Professional Documents
Culture Documents
Ar putea părea amuzant, sau chiar incredibil dacă spunem că în antichitate ceea ce
acum pare a fi unicul obiectiv al entităţilor şi anume profitul, atunci era considerat
ceva de neconceput, nefiind o ocupaţie respectabilă. Spre exemplu, pentru Aristotel
comerţul se împărţea în comerţ dus în vederea menţinerii unei gospodării (de
subsistenţă) şi cel dus în vederea exclusivă a profitului. Dacă cel dintâi tip de comerţ
era considerat esenţial pentru existenţa unei societăţi cât de cât complexe, cel de al
doilea tip de comerţ era considerat unul parazitar (Aristotel, Politica). Totuşi
Aristotel a avut întotdeauna respect faţă de oamenii inteligenţi care se luptau cu cei
din jur, nefiind înteleşi. Despre primul filosof grec, Thales din Milet, Aristotel a
menţionat“Cum oamenii îl criticau pe Thales, reproşându-i sărăcia şi spunându-i că
filosofia este o îndepetnicire nefolositoare, Thales şi-a dat seama, pe baza calculelor
sale astrologice, că se va produce o recoltă abundentă de măsline, şi chiar în timpul
iernii, dispunând de o sumă de bani, a închiriat toate presele de ulei existente în
Milet cât şi în Chios, fără ca nimeni să-l concureze. Când a sosit momentul recoltei şi
când toată lumea căuta de zor prese, Thales le-a închiriat pe cele arvunite de el în
condiţiile pe care le dorea”, câştigând o sumă importantă de bani.
Într-o lucrare care a stârnit dezbateri aprinse, Milton Friedman susţine că urmărirea
cu obstinaţie a profitului este şi o datorie morală (cu minima condiţie ca profitul să
fie realizat pe căi legale). Este o datorie morală atât pentru oamenii de afaceri, cât şi
pentru manageri, şi aceasta din trei motive. Friedman afirmă că nesocotirea obţinerii
de profit drept scop principal al activităţii economice 1) încalcă drepturile indivizilor,
este 2) inechitabilă şi 3) nedemocratică.
În acest context, teoria financiară a propus şi dezvoltat modele care privesc firma din
perspective total diferite: fie este considerată ca o entitate de sine stătătoare ale
cărei scopuri fundamentale ar fi supravieţuirea şi dezvoltarea acesteia, fie este, mai
degrabă, o asociere destinată aducerii de profituri pentru acţionari.
În Japonia ideea de proprietate are cu totul alte conotaţii decât cele din cultura de
sorginte europeană. Pentru mediul cultural japonez, proprietatea privată este
înţeleasă în primul rând ca un mijloc de a promova interese publice, non-egoiste, şi
numai în ultimul rând ca deservind interesele egoiste ale posesorilor. În cazul în care
o companie se confruntă cu dificultăţi financiare, prima măsură luată de manageri
este reducerea propriului salariu, urmată de reducerea dividendelor datorate
acţionarilor, şi abia apoi de reducerea veniturilor angajaţilor. În situaţia în care nici
aceste acţiuni nu-şi dovedesc eficienţa, se trece la vânzarea activelor firmei, iar
concedierea angajaţilor este resortul ultim la care se apelează. Se observă că dreptul
de proprietate (în înţeles europocentrist) este încălcat de două ori de managerii
japonezi, prima dată prin reducerea veniturilor cuvenite acţionarilor, iar a doua oară
prin vânzarea proprietăţii acestora în folosul conservării locurilor de muncă ale
angajaţilor.
Economia de piaţă a evoluat, ţările sunt tot mai dezvoltate, se manifestă un grad
ridicat de dispersie a capitalului în cadrul firmelor. Gradul de dispersie variază de la
un sistem de guvernare la altul, după cum se poate vedea pe parcursul referatului.
Dacă în sistemul de guvernare anglo saxon vom avea un grad mare de dispersie, în
sistemul de guvernare prin intervenţie este un grad de dispersie mai redus.
