UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZARE: DR/ID
ANUL I, GRUPA DR.2.1.03
NUME: PODLACHA LIANA CORINA

SEPARAŢIA, ECHILIBRUL ŞI COOPERAREA PUTERILOR

ÎN STAT

În cursul dezvoltării fiinţei umane ca fiinţă socială ce este guvernată

de nevoia de a coexista alături de semeni săi, pentru a se putea dezvolta,
pentru a-şi ocroti atât viaţa cât şi ţelurile, a crescut interesul pentru felul în
care va lua formă această asociere umană în şi pentru binele individual, dar
mai ales pentru cel comunitar. Astfel, istoria societăţii umane a cunoscut mai
multe etape în dezvoltarea sa - de la simple grupuri de indivizi până la ceea
ce numim azi state, confederaţii - , fiind în permanentă căutarea a celei mai
potrivite forme de organizare a omului.
Dacă într-o primă fază omul s-a organizat în forme rudimentare, în
epoca modernă putem vorbi de adevărate salturi ale acestor orânduiri. Statul
este una dintre etapele evoluţiei organizării societăţi umane, este una dintre
treptele sale de dezvoltare.
În concepţia lui Toma D’Aquino oamenii au nevoie de state care să
servească omului, principiile moralităţii fiind cele care conduc activitatea
statului.
Statul (noţiunea de stat - a derivat de la verbul latin „statuo”= „a pune,

1
a aşza, a întemeia” , iar cu sensul său modern a fost folosit pentru prima oară
de către Machiavelli în lucrarea „Principele”) reprezintă „forma
instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite
istoric şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de
indivizi, deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei
acestuia, ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii
publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi
apără interesle fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa
acestora ca voinţă general-obligatorie”( Cristian Ioescu)
Noţiunea de "stat" cunoaşte doua accepţiuni. Într-o accepţiune mai
mult politică, sociologică, prin stat se întelege suma a trei elemente distincte
şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii
statale, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). În accepţiunea aceasta,
statul este sinonim cu ţara, incluzând civilizaţia, resursele, oamenii,
teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua accepţiune, o accepţiune
restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai
exact mecanismul său.
Pornind de la ideea exprimată prin definiţia susmenţionată prin care
statul este prezentat ca instituţia esenţială a ordinii sociale ce asigură
mişcarea de ansamblu a societăţii, am observa totodată şi menirea acestuia
de a asigura guvernarea societăţii, de a impune şi a apăra ordinea şi
echilibrul social, fiind „personificarea juridică a unei naţiunii sau suportul şi
subiectul autorităţii publice”(Esmein).
Statul în cursul evoluţiei sale a cunoscut numeroase forme de
exprimare şi manifestare, astfel statul s-a regăsit sub denumirea de Cetate
sau Polis în Grecia Antică a lui Aristotel, însemnând o comunitatea - întreg
compus din părţi ( Politica, Aristotel, I, cap. II) neasămănătoare, dintre care

2
unele conduc şi altele sunt conduse ( I, CAP. VI).
Rezultatul unui contract social (J.J. Rousseau) sau pact dintre popor
(titularul suveranităţii) şi un grup de indivizi delegaţi de către popor să-i
exercite puterea suveranităţii în anumite condiţii, statul este o entitate
juridică şi o formă de manifestare a puterii politice ( Burdeau).
Deoarece deţinătorul puterii suverane – poporul - nu se poate
autoguverna, acesta încredinţează execiţiul puterii unui grup de guvernanţi.
Statului este „un ansamblu al organelor politice de guvernare ce
direcţionează societatea politică” ( Prof. Ion Deleanu) al cărui rol esenţial
este rezumat în mare măsură de necesitatea de a asigura folosirea optimă a
resurselor naturale şi umane, de a oferi protecţia socială. Cea mai importantă
legătură socială, statul gestionează direcţia unitară şi coerentă a celorlate
legături sociale. Pentru a-şi îndeplini misiunea statul va aplica autoritatea sa
în mod echilibrat, coerent, guvernat de sistemul legilor şi constitutiei. Statul
epocii democraţiei moderne se bazează din punct de vedere al concretizării
exprimării puterii statale pe teoria separaţiei puterilor în stat - pilonul
fundamental al principilor democratice.
Apărută în secolul Luminilor, Teoria separaţiei puterilor a fost
îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi a închistării medievale,
împotriva abuzurilor de putere, acest principiu al separaţiei puterilor fiind
proclamat de Revoluţia franceză pentru a pune capăt absolutismului când o
singură persoană concentra toată puterea, adică puterea de a face legi, de a
le executa precum şi de a judeca atunci când sunt încălcate. Este cunoscută
expresia “L’Etat est moi” (regele Ludovic al XIV-lea) sintagma care exprima
cel mai bine concepţia cu privire la putere, dominantă până la Revoluţia
franceză. Separarea puterii în putere legislativă, executivă şi judecatorească,
a fost un progres pentru vremea aceea, fiecare din cele trei mari puteri

