plantele
verzi care sintetizează din ele-
mente biogene substanţe orga-
nice, fixând astfel energia Soa-
relui sub formă de energie
plantă
chimică.
C0
Consumatori ai substanţelor
2
consumator
secundar
organice produse de plantele
verzi sunt animalele. Deosebim
consumatori primari - anima-
lele erbivore, şi consumatori se-
cundari - animalele carnivore.
Fig. 3.27. Lanţ trofic de consum.
Reducători sunt organismele
consumator ce se hrănesc cu substanţă or-
producător
primar ganică moartă (cadavrele pro-
ducătorilor şi consumatorilor,
excremente, resturi vegetale
etc.). Ei descompun substanţele
organice moarte până la sub-
stanţe minerale, asigurând astfel
j consumator
! secundar întoarcerea elementelor biogene
în natura nevie. Rolul de redu-
cători îl exercită ciupercile,
bacteriile şi alte organisme ce
se hrănesc cu resturi de plante
şi animale (gândaci necrofagi.
Descompunători râme, larvele unor insecte etc. i
Lanţurile trofice. Relaţiile
Fig. 3.28. Lanţ trofic detrital.
dintre producători, consuma-
tori şi reducători se conturează sub formă de lanţuri trofice care prezintă transferul
energiei conţinute în hrană printr-un şir de organisme pe calea devorării unor specii
de către altele. Fiecare verigă a acestui lanţ este numită nivel trofic. în funcţie de
faptul care organisme ocupă primul nivel trofic se deosebesc două tipuri de lanţuri]
trofice - de consum şi detritale (de descompunere). Lanţurile de consum (fig. 3.2~>
încep de la producători, iar cele detritale (fig. 3.28) - de la resturi vegetale ş
animale. Lanţurile detritale sunt mai răspândite în păduri, unde o bună parte du
masa vegetală nu este consumată nemijlocit de erbivori, fiind supusă descompunerii
şi mineralizării. Un lanţ detrital clasic al pădurilor noastre cuprinde următoarele
niveluri trofice:

Litieră Mierlă- Uliul

Râmă
neagră pasărilor

234
 întrucât fiecare organism are mai multe surse de hrană şi el singur este folosit
ca hrană de mai multe organisme din acelaşi sau diferite lanţuri trofice, lanţurile
trofice într-un ecosistem se încrucişează, formând o reţea trofică.

Schiţaţi lanţurile trofice care formează reţeaua trofică a unei păduri de

foioase după fig. 3,29.

Să analizăm în continuare transferul de energie de la un nivel trofic la altul.

Plantele fixează circa 1% din energia Soarelui, din care la animalele erbivore ajung
de la 20 până la 60%. Cea mai mare parte din această energie este consumată de
erbivore pentru menţinerea activităţii vitale şi doar o mică parte se utilizează pentru
creşterea şi dezvoltarea sa sau se depune sub formă de substanţe nutritive de rezervă.
Aşadar, la trecerea de la primul nivel trofic (plantele verzi) la al doilea (animalele
erbivore) cea mai mare parte din energie (~90%) se pierde. Răpitorul, al treilea
nivel trofic, primeşte doar acea parte din energia depozitată de plante care s-a acumulat
în masa corporală a animalului erbivor. La animalele ce ocupă al patrulea nivel
trofic (consumatori terţiari) ajunge doar 0,001% din energia asimilată de plante, de
la care a şi pornit acest lanţ trofic. întrucât la trecerea de la un nivel trofic la altul cea
mai mare parte din energie se pierde, lanţurile trofice pot cuprinde un număr limitat
de niveluri, de obicei 3-5. Energia acumulată în cadrul fiecărui nivel trofic poate fi
reprezentată grafic sub forma unei piramide, numită piramida energiei lanţului trofic
dat (fig, 3.30). Această legitate de reducere cu fiecare nivel trofic a cantităţii de
energie ce se transmite nivelului următor a fost numită regula piramidei. Se disting
trei tipuri de piramide ecologice: biomasei, numerelor şi energiei, toate reflectând

3.29. Re-
ţea trofică în-
tr-o pădure de
foioase.

235
 3.5 X 10" j raporturile dintre nivelurile trofice într-un eco-
6 sistem. Dacă vom compara biomasa unor niveluri
5,OX1O J
î trofice consecutive, vor obţine un şir de numere
7
6,2X10 j descrescătoare, fiecare de circa 10 ori mai mic
2.6 X 10" j decât cel anterior. Acest şir poate fi reprezentat
sub formă de piramidă cu baza lată şi vârful îngust
Fig. 3.30. Piramida energiei.
(fig. 3.31, A). De exemplu, biomasa ierburilor ce
au crescut timp de un an în stepă este cu mult mai mare decât biomasa erbivorilor,
iar cea a carnivorilor - mai mică decât a erbivorilor. Acest tip de piramidă a biomasei
este caracteristic pentru toate ecosistemele terestre.
, . - , , - . - : . • . . . •

Reprezentaţi schematic piramida biomaselor unui bazin de apă.

în ocean piramida biomaselor este inversată. Producătorii oceanelor - algele

verzi monocelulare - se divid foarte repede, asigurând o producţie înaltă. Numărul
lor total este însă mic, ele fiind la fel de repede consumate. Peştii, cefalopodele,
crustaceele mari cresc şi se înmulţesc mai încet, şi mai încet sunt consumate de
duşmani. Deci, biomasa lor se acumulează. Dacă am putea cântări toate algele din
ocean şi toate animalele, am constata că ultimele cântăresc cu mult mai mult.
în lanţurile trofice în care transmiterea energiei are loc, în principal, prin relaţiile
răpitor-jertfă se respectă regula piramidei numerelor (fig. 3.31, B): numărul
indivizilor ce alcătuiesc un nivel trofic este mai mic decât în cel precedent. Răpitorii,
de regulă, sunt mai mari decât jertfa, de aceea pentru a-şi menţine biomasa fiecare
răpitor trebuie să consume câteva jertfe. Cunoaşterea legilor fluxului de energie în
cadrul ecosistemelor prezintă o mare importanţă practică. Pe baza lor poate planifica
activitatea gospodărească a omului, evitând subminarea capacităţilor reproductive
ale sistemelor naturale şi artificiale.

consumatori
terţiari

consumatori
secundari

consumatori
primari

A B
Fig. 3.31. Piramide ecologe: A - piramida numerelor; B - piramida biomaselor.