La fel foarte important în cazul companiilor mari, cu mulţi acţionari, în special cele
cotate pe diferite pieţe de capital unde accesul la informaţiile financiare relevante
poate fi fie costisitor, fie inoportun, legile care protejează acţionarii minoritari
lipsesc sau sunt ineficiente.
• modalităţilor de control asupra activităţii managerilor
Se observă deci două tipuri interese: cel al investitorilor (acţionarii) care se aşteaptă
la câştiguri sub formă de dividende într-un termen cât mai scurt şi cel al managerilor
care fie sunt interesaţi de propria persoană, prin salarii cât mai mari, fie sunt
interesaţi de dezvoltarea pe termen lung a societăţii, chiar dacă pe termen scurt
acest lucru poate însemna scăderea profitului. Se recomandă ajungerea la o
înţelegere între cele două interese.
În ceea ce priveşte managerii, managerii din SUA si Marea Britanie tind să aibă o
pregătire profesională cu specializare în finanţe sau marketing (cel mai des absolvent
de universităţi cu profil de afaceri) spre deosebire de managerii germani care au mai
degrabă o educaţie în domeniul tehnic. În Franţa managerii sunt absolvenţi ai unei
„grandes ecoles” comune cu o pregătire ideologică şi provin adesea din poziţii
guvernamentale. În ceea ce priveşte experienţa internaţională Statele Unite este ţara
care are cei mai mulţi top manageri născuţi în afara ţării spre deosebire de Franţa,
Italia şi Japonia care se afla la capătul opus. De asemenea mobilitatea managerilor
SUA şi Marea Britanie este mult mai mare spre deosebire de Franţa şi Japonia unde
managerii tind să rămână o lungă perioadă de timp în cadrul companiei. Prezenţa
unor manageri de naţionalitate străină, cu o bogată experienţă internaţională în
combinaţie cu o piaţă a muncii deschisă creează premisele unei deschideri din partea
echipei manageriale spre adoptarea unor strategii globale. În Statele Unite tot mai
multe companii au sau au avut directori executivi (CEO) născuţi în afara ţării: Charles
Bell de la McDonald’s care este australian, E. Neville Isdell de la Coca Cola care este
irlandez. Dimpotrivă, echipele manageriale dintr-o piaţă a muncii închisă, din
companii cu strânse legături guvernamentale (Franţa) sau fondate şi controlate de
familii (Italia, Japonia) vor fi mult mai rezervate în a se angaja în strategii globale,
majoritatea preferând să menţină controlul acasă.
b. Modelul codeterminării
• Poate fi regăsit în sistemul ţărilor vest europene
• Există trei raporturi juridice şi patru nivele:
1. Un raport juridic se stabileşte între acţionari cu administratori plus reprezentanţi
ai salariaţilor
2. Al doilea raport se stabileşte între administratori plus reprezentanţi ai salariaţilor
cu administratorii,
3. Al treilea între administratori cu managerii.
• Comparativ cu modelul tradiţional, acest model introduce un sistem de
management participativ, pornind de la premisa că riscul afacerii pentru acţionari
este mai mic decât pentru salariaţi, datorită imposibilităţii de diversificare a
portofoliului de investiţii a acestora din urmă.
• În cazul relaţiei dintre acţionari şi consiliul de administraţie propriu-zis se interpune
un „consiliu superior”, compus din reprezentanţii acţionarilor şi salariaţi.
• Rolul consiliului superior se suprapune rolului acţionarului în anumite privinţe,
întrucât exercită funcţia de control, analizează obiectivele strategice ale companiei şi
formulează recomandări consiliului de administraţie.
c. „Stakeholder model”
• Există două raporturi juridice şi patru nivele, prin extinderea subiectelor de drept
ce se găsesc în modelul codeterminării.
