CUPRINS

CAPITOLUL I 7
GESTIUNEA BANCARĂ 7
1.1. Diversificarea serviciilor bancare 7
1.2. Tipuri de activităţi bancare 8
1.2.1. Operaţiuni curente cu clienţii (Retail Banking) 8
1.2.2. Operaţiuni cu mari clienţi (Wholesale Baking) 8
1.2.3. Operaţiuni combinate (Retail/Wholesale baking) 9
1.2.4. Dezvoltarea unui nou tip de activitate: asigurarea 9
bancară 9
1.3 Obiectivele managementului bancar 13
1.4 Profitul bancar 13
TOTAL 15
1.5. Costurile bancare 15
1.6 Strategia riscurilor bancare. Relaţia risc - profit 16
1.6.1 Riscul de insolvabilitate 17
1.6.2 Riscul lipsei de lichiditate 18
1.6.3 Riscul ratei dobânzii 19
1.6.4 Riscul valutar (riscul ratei de schimb) 19
CAPITOLUL II 20
GESTIUNEA OPERAŢIILOR 20
DE CREDITARE BANCARĂ 20
2.1. Principii şi reguli generale privind operaţiile de creditare 20
2.1.1. Prudenţa bancară 20
2.1.2. Avantajul părţilor în raporturile de creditare 21
2.1.3 Subiecţii raportului de credite 21
2.1.4. Angajamentul de restituire a creditului 21
Necorespunzător 25
Nivel provizioane 26
2.1.5. Termenul de rambursare 30
2.1.6 Dobânda 30
2.1.7. Tranzacţia 31
2.1.8. Consemnarea şi transferabilitatea 31
2.2. Gestiunea resurselor de creditare 31
31
2.2.1. Fondurile proprii 31
2.2.2. Resursele monetare atrase 33
2.3. Proceduri privind fundamentarea deciziei de creditare 36
2.3.1. Analiza economico-financiară a activităţii clienţilor 37
Rând 39
Rând 39

1
Data determinării 31.XII.199_ 200_ 58
2.3.2. Evaluarea aspectelor nefinanciare privind clienţii băncii 62
2.4. Decizia de creditare 64
2.4.1. Aplicarea în practică a deciziei de creditare 64
2.4.2. Administrarea creditului 64
CAPITOLUL III 71
MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR BANCARE 71
3.1 Managementul operaţiunilor pasive 71
3.1.1 Capitalul propriu şi fondurile de rezervă 71
Capitalul suplimentar la unei bănci se compune din: 72
PROBLEME REZOLVATE 72
-Capital social: 115445243 mii UM; 75
3.1.2 Depozitele bancare 75
Un sistem de garantare a depozitelor a fost creat în multe ţări, ca
urmare a indicaţiilor băncilor centrale sau altor reguli, de obicei
internaţionale. 80
3.1.2.9.2 Plata dobânzii 83
PROBLEME REZOLVATE 84
3.1.3 Reescontul 86
3.2 Managementul operaţiunilor active 86
ACTIV 87
PASIV 87
3.2.2 Operaţiunile de creditare 88
O altă caracteristică a creditului pentru locuinţe, o constituie costul
unor astfel de credite, care poate fi de trei tipuri: 92
3.2.2.4 Principiile generale ale activităţii de creditare 93
3.2.2.5 Fundamentarea deciziilor de creditare 95
Indicatori de nivel şi structură 96
3.2.2.6 Aplicaţii practice 101
3.2.2.7 Analiza de bonitate şi rentabilitate a firmei care solicită credite
103
3.2.2.8 Aplicaţii practice 105
3.2.3 Operaţiuni de achiziţii de valori mobiliare (titluri financiare) 108
3.2.4 Categorii de titluri pe piaţa financiară 110
3.2.5 Operaţiuni cu titluri pe piaţa financiară 112
(a) Scontarea efectelor comerciale 112
3.2.5.1 Aplicaţii practice 112
CAPITOLUL IV 115
MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE 115
4.1 Conceptul de risc bancar. Evoluţie 115
115
4.2 Managementul riscului bancar 118
4.2.1 Implementarea unui management al riscului eficient 118
4.2.2 Funcţia managementului riscului 119

2
 4.2.3 Managementul riscului pe piaţa bancară din România după anii
’90 121
4.2.4. Clasificarea riscurilor bancare 122
4.3. Riscul de lichiditate 124
Gestionarea poziţiei monetare 125
Gestionarea poziţiei lichidităţii băncii 126
IL = indicele lichidităţii 128
4.3.3. Raportul de lichiditate 130
4.3.4. Aplicaţii practice 130
4.4. Riscul de creditare sau riscul de insolvabilitate (de capital) 137
4.4.1. Gestionarea riscului de creditare 137
4.4.2 Aplicaţii practice 139
139
4.4.3. Metode de identificare a riscului de faliment pentru debitorii
băncii 141
4.4.4. Insolvabilitatea 149
4.4.5. Principalele căi de reducere a influenţei factorilor de risc 149
4.4.6 Adecvarea capitalului 149
4.5. Riscul Valutar 164
4.5.1. Componente. Indicatori ai riscului valutar şi gestionarea
acestuia 164
(I) Componentele expunerii la riscul valutar 165
(II) Indicatorii riscului valutar 165
(III) Gestiunea riscului valutar 165
Etapele gestiunii riscului valutar 166
4.5.2. Principalele instrumente de acoperire a riscului de schimb
valutar 166
Utilizarea tehnicilor de headging este determinată de expunerile
reziduale care se înregistrează după corelarea şi crearea unor protecţii
strategice. 167
Sunt metode de acoperire valutară la termen, prin încheierea unui
contract de cumpărare-vânzare a unei sume dintr-o valută contra unei
anumite sume dintr-o altă valută, la o dată în viitor. Contractul se
negociază din punct de vedere al valutei, sumei, ratei de schimb şi a
datei executării tranzacţiei. Execuţia contractului forward are ca
scadenţă în orice moment în viitor, între 3 zile şi 5 ani, faţă de operaţiile
spot, unde execuţia contractului are loc după două zile lucrătoare de la
iniţierea tranzacţiei. 167
4.5.2.3. Aplicaţii practice 172
PROBLEME REZOLVATE 172
4.6. Riscul de rată a dobânzii 178
4.6.1. Definirea riscului de rată a dobânzii 178
4.6.2. Gestiunea riscului ratei dobânzii 179
Gestionarea marjei dobânzii 179

3
 4.6.3. Calcularea şi analiza indicatorilor riscului de rată a dobânzii
180
4.6.4. Gestionarea poziţiei băncii 181
4.6.5. Modele de analiză a riscului ratelor dobânzilor 181
Factori care afectează venitul net din dobânzi 183
Măsuri de reducere a expunerii structurale a băncii la scăderea
ratelor dobânzilor 185
4.6.6. Ratele fixe şi variabile ale dobânzii 185
4.6.7 Swaps ale ratei dobânzii (Interest rate swaps) 185
4.6.8 Rata dobânzii FORWARD (Forward Rate Agrement) 187
4.6.9 Aplicaţii practice 188
Data intrării în vigoare a contractului: 15 august. 189
4.7. Riscul operaţional 197
4.7.2. Riscul de fraudă 198
4.7.3. Riscul strategic 199
4.7.4. Riscul legislativ 199
4.7.5 Întrebări de autoevaluare 200
4.8 Riscul de bancă 201
4.8.1 Indicatorii şi factorii care se iau în calculul riscului de bancă.
202
4.8.2 Structura tranzacţiilor. 202
Observaţie – Limita de expunere se stabileşte pe fiecare sub categorie
în parte, obţinându-se în final TOTALUL EXPUNERII BĂNCII pe fiecare
bancă parteneră în cadrul limitei totale pe fiecare ţară. 203
4.8.3 Criterii de evaluare a riscului de bancă: 203
4.8.4 Metode de evaluare a BRI 203
4.9. Riscul de ţară 204
4.9.1 Definiţie. Organisme de evaluare. Utilizarea analizei. 204
4.9.2 Componentele riscului de ţară 205
4.9.3 Evaluarea riscului de ţară de agenţiile de evaluare (rating) 205
4.9.4. Tipuri de evaluare a riscului de ţară 206
TOTAL 208
4.10. Apetitul faţă de risc 210
4.10.1. Curbele indiferenţei faţă de risc 211
4.10.2. Măsurarea riscului 213
213
4.10.3. Cotaţii de piaţă ale riscului 215
4.10.4. Cotaţii internaţionale ale creditului 216
4.10.5. Costurile gestionării riscurilor 217
217
Rezolvare: 219
PROBLEME DE REZOLVAT 220
4.10.6. Întrebări de autoevaluare 220
CAPITOLUL V 222
PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE 222

4
 5.1. Retail banking 222
5.1.1. Alte produse şi servicii bancare 222
5.1.2. Dezvoltarea tehnologiei pentru serviciile de Retail Banking 225
5.2. Corporate banking 226
5.2.1. Emiterea scrisorilor de garanţie 226
5.2.2 Carduri pentru afaceri 228
5.2.3. Transferul fondurilor 228
5.2.4. Încasarea creanţelor 229
5.2.5 Conturi pentru plata salariilor 229
5.2.6 Tranzacţii valutare 229
5.2.7 Managementul trezoreriei 229
5.2.8 Vânzarea diferitelor valori 230
5.2.9. “Banca la birou” (Office banking) 230
5.3. Private Banking (activitatea bancară privată) 230
5.3.1. Caracteristicile activităţii bancare private 230
Activitatea bancară privată este setul de servicii oferite de
departamentele de gestionare a unor fonduri de investiţii ale băncilor
(trust services), în special către trei categorii mari de clienţi, care sunt:
230
5.3.2. Administrarea clienţilor 231
5.3.3. Managementul investiţiilor 232
5.3.4 Administrarea numerarului 233
5.4 Universal Banking (Banca Universală) 234
5.4.1 Tipuri de servicii oferite de Băncile Universale 234
5.4.2 Scurt istoric al serviciilor de Universal Banking 235
5.5 Investment Banking (activitate bancară de investiţii) 236
5.5.1 Caracteristicile serviciilor oferite de Investment Banking 236
5.5.2 Funcţiile unei bănci de investiţii 236
5.5.3 Tipuri de servicii oferite de băncile de investiţii 237
CAPITOLUL VI 238
COSTURILE BANCARE 238
6.1. Conţinutul costurilor bancare 238
6.2. Indicatori ai costurilor bancare 239
6.3 Costul marginal 240
6.4 Punctul critic al activităţii băncii (punctul mort) 241
241
6.5 Aplicaţii practice 242
CAPITOLUL VII 249
PERFORMANŢELE BANCARE. STRATEGII 249
7.1 Rentabilitatea, solvabilitatea şi lichiditatea unei bănci 249
7.1.1 Profit şi risc 249
7.3 Aplicaţii practice 256
Capital 4 600 000 257

5
 7.4. Performanţele bancare şi implicaţiile acestora asupra costurilor
marginale 260
7.4.1 Aplicaţii practice 261
PROBLEME DE REZOLVAT 262
BIBLIOGRAFIE 264

6
CAPITOLUL I

GESTIUNEA BANCARĂ

1.1. Diversificarea serviciilor bancare

Băncile, prin ampla lor implicare în viaţa economică şi socială, constituie un

element structural deosebit în viaţa societăţii, a cărei bună organizare şi permanentă
şi eficientă funcţionare, condiţionează întreaga viaţă economică.
Buna organizare şi funcţionare a băncilor, nu poate fi lăsată liber ci trebuie
gestionată în condiţii de înaltă eficienţă şi ordine, deci reglementat. În acest sens,
pentru protejarea intereselor deponenţilor şi asigurării funcţionării nestânjenite a
comerţului de bancă, s-au stabilit, treptat, în întreaga lume, norme legale sau
reglementări, consimţite de bănci, în ansamblul lor, care supun activitatea bancară
unor îngrădiri ferme. Utilitatea acestor reglementări în gestiunea eficientă a unei bănci,
îi acordă acesteia un caracter de protecţie profesională şi reflectă că buna funcţionare
a băncilor, stabilitatea şi siguranţa acestora este primordial, un deziderat comun al
băncilor înseşi, o premiză a îndeplinirii rolului lor social, implicit a realizării de profituri
înalte.
Dezvoltarea serviciilor şi activităţilor bancare a fost un proces continuu, o
preocupare majoră a managementului bancar.
În a doua jumătate a secolului XX, serviciile bancare s-au diversificat, pe de
o parte, prin angajarea în unele operaţiuni, altă dată aflate în sarcina unor instituţii
financiare şi, pe de altă parte, prin prestarea unor noi servicii aflate în zone de graniţă
cu alţi operatori financiari.
Diversificarea foarte mare a serviciilor bancare a avut drept scop, în primul
rând, creşterea profitului bancar, iar în al doilea rând, sprijinirea clienţilor bancari
pentru uşurarea accesului la servicii utile, rapide şi dorite.
În anii ’70, băncile au dezvoltat programe de dezvoltare a afacerilor, au
perfecţionat managementul bancar şi au promovat pe scară largă marketingul bancar,
angajându-se pe toate laturile sale componente: (1) evaluarea necesităţilor prezente
şi viitoare ale clienţilor; (2) stabilirea şi organizarea oferirii produselor (serviciilor
bancare, care să satisfacă aceste necesităţi); (3) promovarea şi orientarea produselor
(serviciilor) pentru a răspunde cerinţelor considerate ale afacerilor.
Aceste orientări au prefigurat ridicarea nivelului managementului bancar şi
desfăşurarea eforturilor de dezvoltare a reţelei de servicii.
Ca urmare, managementul (gestiunea) bancar(ă) poate fi definit ca fiind
ansamblul de operaţii, activităţi, servicii efectuate de bancă pentru realizarea funcţiilor
sale, îndeosebi de atragere de active monetare, temporar disponibile de la entităţi
juridice şi fizice în conturi cu numerar sau titluri negociabile plătibile la vedere sau la
termen, în vederea păstrării lor, precum şi de plasamente a acestor fonduri în credite,
depozite sau titluri.
Managementul unei bănci constă în coordonarea şi concilierea funcţiilor sau
activităţilor diferite desfăşurate, respectând anumite echilibre menite să asigure
perenitatea instituţiei 1).

1)
Vasile Dedu, “Managementul bancar”, Ed. Sildan,1994

7
 Managementul bancar este esenţial în administrarea şi conducerea unei
bănci, în asigurarea solidităţii şi reducerea riscului, a încrederii clienţilor în banca
respectivă.

1.2. Tipuri de activităţi bancare

Dintre tipurile de activităţi bancare ale unei instituţii care acceptă depozite,
asupra cărora proprietarul îşi menţine dreptul legal de a le retrage la cerere şi care
este implicată în acordarea creditelor, sunt operaţiuni curente cu clienţii (Retail
banking), operaţiuni cu mari clienţi (Wholesale banking) operaţiuni combinate
(Retail/Wholesale banking).

1.2.1. Operaţiuni curente cu clienţii (Retail Banking)

Retail Banking se referă la serviciile oferite persoanelor fizice şi micilor

firme, proces în care instituţiile financiare lucrează cu un număr mare de tranzacţii de
volum redus. Acest tip de activitate este caracterizat printr-o reţea largă de filiale de
bănci şi o interacţiune strânsă cu clienţii. Retail banking este adesea combinată cu
Wholesale şi corporate banking (servicii financiare către bănci, mari firme şi stat).
Pasivele băncilor retail sunt caracterizate prin:
• multe depozite mici;
• multe tipuri de depozite (cont curent, la 60 zile etc.);
• câteva depozite mari ale firmelor şi ale altor bănci;
• grad mare de îndatorare;
• capital propriu redus, debit mare;
• pasive, în principal, pentru finanţarea activelor financiare.
Activele acestor bănci sunt caracterizate prin:
• multe credite mici;
• credite care diferă mult prin rata dobânzii şi scadenţă;
• credite cu scadenţe mai mari decât acele ale depozitelor şi de valoare
mai mare;
• numerar în plus faţă de necesar şi titluri de valoare ca lichiditate;
• active reale (corporale) mari, dar mai puţine decât cele financiare.
În ce priveşte profitul şi cheltuielile, o bancă retail se caracterizează prin:
• comisioane şi taxe mici în raport cu veniturile din dobânzi;
• comisioane şi taxe care nu acoperă cheltuielile nelegate de
dobândă;
• cost mare al forţei de muncă;
• marja dobânzii mai mare decât Wholesale;
• serviciile de plată reprezintă o cheltuială majoră.

1.2.2. Operaţiuni cu mari clienţi (Wholesale Baking)

Wholesale baking priveşte oferta serviciilor financiare către bănci, mari

firme, şi stat – de către centre financiare şi oficii centrale pentru societăţi comerciale –
iar instituţiile lucrează cu tranzacţii de valoare mare, de regulă, în volume reduse.
Activitatea de finanţare este concentrată pe piaţa interbancară din centrele financiare.
Mai mult, există relaţii străine cu băncile de acelaşi nivel pe pieţe de depozit.
Principalele aspecte ale Wholesale baking sunt:

8
 ♦ pieţe interbancare pentru depozite care implică tranzacţii multi –
monedă;
♦ depozitele pot fi certificate de depozit (CD) sau depuneri la termen
convenţionale;

♦ creditarea se realizează prin intermediul creditelor la termen la diferite

rate ale dobânzii, revizuite adesea;
♦ creditarea se bazează pe ideea finanţării prin rularea depozitelor.

1.2.3. Operaţiuni combinate (Retail/Wholesale baking)

Dezvoltarea operaţiunilor bancare şi a sistemului bancar în ansamblu, face

să nu mai existe un sistem bancar Wholesale complet separat şi nici un sistem bancar
retail separat. Cele mai multe bănci mari, cel puţin legat de operaţiunile globale, au un
bilanţ ce combină un sistem retail indigen cu unul Wholesale internaţional. Băncile mai
mici adaugă, în general, o activitate Wholesale la activităţile retail sau invers.
Există beneficii din combinarea riscurilor de creditare de diferite tipuri, din
compensarea riscurilor de retragere a depozitelor Wholesale, prin depozite retail şi din
ghidarea intermedierilor între pieţele retail şi Wholesale în vederea exploatării oricărei
diferenţe de beneficiu care ar putea să apară.

1.2.4. Dezvoltarea unui nou tip de activitate: asigurarea

bancară

Acest tip de activitate, face parte din verificarea serviciilor bancare din a
doua jumătate a secolului al XX lea. Asigurarea bancară este un serviciu aflat în zona
de graniţă cu alţi operatori financiari.

1.2.4.1. Evoluţia asigurărilor bancare

La început, asigurarea bancară a reprezentat o idee relativ simplă şi ea

avea drept scop strângerea de resurse pentru acoperirea necesităţilor de creditare.
Această idee a îmbrăcat forma produselor de asigurare pe viaţă, continuând un
element puternic de economisire. Produsele de asigurare erau vândute clienţilor unei
bănci la ghişeu. În mai multe ţări, asigurarea bancară este încă în acest stadiu.
Astăzi, tendinţa este de a avea o diferenţiere de la o ţară la alta şi chiar în
interiorul aceleiaşi ţări, în ceea ce priveşte organizarea şi modul de realizare a
asigurărilor bancare. Cazul cel mai întâlnit este ca banca să fie proprietara serviciului
de asigurare. Există de asemenea un număr mare de societăţi de asigurare care
funcţionează mixt cu o bancă.
În Norvegia, există grupuri care integrează serviciile financiare care oferă
produse bancare şi servicii de asigurare. În Germania se întâlneşte proprietatea
comună asupra acţiunilor între bănci şi societăţile de asigurare bancară. În Franţa şi
Grecia, toate băncile importante au propriile lor sucursale de asigurare pe viaţă.

1.2.4.2. Produse de asigurări bancare şi concurenţa

După ce o bancă îşi evaluează clientela şi se decide asupra unui segment

de piaţă, distribuţia rezultată poate fi de diferite tipuri, cum ar fi: a) “la ghişeu”, b) prin

9
intermediul agenţilor bancari care se deplasează pe teren, c) prin consultanţii din
sucursale, d) prin corespondenţa directă, e) o combinaţie a celorlalte patru tipuri.
Independent de forma de organizare, există două categorii de produse:
• cele oferite de forma de o societate de asigurare (în acest caz, banca
acţionează ca intermediar în numele societăţii tradiţionale de asigurare);
• cele create şi oferite chiar de bancă.
Avantajul competitiv al băncilor faţă de societăţile de asigurare în vânzarea
produselor de asigurare constă în eficienţa canalelor bancare de distribuţie, adică în
faptul că ele deţin o reţea gata de funcţionare. În plus faţă de existenţa sucursalelor,
trebuie luat în considerare şi faptul că potenţialii clienţi tind să vină la bancă mult mai
frecvent decât la societăţile de asigurare, ceea ce duce la creşterea oportunităţilor de
vânzare a asigurărilor.
În timp ce pentru bănci a fost destul de uşor şi comod să pătrundă pe piaţa
asigurărilor pe viaţă “individuale”, până de curând ele nu s-au putut extinde prea mult
pe piaţa asigurărilor pe viaţă “de grup”, deşi au existat în mod clar oportunităţi. Astăzi,
în anumite ţări ca: Franţa şi Spania, societăţile de asigurare bancară sunt foarte active
şi pe piaţa asigurărilor pe viaţă “de grup”.

1.2.4.3. Conexiuni între sectorul bancar şi industria asigurărilor

La cel mai general nivel, instituţiile de asigurare sunt ca şi celelalte instituţii

financiare. Societăţile de asigurare preiau fonduri, numite prime, le investesc în titluri
de valoare pentru a obţine profit şi plătesc deţinătorilor de poliţe. Totuşi, societăţile de
asigurare sunt diferite faţă de celelalte instituţii financiare: elementul de asigurare pe
care îl furnizează le face să pară speciale. Pe de altă parte, băncile pot fi privite ca
distribuitori de servicii tip asigurare.
Multe studii asupra evoluţiei viitoare a sistemului bancar afirmă categoric că
vor exista două tipuri principale de concurenţi pentru băncile comerciale în activitatea
bancară tip retail, în următoarea decadă: societăţile de asigurare şi fondurile mutuale.
Se preconizează ca societăţile de asigurare şi alţi concurenţi vor oferi o
gamă largă de produse şi servicii bancare de tip retail. În particular, instituţiile de
asigurare prognozau că vor încerca şi vor reuşi să intre în anumite domenii pe care
băncile au contat până acum pentru produsele lor de creditare şi depozite – în scopul
complementării gamei de produse de investiţie. Această activitate este în desfăşurare
în prezent. Concurenţa şi supradimensionarea în pieţele de asigurări forţează
principalele instituţii de acest gen să găsească diferite surse de profit. Societăţile de
asigurare au reţele de filiale de acest gen în multe ţări europene şi au căpătat deja
experienţă în managementul investiţiilor şi în activitatea pieţelor ipotecare. Pe baza
resurselor semnificative de capital pe care le deţin, diversificarea activităţii spre
sectorul bancar va fi o extindere naturală pentru aceste instituţii de asigurare.
În sectorul asigurărilor există şi propuneri ale Comisiei Europene sub forma
“Recomandările pentru complementarea pieţei interne”. Sunt de reţinut remarcile
făcute referitor la acest sector:
1) Este sectorul în care progresul a fost mai lent.
2) Este tot mai mult în competiţie cu alte tipuri de instituţii financiare. În special
în asigurările pe viaţă, produsele oferite sunt tot mai greu de diferenţiat de alte
instrumente de economisire sau servicii de investiţie de fonduri oferite de bănci,
administratorii de portofoliu şi aşa mai departe. (Un exemplu sunt fondurile pentru
pensii).

10
 În cadrul Comunităţii Europene, drumul în sectorul asigurărilor a fost
deschis în iunie 1988, prin adoptarea unei directive de deschidere a graniţelor pentru
concurenţa pe piaţa asigurărilor pentru proprietate şi daune materiale, pentru aşa
numitele “riscuri mari”, adică pentru cumpărătorii importanţi de asigurări non- viaţă,
comerciali şi industriali. Din 1992, orice firmă industrială mare are posibilitatea să-şi
asigure direct clădirile, utilajele şi echipamentele în cadrul comunităţii şi chiar în lumea
întreagă prin asiguratorul care-i oferă termenii cei mai avantajoşi.
De asemenea, la sfârşitul anilor ’80 a fost propusă liberalizarea pieţelor de
asigurare pe viaţă.
În SUA, în ceea ce priveşte expansiunea asigurărilor, numai în câteva state
se permite unui număr limitat de bănci să încheie asigurări. În 1990, totuşi, legislaţia
statului Delaware a început să permită băncilor să încheie şi să vândă asigurări.
Această legislaţie deschide uşile băncilor ca centre monetare şi super – regionale
pentru încheierea de asigurări în statele în care multe dintre ele aveau sucursale. În
particular, permite unei bănci să-şi înfiinţeze un departament de asigurări, numai dacă
rezervele băncii sau surplusul de capital nu sunt folosite pentru finanţarea serviciului
de asigurare.
Deşi capitalul departamentului de asigurări nu poate fi luat în calcul pentru
îndeplinirea cerinţelor de capitalizare a băncii, agenţii de asigurare, care au încercat în
zadar să-şi protejeze “parcela” prin menţinerea legislaţiei, susţin că ar fi un dezavantaj
pentru clienţi să cumpere asigurări de la băncile care operează de asemenea cu
credite şi ipoteci.
Totuşi, aspectele importante ale întregii probleme sunt creşterea
interacţiunii între sectorul bancar şi cel al asigurărilor şi complementaritatea care
există între aceste două sectoare. Conexiunea dintre sectorul bancar şi industria
asigurărilor acţionează la diferite nivele şi în diferite activităţi. În particular, există cel
puţin patru zone în care se pare că se dezvoltă o legătură tot mai strânsă:
1) Vânzarea de către bănci a produselor de asigurare specială
pentru deţinătorii de acţiuni bancare şi de depozite şi vânzarea serviciilor cvasi-
bancare de către societăţile de asigurare, poate duce la o nouă competiţie între aceşti
doi intermediari financiari. Un domeniu în care este probabilă creşterea concurenţei
este acela al administrării fondurilor de pensii.
2) Structura complementară a fluxurilor monetare (cash flow) între
băncile implicate în credite directe pe termen lung (de ex. ipotecile) şi societăţile de
asigurare, poate duce la un nivel mai înalt de activitate între cele două, cum ar fi
operaţiuni swap asupra ratei dobânzii. Creşterea riscului anumitor operaţiuni bancare
va duce tot mai mult la creşterea siguranţei operaţiunilor financiare ale băncilor,
realizată de societăţile de asigurare.
3) Există o creştere a cererii de servicii de asigurare prin bănci.
Această creştere de asigurare este legată în special de creditele în valută.
4) Băncile însele devin tot mai implicate în vânzarea asigurărilor şi
garanţiilor către părţi, adică în operaţiuni în care singurul serviciu pe care îl furnizează
este o asigurare sau o garanţie în cadrul unei tranzacţii financiare efectuată de alte
părţi. Acest fapt devine evident, de exemplu, prin creşterea foarte mare a numărului
scrisorilor de credit emise de bănci ca garanţie pentru emisiunile de obligaţiuni ale
instituţiilor publice din SUA.
În plus, faţă de aceste forme de asigurare în care băncile “concurează” cu
industria asigurărilor, sectorul bancar furnizează tot mai mult garanţii pentru plata
dobânzilor uneia din cele două părţi ale unei operaţiuni swap, atât în cazul
operaţiunilor asupra ratei dobânzii (interest rate swaps), cât şi în cele de valută
(currency swap). O altă formă de “asigurare” oferită de bănci este garanţia dată pentru
efectele comerciale emise de corporaţii.

11
 În toate aceste cazuri, banca este cea care oferă asigurarea, fiind cea care
garantează desfăşurarea activităţilor în cazul unor evenimente exogene (ratele
dobânzii, ratele de schimb valutar, etc.).
În alte cazuri, de exemplu în Franţa şi Germania, băncile au devenit direct
implicate în operaţiunile tradiţionale de asigurare prin vânzarea unor tipuri de asigurări
pe viaţă, fie direct acţionarilor lor, fie prin anumite fonduri de investiţii. Datorită reţelei
comerciale superioare a băncilor, acesta este domeniul cel mai relevant pentru
concurenţa dintre societăţile de asigurare şi bănci.
Întorcându-ne la cererea de servicii de asigurare în bancă, există o creştere
rapidă a cererii de asigurare a creditelor în valută, atât pentru creditele acordate
populaţiei, cât şi pentru cele acordate firmelor, şi a creditelor legate direct de
guvernele străine.
În ultima forma de asigurare care a trezit un mare interes este asigurarea
financiară, în particular asigurarea fondurilor mutuale.
Toate cazurile enumerate – bănci care asigură societăţi comerciale,
societăţi de asigurare care oferă asigurări băncilor, etc. – sunt caracterizate prin două
trăsături comune:
i) Acoperirea riscului este oferită de obicei de către o instituţie
(asiguratorul) care diferă total de partea asigurată, atât din punctul de vedere al
statutului, cât şi din punct de vedere financiar. Asiguratul şi asiguratorul, chiar dacă
acţiunile lor sunt comercializate şi cotate pe aceeaşi piaţă, iau decizii proprii asupra
portofoliului lor pentru diferite tipuri de investiţii.
ii) Investiţia iniţial neasigurată împotriva riscurilor şi versiunea sa
protejată contra riscurilor prin asigurare sunt comercializate simultan pe aceeaşi piaţă.
Venitul prognozat al primei, ajustat după risc, este comparat cu venitul celei de-a
doua, astfel încât atât societatea de asigurare, cât şi investitorul interesat în
asigurarea activului să poată decide asupra emiterii, asupra cumpărării asigurării şi
asupra preţului.
Numai prezenţa pe piaţă a agenţilor specializaţi, fiecare îndeplinind foarte
bine o anumită sarcină, poate explica asigurarea financiară. În particular, din punctul
de vedere al ofertei, societăţile de asigurare trebuie să aibă posibilitatea să vândă
varianta asigurată a activului la un preţ care să nu fie mai mare decât cel al activului
fără risc, dacă acesta există. Din punctul de vedere al cererii, am putea avea anumiţi
investitori care adaugă o valoare mai mare unei anumite investiţii decât ceilalţi
participanţi de pe piaţă.
În anii care vor urma, va exista o concurenţă tot mai mare şi o legătură tot
mai strânsă între cele două tipuri de intermediari financiari: băncile şi societăţile de
asigurare.
Acest scenariu a început să ducă la apariţia unei varietăţi de activităţi
principale:
a) Creşterea cererii de cumpărare a contractelor de asigurare de către bănci,
în scopul acoperirii riscului legat de unele active (în particular, creditele) şi de unele
pasive (depozitele).
b) Cererea din partea populaţiei pentru anumite instrumente financiare care au
atât aspect financiar cât şi de asigurare. Acesta variază de la asigurarea depozitelor
sau a acţiunilor vândute de bănci, la forme mai interesante de instrumente financiare
de debit pe termen scurt tip revolving cu garanţii asupra nivelului viitor al ratei
dobânzii, cum este cazul unei noi emisiuni.
c) Concurenţa între bănci şi societăţile de asigurare în domeniul administrării
fondurilor de investiţii şi al fondurilor de pensii, în care se poate face de asemenea uz
de utilizarea extensivă a instrumentelor de asigurare financiară şi de portofoliu.

12
 În sfârşit, o analiză comparativă a modelului de administrare a unui activ de
către o bancă şi de către o societate de asigurare arată un mare grad de
complementaritate. Aceasta sugerează creşterea independenţei şi a schimburilor
financiare între sectorul bancar şi industria asigurărilor.
De aceea, societăţile de asigurare sunt deseori înfiinţate de către bănci.
Diversificarea în sectorul asigurărilor, bazată pe reţeaua superioară de sucursale a
băncilor, este o extindere foarte profitabilă a activităţii acestora.