236
 3, PROPRIETĂŢILE ECOSISTEMELOR. SUCCESIUNEA ECOSISTEMELOR
Proprietăţile ecosistemelor. Ecosistemele formate pe parcursul evoluţiei lumii vii
se caracterizează prin stabilitate şi autoreglare de care depinde durata existenţei lor.
Stabilitatea prezintă proprietatea ecosistemului de a face faţă condiţiilor
nefavorabile. Baza stabilităţii unui ecosistem o constituie completarea reciprocă a
componentelor ei în utilizarea resurselor mediului. De exemplu, într-o pădure de
foioase, plantele primului etaj folosesc 70-80% din lumină, cele din etajul doi - 1 0 -
20%, iar plantele ierboase şi muşchii se mulţumesc doar cu 1-2% din fluxul de
lumină. Astfel, completându-se reciproc, plantele folosesc mai eficient lumina
Soarelui. La animale completarea reciprocă se manifestă în utilizarea unor surse
diferite de hrană, activitatea sezonieră şi diurnă, amplasarea în spaţiu. întrucât nişele
ecologice ale multor specii de plante şi animale se întrepătrund parţial, excluderea
unei specii sau reducerea activităţii ei nu prezintă pericol pentru comunitate: funcţia
acesteia este preluată de alte specii. De exemplu, în anii ploioşi pe lunci predomină
ierburile cu rădăcini scurte, iar în anii secetoşi - cele cu rădăcini lungi.
Autoreglarea ecosistemelor constă în menţinerea efectivelor componenţilor
comunităţii la un anumit nivel în baza principiului reacţiei inverse. Perturbarea
autoreglării duce la înlocuirea unui ecosistem cu altul.

Amintiţi-vă în ce constă principiul reacţiei inverse şi rolul lui în menţirea

efectivului speciei la un nivel constant.

Succesiunea ecosistemelor. Dumbrava, stepa de negară, pădurile de molid din

taiga sunt doar câteva exemple de ecosisteme stabile. în natură se întâlnesc şi
ecosisteme instabile, precum iazurile mici, luncile umede, păşunile abandonate
etc. Treptat, vegetaţia acestor ecosisteme este substituită de alta, apar noi specii
de animale care se hrănesc cu noua vegetaţie. în cele din urmă un ecosistem este
înlocuit de altul, proces numit succesiune. în funcţie de starea şi proprietăţile
mediului succesiunea poate fi primară sau secundară. Succesiunea/»r/mară începe
pe locurile lipsite de viaţă: stânci, lava stinsă, dune de nisip etc. Primele care
populează aceste locuri sunt organismele nepretenţioase faţă de mediu: bacteriile,
cianobacteriile, unele specii de licheni etc. Fiecare din aceste specii contribuie în
felul său la valorificarea noilor terenuri. Cianobacteriile fixează azotul din aer,
lichenii secretă acizi organici care distrug rocile, iar bacteriile, descompunând
corpul acestor organisme după moartea lor, asigură formarea humusului. Astfel
treptat se formează solul, se schimbă regimul hidric al sectorului, microclima lui.
O astfel de succesiune durează mii de ani.
Succesiunea secundară se înregistrează pe locul unor ecosisteme deja formate
după dereglarea echilibrului acestora ca urmare a eroziunilor, erupţiilor vulcanice,
secetei, incendiilor etc. Uneori succesiunea are loc pe durata unei generaţii, de
exemplu, înmlăştinirea bazinelor de apă, restabilirea luncilor după incendii, a
pădurilor după tăieri etc.
237
 Succesiunea secundară poa-
te fi studiată pe exemplul în-
mlăştinirii unui bazin de apă
(fig. 3.32). Din cauza insu-
ficienţei de oxigen în straturile
profunde ale bazinelor de apă
reducătorii nu pot descompune
pe deplin resturile de plante.
Acestea se acumulează, redu-
când adâncimea bazinului de
apă. Vegetaţia de pe mal se
Fig. 3.32. Inmlăştinirea unui bazin d e apă. e x t i n d e t o t ffiai m u l t h ^^

de condiţiile mediului şi spaţiul ocupat de bazinul de apă acesta poate fi înlocuit

de o mlaştină, o fâneaţă umedă de rogoz, o pădure mlăştinoasă etc. Mlaştina se
poate forma şi pe terenurile defrişate, în depresiuni, unde apele subterane sunt aproape
de suprafaţă. Umiditatea sporită a mediului înrăutăţeşte activitatea microorganismelor
solului, inclusiv a bacteriilor de putrefacţie. Drept urmare resturile organice rămân
nedescompuse şi se acumulează. Primul semn al înmlăştinirii terenului este formarea
unui covor dens de floarea-cucului care reţine o cantitate mare de apă, ceea ce duce
la schimbarea regimului hidric şi termic al solului, înrăutăţirea aeraţiei lui. Aceste
condiţii sunt favorabile pentru muşchiul-de-turbă, apariţia căruia prevesteşte
acumularea turbei şi formarea unei mlaştini.
Substituirea ecosistemelor poate fi iniţiată şi de om prin tăierea pădurilor, secarea
mlaştinilor, extragerea turbei şi a bogăţiilor subterane, construcţia de drumuri etc.
în caz dacă aceste intervenţii nu sunt profunde, ecosistemul se poate autorestabili.
Deseori autorestabilirea este frânată de diferiţi factori externi, aşa ca revărsarea
anuală a râurilor, aratul câmpurilor etc. Autorestabilirea ecosistemelor poate fi
întreruptă şi de reducerea varietăţii de specii din mediul ambiant. De exemplu,
dacă incendiul a distrus suprafeţe mari, autorestabilirea ecosistemelor va fi
problematică din lipsa în apropiere a unei varietăţi de specii vegetale.

4. AGROCENOZELE Şl AGROECOSISTEMELE

Agrocenozele, sau agrobiocenozele, sunt comunităţi de plante, animale, ciuperci

sau microorganisme create de om în vederea obţinerii de producţie agricolă, ca
zone de odihnă etc. şi menţinute permanent de către acesta.
•naBMt
Enumeraţi câteva exemple de agrocenoze întâlnite în localitate
şi lanţurile trofice ce se stabilesc în cadrul acestora.

în agrocenoze ca şi în orice ecosistem natural se stabilesc anumite lanţuri trofice,

constituite din producători (plantele de cultură şi buruienile), consumatori (insecte
238
păsări, mamifere rozătoare şi carnivore şi consumatorul principal - omul) şi
reducători (ciuperci, bacterii). între agrocenoze şi ecosistemele naturale există un -—"!
şir de deosebiri esenţiale. în primul rând, în ecosistemele naturale acţionează selecţia ~-
naturală. înlăturând formele mai puţin adaptate la mediu, selecţia naturală asigură ^
stabilitatea ecosistemului. în agrocenoze acţionează selecţia artificială, dirijată de V^;
om în vederea obţinerii unor roade cât mai bogate, de aceea stabilitatea lor este —
foarte redusă. Fără ajutorul omului, un lan de grâu sau o grădină de zarzavaturi ;--
există doar un an, o păşune 3-4 ani, o livadă 20-30 de ani. Cea de a doua deosebire —
constă în utilizarea energiei. Ecosistemele naturale dispun doar de energia Soarelui,
în timp ce agrocenozele beneficiază şi de surse suplimentare de energie sub formă
de îngrăşăminte, pesticide, irigaţie.
Cea mai esenţială deosebire dintre biocenoză şi agrocenoză constă în bilanţul
elementelor nutritive. în biocenoze producţia primară a plantelor (roadă) este
consumată în numeroasele lanţuri trofice şi se întoarce din nou în circuitul bio-
logic sub formă de CO2, apă şi săruri minerale. în agrocenoze acest circuit este
dereglat, deoarece omul scoate din circuit cea mai mare parte din roadă. Pentru a
reface acest circuit, în sol se introduc îngrăşăminte minerale şi organice.
Din cauza biodiversităţii reduse, agrocenozele nu se pot autoregla şi autoresta-
bili. Pentru a putea face faţă dăunătorilor şi bolilor, ele au nevoie de ajutorul omului.
în prezent agrocenozele ocupă ~10% din toată suprafaţa uscatului (1,2 mlrd ha)
şi dau omului circa 90% din energia alimentară. Avantajul lor incontestabil faţă de
ecosistemele naturale - posibilităţile nelimitate de sporire a productivităţii - a şi fost
scopul urmărit de om la crearea lor. însă acest avantaj poate fi menţinut doar cu
condiţia unei griji permanente faţă de fertilitatea solului, aprovizionarea cu apă şi
elemente minerale, protejarea de boli şi dăunători. Astăzi se acordă o atenţie susţinută
metodelor biologice de combatere a dăunătorilor.