1. Un raport între acţionari cu reprezentanţii salariaţilor, cu clienţii, cu bănci, cu
furnizori, cu statul sau administraţia publică şi administratori
2. Al doilea raport între administratori cu reprezentanţii salariaţilor, cu clienţi, cu
bănci, cu furnizori şi manageri. Între acţionari şi administratori nu trebuie să se
interpună un alt organism, în mod obligatoriu.
• Motivaţia acestui model se regăseşte în necesitatea ca activitatea unei companii să
nu fie afectată de relaţiile care se creează între toate aceste persoane cu interese şi
riscuri diferite.
• Comparativ cu modelul codeterminării, modelul riscului asumat extinde în fapt
sistemul de management participativ, cu toate că nu reflectă suficient gradul de
exprimare a drepturilor şi obligaţiilor fiecărei persoane în păstrarea unui echilibru
între procesul decizional şi nivele în baza căruia se structurează.
• Obiectivul esenţial al luării deciziilor manageriale este de a îmbunătăţii atât
veniturile cât şi puterea corporaţională a firmei, făcând dificil controlul
managementului de către acţionari, votul bazat pe „one share-equals one vote” (o
acţiune egal un vot) nu mai funcţionează.
Deşi sistemele de guvernanţă corporativă există de mai mult timp, nenumărate studii
efectuându-se pe această temă, totuşi în literatura de specialitate opiniile nu sunt în
totalitate concordante privind alegerea celui mai funcţional dintre acestea: sistemul
anglo- saxon, sau cel continental – european sau japonez.
Printre ţările adepte modelului anglo saxon se pot aminti: Marea Britanie, SUA,
Australia.
Scurt istoric
Înainte de anii 1980, guvernarea corporativă americană era foarte diferită de cea de
azi, directorii executivi deţineau părţi neînsemnate din pachetul de acţiuni al firmei,
stimularea lor fiind făcută prin măsuri tradiţionale de performanţă: volumul
vânzărilor sau creşterea profiturilor, în timp ce conducerea firmei şi nici acţionarii nu
se implicau prea activ în activitatea firmei.
În anii 1980, lucrurile au luat o întorsătură pozitivă, vălul de preluări a trezit un pic
managementul şi mai ales acţionarii companiilor, creându-se un răspuns al pieţelor de
capital la deficienţa guvernării corporative.
Din punct de vedere a controlului activităţii firmei s-a consactrat forma de guvernare
prin obiective (finanţarea de la distanţă), prin care investitorii nu intervin direct în
activitatea firmei, ei solicitând plata unui anumit nivel al dividendelor, stabilită prin
contract. Astfel se acordă managerilor o mai mare libertate de acţiune. Se observă
cum se încurajează spiritul antreprenorial, iar managerii îşi asumă riscuri mai mari.
a) tendinţa băncilor de a acorda uşor credite unor firme la care deţin acţiuni şi de a
se interesa mai puţin de îmbunătăţirea eficienţei utilizării factorilor de producţie şi
creşterea profitabilităţii;
b) implicarea băncilor în activitatea unor firme mari prin deţinerea de acţiuni ale
acestora ceea ce contribuie la creşterea riscului pentru sistemul bancar în ansamblul
său, mai cu seamă în fazele descendente ale ciclului economic când probabilitatea
falimentelor sau a unor rezultate financiare mediocre este mai mare;
d) experienţele din diferite ţări cu economie de piaţă relevă faptul că relaţiile dintre
grupurile de acţionari nu pot fi reduse doar la raporturile dintre marii şi micii
acţionari. Mai mult, se asistă la un joc al coaliţiilor între diferite categorii de
acţionari. Ca atare, pot apărea o serie de necorelări între ponderea deţinută în
totalul capitalului subscris şi puterea exercitată în cadrul firmei. La aceasta
contribuie şi folosirea unor procedee juridico – financiare cum ar fi:
• participări încrucişate
• drept de vot multiplu
• perioade de aşteptare pentru exercitarea de control a activităţii firmei.
Finanţarea controlată există mai ales în ţările unde economia de piaţă a apărut şi s-a
dezvoltat mai târziu.