1.2.4.4 Perspectiva asigurărilor bancare

Pornind de la realizările înregistrate pe piaţa bancară a asigurărilor, se

poate afirma că băncile au obţinut un succes prin intrarea lor pe piaţa asigurărilor. În
special emiterea de către bănci, distribuirea şi activitatea de marketing a asigurărilor
se experimentează cu mare succes.
Legat de viitorul asigurărilor bancare va trebui să se dea răspuns în
perioada următoare la unele probleme şi anume: vor urma băncile aceeaşi strategie
ca şi concurenţii lor din industria asigurărilor pe viaţă şi din cea a fondurilor de pensii,
sau vor încerca alte căi? În ce măsură sunt interesate băncile să-şi creeze produse
proprii de asigurare non - viaţă?

1.3 Obiectivele managementului bancar

Administrarea băncilor se face în toate cazurile în funcţie de obiectivele de

maximizare a profiturilor şi de minimizare a riscurilor, bineînţeles cu respectarea
strictă a restricţiilor în parte, face ca managementul bancar să ia forme diferite, în
cadrul propriilor funcţionalităţi. În ansamblul acesta se desfăşoară în cadrul funcţiilor
ce le îndeplinesc băncile.
1.4 Profitul bancar

Fiecare bancă prin serviciile şi activităţile ce le desfăşoară pentru clienţii săi,

urmăreşte ca toate cheltuielile efectuate pentru dobânzile plătite la resursele
financiare atrase să fie mai mici decât produsele bancare, constituite din dobânzile,
taxele, tarifele şi comisioanele percepute pentru plasamentele făcute în deosebi, în
credite. Diferenţa dintre aceste (produsul bancar net) trebuie să fie mai mare decât
cheltuielile cu personalul şi asimilate acestora, impozite, chirii, amortismente, pentru
ca astfel să rezulte un profit.
Deci:
Produsul bancar (PB) – cheltuielile bancare (CB) = Produsul bancar
net (PBN)
iar
Produsul bancar net (PBN) – cheltuielile de exploatare (CE) = Profit (P)

Rezultă că, profitul reprezintă scopul esenţial al unei bănci pe care aceasta
îl urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi de management, acţionând prudenţial pe
linia procurării fondurilor financiare şi a utilizării acestora prin acordarea de credite sau
alte plasamente, cu luarea în considerare a tuturor riscurilor posibile.
În final, profitul reprezentat de o sumă în expresie absolută (brut sau net,
determinat după impozitare), trebuie să fie raportat la principalele lui determinante
care să permită evidenţierea interdependenţelor în evoluţia performanţelor bancare şi
pârghiile de acţionare pentru îmbunătăţirea acestora.

13
 Nivelul profitului bancar este diferit de la o bancă la alta în funcţie de tipurile
de servicii şi activităţi desfăşurate, atractivitatea acestor servicii pentru clientelă,
transparenţa asigurată de bancă şi alte caracteristici depinzând de managementul
bancar, de mărimea fiecărei bănci (segmentul de piaţă în distribuirea creditelor),
precum şi de strategia riscurilor.
Aceste caracteristici determină volumul afacerilor unei bănci şi implicit a
nivelului profitului, funcţie de rata beneficiului.
Rata beneficiului este dată de diferenţa dintre dobânzile medii la creditele
acordate de bancă pe o perioadă dată şi cele ale depunerilor de fonduri colectate.
Varietatea ratelor de beneficii este determinată şi de tipul de activitate desfăşurat de
fiecare bancă (bănci de economii, bănci de credit, bănci de afaceri, etc.). Aşa de
exemplu, băncile de economii au o rată a beneficiului mai mare, care se obţine în
deosebi pe seama depunerilor de economii slab remunerate, cu mult sub nivelul pieţei
monetare sau chiar neremunerate.
În timp ce băncile de credit îşi atrag resursele financiare, în special de pe
piaţa monetară, la costul (dobânzile) acesteia, în schimb au cheltuieli de exploatare
mai mici faţă de băncile de economii, datorită unei logistici (reţeaua de agenţii, filiale,
sucursale) din teritoriu mai restrâns. Ca urmare, rata beneficiului depinde de nivelul
general al dobânzilor practicate pe piaţa monetară, faţă de dobânda de bază stabilită
de fiecare bancă.
Spre deosebire de alte domenii de activitate în care veniturile agentului
economic înglobează valoarea elementului care face obiectul prelucrării sau
comercializării (înregistrată implicit drept costuri ale agentului, care prin venituri se
recuperează), la bănci structura este alta.
În concepţia bancară resursele ce constituie obiect al intermedierii bancare,
cât şi creanţele, reprezentând creditele acordate, sunt identificate cu precizie. În tot
timpul activităţii se manifestă o grijă deosebită pentru păstrarea identităţii surselor de
provenienţă a fondurilor (respectiv a creditelor) şi bineînţeles a deţinătorilor şi
utilizatorilor acestora (respectiv a debitelor).
Ca urmare, resursele care fac obiectul intermedierii bancare, şi veniturile
(produsul bancar) ce reprezintă efectele utilizării lor, sunt considerate la bănci, inclusiv
în contabilitate, ca fluxuri distincte.
De aici şi faptul că, dimensiunile veniturilor sunt mult mai mici decât în alte
ramuri de activitate.
Veniturile brute (produsul bancar) realizate ca urmare a modului de utilizare
a activelor diminuate cu sumele plătite pentru resursele angajate (cheltuieli bancare),
au un circuit propriu şi reprezintă în final, ca venituri nete (produsul bancar net), o
expresie a eficienţei activelor bancare. Venitul net stă astfel, în ultimă instanţă, la baza
calculului de determinare şi exprimare a profitului.
Să urmărim un exemplu pentru determinarea profitului brut şi net al Băncii
”x” (vezi tabelul 1.1 şi 1.2)

Date din bilanţul Băncii “x”

Tabel 1.1
Active Pasive
Casa 21.000 Depozite la vedere 110.000
Bonuri de tezaur (t. scurt) 34.000 Depozite pe termen 195.00
Obligaţii de stat (t. lung) 50.000 scurt 0
Credite acordate (t. scurt) 110.000 Depozite pe termen 125.000

14
 Credite acordate (t. mediu) 120.000 lung
Credite acordate (t. lung) 130.000 Împrumuturi de pe 60.000
Clădiri şi alte active 35.000 piaţa monetară 10.000
Capital propriu
TOTAL 500.000 TOTAL 500.000

Pentru exprimarea rezultatelor activităţii băncii, se apelează la datele

analitice din contabilitate pentru elaborarea situaţiei veniturilor (tabel 1.2)

Situaţia veniturilor Băncii “x” Tabelul 1.2

Venituri (dobânzi, taxe tarife, comisioane sau produsul 50.750

bancar)
Cheltuieli pentru dobânzi (cheltuieli bancare) 27.340
Venituri nete (Produsul bancar net) 23.410
Alte cheltuieli (cheltuieli de exploatare) 12.320
Profit brut 11.090
Impozite 4.214
Profit net 6.876

La stabilirea veniturilor din dobânzi, taxe, tarife şi comisioane reprezentând

veniturile (50.750) şi a cheltuielilor pe dobânzi (27.340), s-au avut în vedere soldurile
bilanţiere, luate ca solduri medii anuale, la care s-a aplicat fiecăruia nivelul procentual
de dobândă uzual. Impozitele au fost stabilite prin aplicarea unei cote de 38%.

1.5. Costurile bancare

Sursă efectivă a creşterii profitului bancar o constituie optimizarea raportului

între venituri şi costuri. Acest aspect este o componentă importantă a activităţii
umane, o expresie a evoluţiei economiei în ansamblul ei şi nu numai o problemă strict
bancară.
Activitatea bancară ocupă un loc în continua creştere în produsul intern brut
al fiecărei ţări, prin volumul de activitate de intermediere a circulaţiei capitalurilor şi a
serviciilor legate de circulaţia activelor monetare.
În condiţiile în care sistemul bancar din ţările dezvoltate, de exemplu, are o
funcţionalitate dată, se poate considera că, cu cât cheltuielile privind activitatea
bancară vor fi mai mici, cu atât sistemul bancar va fi mai eficient, mai performant. De
aceea, va fi pozitivă o evoluţie minimă a costurilor bancare.
În acelaşi timp, creşterea ponderii serviciilor bancare în produsul intern brut
a fost determinată şi de creşterea sferei serviciilor bancare şi a gradului de satisfacere
a lor; sporirea aportului entităţilor economice implicate în activitatea bancară;
creşterea rolului băncilor în economie şi în relaţiile internaţionale. Structura costurilor
bancare, este, în principal, următoarea:
a) Costurile resurselor financiare atrase, care rezultă din evoluţia
dobânzii determinată în condiţiile de piaţă. Dobânda de piaţă, ca o dobândă medie,
are niveluri distincte, pornind de la taxa scontului sau dobânda de valorificare a
diferitelor disponibilităţi. Nivelul general al dobânzii depinde de evoluţia puterii de
cumpărare din fiecare ţară, de gradul de eroziune a capitalului. Modificările în

15
structura resurselor atrase, reflectate în reducerea volumului depozitelor la vedere,
conduce la creşterea costurilor pentru băncile mici sau băncile specializate. Ele
trebuie să apeleze la piaţa monetară pentru procurarea resurselor financiare sau la
investitorii instituţionali, unde dobânzile sunt mult mai mari.
b) Costurile de funcţionare, care sunt formate din:

♦ Cheltuieli cu personalul, incluzând salarizarea personalului şi

sarcinile sociale aferente, reprezintă cea mai importantă componentă a costurilor de
funcţionare. Personalul băncilor din ţările dezvoltate, reprezintă în totalul populaţiei
active, între 2 - 3 %. Desigur că, numărul personalului bancar este determinat de o
serie de factori, cum ar fi: calităţile personale ale unui specialist bancar, care trebuie
să aibă calităţi deosebite de consultant, de colaborare, sfătuitor al clienţilor cu care se
află într-un dialog permanent; gradul de implementare a sistemelor informatice şi a
tehnicii moderne de calcul.

♦ Cheltuielile generale şi amortismentul, cresc pe măsura creşterii

reţelei de unităţi, a tipurilor de servicii bancare implementate, a cheltuielilor cu
întărirea securităţii casieriilor. Cheltuieli importante sunt legate şi de realizarea de
investiţii şi amortizare pentru extinderea şi perfecţionarea reţelei informatice de
prelucrare a datelor de gestiune, plus pentru automate bancare, terminale de plăţi şi
reţele aferente.
c) Rezervele şi provizioanele, elemente importante ale costurilor
bancare, care constau în resursele financiare pentru acoperirea riscului decurgând din
operaţiuni de credit, a creanţelor irecuperabile. Rezervele şi provizioanele se
constituie pe seama profitului brut sau prin includerea lor direct pe cheltuieli şi sunt
determinate de nivelul plasamentelor neperformante ale fiecărei bănci.

1.6 Strategia riscurilor bancare. Relaţia risc - profit

Nivelul profitului obţinut de o bancă este şi o consecinţă directă a tipului de

strategie proprie adoptată în managementul fiecărei bănci, în sensul de a accepta sau
nu riscurile bancare în activitatea ce o desfăşoară.
Deoarece orice încercare a unei bănci de a obţine profit presupune riscuri,
obiectivul unei bănci devine inevitabil acela de a-şi maximiza profitul, menţinându-şi
concomitent riscul la un nivel acceptabil.
Întrucât analiştii băncii, depunătorii şi investitorii acordă o mare importanţă
venitului curent, bancherii au o reală preferinţă pentru acele modele de obţinere a
profitului care arată o creştere stabilă în timp.
Sub forma sintetică riscul, dat de variaţia rentabilităţii capitalului (ROE), este
1) Bilanţ
redat în schema de mai jos (figura sau
1.1.):
risc de Riscul de creditare
portofoliu Riscul ratei dobânzii
Risc (variaţia
Risc de lichiditate
rentabilităţii
2) Risc de Riscul valutar
capitalului -
ROE) reglementare
3) Risc tehnologic
4) Risc de eficienţa
operării
Riscul evaziunii
5) Risc strategic capitalului prin inflaţie
6) Risc de afiliere
16
Figura 1.1. Schema riscului dat de variaţia rentabilităţii capitalului (ROE)
 Reţinem că tipurile de risc ce le înfruntă o bancă sunt în număr de şase: 1)
riscul de bilanţ sau de portofoliu; 2) riscul de reglementare; 3) riscul legat de
tehnologie; 4) riscul eficienţei apărării; 5) riscuri stabilite în procesul de elaborare a
unor strategii pentru corporaţii şi controlul acestora; 6) riscul de subordonare (cu
evenimente ca, apariţia de societăţi mixte şi expansiuni geografice; acest risc s-a
amplificat).
Din punct de vedere practic, riscul de portofoliu şi cel de operare, au cel mai
direct efect asupra variaţiei câştigurilor unei bănci.
Riscurile de bază pentru portofoliu în bancă sunt: riscul de insolvabilitate,
riscul lipsei de lichiditate, riscul ratei dobânzii, riscul valutar, riscul eroziunii capitalului
prin inflaţie.2)

1.6.1 Riscul de insolvabilitate

Riscul insolvabilităţii apare în momentul în care clientul nu-şi îndeplineşte

prevederile contractului de credite prin neplata ratelor de rambursare a creditului dar şi
a dobânzilor, taxelor şi comisioanelor aferente.
Insolvabilitatea prejudiciază interesele băncii fie prin pierderea de capital
definitivă, fie printr-o recuperare parţială şi târzie prin acţiuni în instanţele juridice.
Odată cu creşterea volumului creditului, cresc şi cazurile de insolvabilitate,
ceea ce face riscul global al insolvabilităţii să fie o funcţie a masei creditelor acordate.
Şi invers, reducerea masei creditului, prilej cu care sunt excluşi clienţii cu solvabilitate
redusă, scade şi numărul cazurilor de insolvabilitate.
În schimb creşterea ratei dobânzii determină creşterea cazurilor de
insolvabilitate a debitorilor băncii, datorită majorării obligaţiilor financiare ale debitorilor
faţă de bancă.
Un risc al insolvabilităţii majorat pentru o bancă o determină implicit la o
ofertă de credit mică, indiferent de condiţiile de dobândă favorabile.
Asemenea fenomene au fost sesizate în studiile elaborate de Jaffe şi
Modigliani, Hester, Hodgman şi Coutière.
Estimarea probabilităţii de insolvabilitate a unei bănci se realizează, potrivit
practicii bancare, cu ajutorul unui indicator de risc “g”. Acest indicator presupune că
veniturile sunt distribuite normal şi este descris prin următoarea relaţie:

2)
C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, “Moneda, Credit, Bănci”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995

17
 1
E(ROA ) +
“g” = EM , unde:
S
- E (ROA) = venitul prognozat din active;
1
- = inversul lui EM (structura capitalului sau grad de îndatorare)
EM
sau indicatorul capital raportat la active
- S = abaterea standard a ROA
Această relaţie poate fi evaluată deoarece include trei metode standard de
măsurare a venitului băncii: rentabilitatea activelor (ROA); siguranţa (1/EM); riscul (S).
Valorile mari ale indicatorului de risc indică o mică probabilitate de
insolvabilitate şi invers.
Cu cât profiturile sunt mai mari cu atât este mai redus gradul de îndatorare
(EM) şi ci cât este mai redusă variaţia rentabilităţii activelor (ROA), cu atât este mai
mică probabilitatea de insolvabilitate, obţinând un indicator “g” de valoare mare.
Invers, băncile în pericol de insolvabilitate vor avea profituri negative, valori
mai mari ale gradului de îndatorare (EM) şi variaţii mai mari ale venitului general,
obţinând un indicator “g” scăzut.
Pentru prevenirea şi evitarea insolvabilităţii sunt luate o serie de măsuri şi
anume:

A) Măsuri reglementate:
1) Obligaţia unui capital minim al băncilor;
2) Stabilirea unor rate de acoperire a riscurilor, exprimate ca un raport
între fondurile proprii nete ale băncii şi creditele acordate, ponderate
după gradul lor de risc (8% conform normei Cooke);
3) Limitarea nivelului creditelor acordate unui client sau afinii lor sub
forma unei rate de diviziune a riscurilor (maxim 20 % din capital şi
rezerve);
Politici monetare
Băncile adoptă:

1) politici de creditare restricţioniste, de la client la client, în funcţie de

bonitatea, lichiditatea şi rentabilitatea acestora;
2) politici de dobânzi diferenţiate în funcţie de tipul de credite şi de client.

1.6.2 Riscul lipsei de lichiditate

Pentru bănci acest risc reprezintă tot o problemă de costuri, determinată de

costurile bancare făcute pentru atragerea resurselor financiare şi veniturile din
dobânzi, taxe, tarife şi comisioane din plasamentele acestor resurse.
Lichiditatea pentru o bancă este posibilitatea de a onora în orice moment
plăţile solicitate de creditorii săi (deponenţi sau împrumutători de pe piaţa monetară).
Lipsa de lichiditate obligă banca respectivă să apeleze la recreditarea din
partea băncii de emisiune sau la credite de pe piaţa interbancară. Aceste credite vor

18
angrena pentru bancă, costuri ridicate, care vor trebui să fie acoperite de aceasta cu
afectarea corespunzătoare a nivelului profitului.
Problema centrală ce se ridică este ca băncile să-şi analizeze permanent
gradul lor de lichiditate pentru a evita creşterile nejustificate de costuri.
Lipsa de lichiditate decurge deci din o serie de corelaţii structurale ale
resurselor şi plasamentelor băncii.

1.6.3 Riscul ratei dobânzii

Acest risc apare în momentul în care rata beneficiului devine negativă ca

urmare a faptului că banca acordă un credit, în general, pe termen mediu sau lung, cu
un anumit nivel al dobânzii, care ulterior creşte, fapt ce obligă banca din lipsa de
lichiditate, să se refinanţeze pe piaţa monetară cu o dobândă mai ridicată. Deci
costurile cu dobânzile pentru atragerea resurselor sunt mai mari decât dobânzile ce le
încasează pentru creditele acordate pe seama resurselor respective.
Pentru a evita asemenea riscuri, băncile caută să coreleze, pe cât posibil
resursele pe termen lung cu utilizarea pe termen lung.

1.6.4 Riscul valutar (riscul ratei de schimb)

Fluctuaţia cursurilor de schimb poate să conducă la prevederi sau profituri

importante pentru o bancă, atunci când ele sunt puternic angajate în operaţiuni cu
devize.
De aceea, băncile luptă pentru a se asigura împotriva acestui risc, evitând
să ia “poziţia de schimb”. Aceasta înseamnă că, pentru fiecare valută şi pentru condiţii
identice, băncile trebuie să aibă tot atâtea creanţe câte datorii au. În acest caz variaţia
cursului de schimb al valutelor nu afectează rezultatul.

19
CAPITOLUL II

GESTIUNEA OPERAŢIILOR

DE CREDITARE BANCARĂ

Raporturile de creditare cu entităţile economice şi persoanele fizice se

desfăşoară, în deosebi, de către băncile comerciale, ca verigă importantă a sistemului
bancar dintr-o ţară. Ca instituţii financiare specializate, băncile comerciale desfăşoară
activităţi atât de atragerea de resurse monetare temporar disponibile, şi plasarea lor,
îndeosebi sub forma de credite agenţilor economici şi persoanelor fizice, cât şi de
efectuare de transferuri monetare (monedă scripturală sau monedă primară) între
titularii de cont. Băncile comerciale şi-au diversificat tehnicile de creditare pentru a
răspunde solicitărilor firmelor şi pentru a face faţă cerinţelor dezvoltării acestora,
funcţie de profilul lor şi posibilităţilor de creditare. În evoluţie, s-a produs o apropiere,
respectiv o diminuare a deosebirilor între produsele şi serviciile băncilor comerciale şi
ale băncilor de economii şi băncilor de afaceri.

2.1. Principii şi reguli generale privind operaţiile de creditare

Creditul, în general, reprezintă schimbul unei valori monetare viitoare.

Cu alte cuvinte, primirea unor resurse imediate, în schimbul unei promisiuni de
rambursare viitoare, însoţită de plata unei dobânzi.

În întreaga activitate de creditare, băncile respectă întocmai prevederile

legale cu privire la activitatea bancară şi reglementările emise de banca centrală, care
are atribuţii de reglementare şi supraveghere în domeniile monetar, de credit, valutar
şi de plăţi. La baza acestor reglementări stau o seamă de principii şi reguli generale
privind operaţiile de creditare.

2.1.1. Prudenţa bancară

Operaţiunile de creditare au la bază prudenţa bancară, ca principiu

fundamental ce caracterizează întreaga activitate bancară. Aceasta presupune, ca
întreaga activitate de creditare trebuie să se bazeze, în primul rând, pe analiza
viabilităţii şi realismului afacerilor în vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată
a clienţilor, respectiv de a genera venituri şi lichidităţi ca principală sursă de
rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor şi comisioanelor. Determinarea
capacităţii de plată a clienţilor se face prin analiza aspectelor financiare şi nefinanciare
ale afacerilor, atât cele din perioadele expirate cât şi din cele prognozate.
În acelaşi timp, analiza şi acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere, în
mod obligatoriu, şi influenţa factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienţi,
respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra desfăşurării
afacerilor şi rambursării creditelor.

20
 2.1.2. Avantajul părţilor în raporturile de creditare

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece

prin extinderea şi diversificarea portofoliului de credite, poate obţine profit suplimentar,
cât şi pentru clienţi, care, pe seama creditelor pot să-şi dezvolte afacerile, să obţină
profit şi, pe această bază, să ramburseze împrumuturile şi să-şi achite dobânzile.

2.1.3 Subiecţii raportului de credite

Subiecţii raportului de credite, sunt părţile care intervin în raport de credit,

respectiv creditorul care acordă împrumutul, şi debitorul, cel care primeşte sau altfel
spus, se îndatorează.
Din analiza naturii participanţilor la procesul de creditare, reţinem trei
categorii principale: firmele sau agenţii economici; statul; persoanele fizice.
Preponderente în calitate de debitori se afirmă firmele sau agenţii
economici, care angajează cea mai mare parte a creditelor de la bănci. Pentru
angajarea de credite acestea trebuie să îndeplinească cumulativ, în principal,
următoarele condiţii:
a) sunt constituite potrivit legii;
b) posedă capital social vărsat potrivit statutului propriu;
c) desfăşoară activităţi legale şi eficiente potrivit actului de înfiinţare şi statutului de
funcţionare;
d) îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate;
e) din analiza fluxurilor de lichiditate rezultă că există posibilităţi reale de
rambursare la scadenţă a ratelor din credit şi plata dobânzilor aferente;
f) să prezinte garanţii materiale şi morale pentru utilizarea cu eficienţă şi potrivit
destinaţiei, rambursarea integrală la scadenţă a creditului şi achitarea dobânzilor
aferente;
g) prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte societăţi bancare şi
a garanţiilor aferente;
h) acceptă clauzele din înscrisurile de credit (acorduri, contracte, etc.)
În ce priveşte persoanele fizice, condiţiile ce trebuie să le îndeplinească
pentru a putea beneficia de credite, sunt:
a) realizează venituri certe şi cu caracter permanent, pe perioada de
obţinere a creditului;
b) constituie şi utilizează surse proprii de finanţare;
c) garantează rambursarea creditelor solicitate cu veniturile pe care le
realizează, precum şi cu garanţii reale;
d) nu înregistrează debite sau alte obligaţii neachitate la scadenţă către
bancă şi terţi la data solicitării împrumutului.
În ţările dezvoltate se afirmă ca debitori şi statul, care, se împrumută
îndeosebi pentru acoperirea deficitului bugetar.
Este de reţinut că, subiectele creditului pot apare în dubla postură în cadrul
raporturilor de credit, ca debitori, dar şi creditori.
În postura de creditori apar îndeosebi firmele sau agenţii economici, care,
manevrează importante disponibilităţi monetare ce pot temporar să fie nefolosite şi
plasate în depozite la bănci sau alte instituţii financiare şi de credite ce constituie
resurse de creditare.

2.1.4. Angajamentul de restituire a creditului

21
 Angajamentul de restituire (promisiunea de rambursare) a sumelor angajate
sub formă de împrumut, ca element esenţial al raportului de credite, implică riscuri şi
ca urmare necesită garanţii din partea debitorului.
După aprobarea unui credit, banca declanşează un sistem de proceduri şi
tehnici de supraveghere în utilizarea, dar mai ales în respectarea angajamentului de
restituire a creditului. Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz utilizarea de către
client a creditului aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condiţiile contractului
(acordului) de credit privind destinaţia, utilizarea, garanţiile, termenele, furnizarea de
date nereale etc., sau în cazul în care situaţia economică şi financiară a acestuia nu
mai asigură condiţii de garanţie şi rambursare.

2.1.4.1. Gestiunea riscului

Cele mai importante din riscurile ce pot apare în raporturile de credit sunt:
riscul de credit şi riscul de lichidităţi. Mai sunt de menţionat: riscul contribuţiei la
portofoliu; riscul operaţiunilor; riscul de fraudă; riscul de sindicalizare.
Riscul de credit (rambursare) este o consecinţă a apariţiei unor întârzieri
sau neplăţi integrale a ratelor la împrumutul angajat, ca urmare a dificultăţilor ce le
întâmpină debitorul, precum şi a unor conjuncturi sau dificultăţilor sectoriale.
Evitarea acestui tip de risc obligă băncile la analize temeinice şi
multilaterale asupra debitorului (bonitate, lichiditate, rentabilitate, competenţa umană,
conjuncturi economice şi financiare interne şi externe, etc.), dar şi la asigurarea unor
garanţii adecvate.
Băncile acţionează în cazul unor credite de volume mai mari sau clienţi mai
puţin cunoscuţi, prin împărţirea riscului cu alte bănci sau instituţii financiare şi de
credit.
Riscul de lichiditate (imobilizare), este o rezultantă, în principal, a
nesincronizării de către bancă a sumelor şi termenelor privind disponibilităţile
monetare atrase şi plasamentele în credite.

2.1.4.2. Semnificaţia structurii capitalului în evaluarea riscului

În analiza structurii capitalului banca are în vedere valoarea netă a activelor

unei afaceri, pe care o stabileşte ca diferenţa dintre valoarea de piaţă a activelor sale
şi valoarea de piaţă a pasivelor. În continuare banca ia în considerare valoarea
relativă a capitalului social real pe care un împrumutat îl expune riscului şi care poate
reprezenta un semnal pentru împrumutator.
Pe măsură ce acestea cresc, ca procent din datoria totală sau din activele
totale, probabilitatea de nerambursare scade, deoarece împrumutatorul are mai mult
de pierdut dacă nu-şi îndeplineşte obligaţia faţă de bancă. Mai mult, pe măsură ce
poziţia capitalului social al împrumutatorului creşte, împrumutatorii pot accepta o
calitate mai scăzută în legătură cu celelalte elemente ale profitului împrumutatului (de
ex. împrumutatul bazat pe active depinde mai mult de capacitatea împrumutaţilor de a
vinde active, decât de considerente bazate numai pe cash flow). Pe de altă parte,
împrumutaţii cu poziţii de capital social mai puternice, respectiv cu valori ale activelor
relative nete mai ridicate, sunt consideraţi mai credibili. În mod similar cu împrumutul
bazat pe active, care se concentrează pe active, cum sunt creanţele, stocuri şi / sau
active fixe, determinarea valorii economice nete reale depinde, în principal, de
valoarea de piaţă a colateralului. Totuşi, valoarea netă a activelor ia în considerare
efectele activelor neînregistrate contabil, cum ar fi relaţiile cu clienţii. Pe o asemenea
bază mai largă, valoarea netă a activelor se concentrează pe afacerea în evoluţie,
spre deosebire de valoarea ei de lichidare.

22
 2.1.4.3. Garanţii externe în diminuarea riscului

În teorie, rolul unei garanţii externe de 100% înseamnă că împrumutatorul

acordă un împrumut fără risc. Întrucât împrumutatorul mandant nu întâmpină nici un
risc de nerambursare, cea mai mare parte din beneficiul garanţiei ar trebui să revină
împrumutatului, care primeşte garanţia / subvenţia. Generarea unor taxe de iniţiere şi
potenţialul de stabilire a unor noi relaţii cu clienţii (cu oportunităţi de vânzări
încrucişate de servicii), îi stimulează pe împrumutatori să încheie astfel de contracte.
Dacă împrumutatorul nu efectuează analiza de credit (de ex. din motive de abuzuri
interne), atunci cel care garantează are o problemă de mandat.
Când garanţiile sunt pentru mai puţin de 100%, atunci atât liderul mandant,
cât şi cel care garantează împart riscul de neîndeplinire a obligaţiei corespunzător
mărimii garanţiei. În acest caz, banca ar urma să adauge o primă de risc de
nerambursare proporţional cu expunerea la risc, aşa cum este determinată de
variabilele I, C, CF şi VN, (“I”- reprezintă calitatea informaţiei, “C”- caracterul
informaţiei, “CF”- este nivelul şi stabilitatea cash flow - ului, “VN”- valoarea netă) şi de
mărimea şi forţa garanţiei externe. Pe măsură ce G (garanţia) creşte, celelalte lucruri
fiind egale, împrumutatorii pot accepta o calitate mai scăzută a fluxurilor
informaţionale şi a puterii financiare a împrumutatului.

2.1.4.4. Condiţii externe adverse şi relaţia cu clienţii

Fiecare dintre elementele modelului de risc de neplata împrumutului către

bancă este în funcţie de starea economiei. Starea economiei include tehnologia,
concurenţa şi alţi factori externi, în plus faţă de variabilele economice standard ca
recesiunea, inflaţia, etc. Împrumutatorii ar putea să constate că disponibilitatea
împrumutaţilor de a rambursa variază în funcţie de starea economiei. Dimpotrivă,
“bunii cetăţeni” sunt gata să-şi plătească datoriile independent de starea economiei.
Mai mult, ei vor să-i informeze pe împrumutatori în legătură cu efectele economice
adverse asupra capacităţii lor de a plăti.
Relaţii ferme cu clienţii sunt construite pe încredere şi pe un flux liber de
informaţii între împrumutaţi şi împrumutatori. În astfel de relaţii, când condiţiile
economice afectează în mod negativ împrumutaţii, împrumutatorii sunt înclinaţi să
treacă într-o stare de expectativă (adică reînnoiri sau soluţii de rezolvare a unor
credite neperformante). Dacă împrumutatorii stau prea mult în expectativă, atunci
acţionarii băncii au o problemă de mandat, întrucât avuţia lor este transferată către
împrumutaţi. În privinţa efectelor economiei asupra cash flow- ului şi valorii nete reale
a împrumutatului, ambele variază direct cu starea economiei pentru împrumutaţii
prociclici (adică împrumutaţi a căror probabilitate de rambursare evoluează direct
proporţional cu ciclul economic, întrucât cash flow- rile lor evoluează direct
proporţional cu ciclul economic). În contrast cu această situaţie, împrumutaţii al căror
cash flow şi putere financiară variază contraciclic (adică în direcţia opus ciclului
economic), oferă împrumutatorilor oportunităţi de diversificare, întrucât majoritatea
împrumutaţilor vor fi prociclici.

2.1.4.5. Administrarea riscului

În vederea administrării riscului şi acoperirii eventualelor pierderi din credite

şi dobânzi, băncile constituie rezerva generală pentru riscul de credite şi dobânzi

23
neplătite la scadenţă. Dacă rezerva generală de risc se constituie pe seama profitului,
provizioanele de risc se suportă din cheltuielile bancare.