Enumeraţi câteva din metodele biologice de combatere a dăunătorilor

culturilor agricole.

Cea mai modernă direcţie în lupta cu dăunătorii constă în menţinerea unei

varietăţi de specii vegetale şi animale pe câmpuri. Chiar dacă o parte din roadă se
pierde, se obţine o stabilitate a recoltelor şi se reduce pericolul unor pierderi de
proporţie de pe urma înmulţirii în masă a dăunătorilor. Cu acest scop sunt create
agroecosistemele - teritorii planificate de om care asigură obţinerea de roade stabile
şi întoarcerea componentelor ei pe câmpuri. Agroecosistemele, pe lângă câmpuri
cu plante de cultură, cuprind păşuni, lunci, complexe zootehnice. Elementele
biogene extrase din sol de către plantele de cultură sunt întoarse împreună cu
îngrăşămintele organice şi minerale. Roade înalte se obţin şi pe calea planificării
speciale a landşafturilor: alternarea câmpurilor, pădurilor, fâşiilor forestiere de
protecţie, bazinelor de apă etc. O atenţie deosebită se acordă alternării culturilor
nu numai în timp, dar şi în spaţiu:
239
 1. Definiţi noţiunile de biocenoză, specie dominantă,biotop, specie
edificatoare, nişă, mediu de viaţă.
2. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta o biocenoză cu componentele ei.
3. Analizaţi o biocenoză din apropiere şi descrieţi-o după următorul
algoritm:
a) structura de specie,
b) structura spaţială,
c) nişele ecologice ale animalelor.
4. Cauză-efect. Dacă afirmaţiile sunt corecte, notaţi-ie cu litera A, dacă nu
- cu litera F.
a) Adus în Australia din Europa, iepurele în scurt timp a invadat păşunile,
deoarece în Australia lipseau duşmanii lor naturali -vulpile.
b) Relaţiile de concurenţă se stabilesc între specii cu cerinţe ecologice
asemănătoare, deoarece aceste specii se hrănesc cu acelaşi tip de hrană.
c) în relaţia dintre răpitor-pradă are loc selecţia naturală atât a răpitorului, cât şi
a prăzii, deoarece rezistă acei răpitori care sunt mai dibaci şi prind indivizii mai
slabi, bolnavi.
5. Explicaţi prin exemplu noţiunea de explozie numerică a jertfei.
6. Asociaţi noţiunile din coloana A cu exemplele din coloana B,
&m mmm «MM* «Bees arase ffiassas n a n « n a i mtmt M U mmtm M M * wmmm MIIUI M M wmm c a » MMM M I M tmmm mmtm mmm nrtm ••sas SBESSSS M M » M » M mm

a) Parazitism 1. Ascarida şi omul. I

b) Pradă-răpitor 2. Lupul şi căprioara.
c) Simbioză 3. Lichenii.
d) Comensalism 4. Torţelul şi roşiile.
5. Ştiuca şi crapul.
6. Crocodilul şi păsărea colibri.
7. Bacteriile de nodozităţi şi rădăcinile
plantelor leguminoase.
,—.—. J
7. Alcătuiţi o schemă ce ar reprezenta noţiunea de biogeocenoză şi de
ecosistem.
8, a) Completaţi casetele libere din schemă.

b) Alcătuiţi o schemă ce ar elucida i

240
 9. Grupaţi noţiunile de mai jos In 3 grupe după un criteriu comun.
1. Producători 8. Căprioara
2. Reducători 9. Vişinul
3. Consumatori 10. Râma
4. Vulpea 11. Gândacul necrofag
5. Bacterii saprofite 12. Buretele de gunoi
6. Bacterii chimiosintetizatoare 13. Muşchiul de pământ
7. Alge
10. Alcătuiţi schema ce ar elucida regula piramidei ecologice.
11. Explicaţi noţiunile: a) piramida biomaseî; b) piramida numerelor;
c) piramida energiei.
12. Alcătuiţi un eseu structurat la tema "Proprietăţile ecosistemelor" după
următorul algoritm:
a) autoreglarea,
b) stabilitatea,
c) succesiunea primară,
d) succesiunea secundară.
13. Compieîaţi tabelul, copiindu-I pe caiet.

ECOSISTEME NATURALE
1. Selecţia naturală
2. Selecţia artificială
3. Stabilitatea
4. Autoreglarea
5. Diversitatea speciilor
6. Implicarea omului
7. Utilizarea energiei H

14. Alegeţi răspunsurile corecte.

1. Relaţia pradă-prădător este:
a) o relaţie intraspecifică;
b) o formă de relaţii rar întâlnită;
c) o reducere numerică a prădătorului urmată de creşterea numerică a
prăzii;
d) o relaţie ce asigură eliminarea genotipurilor nevaloroase.
2. Succesiunea primară a ecosistemelor:
a) începe în locurile lipsite de viaţă;
b) are loc pe locul altui ecosistem;
c) se datorează activităţii organismelor nepretenţioase;
d) durează o perioadă scurtă de timp.

16 Biologie, ci. a XII-a 241

 tema,

BAZELE ÎNVĂŢĂTURII
DESPRE BIOSFERĂ

1 BIOSFERA. LIMITELE RĂSPÂNDIRII VIEŢII ÎN BIOSFERĂ 2 CIRCUITELE

BIOGEOCHIMICE 3 NOŢIUNE DE NOOSFERĂ 4 ACTIVITATEA OMULUI Şl
BIOSFERA 5 UTILIZAREA RAŢIONALĂ A RESURSELOR NATURALE 6 PĂS-
TRAREA BIODIVERSITĂŢII

1 BISOFERA. LIMITELE RĂSPÂNDIRII VIEŢII IN BIOSFERA

Părţile învelişurilor geologice ale Terrei populate de organismele vii formează
biosfera. învăţătura despre biosferă a fost elaborată de chimistul rus VI. Vernadski.
în prezent viaţa este răspândită în partea superioară a scoarţei terestre (litosferă),
în straturile inferioare ale învelişului de aer (atmosferă) şi în învelişul de apă
(hidrosferă).