În aceste condiţii, problema care a trebuit să fie rezolvată în fazele iniţiale ale
construcţiei sau reconstrucţiei sistemului instituţional a fost generarea unui ritm înalt
de creştere a producţiei industriale, ca principal mijloc de reducere sensibilă a
decalajelor faţă de statele cele mai dezvoltate din perioada respectivă.
În aceste condiţii apar premisele efectuării unor plăţi de dividende speciale către
marii investitori sau a exploatării unor relaţii de afaceri numai în folosul acestei
categorii de interese, ajungându-se practic la o expropiere a micilor acţionari. Lipsa
de protecţie a intereselor micilor acţionari poate avea efecte comparabile cu
creşterea gradului de monopolizare la nivelul ramurilor economice, care se traduce
prin reducerea preocupării pentru inovarea tehnologică sau generarea de stimulente
pentru creşterea calităţii capitalului uman de care dispun managerii şi salariaţii.
Concluzie
Înainte de a încheia această lucrare vreau să fie clar următoarea idee: Esenţial este
faptul că nu societatea există pentru ca oamenii de afaceri să profite de pe urma ei,
ci, dimpotrivă, afacerile există pentru a satisface nevoile sociale.
Bibliografie
1. http://www.biblioteca.ase.ro;
2. www.economiaintreprinderii.ro;
3. http://www.geocities.com/cristianvasilescu/documente/articole/afaceri.htm;
4. www.mercercapital.com;
5. http://portal.feaa.uaic.ro;
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Guvernanţă_corporativă;
7. Anghel I., Işfănescu A. şi Robu V. Evaluarea întreprinderii, Bucureşti, Tribuna
Economică, 2001;
8. A. Bunea – Evoluţia sistemului financiar românesc între modelul german al băncilor
universale şi modelul anglo-saxon al pieţei de capital. Elementele esenţiale ale
construirii unui sistem financiar eficient în Romănia în ICFM – Victor Slăvescu – Procese
financiar monetare ale tranziţiei: Probleme şi dileme, Editura Alpha, Buzău, 1997;
9. Beauchamp, Tom. 2001. Ethical Issues in International Business. In Ethical Theory
and Business, Tom Beauchamp and Norman Bowie eds. 527-532. New Jersey: Prentice
Hall;
10. John R. Boatright, "Fiduciary Duties and the Shareholder Management Relation:
Or, What's So Special About Shareholders?," in Ethical Theory and Business, Tom
Beauchamp and Norman Bowie eds (New Jersey: Prentice Hall, 2001;
11. N. Feleagă, Sisteme contabile comparate, Ed. Economică, 1999;
12. Milton Friedman, "The Social Responsibility of Business Is to Increase Its Profits," in
Ethics for Modern Life, Raziel Abelson and Marie-Louise Friquegnon eds (New York: St.
Martin's Press, 1991);
13. Hofstede G, -„The cultural consequences of accounting, in Accounting and
Culture”, ed. B Cushing, AAA, Florida;
14. Reglementări contabile armonizate cu Directiva a lV-a a Comunităţilor Economice
Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.
Note de final
Milton Friedman, "The Social Responsibility of Business Is to Increase Its Profits," in
Ethics for Modern Life, Raziel Abelson and Marie-Louise Friquegnon eds (New York: St.
Martin's Press, 1991).
“Ownership of a corporation is different from the ownership of personal assets. Most
notably, shareholders do not have a right to possess and use corporate assets as they
would be their own; instead, they create a fictitious person to conduct business, with
the shareholders as the beneficiaries. To the extent that shareholders do not manage
a corporation but leave control to others, there is a problem of ensuring that the
hired managers run the corporation in the interests of the shareholders. The law of
corporate governance has addressed this problem by creating a set of shareholder
rights along with a set of legal duties for corporate officers. […] Now, even if it is
granted that shareholders are the owners of a corporation in the sense of possessing
these [newly created] rights, it does not follow that officers have a fiduciary duty to
run the corporation in the interest of shareholders.”
