Controlul Constitutionalitatii legilor in

Romania

Mamina Irina
Grupa 741
 Prin esenţa sa, ca şi prin funcţia sa socială, Constituţia are o valoare juridică
superioară faţă de orice altă normă de drept. În consecinţă, toate actele normative
adoptate de Parlament şi Guvern precum şi actele emise de celelalte autorităţi publice
trebuie să se conformeze normelor şi principiilor constituţionale. În cazul în care un act
normativ, inclusiv o lege adoptată de Parlament sau regulamentul de organizare şi
funcţionare al acestuia contravin constituţiei, ele pot fi supuse constrolului de
constituţionalitate.
Prin controlul constituţionalităţii legilor se intelege ansamblul dispoziţiilor
normative care reglementează activitatea de verificare a conformităţii legilor şi altor acte
normative cu dispoziţiile Legii fundamentale. Sediul acestor norme juridice se găseşte,
fireşte, în Constituţie. Lor li se adaugă normele cuprinse în actul normativ special, care
reglementează organizarea şi funcţionarea instituţiei învestite cu prerogativele de
jurisdicţie constituţională.
Asigurarea controlului constituţional ridică însă o problemă practică: cine să fie
titularul acestei prerogative. În principiu, două logici pot sta la baza rezolvării acestei
probleme. Pe de-o parte, în baza principiului democratic “decizii atât de vitale, cum este
conformitatea legii cu constituţia, ar trebui luate de către reprezentanţii aleşi ai
poporului”, adică de instituţia parlamentară, precum, bunăoară, în Olanda. Pe de altă
parte, pentru că parlamentul, ca judecător al propriei legislaţii, ar tinde să tranşeze orice
conflict constituţional în favoarea sa, soluţia poate fi acordarea prerogativei de control
constituţional unui tribunal sau unei curţi din cadrul puterii judecătoreşti, aşa cum se
întâmplă, de exemplu, în cazul Japoniei. Totuşi, poate exista şi o soluţie cu valoare
intermediară – cea a controlului constituţional centralizat. Această soluţie, teoretizată
de juristul austriac Hans Kelsen încă la începutul secolului trecut, presupune că
exercitarea controlului constituţional aparţine nu reprezentanţei naţionale, dar nici
sistemului judiciar regulat, ci unei instanţe speciale, constituţionale; curţile regulate pot
înainta cauze constituţionale acestei curţi speciale, dar nu pot decide în această materie.
 Controlul constituţional centralizat a fost practicat pentru prima oară în Austria, în
1920, fiind adoptat ulterior de alte ţări europene precum Franţa, Italia, Germania sau
Spania. Aceasta este şi soluţia adoptată de România postcomunistă, vizibilă chiar din
organizarea corpului Constituţiei care tratează problematica controlului constituţional
într-un titlu separat de cel consacrat autorităţilor publice.
România s-a apropiat cel mai mult de Franţa, multă vreme considerată cel mai
elocvent exemplu de ţară în care principiul suveranităţii populare a prevenit orice
încercare de exercitare a controlului constituţional. Totuşi, asemănarea provine din
argumente diferite. Pentru Franţa celei de a V-a Republici este avut în vedere faptul că
numai preşedintele republicii, premierul, preşedinţii celor două camere sau, din 1974,
şaizeci de deputaţi ori şaizeci de senatori pot cere Consiliul Constituţional verificarea
constituţionalităţii unei legi ordinare. În România, dreptul de a cere Curţii Constituţionale
să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea lor, este extins în
afara sferei parlamentare, printre titularii acestuia numărându-se Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi Avocatul Poporului. În acelaşi timp însă, controlul constituţional a fost
reglementat multă vreme după principiul conform căruia reprezentanţa naţională este
îndeptăţită a se pronunţa în această materie, chiar dacă în varianta moderată a unei
sentinţe dată după decizia Curţii Constituţionale. Concret, până la revizuirea din 2003,
legea fundamentală prevedea următoarele: „În cazurile de neconstituţionalitate constatate
potrivit articolului 144 literele a) şi b) (prin decizie a Curţii Constituţionale – n.n.), legea
sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeaşi formă,
cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul fiecărei Camere, obiecţia de
neconstituţionalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie”. Cu alte cuvinte,
parlamentul juca rolul unei instanţe constituţionale superioare Curţii Constituţionale.
Lucrurile s-au schimbat după revizuirea legii fundamentale, parlamentul
pierzându-şi dreptul de a cenzura deciziile Curţii, după cum o arată noul text
constituţional: „În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de
promulgare, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru a le
pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale”. Schimbarea produsă în 2003 este
importantă, în primul rând dintr-o perspectivă strict constituţională, căci întăreşte formula
controlului constituţional centralizat de tip Kelsen şi, totodată, sporeşte autoritatea Curţii
Constituţionale (cu o consecinţă politică relativ surprinzătoare, după cum vom vedea mai
jos). Totuşi, privind lucrurile în diacronia lor, trebuie subliniat că timp de 11 din cei 17
ani scurşi de la adoptarea legii fundamentale postcomuniste, România s-a aflat în situaţia
Franţei, în care controlul constituţional a fost moderat de reprezentanţa naţională.