Studiaţi după fig. 3.33 relaţiile dintre componenţii biosferei.

în litosferă organismele vii pătrund la o adâncime neînsemnată, concentrându-

se, în principal, în stratul de la suprafaţă cu grosimea de câteva zeci de centimetri.
Habitat Doar rădăcinile unor plante şi
râmele se afundă până la câţiva
metri. Adâncimi mai mari (2-
2,5 km) sunt accesibile doar
bacteriilor. Răspândirea vieţii
în atmosferă este determinată
de înălţimea amplasării stra-
tului de ozon (~ 16-20 km).
care reţine razele ultraviolete,
mortale pentru tot ce-i viu.
Majoritatea aerobionţilor sunt]
concentraţi în stratul de aer de
până la 1-1,5 km. Doar sporii
Evaporare
Elemente bacteriilor şi ciupercilor se pot
abiotice
ridica la înălţimi mai mari
Fig. 3.33. Reprezentarea schematică a relaţiilor dintre
( ^ 2 0-22 km). în munţi hotarul
componentele biosferei.
242
de răspândire a vieţii se află la 6 km altitudine. în hidrosferă, spre deosebire de
litosferă şi atmosferă, viaţa este răspândită în toată grosimea ei.
Funcţiile biosferei sunt determinate de substanţa vie a acesteia - totalitatea
organismelor vii de pe Terra. Masa substanţei vii (biomasa) a biosferei este estimată
12
la 2,4 • IO 1, dintre care biomasa uscatului constituie 99,87%, iar cea a Oceanului
Planetar - 0,13%. Acumularea biomasei se datorează activităţii plantelor verzi,
însă la reţinerea şi transformarea resurselor energetice create de plantele verzi
participă toată substanţa vie a planetei. Cu toate că masa materiei vii este
incomparabil mai mică decât masa scoarţei terestre, multe din schimbările acesteia
sunt cauzate de activitatea ei vitală.

Amintiţi-vă principalii producători de substanţă vie de pe uscat şi din

Oceanul Planetar.

Anual plantele verzi produc circa 15-200 mlrd tone de substanţă organică uscată,
în partea continentală a biosferei cele mai productive sunt pădurile tropicale,
subtropicale şi cele ale zonei temperate.
Substanţa vie a planetei posedă un şir de proprietăţi specifice, dintre care
menţionăm următoarele:
• Substanţa vie posedă o cantitate enormă de energie.
• în substanţa vie reacţiile chimice cu participarea fermenţilor decurg de milioane
de ori mai repede decât cele mai rapide reacţii chimice industriale.
• Componentele substanţei vii (proteinele, lipidele, acizii nucleici etc.) sunt
stabile numai în organismele vii.
• Substanţa vie este mobilă. Vernadski distingea două forme de mişcare: pasivă
- generată de creşterea şi reproducerea organismelor, caracteristică tuturor
organismelor vii; activă - realizată de deplasarea organismelor în spaţiu,
caracteristică îndeosebi animalelor. Datorită mişcării substanţa vie poate ocupa
toate spaţiile libere.
• în biosferă substanţa vie este reprezentată sub formă de corpuri disperse -
organisme individuale, dimensiunile cărora oscilează de la 20 nm (unele virusuri)
până la 100 m (unii arbori).
• Formele dispersate ale substanţei vii sunt reunite în biocenoze, între
componenţii cărora se stabilesc cele mai diferite forme de relaţii, principalele
fiind cele alimentare (trofice).
• Capacitatea de reproducere a substanţei vii asigură alternarea continuă a
generaţiilor şi existenţa în timp a vieţii pe Terra.
• Datorită procesului evoluţionist, caracteristic substanţei vii, se exclude copierea
absolută a generaţiilor anterioare. Această proprietate asigură adaptarea
organismelor la condiţiile schimbătoare ale mediului.
• Substanţa vie, spre deosebire de cea nevie, este antrenată într-un proces
permanent de activitate biogeochimică. De exemplu, 1 gde granit arheozoic şi astăzi
243
 rămâne tot un 1 g de aceeaşi
ÎSOAREi substanţă. Masa substanţei vii,
rămânând timp de miliarde de
Bogată
ani 1 g,a existat prin mijlocirea
Organisme
autotfofs.
MATERIE ORGANICĂi în celuloză alternării de generaţii, efec-
PRiMARÂ şi glucide
Fotosinteză
f
tuând în tot acest răstimp un
Consum prin ingestie
reconversie
lucru geologic. Corespunzător
| MATERIE ORGANICĂ
Bogată şi masa substanţei, prelucrate de
Brbivore în proteine
sinteză SECUNDARA şi grăsM
organismele vii, depăşeşte cu
Consum prin ingestie
mult propria lor masă.
reconversie „_ Pe Terra nu există o altă for-
Carnivore, Bogată
sinteză
~ - - - ' :
în proteine ţă mai activă şi mai puternică
TERŢIARĂ şi grăsimi din punct de vedere geologic
Consum prin ingestie decât substanţa vie. Cu par-
reconversie
Bogată ticiparea ei se formează căr-
| MATERIE ORGANICĂ „ în proteine
Specia bunele, petrolul, gazul natural
umană. SUPERSOR ORGANIZATĂ şi grăsimi
<: ''teză şi alte zăcăminte naturale. Ver-
Moarte nadski evidenţia substanţe bio-
Descompunători, MATERIE ORGANICĂ L gene, substanţe create de viaţă,
• • .

i MOARTĂ , şi substanţe transformate de

Proces.•! •:• viaţă, care constituie rezultatul
descompunere activităţii în comun a substan-
ţelor vii şi naturii nevii (apa
ECHILIBRU FINAL
biosferei, solul ş.a.).
Din proprietăţile substanţei
Fig. 3.34. Transferul de materie şi fluxul de energie
între componenţii biosferei. vii descind cele cinci funcţii ale
acesteia, pe care le enumerăm
în continuare:
1. Funcţia energetică - fixarea energiei solare de către substanţa vie. La baza
acestei funcţii stă activitatea fotosintetică a plantelor verzi.
2. Funcţia gazoasă, care reprezintă o anexă a funcţiei energetice. Ca urmare a
fotosintezei are loc eliminarea şi absorbţia oxigenului, dioxidului de carbon,
metanului ş.a.
3. Funcţia de concentrare - extragerea şi acumularea selectivă de către fiinţele
vii a elementelor chimice ale mediului ambiant. Drept exemplu pot servi
acumularea sărurilor minerale în ţesuturile plantelor, a compuşilor calciului în
cochilia moluştelor etc. Acestei funcţii se datorează formarea zăcămintelor.
4. Funcţia oxidoreducătoare - transformarea chimică a substanţelor ce conţin
atomi cu valenţă variabilă. Reacţiile de oxidoreducere stau la baza oricărui tip de
metabolism.
5. Funcţia distructivă - descompunerea substanţei organice după moarte.
Această funcţie asigură circuitul biogeochimic al substanţelor.