3
trebuind sa fie deţinute şi exercitate de structuri diferite. Astfel, teoria
separatiei puterilor a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute de drept
divin, formă de guvernamant în care regele concentra în mainile sale putere
supremă
Teoria separatiei puterilor a avut un rol aparte, decisiv în promovarea
sistemului reprezentativ, adica în valorificarea democratică a relaţiei dintre
deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) şi organizarea statală a
puterii politice, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi ale cetăţenilor.
Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789, Franta), stând mărturie
în acest sens. Astfel potrivit declaraţiei menţionate, o societate în care
garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu este
determinată, nu are o constituţie.
Enunţată de către John Locke (“Trate de governement civil”) în 1690,

teoria separaţiei puterilor este definită şi investigată de către

Montesquieu în lucrarea „Despre spiritul legilir”(1748), unde separaţia
puterilor în stat este instrumentul care oferă siguranţă cetăţenilor, pentru că
„nu există posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala
statornicită, puterea să fie învinsă de putere” (Montesquieu). În fiecare stat
există puterea legisativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin
de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la cele care ţin de dreptul
civil.
Viziunea separării puterilor în stat apare în lucrările lui John Locke
reprezentată de ideea conform căreia cetăţenii au dreptul la control asupra
guvernului, iar puterea legislativă este puterea supremă în stat, o putere
împuternicită de către popor care poate înlătura ori schimba componenţa

4
organului suprem cînd vede că el pierde încrederea acordată. De asemenea
garantarea principiului separării puterilor în stat Locke o vede în dreptul la
răscoală, însă avînd un caracter excepţional. Aceasta este ultima şansă a
poporului care nu vine în contrazicere cu formele constituţionale de control
asupra activităţii statului.
Însă pentru a nu ajunge la aceasta Locke recomandă trei principii de
separare a puterilor care i-ar păzi pe oameni de la conducere să nu cadă în
ispită şi să-şi concentreze toată plinătatea de putere în mîinile lor în folosul
personal. Ca aceasta să nu se întîmple, Locke propune separarea puterii
legislative de cea executivă şi supunerea legislatorilor legilor elaborate de ei
înşişi şi realizate de către puterea executivă. Aceasta este unul din cele mai
importante principii în învăţătura lui Locke care a acordat o influenţă
puternică asupra gîndirii şi practicii politicii ulterioare, devenind unul din
principiile de bază ale statului.
Montesquieu, deasemenea, a rămas în istoria societăţii umane şi prin
faptul că el a reluat teoria separării puterilor întâlnită la John Locke.
Gânditorul arată, că în fiecare stat există trei puteri: „puterea legislativă,
puterea executivă care rezolvă problemele de drept internaţional şi puterea
executivă care conduce cu întrebările dreptului civil”. El lămureşte că prima
putere în persoana diriguitorului ori a unei instituţii emite legi temporare ori
permanente, corectează sau abordă legile existente. Puterea a doua declară
război sau încheie pace, primeşte ori trimite ambasadori, asigură securitatea,
preîntîmpină invaziile. Puterea a treia pedepseşte infractorii, rezolvă
problemele apărute între persoanele particulare. Ultima, după Montesquieu,
poate fi numită judecătorească, iar a doua simplu – putere executivă de stat.
Raţiunea divizării puterilor reiese din necesitatea asigurării libertăţii şi
îngrădirii abuzului. Montesquieu justifică această separare prin faptul că