2.1.4.5.1 Structura profitului de credite

Pentru separarea câştigătorilor de perdanţi în industria bancară, principalele

două criterii de evaluare sunt capitalul şi profiturile. În afară de capital şi profituri
trebuie totuşi văzută “disciplina” în privinţa costurilor, a pierderilor din împrumuturi şi a
creşterii împrumuturilor.
Într-adevăr, importanţa portofoliului de credite în acest cadru este crucială.
Pentru început, capitalul bancar este important. Sursa principală de capital a unei
bănci o constituie profiturile sale. Principala sa sursă de câştiguri este reprezentată de
veniturile din împrumuturi (dobândă, speze, comisioane etc.). După costul banilor,
costul de operare major al unei bănci este acela asociat cu administrarea portofoliului
sau de împrumuturi (de ex. salarii şi alte cheltuieli de regie). Băncile ale căror câştiguri
şi capital sunt deteriorate, de obicei au pierdut controlul (disciplina) asupra majorării şi
calităţii portofoliilor lor de împrumuturi. Când apare o asemenea situaţie, concomitent
cu condiţii externe adverse, băncile se confruntă cu probleme financiare dificile. De
exemplu, în S.U.A. în anii ’80 domeniile specifice cu dificultăţi erau împrumuturile
pentru energie, agricultură şi proprietăţi imobiliare. În plus, unii analişti şi bancheri văd
în achiziţia de acţiuni pentru a deveni acţionar majoritar un potenţial nor negru pe
orizontul bancar.
Problemele de calitate a creditelor în industria bancară pot fi observate în
practicile superagresive de creditare şi desconsiderarea principiilor analizei de credit
solide şi a diversificării, împreună cu asigurarea greşit evaluată a depozitelor.
Reglementările bancare obligă băncile să analizeze periodic portofoliul de
credite acordate şi să le încadreze în diverse categorii, după riscul de credit
(rambursare) ce-l prezintă fiecare din acestea şi anume: standard, în observaţie,
substandard îndoielnic, pierdere.
Clasificarea creditelor se face ţinând seama de evaluarea performanţelor
financiare ale clientului şi de capacitatea acestuia de a-şi onora datoria scadentă.
Criteriile ce sunt avute în vedere în evaluarea performanţelor financiare ale
clienţilor sunt stabilite de fiecare societate bancară.
În urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor, creditele vor fi
incluse în una din următoarele categorii:
a) Categoria “A”, în cadrul căreia creditele se referă la clienţi ale căror
performanţe financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a
ratei de credit. În acelaşi timp, din analizele efectuate de societatea bancară se
prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel
ridicat, a clienţilor respectivi.
b) Categoria “B”, vor cuprinde creditele clienţilor pentru care societatea
bancară a stabilit că performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot
menţine acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată.
c) Categoria “C”, include creditele clienţilor la care performanţele
financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire.
d) Categoria “D”, include creditele aferente clienţilor cu performanţe
financiare scăzute şi cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp.

24
 e) Categoria “E”, cuprinde credite ale unor clienţi la care performanţele
financiare arată pierderi şi există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele la
credite şi nici dobânzile.
Fiecare societate bancară în cadrul analizelor ce le efectuează va stabili
obligatoriu dacă serviciul datoriei fiecărui client va fi apreciat ca:
(a) bun – în situaţia în care ratele la credit şi dobânzile sunt plătite la
scadenţă, sau cu o întârziere de maxim 7 zile;
(b) slab – în cazurile care ratele la credit şi dobânzile sunt plătite cu o
întârziere de până la 30 de zile;
(c) necorespunzător – în situaţia în care ratele la credite şi dobânzile
sunt plătite cu o întârziere de peste 30 de zile.
Scopul tuturor acestor analize a portofoliului de credite al fiecărei societăţi
bancare, este de a cunoaşte în orice moment pe de o parte gradul de risc de credit pe
care-l gestionează, iar pe de altă parte, să determine suma provizioanelor specifice de
risc, ce trebuie să le constituie pentru creditele neperformante.
La determinarea provizioanelor specifice de risc, expunerea debitorului
poate fi micşorată doar cu valoarea angajamentelor apărute din:
• garanţii necondiţionate date de guverne sau băncile centrale;
• garanţii necondiţionate de la băncile încorporate în una din ţările din
categoria A, după clasificarea internaţională şi anume: Australia, Austria, Belgia,
Canada, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda,
Italia, Japonia, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Portugalia, Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Spania, S.U.A., Suedia şi Turcia;
• garanţii necondiţionate de la o altă societate bancară din ţara
respectivă;
• depozite gajate, plasate la bancă însăşi;
• colaterale acceptate de managementul băncii.
Societatea bancară va corobora criteriile mai sus menţionate şi în urma
acestei operaţiuni creditul va fi clasificat conform matricei prezentate în tabelul nr. 2.1.

Tabelul nr. 2.1

Serviciul datoriei

Performanţe Bun Slab Necorespunzător

financiare
A. Standard În observaţie Substandard
B. În observaţie Substandard Îndoielnic
C. Substandard Îndoielnic Pierdere
D. Îndoielnic Pierdere Pierdere
E. Pierdere Pierdere Pierdere

2.1.4.5.2. Constituirea provizioanelor specifice de risc

25
 Toate analizele bancare privind calitatea creditelor, au ca finalitate obligaţia
societăţilor bancare de a constitui provizioane specifice de risc, pentru a acoperi
pierderile din nerambursarea creditelor neperformante. Aceste provizioane se
stabilesc sub forma unui anumit procentaj, care diferă de la ţară la ţară. În România,
de exemplu, potrivit normelor Băncii Naţionale a României1) nivelul provizioanelor
specifice de risc sunt următoarele: credit “standard” – 0%; credit “în observare” – 5%;
credit “substandard” – 20%; credit “îndoielnic” – 50%; credit “pierdere” – 100%.
Determinarea categoriilor de credite pe cele cinci forme se face de către
fiecare societate bancară de două ori pe an, respectiv la sfârşitul lunilor iunie şi
decembrie. Societăţile bancare au obligaţia să raporteze Băncii Naţionale a României,
Direcţiei autorizare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare, clasificarea
creditelor acordate prin intermediul formularului din tabelul nr. 2.2.
Înaintarea acestui formular, se face în termen de 30 de zile de la data
pentru care se întocmeşte raportarea şi stă la baza activităţii de supraveghere şi
control a Băncii Naţionale a României.

Formularul de raportare pentru clasificarea creditelor

Tabelul nr. 2.2
Categoria Sum Garanţii Suma Coeficient
de credite a şi netă de Nivel provizioane
total Colater (col. 1- provizioan
ă ale 2) e Necesar Existent
(col. 3x4)
0 1 2 3 4 5 6
Standard 0
În 0,05
observaţie
Substand 0,2
ard
Îndoielnic 0,5
Pierdere 1
Total X

În baza reglementării Băncii Naţionale a României, societăţile bancare

organizează analiza calităţii portofoliului de credite şi clasificarea creditelor de către
fiecare unitate bancară subordonată judeţeană, atât pentru activitatea proprie cât şi
pentru unităţile teritoriale în subordine, stabilind provizioanele specifice de risc. La
determinarea expunerii brute acestea au în vedere, pe lângă creditele totale (curente
şi nerambursate la scadenţă) existente în sold la 31 decembrie şi respectiv 30 iunie a
fiecărui an şi dobânzile neîncasate mai vechi de 30 de zile aferente acestora. Analiza
centralizată a situaţiei calităţii portofoliului de credite şi a clasificării şi determinării
provizioanelor specifice de risc, pe baza raporturilor unităţilor bancare în subordine
(teritoriale) pentru fiecare client în parte, se face de direcţia de specialitate (de regulă
Direcţia de Politici şi Risc de Credite) din centrala societăţii bancare.
Această examinare este detailată prin nominalizarea tuturor agenţilor
economici (persoane juridice sau fizice) care la data analizei (31 dec. şi 30 iunie)
beneficiau de credite şi /sau înregistrau împrumuturi şi dobânzi neplătite la scadenţele

1)
Banca Naţională a României, “Normele nr. 3 privind clasificarea creditelor şi
constituirea provizioanelor specifice de risc”, 1994.

26
din convenţiile de credite, mai vechi de 30 de zile, indiferent dacă pentru acestea se
constituie provizioane specifice de risc. Agenţii economici sunt clasificaţi pe ramuri
(subramuri) de activitate (minier, metalurgie, construcţii de maşini, chimie, industria
lemnului, ş. a. m. d). În cazul în care un client beneficiază de două sau mai multe
categorii de credite (standard, în observaţie, substandard, etc.), în moneda naţională
sau în valută, acestea vor fi examinate separat.

2.1.4.5.3. Strategia portofoliului de împrumuturi

O strategie clar definită a portofoliului de împrumuturi comerciale este

esenţială. Toţi bancherii îşi dau seama că un echilibru între riscul de nerambursare şi
profitul din portofoliul de împrumuturi constituie esenţa unui management sănătos al
împrumutului şi este critic pentru evitarea umor prestaţii foarte fluctuante.
Majoritatea băncilor încearcă să echilibreze portofoliile lor de împrumuturi şi
raportul dintre risc şi profit, prin dispersarea împrumuturilor în diverse domenii cu
caracteristici de risc diferite. În această privinţă, băncile mai mari pot avea un avantaj
clar faţă de cele mai mici, întrucât sunt capabile să se diversifice pe sectoare,
localizare geografică şi pe plan intern şi extern, într-o măsură mai mare. Totuşi, unele
lucrări de simulare conceptuală au indicat că şi un număr redus de împrumuturi pot
reduce efectiv expunerea totală a băncii faţă de risc. În acest scop, în fiecare bancă
mare au fost create departamentele de planificare strategică şi de management al
portofoliului, care au sarcina de a investiga expunerea totală a băncii faţă de risc în
diverse domenii şi, de asemenea, de a cerceta mijloacele de diversificare a activelor
băncii într-un mod mai eficient. Este, în general, acceptat ca planificarea unui
portofoliu de împrumut al băncii este un obiectiv pe termen lung, deşi banca trebuie să
reacţioneze la cererile zilnice de împrumut ale funcţionarilor specializaţi, care ei înşişi
sunt preocupaţi de probabilitatea de rambursare în fiecare caz în parte. Prin urmare,
strategia portofoliului de împrumuturi trebuie să fie în mod necesar o decizie a
conducerii superioare, care este în mod clar legată de cei responsabili de aplicarea ei.
De regulă, în asemenea cazuri este valabil principiul teoriei diversificării portofoliului.
O dobândă profitabilă a contractului de împrumut trebuie să compenseze banca
pentru două tipuri diferite de costuri. În primul rând, rata dobânzii împrumutului trebuie
să acopere valoarea în timp a fondurilor avansate. Această valoare în timp - rata pură
a dobânzii – este în general cea mai mare parte a ratei împrumutului şi este relativ
uşor de măsurat. În al doilea rând, dobânda împrumutului ar trebui să includă şi o
primă peste rata pură a dobânzii, pentru a compensa posibilitatea nerambursării
integrale. Stabilirea acestei prime într-un mod adecvat necesită o evaluare sofisticată
a poziţiei financiare a împrumutatului în viitor. Prima cuprinsă în dobânda
împrumutului poate fi subdivizată în continuare într-o primă de nerambursare şi o
primă de risc. Tipul uzual de analiză de credit bancar este în mare măsură orientat
către probabilitatea ca un anumit împrumut să nu fie rambursat integral. Această
primă de nerambursare poate fi stabilită prin examinarea caracteristicilor unui
împrumutat în mod izolat, fără referire la alte active sau pasive bancare. A doua
componentă a primei dobânzii împrumutului compensează împrumutătorul în legătură
cu gradul de rambursare a împrumutului. Doi factori distincţi determină prima de risc
adecvată. Primul este gradul de aversiune faţă de risc al împrumutătorului: cu cât
este mai reţinut împrumutătorul în a suporta riscul de nerambursare, cu atât mai
ridicată va trebui să fie această primă. În al doilea rând, prima de risc cerută de
împrumutător este afectată de compoziţia altor active din portofoliul de
împrumuturi. Spre deosebire de prima de nerambursare, o primă de risc adecvată nu
poate fi stabilită faţă de un activ independent de alte active deţinute de împrumutător.
Dimpotrivă, teoria modernă a portofoliului arată că un “risc” al siguranţei poate fi

27
evaluat numai împreună cu alte active deţinute în acelaşi portofoliu. Principiul
diversificării arată că pierderile efective ale unui portofoliu de împrumuturi pot fi
previzionate mai exact, cu cât este mai mare numărul de împrumuturi separate din
portofoliu. Acest lucru este valabil dacă nerambursările de către diverşi împrumutaţi
nu sunt corelate perfect pozitiv unele cu altele. “Legea numerelor mari” garantează că,
dacă aceeaşi sumă de bani agregată este împrumutată unui număr mai mare de
împrumutaţi independenţi, nerambursările efective sunt tot mai apropiate de
probabilitatea matematică (cu alte cuvinte, varianta pierderilor merge către zero pe
măsură ce numărul împrumutaţilor devine infinit). Este important de subliniat că,
principiul diversificării nu poate reduce rata medie de nerambursare a portofoliului, ci
numai variabilitatea profiturilor băncii.
În privinţa implementării, aceste chestiuni principale trebuie să fie aplicate
deciziilor de evaluare a împrumuturilor în întreaga bancă. Termenii împrumutului
trebuie să reflecte contribuţia împrumutatului la riscul total al băncii, care este
determinat de măsura în care activele şi pasivele individuale reacţionează la aceleaşi
evenimente externe. Sunt necesare trei etape interconectate pentru a monitoriza şi
controla expunerea totală la riscul de împrumut al instituţiei.

• Conducerea trebuie să enumere riscurile sistemice care trebuie

să fie luate în considerare la asamblarea portofoliului băncii. O bancă, de
exemplu, poate considera ca fiind foarte importantă posibilitatea unei recesiuni
regionale, în timp ce o alta poate fi mai îngrijorată de efectele modificărilor cursului de
schimb asupra împrumutaţilor. Aici analizele economice şi statistice joacă un rol
important, dar importante sunt şi bunul simţ şi experienţa bancară îndelungată.
Punctul esenţial constă în aceea că, explicit sau implicit, orice împrumut bancar
reprezintă un pariu în privinţa cursului viitor al economiei. Prin identificarea explicită a
riscurilor relevante şi a probabilităţilor lor, banca va fi într-o poziţie mult mai bună de
apreciere adecvată a expunerii totale şi de evaluare a riscului.

• Banca trebuie să proiecteze şi să instaleze un sistem de raportare

cu un număr controlabil de categorii de împrumuturi adecvate. Un sistem optim
va impune analize preliminare substanţiale pentru a determina modul de grupare a
împrumuturilor. Împrumutaţii potenţiali pot fi apoi grupaţi într-o serie de categorii care
include majoritatea reacţiilor faţă de şocurile externe (de exemplu, în timp ce
“împrumuturile industriale şi comerciale” se vor dovedi a fi în mod sigur o categorie
prea largă, o grupare foarte specifică precum “împrumuturi către detailiştii de
hardware cu vânzări anuale sub un milion” va fi prea diversificată pentru a permite o
viziune de management). Proiectarea iniţială a categoriilor de împrumuturi ar evalua
probabil experienţele istorice privind împrumuturile (la una sau mai multe bănci)
utilizând tehnici statistice pentru a stabili relaţii trecute între tipuri de împrumuturi.
Gradul de adecvare al categoriilor de împrumuturi existente trebuie să fie de
asemenea revizuit periodic, pe măsură ce banca îşi revizuieşte evaluarea privind
riscurile de împrumut relevante.

• Conducerea băncii trebuie să stabilească diverse prime de risc

pentru tipuri de împrumut despre care se crede că implică expuneri de risc
diferite. Pur şi simplu “confruntarea cu concurenţa” în toate contractele de împrumut
înseamnă acceptarea (implicită sau explicită) a evaluărilor de riscuri ale altor bănci. O
viziune mai activă privind evaluarea împrumutului cere băncii să proiecteze
magnitudinea posibilă a şocurilor relevante pentru fiecare categorie de împrumut, să
transpună aceste şocuri într-o serie de efecte asupra profiturilor totale şi să

28
stabilească termenii împrumutului care să genereze profituri previzionate suficient de
mari pentru a compensa riscurile implicate.
Ajustările riscurilor pentru diverse tipuri de împrumut pot fi implementate în
mai multe moduri:
(i) Preţurile de transfer intern pot fi modificate pentru a reflecta corelaţiile
diverselor categorii de împrumuturi cu alte active ale băncii.
(ii) Pentru împrumuturile cu grad ridicat de corelare cu restul portofoliului,
termenii contractuali pot fi structuraţi pentru a include colateralul, clauze restrictive,
scadente mai apropiate sau alte trăsături care reduc diferenţierile.
(iii) Poate fi impusă limita de bani asupra anumitor categorii de împrumuturi
(de mărimi specifice ale împrumutului)
Indiferent de trăsăturile specifice, managementul riscului total necesită o
concentrare de bază asupra ipotezelor de nerambursare şi expunerilor identificabile
faţă de riscuri. Rolul conducerii constă în definirea setului de evenimente relevante,
identificarea expunerilor şi asigurarea ca dobânda împrumutului reflectă efectul net
asupra profiturilor totale ale băncii. Aceste decizii nu pot fi lăsate la nivelul
responsabilului de credit, ci trebuie să implice conducerea superioară (similar cu
modul în care riscul ratei dobânzii este administrat printr-un comitet la nivel înalt
pentru active-pasive).
Concluziile rezultate din analiza calităţii portofoliului de credite sunt avute în
vedere de către societăţile bancare la acordarea de noi credite în perioadele
următoare, astfel:
• pentru clienţii care în urma analizei au fost încadraţi în categoria A,
aprobarea creditelor solicitate de acestea incumbă un risc acceptabil pentru bancă,
performanţele economico-financiare cât şi perspectivele viitoare asigurând în cel mai
înalt grad condiţiile pentru restituirea creditelor şi plata dobânzilor la termen;
• în cazul clienţilor din categoria B şi C, decizia de aprobare a creditelor
are suficiente argumente favorabile, dar şi unele motive de îngrijorare, mai ales în ce
priveşte perspectiva viitoare a activităţii economico-financiare a acestora;
• aprobarea unor credite pentru clienţii din ultimele două categorii
incumbă riscuri majore pentru bancă în cazul împrumutaţilor din categoria D şi chiar
înregistrarea de pierderi datorită imposibilităţii rambursării ratelor scadente şi plata
dobânzilor datorate, în cazul clienţilor din categoria E.

2.1.4.5.4. Creşterea poziţiei de creditor a băncii prin garanţii

Gestiunea riguroasă a disponibilităţilor monetare disponibile, atrase de

bănci în acoperirea creditelor ce le acordă, impune băncilor o mare responsabilitate la
plasarea împrumuturilor, întărindu-şi poziţia lor de creditor, prin garanţii certe. Aceste
garanţii îmbracă două forme:
(a) Garanţii reale, explicite, care cuprind: reţinerea, gajul, ipoteca şi
privilegiul

♦ Dreptul la reţinere este dat de posibilitatea ce o are creditorul de a

reţine în garanţia creditului bunul corporal ce a făcut obiectul împrumutului, proprietate
a debitorului, pe perioada până la achitarea integrală a creditului, deci creanţa este
certă şi exigibilă.

29
 ♦ Gajarea constă în înscrisul prin care împrumutatul pune la dispoziţia
împrumutatorului un bun în garanţia creditului; gajarea poate fi cu sau fără
deposedare. Gajul presupune înregistrarea acestuia în cartea funciară de la tribunalul
(judecătoria) din localitatea de rezidenţă a împrumutatului (introdusă în România
începând cu 1- VII - 1999). Pentru bunurile gajate fără deposedare, creditorul primeşte
un titlu de recunoaştere a gajului. Gajul dă drepturi creditorului: de preferinţă (de a fi
plătit înaintea altor debitori, la vânzarea bunului gajat); de urmărire (în cazul schimbării
proprietarului bunului gajat); de vânzare (vânzarea în justiţie a bunului gajat).

♦ Ipoteca este înscrisul prin care împrumutatul acordă împrumutatorului

dreptul asupra activului imobiliar, fără deposedare şi cu publicitate prin înscrierea
ipotecii în cartea funciară de la judecătoria de care aparţine debitorul. Ipoteca poate fi:
prevăzută de lege (legală); convenită (acordă între părţi printr-un înscris-contract);
judiciară (acordată de organele judecătoreşti).

♦ Privilegiul este dreptul conferit de lege unor creditori, de a avea

priorităţi în a fi plătite în cazurile în care dispun de o garanţie asupra patrimoniului
(parţial sau total) debitorului. Privilegiul poate fi general (mobiliar) şi special
(imobiliar).
b) garanţii personale, reprezentând angajamentul luat de o terţă persoană
de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitate de plată. Acestea sunt:
garanţii simple, care dă dreptul garantului de a discuta asupra îndeplinirii
obligaţiunilor sale, de a cere executarea primordială a debitorului, iar în cazul mai
multor garanţii, să răspundă numai pentru partea sa; garanţii solidare, în care
garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti concomitent sau chiar înaintea
debitorului dacă prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.

2.1.5. Termenul de rambursare

Termenul de rambursare (durata creditului), este un principiu de bază al

creditului care reflectă obligaţia finală a împrumutaţilor de restituire a creditelor
utilizate. Acest termen de rambursare prezintă o diversitate de termene şi anume:

♦ termene foarte scurte (24 ore), specifice raporturilor de credite

intervenite între bănci pe piaţa monetară;

♦ termene scurte – de până la 12 luni, specifice pentru creditele

acordate firmelor sau pentru creditele de consum, rambursarea acestora făcându-se
la scadenţă;

♦ termen mijlociu – de până la maxim 3-5 ani; specific acestor credite

este că rambursarea creditelor se face eşalonat;

♦ termene lungi – de peste 5 ani până la 25 sau 50 ani, folosite

îndeosebi pentru realizarea de investiţii productive sau construcţii de locuinţe;
rambursarea se face în rate eşalonate, de regulă, cu o perioadă de graţie de 1-5 ani în
funcţie de durata creditului, perioada în care debitorul plăteşte numai dobânzile şi
comisioanele la creditul utilizat, dar nu şi ratele la principal (cota parte din credit).

2.1.6 Dobânda

30
 Dobânda este un principiu esenţial al creditului şi reprezintă remunerarea
capitalului împrumutat (preţul creditului). Aceasta este stabilită prin convenţia de credit
pe calea negocierii între părţi.
Dobânda îmbracă două forme: fixă, respectiv se aplică pe întreaga
perioadă de acordare a împrumutului şi a fost specifică perioadei de până deceniile 6-
7 ale secolului 20; variabilă, situaţie în care dobânda se modifică periodic (de regulă
trimestrial sau semestrial), funcţie de nivelul dobânzii de piaţă (naţională sau
internaţională), aplicată după anii ’70, în condiţiile inflaţioniste accentuate a perioadei
respective.

2.1.7. Tranzacţia

Tranzacţia reflectă faptul că un credit poate fi convenit în cadrul unei

tranzacţii unice (acordarea unui credit, negocierea unei obligaţiuni, angajarea unui
depozit, etc.).
Convenirea tranzacţiei, respectiv acordarea unui împrumut, implică pentru
bancă asigurarea unui sistem propriu de informare şi documentare asupra clienţilor,
parteneri de negocieri, pentru evitarea sau diminuarea riscului de credit.

2.1.8. Consemnarea şi transferabilitatea

Consemnarea şi transferabilitatea sunt trăsături ale creditului şi constau în

faptul că:

♦ Orice credit tranzacţionat între creditor şi debitor este consemnat în

instrumente de credit sub forma înscrisurilor, care vor fi specifice şi diferenţiate de la o
societate bancară la alta, în consemnarea obligaţiunilor şi drepturilor părţilor.

♦ Transferabilitatea este dată de posibilitatea transferului unui

instrument de credit de la un titular la altul şi care constă în cesiunea creanţei,
respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum şi
veniturilor sub forma dobânzilor şi comisioanelor bancare aferente. Tipuri de
transferuri: directe – în cadrul relaţiilor de credite ce intervin între bănci (scontarea
unor titluri de credit); prin intermediul pieţelor financiare (negocierea obligaţiilor
statului)

2.2. Gestiunea resurselor de creditare

Gestiunea resurselor de creditare se concretizează în activităţile de

trezorerie ale societăţilor bancare, care implică atragerea de disponibilităţi monetare
temporar disponibile, în completarea resurselor proprii, care să acopere plasamentele
în credite ale băncii.
Rezultă că resursele de creditare sunt de două categorii: fonduri proprii şi
resurse monetare atrase.

2.2.1. Fondurile proprii

31
 Fondurile proprii ale societăţilor bancare sunt formate din următoarele
categorii de capital monetar: capitalul propriu; capitalul suplimentar.

2.2.1.1. Capitalul propriu

Capitalul propriu al unei societăţi bancare se compune din:

♦ capitalul social al băncii, subscris şi vărsat de acţionari.

♦ prelevări din profitul băncilor pentru: fondul de rezervă; fondul
mijloacelor fixe; fondul de dezvoltare; alte fonduri constituite din profitul
net.
Capitalul propriu al unei bănci nu ocupă o poziţie dominată în totalul
resurselor de creditare. Astfel capitalul social, într-o proporţie mai mică sau mai mare,
este imobilizat în activele fixe ale băncii (în clădiri, maşini şi echipamente informatice,
etc.). De asemenea, celelalte fonduri au o destinaţie explicită şi utilizarea lor ca
resursă de creditare nu poate fi făcută decât pe termene foarte scurte (ex. fondul de
rezervă sau soldul neutilizat la fondul mijloacelor fixe sau pentru dezvoltare).
De aceea, la calcularea fondurilor proprii se au în vedere următoarele:

♦ Din capitalul propriu se vor deduce:

(1) cheltuieli de constituire (dacă nu au fost deduse din
venituri);
(2) fondul de comerţ (dacă nu a fost dedus din venituri);
(3) cheltuielile anticipate efectuate pentru achiziţionarea
mijloacelor fixe;
(4) cheltuieli pentru investiţii în curs de execuţie şi
materiale pentru investiţii pentru care nu s-a afectat fondul de
dezvoltare;
(5) prevederile înregistrate în anul curent;
Capitalul propriu va fi influenţat, în sensul adăugării aprecierii sau scăderii
deprecierii capitalului social vărsat, în valută, după caz.

2.2.1.2. Capitalul suplimentar

Capitalul suplimentar include:
♦ fondul de risc;
♦ rezervele din reevaluarea legală a activelor corporale;
♦ datoria subordonată.
Capitalul suplimentar este luat în calcul fondurilor proprii numai în proporţie
de cel mult 100% din nivelul capitalului propriu.
Datoria subordonată este luată în calcul numai în proporţie de maximum
50% din capitalul propriu şi va trebui să îndeplinească următoarele condiţii2):

• să fie în întregime vărsată;

2)
Banca Naţională a României, “Normele nr. 16 privind fondurile proprii ale
societăţilor bancare”, modificate prin “Circulară privind unele reglementări referitoare
la determinarea fondurilor proprii de către societăţile bancare”, M.O. nr. 49/21 III 1997

32
 • termenul de rambursare să fie de cel puţin 5 ani; la calcularea nivelului
fondurilor proprii, volumul datoriei subordonate va fi gradual redus cu 20% pe an, în
perioada anterioară de 5 ani scadenţei;
• contractul de credit să nu prevadă rambursarea anticipată a datoriei,
cu excepţia cazului intrării în lichidare a societăţii bancare;
• în cazul falimentului sau lichidării societăţii bancare, datoria
subordonată nu va fi rambursată până când toate celelalte datorii nu au fost achitate.
Capitalul suplimentar este influenţat, în sensul adăugării aprecierii sau
scăderii deprecierii fondului de risc în valută, după caz.
Din totalul fondurilor proprii se vor deduce participaţiile societăţii bancare la
alte societăţi bancare (sub forma participaţiilor directe sau împrumuturilor
subordonate).
Determinarea fondurilor proprii ale unei societăţi bancare în România se
efectuează lunar.

2.2.2. Resursele monetare atrase

Fondurile monetare atrase de bănci ocupă ponderea cea mai importantă în

volumul total al resurselor de creditare. Ele sunt constituite din soldurile creditoare ale
conturilor de disponibilităţi la vedere; conturile de garanţii materiale; capitalul monetar
de împrumut; reescontul titlurilor de credit la Banca Centrală.

2.2.2.1 Soldurile creditoare ale conturilor de disponibilităţi la vedere

Disponibilităţile monetare ale clienţilor băncii ţinute în conturi de
disponibilităţi la vedere, neutilizate, existente în sold pe o anumită perioadă, sunt
folosite de bancă în acoperirea creditelor ce le acordă. Utilizarea acestor disponibilităţi
monetare disponibile pe termene foarte scurte sau scurte sunt utilizate, în general,
pentru acoperirea creditelor pe termene scurte de 1-3 sau 6 luni, în proporţii diferite de
la o bancă la alta.

2.2.2.2. Soldurile de garanţii materiale

Aceste solduri băneşti sunt folosite în limita perioadelor medii de constituire
a lor de către firmele respective, în numele personalului propriu.

2.2.2.3 Capitalul monetar de împrumut

Acesta este constituit din disponibilităţile monetare temporar disponibile ale
populaţiei şi agenţilor economici, neconsumate şi pentru plasarea cărora caută o piaţă
monetară sau de capital care va remunera mai bine sumele economisite. Atragerea
de către bănci a unor disponibilităţi se face, de regulă, sub forma de depozite şi
constituie una din principalele activităţi ale băncii, în calitatea de intermediar financiar
pe piaţa monetară.

33
 Depozitele bancare constituie partea cea mai însemnată din resursele
financiare folosite în acoperirea plasamentelor în credite. Atragerea acestor depozite
se face pe o piaţă monetară şi de capital concurenţială, elementul fundamental
constituindu-l:

• încrederea, bonitatea şi nivelul serviciilor instituţiei bancare sau

financiare (securitatea);
• nivelul de remunerare;
• gradul de risc în recuperarea fondurilor.

2.2.2.3.1. Operaţiuni pentru depozitele firmelor

Operaţiile ce le efectuează băncile în cadrul depozitelor constituite de firme,
sunt în număr de trei:
1) Căderea de acord asupra termenelor cooperării şi semnării
contractului
Ca urmare a faptului că, firmele nu sunt la fel de numeroase ca şi
persoanele fizice şi pentru că, de obicei, fondurile lor disponibile sunt mai mari,
băncile fac eforturi pentru a atrage disponibilităţile monetare ale firmelor, fie pe calea
serviciilor bancare oferite şi/sau remunerării avantajoase a disponibilităţilor respective.
Odată atrase disponibilităţile monetare ale firmelor, acestea vor lucra cu
banca şi pentru alte tipuri de operaţiuni.
(a) Operaţiuni în front office
Tranzacţiile efectuate prin funcţionarul bancar implică o atenţie sporită în:
recunoaşterea/acceptarea clientului, dacă se are în vedere faptul că tranzacţiile prin
contul de depozit al firmelor au loc de multe ori prin telefon sau prin scrisori de
autorizare/împuternicire; completarea documentelor necesare constituirii depozitului;
tipărirea unor numere de cod corecte, etc.
(b) Operaţiuni în back office
Operaţiunile în back office, similare cu operaţiunile efectuate în cadrul
activităţii de retail banking, includ: verificarea şi calcularea soldurilor tuturor conturilor
clienţilor (prin reconcilierea soldurilor conturilor cu registrul contabil general care se
bazează pe documentele utilizate); compensarea cecurilor prin sistemul casei de
compensaţii (prin sortarea cecurilor şi prin urmărirea lor în cadrul sistemului de
compensare); calcularea dobânzii (aplicând rata corectă a dobânzii şi datele de
efectuare a operaţiunilor); îndosarierea documentaţiilor tranzacţiilor; trimiterea
extraselor de cont clienţilor şi verificarea lor.