244
 Analizaţi după fig. 3.34 transferul de materie şi fluxul de
componenţii biosferei.

2, CIRCUITELE BIOGEOCHIMICE
Elementele chimice din componenţa substanţei vii circulă în biosferă în
următoarea ordine: din mediul extern în organism şi din organism din nou în mediul
ambiant. Căile de migraţie ale elementelor chimice realizate prin intermediul
organismelor vii cu participarea energiei solare reprezintă circuite biogeochimice.
Să analizăm în continuare circuitul principalelor elemente biogene.

Studiaţi circuitul carbonului după schema din fig. 3.35.

Circuitul carbonului
Carbonului îi revin 49% din masa substanţei uscate. Ca element de legătură
dintre natura vie şi nevie, carbonul deţine 24,9% din compoziţia globală de atomi
ai biosferei. El este inclus în circuitul biogeochimic de către plantele verzi în
cadrul fotosintezei. Sursa de carbon pentru fotosinteză este oxidul de carbon (IV)
conţinut în atmosferă sau dizolvat în apă. în componenţa substanţelor organice
sintetizate de plante, carbonul se include în lanţurile trofice. întroarcerea lui în
atmosferă se face tot sub formă de CO2, rezultat din respiraţie, fermentaţie, ardere.

Urmăriţi după fig. 3.36 circuitul azotului în natură.

Circuitul azotului
Atmosfera conţine 78,09% de azot molecular sau, altfel spus, deasupra fiecărui
kilometru pătrat de pământ sau apă se află un stâlp de azot cu masa de 8 mln t,
inaccesibil organismelor superioare. La baza includerii azotului în procesele vitale
ale organismelor vii se află azo-
tofixarea: totalitatea proceselor
de fixare a azotului molecular
atmosferic şi de plasare a lui în
componenţa compuşilor orga- CARBON !
MINERAL |
nici. Rolul central în acest pro-
Fosili-
ces aparţine bacteriilor azot- zarea
fixatoare, care formează urmă-
toarele grupe:
- simbiotice - bacteriile din
genul Rhizobium, care în relaţii
simbiotice cu ţesuturile rădăci- AGENŢI DE DESCOMPUNERE
nilor plantelor din familia Fa-
bacee formează nodozităţi. Se Fig. 3.3S. Circuitul carbonului în natură.
245
 Denitrificarea Azotfixarea cunosc bacterii simbiotice pen-
Pseudo- tru mai bine de 1 300 de specii
monas Rhizobium de plante. Anual aceste bacterii
Azotobacter
Clostridium fixează biologic circa 350 mln t
N0 2
de azot;
- azotfixatori liberi, care în
Asimilarea AMINO- funcţie de necesităţile în oxigen
NO;
ACIZI se împart în azotfixatori aerobi
sau asociativi şi azotfixatori
anaerobi. Azotfixatorii aso-
NO. ciativi asigură fixarea azotului
Mfriff- Amoni- fără interacţiunea directă cu
A/2O carea ficarea
NH,
plantele superioare, activând pe
Nitrosomonas Pseudomonas suprafaţa rădăcinii sau în ap-
Nitrobacter Bacilus
Clostridium ropierea ei. Cele mai productive
bacterii azotfixatoare asociative
Fig. 3.36. Circuitul azotului în natură.
sunt cele din genul Azotobacter.
Azotfixatorii anaerobi fixează azotul în lipsa oxigenului. Reprezentanţi tipici ai
acestui grup sunt unele specii din genul Clostridium.
Azotul fixat de către bacterii este inclus ulterior în componenţa aminoacizilor, acizilor
nucleici şi a altor compuşi organici. După moartea organismelor aceştia sunt supuşi
amonificării. Agenţi ai amonificării sunt diverse specii de bacterii, ciuperci care asigură
degradarea compuşilor organici ce conţin azot până la amoniac. Acesta este supus
unor procese de oxidare, de nitrificare, realizate de mai multe specii de bacterii. Unele
dintre ele oxidează amoniacul până la nitriţi, altele până la nitraţi. Nitriţii şi nitraţii
sunt absorbiţi din sol de către rădăcinile plantelor şi utilizaţi în procesele de sinteză.
Reîntoarcerea azotului în atmosferă are loc ca urmare a proceselor de denitrificare:
reducerea nitriţilor până la oxizi de azot şi azot molecular. Denitrificarea este cauzată
de nerespectarea procedeelor teh-
nologice de prelucrare a solului
(aciditatea şi umiditatea excesivă
a solului ş.a.) şi activitatea unor
specii de bacterii.

Circuitul oxigenului
Oxigenul este elementul ob-
ligatoriu pentru respiraţia tutu-
ror organismelor şi pentru pro-
cesele de putrefacţie. Sursa
principală de oxigen liber sunt
plantele verzi, iar consumatori
Fig. 3.37. Circuitul oxigenului în natură. ai acestuia toate fiinţele vii. Cir-
246
Fig. 3.38. Circuitul apei în natură.
cuitul oxigenului este destul de complicat {fig. 3.37), el fiind parte componentă a
multor compuşi organici şi minerali. După utilizarea lui în procesele de respiraţie
el se întoarce în atmosferă sub formă de CO2, utilizat de plantele verzi în procesul
de fotosinteză.

Descrieţi după fig. 3.38 circuitul apei în natură.

Circuitul apei
Apa reprezintă substratul fundamental al activităţilor biologice, catalizatorul şi
stabilizatorul reacţiilor biochimice. Biosfera conţine circa 1 350 mln km3 de apă,
din care cea mai mare parte (-97%) este concentrată în mări şi oceane. Apele
continentale (fluvii, lacuri, iazuri, ape freatice) constituie 8,3 mln km3, sau numai
0,6% din cantitatea totală de apă. Restul apei din biosferă îl reprezintă vaporii din
atmosferă, apa inclusă în biomasa organismelor vii.

3. NOŢIUNE DE NOOSFERĂ
Omenirea, din momentul diferenţierii de la regnul animal, continuă să depindă
direct de condiţiile mediului înconjurător. Totodată dezvoltarea intensă a encefalului
şi a reflexelor asigurate de acesta a sporit considerabil capacităţile omului de a
influenţa direct sau indirect procesele din biosferă. Astăzi omul este un factor
important al evoluţiei vieţii pe planeta noastră. Amploarea influenţei lui asupra
proceselor biosferice a crescut şi mai mult o dată cu perfecţionarea forţelor de
producţie şi centralizarea activităţii economice. Devenind stăpân pe diferite forme
de energie, omul a schimbat simţitor structura scoarţei pământului şi circuitul
biosferic al atomilor.
Examinând îndeaproape consecinţele activităţii omului contemporan, înte-
meietorul ştiinţei despre biosferă V. I. Vernadski a arătat importanţa trecerii de la
concepţia dominanţei asupra naturii la cea de interacţiune cu ea. Astfel a apărut
noţiunea de noosferă (sfera raţiunii), care reprezintă biosfera transformată de
247
raţiunea umană. Astăzi termenul de noosferă este unanim acceptat pe plan mondial,
constituind o etapă superioară de interacţiune a societăţii umane cu natura. Trecerea
la noosferă presupune folosirea raţională şi ştiinţifică a bogăţiilor naturale, fapt ce
ar asigura recuperarea a tot ce a fost sustras din natură. Trecerea biosferei în faza
de noosferă cu în îmbinare capacităţile materiale şi intelectuale ale omului fac
posibilă revenirea la echilibrul dinamic natural.