5
atunci cînd puterea legislativă şi executivă sunt în mîinile unui corp sau ale
unei persoane, nu există libertate, deoarece există teama că acelaşi senat sau
monarh pot face legi tiranice şi le pot aplica în mod tiranic. De asemenea, el
menţionează că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este
separată de puterea legislativă şi executivă, deoarece judecătorul ar putea fi
şi legiuitor, şi agresor. Ideile sugerate de Montesquieu în modelul său
teoretic de separaţie a puterilor şi-au găsit pe deplin aplicarea în practică,
implimentîndu-se în normele constituţionale ale marii majorităţi a statelor
lumii.
Montesquieu este interesat îndeosebi, de separarea celor trei puteri,
întrucît de modul în care acestea sunt separate şi se exercită sau nu libertatea
politică. Atunci când în mâinele aceloraşi persoane sau ale aceluiaş corp de
dregători se află întrunite puteri legiuitoare şi puterea executivă, nu există
libertate deoarece se naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat să nu
întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există,
deasemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de
legislativă şi cea executivă.De asemenea, puterea executivă trebuie „să ia
parte la legiferare prin dreptul său de veto; altminteri, ea va fi curînd
deposedată de prerogativele sale”. Monarhului – care deţine dreptul de veto,
în virtutea căruia se poate împotrivi voinţa puterii legislative – îi este interzis
să ia parte la ligiferare, adică să statuieze. În schimb, puterea legislativă, -
deşi nu ar trebui „să aibă, la rîndul ei, dreptul de a ţine în loc puterea
executivă, căci activitatea executivă fiind limitată prin natura ei, este inutil
de a o îngrădi”, - are dreptul „şi trebuie să aibă împuternicirea de a examina
în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea”.
Montesquieu a intuit că separarea puterilor aplicată în mod absolut şi
absurd ar bloca practic, procesul de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar

6
coopera şi s-ar înfrîna neproductiv şi nesuficient una pe alta, doar de dragul
înfrînării, ar ajunge la un punct mort, adică la inacţiune. Remediul unei
asemenea impas este colaborarea puterilor. „Datorită mersului necesar
al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze, vor fi nevoite să funcţioneze
de comun acord.”
Montesquieu arată necesitatea ca cele trei puteri în stat să fie
neîmbinate, în caz contrar dacă spre exemplu puterea judecătorească s-ar
contopii cu cea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor.
Fiecare putere este conferită unor organe distincte: puterea legislativă -
adunărilor rprezenzative, puterea executivă şefului statului, eventual şefului
de guvern şi miniştrilor, puterea judecătorească, organelor judiciare.
Niciuna dintre puteri nu trebuie să fie mai puternică decât

cealaltă „întrucât există pericolul de tiranie.” În plus, fiecare putere

are o posibilitate legală şi materială de a supraveghea cealaltă putere şi, dacă
observă încercări ale acesteia de a-şi asuma puteri suplimentare faţă de o altă
putere, fie prin preluarea unor prerogative ce aparţin altei puteri, fie prin
adăugarea unor puteri suplimentare de natura celor care i-au fost conferite,
trebuie să sancţioneze această încercare.
Există o complementaritate a puterilor. Între puteri există o strânsă
legătură, fără a exista însă o ierarhie între ele. Puterea judecatorească nu e
chiar atât de separată încât să nu existe nici un fel de legătură cu celelalte
puteri. „Să faci legea e un lucru şi să o aplici e altceva.” Legislativul este
interesat ca Justiţia să funcţioneze bine pentru că fără puterea judecatorească
s-ar putea ca legile să nu aibă eficacitate. Puterea judecatorească aplică
normele celorlalte două puteri. Executivul când elaborează normele vrea să
apere anumite valori. În procedeul de aplicare a legilor, judecatorul dă viaţă

7
normei.
Cât priveste raporturile dintre legislativ şi puterea judecatorească ele
trebuie apreciate cu luarea în considerare a principiului independentei
judecătorilor şi a supunerii lor numai faţă de lege (art. 123). Aşadar
intervenţia în sfera justiţiei a altor puteri contravine principiului
constitutional. Aceasta nu exclude însa anumite raporturi constituţionale
care rezultă firesc din sistemul organizării statale a puterii. Trebuie
menţionat ca organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoresti se
realizează potrivit legii (art. 125, 126, 128, si mai ales art. 172 alin 3 lit. h).
Ca atare Parlamentul este cel care stabileşte prin lege competenţe şi
proceduri pentru instantele judecătoreşti.