In România, de exemplu, reglementările privind protecţia acţionarilor minoritari
sunt tot timpul abrogate cu noi reglementări. Dacă în 1994 a fost adoptată LEGEA
nr.52 din 7 iulie 1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, acesta a fost
abrogată de O.U.G. nr.28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii
financiare şi pieţele reglementate care de asemenea a fost abrogată de L.
nr.297/2004 privind piaţa de capital. De semenea Romînia “încearcă” să adopte şi
Directivele europene precum Directiva de preluare a companiilor in legislatia pietei
de capital însă, cum spunea Dan Bărbulescu, directorul general al Bucharest Equity
Research Group (BERG) "Directivele europene le avem, dar nu avem si comisari
europeni la CNVM care sa le aplice, sunt prea balcanici, iar noi trebuie sa intram in
Europa". Tot el continuă: "Avem o lege inspirata din Directiva europeana de preluare a
companiilor, care obliga actionarii care trec de pragul de 33% din capitalul social sa
faca o oferta publica de preluare, dar, spre deosebire de alte state europene cu
traditie, care abia acum adopta aceste prevederi in legislatie, diferenta apare atunci
cand institutia care trebuie sa implementeze directiva si sa verifice cum se aplica,
respectiv Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, nu face acest lucru".
Diferenţele naţionale privind structura acţionariatului sunt foarte mari . La o
extremă se află Statele Unite care are cea mai dispersată structură a acţionariatului
caracterizată prin neutralitatea ei în ceea ce priveşte conducerea şi strategiile
adoptate de acestea atâta timp cât acestea aduc profit şi valoarea acţiunilor este
ridicată. În Marea Britanie un procent important îl reprezintă acţionarii instituţionali,
ca de pildă fondurile de pensii, care, de regulă aici, joacă un rol neutru spre
deosebire de activismul investitorilor instituţionali americani. Japonia este
caracterizată printr-un procent ridicat de investitori instituţionali care nu au deloc o
atitudine neutrală ci dimpotrivă, acţionează ca parte a unei reţele sau keiretsu în
sprijinirea managementului. În Germania băncile sunt cele care joacă un rol
important în influenţarea politicii companiei, atât ca şi creditori cât si ca acţionari ai
acesteia. Pentru angajaţii acţionari este tipică reacţia de blocare a globalizării.
Această atitudine se manifestă chiar şi în Statele Unite unde United Airlines oferă
unul din rarele exemple de companie publică mare cu acţionari majoritari angajaţii
proprii (55%). Astfel angajaţii acestei companii au reuşit să blocheze planurile
conducerii de a mării numărul de zboruri de la baza cu costuri mai scăzute din
Taiwan.
Sindicatele sunt asociatii voluntare ale salariatilor unei întreprinderi cu un numar
minim de membri, având rolul de a-i reprezenta si a le apara interesele salariale,
privind conditiile de munca si sociale, în raporturile cu patronatul si/sau managerii
firmei. Obiectivele sindicatelor sunt atât convergente cât si divergente în raport cu
cele ale întreprinderii. Ambele structuri sunt interesate în mentinerea si dezvoltarea
firmei.
Statul, prin instituţiile sale, contribuie la asigurarea cadrului necesar funcţionarii
întreprinderii (legislaţie, stabilitate, securitate, acorduri cu alte state) şi organizează
prestarea unor servicii de utilitate publică comportându-se în unele situaţii ca un
agent economic. Întreprinderile pot beneficia de alocaţii sub forma subvenţiilor
pentru anumite sectoare, de măsuri protecţioniste, de comenzi de stat, de scutiri şi
reduceri fiscale sau vamale, prime pentru export sau promovarea unor producţii etc.