2.2.2.3.2. Alte probleme legate de depozitele pentru firme

Calcularea dobânzii şi urmărirea conturilor în cadrul depozitelor constituite
de firme, ca şi problemele contabile şi cele privind impozitele, în acelaşi cadru, sunt
similare celor din cadrul retail banking-ului.
Data efectuării operaţiunii (value date) asupra căreia s-a căzut de acord în
cadrul depozitelor constituite de firme, este problema care de multe ori este luată în
considerare de acestea în procesul de alegere a băncii cu care vor să lucreze. Data
efectuării operaţiunilor (în special în cazul în care cecurile sunt emise de clienţi

34
firmelor şi depuse imediat în banca de către client) este convenită a fi luată în
considerare mai devreme decât pentru clienţi persoane fizice, întrucât aceasta este un
mijloc de a atrage firmele ca şi clienţi.
Depozite de o noapte (over night) ale firmelor sunt acceptate de către
bancă, urmând proceduri speciale, printre care prioritatea tranzacţiei.
Sistemul de control intern în cadrul depozitelor constituite de firme, necesită
aceleaşi pârghii de control ca şi în cazul retail banking-ului, plus: termeni clari şi
corecţi în acordul semnat de bancă şi de către firmă; recunoaşterea persoanelor
autorizate de firmă să acţioneze în numele ei.

2.2.2.3.3. Categorii de depozite bancare

În practica bancară se disting următoarele categorii de depozite bancare:
(a) Depozite la vedere
Caracteristic acestui tip de depozit, care ocupă de altfel ponderea cea mai
mare în totalul depozitelor bancare, o constituie faptul că deponenţii pot recupera
(retrage) fondurile monetare depuse în orice moment doresc, în principiu, fără preaviz
adresat băncii. Excepţie fac cazurile de retragere a unor sume foarte mari, care impun
un preaviz din partea deponentului, dar numai de 24 de ore înaintea recuperării
sumelor respective.
(b) Depozite cu preaviz
Însăşi denumirea lor exprimă obligaţia ce revine deponenţilor, ca orice
retragere de fonduri monetare să se facă numai după un preaviz, convenit cu banca
prin înscrisul (contract de depozit) încheiat la constituirea depozitului.
Acest preaviz se dă de regulă, cu 5-10 zile înaintea retragerii sumelor
respective. Asemenea tip de depozite este mai rar utilizat, deşi este avantajos pentru
bancă.
(c) Depozite la termen
Depozitele la termen, sunt convenite între părţi, la încheierea contractului de
depozit, la termene fixe (o săptămână, o lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni şi peste aceste
perioade până la 5 ani).
Aceste depozite prezintă avantaj pentru ambele părţi ale contractului:
pentru bancă pentru că îşi poate controla mai ferm trezoreria si coordonarea
resurselor de creditare cu plasamentele în credite; pentru clienţi deoarece
remunerarea plasamentului este mai buna faţa de alte forme.
(d) Noi tipuri de depozite
a) Un nou tip de depozit denumit “sweep”, este o inovaţie introdusă de
către instituţiile care preiau depozitele. Acest concept este aplicat altor tipuri de conturi
(adică la conturi de tip NOW = Negociable Order or Withdrawal Account), în care
soldurile peste un anumit nivel sunt transformate în fond al pieţei de capital.
Conturile “sweep” sunt oferite de bănci clienţilor bogaţi şi sunt corelate de
obicei cu rularea fondurilor mutuale.
(a) Un cont tip “cash management” este un produs dezvoltat de Merril
Lynch, care combină brokerajul şi contul bancar, oferind clienţilor dobânda zilnică

35
pentru soldul din cont, facilitate prin cecuri, carduri de debit Visa şi credite acordate
imediat la rate ale dobânzii ale conturilor de brokeraj.
Remunerarea depozitelor se face la rate de dobânzi diferite, în funcţie de
nivelul dobânzii de piaţă, de tipul depozitului şi durata acestuia. Întotdeauna un
depozit la termen va fi cel mai bine retribuit şi în ordine depozitele cu preaviz şi în final
depozitele la vedere.
Pentru evitarea riscului de lichiditate fiecare societate bancară trebuie să
asigure refinanţarea corespunzătoare a plasamentelor de credite, prin angajarea de
noi capitaluri monetare de împrumut, dar mai ales pentru a asigura restituirea la
scadenţă a depozitelor existente.

2.2.2.4. Reescontul titlurilor de credit la Banca Centrală

Băncile care au nevoie de lichidităţile şi au fonduri imobilizate în titluri de
credit scontate, apelează la operaţiunile de reescont la Banca Centrală.
Apelarea la operaţiunile de reescont se face, în general, când taxa oficială a
scontului stabilită de Banca Centrală este avantajoasă. Operaţiunea de reescont
constă în recuperarea, înainte de scadenţă, a lichidităţilor imobilizate în titluri de credit
(titluri de creanţă, efecte de comerţ, etc.) scontate unor clienţi.

2.3. Proceduri privind fundamentarea deciziei de creditare

Analiza cu privire la fundamentarea deciziei la acordarea creditelor

efectuate de bănci este una din activităţile majore care implică o seamă de activităţi
cum ar fi: previzionarea cerinţelor financiare; analiza economico-financiară a activităţii
clienţilor; riscul în activitatea de creditare; proceduri comune de fundamentare a
deciziei de creditare; garanţiile creditului; contractul de credit; controlul utilizării
creditelor şi verificarea garanţiei acestora; analiza şi clasificarea portofoliului de
credite şi constituirea provizioanelor specifice de risc.
Prealabil trecerii la o analiză complexă a cererii de împrumut a clientului,
ofiţerul de credite trebuie să facă o previzionare a cerinţelor financiare. Valoarea
cererii de împrumut va avea ca punct de plecare o examinare a clientului, înainte de a
accepta cererea ca fiind valabilă. Ca urmare, se va efectua cu asistenţa şi cooperarea
solicitantului o proiecţie financiară.
Aceasta constă în a se verifica stabilitatea istorică a relaţiilor dintre vânzări
şi diverse conturi, prin calcularea unei previzionări a finanţării totale, după următoarea
relaţie:

Finanţarea  A c tiv e 
totală = × m o dific a r epa r e v iz io ta  −r
n aa v a n z a rilo
necesară  V a n za ri 
 P a s iv e 
 V a n z a ×r im o dific a r epa r e v iz io ta
n aa v a n z a rilo  −r
 
− [ m a r jad ep ro fit− v a n z a prir e v iz io te
n a] × [ ( 1 − in d ic e le
d iv id e n duuipl la tit) ]
(1)

36
 Multe bănci se angajează în simulări de amploare privind rambursarea şi
alte modalităţi de a măsura performanţa firmei în condiţii diferite de rată a dobânzii,
situaţia generală a economiei, inflaţia şi prezumţii privind variabilele cheie. Analizele
tip scenariu sunt întocmite şi de către firme-clienţi, dacă dispun de resursele şi
cunoştinţele necesare. După ce sunt stabilite necesităţile financiare adecvate, se trece
la tehnicile implicate de analiza de credit.
În orice caz, implicită în decizia de acordare a împrumutului este
capacitatea generală de a combina diverse împrumuturi ale băncii într-o strategie de
portofoliu coerentă şi clar definită.

2.3.1. Analiza economico-financiară a activităţii clienţilor

Analiza aspectelor economico-financiare are ca obiectiv stabilirea unui

diagnostic al situaţiei economico-financiare indispensabil pentru decizia de creditare.
Această analiză se bazează pe documente de sinteză contabilă (bilanţul contabil şi
raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, raportări contabile periodice, etc.), pe
analiza fluxului de fonduri ale perioadelor expirate, precum şi pe analiza fluxului de
lichidităţi (cash - flow- ului) pentru perioada următoare.
Analiza economico-financiară a activităţi clienţilor conţine:

♦ Analiza bilanţului contabil, care presupune:

• examinarea bilanţurilor pe ultimul an încheiat şi situaţiile financiare
cumulate de la începutul anului curent, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului
trecut. Bilanţurile contabile cu o anumită cifră de afaceri anuală, trebuie să fie
certificate de comisia de cenzori;
• analiza imobilizărilor corporale şi necorporale şi a surselor de acoperire a
acestora;
• analiza decontărilor, prelevărilor, vărsămintelor, datoriilor şi obligaţiunilor
faţă de terţi;
• analiza costurilor, pentru dimensionarea corectă a volumului de credite
pentru activele circulante care fac obiectul creditării.

♦ Analiza veniturilor, a cheltuielilor şi contului de profit şi

pierdere, care are în vedere: analiza rezultatelor activităţii şi a profitului pe ultimul an
încheiat şi respectiv pe anul curent; analiza repartizării profitului net; analiza pierderilor
înregistrate şi recuperarea lor.

♦ Analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate, care se

bazează pe modul de realizare a producţiei, vânzarea şi încasarea acesteia,
acoperirea cheltuielilor din venituri şi obţinerea de profit, efectuarea la termen a plăţilor
către parteneri, buget, bănci, etc. Această analiză se efectuează atât pentru
activitatea de producţie, cât şi pentru activitatea de investiţii, pentru o perioadă
anterioară de cel puţin un an.

♦ Analiza fluxului de lichidităţi, pe perioada următoare,

presupune ca pe baza rezultatelor obţinute anterior şi a portofoliului de contracte de
aprovizionare, producţie, desfacere, a perspectivei variaţiei stocurilor, etc, să se
evalueze şi să se prognozeze: posibilităţile clientului de a genera în viitor lichidităţi;
capacitatea clientului de a-şi onora obligaţiile de plată viitoare;

37
 2.3.1.1 Analiza structurii şi conţinutului bilanţului contabil şi a
contului de profit şi pierderi

Cunoaşterea şi înţelegerea activităţii clientului este un element fundamental

al prudenţei bancare. De aceea, cunoaşterea activităţii desfăşurată de client în
perioada anterioară, precum şi a prevederilor pentru anul viitor, dau posibilitatea
băncii, pe de o parte, să ofere acestuia serviciile şi produsele bancare adecvate, iar,
pe de altă parte, să ia măsuri pentru diminuarea şi prevenirea riscului de recuperare a
creditelor şi a încasării dobânzilor.
Ca atare, pentru protejarea fondurilor proprii şi a celor atrase, banca are
datoria de a-şi selecţiona, judicios clienţii, deoarece performanţele ei depind de
eficienţa în acordarea creditelor.
Analiza financiară a activităţii clientului are ca punct de plecare bilanţul
contabil, ca document oficial de gestiune al clientului.
El oferă o imagine contabilă asupra patrimoniului, situaţiei financiare şi
rezultatelor obţinute, pe baza unor acte administrative emise la un moment dat. În
mod similar se va proceda şi cu informaţiile furnizate de contul de profit şi pierdere,
care vor fi regrupate şi prelucrate pentru a oferi o imagine mai clară asupra
rentabilităţii şi eficienţei activităţii clientului.

2.3.1.1.1. Bilanţul contabil –bază a analizei economico-financiare a

firmei

Bilanţul contabil conţine elementele patrimoniale reflectate la valoarea de

intrare în patrimoniu, respectiv la valoarea contabilă, care poate fi diferită de valoarea
reală, de piaţă a acestora.
Pe baza balanţei de verificare lunară, situaţiile financiar-contabile periodice
şi bilanţul contabil prezentat de clienţi, ofiţerii de credit vor proceda la analiza acestora
pentru ajustarea şi adaptarea lor în vederea obţinerii elementelor şi informaţiilor care
servesc mai bine scopurilor şi principiilor de analiză ale băncii. Utilizarea datelor
obţinute este cerută de necesitatea determinării valorii reale a activului şi a întregului
patrimoniu şi stabilirea cât mai corect posibil a mărimii riscului asumat de client
(proprietar) în comparaţie cu cel al băncii.
În scopurile analizei se efectuează o regrupare a informaţiilor din bilanţul
contabil.

2.3.1.1.1.1. Structura şi conţinutul datelor şi informaţiilor din bilanţul

contabil

La prelucrarea bilanţului contabil de către ofiţerii de credite, elementele de

activ şi pasiv se grupează fiecare în trei mari capitole, astfel:
ACTIV: I –Active mobilizate
II – Active realizabile Active circulante
III – Trezoreria pozitivă
I. Activele imobilizabile cuprind imobilizările necorporale şi corporale şi
financiare şi creditele comerciale cu scadenţă 1 an.
II. Activele realizabile sunt formate din stocuri, creanţe de maximum 1 an,
conturile de regularizare şi asimilate şi primele privind rambursarea obligaţiunilor.
III. Trezoreria pozitivă cuprinde titlurile de plasament şi disponibilităţile
(conturi în bănci în lei şi valută, carnete cecuri, acreditive), respectiv acele active

38
existente sub formă de lichidităţi sau susceptibile să fie transformate rapid în
disponibilităţi.
Activele realizabile, împreună cu trezoreria pozitivă, alcătuiesc activele
circulante.

PASIV:
(a) Pasive pe termen lung
(b) Datorii curente cu scadenţa mai mică de 1 an
(c) Trezoreria negativă
Pasivele pe termen lung cuprind acele surse de finanţare cu caracter
permanent sau de lungă durată, respectiv:

A1. Capitaluri proprii în sens larg

A2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
A3. Datorii cu scadenţa mai mare de 1 an
A1). Capitaluri proprii în sens larg cuprind atât elementele de capital
propriu-zis, dar şi diferenţele din reevaluare, subvenţiile pentru investiţii şi
provizioanele reglementate, care prin natura lor nu pot fi considerate strict o parte a
capitalului care nu depind de activitatea clientului (tabel 2.4).

Modul de determinare a capitalurilor proprii nete în sens larg (CPNSL)

Tabelul 2.4
Posturi
Rând
Capitaluri proprii nete în sens larg (rd. 1-2-3-4-5+6-7-8-9-10) -
Capitaluri proprii în sens larg (rd. 18 din bilanţul prelucrat - vezi 1
tabelul 7.6)
Imobilizări necorporale 2
Decontări din operaţiuni în curs 3
Clienţi incerţi (ct. 416 + clienţi incerţi depistaţi de bancă) 4
Diferenţe de conversie – activ 5
Diferenţe de conversie – pasiv 6
Stocuri nevalorificabile – depistate de bancă 7
Prime privind rambursarea obligaţiunilor 8
Decontări cu asociaţii privind capitalul 9
Alte active incerte, depistate de bancă 10

Capitalurile proprii în sens strict se determină prin deducere din

capitalurile proprii în sens larg a diferenţelor din reevaluare, subvenţiile pentru investiţii
şi provizioanele reglementate.
Capitalurile proprii nete în sens strict se determină prin diminuarea
capitalurilor proprii în sens strict cu acele elemente de activ cu valoare incertă,
denumite elemente de activ incert şi prin majorarea cu unele elemente de pasiv cu
valoare cunoscută (tabel 2.5).
Modul de determinare a capitalurilor proprii nete în sens strict (CPNSS)
Tabelul 2.5
Posturi
Rând

39
 Capitaluri proprii nete în sens strict (rd. 1-2-3-4-5+6-7-8-9-10) -
Capitaluri proprii în sens strict (rd. 13 din bilanţul prelucrat - vezi 1
tabelul 7.6)
Imobilizări necorporale 2
Decontări din operaţiuni în curs 3
Clienţi incerţi (ct. 416 + clienţi incerţi depistaţi de bancă) 4
Diferenţe de conversie – activ 5
Diferenţe de conversie – pasiv 6
Stocuri nevalorificabile – depistate de bancă 7
Prime privind rambursarea obligaţiunilor 8
Decontări cu asociaţii privind capitalul 9
Alte active incerte – depistate de bancă 10

Elemente de activ cu valoare incertă pot fi:

- Imobilizări necorporale, care sunt formate din:

1. Cheltuielile de constituire, reprezentând cheltuielile ocazionate de
înfiinţarea societăţii şi care se vor recupera în anii următori printr-o cotă anuală de
amortizare;
2. Cheltuieli de cercetare-dezvoltare reprezintă costul cercetărilor
actuale în vederea elaborării unor proiecte de viitor. Având în vedere caracterul
improbabil al rezultatelor cercetării ştiinţifice, probabilitatea recuperării acestor
cheltuieli este incertă.
3. Concesiuni, brevete şi alte drepturi şi valori similare reprezintă
costul de achiziţie al acestor active intangibile şi ale căror rezultate prin aplicarea lor în
practică nu pot fi cunoscute cu certitudine.
4. Fondul Comercial este un element de activ necorporal care concură
la menţinerea şi dezvoltarea potenţialului economic cum ar fi: vadul, clientela,
debuşeele, reputaţia, competenţa. Valoarea fondului comercial este foarte greu de
apreciat, de aceea poate fi considerat un element de activ, fictiv, incert.
5. Alte Imobilizări Necorporale, care cuprind în general programele
informatice create de firmă sau achiziţionate de la terţi.

- Decontări din Operaţiuni în Curs de clarificare reprezintă sume

care nu pot fi înregistrate pe cheltuieli şi deci în rezultatele financiare ale firmei
(amenzi, locaţii, cheltuieli de judecată, etc.)

- Clienţi Incerţi reprezintă acele creanţe cu posibilităţi improbabile de

recuperare, ca, de exemplu: clienţi răi platnici, dubioşi, aflate în litigiu. În această
categorie a clienţilor incerţi înregistraţi contabil, trebuie închise şi acele creanţe incerte
cu o vechime mai mare de 360 zile determinate de bancă în verificările efectuate.

40
 - Primele privind Rambursarea Obligaţiunilor care reprezintă
diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea de rambursare.

- Diferenţa de Conversie - Activ, reprezintă pierderi latente din creanţe

(diminuarea valorii lor în lei) sau din datorii (majorarea valorii lor în lei) exprimate în
monede străine. Acestea se determină ca diferenţă între valoarea de intrare în lei a
acestora la cursul ultimei zile a exerciţiului.

- Stocuri Nevalorificabile reprezintă acele stocuri de materii prime,

materiale, produse finite, etc. degradate sau fără perspectivă certă de desfacere.
Valoarea acestor stocuri se determină de către inspectorul băncii în procesul de
analiză a creditului.

- Decontări cu asociaţii privind capitalul reprezintă aportul la capitalul

subscris şi nevărsat de către acţionari. Acest aport urmează a fi vărsat în perioada
următoare la datele prevăzute în documetele constitutive ale societăţii sau a
adunărilor generale a acţionarilor în cazul în care se decide o majorare a capitalurilor.

- Alte active incerte pot fi active corporale (maşini, instalaţii, utilaje

degradate, sau unele cheltuieli înregistrate în contul 471 “cheltuieli înregistrate în
avans”, cum ar fi: dobânzi neplătite aferente creditelor pe termen mediu şi lung,
cheltuieli efectuate pentru imobilizări corporale achiziţionate sau realizate pe cont
propriu, pentru care nu există surse acoperitoare din amortizare, din repartizarea
profitului sau din alte surse).
Elemente de Pasiv cu valoare cunoscută care majorează capitalurile
proprii în sens strict, sunt determinate de diferenţele de conversie –pasiv, care
reprezintă profituri latente din schimburile valutare la sfârşitul exerciţiului. Ele sunt
diferenţe favorabile de curs valutar între data de intrare a creanţelor şi datoriile
exprimate în devize şi data închiderii exerciţiului financiar.
A2). Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli reprezintă fonduri
constituite fie pe seama cheltuielilor în scopul finanţării elementelor patrimoniale a
căror realizare sau plată se va face într-o perioadă viitoare.
A3). Datoriile cu scadenţă mai mare de 1 an cuprind atât datoriile
financiare cu scadenţa mai mare de un an (partea mai mare de un an) cât şi datoriile
nefinanciare cu scadenţa mai mare de un an (partea mai mare de un an).
B). Datorii curente cu scadenţa mai mică de 1 an cuprind partea mai
mică de un an a datoriilor nefinanciare cu scadenţa mai mare de un an, datoriile
nefinanciare cu scadenţa mai mică de un an, avansuri, premiile, alte datorii, precum şi
veniturile înregistrate în avans şi din diferenţele de conversie-pasiv.
C). Trezoreria negativă este constituită din datoriile financiare cu scadenţă
mai mare de un an (partea mai mică de un an) şi datoriile financiare mai mici de un
an. Datoriile totale sunt formate din datoriile cu scadenţă mai mare de un an, datoriile
curente mai mici de an şi trezoreria negativă.

2.3.1.1.1.4. Conţinutul bilanţului contabil

Pentru determinarea conţinutului bilanţului contabil prelucrat, ofiţerii de

credite procedează la gruparea conturilor din balanţa de verificare lunară depusă de
client, în poziţii sintetice, potrivit următorului model (tabel 2.6):

Bilanţ contabil prelucrat

41
 Tabelul 2.6
ACTIV Rând
Imobilizări corporale (rd. 2+3+4-5) 1
- cheltuieli de constituire şi cercetare-dezvoltare 2
- alte imobilizări 3
- imobilizări în curs 4
- provizioane pentru deprecierea imobilizărilor necorporale 5
Imobilizări corporale (rd. 7+8+9+10+11+12+13) 6
- terenuri 7
- clădiri 8
- construcţii speciale 9
- maşini şi utilaje 10
- alte imobilizări corporale 11
- imobilizări în curs 12
- provizioane pentru deprecierea imobilizărilor corporale 13
Imobilizări financiare (rd. 15+16+17-18) 14
- titluri de participare 15
- alte titluri imobiliare 16
- creanţe imobiliare 17
- provizioane pentru deprecierea imobilizărilor financiare 18
Creanţe comerciale cu scadenţa > de 1 an 19
I. Active imobilizate (rd. 1+6+14+19) 20
Stocuri (rd. 22+23+24+25+26+27) 21
- materii prime, materiale, obiecte de inventar 22
- stocuri aflate la terţi 23
- produse în curs de execuţie 24
- produse 25
- animale 26
- mărfuri din care stocuri nevalorificabile 27
Creanţe comerciale cu scadenţa < de 1 an (rd. 29+31+32+33) 28
- clienţi şi conturi asimilate 29
- clienţi incerţi 30
- alte creanţe 31
- furnizori – debitori 32
- decontări cu asociaţii privind capitalul 33
Conturi de regularizare şi asimilate (rd. 35+36) 34
- cheltuieli înregistrate în avans 35
- diferenţe de conversie 36
Prime privind rambursarea obligaţiunilor 37
II. Active realizabile (rd. 21+28+34+37) 38
- titluri de plasament 39
- conturi la bănci, casa, acreditive 40
III. Trezoreria pozitivă (rd. 39+40) 41
Active circulante (rd. 21+28+41) 42
TOTAL ACTIV (rd. 20+38+41) 43

42
PASIV
Rând
Capital social, din care: 1
- capital social vărsat 2
- patrimoniul regiei 3
Contul întreprinzătorului individual –aport de capital –cach 4
Contul întreprinzătorului individual –aport de capital – în valută 5
Prime legate de capital 6
Rezerve 7
Rezultatul raportat –profit (+), pierdere (-) 8
Rezultatul exerciţiului –profit (+), pierdere (-) 9
Repartizarea profitului 10
Fonduri 11
Repartizări la fondul de dezvoltare 12
Capitaluri proprii în sens strict (rd. 1+4+5+6+7+/-8+/-9-10+11-12) 13
Capitaluri proprii nete în sens strict 14
Diferenţe din reevaluare 15
Subvenţii pentru investiţii 16
Provizioane reglementate 17
Capitaluri proprii în sens larg (rd. 13+15+16+17) 18
Capitaluri proprii nete în sens larg 19
Provizioane pentru riscuri 20
Provizioane pentru cheltuieli de repartizat 21
Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli (rd. 20+21) 22
Datorii financiare cu scadenţa >1 an (partea > 1 an) (rd. 24+25), din 23
care:
- la bănci 24
- alte datorii 25
Datorii nefinanciare cu scadenţa > 1 an (partea > 1 an) (rd. 27+28), din 26
care:
- furnizori şi conturi asimilate 27
- avansuri primite 28
Datorii cu scadenţa > 1 an (rd. 23+26) 29
I. Pasive pe termen lung (rd. 18+22+29) 30
Datorii nefinanciare cu scadenţa < 1 an (rd. 32 la rd. 36) 31
- furnizori şi conturi asimilate cu scadenţa > 1 an (partea < 1 an) 32
- furnizori şi conturi asimilate cu scadenţa < 1 an 33
- avansuri primite 34
- alte datorii 35
- contul întreprinzătorului individual –datorie în natură 36
Conturi de regularizare şi asimilate (rd. 38+39) 37
- venituri înregistrate în avans 38
- diferenţe de conversie 39
II. Datorii curente cu scadenţa > 1 an (rd. 31+37) 40
Datorii financiare cu scadenţa < 1 an (partea < 1 an), (rd. 42), din care: 41
- la bănci 42
Datorii financiare cu scadenţa < 1 an (rd. 44+45+46) 43
- la bănci 44
- alte datorii financiare 45

43
 - contul întreprinzătorului individual –datorie cach 46
III. Trezorerie negativă (rd. 41+43) 47
Datorii cu scadenţa < 1 an (rd. 40+47) 48
Datorii totale (rd. 29+48) 49
TOTAL PASIV (rd. 30+40+47) 50

2.3.1.1.2. Analiza profitabilităţii

Bilanţul contabil întocmit de client exprimă starea patrimonială la care s-a

ajuns la o anumită dată, respectiv la încheierea exerciţiului, iar contul de profit şi
pierdere exprimă modul cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au
fost fluxurile de venituri şi de cheltuielile ce au definit evoluţia economico-financiară a
agentului economic analizat, de la începutul şi până la sfârşitul exerciţiului. În
activitatea ce o desfăşoară ofiţerii de credit îşi concentrează atenţia asupra activităţilor
care generează venituri, respectiv cheltuieli. Ei prelucrează datele şi informaţiile din
contul de profit şi pierdere elaborat de clienţi, prin introducerea unor indicatori
denumiţi solduri intermediare de gestiune (marja comercială, valoarea adăugată,
excedentul /deficitul brut din exploatare, excedentul /deficitul brut financiar, excedentul
/deficitul brut excepţional, capacitatea de autofinanţare, etc.).
Analiza şi prelucrarea datelor şi informaţiilor contului de profit şi pierdere se
efectuează de către ofiţerii de credite având în vedere următoarele:
Contul de profit şi pierdere reprezintă documentul prin care se regrupează
fluxurile reale, financiare şi excepţionale ale unei firme. Cu ajutorul lui se explică
modul de constituire a rezultatului exerciţiului în diferite etape, permiţând astfel
desprinderea unor concluzii legate de nivelul performanţelor economice ale activităţii
desfăşurate de o firmă într-o anumită perioadă de gestiune.
Fluxurile economice sunt grupate în:

• Fluxurile de exploatare, care sunt acele operaţiuni economice cu

caracter specific, obişnuit şi respectiv care se referă la activitatea normală şi curentă a
firmei, excluzând orice influenţă cu caracter financiar sau excepţional. Operaţiunile de
exploatare permit determinarea rezultatului de exploatare, care este un rezultat real,
deoarece este generat de activitatea propriu-zisă de bază a firmei.

• Fluxurile financiare, constituite din acele operaţiuni economice care

se referă la activitatea financiară şi care au un caracter obişnuit repetitiv şi specific
cuprinzând, de asemenea şi acele operaţiuni excepţionale cu caracter financiar.
Aceste fluxuri permit determinarea rezultatului financiar. Fluxurile de exploatare şi
financiare formează fluxurile curente, care sunt generatoare ale rezultatului curent.

• Fluxurile excepţionale, formate din acele operaţiuni economice care

nu au o legătură directă cu obiectul normal de activitate a firmei. Ele au un caracter
nereprezentativ, accidental. Fluxurile excepţionale permit determinarea rezultatului
excepţional.
Contul de profit şi pierdere pune în corelare următoarele nivele:

Nivelul Cheltuieli Venituri

Cheltuieli de exploatare Venituri din exploatări
I. Exploatare

44
 II. Financiar Cheltuieli financiare Venituri financiare
III. Excepţional Cheltuieli excepţionale Venituri excepţionale
IV. Global Impozite pe profit -

2.3.1.1.2.1. Evaluarea profitabilităţii la nivel de exploatare

În această parte a contului de profit şi pierdere sunt date contabile

cuantificate în indicatori, care permit determinarea performanţei firmei la nivelul
activităţii de bază, respectiv activitatea de exploatare. Aceşti indicatori sunt:

• Marja Comercială, care reprezintă valoarea nou creată obţinută în

sfera comerţului en gros şi en detail, atât de societăţile de profil cât şi de alte societăţi
care desfăşoară o astfel de activitate prin magazine proprii de desfacere.

Marja com. = Vânzări de mărfuri – Costul mărfurilor vândute (2)

• Cifra de Afaceri, constituită din totalitatea veniturilor obţinute din

activitatea de vânzare a produselor, serviciilor şi mărfurilor, etc., într-o anumită
perioadă. Cifra de afaceri reprezintă volumul de afaceri realizat cu terţe persoane în
cadrul activităţii normale şi curente a firmei.

Cifra de afaceri = Vânzări de mărfuri +Producţia vândută (3)

Indicatorul este important în caracterizarea mărimii unei societăţi şi a

situaţiei economico-financiare a acesteia. Cifra de afaceri este influenţată atât de
variaţiile de preţ cât şi de cele de volum.

• Producţia exerciţiului reprezintă valoarea totală a bunurilor executate

şi serviciilor prestate de o societate într-o anumită perioadă, vândute sau păstrate în
stoc sau utilizate drept active fixe.
Prod. exerciţiului = Prod. vândută +Prod. stocată +Prod. imobilizată (4)

• Volumul global al activităţii unei societăţi este producţia exerciţiului +

vânzările de mărfuri, într-o anumită perioadă. Utilizarea acestui indicator este
necesară pentru determinarea ponderii elementelor din contul de profit şi pierdere faţă
de întreaga activitate a clienţilor, deoarece agenţii economici pot desfăşura în acelaşi
timp atât activitate de producţie cât şi de comerţ.

Prod. exerciţiului +Vânzări de mărfuri = Prod. vândută +Prod. stocată +

+Prod. imobilizată + Vânzări de mărfuri. (5)

• Marja Industrială reprezintă valoarea nou creată obţinută din

activitatea productivă desfăşurată de o societate, alta decât cea pur comercială, într-o
anumită perioadă de timp.

45
 Marja ind. = Prod. exerciţiului –(cheltuieli cu materii prime,
materiale, energie +lucrări şi servicii executate la terţi) (6)

• Valoarea Adăugată este valoarea nou creată plus amortizarea,

obţinută de societate din întreaga sa activitate, atât productivă cât şi de comerţ.
Valoarea adăugată netă este valoarea nou creată.

Val. adăugată =Prod. exerciţiului –cheltuieli materiale (cheltuieli intermediare

din activitatea de comerţ)
Val. adăugată netă = Marja Com. +Marja Ind. (7)
sau Val. adăugată netă = Val. adăugată –Amortizarea

Valoarea adăugată reprezintă sursa de constituire a rezultatului de

exploatare şi prin aceasta a rezultatului net al exerciţiului.
Valoarea adăugată este un indicator care permite măsurarea puterii
economice a unei societăţi, fiind importantă pentru bancă, întrucât exprimă
posibilitatea reală a clientului de a plăti costul creditelor angajate.

• Excedentul Brut din Exploatare reprezintă rezultatul obţinut de o

societate comercială din exploatare, respectiv din activităţile sale curente neinfluenţat
de volumul amortizărilor şi provizioanelor, precum şi de alte venituri şi cheltuieli din
exploatare. Se obţine astfel un rezultat neafectat de elemente de politică economică
internă a clientului privind constituirea amortizării şi provizioanelor.

• Excluderea altor venituri şi cheltuieli din exploatare se explică prin

aceea că acestea se referă la perioade de activitate, altele decât exerciţiul curent,
care face obiectul contului de profit şi pierdere analizat.
În cazul în care acest indicator este negativ el se numeşte “insuficienţa
brută a exploatării”.

Excedentul brut din exploat. ( sau insuficienţa brută din exploat. )

= Val. adăug. +subvenţii din exploat. (Impozite şi vărsăminte
asimilate) +chelt. cu personalul (8)

• Venituri Totale din Exploatare sunt constituite din totalitatea

veniturilor unei societăţi înregistrate într-o perioadă.

Venituri totale = Cifra de afaceri +Prod. stocată + Prod. imobilizată + Subvenţii

din exploatare +Alte venituri din exploat. +Venituri din provizioane
privind activit. de exploat. (9)

(i) Cheltuieli totale din exploatare reprezintă totalitatea cheltuielilor

efectuate de o societate într-o anumită perioadă.