4. ACTIVITATEA OMULUI Şl BIOSFERA

Activitatea gospodărească a omului şi-a lăsat amprente asupra principalelor
învelişuri ale Terrei.
Poluarea atmosferei
Principalul furnizor de poluanţi ai atmosferei sunt întreprinderile industriale.
Ele elimină în atmosferă particule nearse de combustibil, praf, funingine, cenuşă.
De exemplu, timp de 24 de ore în centrele industriale se depun ~11 de particule de
praf pe 1 km2. Cel mai mult praf elimină în atmosferă uzinele de ciment. în ultimii
100 de ani cantitatea de dioxid de carbon în atmosferă s-a mărit cu 10-15%,
constituind la finele secolului XX 0,04%. Pe de o parte creşterea conţinutului de
CO2 în atmosferă se răsfrânge pozitiv asupra productivităţii plantelor, iar pe de
altă parte generează fenomene globale destul de complexe. Astfel, CO2 lasă să
treacă liber razele de undă scurtă, însă reţine căldura emanată de la suprafaţa
pământului. Acest fenomen a fost numit efect de seră. Savanţii au calculat că
temperatura Pământului în viitorul apropiat se poate mări cu 0,5-1 °C ca urmare a
efectului de seră. Creşterea temperaturii medii anuale în straturile inferioare ale
atmosferei poate cauza topirea gheţarilor din Antarctida şi Groenlanda. Aceasta
va duce la creşterea nivelului Oceanului Planetar, modificarea climei ş.a.
Sporirea conţinutului de praf şi fum în atmosfe-
mln. tone
6000
ră provoacă un efect opus. Particulele mecanice
reflectă razele solare, sporind astfel capacitatea de
5000-
reflectare a pământului, coborând temperatura lui.
Predominarea acestor procese poate duce la răcirea
4000-
bruscă şi la instalarea unei noi perioadeglaciale. în
prezent se studiază bilanţul termic al pământului
3000- Fostul bloc estic în perspectiva dirijării lui.
Un poluant chimic periculos al atmosferei este
2000- SO,.2"
El se elimină la arderea cărbunelui,
Ţările Industrializate petrolului, la topirea fierului, cuprului, la fab-
1000- ricarea H2SO4 şi este cauza principală & ploilor
acide. Concentraţiile înalte ale acestui gaz, în
1950 1960 1970 1980 1990 2000 asociere cu praful şi fumul, generează formarea
ani smogului - ceaţă toxică care înrăutăţeşte brusc
Fig. 3.39. Creşterea cantităţii de
deşeuri gazoase. condiţiile de viaţă ale oamenilor.
248
 Studiaţi după fig. 3.39 creşterea cantităţii de deşeuri gazoase aruncate
în atmosferă. Propuneţi câteva măsuri de reducere a acestor deşeuri.

Cea mai periculoasă pentru om este poluarea radioactivă a atmosferei. Ea

prezintă pericol nu numai pentru sănătatea şi viaţa generaţiilor actuale, dar şi a
celor viitoare, fiind una din cauzele principale ale mutaţiilor. Observările au arătat
că în zonele cu o poluare radioactivă moderată creşte morbiditatea prin leucemie.
Surse de poluare radioactivă sunt experienţele cu bombele atomice şi de hidrogen.
Substanţele radioactive nimeresc în atmosferă şi la fabricarea armei atomice, la
funcţionarea reactoarelor atomice, la dezactivarea deşeurilor radioactive etc. în
prezent nu mai trezeşte îndoială faptul că şi cea mai mică doză de radiaţie ionizantă
este periculoasă pentru tot ce e viu.
Destul de periculoasă pentru om şi celelalte fiinţe vii este poluarea aerului cu
freoni. Aceştia sunt folosiţi în instalaţiile frigorifere, la producerea semiconductorilor,
în sprayuri. în procesul descompunerii freonilor sub acţiunea razelor ultraviolete se
elimină clorul şi fluorul care interacţionează cu ozonul. Ca urmare stratul de ozon se
poate micşora. Aceasta va duce la creşterea morbidităţii prin cancer de piele, cauzat
de acţiunea razelor ultraviolete care nu vor mai fi reţinute de stratul de ozon. Reducerea
grosimii stratului de ozon, apariţia „găurilor de ozon" a fost constatată deasupra
Antarctidei, Australiei, Americii de Nord, unor raioane ale Eurasiei.
Poluarea apelor
Apa este cea mai răspândită substanţă de pe Terra. Astfel, hidrosfera conţine 1,4
mlrd km3 de apă, dintre care apa uscatului constituie doar 90 mln km3. întrucât
mările şi oceanele ocupă 70% din suprafaţa globului, se creează impresia că resursele
acvatice sunt inepuizabile. Se ştie însă că apele sărate ale mărilor şi oceanelor sunt
folosite într-un volum foarte limitat de către om, iar obţinerea apei potabile pe contul
precipitaţiilor atmosferice şi a topirii gheţarilor este extrem de limitată. Deficitul de
apă potabilă înregistrat în prezent la scară mondială este generat atât de creşterea
consumului, cât şi de poluarea ei.
Cei mai răspândiţi poluanţi al apelor sunt petrolul şi produsele petroliere care
ajung în apă în timpul accidentelor la transportare. Ele acoperă suprafaţa apei cu o
peliculă subţire de circa IO 4 cm, împiedicând astfel schimbul normal de gaze dintre
apă şi aer. Drept urmare animalele acvatice se sufocă din lipsa de oxigen. Un alt
poluant al apelor sunt detergenţii sintetici, utilizaţi pe larg în menaj şi industrie.
Concentraţia de detergenţi în apă de 1 mg/l provoacă moartea microorganismelor
planctonice, de 3 mg/l - a dafniilor şi ciclopilor, de 5 mg/l - a peştilor. Detergenţii
încetinesc cu mult şi procesele de autoepurare a bazinelor acvatice.
Sărurile metalelor grele - plumbul, fierul, cuprul, mercurul - de asemenea sunt
un poluant foarte periculos. Sursa acestor poluanţi sunt întreprinderile industriale
situate pe malurile bazinelor acvatice. Acumulându-se în corpul animalelor acvatice,
aceşti ioni ajung şi în corpul omului, provocând diferite boli grave.
 Poluarea apei cu diferite deşeuri industriale şi agricole provoacă „înflorirea apei"
^ - un fenomen deosebit de dăunător pentru organismele acvatice. El este cauzat de
acumularea în apă a unor cantităţi enorme de substanţe biogene. Surplusul acestora
asigură înmulţirea în masă a algelor (cianofitelor). întrucât animalele acvatice nu
reuşesc să le oprească înmulţirea, algele încep să se descompună, eliminând produse
-^ toxice pentru celelalte vieţuitoare. Astfel se manifestă procesele de eutroficare a
"s bazinelor acvatice.