Atribuțiile Curții sunt următoarele:
a) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora;
b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri
internaționale;
c) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului;
d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și
ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial;
e) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile
publice;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și
confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și
Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui
României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea
referendumului și confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către
cetățeni;
k) hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid
politic;
l) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții.
 În acelaşi timp, Curtea Constituţională din România are caracteristicile unei
instituţii politico-jurisdicţionale, de factura curţilor similare din ţările europene amintite
mai sus. Natura ei politică este legată de modul în care sunt desemnaţii membrii Curţii.
Cei 9 judecătorii ai instanţei constituţionale româneşti sunt numiţi, în părţi egale,
respectiv câte 3, de Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României. Mandatul este
de 9 ani, dar se utilizează procedura desemnării „în cascadă”, astfel că o treime din
judecătorii Curţii este înnoită la fiecare 3 ani. Formula românească pare copiată după cea
franceză, cu principala deosebire că preşedintele curţii nu este tras la sorţi, ca în
România, ci este numit de preşedintele republicii. Totodată, constituţia Franţei nu
specifică dacă judecătorii constituţionali trebuie să fie magistraţi sau nu, dar prevede că în
componenţa Consiliului Constituţional intră şi foştii preşedinţi ai statului, ca membri de
drept pe viaţă. În Italia, elementul specific este dat de faptul că o treime dintre membrii
curţii, în număr total de 15, este numită „de către instanţa judecătorească supremă,
instanţele ordinare şi administrative”. Cât priveşte Tribunalul Constituţional Federal din
Germania, acesta este compus din judecători federali şi alţi membri, o jumătate dintre
aceştia fiind numită de Bundestag, iar cealaltă jumătate de Bundesrat. În fine, în Spania,
cei 12 membri ai Tribunalului Constituţional sunt numiţi de monarh, la propunerea
Camerei Deputaţilor (4 membri), Senatului (4 membri), Guvernului (2 membri) şi
Consiliului general al Puterii Judecătoreşti (2 membri), dintre jurişti, pentru 9 ani, la
fiecare trei ani fiind înnoită o treime a tribunalului. Adăugăm că natura politică a instanţei
constituţionale din România, deşi subsumată formulei instituţionale europene, a alimentat
teza dependenţei politice a judecătorilor Curţii, favorizată şi de suprapunerea majorităţii
prezidenţiale peste majoritatea parlamentară. Pentru a ne referi numai la legislatura
parlamentară trecută, un exemplu semnificativ poate fi invocat în acest sens: decizia
Curţii Constituţionale din şedinţa din 6 iulie 2005 prin care a admis o parte din excepţiile
de neconstituţionalitate ridicate de parlamentari ai opoziţiei cu privire la legile privind
proprietatea şi justiţia, pentru care guvernul îşi angajase răspunderea. Reamintim
importanţa politică a momentului, fiind vorba despre primul act major de reformă
instituţională al guvernului Tăriceanu instalat de numai şase luni. Pentru că majoritatea
judecătorilor constituţionali fusese numită în perioada legislaturii anterioare, dominată de
PSD, guvernanţii au pus decizia Curţii pe seama partizanatului ei politic. Mai mult, unii
dintre reprezentanţii puterii de atunci s-au pronunţat, drept represalii, pentru schimbarea
grabnică a modului de desemnare a judecătorilor constituţionali.
Aşadar, activitatea de control constituţional în sistemul politic românesc este
încredinţată unei curţi specializate, după modelul controlului constituţional centralizat, cu
particularităţile amintite. În sine, forma de control constituţional reprezintă unul dintre cei
doi parametrii principali avuţi în vedere atunci când este analizat rolul jucat de o curte
constituţională în cadrul unui regim democratic. Cel de al doilea parametru cu o
semnificaţie analitică majoră îl constituie activismul curţii. Importanţa acestuia derivă din
faptul că intensitatea controlului constituţional este corelată cu modelul funcţional al
democraţiilor moderne, astfel că absenţa controlului constituţional devine o caracteristică
majoritaristă a democraţiei, în timp ce controlul constituţional activ defineşte o
democraţie consensualistă. Referindu-ne la ţările europene exemplificate mai sus, toate
sunt încadrate de Lijphart în categoriile statelor cu control constituţional puternic, spre
deosebire de o ţară precum Elveţia, unde „absenţa controlului constituţional este singura
caracteristică majoritaristă într-o democraţie altfel consensualistă.” În România, cu un
sistem de control constituţional de tip Kelsen, ne aşteptăm ca activismul curţii să fie
similar ţărilor integrate modelului democraţiei consensualiste. Numai că rolul jucat de
instanţa constituţională românească provine dintr-o anume răsturnare de situaţie, fiind dat
mai degrabă de intervenţia fortuită a Curţii în viaţa politică decât de exercitarea
controlului constituţional propriu-zis.