Chelt. Totale = Chelt. Materiale +Lucrări şi servicii prestate +Impozite şi taxe

+Chelt. cu personalul + Alte chelt. cu amortizări şi provizioane.
(10)

46
 (j) Rezultatul din Exploatare este un indicator prin care se evaluează
rentabilitatea economică a unei societăţi din activitatea de exploatare.
Rezultatul din exploatare este pozitiv atunci când se înregistrează profit, iar
când rezultatul este negativ se înregistrează pierdere. Poate fi calculat în două feluri:

Rez. din exploat. =Venituri totale din Exploat. –Chelt. Totale din
Exploat.
sau
Rez. din Exploat. =Excedentul brut din exploat. +(alte venituri din
exploat) +/- amortizări şi provizioane. (11)

Rezultatul din exploatare evaluează rentabilitatea economică a unei

societăţi şi corespunde activităţii normale şi curente a acesteia.

2.3.1.1.2.2. Evaluarea profitabilităţii la nivelul financiar

(k) Excedentul Brut Financiar reprezintă rezultatul obţinut de societate din

fluxurile financiare, neinfluenţat de provizioane şi amortizări financiare.

Exced. Brut Financiar =Venituri financiare (mai puţin venituri din

provizioane) –Chelt. financiare (mai puţin amortizările şi provizioanele)
(12)

(l) Venituri Financiare Totale sunt veniturile obţinute din toate fluxurile
generate de acest nivel economic al activităţii unei societăţi.
(m) Cheltuieli Financiare Totale sunt acele cheltuieli aferente fluxurilor
financiare, respectiv creanţelor imobilizate, titlurilor de plasament, diferenţelor de curs
valutar şi plăţii dobânzilor. Pentru bancă importante sunt cheltuielile pentru plata
dobânzii, întrucât volumul acestora arată gradul de risc pe care şi-l asumă în relaţiile
cu clienţii.
(n) Rezultatul Financiar este un indicator care măsoară rentabilitatea
societăţii obţinută în activitatea sa la nivelul tuturor fluxurilor financiare.

Rezultatul financiar =Excedentul brut financiar +/-amortizări şi

provizioane financiare (13)
sau
Rezultatul financiar =Venituri financiare totale –Cheltuieli financiare
totale

(o) Excedentul Brut Curent este un sold intermediar de gestiune care

măsoară volumul rezultatului obţinut în activitatea curentă (de exploatare şi financiară)
neinfluenţat de alte venituri şi cheltuieli din exploatare precum şi de amortizări şi
provizioane din exploatare şi financiare.

Exced. brut curent =Exced. brut din exploat. +Exced. brut financiar
(14)

(p) Rezultatul Curent al Exerciţiului este un indicator care măsoară

rentabilitatea unei societăţi în întreaga sa activitate de exploatare financiară.

47
 Rezultatul Curent =Rezultatul din exploatare +Rezultatul financiar
(15)

2.3.1.1.2.3. Evaluarea profitabilităţii la nivel excepţional

(q) Excedentul Brut Excepţional este un sold intermediar de gestiune care

arată volumul rezultatelor obţinute în activitatea excepţională, neinfluenţată de
amortizările şi provizioanele specifice acestor fluxuri.

Exced. brut excepţional =Venituri excepţionale (mai puţin venituri din

provizioane) –Chelt. excepţionale (mai puţin amortizările şi proviz.)
(16)

(r) Veniturile Excepţionale Totale sunt veniturile obţinute efectuate la

acest nivel al activităţii economice.
(s) Cheltuielile Excepţionale Totale constau în cheltuielile efectuate la
acest nivel al activităţii economice.
(ş) Rezultatul Excepţional este un indicator care comensurează
rentabilitatea unei societăţi obţinută la acest nivel de fluxuri economice, respectiv cel
excepţional.
Rezult. excepţion. =Excedentul brut excepţional +/-Amortizări şi
provizioane excepţionale (17)
sau
Rezult. excepţion. =Venituri excepţion. totale –chelt. excepţion. totale

2.3.1.1.2.4. Evaluarea profitabilităţii la nivel global

(t) Excedentul Brut Total reprezintă un sold intermediar de gestiune care

arată volumul rezultatelor tuturor fluxurilor economice, mai puţin cele corespunzătoare
altor venituri şi cheltuieli din exploatare, amortizărilor şi provizioanelor din exploatare,
financiare şi excepţionale.

Exced.brut total =Exced. brut din exploat. +Exced. brut excepţional

sau
Exced.brut total =Exced.brut curent +Exced. brut excepţional (18)

(ţ) Rezultatul Înaintea Dobânzii şi Impozitului pe Profit este un sold

intermediar de gestiune care măsoară volumul rezultatului obţinut de o societate
neinfluenţată de cheltuielile cu plata dobânzilor şi cu impozitul pe profit.

Rezultatul Înaintea Dobânzii = Rezult. curent +Rezult. excepţion. +

şi Impozitului pe Profit +Cheltuieli cu dobânzile

(u) Veniturile Totale sunt veniturile obţinute de o societate din toate

fluxurile economice, respectiv de exploatare, financiare şi excepţionale, într-o anumită
perioadă.
(v) Cheltuielile Totale reprezintă cheltuielile efectuate pentru desfăşurarea
întregii activităţi a unei societăţi într-o anumită perioadă.

48
 (w) Rezultatul Brut al Exerciţiului este un sold intermediar de gestiune
care măsoară rezultatul obţinut de o societate în întreaga sa activitate înaintea plăţii
impozitului pe profit.

Rezult. brut al exerciţ. = Rezult. curent al exerciţ. + Rezult. excepţion.

sau
Rezult. brut al exerciţ. = Venituri Totale – Chelt. Totale (19)

Rezultatul brut al exerciţiului se calculează la volumul livrărilor de mărfuri

efectuate, şi nu la volumul încasării contravalorii acestora, deci el nu este un rezultat
fiscal. De aceea, impozitul pe profit nu se deduce direct din rezultatul brut al
exerciţiului, ci printr-o metodologie specială care are în vedere volumul încasărilor
efective în perioada respectivă.
(x) Rezultatul Net al Exerciţiului este un sold intermediar de gestiune care
comensurează rezultatul final al activităţii unui client după plata impozitului pe profit.

Rezult. net al exerciţ. = Rezult. brut al exerciţ. – Imp. pe profit

(20)

(y) Capacitatea de Autofinanţare reprezintă surplusul de mijloace băneşti

rezultat din exploatare pe parcursul unei perioade de gestiune.

Capacitatea de Autofinanţare se poate calcula în 2 modalităţi: (21)

• pornind de la excedentul brut de exploatare, la care se adaugă

alte venituri din exploatare, veniturile financiare şi excepţionale (fără provizioane) şi se
scad cheltuielile din exploatare, cheltuielile financiare şi excepţionale (mai puţin
amortizări şi provizioane) şi impozitul pe profit;
• pornind de la rezultatul net al exerciţiului, la care se adaugă suma
amortizărilor şi provizioanelor.
(z) Capacitatea de Autofinanţare Netă reprezintă surplusul de mijloace
băneşti, rezultat din activitatea unei societăţi pe parcursul unei perioade, după
repartizarea dividendelor.

Capacitatea de Autofin. Netă = Capacitatea de Autofin. –Dividende

(22)

Pentru prelucrarea conţinutului contului de profit şi pierdere, ofiţerii de

credite procedează la gruparea conturilor din balanţa de verificare lunară depusă de
agentul economic în poziţii sintetice, potrivit modelului prezentat în continuare (tabel
2.7):

Contul de profit şi pierdere prelucrat

Tabelul 2.7
Vânzări de mărfuri 1
Costul mărfurilor vândute 2
Marja comercială (rd. 1-2) 3
- Producţia vândută 4
Cifra de afaceri (rd. 1+4) 5
- Producţia stocată 6

49
 - Producţia imobilizată 7
Producţia exerciţiului (rd.4+1-6+7) 8
Producţia exerciţiului +Vânzări de mărfuri (rd. 8+1) 9
- Cheltuieli cu materii prime, materiale, energie, combustibil 10
- Lucrări şi servicii executate la terţi 11
Marja industrială (rd. 8-10-11) 12
Valoarea adăugată (rd. 3+12) 13
- Subvenţii din exploatare 14
- Impozite şi vărsăminte asimilate 15
- Cheltuieli cu personalul 16
Excedent (insuficienţă) brut din exploatare (rd. 13+14-15-16) 17
- Alte venituri din exploatare 18
- Alte cheltuieli din exploatare 19
- Amortizări şi provizioane din exploatare 20
Venituri din exploatare –total (rd. 5+6+7+14+18+ct. 781) 21
Cheltuieli din exploatare –total (rd.2+10+11+15+16+19+ct. 681) 22
Rezultatul din exploatare (rd. 17+18-19+20) 23
- Venituri financiare fără provizioane 24
- Cheltuieli financiare fără amortizări, din care: 25
- Cheltuieli cu dobânzi 26
Excedent brut financiar (rd. 24-25) 27
- Amortizări şi provizioane financiare 28
Venituri financiare –total (rd.24) 29
Cheltuieli financiare –total (rd. 25) 30
Rezultatul financiar (rd. 27+28) 31
Rezultatul curent al exerciţiului (rd. 23+31) 32
- Venituri excepţionale –fără venituri din provizioane 33
- Cheltuieli excepţionale –fără amortizări 34
Excedent brut excepţional (rd. 33-34) 35
- Amortizări şi provizioane excepţionale 36
Venituri excepţionale –total (rd. 33) 37
Cheltuieli excepţionale –total (rd. 34) 38
Rezultatul excepţional (rd. 35+36) 39
Excedent brut total (rd. 17+27+35) 40
- Rezultatul înaintea dobânzii şi impozitului pe profit (rd. 23+31+39+26) 41
- Venituri totale (rd. 21+29+37) 42
- Cheltuieli totale (rd. 22+30+38) 43
Rezultatul brut al exerciţiului (rd. 23+31+39) 44
- Impozitul pe profit 45
Rezultatul net al exerciţiului (rd. 44-45) 46
Capacitatea de autofinanţare (rd. 46) 47
Capacitatea de autofinanţare netă (rd. 47) 48

Ofiţerii de credite controlează corectitudinea soldurilor şi interpretează

datele şi indicatorii obţinuţi. Introducerea acestei metode standard de analiză
computerizată prezintă o serie de avantaje:
• informaţiile contabile prezentate de client sunt ajustate, prelucrate şi
regrupate, obţinându-se indicatori care corespund principiilor de analiză ale băncii;

50
 • prin corelarea volumului mare de informaţii şi sintetizarea lor se oferă
posibilitatea observării tendinţelor în evoluţia clientului, pot fi sesizate mai uşor
aspectele negative, precum şi cele care necesită noi detalii şi precizări din partea
acestuia având astfel loc o cunoaştere mai bună a afacerii clientului;
• se reduce substanţial durata elaborării indicatorilor privind bilanţul
contabil şi a contului de profit şi pierdere, lăsând ofiţerilor de credite timpul necesar
pentru interpretarea situaţiei economico-financiare a clientului;
• se constituie, prin arhivare electronică, o bază de date care poate fi
folosită la elaborarea diverselor lucrări.

2.3.1.2. Indicatorii de analiză a bonităţii clientului

Ofiţerii de credite, pe baza datelor din bilanţul contabil şi a contului de profit

şi pierdere prelucrate, analizează, bonitatea clienţilor conform unui sistem de indicatori
de structură şi performanţă.
Indicatorii care stau la baza analizei şi evaluării bonităţii clienţilor pot fi
grupate în:
- Indicatori de nivel şi structură: cifra de afaceri; capitaluri proprii; rezultatul
exerciţiului; fondul de rulment; necesarul de fond de rulment; trezoreria netă;
lichiditatea (imediată, curentă, la data viitoare); solvabilitatea; gradul de îndatorare
(generală, financiară); viteza de rotaţie (rotaţia activelor circulante, rotaţia stocurilor de
materii prime; rotaţia stocurilor de produse în curs de fabricaţie, rotaţia stocurilor de
produse finite /mărfuri, durata medie de încasare a clienţilor; durata medie de plată a
furnizorilor).
Sunt avuţi în vedere şi indicatorii de performanţă cum ar fi: rentabilitatea
(de exploatare: brută şi netă; economică, financiară); riscul financiar (gradul de
acoperire a dobânzii); rata valorii adăugată; politica de dividende.
La calcularea şi interpretarea rezultatelor indicatoarelor de bonitate a unei
firme, banca are în vedere reflectarea corectă a selecţiei economice şi financiare a
acesteia.

2.3.1.2.1. Indicatorii de nivel şi structură

a) Cifra de afaceri (CA) este indicatorul care reflectă veniturile

realizate de un client la finele unei perioade, (lună, trimestru, an) cu terţii. Pentru un
client viabil, cu perspective certe de dezvoltare, evoluţia cifrei de afaceri trebuie să fie
ascendentă, orice declin constituind un semnal serios pentru bancă. La aprecierea
dinamicii CA se va avea în vedere şi influenţa creşterii preţurilor, care se va calcula
atât în termeni nominali cât şi reali. De asemenea, se va urmări şi evoluţia producţiei
fizice la principalele produse.
b) Capitaluri proprii. Analiza se va axa îndeosebi pe examinarea
atât a capitalurilor proprii în sens larg cât şi în sens strict, mai ales a capitalurilor
proprii nete în sens strict. Se va pune accent pe determinarea stocurilor, cheltuielilor şi
a altor active incerte care diminuează valoarea capitalurilor proprii.
c) Rezultatul exerciţiului (profit /pierdere) în cifre absolute, este un
indicator sintetic care caracterizează eficienţa activităţii desfăşurate, influenţând direct
capitalurile proprii în sensul majorării lor cu profitul şi al diminuării cu pierderea. De

51
regulă, banca nu poate intra în afaceri cu clienţii care înregistrează pierderi, iar
afacerile cu clienţii care realizează profit mic se vor face cu mare prudenţă.
d) Fond de rulment =pasive pe termen lung –active imobilizate (23)
În cazul unei bune gestionări financiare, activele imobilizate trebuie să fie
acoperite integral cu pasivele pe termen lung şi deci fondul de rulment trebuie să fie
pozitiv. La clienţii cu fond de rulment negativ, banca urmăreşte preocuparea acestora
pentru echilibrarea lor prin sporirea capitalurilor proprii, a rezervelor şi altor fonduri din
profitul realizat, obţinerea de subvenţii, vânzarea de active imobilizate, etc., evitându-
se acoperirea cu credite pe termen scurt a surplusului de active imobilizate.
e) Necesarul de fond de rulment =active realizabile –datorii
curente < 1 an (24)
O atenţie deosebită o acordă fiecare bancă determinării corecte a
necesarului de fond de rulment, cunoscând că atunci când activele realizabile sunt
mai mari decât datoriile curente cu scadenţa mai mică de un an, şi deci necesarul de
fond de rulment este pozitiv, poate interveni creditul bancar pe termen scurt.
f) Trezoreria netă =fond de rulment –necesarul de fond de rulment
Sau Trezoreria netă =trezoreria pozitivă –trezoreria negativă (25)
Variaţia trezoreriei nete se datorează nu atât fondului de rulment, care este
relativ stabil pe parcursul unui exerciţiu, cât mai ales necesarul de fond de rulment, în
funcţie de ciclul de exploatare, agentul economic având un necesar de fond de
rulment pozitiv cu atât mai mare cu cât ciclul de fabricaţie este mai îndelungat.
Creditul pe termen scurt poate interveni numai în cazul trezoreriei nete negative.
(7) Lichiditatea – reprezintă capacitatea unui client de a face faţă datoriilor
sale pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor sale circulante în
disponibilitate. Indicatorii calculaţi în legătură cu lichiditatea sunt:

Lichiditate

A c c i − Srt −icCt v iou nle icl eca u nen r rt ti it e i

imediată

=
= ×1 0 0 (26)

D c s a u c〈 1ta oa n rd i ei n t a
Lichiditate
curentă

52
 A c c i − trS i c nvt uoec lc− vac uiablnni rlei t coil ene er ti r if t i i
=
×1 0 0
D c sa u ct 〈 1ao a n r d i i e n t a
(27)
Lichiditatea la
o dată viitoare = [(Disponibilităţi băneşti proprii şi împrumutate + Încasări prognozate
până la finele perioadei + Credite bancare prognozate a se obţine
până la sfârşitul perioadei) / Plăţi exigibile prevăzute până la
sfârşitul perioadei] × 100
(28)
x) Prin finele perioadei se înţelege orizontul de timp pentru care se face
analiza lichidităţii viitoare (peste o lună, un trimestru, 6 luni, 1 an,etc.).
Important pentru o bancă este capacitatea clientului de a-şi transforma
activele sale circulante în “cash”, pentru a-şi achita la timp datoriile pe termen scurt.
Utilizând aceşti indicatori, o bancă prudentă trebuie să elimine acele active care nu se
pot transforma rapid în numerar la o valoare prestabilită.
Analiza pe verticală şi pe orizontală a indicatorilor de lichiditate reflectă:
• Tipul de activitate desfăşurată de client (ex. dacă nu apar diferenţe
semnificative între lichiditatea curentă şi cea imediată, înseamnă că activitatea este
preponderent comercială sau viteza de rotaţie a stocurilor este foarte mare; dacă
diferenţele sunt mai mari, poate fi vorba de o activitate productivă cu ciclul lung de
fabricaţie, având o viteză mică de rotaţie a stocurilor de producţie neterminată);
• Eficienţa conducerii societăţii, modalităţile ei de finanţare (ex. o valoare
mare a lichidităţii ca urmare a datoriilor reduse pe termen scurt poate reflecta o
finanţare a societăţii din zona pasivelor pe termen lung, deci provenind de la fondul de
rulment).
În ce priveşte modul de interpretare a lichidităţii, se are în vedere practica
bancară şi anume:
a) Mai mic de 100%: lichiditate necorespunzătoare
b) Între 100 –120%: lichiditate satisfăcătoare
c) Între 120 –150%: lichiditate bună
d) Peste 150%: lichiditate foarte bună
(8) Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a societăţii de a transforma
toate activele sale (ajustate cum s-a prezentat anterior) în “cach” pentru plata tuturor
datoriilor.
Banca urmăreşte evidenţierea ponderii contribuţiei personale a acţionarilor
la finanţarea datoriilor, comparată cu participarea terţilor (inclusiv banca).

53
 Calcularea solvabilităţii firmei se face după următoarea relaţiei:

T o taal c tiv−eS t o c u nrie v a lo rcifi − C lie n in

a b ile t i c e r ti
Solvabilitatea = ×100
D a to rto − D ife r e n dtee c o n v e r spiea s iv
ii ta le
(29)

În aprecierea acestui indicator banca urmăreşte ca, pe total el să fie

supraunitar, iar pe structură acea parte din activ reprezentată de imobilizările
corporale să fie acoperită, de regulă, de surse proprii şi un total activ, ponderea
datoriilor totale (către furnizori, buget, bancă, etc.) să fie mai mare de 50%.
(9) Gradul de îndatorare, este un indicator care exprimă raportul între
datorii şi capitaluri proprii, sub forma următoarelor relaţii:

Gradul de îndatorare =
generală (Leverage)
Datorii totale
×100 (30)
Capitaluri proprii nete în sens strict

Gradul de îndatorare =
financiară (Gearing)

Datorii financiare totale

×100 (31)
Capitaluri proprii nete în sens strict

Datorii financiare = Datorii financiare cu scadenţa < 1 an +Datorii

financiare totale cu scadenţa > 1 an (parte < 1 an)
+Datorii financiare cu scadenţa > 1 an.
(32)

În aprecierea acestui indicator se va avea în vedere că banca participă ca

partener la finanţarea unei firme alături de proprietari, dar nu poate risca mai mult
decât aceştia, întrucât singurul beneficiu pentru bancă este dobânda, iar pentru
proprietari dividendele şi creşterea valorii acţiunilor ca urmare a capitalurilor proprii.

Scara de apreciere a gradului de îndatorare este următoarea:

Grad de îndatorare Grad de îndatorare financiară

generală
Bun până la 60% până la 30%
Satisfăcător între 60-100% Între 30-70%
Necorespunzător peste 100% peste 70%

54
 (10) Viteza de rotaţie
Viteza de rotaţie a activelor circulante arată numărul de cicluri efectuate de
activele circulante în decursul unei perioade şi este redată de relaţia:

C ifrade afaceri(C A)
Viteza de rotaţie(VR) = (33)
A ctiv ecirculante( A C)
Cu cât numărul de rotaţii efectuate în cursul unei perioade este mai mare,
cu atât AC au fost folosite mai eficient. Acest indicator trebuie analizat în evoluţie şi în
comparaţie cu situaţia dintre alte societăţi comerciale din ramuri de activitate similare.
VR poate fi calculată şi distinct pentru diverse tipuri de stocuri (materii
prime, produse în curs de fabricaţie, produse finite, etc.).
În aceste cazuri se poate determina în două modalităţi:
• Număr de rotaţii (NR) efectuate de stocuri în decursul unei
perioade şi se exprimă prin numărul de rotaţii.
• Durata medie (DZ) de staţionare a stocurilor, care se exprimă în
zile

Rotaţia stocurilor de materii prime poate fi exprimată sub forma:

Costul aprovizion ărilor

1) Număr de rotaţii (NR) = Stocul mediu
(34)
Stoc mediu × 360
2) Durata medie de staţionare (DZ) = Costul aprovizion ărilor

(35)

Rotaţia stocurilor de producţie în curs de fabricaţie se calculează

deasemenea ca:
Cifra de afaceri (CA )
♦ NR = Stocul mediu (36)

Stocul mediu ×360

♦ DZ = Cifra de afaceri (37)

Rotaţia stocurilor de produse finite are o formă similară:

Cifra de afaceri
- NR= Stoc mediu (38)

55
 Stoc mediu × 360
- DZ= Cifra de afaceri (39)

Durata medie de încasare a clienţilor se exprimă în zile, se reprezintă

amânarea medie acordată clienţilor. Ea se calculează astfel:

Soldul mediu ×360

(40)
Cifra de afaceri

Se au în vedere şi mărfurile livrate şi neâncasate, care reprezintă

valoarea creditelor comerciale acordate clienţilor, indicator care ne arată durata medie
a acestor credite.
Durata creditului comercial acordat clienţilor depinde de natura activităţii, de
forţa financiară a societăţii creditoare, de raporturile acestuia cu clienţii săi.
Conducerea firmei îi revine sarcina să reducă amânările la plată acordate clienţilor,
fără însă a prejudicia prin aceasta pieţele de desfacere.
Durata medie de plată a furnizorilor, exprimată în zile, reprezintă
amânarea medie a plăţii către furnizorii, calculată astfel:

Soldul mediu × 360

(41)
Costul aprovizion ărilor

Dacă costul aprovizionărilor este dificil de determinat, banca poate folosi

cifra de afaceri.
Valoarea furnizorilor neplătiţi reprezintă mărimea creditelor comerciale
obţinute, iar indicatorul arată durata acestor credite. Prelungirea duratei creditelor
obţinute de la furnizori sporeşte volumul surselor atrase, de care societatea are nevoie
pentru finanţarea activelor sale circulante. Aceste surse nu sunt gratuite şi societatea
trebuie să aleagă între costul creditelor-furnizor şi costul creditelor bancare.

2.3.1.2.2. Indicatori de performanţă

Aceşti indicatori reflectă performanţele economico-financiare a unei firme,

importante pentru luarea unor decizii de creditare de către o bancă.
(11) Rentabilitatea este indicatorul care reprezintă capacitatea clientului de
a obţine profit din activitatea proprie. După modul de structurare a contului de profit şi
pierdere şi baza de raportare, indicatorii de rentabilitate pot fi grupaţi astfel:
(a) Rentabilitatea de exploatare, care exprimă capacitatea unei societăţi
comerciale de a obţine profit din activitatea propriu-zisă, înaintea oricăror influenţe ale
elementelor financiare şi excepţionale şi poate fi calculată astfel:

Rentabilitatea brută de =
Excedentul brut din exp loatare
exploatare
×100 (42)
Pr oductia exercitiul ui

56
 Re zultatul din exp loatare
Rentabilitatea netă de = ×100
Cifra de afaceri
exploatare
(43)

a) Rentabilitatea economică (Re) ne redă capacitatea unei societăţi

comerciale de a obţine profit din întreaga sa activitate economico-financiară. Dintre
indicatorii care exprimă rentabilitatea economică, arătăm:
Excedent brut curent
Re = ×100
Total bilan ţ
(44)
Re zultatul curent
Re = ×100
Total bilan ţ
(45)
Capacitate a de autofinant are
Re = ×100
Total bilant
(46)
Re zultatul net al exercitiul ui
Re = ×100
Total bilant
(47)
Cu cât aceşti indicatori au valori mai mari, cu atât rentabilitatea este mai
bună.
Rentabilitatea financiară (Rf) exprimă capacitatea capitalului investit de a
produce profit. Indicatorii care reflectă rentabilitatea capitalului sunt:

Capacitate a de autofinant are

Rf = ×100
Capitaluri proprii nete in sens strict
(48)

Re zultatul brut al exercitiul ui

Rf = ×100
Capitaluri proprii nete in sens strict
(49)

Re zultatul net al exercitiul ui

Rf = ×100
Capitaluri proprii nete in sens strict
(50)

(12) Indicatori ai riscului financiar

Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la credite pentru a
completa resursele de finanţare ale unei activităţi. Premisele fundamentale ca o firmă
să-şi sporească rentabilitatea financiară în condiţiile aprobării de credite, este ca

57
rentabilitatea economică să fie superioară ratei dobânzii. În caz contrar, apelarea la
credite se face în condiţiile în care rata rentabilităţii este inferioară ratei dobânzii,
conduce la o degradare a rentabilităţii financiare datorită reducerii profitului. Din punct
de vedere bancar, aceşti indicatori au o importanţă deosebită întrucât ei prezintă
indicii asupra posibilităţii societăţii comerciale de a rambursa împrumuturile şi de a
plăti dobânda.
Riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a dobânzii, care
arată capacitatea societăţii de a plăti dobânda la creditele angajate, astfel:

Pr ofit brut + Dobanzi platite

Dobanzi platite
(51)

Ofiţerii de credite au obligaţia să coroboreze rezultatele şi interpretarea

tuturor indicatorilor prezentaţi intr-un sistem unitar care să scoată în evidenţă punctele
tari şi cele slabe ale respectivului agent economic şi mai ales să poată conduce la
luarea unor decizii temeinic fundamentate.
Analiza bonităţii clienţilor se va efectua de către bancă ori de câte ori se
solicită un credit, iar pentru creditele aflate în portofoliu cel puţin odată pe trimestru
sau ori de câte ori conducerea unităţilor băncii, consideră necesar.
Pentru urmărirea evoluţiei indicatorilor de bonitate, ofiţerii de credite
întocmesc pentru toţi clienţii cu credite în portofoliu dinamica indicatorilor privind
bonitatea (tabel 2.8).

Dinamica indicatorilor privind bonitatea clientului “x”

Tabelul 2.8
Nr. Denumirea indicatorilor de bonitate
crt. Data determinării 31.XII.199_
200_
1. Cifra de afaceri (mil. lei)
2. Capitaluri proprii (mil. lei)
3. Rezultatul exerciţiului (mil. lei)
4. Fondul de rulment (mil. lei)
5. Necesarul de fond de rulment (mil.
lei)
6. Trezoreria netă (mil. lei)
7. Lichiditate (%)

58
 a). lichiditate imediată (%)
b). lichiditate curentă (%)
c). lichiditate la o data viitoare (%)
8. Solvabilitatea (%)
9. Gradul de îndatorare (%)
10. Viteza de rotaţie (nr. de rotaţie)
11. Rentabilitatea (%)
a). Rentabilitatea de exploatare (%)
b). Rentabilitatea economică (%)
c). Rentabilitatea financiară (%)
12. Acoperirea dobânzii (%)
13. Rata valorii adăugată (%)
14. Politica de dividende (%)

În vederea asigurării compatibilităţii datelor privind indicatorii de bonitate,

ofiţerii de credite extrapolează rezultatele în trimestrul I, trimestrul II ş.a.m.d., la nivelul
unui an, prin înmulţirea cu 4, cu 2, etc.

2.3.1.2.3. Indicatori specifici privind investiţiile

Aceşti indicatori sunt calculaţi ori de câte ori o firmă solicită unei bănci
acordarea unui credit pe termen lung pentru dezvoltare. Dintre acestea reţinem:

• Investiţia totală care reprezintă volumul ieşirilor de lichidităţi

pentru investiţii ale agentului economic într-o perioadă de timp (lună, trimestru, an).
Ea este determinată de cheltuielile cu activele circulante, rambursările de
credite pe termen scurt, mediu şi lung pentru investiţii, dobânzile aferente, etc. Banca
va urmări acoperirea cu surse a investiţiei totale.
• Investiţia specifică, reflectă volumul ieşirilor de lichidităţi pentru unitatea de
investiţie. La determinarea investiţiei totale se porneşte de la investiţiile specifice.
(c) Durata medie a furnizorilor pentru investiţii, se stabileşte după
relaţia:
Sf ×360
Nzf = (52)
Ca .i
unde: Nzf =numărul de zile după care sunt plătiţi furnizorii
Sf =sold mediu zilnic al conturilor de furnizori pentru investiţii
Ca.i =costul aprovizionărilor pentru investiţii
Indicatorul, reprezintă amânarea medie în zile a plăţii către furnizorii pentru
investiţii. Este acceptabil indicatorul dacă este de până la 60 de zile. Dacă plata
furnizorilor se face cu o întârziere de peste 180 zile, este un semnal negativ privind
capacitatea de finanţare a investiţiei.

• Pragul de rentabilitate al unui proiect de investiţie reprezintă

nivelul minim de încărcare a capacităţii de producţie, la care costurile pentru
funcţionarea proiectului sunt egale cu veniturile generate de acestea.
• Acest punct, în care nu se produce profit, dar nici pierdere, se mai
numeşte şi punct critic. El se determină astfel:

59
 CF
PR = × 100
P − CV
(53)
în care: PR =prag de rentabilitate
CF =cheltuieli fixe
CV =cheltuieli variabile, care sunt direct proporţionale cu
nivelul producţiei
P =valoarea producţiei în preţuri de vânzare
Analiza punctului critic este o tehnică de studiu al relaţiei între venituri şi
costuri. Structura costurilor se împarte în:

• Costuri fixe (convenţional constante), formate din: amortizare,

salariile personalului de administraţie şi întreţinere, cheltuieli de administraţie şi
gospodăreşti, chirii, rente, taxe, speze, asigurări, reclame, comunicaţii, poştă,
etc.

• Cheltuieli variabile care cuprind materii prime şi materiale,

materiale auxiliare, SDV-uri, energie electrică, utilităţi, cheltuieli de transport
aprovizionare, manoperă directă (inclusiv asigurări sociale).
Cu cât pragul de rentabilitate este mai scăzut cu atât situaţia este mai bună.
Se va compara cu pragul de rentabilitate al altor proiecte de investiţii din aceeaşi
ramură de activitate.