În exercitarea rolului sau statul utilizează resurse colectate sub forma impozitelor si
taxelor de la întreprinderi. Regimul fiscal din economie şi alocarea resurselor
bugetare ar trebui să constituie factori de creştere economică. Însă în realitate
lucrurile nu stau chiar aşa de roz cum se spune în teorie. De cele mai multe ori
implicarea statului în viaţa economică are efecte negative, sunt aplicate politici
neadecvate, se comit erori costisitoare cu scopul de a favoriza anumite interese în
detrimentul altora. Nu sunt rare cazurile când statul este acuzat de politică
antinaţională însă de cele mai multe ori noi închidem ochii şi ne facem că nu am
văzut nimic.
Diferenţe între ţări apar şi în funcţie de gradul de intervenţie al statului în economie
şi de protecţionismul pe care îl aplică pe propriile pieţe. Intervenţia guvernului ia, cel
mai adesea, forma regulatorilor de piaţă. O măsură reprezentativă de intervenţie
guvernamentală în economie o reprezintă reglementările referitoare la preluare
(takeover). Legislaţia în Statele Unite şi într-o mai mică măsură Marea Britanie nu
prevede în mod special bariere împotriva preluărilor, rămâne la latitudinea
companiilor să-şi ia măsuri anti-preluare. În contrast, în Ţările continental europene
Franţa, Germania, Italia şi în Japonia intervenţia guvernului în a ridica bariere
puternice de anti-preluare este mare inclusiv prin instituirea aşa numitelor „golden
shares” care dau autorităţilor guvernamentale dreptul de veto asupra unor decizii
strategice. În timp ce în Europa şi Asia legislaţia referitoare la societăţile pe acţiuni
este atributul celui mai înalt for legislativ, în SUA reglementările de constituire ale
unei corporaţii este la nivel de stat federal. Diferitele obstacole pe care multe dintre
Ţările europene le ridică în calea preluărilor ostile fac firmelor străine dificilă
achiziţionarea de companii europene. În 2001 planul de fundamentare a unui cod
european privind achiziţiile prin preluare a fost amânat în urma obiecţiilor ridicate de
guvernul german. Este de notorietate scandalul iscat cu ocazia preluării ostile în 2001
de către compania de telefonie britanică Vodafone a operatorului german
Mannesmann, preluare care deşi a fost considerată cea mai mare tranzacţie din istoria
corporatistă a lumii a îngrijorat atât guvernul german, precum şi întreaga opinie
publică de posibilitatea ca şi alte companii germane să treacă în „mâini străine”. Un
alt caz particular este Franţa care de asemenea depune eforturi de menţinere a
capitalului naţional în marile firme franceze. Cel mai recent caz de implicare
guvernamentală este cel al firmei Danone. Primul-ministru francez, Dominique de
Villepin, a afirmat că guvernul pe care îl conduce este îngrijorat de o posibilă
preluare a grupului Danone de către PepsiCo şi a avertizat că va proteja interesele
Franţei în această problemă. El a declarat reporterilor că Danone este unul dintre
"stindardele" industriei franceze şi că "orice soluţie strategică trebuie să aibă la bază
protejarea intereselor grupului", dar şi a industriei ţării. În concluzie, conducătorii
companiilor trebuie să recunoască şi să se adapteze la dificultăŢile pe care procesul
de globalizare le presupune, să încerce realizarea unei situaţii de echilibru între toate
părţile implicate. Pe de altă parte, reprezentanţii guvernelor ar trebui să fie mai
deschişi în ceea ce priveşte acceptarea capitalului străin şi să folosească acest prilej
pentru îmbunătăţirea relaţiilor la nivel global. Guvernele au nu numai
responsabilitatea ci au în mână şi instrumentele politice pentru îmbunătăţirea
sistemelor de guvernanţă corporativă din ţările lor , lucru care ar conduce la
creşterea competitivităţii naţionale.
Codul Cadbury a stat la baza elaborarii Codului de Conducere Corporativa al Bursei
de Valori londoneze, continând principii si regului de baza pentru administrarea unei
companii astfel încât sa se obtina eficientizarea acesteia si înlaturarea oricarei
discriminari între actionari. Începând cu anul 1992, au aparut o multitudine de astfel
de coduri; de exemplu, companii multinationale puternice ca Microsoft, General
Electric si-au adoptat propriile coduri de conducere corporativa, devenind din ce în ce
mai transparente fata de investitori.