În România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale

este reglementată clar prin articolul 2 din Constituţie. Deţinătorul puterii
suverane este poporul român şi el exercită această putere prin organele
reprezentative şi prin referendum. Din analiza articolului doi din Constituţie
rezultă mai multe constatări. Astfel, organelor reprezentative li se
încredinţează doar exerciţiul puterii, deci anumite împuterniciri şi nu puterea
ca atare. Nu este vorba de delegarea puterii ci de delegarea unor funcţii ale
puterii. Titularul puterii este şi rămane numai poporul roman. Nici un grup şi
nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

În Constituţia României îşi găseşte exprimarea clasicul principiu al

separării puterilor în stat. Conform Constituţiei României cele trei puteri
clasice se regăsesc exprimate astfel: legislativul în normele privitoare la
Parlament (art. 58 şi urm.); executivul în normele privitoare la preşedintele
României şi Guvern (art. 80 şi urm.); justiţia în normele cu privire la

8
autoritatea judecătorească (art. 123 şi urm.). Constitutia exprimă relaţiile şi
activităţilor statale, ordinea reglementării puterilor fiind de natură clasică.

Constitutia asigură Parlamentului o anumită preeminenţă în raport cu

celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul este singura autoritate
legiuitoare a ţării (art. 58), el are funcţii de formare, alegere, numire,
investire a altor autoritati statale şi desigur a altor funcţii de control. Chiar si
structura bicamerală a Parlamentului exprimă echilibrul în executarea puterii
legislative.

Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se

caracterizează prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate
ale celorlalte, implicări ce semnifică echilibrul prin colaborare şi
control.

Raporturile Parlament - Executiv, în reglementarea constituţională,

pot fi examinate prin implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi
a guvernului. Astfel Parlamentul primeşte jurământul Preşedintelui (art.82);
poate prelungi mandatul acestuia în caz de război sau catastrofă (art. 83);
poate hotări punerea sub acuzare a şefului de stat pentru înaltă trădare (art.
84); ascultă mesajele şefului de stat (art. 89); ratifică tratatele internaţionale
în condiţiile art. 91; aprobă declararea de către şeful de stat a mobilizării
parţiale sau generale a forţelor armate (art. 92); încuviinţează instituirea
stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 93); poate suspenda din funcţie
Preşedintele României în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care acesta a
încalcat prevederile Constituţiei (art. 95); stabileşte indemnizaţia şi celelalte
drepturi ale Preşedintelui României (art. 100).

9
 Teoria separării puterilor şi-a găsit reflecţie în Constituţia Franţei din
anul 1791 şi în Constituţia SUA din anul 1787, serveşte ca exemplu pentru
toate ţările lumii.
O altă concepţie despre separarea puterilor în stat o regăsim la J.J.
Rousseau. În modelul politic conceput de Rousseau, voinţa generală a
poporului adică puterea legislativă trebuie să fie suverană, celelalte puteri în
stat fiindui subordonate. Rousseau acceptă astfel implicit existenţa unor
puteri în stat: poporul stabilit într-un corp politic (Parlamentul), care
stabileşte legile, şi Guvernământul, compus din indivizi care le pun în
executare. Executivul ar fi deci un simplu agent de executare a legilor votate
de Parlament. Guvernământul deţine puterea ca depozitar, el neavînd o
putere proprie. Ceea ce compun Guvernămîntul, fiind, prin graţia
suveranului (poporului), depozitarul temporar al puterii. Puterea legislativă
fiind supremă, rezultă că putere executivă este supusă acesteia, ceea ce
exclude independenţa puterilor.
Apariţia Constituţiei ca “lege fundamentală a Statului”, a consacrat
principiul autolimitării puterilor statului, în sensul că puterea acestuia să
se exercite în limitele prevăzute de Constituţie deci, fără a-şi încălca
propriile legi, iar încălcarea acestora să atragă responsabilitatea juridică a
autorităţii publice şi funcţionarilor sai.