♦ Cursul de revenire net actualizat sau “Testul Bruno” exprimă

costul exprimat în resurse naţionale pentru a obţine sau a economisi o unitate de
valută. Acest indicator se calculează în una din următoarele situaţii:
a) când realizarea proiectului de investiţii promovează exportul, caz în
care indicatorul arată câţi lei se cheltuiesc pentru a obţine o unitate valutară;
b) când realizarea proiectului substituie importul, caz în care
indicatorul arată câţi lei se cheltuiesc pentru a economisi o unitate valutară.
În principiu, cursul de revenire intern, arată dacă proiectul generează sau nu
în mod eficient devize. Veniturile din proiect se împart în: - comercializabile
(exportabile, evaluate la preţuri –frontieră FOB sau CIF), obţinute sub forma
veniturilor “brute” în devize câştigate sau economisite; - necomercializabile (aferente
părţii din producţie ce se prevede a se comercializa pe piaţa internă).
Scăzând din veniturile “brute” în valută, cheltuielile totale (de investiţie şi
producţie) în valută, se obţine beneficiul net în valută.
Determinarea cursului de revenire net actualizat se face prin raportarea
cheltuielilor totale în moneda naţională pentru producţia de export, la încasările nete în
valută, după formula:
D It + Ct + CPt − Vlt
∑
t =1 1 + i lei
C.R.N.A. =
D Vvt − (Ivt + Cvt + CPvt )
∑
t =1 (1 + I devize )t
(54)
D =durata economică de funcţionare a proiectului
It =investiţii în lei în anul “t”
Ct =fonduri circulante (în lei) în anul t:

60
 CPt =cheltuieli anuale de producţie (în lei) în anul t:
Vlt =vânzări în lei în anul t:
Vvt =vânzări în valută în anul t:
Ivt =investiţii în valută în anul t:
Cvt =fonduri circulante în valută în anul t:
CPvt =cheltuieli de producţie, în valută în anul t:
I =factor de actualizare.
Din relaţia de mai sus, rezultă că atât fluxul de cheltuieli în lei, cât şi fluxul
de venituri în valută se actualizează. Factorii de actualizare folosiţi pentru fluxul de
cheltuieli în monedă naţională vor ţine seama de rata inflaţiei, rata dobânzii şi rata de
risc pentru cheltuielile în lei. Iar factorii de actualizare pentru fluxul de venituri în valută
vor avea în vedere rata dobânzii şi rata inflaţiei pentru această componentă a
proiectului.
Cursul de revenire net actualizat se compară cu valoarea cursului de
schimb oficial al monedei naţionale în raport de valuta obţinută şi dacă cursul de
revenire net actualizat pentru proiectul respectiv este mai mic decât cursul oficial,
situaţia este favorabilă acordării creditului.

♦ Rata internă de rentabilitate a investiţiei redă capacitatea unei

investiţii de a asigura profit într-o anumită perioadă de timp faţă de totalitatea
cheltuielilor efectuate, asigurând în acelaşi timp şi recuperarea simplă (amortizarea) a
capitalului investit. Ea se calculează astfel:
t Vn − Cn
R.I.R = ∑ n
, unde:
n=1 (1 + i)
(55)
R.I.R =rata internă de rentabilitate a investiţiei;
Vn =venituri suplimentare obţinute ca urmare a investiţiei în “n” ani;
Cn =cheltuieli totale cu investiţia şi cele suplimentare de producţie aferente
investiţiei în “n” ani;
n =numărul de ani;
t =orizontul de timp;
i =rata de actualizare, care reprezintă un factor sintetic la a cărui
dimensionare concură rata inflaţiei, rata dobânzii bancare, rata de schimb a leului, rata
creşterii economice, etc.
La determinarea R.I.R., în cheltuieli se cuprind investiţiile de capital pentru
activele imobilizate corporale şi activele circulante, cheltuielile de producţie şi
întreţinere, dobânzile bancare, impozitele şi taxele aferente investiţiei.
Amortizarea nu se include în calculul cheltuielilor de producţie, deoarece
astfel s-ar dubla valoarea investiţiei.
La venituri se include şi cele obţinute din activităţile conexe, ca şi valorile
reziduale ale activelor imobilizate corporale şi ale activelor circulante rămase la finele
perioadei de calcul.
Se apreciază că R.I.R. trebuie să fie mai mare decât rentabilitatea medie a
sectorului de activitate respectiv, sau a altor obiective asemănătoare. De asemenea,
R.I.R. trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii de referinţă a băncii centrale.
În analiza R.I.R. ofiţerii de credite iau în considerare în afară de rata medie
a dobânzii de referinţă, rata previzibilă a inflaţiei şi o marjă de siguranţă de 2-4% care
să acopere riscul faţă de aspectele ce nu au putut fi apreciate.

61
 ♦ Durata de recuperare a investiţiei, se exprimă în numărul de ani
în care profitul suplimentar obţinut ca aport al obiectivului va egala valoarea investiţiei
şi cheltuielile de producţie aferente şi reprezintă capacitatea unui obiectiv de investiţii
de a restitui din venitul net capitalul investit.
Calcularea indicatorului se face după relaţia:
Ps
D.R.I. = , unde: (56)
I + Cp
D.R.I =durata de recuperare a investiţiei;
Ps =profitul suplimentar obţinut din aportul investiţiei;
I =valoarea investiţiei;
Cp =cheltuieli de producţie suplimentare determinate de aportul
Investiţiei

2.3.2. Evaluarea aspectelor nefinanciare privind clienţii băncii

Analiza nefinanciară vizează credibilitatea clientului ca element psihologic

esenţial cu privire la formarea de către bancă a convingerilor referitoare la calităţile
morale şi profesionale ale conducătorilor agenţilor economici solicitanţi de credite, a
principalilor asociaţi şi colaboratori, precum şi a reputaţiei privită prin calitate a
produselor, serviciilor şi a modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate în relaţiile cu
partenerii de afaceri.
De aceea, banca efectuează o evaluare cât mai reală a riscului în
activitatea de creditare, analizând atât riscurile financiare, cât şi cele nefinanciare la
care se expune.
Factorii nefinanciari care influenţează activitatea clientului pot fi: interni sau
externi.

2.3.2.1. Factorii nefinanciari interni

La fundamentarea deciziei de acordare a unui credit, ofiţerii de credite ţin

seama suplimentar şi de următoarele aspecte interne:
(a) Conducerea activităţii (managementul)
a) pregătirea profesională, prestigiu şi experienţa în ramura sau sectorul de
activitate;
b) experienţa în funcţii de conducere şi reputaţia echipei manageriale;
c) conducerea este asigurată de o echipă sau de o singură persoană, cunoscând
că în cele mai multe cazuri conducerea în echipă poate avea rezultate mai bune
decât luarea deciziilor de către o singură persoană;
d) asigurarea succesiunii manageriale;
e) gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societăţii, fiind de
aşteptat ca implicarea conducerii să fie cu atât mai ridicată cu cât gradul de
participare la capital este mai mare;
f) structura conducerii, specializarea în funcţie de aptitudinile în domeniile tehnic,
financiar-contabil, marketing, etc.;
g) moralitatea conducerii;
h) calitatea sistemului informaţional (informaţii primite de conducere, circulaţia
acestora în interiorul societăţii, modul de obţinere a informaţiilor prin utilizarea
tehnicii moderne de calcul, etc.);
i) capacitatea de a se achita de obligaţii;

62
j) perioada de rotaţie a personalului, îndeosebi a celui de conducere şi a
specialiştilor, care poate constitui un semnal, atunci când este prea scurtă
(câteva luni), sau prea îndelungată (10-20 ani).
(b) Activitatea clientului
A. evoluţia activităţii şi profilul acestuia;
B. caracterul activităţii: permanente, sezonier, ciclic;
C. sfera de activitate: producţie, comerţ, prestări servicii, etc.;
D. produsele şi serviciile sunt: de strictă necesitate/de lux, de serie/unicat, vechi/noi,
competitive/mai puţin competitive, profitabile sau neprofitabile;
E. importul;
F. concurenţi: numărul şi mărimea concurenţilor, reputaţia lor, caracteristicile
produselor fabricate de această, etc.;
G. segmentul de piaţă deţinut: în creştere /declin, cuantificabil ori necuantificabil;
H. portofoliul de clienţi al acestuia: numărul, reputaţia, dependenţa de anumiţi
clienţi, modalitatea de vânzare: pe credit comercial/cu plata imediată;
I. relaţii cu furnizorii: număr, dependenţa de anumiţi furnizori, modalitatea de plată
la vedere/la un anumit timp de la vedere;
J. politica de preţuri: nivel faţă de concurenţi, facilităţi,
K. publicitate şi reclamă;
L. resursele materiale: clădiri, maşini, instalaţii, mijloace de transport (proprietate,
metode de evaluare, de amortizare, stare fizică, fiabilitate, finanţare, etc.);
M. resurse umane: evaluarea angajaţilor din punct de vedere al pregătirii
profesionale, priceperii, eficienţei, costul personalului, disponibilitate de înlocuire,
fluctuaţia personalului, relaţii conducere - personal - sindicat, etc.
(c) Strategia
1. existenţa unei strategii pe următorii 3-5 ani. Dacă aceasta este realistă,
realizabilă sau cu orice risc;
2. modalităţi de realizare a strategiei propuse;
3. alternative şi implicaţii în cazul nerealizării strategiei propuse;
4. existenţa sau nu a planurilor de restructurare şi redresare financiară.

2.3.2.2. Factorii nefinanciari externi

Aceşti factori nefinanciari externi trebuie avuţi în vedere în fundamentarea

deciziei de creditare. Ei sunt:
(1) Domeniul de activitate – caracteristicile domeniului de activitate din punct de
vedere al competitivităţii, profitabilităţii, tehnologizării, cheltuielilor de capital,
costuri fixe ridicate sau reduse, principalele firme care evoluează în respectivul
domeniu de activitate;
(2) Încadrarea activităţii clientului în politica economică generală şi în tendinţele
strategiei viitoare privind domeniul respectiv de activitate;
(3) Impactul legislaţiei asupra activităţii clientului;
(4) Impactul unor factori macroeconomici asupra activităţii clientului;
(5) Dependenţa şi poziţia geografică faţă de sursele de aprovizionare şi pieţele de
desfacere, faţă de cele de transport, etc.
(6) Caracteristici sociale ale pieţelor de desfacere: obiceiuri alimentare, înclinaţia
spre un anumit tip de consum, religie, etc.
Analiza aspectelor nefinanciare privind clienţii băncii se va efectua de ofiţerii
de credite potrivit fişei model (tabel 2.9), în situaţiile:
(1) când agenţii economici solicită să devină clienţii băncii;

63
(2) o dată pe an pentru toţi clienţii aflaţi în portofoliu, beneficiari de credite aflate în
portofoliu;
(3) în mod obligatoriu, la solicitarea primului credit.
Rezultatele analizei aspectelor nefinanciare privind clienţii se vor utiliza de
bănci în: fundamentarea deciziilor de preluare a unor noi clienţi sau de creditare, în
analiza situaţiei clienţilor şi a calităţii portofoliului de credite, etc.

2.4. Decizia de creditare

Procesul analizei pentru acordarea unui credit este complex şi el are

specificitate în funcţie de natura creditului, obiectul şi durata acestuia. Acest proces
implică, în mod normal, şi decizia de creditare. Ea are la bază o sinteză a rezultatelor
analizelor de creditare, efectuate de funcţionarii băncii

2.4.1. Aplicarea în practică a deciziei de creditare

Analiza de credit stereotipă are un “cadru C”. cel mai frecvent număr al
variabilei C pare să fie cinci ”C”: caracter, capacitate, capital, colateralul şi condiţii.
Caracterul se referă la voinţa împrumutatului de a rambursa. Capacitatea se referă la
cash-flow şi la posibilitatea ca acesta să asigure plata datoriei. Capitalul priveşte la
forţa bilanţului împrumutatului. Colateralul se referă la valorile care susţin împrumutul
(ca în împrumutul bazat pe active). Condiţiile au în vedere sensibilitatea
împrumutatului faţă de forţele externe cum ar fi rata dobânzii, ciclul economic şi
presiunile concurenţei. Factorul “condiţii” se concentrează asupra vulnerabilităţii
împrumutatului. În mod concret, setul de condiţii externe, de exemplu, vor afecta
negativ capacitatea împrumutatului de a plăti datoria. Cu excepţia rolului colateralului,
cei cinci “C” pot fi incluşi cu uşurinţă în modelul riscului de nerambursare care a fost
descris anterior. Ca o modalitate de analiză de credit, implementarea celor cinci “C”
încearcă să cuantifice fiecare “C” în ideea de a dezvolta un profil al credibilităţii
(bonităţii) împrumutatului. Cuantificarea implică strângerea, prelucrarea şi analiza
informaţiilor,.

2.4.2. Administrarea creditului

2.7.2.1. Procesul creditării activităţii comerciale

În ciuda proliferării serviciilor bancare, procesul de bază al împrumutului

comercial şi industrial rămâne sângele vital al băncilor comerciale. Procesul de
împrumut comercial constă într-o serie de activităţi relativ directe, implicând două părţi
principale a căror asociere cuprinde acţiuni de la cererea iniţială de împrumut, până la
rambursarea în bune condiţii a împrumutului. În general, procesul de împrumut – aşa
cum s-a arătat în acest capitol – implică, în esenţă, următoarele etape: cererea de
împrumut, evaluarea creditului, revizuirea împrumutului şi efectuarea rambursării.
Dacă rambursarea nu se derulează normal, urmează procedurile de prescriere şi
rezolvare a creditelor neperformante; dacă se derulează normal, adesea urmează o
reînnoire a cererii de împrumut. Mai jos este redat un model sintetic care împarte
acest proces în trei etape distincte: procesul de aprobare a împrumutului; procesul de
urmărire; procesul de reziliere a împrumutului.

64
 Sintetizarea procesului de împrumut ne permite să evaluăm mai bine
complexitatea şi importanţa acestui proces, dar şi o evaluare mai bună a acestuia.

O trecere în revistă a procesului de împrumut bancar, utilizând conceptele

de “selecţie adversă” şi “risc moral”, se impune pentru a explica comportamentul tipic
viitor.

(1) Selecţie adversă

Cei care au proiecte de investiţii foarte riscante au cel mai mult de câştigat
dacă proiectele reuşesc, astfel că sunt foarte nerăbdători să obţină împrumuturi. Aceia
care sunt cei mai susceptibili de a produce un efect negativ prezintă probabilitatea cea
mai mare de a fi selectaţi.

b) Risc moral
Odată ce au primit împrumutul, împrumutaţii sunt stimulaţi să se angajeze în
activităţi nedorite (incorecte) din punctul de vedere al împrumutătorului, cum ar fi, de
exemplu:
(1) Plata dividendelor. Dacă o firmă contractează o datorie evaluată
pornind de la stabilitatea deciziei cu privire la dividende, valoarea creanţei este redusă
prin majorarea ratei dividendului şi finanţarea majorării prin reducerea investiţiei.
(2) Diluarea debitelor. Dacă o firmă contractează o datorie evaluată
pornind de la supoziţia că nu va fi angajată o nouă datorie, valoarea creanţei
debitorului este diminuată printr-o datorie suplimentară de aceeaşi prioritate sau o
prioritate mai mare.
(3) Substituirea activelor. Dacă o firmă contractează o datorie cu
scopul declarat de a se angaja în proiecte cu costuri mai scăzute, iar datoria este
evaluată cu acest risc scăzut, capitalul acţionarului creşte şi valoarea datoriei este
redusă prin proiecte de înlocuire cu risc / costuri de câştig mai ridicate.
(4) Subvenţiile. În unele împrejurări, poate exista un stimulent pentru
o firmă cu datorii de a respinge proiecte cu valori nete prezente pozitive dacă
beneficiul proiectelor revine creditorilor.
(5) Nefurnizarea unor informaţii prompte şi exacte. Această acţiune
poate în mod evident să majoreze costurile monitorizării.
Prin urmare, ambele probleme (selecţia adversă şi riscul moral) majorează
probabilitatea unui eşec al împrumutului şi trebuie să fie depăşite dacă banca vrea să
fie profitabilă.
Pentru soluţionarea acestor probleme sunt necesare următoarele măsuri:
(1) Scanarea, (2) Urmărirea, (3) Stabilirea unor relaţii cu clienţii şi liniile de credit pe
termen lung, (4) Cerinţe de garanţie şi provizioane, (5) Raţionalizarea creditului.

2.4.2.2. Scanarea – Selecţia celor mai bune alternative

Selecţia adversă pe pieţele de credit cere ca băncile să diferenţieze riscurile

creditelor bune de cele rele. Aceasta se va realiza prin scanare, care presupune: a)
strângerea informaţiilor, b) analiza statistică, c)evaluarea şi d) specializarea.
a) Strângerea informaţiilor
Pentru a realiza o selecţie eficientă, băncile trebuie să adune informaţii
serioase despre împrumutătorii potenţiali. Informaţiile privind trecutul includ informaţii

65
despre conturi, profit şi pierdere, active şi pasive. Iar informaţiile privind viitorul includ
informaţii despre planurile unei firme şi mediul său concurenţial.
Datele istorice şi cele proiectate vor fi utilizate de bancă pentru a o ajuta să-
şi formuleze evaluarea, adică:
1 concordarea performanţelor trecute cu proiecţiile;
2. realismul supoziţiilor care stau la baza aprecierilor
3. activitatea trecută a managementului (respectiv cum s-au realizat
previziunile anterioare) şi o opinie privind calitatea şi integritatea sa.
Pentru aceasta băncile vor utiliza mai multe surse de informaţii: economia în
ansamblu; industria în ansamblu.
Ca surse specifice, băncile au în vedere: agenţii de credit rating,
concurenţa, vizitele în locurile de producţie, alţi împrumutători, ziare şi servicii de
selecţie a articolelor de presă, interviuri cu conducerea.
În sfârşit, o modalitate de obţinere a informaţiilor de către bănci constă în
relaţiile de lungă durată cu clienţii. Banca poate să analizeze activitatea trecută şi
concurenţa pe bază: altor conturi de împrumut, conturilor curente şi a conturilor de şi
economii/depozite.
Analiza oferă informaţii privind lichiditatea, sezonalitatea, grupele de
contacte de afaceri şi performanţele trecute ale firmei client.
În general, relaţiile pot reduce în mod semnificativ costurile selecţiei şi
fundamentării procedurilor de monitorizare. Pe de altă parte, relaţiile pe termen lung
pot fi profitabile atât pentru firmă, cât şi pentru bancă. Când există o bună relaţie şi un
flux informaţional, firma bună poate să obţină mai uşor un împrumut cu dobândă
scăzută întrucât banca va putea să stabilească mai uşor riscurile de perspectivă şi va
avea costuri mai reduse de scanare şi monitorizare.
Întrucât relaţia bancă – împrumutat este, de asemenea, importantă şi pentru
împrumutat, acesta va fi reţinut în a o periclita prin acţiuni care sunt în dezavantajul
băncii, indiferent dacă sunt sau nu acoperite de clauze restrictive cu privire la
împrumut. Mai mult, relaţia poate fi întărită de:
• participarea băncii la capitalul firmei (unde este permis, cum este cazul
în Japonia, Germania, România);
1. reprezentarea băncii în consiliul de administraţie (unde este permis);
• implicarea băncii în management (dând băncii posibilitatea de a
influenţa firma să acţioneze în interesul băncii, neinvestind în proiecte prea riscante);
• lansarea unor “linii de credit”, adică angajamentul băncii (pentru o
anumită perioadă de timp) de a acorda împrumuturi pe o anumită valoare la rate
legate de o anumită rată a dobânzii de piaţă.
Într-adevăr, cea mai mare parte a împrumuturilor comerciale şi industriale
se desfăşoară în cadrul unor astfel de aranjamente. Astfel, firma se poate baza pe o
sursă de credit şi banca beneficiază de un sistem îmbunătăţit de obţinere a
informaţiilor. Mai concret, aranjamentul va impune firmei să furnizeze băncii informaţii
în mod continuu în legătură cu activele şi cu pasivele / veniturile şi activitatea de
afaceri.
b) Analiza statistică
Analiza statistică a informaţiilor poate sprijini detectarea perspectivelor bune
faţă de cele proaste. Analiza indicatorilor şi alte modele cantitative pot fi utilizate
pentru a prevedea falimentul şi, în general, pentru a separa creditele bune de cele
proaste. Totuşi, modelele cantitative nu înseamnă totul.

c) Evaluarea

66
 Analiza nu poate fi în întregime mecanică. Banca trebuie, de asemenea, să
facă o evaluare bună. Modelul descris anterior sugerează că trebuie acordată atenţie
factorilor care include următoarele:
(i) Valoarea relaţiei cu clienţii
În acest caz, banca, în cadrul analizei ce o efectuează, va trebui să
identifice:
(1) ce alte afaceri depind de relaţia cu clienţii;
(2) vânzarea de servicii “încrucişate”;
(3) relaţiile cu firme înrudite;
(4) cum ar fi afectată reputaţia băncii (şi relaţia cu alţi clienţi) de refuzul unui
împrumutat sau retragerea creditului de la acest client.
(ii) Reperele situaţiei financiare
În cazul împrumuturilor externe acordate de o bancă, se examinează o serie
de indicatori pentru ţara respectivă. De exemplu, în cadrul activităţii Rezervelor
Federale ale SUA, de monitorizare a împrumuturilor internaţionale ale băncilor
americane, Comitetul interdepartamental de analiză a expunerii de ţară încearcă să
identifice ţările cu probleme şi să informeze băncile în legătură cu ţările care au
probleme în prezent sau în mod potenţial. Comitetul aplică următorii indicatori statistici
fiecărei ţări:
1. balanţa de cont curent pentru exportul de bunuri şi
servicii;
2. modul de plată a dobânzilor pe seama exportului de
bunuri şi servicii şi a rezervelor internaţionale;
3. plata serviciului datoriei din exportul de bunuri şi
servicii

(iii) Factorii strategici

Banca va lua în considerare cash –flow-urile previzionate ale împrumutaţilor
şi riscurile cărora le sunt supuse acestea (de exemplu, riscurile de afaceri ale
împrumutaţilor). Zonele care trebuie să fie examinate aşa cum se arată în acest
capitol sunt:

1. Producţia: materii prime, furnizori, tehnologie,

combustibil;
2. Marketing: elasticitatea preţurilor, substituenţi;
3. Personal: disponibilitate, cost, armonie;
4. Finanţe: vulnerabilitate la majorarea ratelor dobânzii,
controlul creditului firmei şi situaţia încasării datoriei;
5. Concurenţa: potenţialul de schimbare, restricţii
comerciale;
6. Alţi factori de mediu, de exemplu, posibile acţiuni ale
guvernului.
Merită să menţionăm din nou că estimarea şi monitorizarea cash – flow-ului
viitoare este o parte critică a analizei de credit şi a evaluării riscului. În plus, faţă de
cash – flow-ul derivat din extrasele financiare, analiza indicatorilor oferă un alt
instrument al analizei de credit.
(iv) Reputaţia managementului

67
 “Reputaţia” este o zonă de studiu aflată în stadiul incipient. Totuşi, în mod
clar, stimulentul pentru o firmă, de exemplu, de a subinvesti poate fi redus de un rating
corespunzător al obligaţiunilor sale pe piaţă.
(v) Expunerea faţă de risc
Riscul de credit şi probabilitatea de rambursare sunt o funcţie comună a
atributelor specifice împrumutatului şi a parametrilor condiţiilor împrumuturilor şi
anume:
(1) Atribute specifice împrumutatului:
(1) Cash – flow-urile viitoare previzionate şi variabilitatea lor: structura capitalului;
riscul afacerii; rata de creştere; diversificarea;
(2) Valoarea reală netă a împrumutatului;
(3) Caracterul naturii împrumutatului potenţial şi natura şi severitatea problemelor
reziduale ale mandatului:
(1) includerea efectului reputaţiei managementului pe piaţa datoriilor în problemele
mandatului;
(2) calitatea informaţiilor disponibile (promptitudinea şi acurateţea).
(2) Trăsăturile contractului de împrumut (inclusiv) monitorizarea şi aranjamentele de
siguranţă: priveşte cerinţele privind depozitele de compensare, siguranţa,
garanţiile şi promisiunile contractuale de rambursare acordate de terţi; clauze
afirmative şi negative; rata dobânzii (fixă / variabilă).
(vi) Condiţii externe
Gradul de risc al împrumuturilor nu poate fi analizat complet în izolare. Ca
atare, diversificarea reprezintă cea mai bună reţea internă de siguranţă. Aspectele
care trebuie să fie monitorizate sunt următoarele: scopul / tipul de împrumut; tipul de
garanţie; rata dobânzii flotantă faţă de cea fixă; credit rating-ul; etc.
(vii) Alţi factori
Între alţi factori reţinem: politica guvernamentală, disponibilitatea fondurilor
(suficienţa capitalului) şi politica instituţională.

d) Specializarea
Problema selecţiei adverse poate fi depăşită dacă băncile se specializează
(geografic şi / sau pe ramuri) pentru a avea astfel mai multe cunoştinţe pe baza
acumulării informaţiilor relevante care să-i permită să separe firmele bune de cele
proaste. Este dificil să se realizeze atât specializarea, cât şi diversificare. Totuşi,
sindicalizarea împrumutului şi alte abordări pot face acest lucru posibil.

2.4.2.3. Urmărirea (şi aplicarea clauzelor restrictive)

Pentru a atenua problema riscului moral, care există după ce împrumutul a

fost acordat, băncile înscriu adesea clauze restrictive în contractele de împrumut.
Aceste clauze sunt menite să asigure că firma nu poate risca prea mult pe socoteala
băncii. Dacă convenţiile restrictive urmează să aibă putere reală, banca trebuie să
urmărească comportamentul firmei. Astfel, auditul strângerii informaţiilor şi urmările
trebuie să fie o activitate permanentă băncii.
Unele clauze tipice pentru împrumut sunt următoarele:
(1) Restricţii asupra politicii de investiţie / producţie a firmei.
(1) restricţii asupra investiţiilor;
(2) restricţii asupra dispoziţiei privind activele;
(3) titularizarea datoriei asupra anumitor active;
(4) restricţii asupra fuziunilor;

68
 (5) cerinţe de menţinere a anumitor active (de exemplu,
anumite niveluri ale fondului de rulment).
(2) Restricţii privind plata dividendelor
(3) Restricţii privind politica financiară viitoare, constând în:
(1) limitări privind datoria şi priorităţile;
(2) limitări privind închirierile, leasingul, vânzările şi lease backs-urile;
(3) provizioane de convertibilitate.
(4) Clauze specificând alte activităţi ale firmei (de exemplu, menite să reducă
costurile monitorizării), privesc:
(1) rapoartele cerute;
(2) specificarea tehnicilor contabile.
Costurile directe şi cele de oportunitate ale îndeplinii acestor restricţii
contractuale în clauzele privind datoria sunt considerabile. În plus, existenţa acestor
restricţii indică capacitatea clauzelor de datorie de a reduce costurile mandatului
asociate conflictului de interese dintre deţinătorul datoriei şi acţionari. Într-adevăr,
persistenţa şi ingeniozitatea cu care sunt redactate aceste clauze de datorie indică
stimulentele economice puternice ale proprietarilor firmei de a reduce costurile
mandatului.

2.4.2.4. Colaterale şi conturi compensatoare

Colateralul, adică valori promise împrumutatorului dacă împrumutatul

nu-şi îndeplineşte obligaţia, reduce consecinţele selecţiei adverse, întrucât
reduce pierderea împrumutatorului în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată.
În unele cazuri banca va cere împrumutatului să menţină depozite de
compensare ca o formă de colateral. De exemplu, banca poate să ceară firmei să
opereze în contul său curent de cec cu banca, menţinând contul la un anumit nivel. În
plus faţă de furnizarea unui anumit colateral, aceasta asigură băncii un bogat flux
informaţional.

2.4.2.5. Raţionalizarea creditelor

Pentru raţionalizarea creditului pot fi utilizate două modalităţi:

(1) Când o bancă refuză să ofere un împrumut de orice valoare unui
împrumutat, chiar dacă acesta este gata să plătească o dobândă mai mare.
În această situaţie, întrebarea pertinentă este: de ce să nu se acorde
împrumutul la o rată a dobânzii mai mare dacă împrumutatul potenţial prezintă un risc
de credit ridicat? Răspunsul derivă din conceptul de selecţie adversă. Selecţia
adversă înseamnă că firmele cu cele mai riscante proiecte de investiţii sunt exact cele
care vor să plătească cele mai ridicate rate ale dobânzii. Pretinderea unei rate a
dobânzii mai ridicate pur şi simplu face problema mai dificilă, respectiv măreşte
probabilitatea ca banca să împrumute cu un risc de credit ridicat. Banca ar putea
atunci să prefere să nu acorde împrumutul la o rată a dobânzii mai mare, ci să se
angajeze într-o raţionalizare a creditului şi să respingă împrumuturile.
(2) Când banca acordă un împrumut, dar restricţionează mărimea
împrumutului la dimensiuni mai reduse decât ar dori împrumutatul.
Acest tip de raţionalizare a creditului este utilizat, întrucât problema riscului
moral devine mai gravă în cazul împrumuturilor mai mari. Cu cât este mai mare
împrumutul, cu atât este mai mare stimulentul de angajare în activităţi care fac mai
puţin probabilă rambursarea împrumutului.

69
 2.4.2.6. Structura împrumutului

Odată cu luarea deciziei de acordare a împrumutului trebuie stabiliţi termenii

concreţi, incluzând:
(1) Termenul, preţul şi graficul de rambursare a împrumutului.
Conform gândirii tradiţionale, costul unui împrumut se bazează pe caracteristicile
riscului, clienţii cu bonitatea mai mare beneficiind de o rată a dobânzii mai scăzută.
Această rată “primară” ar trebui, desigur, să acopere costurile fondurilor băncii (de
exemplu costul ponderat al capitalurilor), costul administrării creditului şi o marjă de
profit acceptabilă. Totuşi, o abordare directă de tip bonitatea creditului (credit -
scoring), nu ia în considerare caracteristici individuale clientului, precum dezvoltarea
unui nou produs, mărimea firmei, soldurile medii, frecvenţa împrumuturilor şi relaţia
istorică cu banca. Acestea sunt consideraţii foarte importante şi ar putea influenţa
decizia de creditare într-o manieră diferită de rezultatele metodei credit scoring.
(2) Conturile de compensare, taxa de angajament, dacă există.
Aceste conturi permit băncii să realizeze un profit mai mare asupra fondurilor şi
angajamentelor şi să constituie un tampon în perioada de criză, atât pentru bancă cât
şi pentru client. Este posibil ca aceste conturi să dispară pe măsură ce se intensifică
concurenţa pentru clienţi. Dacă marjele asupra împrumuturilor se diminuează datorită
împrumuturilor cu dobânda variabilă şi conturile de compensare se majorează într-o
măsură mai redusă, atunci va fi încurajată tendinţa către activităţi din afara bilanţului şi
veniturile nelegate de dobânda, pe măsură ce băncile se adaptează la nivele mai
reduse de dobândă.
(3) Cerinţe privind garanţiile. Majoritatea împrumuturilor pe termen
lung şi multe împrumuturi de la bănci mici sunt asigurate. Într-un împrumut asigurat,
clientul acordă băncii dreptul de a vinde colateralul şi de a utiliza încasările pentru
restituirea împrumutului dacă împrumutatul nu poate să ramburseze.
(4) Cauze de împrumut. Cu cât este mai îndepărtată scadenţa
creditului, cu atât mai mare va fi numărul clauzelor incluse de bancă. Clauzele
afirmative stipulează responsabilităţi ale clientului de a prezenta declaraţii financiare,
de a menţine o asigurare adecvată, de a plăti dobânda şi ratele conform graficului şi
de a informa banca asupra activităţilor majore ale firmei. Clauzele negative cer
anumite criterii de performanţă ale firmei şi interzic anumite activităţi ale împrumutului.