Studiaţi după fig. 3.40 creşterea extracţiei de bogăţii subterane şi stabiliţi

legătura cu procesele de degradare a solurilor.
Starea solurilor
Pe parcursul ultimelor secole se constată
3000
degradarea continuă a solurilor. Gradul înalt de
valorificare, predominarea în componenţa aso-
2500
lamentelor a culturilor prăsitoare şi lipsa măsu-
2000
rilor antierozionale corespunzătoare cauzează
eroziunea solurilor. în ultimii 100 de ani apro-
1500
1600 ximativ 2 mlrd ha de pământuri arabile au fost
1200
scoase din circuitul agricol ca urmare a eroziunii
1000 acestora.
800
Pentru republica noastră este caracteristică
eroziunea provocată de apele rezultate de pe
urma ploilor şi a topirii zăpezilor. Anual aceste
1900 1920 1940 1960 1980 ape spală cantităţi considerabile de humus, re-
Fig. 3.40. Creşterea extracţiei de ducând astfel substanţial productivitatea pă-
bogăţii subterane. mânturilor. O altă cauză a degradării solurilor
este administrarea nereglementată a îngrăşămintelor minerale şi organice, poluarea
lor cu deşeuri industriale.

5, UTILIZAREA RAŢIONALĂ A RESURSELOR NATURALE

Fenomenele negative ale activităţii omului enumerate mai sus nu pot fi tratate cu
indiferenţă, întrucât ele prezintă un pericol real pentru existenţa de mai departe a vieţii
pe Terra. Primul pas în frânarea acestor fenomene şi ameliorarea sănătăţii planetei
noastre 1-a constituit recunoaşterea proporţiilor dereglărilor în echilibrul biosferic.
Conducătorii majorităţii statelor industrial dezvoltate au conştientizat amploarea
şi gravitatea consecinţelor acţiunii factorului antropogen. Drept dovadă serveşte
participarea conducătorilor a 118 state ale lumii la Summitul din 1992. Aici au
fost semnate acorduri în vederea reducerii emisiilor de gaze de seră şi au fost
luate un şir de măsuri în vederea protecţiei mediului ambiant. în „Declaraţia de la
Rio" şi „Agenda 21" au fost elaborate principiile directoare referitoare la modul
250
în care ţările ar putea realiza
Râu
dezvoltarea durabilă. în con-
formitate cu strategia Dezvol- Aprovizionarea
tării Durabile a Omenirii, se cu apă
evidenţiază trei aspecte ale so-
luţionării problemelor globale:
« tehnico-economic - care
prevede planificarea dezvoltării
de perspectivă a ţărilor ţinând
cont de caracterul limitat al
resurselor naturale;
• ecologo-genetic, legat de Fig. 3.41. Tehnologia fără deşeuri de utilizare a apei.
necesitatea menţinerii echilib-
rului biologic dintre om şi biosferă în condiţiile poluării globale a mediului;
• social-politic, dictat de necesitatea participării civilizaţiei la soluţionarea
acestor probleme.
Păstrarea biosferei şi perpetuarea omenirii este posibilă doar cu condiţia aplicării
în practică a noilor realizări tehnologice. în prezent au fost elaborate diverse teh-
nologii industriale în care sunt prevăzute economisirea resurselor naturale. Dintre
acestea pot fi enumerate:
• dobândirea mai completă a resurselor naturale;
• folosirea mai raţională a resurselor naturale şi reciclarea deşeurilor obţinute
la prelucrarea lor;
• elaborarea şi implementarea (fîg. 3.41) pe larg a resurselor energetice
nepoluante (energia soarelui, vântului, energia cinetică a oceanului, cea a
izvoarelor termale);
• reglementarea şi limitarea strictă a eliminărilor poluanţilor.
Direcţia principală de dezvoltare a industriei o constituie aplicarea tehnolo-
giilor fără deşeuri. Ele prevăd utilizarea complexă a materiei prime într-un ciclu
închis, fără eliminarea apelor reziduale şi fără emisie de substanţe nocive în atmo-
sferă.
în agricultură, pentru a ieşi din impasul provocat de efectul negativ al aplicării
abuzive a pesticidelor, îngrăşămintelor, se cere elaborată şi aplicată în practică ideea
agriculturii durabile. Aceasta trebuie să se bazeze pe păstrarea coraportului dintre
ramurile economiei naţionale în funcţie de potenţialul schimbului de materie şi energie
din ecosistemele locale.

6. PĂSTRAREA BIODIVERSITAŢII
Fiecare specie reprezintă un produs al evoluţiei şi posedă un genofond irepetabil.
De aici şi necesitatea protecţiei oricărei specii şi a ecosistemelor naturale în
ansamblu. Dispariţia unor specii şi apariţia altora este un fenomen inevitabil şi
251
 legic. El are loc la schimbarea condiţiilor clima-
tice, landşafturilor, relaţiilor de concurenţă şi
decurge foarte lent. Până la apariţia omului, dura-
-150
ta medie a vieţii unei specii de păsări era de circa
2 mln de ani, de mamifer - 600 mii de ani. Omul
-125
însă a grăbit acest proces (fig. 3.42-3.43). Din
-100 1600, când dispariţia speciilor a început să fie
confirmată oficial, au dispărut 94 specii de păsări
şi 63 specii de mamifere. Pieirea majorităţii
acestor specii este legată de activitatea omului.
-25
Sarcina principală a protecţiei speciilor rare
şi pe cale de dispariţie constă în crearea de
condiţii favorabile de viaţă în care specia s-ar
Fig. 3.42. Ritmul dispariţiei spe- înmulţi în aşa măsură, încât s-ar exclude peri-
ciilor. colul dispariţiei. Cu acest scop se organizează
rezervaţii naturale, parcuri şi alte arii protejate
la nivel de stat.
Pentru a atrage atenţia maselor largi asupra stării dezastruoase a speciilor pe
cale de dispariţie, acestea se includ în Cartea Roşie. în 1976 a apărut prima ediţie
a Cărţii Roşii a Republicii Moldova, iar în 2002 - cea de a doua. Din păcate, cea
de a doua ediţie cuprinde un număr mai mare de specii ameninţate cu dispariţia.

35 y
30
•ffi
g
1•
A
S 25
to
•6

1/
0 20
imărul de sp(

J y
*

A
0
1600- 1650- 1700- 1750- 1800- 1850- 1900- 1950
1649 1699 1749 1799 1849 1899 1949 2000

Fig. 3.43. Creşterea pe parcursul anilor a numărului de specii dispărute.