Informaţiile contabile furnizate prin rapoartele financiare întocmite în conformitate
cu un anumit referenţial naţional nu pot fi folosite ca atare în procesul decizional
decât într-un context naţional, ele pierzându-şi relevanţa imediată şi
comparabilitatea la nivel internaţional. Pentru a da doar un singur exemplu, amintim
cazul celebrei companii Deimler-Benz, care având conform normelor contabile
germane un profit net de 615 milioane de mărci germane (DM), vrând să coteze la
bursa din New York şi fiind nevoită să-şi retrateze situaţiile financiare conform
referenţialului american, a trebuit sa raporteze o pierdere de 1,8 miliarde DM.
Principalii factori care determină diferenţierile dintre referenţialele contabile
naţionale sunt:
sistemele de drept (drept scris sau cutumiar);
structura furnizorilor de fonduri (investitori sau creditori bancari);
rolul fiscalităţii (contabilitate deconectată de fiscalitate sau nu);
rolul profesiei contabile liberale (opozabil rolului statului);
teoriile şi teoreticienii, factori culturali, accidente ale istoriei, etc.
La nivelul Uniunii Europene, normalizarea contabilităţii firmelor face parte din
procesul armonizării dreptului societăţilor comerciale pentru ţările membre. Lucrările
de armonizare contabilă la nivel europen, începute în anii ’70, s-au concretizat în mai
multe directive, dintre care cele mai importante sunt: Directiva a IV-a privind
conturile anuale ale societăţilor de capitaluri, emisă în 1978, Directiva a VII-a privind
conturile consolidate (ale grupurilor de societăţi), emisă în 1983, Directiva a VIII-a
privind auditul legal al situaţiilor financiare, emisă în 1984.
Directivele contabile europene sunt texte normative cu caracter obligatoriu pentru
statele membre ale UE, dar aplicarea lor se realizează într-un termen prevăzut de
fiecare directivă, prin încorporarea prevederilor lor în dreptul contabil al fiecărei
ţări. Directivele contabile europene prevăd foarte multe opţiuni care pot fi legiferate
prin normele contabile ale fiecărei ţări membre a UE, ceea ce a făcut ca în
reglementările contabile ale ţărilor comunitare să se menţină încă importante
diferenţieri.
Inclusiv Romania aplică directivele europene. Acest lucru se poate observa uşor in
raportul consiliului de administraţie privind situaţiile financiare care trebuie depuse
la finanţe, unde se precizează că situaţiile financiare au fost intocmite conform
Directivei a IV. La fel si in alte rapoarte (rapoarte de audit intern, rapoarte de audit
financiar) se face trimitere la aceasta Directiva.
Accesul la finanţarea de pe o piaţă de capital este condiţionat de îndeplinirea unor
condiţii privind comunicarea financiară, fixate prin normele contabile locale. Însă,
datorită importanţei pieţelor financiare americane în finanţarea economiei mondiale,
referenţialul contabil american (Generally Accepted Accounting Principles – US GAAP)
exercită o influenţă majoră în procesul normalizării contabile internaţionale.
Importanţa normelor contabile americane este întărită şi de organismul de
reglementare a pieţei de capital (Securities Exchange Commission – SEC), care
consideră că numai normele contabile americane (US GAAP) constituie un referenţial
contabil de înaltă calitate, care poate garanta securitatea investitorilor americani. În
consecinţă, orice companie care doreşte să apeleze la o finanţare de pe pieţele
americane trebuie să-şi întocmească situaţiile financiare în conformitate cu US GAAP.
Cum insă nu diferenţierea sistemelor contabile este tema acestui referat, ci modelele
guvernării corporative, nu vom insista pe această temă, cu toate că analiza
diferenţelor contabile este foarte interesanta.