2.4.2.7. Revizuirea împrumutului, clasificarea, stornări şi activităţi de

soluţionare

Natura asumării riscurilor înseamnă că o anumită proporţie din portofoliul de

împrumuturi nu va fi recuperată şi va fi stornată din rezervele stabilite pentru fiecare
perioadă în acest scop. Funcţia de revizuire a împrumutului după acordare lui, este un
proces critic pentru reducerea acestor pierderi şi în monitorizarea generală a calităţii
întregului portofoliu de împrumuturi. Personalul specializat în revizuirea împrumutului
trebuie să se implice în activitatea de soluţionare şi recuperare. Revizuirea
împrumutului constă în auditul periodic al portofoliului de împrumuturi existent. În plus,
faţă de obiectivul reducerii pierderilor din împrumuturi, procedurile de revizuire
încearcă să detecteze împrumuturile cu probleme cât mai devreme posibil, să
fundamenteze politica de împrumuturi stabilită şi să se asigure ca aceasta este
aplicată şi să informeze conducerea băncii în legătură cu condiţiile generale ale
împrumuturilor şi calitatea creditelor anumitor unităţi de împrumut. Odată cu creşterea
recentă a eşecurilor în afaceri, în special în cele de mare anvergură, rolul specialiştilor
în revizuirea împrumuturilor şi găsirea de soluţii a crescut foarte mult şi valoarea
adăugată creată de aceşti specialişti a devenit potenţial semnificativă. Unele proceduri

70
utilizate în decizia de acceptare-respingere sunt aplicabile şi procesului de revizuire.
Evaluarea generică a solvabilităţii, este practic mai utilizată în revizuirea împrumutului.
Întrucât majoritatea băncilor nu pot să revizuiască toate creditele într-o perioadă
scurtă de timp, unul dintre aspectele critice ale funcţiei de revizuire a împrumutului, în
special la o bancă mare, constă în alocarea eficientă a resurselor umane (personalul)
în zonele cele mai critice. De aici, o modalitate de avertizare promptă şi exactă este
vitală în această fază.

CAPITOLUL III

MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR BANCARE

3.1 Managementul operaţiunilor pasive

Operaţiunile bancare pasive reprezintă operaţiile de constituire a resurselor

financiare necesare formării resurselor de creditare.
Modalităţile de constituire a resurselor financiare ale unei bănci sunt:
1. capitalul propriu şi fondurile de rezervă;
2. depozitele bancare;
3. reescontul;
4. alte forme de atragerea de resurse financiare.

3.1.1 Capitalul propriu şi fondurile de rezervă

Fondurile proprii ale unei societăţi bancare sunt formate din următoarele
categorii de capital:
- capital propriu;
- capital suplimentar.

Capitalul propriu are în componenţa sa:

- capitalul social vărsat;
- fondul de rezervă;
- alte fonduri constituite din profitul net.

Capitalul propriu al unei bănci, care, de regulă, sunt societăţi pe acţiuni, se

formează prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni. Alături de capitalul propriu fondurile
de rezervă participă la formarea resurselor proprii ale băncii şi ele se constituie treptat,
prin repartizarea unei părţi reglementate de banca centrală din profiturile anuale.
Nivelul de constituire al acestor fonduri de rezervă, este, de regulă, până la nivelul
capitalului propriu. Capitalul propriu şi fondurile de rezervă, au însă o pondere relativ
redusă în total resurselor financiare pentru creditare.
Capitalul social se constituie prin emisiunea de acţiuni, în condiţiile legii şi
valorificarea acestora. Emisiunea de acţiuni se poate face atunci când este cazul cu o
primă de emisiune.
Aceasta semnifică faptul că preţul de emisiune este mai mare decât
valoarea nominală. Pentru societatea bancară, din punct de vedere financiar, prima de
emisiune se înglobează la rezerve, care ulterior pot fi folosite pentru majorarea
capitalului social, dar nu mai devreme de un an de la constituirea lor.

71
 De asemenea, capitalul social se poate modifica şi prin alte operaţiuni
interne ale băncii, cum ar fi de exemplu încorporarea de rezerve în capitalul social şi
distribuirea gratuită de acţiuni.
Emisiunea de noi acţiuni duce la apariţia efectului de diluaţie, adică la
scăderea valorii acţiunilor ca urmare a creşterii numărului de titluri existente.
Fondurile de rezervă se constituie de către bănci din profitul brut, astfel:
- 20% din profitul brut până când fondul de rezervă este egal cu capitalul
social;
- 10% din profitul brut până când fondul de rezervă este egal cu dublul
capitalului social.
După această limită, fondul de rezervă este alimentat din profitul net într-un
procent stabilit de Consiliul de Administraţie al băncii.
La calculul fondurilor proprii se vor avea în vedere următoarele:
- din capitalul propriu se vor deduce:
- cheltuielile de constituire (dacă nu au fost deduse din venituri);
- cheltuielile anticipate efectuate pentru achiziţionarea mijloacelor
fixe;
- cheltuielile pentru investiţii în curs de execuţie şi pentru
materiale necesare investiţiilor pentru care nu s-a afectat fondul de dezvoltare;
- pierderile înregistrate în anul curent.
Capitalul suplimentar la unei bănci se compune din:
- fondul de risc;
- rezerve din reevaluare legală a activelor corporale;
- datoria subordonată.

Fondul de risc – se constituie pentru acoperirea eventualelor credite

nerecuperabile. El se constituie din profitul brut pentru o valoare de 2% din soldul
creditelor acordate. Fondul de risc poate fi alimentat şi din profitul net într-un procent
stabilit de Consiliul de Administraţie al băncii.
Capitalul suplimentar va fi luat în calcul numai în proporţie de cel mult 100%
din nivelul capitalului propriu.
Datoria subordonată va fi luată în calcul într-o proporţie maximă de 50% din
capitalul propriu şi va trebui să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie în întregime vărsată;
 termenul de rambursare să fie de cel mult 5 ani;
La calculul nivelului fondurilor proprii, volumul datoriei subordonate va fi
gradual redusă cu 20% pe an, în perioada de 5 ani anterioară scadenţei.
 contractul de credit să nu prevadă rambursarea anticipată a
datoriei, cu excepţia cazului intrării în lichidare a societăţii bancare;
 în cazul falimentului sau lichidării societăţii bancare, datoria
subordonată va fi rambursată până când toate celelalte datorii nu au fost achitate.
De asemenea, capitalul suplimentar va fi influenţat în sensul adăugării,
aprecierii sau scăderii, deprecierii fondului de risc în valută, după caz.
Trebuie specificat faptul că, din totalul fondurilor proprii se vor deduce
participaţiile societăţii bancare la alte societăţi.
Aplicaţii practice
PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: Societatea bancară “GAMA” a hotărât să emită noi acţiuni,

ştiind că ea este cotată pe piaţa RASDAQ. Se cunoaşte că: cursul unei acţiuni este de
12000 UM; valoarea nominală a unei acţiuni este de 10000 UM; nr. de acţiuni vechi =

72
10000 buc; nr. de acţiuni noi emise sunt 1000 buc.;preţul de emisiune este de 12100
buc. Se cere:
a) să se determine valoarea primei de emisiune;
b) modificarea survenită în capitalul băncii;
c) cursul unei acţiuni după emisiune.

Rezolvare:
a) Prima de emisiune = preţul de emisiune – valoarea nominală
Prima de emisiune = 12100 – 10000 = 2100 UM
b) Modificarea survenită în capitalul băncii:
12000 = 10000 - capital social şi 2100 fond rezervă
Capital social = (10000 x 10000) + (10000 x 1000) = 110000000 UM
Fondul de rezervă creşte cu 2100000 UM
c) Cursul acţiunii după emisiune
N n 1
= Vr ⋅ + Pe ⋅ = ( Vr ⋅ N + Pe ⋅ n ) =
N +n n +N n+N

1
= (10000 x 12000 + 1000 x 12100) = 12009,09 UM
11000

Problema 2: Societatea bancară “ALFA” prezintă următorul bilanţ la data de

31 XII anul N:
-mii UM -
D Bilanţ C
Disponibil la BC 8400 Capital 10000
Numerar 2200 Rezerve 2000
Disp. la alte bănci 9400 Depozite ale clienţilor 28000
Credite acordate 19000 - la vedere 12000
Alte active 3000 - la termen mijlociu 16000
Alte pasive 2000
TOTAL A: 42000 TOTAL P: 42000

Dacă cunoaştem faptul că valoarea nominală a unei acţiuni este de 10 UM,

şi se doreşte emisiunea unor acţiuni noi în număr de 100, se cere să se calculeze:
a) Valoarea reală a acţiunii
b) Preţul de emisiune pentru ca să fie o primă de emisiune de 100 UM
c) Cursul acţiunii după emisiune

Rezolvare:

Fonduri proprii
Vreală =
Nr.acţ
Capital 10000
Nr.act. = = =1000 ac ţ
VN ac ţ 10
Fonduri proprii = Capital + Rezerve
Fonduri proprii = 10000 + 2000 = 12000 UM

73
 12000
Vreală = = 12 UM
1000
Prima de emisiune = Preţul de emisiune – Valoarea nominală
Preţul de emisiune = Prima de emisiune + Valoarea nominală
Prima totală
Prima unitară =
Nr. de acţ noi emise
100
Prima unitară = = 1 UM
100
Preţul de emisiune = 10 + 1 = 11 UM
Cursul acţiunii după emisiune:
N n 1
Ce = Vr ⋅ + Pe ⋅ = ( Vr ⋅ N + Pe ⋅ n ) =
N+n n+N n+N
1
= (12 × 1000 + 11 × 100 ) = 11,9 UM
1100

Problema 3: Societatea bancară „X”, cotată la bursă cu o valoare a

cursului bursier de 15.000 UM, efectuează o emisiune de noi acţiuni: raportul este de
o acţiune nouă la 3 vechi, la preţul de 14.500 UM. Se cere să se stabilească:
- valoarea cursului teoretic după emisiunea teoretică;
- efectul de diluţie şi valoarea DS (dreptul de subscriere);
- sumă ce trebuie să deţină un investitor nou ce doreşte să
achiziţioneze 10.000 acţiuni.

Rezolvare:
N × Ct 0 + n × Pe 3 × 15000 + 1 × 14500
a) Ct 1 = = = 14875UM
N +n 4
b) Efectul de diluţie se referă la pierderea de valoare ca urmare a
emisiunii de acţiuni noi.
Ds = Ct1-Ct0=15000-14875=125 UM

d) un investitor ce doreşte să achiziţioneze 10000 acţiuni trebuie să

plătească:
Valoarea totală = (Pe+3DS), unde valoarea unei acţiuni =
Pe +3DS.
Valoarea unei acţiuni = 14500+3x125=14875 UM
Valoarea totală =14875 x 10000=148.750.000 UM.

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Fie o societate bancară cu următoarele date:

- Capital social: 51443000 mii UM;
- Rezerve: 2224000 mii UM;
- Nr. de acţiuni: 100000 buc.;

- Nr. de acţiuni noi emise: 10000 buc.

Se cere să se calculeze:
a) valoarea nominală a unei acţiuni;

74
 b) valoarea reală a acţiunii;
c) preţul de emisiune al acţiunii, astfel încât emisiunea să se fi făcut cu o
primă unitară de 10000 UM.

Problema 2: Banca „X” are următoarele date extrase din bilanţul contabil:
-Capital social: 115445243 mii UM;
-Rezerve: 5445243 mii UM;
-Nr. de acţiuni: 1112444 buc.
Dacă se doreşte încorporarea a 2445243 mii UM în capitalul social din
fondul de rezervă, să se calculeze:
a) valoarea nominală a unei acţiuni;
b) nr. de acţiuni noi emise;
c) pierderea de valoare a unei acţiuni.

Problema 3: Societatea bancară „X” doreşte să efectueze o

majorare de capital, folosind două metode:
- emisiunea de 11.000 acţiuni noi; Pe (preţul de emisiune) =25.000UM;

- încorporare de rezerve în valoare de 800.000.000 UM.

Ştiind că datele iniţiale erau următoarele:
- capital social: 5,1 miliarde;
- fond de rezervă: 1 miliard;
- nr. acţiuni vechi: 222.000.
Se cere:
a) Să se determine valoarea dublului drept de atribuire şi
subscriere;
b) Să se interpreteze rezultatele.

3.1.2 Depozitele bancare

Depozitele bancare reprezintă forma principală de mobilizare a capitalurilor

şi economiilor monetare temporar disponibile în economie.
Constituirea depozitelor bancare este una dintre cele mai importante linii de
afaceri pentru bănci, datorită faptului că depozitele sunt utilizate pentru finanţarea
creditelor şi a activităţilor de investiţii. Băncile, prin constituirea şi utilizarea de
depozite îşi exercită una din funcţiile lor principale. Ele oferă o varietate de tipuri de
depozite în scopul atragerii fondurilor disponibile de la persoanele fizice, firme şi din
surse publice.
Depozitele sunt sursa majoră de fonduri, banca acţionând ca să le
primească şi apoi să le utilizeze în operaţii profitabile. Atragerea de depozite de la o
societate comercială este foarte diferită de aceeaşi operaţiune executată pentru
persoane fizice şi ea afectează tipurile de conturi de depozit care sunt oferite/utilizate
de către societăţi sau persoane fizice. Cele mai importante diferenţe sunt următoarele:
• Societăţile comerciale au nevoie să aibă în depozitele de numerar o
sumă egală cu cea estimată necesară pentru a le acoperi necesităţile fondului de
rulment. Dacă nivelul numerarului aflat la dispoziţia unei societăţi este mai mare decât
suma necesară pentru acoperirea nevoilor fondului de rulment, societatea probabil
că, fie îşi va plăti împrumuturile scadente sau alte obligaţii financiare, fie că va
continua să investească sau chiar să plătească dividende.

75
 • O altă diferenţă între societăţile comerciale şi persoanele fizice este
faptul că, societăţile au personal specializat – contabil şi administrativ – care
urmăreşte depozitele, strânge date şi evaluează toate facilităţile oferite de diferitele
tipuri de depozite.
• Societăţile comerciale încearcă să obţină beneficiul maxim din
numerarul care este disponibil, pe când depunătorii particulari din cadrul retail
banking-ului cer siguranţă şi de multe ori nu sunt atât de mult interesaţi de rata
profitului.

3.1.2.1 Tipuri de depozite bancare

Există multe moduri de clasificare a depozitelor bancare (cele ale

persoanelor fizice faţă de cele ale firmelor; depozitele în monedă naţională faţă de
depozitele în valută, etc.) . Totuşi, cel mai uzual mod de clasificare a depozitelor este
în raport cu scadenţa şi cu caracteristicile contului.
Principalele caracteristici ale celor mai importante tipuri de conturi sunt:

• Conturi curente/conturi prin cecuri

Contul curent este acel tip de depozit în care:

• banca care constituie depozitul se angajează să:
• plătească cecurile emise de depunător pentru contul său;
• menţină soldul net la dispoziţia clientului în orice moment;
• crediteze în cont dobânda convenită şi să scadă orice comision şi
cheltuiala în legătură cu acesta.
• clientul se angajează să:
(a) evite efectuarea oricărei operaţiuni care ar crea un sold insuficient în
cont;
(b) utilizeze contul conform termenilor acordului încheiat.
În cazul unei firme, de obicei se cade de acord între bancă şi firmă că, dacă
plata unui cec ar face soldul contului negativ, banca să transfere în contul curent
suma necesară dintr-un cont de overdraft pentru a menţine pozitiv soldul contului,
dacă un astfel de cont există.
Conturile curente oferă de obicei o rată mică a dobânzii sau sunt fără
dobândă şi reprezintă o sursă de fonduri cu cont redus pentru bancă. Motivul dobânzii
mici sau a lipsei acesteia este satisfacţia oferită clienţilor prin efectuarea unor servicii
pentru aceştia prin bancă, cum ar fi: primirea chitanţelor, achitarea facturilor, etc.
Datorită concurenţei dintre bănci, însă în ultima vreme, conturile de cecuri oferă rate
ale dobânzii destul de mari pentru acest tip de cont.

• Conturi de economii (conturi la vedere)

Conturile de economii sunt conturi la vedere, ca şi conturile curente, dar

oferă o rată a dobânzii şi sunt reglate în mod diferit. Sumele din conturile de economii,
este tipul de depozit la vedere. Conturile de economii au o semnificaţie economică
diferită pentru bănci, deoarece ele reprezintă depozite pe termen mediu sau lung
(spre deosebire de conturile curente, care sunt considerate de obicei depozite pe
termen scurt).
În cazul fermelor, conturile de economii sunt folosite în multe scopuri, ca de
exemplu: (a) depozite de la o zi la alta (over night) şi b) plăţi de salarii.

76
 Principalele cerinţe şi aşteptări ale depunătorilor care îşi ţin banii în conturi
de economii sunt:
• siguranţa (fiind asigurate de obicei prin legi şi restricţii
guvernamentale);
• lichiditatea (banii sunt livraţi la cerere prin utilizarea unui carnet de
cont);
• accesibilitatea (prin posibilitatea utilizării oricărui automat pentru
numerar –ATM – existent);
• venitul (care este sacrificat în favoarea avantajelor menţionate mai
sus).
Până de curând, băncile nu au oferit multe servicii proprietarilor de conturi
de economii. Totuşi, datorită concurenţei, ulterior băncile au început să ofere multe
servicii deţinătorilor de conturi de economii, cum ar fi:
• expedierea unui extras lunar de cont, furnizând o prezentare analitică
a modificărilor care au avut loc în cont;
• capacitatea de a plăti anumite obligaţii ale proprietarului pe baza
acestui cont (comisioane pentru carduri, cheltuieli de întreţinere, rate la credite, etc.);
• servicii bancare prin telefon (phone banking), etc.
Utilizarea de către bănci a sumelor provenite din depozitele la vedere
necesită multă prudenţă, deoarece angrenarea resurselor din aceste depozite în
proporţii mari ar putea crea dificultăţi de lichiditate băncilor, în cazul în care ar solicita
retragerea sumelor în volume importante, peste cele prevăzute.

• Conturi cu termen fix

Conturile cu termen fix sunt acele depozite la termen care nu se pot plăti
înainte de scurgerea unui anumit interval de timp. Datorită faptului că ele nu se pot
plăti în orice moment în care ar dori deţinătorul, aceste conturi aduc un venit mai mare
prin rata dobânzii în comparaţie cu conturile de economii.
Pentru depunători acest tip de cont are avantajul că le aduce un venit mai
mare pe perioada pe care ei presupun că nu vor utiliza aceşti bani, iar pentru bancă el
reprezintă o sursă sigură de finanţare pe termen mediu şi lung.
O caracteristică importantă a depozitelor pe termen fix este că pot fi utilizate
drept garanţie la un credit şi sunt destul de des utilizate în acest scop.

• Certificate de depozit (CD)

Certificatele de depozit necesită o sumă minimă de bani ce trebuie depusă

pe o anumită perioadă de timp, care este de obicei mai lungă decât cea cerută pentru
depozitele cu termen fix. Principalele caracteristici ale CD sunt:

• ele sunt foarte lichide (pot fi transformate în numerar la orice moment de

timp – pierzând o parte din dobânda, ca penalizare);

• dreptul de proprietate poate fi transferat (noul proprietar este îndreptăţit

să primească întreaga sumă la sfârşitul perioadei care a fost convenită iniţial
între bancă şi depunătorul iniţial).

• Acorduri de răscumpărare

77
 Un acord de răscumpărare sau un acord “repo”, este un acord între o
societate comercială şi banca, în care (a) societatea comercială se angajează să dea
numerar băncii într-o anume zi pentru a achiziţiona titluri de valoare la un anume preţ,
iar (b) ambele părţi sunt de acord ca aceste titluri de valoare vor fi revândute de către
societatea comercială, băncii la o dată ulterioară, la un preţ prestabilit.
Acest acord seamănă cu un cont de depozit, deoarece esenţa acestei
tranzacţii constă în faptul ca, societatea comercială se obligă să-şi depună banii la
banca pentru o anumită perioadă de timp cu un profit fix. Aceste acorduri repo sunt
mai comune societăţilor comerciale decât persoanelor fizice, (căci este nevoie de
sume minime de depozit), iar ele sunt depozite pe termen scurt (overnight sau de
câteva zile), care au nevoie de o monitorizare strictă din partea depunătorului.

• Alte tipuri de conturi

În ciuda faptului că multe tipuri de conturi depind în mare măsură de cadrul

legal creat de banca centrală a fiecărei ţări, următoarele tipuri de conturi sunt
prezente de obicei în orice ţară:
- conturi cu restricţie de închidere (la care depunătorul nu are
dreptul de retragere a banilor până la expirarea unui anumit
termen);
- depozite pentru tineri (la care rata dobânzii oferite este un
stimulent pentru promovarea depozitelor în rândul tinerilor) şi
- anumite conturi în valută (la care ar trebui urmaţi anumiţi
paşi pentru stabilirea sursei de valută, etc.).

• Noi tipuri de depozite

(a) Un cont tip sweep este o inovaţie introdusă de curând de către

instituţiile care preiau depozite. Acest concept este aplicat altor tipuri de conturi (adică
la conturi tip NOW = Negociable Order or Withdrawal Account) în care soldurile peste
un anumit nivel sunt transformate în fond al pieţei de capital. Conturile sweep sunt
oferite de bănci clienţilor bogaţi şi sunt corelate de obicei cu rularea fondurilor
mutuale.
(b) Un cont tip cash management este un produs dezvoltat de Merril
Lynch, care combina brokerajul şi contul bancar, oferind clienţilor dobânda zilnică
pentru soldul din cont, facilităţi prin cecuri, carduri de debit Visa şi credite acordate
imediat la rate ale dobânzii ale conturilor de brokeraj.

3.1.2.2 Operaţiuni în funcţia de constituire a depozitelor

Operaţiunile în funcţia de constituire a depozitelor dintr-o bancă au loc în

două zone principale:
a) la ghişeu, în front office, unde au loc toate interacţiunile cu clientul;
(b) în spatele ghişeelor, în back office, unde are loc întocmirea
documentaţiei bancare.
Operaţiunile de ghişeu – front office – includ:

78
 • noi deschideri de conturi (prin utilizarea unui formular de cerere
adecvat, prin cererea informaţiilor de deschidere, prin introducerea datelor în baza de
date, prin emiterea cardurilor şi a carnetelor de cont, etc.);

• tranzacţii efectuate de funcţionarul bancar de la ghişeu (prin

recunoaşterea – acceptarea clientului, întocmirea documentelor adecvate sau
tastarea numerelor de cod corespunzătoare, transferul banilor, etc.).

Operaţiunile din spatele ghişeelor – bach office – includ:

• autentificarea şi stabilirea soldului pentru toate conturile clienţilor (prin

transcrierea soldurilor din conturi în registrele contabile generale, pe baza
documentelor utilizate);

• compensarea cecurilor prin sistemul casei de compensaţii (prin

sortarea cecurilor şi urmărirea lor în sistemul de compensare);

• calcularea dobânzii (prin aplicarea ratelor corespunzătoare ale

dobânzii şi a scadenţelor convenite);

• completarea documentelor pentru toate tranzacţiile, etc.

3.1.2.3 Calcularea dobânzii şi urmărirea conturilor

Calcularea dobânzii este un proces adeseori destul de complicat din

următoarele cauze:

• volumului tranzacţiilor implicate;

• ratele dobânzii sunt rapid crescătoare, când astfel de rate sunt

aplicate;

• aplicarea datei înregistrării tranzacţiei.

Plata dobânzii pentru conturile prin cec este interzisă în anumite ţări. În alte
ţări, unde nu era interzisă (dar era foarte des neplătită dobânda pentru aceste
conturi), datorită concurenţei, băncile au început ulterior să plătească dobânda şi
pentru aceste conturi, care este de obicei mai mică decât dobânda pentru conturile de
economii.
De reţinut este faptul că, băncile oferă permanent clienţilor noi tipuri de
conturi de depozit, cu termeni mai buni şi cu mai multe posibilităţi. De multe ori,
asemenea conturi au escaladat ratele dobânzii.
Urmărirea conturilor este realizată prin back office-ul băncii, dar astfel
încât:

• să faciliteze cerinţele de informare ale depunătorilor şi

• să creeze un sistem de încredere în banca pentru depunători.

Este tot mai comun pentru bănci să trimită clienţilor extrase de cont în care
să le prezinte toate tranzacţiile care au avut loc în cadrul unei anumite perioade de
timp (de obicei lunar sau semi-anual) şi comisioanele percepute, taxele, dobânda
acumulată, reţineri de impozit, etc.

79
 3.1.2.4 Sistemul naţional de garantare

Un sistem de garantare a depozitelor a fost creat în multe ţări, ca urmare

a indicaţiilor băncilor centrale sau altor reguli, de obicei internaţionale.
Conform acestui sistem, toate băncile comerciale contribuie la un fond
comun proporţional cu volumul depozitelor pe care le deţin. Scopul acestui fond este
de a acoperi orice pierdere de depozit care ar putea apărea în viitor în oricare din
băncile ce fac parte din acest acord, ca rezultat al anumitor acţiuni sau situaţii.
Şi în România s-a constituit “Fondul de garantare a depozitelor în sistemul
bancar”, aprobat în august 1996.
Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar are ca scop
garantarea rambursării depozitelor constituite la societăţile bancare de către
deponenţi, persoane fizice, în condiţiile şi limitele stabilite prin statutul “Fondului”.
Depozitele aparţinând persoanelor fizice, a căror rambursare este garantată
de “Fond”, reprezintă orice sold creditor ce rezultă din sume depuse într-un cont
bancar de orice tip, deschis pe numele uneia sau al mai multor persoane fizice,
supuse rambursării către deponenţi de către societatea bancară, potrivit legii şi
termenilor contractuali aplicabili.
“Fondul” garantează – în limitele stabilite – plata către deponenţi a fondurilor
depozitate, în cazul în care o societate bancară nu este în măsură să-şi onoreze
obligaţiile faţă de aceştia.
Nu sunt garantate prin “Fond” următoarele depozite:

• depozitele constituite drept garanţie pentru operaţiunile desfăşurate de

deponenţi cu societatea bancară respectivă;

• depozitele membrilor consiliilor de administraţie, ai comitetului de

direcţie şi ai comisiei de cenzuri din societatea bancară;

• depozitele experţilor contabili însărcinaţi cu certificarea bilanţului

contabil al societăţii bancare;

• depozitele persoanelor fizice care deţin acţiuni ce reprezintă mai mult

de 5% din capitalul societăţii bancare;

• depozite ale soţilor, rudelor şi a finilor până la gradul al doilea inclusiv,

ale persoanelor prevăzute la cele trei puncte de mai sus (b, c şi d);

• depozite ale unor terţe persoane fizice care acţionează în contul unor
persoane;

• depozite ale persoanelor fizice care au obţinut, în mod special, de la

aceeaşi societate bancară, dobânzi sau alte avantaje financiare, în condiţii
preferenţiale.

3.1.2.5 Sistemul de control intern la constituirea depozitelor

Sistemul de control intern la constituirea depozitelor este foarte important

din diferite motive, printre care (a) volumul mare de tranzacţii, de cele mai multe ori de
natura repetitivă şi (b) marea lichiditate a valorii depozitelor.
În ceea ce priveşte cele mai importante puncte de control intern, se are în
vedere următoarele:

80
 • funcţionarii de la ghişeu care lucrează cu conturi în numerar au
obligaţia să pună de acord soldurile existente cu cele din registrul contabil;

• accesul la sistemul de evidenţă a depozitelor şi la respectiva bază de

date este permis numai pentru personalul autorizat;

• conturile inactive sunt separate de celelalte conturi şi controlate;

• conturile personalului băncii sunt de asemenea separate şi urmărite

separat;

• situaţiile (extrasele) băncii sunt trimise periodic clienţilor;

• tranzacţiile prin automate de plată – ATM – sunt revizuite, transcrise şi

documentate corect;

• audit-ul intern al băncii face controale periodice pentru verificarea

respectării politicilor şi procedurilor băncii.

3.1.2.6 Viitorul activităţii de constituire de depozite

Viitorul constituirii de depozite va fi influenţat în mare măsură de creşterea

competiţiei în retail banking şi de progresul tehnologiei.. Cu creşterea gradului de
automatizare, costul rulării depozitelor va scădea substanţial.
Câteva din trăsăturile prognozate sunt:

• anumite tipuri de conturi vor fi universal valabile (adică acele conturi

compatibile cu ratele fluctuante ale dobânzii şi cu scadenţa nelimitată);

• presiunea va creşte asupra clienţilor pentru a avea toate tipurile de

depozite, de credite şi alte servicii într-o singură bancă.

3.1.2.7 Contabilitatea şi probleme de impozit în constituirea

depozitelor

Planul de conturi contabile din multe ţări cere înregistrarea şi prezentarea

conturilor de depozit într-o formă în care soldurile depozitelor de diferite tipuri să fie
incluse în conturi separate.
Unul dintre cele mai importante elemente de contabilitate privind depozitele,
este calculul dobânzii, în special când există cerinţa de calculare a capitalizării la
sfârşitul perioadelor contabile.
Venitul din dobânzi este scutit de impozit pentru depunătorii din multe ţări.
Totuşi, în anumite ţări, venitul din dobânzi este impozitat la o rată “flat” (fixa) pentru
depunător. Banca are obligaţia de a retrage astfel de taxe din depozite când
calculează venitul adus de dobândă şi să-l plătească autorităţilor fiscale în cadrul unei
anumite perioade de timp. În România taxa s-a instituit din anul 1998, la un nivel de
1% din veniturile din dobânzi.

3.1.2.8 Alte probleme legate de constituirea depozitelor

81
 Anumite restricţii în legătură cu depozitele sunt impuse de Banca centrală
a fiecărei ţări care afectează direct sau indirect activitatea de constituire a depozitelor.
Asemenea restricţii constau în:

• stabilirea de rate ale dobânzii minime sau maxime pentru anumite

tipuri de depozite;

• stabilirea unor anumite cerinţe pentru deschiderea unui cont în valută;

• obligaţia băncilor de a redepune o parte din depozite la banca centrală

sub forma rezervei minime.
O mare importanţă o are data înregistrării tranzacţiei (value date) care
este data la care o sumă depusă începe sau încetează să aducă venit prin dobândă.
Un depozit în numerar are de obicei ca dată de înregistrare a tranzacţiei următoarea zi
lucrătoare a zilei în care a fost făcut depozitul. Un depozit în cec are de obicei ca dată
de înregistrare a tranzacţiei, una până la opt zile lucrătoare după ziua în care are loc
deschiderea depozitului (în funcţie de banca, oraşul şi ţara în care a fost emis cecul).
O altă problemă în discuţie o constituie confidenţialitatea depozitelor.
Conform confidenţialităţii, băncilor nu li se permite să furnizeze informaţii
asupra depozitelor altor persoane decât deţinătorilor. Chiar şi persoanelor din echipa
de audit a băncilor sau celor din banca centrală nu li se permite să utilizeze informaţia
despre depozite, obţinută pe perioada verificării, în alt scop decât cel legat de audit.
Cu toate acestea, o serie de ţări, pentru depistarea “banilor murdari”, au
înfiinţat organisme guvernamentale care sunt îndreptăţite să primească date de la
bănci asupra depozitelor constituite peste o anumită sumă, pentru a analiza
provenienţa lor. Un asemenea organism a fost constituit în anul 1998 şi în România, şi
care a intrat în funcţiune în 1999. Potrivit atribuţiilor organismului, subordonat
guvernului, orice depozit constituit la o bancă comercială peste 10.000 EURO, va fi
comunicat de banca comercială respectivă la acesta.

3.1.2.9 Dobânda la depozitele bancare

Într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care

capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originară a
capitalului) sau pentru capitalul încredinţat spre utilizare altor persoane (dobânda
împrumutului) pe o durată dată, pentru o folosire oarecare.
În sens restrâns, dobânda este suma ce revine proprietarului la
rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului şi totodată remunerarea
riscului pe care îl implica împrumutul respectiv.
Dobânda presupune preţul pentru dreptul de folosire a capitalului bănesc
împrumutat.
Dobânda implică prezenţa unor raporturi contractuale între două categorii
de persoane, având roluri bine delimitate: creditorii – care dau banii sub forma de
împrumut şi debitorii.

 Dobânda simplă. Dacă pe întreaga durată de plasare a unei

sume de bani, valoarea considerată în calcul a sumei nu se modifică, vom spune că
avem un proces de dobândă simplă sau că plasarea sumei respective s-a efectuat în
regim de dobândă simplă.

 Dobânda compusă. Spunem că o sumă a fost plasată în

82
regim de dobândă compusă dacă valoarea luată în calcul a sumei respective se
modifică periodic pe durata de timp pe care a fost plasată, după o anumită regulă, iar
între două modificări consecutive sumei modificate i se aplica o dobândă simplă.