Conform Constituţiei, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor,
înainte de promulgarea lor, asupra constituţionalităţii tratatelor şi a altor acorduri
internaţionale, asupra constituţionalităţii regulamentelor parlamentare, ca şi asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, atribuţii care pot fi
încadrate în categoria controlului constituţional propriu-zis. Un bun exemplu care să
probeze activismul Curţii în acest sens îl reprezintă cazul Voiculescu vs. CNSAS. Concret,
Curtea a decis, pe 31 ianuarie 2008, că legea Consiliului Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii este neconstituţională, admiţând excepţia de neconstituţionalitate
ridicată în cursul procesului prin care Dan Voiculescu contestase decizia de colaborare cu
fosta securitate pe care i-a dat-o anterior Colegiul CNSAS. Urmarea - parlamentul avea la
dispozitie, pentru corectarea legii CNSAS, 45 de zile de la publicarea respectivei decizii a
Curtii Constitutionale, perioadă în care dispoziţiile constatate ca neconstituţionale fiind
suspendate de drept. Pe de altă parte, Curtea are o serie de atribuţii ce sunt subsumate
unui control pe care îl putem numi de factură electorală, precum confirmarea rezultatelor
alegerilor prezidenţiale, ale referendumurilor, ca şi emiterea avizului consultativ pentru
propunerea de suspendare din funcţie a preşedintelui României. Ştim, bunăoară, că
instanţa constituţională şi-a exercitat această prerogativă în 2007, când a formulat un aviz
negativ propunerii parlamentului privind suspendarea preşedintelui Băsescu. În fine,
Curtea „soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere,
a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”.
În cei 18 ani de funcţionare, Curtea Constituţională s-a pronunţat într-un număr
total de 9.632 de cazuri, ceea ce reprezintă o frecvenţă medie de 535 de cazuri pe an,
respectiv 45 de cazuri pe lună. Totuşi, activismul Curţii a crescut an de an, atingând un
vârf relativ în 1997 şi un maxim absolut în 2009. Marea majoritate a deciziilor pronunţate
a vizat controlul constituţional a posteriori, în număr de 1.910, din care numai 3% au
reprezentat decizii de admitere a neconstituţionalităţii sesizate. O pondere relativ ridicată
în activitatea Curţii a avut-o „controlul electoral”, fiind pronunţate, spre exemplu, 230 de
decizii cu privire la alegerea preşedintelui României. Una peste alta, cifrele amintite ne
oferă argumente pentru a contura imaginea unui activism sporit al Curţi Constituţionale,
din ce în ce mai pronunţat de la an la an, manifestat în mod deosebit în domeniul a ceea
ce am numit controlul constituţional propriu-zis.
În acelaşi timp, trebuie remarcată schimbarea fundamentală intervenită în
activitatea Curţii începând cu anul 2005, instanţa constituţională fiind chemată să se
pronunţe, cel puţin o dată pe an, în legătură cu conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, în 45% dintre cazuri fiind emise decizii de
admitere. Două exemple notorii pot fi amintite în acest sens, ambele având ca obiect
refuzul Preşedintelui de a semna decretul de numire a unui membru al guvernului
desemnat de Premier. Primul, se referea numirea lui Adrian Cioroianu ca ministru al
Externelor în guvernul Tăriceanu I, iar cel de al doilea la numirea Noricăi Niculai ca
ministru al Justiţiei în guvernul Tăriceanu II.
Presedintele Curtii Constitutionale este ales, dintre judecatorii Curtii, de catre
acestia, prin vot secret, pentru o durata de 3 ani. Membrii Curtii Constitutionale, se
reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o treime, procedeu ce permite îmbinarea experientei si
continuitatii cu noile tendinte.
Conditiile constitutionale pentru a putea candida la functia de judecator al Curtii
Constitutionale sunt urmatoarele: pregatire juridica superioara; înalta competenta
profesionala; o vechime de cel putin 18 ani în activitatea juridica sau în învatamântul
superior juridic, în activitatea lor judecatorii sunt independenti si sunt inamovibili pe
durata mandatului. Ei nu pot fi trasi la raspundere pentru opiniile si voturile exprimate la
adoptarea solutiilor. De asemenea, judecatorii Curtii Constitutionale nu pot fi arestati sau
trimisi în judecata penala ori contraventionala decât cu aprobarea Biroului permanent al
Camerei Deputatilor, al Senatului sau a Presedintelui României, dupa caz, si la cererea
Procurorului General.
Bibliografie :
• Controlul constitutionalitatii legilor in Romania – De la control politic la control
jurisdictional , Daniela Valea
• www.sferapolitica.ro – despre rolul Curtii Constitutionale
• www.scritube.ro – Curtea Constitutionala a Romaniei
• Hans Kelsen – Teoria Generala a Statului , Ed. Oltenia 1928