În Franta, Constituţia din 1789 introduce pentru prima dată

posibilitatea de control a constituţionalităţii legilor, deci

posibilitatea de control judecătoresc asupra puterii legislative, în

activitatea de elaborare a legii care trebuie să fie întotdeauna

conformă cu Constituţia. Controlul constituţionalităţii legilor, vizează

10
împiedicarea legiuitorului de a face legi după bunul plac, deci limitează
legiferarea la principiile constituţionale. Astfel, se scoate în afara
Constituţiei tendinţele de însusire a puterii exprimate plastic prin “L’Etat est
moi.”.

În Anglia, spre deosebire de Franta, parlamentul şi regele nu puteau să

creeze dreptul, ci doar să descopere şi să exprime regulile acestuia. Common
Law stătea la baza dreptului, iar legiuitorul nu putea acţiona contrar
spiritului acestuia. Revoluţia din 1688 a marcat un triumf al “supremaţiei
parlamentului”, excluzându-se orice control judecătoresc asupra validităţii
legilor. Cu toate acestea, în coloniile engleze, inclusiv America de Nord,
judecătorii şi-au asumat “un drept de control” prin ignorarea legilor locale,
când ele nu erau conforme cu dreptul englez, fapt consacrat în anul 1803 în
“principiul considerat esenţial în toate constituţiile scrise, ca o lege
incompatibilă cu Constituţia este nulă şi ca instanţele, ca si celelalte organe
ale puterii, trebuie să asigure efectele Constituţiei.

Istoria a dovedit ca autolimitarea puterilor statului, fără instituirea

responsabilităţii, pentru încălcarea acestor limite, este insuficientă în
asigurarea drepturilor omului contra tendinţelor despotice sau a abuzurilor
autorităţii, fie ea şi judecatorească. O serie de constituţii şi documente
internaţionale au consfinţit şi garantat drepturile oamenilor ca fiind sacre de-
a pururi şi nici un ordin impus de tiranie sau de o putere arbitrară nu poate
avea destulă autoritate pentru a le aboli. Garantarea drepturilor omului este
data de consacrarea lor prin lege şi instituirea domniei legii faţă de orice
autoritate, deziderat ce nu se poate realiza fara existenţa responsabilităţii, a
autorităţii publice şi funcţionarului său. Deci, orice hotărâre judecatorească
sau act al unei alte autorităţi publice prin care se încalcă ilegal drepturile

11
unei persoane, trebuie desfiinţate, atrăgând răspunderile juridice
corespunzatoare, evident numai pe baza unei proceduri prevăzute de lege.
Căci, “numai o guvernare prin lege este esenta libertăţii”, arăta Montesquieu.

“Controlul reciproc al acestora.”

Într-o Constituţie democratică se prevăd proceduri precise pe baza

cărora puterile se controleze reciproc sub aspectul respectării Legii Supreme
şi a celorlalte legi emise în baza acesteia.
Cu privire la controlul reciproc al puterilor în S.U.A., Alexis de Tocqueville
arăta: “Pacea, prosperitatea, însăşi existenţa uniunii, stau neîncetat în mâna
celor şapte judecători federali (Curtea Supremă a S.U.A.). Fără aceştia,
Constituţia este o lege fără valoare; la ei apelează puterea executivă pentru a
rezista presiunilor corpului legislativ; legislativul pentru a se apăra de
iniţiativele puterii executive; Uniunea pentru a se impune în faţa statelor;
statele pentru a respinge pretenţiile excesive ale Uniunii; interesul public-
contra interesului privat; spiritul conservator contra instabilitatii democratice
ş.a.

Controlul reciproc al puterilor presupune atât căi de atac legale

prin care o putere sau autoritate a acesteia, pot acţiona în judecată o altă
putere atunci când aceasta abuzează, încălcând legea;
deasemenea controlul reciproc poate determina alegerea, ori numirea
funcţionarilor unei puteri de către o altă putere sau dizolvarea, suspendarea,
demiterea funcţionarilor unei puteri de o altă putere, în condiţiile legii.

12
 Reglementarea si functionareaa puterilor statului, conform
principiului separarii, egalitatii, cooperarii si controlului reciproc al
acestora, este o garantie a realizarii interesului general in conditiile legii.