252
 ternul 3
1. Definiţi noţiunile de: biosferă, circuit biogeochimic.
2. Enumeraţi componentele biosferei. 21?
3. Alcătuiţi un grafic, o schemă ce ar reprezenta corelaţia dintre: a) biomasă r~\
şi suprafaţa oceanului planetar; b) biomasă şi suprafaţa uscatului, ;i.
4. Selectaţi răspunsurile corecte: C_
a) Rădăcinile plantelor se afundă în sol până la: a) 5 m; b) 10 km; c)2,5 km; -L,
d) 15 km. _
b) Stratul de ozon:
a) reţine razele infraroşii; c) este la înălţimea de (16-20 km);
b) reţine razele ultaviolete; d) este la înălţimea de (30-35 km);
c) Selectaţi intrusul: Funcţiile biosferei sunt:
a) gazoasă c) oxidoreducătoare
b) de dispersie d) de concentrare
d) Biomasă Oceanului planetar constituie:
a) 72,2% c) 2%
b)0,13% d)15%
e) Selectaţi intrusul:
a) în biosferă organismele vii sunt răspândite neuniform;
b) în hidrosferă viaţa este răspândită în toată grosimea ei;
c) Plantele verzi constituie 5% din biomasă uscatului;
d) Animalele şi microorganismele constituie 1% din biomasă uscatului.
5. Alcătuiţi un eseu structurat la tema: „Circuitul substanţelor în natură",
a) circuitul H2O c) circuitul N2
b) circuitul O2 d) circuitul C, P
6. Explicaţi noţiunea de noosferă.
7. Analizaţi ce reprezintă
a) efectul de seră; c) poluarea radioactivă;
b) ploile acide; d) poluarea aerului cu freoni.
8. Enumeraţi poluanţii apeîor şi descrieţi originea lor.
9. Explicaţi noţiunea de dezvoltare durabilă.
10. Analizaţi tehnologiile industriale care urmăresc economisirea resurselor
naturale şi legile ce prevăd protecţia mediului.
11. Alcătuiţi un proiect ecologic cu o tematică stringentă. Proiectul trebuie
să conţină:
a) analiză ştiinţifico-ecologică;
b) cercetări, proiecte, experimente;
c) măsuri concrete de îmbunătăţire a situaţiei, argumentări;
d) materiale, postere;
e) explicaţii prin calcule, analize, actualitatea temei studiate.
mmmmmm
253
 1. Andon C, Ciocoi V., PopovE, Ştiinţe ale naturii cu bazele ecologici. Chişinău, Lumina,
1994.
2. Biologie/geologie. Editions Casteilla, Paris, 1988.
3. Caruzina I. P. Bagele geneticii. Chişinău, Lumina, 1990.
4. Ceapoiu N., Citogenetica aplicată în ameliorarea grâului. Ed. Acad. Române,
Bucureşti, 1972.
5. Cemova N. M., BâlovaA. M. Ecologie. Chişinău, Lumina, 1992.
6. Covic M., Biologie şi genetică medicală. Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1981.
7. Gavrilă L, Dăbală I. Genetica diviziunii celulare. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.
8. Gujov Iu. L. Genetica şi selecţia în practica agricolă. Chişinău, Lumina, 1989.
9. Helevin N. V., Lobanov A. M., Kolesova O. F. Culegere de probleme la genetica
generală şi medicală, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1996.
10. Dicţionar enciclopedic de genetică. Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1984.
11. LobaşevM. E., VatiC. V., Tihomirova M. M. Genetica şi bazele selecţiei. Chişinău,
Lumina, 1973.
12. Popa N. Convorbiri despre genetică. Chişinău, Cartea Moldovenească, 1982.
13. SliusarevA. A., Jucova S. V. Biologie, Lumina, 1990.
14. Vintilă loan. Mutaţii genice. Editura Cereş, Bucureşti, 1981.
15. Mhiae-BemrioMoe C. fi FeHeTMKa c ocHOBaMM ceneKU.nn. MocKBa, Bbicwafl i±iKona,
1989.
16. EunJ]>K. Hoy3jH>K. BHenqepHaa HacneflCTBeHHocTb, MocKBa, 1981.
17,5nonornHecKMM 3Hi4MKnoneflnqecKMM cnoBapb, MocKBa, CoBeTCKaa 3v\uy\vs\onepy\ft
1989.
18. Ei/ionorMH. flofl peflaioţi/ieM ai<a,qeMW<a PAMH, npodpeccopa B. H. flpbirwna,
MocKBa, BbicLuafl wKona, 1998.
19. JJaHusn M. TaMHbie Tponbi HocuTenew CMepTM. MocKBa, flporpecc, 1990.
20. KupuieHdnam 9\. /?., TeneproHbi - XMMunecKue cpeflCTBa B3auMOflePicTBMfl
>KHBOTHbix. MocKBa, M3,qaTej"ibCTBO HayKa, 1974.
21. Jlo6aujee M. E. FeHeTMKa. l/ISflaTenbCTBoneHMHrpaACKoroyHMBepcuTeTa, 1969.
22. Medeedee H. H. Beceflbi no 6nonornu nona, MMHCK, 1972.
23. PbiOmiH B. H. OcHOBbi reHeTMHecKOM w-i>KeHepnM, MMHCK, 1986.
24. IHemyHoe C. H. KnoHupoBaHne reHOB. HOBOCM6MPCK, 1986.
25.9\6noKoe A. B., K)cynoeA. F. 3BonKDUMOHHoe yneHne, MocKBa, 1981.
28, Xamm O. TeHeTHKa >KHBOTHbix, MocKBa, 1969.

254
 Capitolul I. Bazele geneticii şi reproducerea organismelor
r 1. înmulţirea celulelor 4
\2. înmulţirea organismelor 14
i 3. Dezvoltarea individuală a organismelor 24
i 4. Genetica - ştiinţa despre ereditatea şi variabilitatea organismelor 38
i 5. Informaţia ereditară şi realizarea ei în celulă 45
r 6. încrucişarea monohibridă 54
( 7. încrucişarea polihibridă 70
1
8. Interacţiunea genelor. Moştenirea caracterelor în cazul interacţiunii
genelor 80
9. Transmiterea genelor plasate pe acelaşi cromozom 89
10. Moştenirea caracterelor cuplate cu sexul 97
//. Variabilitatea organismelor 106
12. Genetica omului 119
13. Genetica şi ameliorarea 131

Capitolul II. Evoluţia organismelor pe Terra. Evoluţia omului

; I
storia dezvoltării concepţiilor evoluţioniste 144
2. Mecanismul evoluţiei 156
3. Dezvoltarea vieţii pe Pământ 174
4. ()riginea şi evoluţia omului 180

Capitolul IU. Ecologia şi protecţia naturii

1. Ecologia. Obiectul de studiu şi importanţa 192
2. Ecologia organismelor 196
3. Ecologia populaţiilor 214
4. Ecologia ecosistemelor 228
5. Bazele învăţăturii despre biosferă 242
Viografie selectivă 254

255