Principiul separării puterilor, al egalităţii, cooperării şi

controlului reciproc al acestora prevăzut în CONSTITUŢIA

ROMÂNIEI din anul 1991. Potrivit Constituţiei nici una dintre

puteri sau instituţii ale puterii nu este mai mare decat alta.

Constituţiile moderne, inclusiv a României (1991), în scopul unei

autolimitări eficiente a puterii în general, au depăşit faza separaţiei puterilor
numai în trei componente esenţiale (legislativă, executivă şi judecătorească).
În ţara noastră sunt organizate şi funcţionează o serie de autorităţi
publice care nu sunt subordonate nici uneia din cele trei puteri clasice şi
nici incluse în acestea, respectiv: Curtea Constituţională, Avocatul
Poporului, Curtea de Conturi, Banca Naţională a României etc.

De asemeni, puterea legislativă este “împărţită” între cele două

camere ale Parlamentului respectiv, Senatul şi Camera Deputaţilor care la
rândul lor cooperează şi se controlează reciproc. Astfel, nici o lege nu poate
intra în vigoare fără să fie votată în aceeaşi redactare de cele doua camere. În
caz de divergenţă între normele votate de Senat si cele votate de Camera
Deputaţilor se aplică procedura medierii. De asemenea, aceasta rezultă şi din
relaţiile instituite între celelalte instituţii politice. Astfel, Presedintele
numeşte primul ministru şi Guvernul, care se confirmă de către Parlament,
iar Guvernul organizează şi conduce alegerile pentru Preşedinte şi
Parlament. Decretele Preşedintelui nu produc efecte juridice dacă nu sunt

13
contrasemnate de Primul-ministru. Preşedintele are dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului, să-i suspende sau să-i revoce,
însă numai la propunerea primului ministru. Preşedintele României numeşte
magistraţii, care fac parte din puterea judecătorească. Instanţa judecătorească
poate să anuleze hotărîrile Guvernului şi să sesizeze Curtea Constituţională
pentru a declara ca neconstituţionale legile date de Parlament cu încălcarea
Constituţiei.

Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte în anumite condiţii şi după

o anumită procedură, iar Parlamentul în condiţiile legii îl poate suspenda pe
Preşedinte.

În Constituţia României sunt şi alte atribuţi ale instituţiilor puterii prin

care se reglementează relaţiile de cooperare şi control reciproc ale acestora.

Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub

forma unui aparat, mecanism, autorităţi investite cu "puteri" exprimate în
competenţe. Puterea de stat nu poate exista decât organizată. Organizarea
puterii statale, pe principiul separării, egalitaăţii, cooperarii şi controlului
reciproc al acestora prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul democratic
al funcţiilor încredinţate, structurilor acestuia (autorităţii publice,
funcţionarii publicii, instituţii publice etc.).

14
 BIBLIOGRAFIE

1. MANUAL DE ŞTIINŢĂ POLITICĂ - ROBERT E.

GOODIN, HANS-DIETER KLINGEMANN (EDITURA POLIROM);

2. POLITICA – ARISTOTEL ( EDITURA PAIDEIA);

3. INSTITUŢII POLITICE ŞI DREPT CONSTITUŢIONAL –

CRISTIAN IONESCU (EDITURA JURIDICĂ);

4. DICŢIONAR DE GÂNDIRE POLITICĂ – LAROUSSE;

5. DOCTRINE ŞI INSTITUŢII POLITICE – FLORIN

TĂNĂSESCU (EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE);

6. ROMÂNIA – STAREA DE FAPT VOL.I – VLADIMIR

PASTI, MIHAELA MIROIU, CORNEL CODIŢĂ (EDITURA
NEMIRA);

7. ADMINISTRAŢIE ŞI POLITICI PUBLICE – LUMINIŢA

GABRIELA POPESCU (EDITURA ECONOMICĂ);

8. TRATAT DE POLITOLOGIE – MARIAN VOICULESCU

(EDITURA UNIVERSITARĂ);

9. ISTORIA DEMOCRAŢIEI ÎN EUROPA – SALVO

MASTELLONE (EDITURA ANTET);

10. REGIMUL POLITIC ÎN ROMÂNIA – CRISTIAN

IONESCU (EDITURA JURIDICĂ);

11. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

15