3.1.2.9.1 Rata dobânzii

Rata dobânzii este mărimea relativă a dobânzii (suma plătită în medie pe
an pentru fiecare 100 unităţi monetare).
Ratele dobânzii – pentru depozitele la termen , depind de perioada pentru
care s-a făcut depozitul şi diferă de la bancă la bancă. Ratele dobânzii se pot modifica
în funcţie rata de referinţă a băncii centrale, de nivelul inflaţiei, de evoluţia de
ansamblu a dobânzilor pe piaţă sau a dobânzilor practicate de alte bănci. Rata
dobânzii stabilită în momentul deschiderii unui cont de depozit se menţine
neschimbată pe toată perioada pentru care s-a constituit depozitul. Rata dobânzii
poate fi diferită, în funcţie de client (persoana fizică sau juridică).
Dobânda se calculează pentru o lună de 30 de zile, luându-se în
considerare rata dobânzii pentru un an de 360 de zile.
Calculul se face lunar, luându-se în considerare rata anuală a dobânzii
stabilită de bancă pentru tipul respectiv de depozit (mai mic sau mai mare). Luna este
considerată de 30 de zile, iar anul de 360 de zile şi se notează 30/360.
Relaţia de calcul a valorii dobânzii este următoarea:
Valoaredep.× procentdob.× nr.zile
Valoare dobândă =
360
(3.1)

Rata dobânzii se trece în contractul de deschidere a contului şi este cea

stabilită de bancă în momentul deschiderii contului.

3.1.2.9.2 Plata dobânzii

Dobânda pentru conturile de depozit se plăteşte la sfârşitul lunii şi se
constituie, separat, într-un cont curent.
Retragerile din contul curent astfel constituit se pot face lunar. În cazul în
care clientul îşi retrage capitalul înainte de termenul pentru care a constituit depozitul
în cont, dobânda, pentru toată perioada până în momentul retragerii, se calculează
aplicându-se rata dobânzii pentru conturile curente.
De regulă, rata dobânzii la conturile de depozit (la termen) este mai mare
decât rata dobânzii oferită la conturile curente. Diferenţa între cele două rate ale
dobânzilor încurajează investitorii să-şi păstreze banii sub forma de depozite la
termen.

3.1.2. 10 Facilităţi permanente

Pentru a obţine lichiditate pe termen foarte scurt băncile pot apela la Banca
Centrală. Facilitatea permanentă de creditare acordată de aceasta este creditul
lobmard.
Băncile pot apela la creditul lombard în baza unei cereri înregistrate, care
cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente:
- elemente de identificare a băncii;
- suma solicitată;
- tipul şi valoarea garanţiei.
Perioada de acordare a creditului lombard este overnight. Nivelul ratei
lombard (rata dobânzii la creditele lombard) este stabilit de către Consiliul de

83
Administraţie al BNR şi are caracteristica de obicei a nivelului maxim de dobândă ce
se practică în sistemul bancar.
R dl × Co × Nr.zile
Dl =
360 × 100
(3.2)
unde Dl – dobânda lombard
Rdl – rata dobânzii lombard
Co – credit obţinut

Dobânda la creditul lombard se plăteşte odată cu rambursarea creditului, iar

acordarea creditului lombard este condiţionată de colateralizarea acestuia cu active
eligibile pentru garanţie.
Valoarea garanţiilor aduse trebuie să acopere în proporţie de 100%
valoarea creditelor şi a dobânzilor aferente şi trebuie depuse până la momentul
acordării creditului.
În cazul în care scadenţa creditului bancar este o zi nelucrătoare,
rambursarea are loc în următoarea zi lucrătoare bancară.

Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: Un agent economic are posibilitatea de a-şi fructifica

economiile băneşti, în valoare de 50000000 lei, depunându-i la o bancă într-un cont
de depozit, pe termen de: 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni, bonificate cu o dobândă, care
variază în funcţie de termenul pentru care se constituie depozitul:
- pentru depozitele pe 1 lună – 58% pe an;

- pentru depozitele pe 3 luni – 62% pe an;

- pentru depozitele pe 6 luni – 68% pe an;
- pentru depozitele pe 12 luni – 73% pe an.
a) Calculaţi dobânda la suma depusă pentru toate tipurile de depozit ştiind
că formula de calcul este cea a dobânzii simple.
b) Interpretaţi rezultatele.

Rezolvare:

K i × Nr.zile × R d
(a) D =
360 ×100

-Tabel 3.1-
Termen Valoarea iniţială Procent dobândă Total dobândă
depusă (lei) (%/an) (lei)
1 lună 50000000 58 2416666
3 luni 50000000 62 7750000
6 luni 50000000 68 17000000
12 luni 50000000 73 36500000

84
 (b) Se poate observa faptul că societatea bancară acordă cel mai mare
procent al dobânzii pentru depozitul cu durata de viaţă cea mai mare. De altfel, în mod
normal, dobânda este crescătoare în funcţie de perioada de timp pentru care se
constituie depozitul.

Problema 2: O persoană fizică a depus într-un cont cu plata lunară a

dobânzii la termen de 3 luni, suma de 3000000 UM la data de 5 mai anul N, cu o rată
a dobânzii de 34% pe an. Se cere să:
a) Calculaţi dobânda pe care o va încasa persoana fizică până la data de 30
august anul N în sumă brută.
b) Determinaţi valoarea netă a dobânzii încasate.

Rezolvare:

(a) Până la data de 30 august sunt 117 zile, dar dobânda se plăteşte doar la
3 luni deci la 5 august. Astfel:

K i × Nr.zile × R d
DB =
360 × 100
Nr.zile = 30 + 31 + 31 = 92
3000000 × 92 × 34
DB = = 260 .666 ,66 UM
360 × 100
(b) Pentru a se determina valoarea netă a dobânzii se scade impozitul pe
veniturile din dobânda de 1%.
1  1 
Dn = Db − D b × = D b 1 −  = 258060 UM
100  100 

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Să se calculeze dobânda pe care o va încasa titularul unui

cont de depozit cu caracteristicile de mai jos:
- termenul 3 luni;
- rata dobânzii la termen 40%;
- rata dobânzii la vedere 18%;
- valoarea depozitului 1000000 UM.
în următoarele situaţii:
a) clauză de reînnoire a contractului automat în caz de neretragere a sumei
după 3 zile de la scadenţă;
b)suma şi dobânda se retrage după cele 3 luni;
c)suma şi dobânda se retrage după 2 luni şi 15 zile;
d)suma şi dobânda se retrage după 3 luni şi 10 zile.

Problema 2: Fie următoarele tipuri de depozite oferite de societatea

bancară:
-Tabel 3.2-
Nr. crt. Tip Rata dobânzii / an

85
 1. Depozite la vedere 15%
2. Depozite la termen 1 lună 38%
3. Depozite la termen 3 luni 43%
4. Depozite la termen 6 luni 44%
5. Depozite la termen 12 luni 46%

Stabiliţi arbitrajul depunerii făcută de un investitor care doreşte să plaseze o

sumă de 4 000000 UM, pe o perioadă de maxim 4 luni.

Problema 3: Banca comercială „Y” are active eligibile în valoare de 1,5

miliarde UM. Stabiliţi în ce condiţii banca poate beneficia de un credit lombard în
valoare de 1,6 miliarde UM şi care este dobânda ce se plăteşte pentru acest credit,
ştiind că rata dobânzii este de 71%.

3.1.3 Reescontul

O altă cale de creare de lichidităţi monetare de către o bancă, o constituie

reescontul unor titluri comerciale existente în portofoliul acesteia obţinute din
scontarea, care le cedează băncii centrale (de emisiune) sau unei alte bănci, respectiv
băncilor de scont.
Pe această cale banca poate obţine pe lângă disponibilităţile monetare de
care are nevoie şi un profit din diferenţa dintre dobânda la care se scontează şi taxa
scontului – dobândă practicată de banca centrală (de emisiune). Caracteristici similare
au şi operaţiunile de împrumut pe garanţii cu efecte publice (obligaţiuni, certificate de
depozit, bonuri de tezaur), denumite operaţiuni de lombardare.
Acest tip de operaţiuni constă în faptul că banca de depozit obţine de la
banca centrală (de emisiune) resurse financiare pe termen scurt, pe seama titlurilor de
valoare ce le deţine în portofoliu.
În toate cazurile, se au în vedere caracteristicile titlurilor de valoare care
sunt valorificate, în sensul dacă ele sunt negociabile şi pot fi vândute, respectiv
acceptate la cumpărare de către bănci (agreate la scontare). Creanţele care nu sunt
negociabile, deci nu pot fi recreditabile, rămân la banca ce a acordat creditul până la
termenul stabilit de rambursare.

3.2 Managementul operaţiunilor active

Activele bancare reprezintă totalitatea plasamentelor, acoperite în baza

resurselor financiare (pasivelor bancare) folosite în scopul obţinerii de profit. Ele se
evidenţiază în activul bilanţier, sub formă de posturi bilanţiere care se pot grupa pe
următoarele categorii:
 numerar şi depozite constituite la banca centrală;
 credite;
 titluri de valoare şi titluri de credit;
 active corporale şi alte active.
Aşezarea lor în bilanţ ţine seama de lichiditatea activelor, existând la ora
actuală două concepte la nivel european:
a) modelul anglo – saxon => activele sunt aşezate în bilanţ în ordinea
descrescătoare a lichidităţilor lor (fig. 3.1).

86
 Bilanţ încheiat la….
ACTIV PASIV
Casa
Depozit la B.C.
Titluri de valoare SCADE
Credite LICHIDITATEA
Active corporale
Fig. 3.1. Conceptul bilanţului după modelul anglo-saxon

b) modelul francez => activele sunt aşezate în bilanţ în ordinea

descrescătoare a lichidităţii (fig. 3.2).

Bilanţ încheiat la….

ACTIV PASIV
Active corporale

Credite CREŞTE
LICHIDITATEA
Titluri de valoare
Depozite la B.C.
Casa
Fig. 3.2 Conceptul bilanţului după modelul francez

3.2.1 Numerarul şi depozitele la Banca Centrală

Este un activ cu lichiditate maximă şi permite desfăşurarea activităţii băncii

în condiţii optime.
Depozitele constituite la Banca Centrală au în componenţa lor, în special,
depozitele obligatorii pe care banca trebuie să şi le constituie, în conformitate cu
normele bancare în vigoare, naţionale şi internaţionale. Astfel, banca de emisiune
reglementează prin rata rezervelor minime obligatorii, sumele necesare ce pot fi
depozitate de celelalte bănci ale sistemului bancar. Dobânda care se primeşte pentru
constituirea depozitului este simbolică sau nu există.
Numerarul este activul asupra căruia banca ia decizii de renunţare la un câştig
din plasament în favoarea asigurării unei bune lichidităţi.
Există o dilemă în arbitrajul pe care îl efectuează banca şi anume:

PROFITABILITATE versus LICHIDITATE

Creşterea lichidităţii băncii, duce în mod necesar la diminuarea profitului

acestora, relaţia păstrându-şi valabilitatea şi în cazul scăderii lichidităţii, lucru ce va
duce la creşterea profitabilităţii băncii.
Pe de-o parte lichiditatea permite asigurarea unei stabilităţi economice a
băncii şi împiedică crizele de insolvabilitate, pe de cealaltă parte afectează profitul
societăţii bancare prin imobilizarea de resurse plasate cu remuneraţie redusă.
Poziţia pe care trebuie să o adopte conducătorul societăţii bancare trebuie
să fie o poziţie echilibrată, în care va ţine cont de situaţia băncii şi de riscul sistemic al
mediului economic, ceea ce presupune o gestionare zilnică a trezoreriei băncii.

87
 Prin operaţiunea de creditare se înţelege actul prin care banca pune sau se
obligă să pună la dispoziţia clienţilor fondurile solicitate sau î-si ia un angajament prin
semnătură, de natura avalului, cauţiunii sau garanţiei în favoarea acestora.
Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilităţii şi
realismul afacerilor în vederea identificării sau evaluării capacităţii de plată a clienţilor.
Determinarea capacităţii de plată a clienţilor se face prin analiza aspectelor
financiare şi nefinanciare ale afacerilor atât din perioadele trecute, cât şi din cele
viitoare (prognozate).
Activitatea de creditare trebuie să permită băncii obţinerea de profit şi
eventualilor clienţi, să le ofere o viabilă şi accesibilă sursă de finanţare.
Banca trebuie să analizeze şi să verifice situaţia concretă a solicitantului de
credit, iar acesta trebuie să pună la dispoziţia băncii documentele necesare, pentru a
se stabili situaţia reală.
Creditele trebuie să fie garantate, existând un nivel minim al garanţiei
acceptate. De obicei, în practica bancară de la noi din ţară garanţia trebuie să acopere
datoria maximă către bancă formată din credit şi dobânzile aferente, inclusiv nivelul
anticipat al inflaţiei şi devalorizării care erodează valoarea creditului în timp.
În cadrul managementului bancar, operaţiunile active ale băncilor
comerciale ocupă un loc central şi important, ele constând în plasamentul resurselor
financiare de care dispune în scopul obţinerii de profit.
Aceste operaţiuni răspund şi interesului manifestat, atât de firme cât şi de
persoanele fizice, de a obţine împrumuturi pentru realizarea obiectivelor lor.
O firmă are trei posibilităţi de a găsi finanţare externă pentru operaţiunile
sale:

• o primă cale este de a găsi capital fie din plasamente private, fie din
participarea pe piaţa de capital bursieră sau extrabursieră;

• a doua cale o constituie posibilitatea obţinerii de împrumuturi de la

bancă;

• şi a treia cale este de a emite obligaţiuni (în acest caz firma

cooperează cu banca)
Principala sursă o constituie împrumutul.
Operaţiunile active ale unei bănci sunt:

• operaţiunile de creditare;

• operaţiunile de achiziţii de titluri financiare

3.2.2 Operaţiunile de creditare

Operaţiunile de creditare ale băncilor comerciale au cunoscut în ultimele

decenii o diversificare a tipurilor şi tehnicilor de creditare în concordanţă cu cerinţele
solicitatorilor de credite.
Reţinem două mari categorii de operaţiuni de creditare:

• creditarea societăţilor comerciale

• creditarea persoanelor fizice

3.2.2.1 Operaţiuni de creditare a societăţilor

88
 Creditele acordate societăţilor comerciale le regăsim sub forma a două
mari categorii:

• creditele pentru fondul de rulment; şi

• creditele pentru finanţarea activelor fixe.

(a) Creditele pentru fondul de rulment

Nevoile societăţilor pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare le
determină pe aceştia să apeleze des la credite bancare.
Principalele categorii de credite pentru fondul de rulment sunt:
(i) Facilitatea de overdraft
În cadrul acestei facilităţi societăţile pot utiliza acest credit atât cât doresc şi
pentru perioada pe care o doresc, aşa încât nu trebuie să plătească dobânda pentru
suma maximă oferită. Ori de câte ori societăţile comerciale au cash în exces şi vor
să-şi micşoreze suma datorată, pot rambursa o parte din banii datoraţi. Se poate
întâmpla ca soldul contului de overdraft să se modifice în sens invers, de la sold
debitor la sold creditor. În acest caz, el funcţionează asemeni unui cont de depozit, iar
dobânda se plăteşte conform înţelegerii prealabile cu societatea comercială.
(ii) Finanţarea exportului
În cadrul acestei facilităţi, banca îi acordă exportatorului un credit pe termen
scurt până când acesta primeşte banii de la importator. Creditul se acordă în anumite
condiţii care să garanteze băncii faptul că-şi va putea recupera banii.
(iii) Creditul pe gaj de efecte publice şi acţiuni (operaţiuni lombard)
Acest tip de credit este o modalitate preferată pentru obţinerea de resurse
financiare pentru finanţarea speculaţiilor de pe piaţa de capital bursieră şi
extrabursieră.

(b) Creditele pentru finanţarea activelor fixe

Nevoile financiare pentru procurarea de active fixe ale firmelor sunt
acoperite, de regulă, de pe piaţa financiară secundară prin lansarea de emisiuni de
titluri de valoare (obligaţiuni, acţiuni, etc.). Apelarea firmelor la credite pentru
achiziţionarea de active fixe (maşini, utilaje, echipamente, instalaţii tehnologice, etc.)
se face de obicei la băncile de creditare pe termen mediu şi lung sau la băncile de
ramură.
Creditele pentru finanţarea activelor fixe se împart în diferite categorii:
(1) în funcţie de scadenţa lor (pe termen scurt dacă este până la 2 ani, pe
termen mediu dacă este între 2 şi 5 ani şi pe termen lung dacă este
peste 5 ani);
(2) în funcţie de garanţiile primite (neacoperite, acoperite cu un echivalent
în numerar, acoperite cu garanţii personale, acoperite cu ipoteci);
(3) în funcţie de tipul de rambursare (amortizare egală cu capitalul, rate
egale, termeni specifici, dobândă fixă sau flotantă, etc.)
De menţionat că, de cele mai multe ori, compania are planuri de investiţii în
care combină creditele acordate de banca cu alte venituri, fie din impozite, fie din
facilităţi acordate ca urmare a politicii guvernului privind dezvoltarea diferitelor
sectoare ale economiei sau anumite zone geografice. În acest caz, riscul din punctul
de vedere al băncii este mai mare decât de obicei, adică până când contribuţia
guvernului se materializează în fonduri acordate societăţii.
Mai trebuie să observăm că, de cele mai multe ori, societăţile cer credite în
valută, sperând că vor obţine un profit şi din cursurile de schimb valutar şi din ratele

89
dobânzii pe perioada acordării creditului. În cazul acordării de credite în valută, băncile
îşi protejează de obicei poziţia valutară, de cele mai multe ori preferând, nu să se
protejeze contra riscului, ci să speculeze.
În cazul în care firmele doresc un credit într-o sumă mare şi/sau pe o
perioadă de acordare de 2-5 ani sau mai mult, atunci se apelează la credite
sindicalizate (consorţiale)
Creditul sindicalizat este o convenţie prin care două sau mai multe bănci
acceptă să împrumute direct aceluiaşi împrumutat sau împrumutaţi, conform
termenilor acordului creditului. Una dintre bănci ia rolul băncii agent, iar celelalte
participa cu partea lor, nu neapărat egală, la sindicat.
De obicei, dacă una din băncile din sindicat nu poate acorda partea ei din
împrumut, celelalte bănci din sindicat nu trebuie să pună ele suma lipsă. Totuşi, în
funcţie de puterea de negociere a împrumutatului, banca agent sau celelalte bănci din
sindicat pot accepta responsabilitatea de a pune suma care lipseşte, pe care banca
care s-a angajat să o acorde, nu a acordat-o.
Creditul sindicalizat diferă de “acordul de participaţie” în cadrul unui
contract de credit, conform căruia o bancă, (banca leader) acordă unui împrumutat un
credit, iar apoi vinde mai târziu o parte sau tot creditul uneia sau mai multor bănci
diferite, denumite participanţi. În cadrul creditului sindicalizat, împrumutatul şi fiecare
bancă intră în acordul de credit cu prezumţia ca împrumutatului i se va acorda tot
creditul.
Principalele motive de utilizare a creditelor sindicalizate sunt următoarele:
a) împărţirea riscului creditului acordat pe mai multe bănci;
b) depăşirea limitelor nivelului de credit al fiecărei bănci (care nu
satisface necesităţile clientului).
În legătură cu acordarea unui credit sindicalizat se ridică două probleme
majore şi anume:
i) stabilirea preţului riscului, adică riscul fiecărei bănci de
a nu obţine rata sa de bază a dobânzii (dacă de exemplu rata de bază a dobânzii
aplicată de banca agent este mai mică);
ii) riscul de relaţie, adică, riscul pe care îl are fiecare
bancă referitor la faptul că împrumutatul poate avea o relaţie mai bună cu o altă bancă
din sindicat, de obicei cu banca agent.
Rolul băncii agent este crucial într-un credit sindicalizat, după cum
urmează:

• înaintea execuţiei creditului:

Iniţial, membrii sindicatului abordează împrumutatul colectiv, iar băncilor nu
le este permis să acţioneze individual. În general, agentul:
a) asistă împrumutatul în formarea consorţiului
bancar care va participa la sindicat;
b) colectează informaţiile necesare despre
împrumutat (informaţii cerute şi de fiecare bancă a sindicatului) pentru a se
evalua riscul de creditare;
c) structurează condiţiile creditului şi
d) se ocupă de pregătire (colateralele, etc.) şi de
documentaţie.
(b) după execuţia creditului:

90
 După stabilirea creditului, rolul băncii agent este următorul:
a) coordonează transferul fondurilor (primeşte banii
de la celelalte bănci şi îi dă clientului, primeşte rambursările de la client
şi trimite cotele parte băncilor din sindicat);
b) calculează ratele dobânzii ce urmează a fi
aplicate, în concordanţă cu condiţiile contractului de credit şi le alocă
celorlalte bănci participante;
c) urmăreşte colateralele, încasarea tranşelor
creditului şi comunică băncilor din sindicat dacă clientul nu îşi
rambursează creditul;
se ocupă de orice problemă care s-ar putea ivi în
legătură cu acest credit.

3.2.2.2 Operaţiuni de creditare a persoanelor fizice

Creditarea tip “retail” este împărţită în două mari categorii:

a) credite de consum
b) finanţarea pentru locuinţe.
Tipurile de credite pentru consum sunt:

• credite cu dobânzi fixe şi credite cu dobânzi variabile;

• credite obţinute la punctele de vânzare sau credite obţinute la bancă;

• credite în rate sau fără rate.

(a) Categoriile principale de credite de consum sunt:
1. Credite pentru persoane fizice
Sunt credite de valoare fixă, pe o perioadă de timp fixă, la o rată a dobânzii
fixă. Astfel de credite sunt disponibile pretutindeni şi sunt foarte populare pentru
cumpărarea de maşini, mobilă sau alte obiecte de uz îndelungat, pentru vacanţe, etc.)
2. Facilităţi overdraft (cont descoperit)
Prin aceste facilităţi clienţii pot utiliza conturile de depozite nu numai în
limita sumei depuse, ci până la anumite limite convenite cu banca, sume pe care
aceasta le va oferi clienţilor la rate ale dobânzii stabilite de asemenea prin acord.
Facilitatea de overdraft este foarte convenabilă pentru client, deoarece acesta poate
lua cu împrumut exact suma de care are nevoie pe o perioadă cerută, nefiind obligat
să plătească dobânda pentru suma totală.

3. Creditarea prin carduri

Acesta este tipul de credit pentru consum cel mai larg utilizat şi oferă
clientului băncii posibilitatea să ia cu împrumut sume până la anumite limite prin
utilizarea cardurilor. De cele mai multe ori, această creditare are loc chiar în punctele
de vânzare, întrucât cardurile pot fi de obicei utilizate pentru extrageri de numerar din
automatele de plată tip ATM.
4. Cont de credit tip revolving
Clienţii care au astfel de conturi pot face plăţi lunare regulate într-un cont
specific şi apoi ei obţin permisiunea de a lua cu împrumut o sumă care este mai mare
până la o anumită valoare faţă de depozitul lor.
Finanţarea pentru locuinţe

91
 Finanţarea pentru locuinţe a cunoscut o creştere considerabilă în ultimii 30
de ani. Principalele motive ale acestei creşteri sunt:
a) creşterea venitului mediu şi a bunăstării generale a oamenilor în cea
mai mare parte a ţărilor dezvoltate;
b) marile avantaje ale proprietăţii asupra unei case, etc. (sentimentul de
siguranţă);
c) avantaje legate de impozit oferite în multe ţări (scutirea de impozit a
venitului obţinut din chirii în cazul proprietarilor, sume care vor fi deduse din impozitul
pe venit, din impozitul pe rata ipotecii, din impozitul pe castingul de capital, etc.).
Sumele acordate de bănci pentru finanţarea procurării de locuinţe variază
între 50% şi 80% din valoarea totală a casei şi în cazuri speciale pot ajunge chiar
până la 100%. Un alt factor luat în considerare la stabilirea sumei acordate este
proporţia ratelor lunare dintr-un an faţă de venitul anual al beneficiarului creditului (în
mod normal acest procent nu ar trebui să depăşească 30%).
Perioada de rambursare a acestor credite poate varia considerabil. În
anumite ţări această perioadă este de circa 15 până la 20 de ani, în timp ce în altele
se poate extinde până la 50 sau 60 de ani.
În ce priveşte garanţia obţinută pentru creditul acordat, aceasta este de
obicei dreptul de proprietate asupra casei, care rămâne al băncii şi casa nu poate fi
transferată altui proprietar fără permisiunea (şi probabil reglarea) băncii care a
acordat creditul.
O altă caracteristică a creditului pentru locuinţe, o constituie costul
unor astfel de credite, care poate fi de trei tipuri:
(1) cu rate fixe ale dobânzii – bazate pe rate pe termen scurt şi rate pe
termen lung
(2) cu rate variabile ale dobânzii – bazate pe rate pe termen scurt şi rate
pe termen lung
(3) cu dobânzi stabilite pe baza rulajului pe piaţa ipotecară.
Vorbind în general, în cea mai mare parte a ţărilor, creditele ipotecare sunt
mai ieftine decât creditele pentru consum.
Schemele de rambursare pentru creditele de finanţare pentru locuinţe pot
fi de cinci tipuri:
ipoteci cu o sumă fixă anuală cu plata constantă a ratelor lunare stabilite ca sume
variabile de capital şi dobândă;
ipoteci rambursabile la scadenţă prin încasarea sumelor dintr-un contract de asigurare
pe viaţă;
ipoteci cu dobânda pe o anumită perioadă (5 până la 10 ani) care sunt convertite în
ipoteci cu rambursare anuală după această perioadă;
plăţi care cresc gradat;
ipoteci lineare, care se rambursează prin plăţi egale şi deci dobânda descreşte în
valoare absolută.

Creditele se acordă agenţilor economici care îndeplinesc în mod cumulativ

următoarele condiţii:
 sunt constituiţi conform legii;
 posedă capital social vărsat potrivit statutului;
 desfăşoară activităţi legale;
 îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate;
 din analiza fluxurilor de lichiditate rezultă că există posibilităţi reale de
rambursare la scadenţă;

92
  prezintă garanţii materiale şi morale privind rambursarea
împrumutului;
 au deschise conturi la o bancă, sau la una din unităţi teritoriale ale
băncii;

 prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte societăţi

bancare şi a garanţiilor aferente;
 acceptă clauzele din contractul de credit.
De asemenea şi persoanele fizice pot beneficia de credite, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
 realizează venituri certe şi cu caracter permanent;
 constituie şi utilizează resurse proprii de finanţare,
 garantează, cu garanţii reale, rambursarea creditelor solicitate;
 nu înregistrează debite sau alte operaţiuni neachitate la scadenţă.

3.2.2.3 Dezvoltarea tehnologiei în creditare

Dezvoltarea ]n ultimele decenii a tehnologiei de creditare a schimbat

considerabil toate operaţiunile privind procesul acordării creditelor. Pot fi enumerate
câteva din aceste progrese tehnice cum ar fi:
i) Sistemele de prelucrare/documentare a creditului automatizează procesul
cererii unui credit, al autorizării şi disponibilizării sumei şi necesită
introducerea datelor doar în unul sau două puncte din proces;
ii) Alte sisteme computerizate permit automatizarea comunicării cu sisteme
bazate pe cecuri, economii şi registrul contabil general;
iii) Sisteme de colectare automată care programează chemări prin telefon,
scrisori, etc., atunci când creditele devin scadente;
iv) Sistemele expert care sunt utilizate în unele ocazii pentru simularea
unora dintre cele mai subiective aprecieri făcute de inspectorii de
credit.

3.2.2.4 Principiile generale ale activităţii de creditare

Activitatea de creditare, este o activitate complexă care are în vedere:

1. Existenţa surselor proprii atrase pentru activitatea de creditare. Acest
principiu implică o evidenţiere foarte strictă şi delimitativă pentru un sistem de
evidenţiere pe tipuri de resurse proprii şi împrumutate şi pe tipuri de credite în funcţie
de destinaţie şi termen.
2. Elementele de analiză – stau la baza acordării şi asumării de bancă a
unor angajamente. Aici trebuie tratate cele şase trăsături caracteristice ale creditului.
Aceste elemente sunt:
a) Încadrarea oricărui credit în strategia generală a băncii, având la bază
limitele politicii monetare a Băncii Centrale, maximizarea riscului şi gestiunea eficientă
a resurselor băncii.
b) Analiza situaţiei fiecărui client prin:
- nivelul de lichiditate al clientului;
- bonitatea clientului;
- solvabilitatea clientului;

93
 - nivelul de rentabilitate;
- cota de piaţă a clientului.
c) Corelarea posibilităţilor de refinanţare existente în momentul analizei
creditului (corelarea între resursele de care dispune banca din punct de vedere al
volumului şi termenelor, precum şi stabilirea posibilităţilor de refinanţare în timp).
d) Analiza garanţiilor ce trebuie obţinute de bancă în acoperirea
angajamentelor asumate de debitori (garanţii reale).
e) Constituirea de provizioane specifice de risc de câtre bancă, în funcţie de
gradul de incertitudine existent.
Un rol important în cadrul fundamentării deciziei de creditare îl au ofiţerii de
credite. Ei sunt cei care au datoria să urmărească respectarea principiilor generale de
creditare, îndeplinirea tuturor condiţiilor specifice fiecărei categorii de credite solicitate,
precum şi a unor ponderi comune.
În cadrul analizei economice financiare a activităţii clienţilor şi a bonităţii
acestora, ofiţerii de credit vor urmări existenţa capacităţii de rambursare a
împrumuturilor.
Relaţia de calcul a capacităţii de rambursare a împrumutului, ce se
determină de obicei trimestrial, este următoarea:
t
∑ Ît
= P , în care:
CR = 1 * p *
t * Ra
T 100
(3.3)
CR – capacitatea de rambursare a împrumutului;
Ît – încasări zilnice realizate, de împrumutat în ultimul interval de timp (trim,
sem, an);
T – intervale de timp – trimestru, semestru, an;
P – perioada de valabilitate a creditului exprimată în număr de zile;
Ra – rata de actualizare, care reprezintă un factor sintetic la a cărei
dimensionare concură, rata inflaţiei, rata dobânzii bancare, rata de schimb.

Banca nu va acorda credite clienţilor săi care depăşesc capacitatea de

rambursare.
Toate creditele care se acordă clienţilor băncii, indiferent de forma de
organizare şi natura capitalului social, de către unităţile bancare, trebuie să se
încadreze permanent în plafoanele de credit primite de la Centrala băncii.
Banca va urmări recuperarea creditelor şi a dobânzilor aferente din
lichidităţile agenţilor economici în cauză, potrivit legii, sau din executarea garanţiilor.
În cazul unităţilor economice care în mod conjunctural au înregistrat
pierderi, banca poate relua creditarea dacă acestea înregistrează profit, iar din
analizele efectuate rezultă că volumul pierderilor se diminuează de la o perioadă la
alta, existând perspective certe că unităţile în cauză pot recupera în totalitate
pierderile, astfel încât activitatea să devină rentabilă.
Pentru a fi aprobate de bancă, toate categorii de credite vor fi garantate cu
garanţii acoperitoare.
După aprobarea creditelor conform competenţelor stabilite prin normele
metodologice şi înainte de acordare, ofiţerii de credite vor proceda la întocmirea
contractelor de credite, prin care capătă temei juridic toate operaţiunile de credit şi de
garanţie efectuate de bancă şi din care rezultă clar toţi termenii şi toate condiţiile
respectivelor tranzacţii şi obligaţiile reciproce ale părţilor.
Contractele de credite se vizează în mod obligatoriu de compartimentul
juridic pentru legalitate.

94
 Toate creditele care se acordă clienţilor băncii, indiferent de forma de
organizare şi natura capitalului social, trebuie să se încadreze permanent, în mod
obligatoriu, în plafoanele de credite primite de la Centrala băncii.
Încheierea contractelor de împrumut între bancă şi clienţii săi şi acordarea
de noi credite se va face numai în limita plafoanelor comunicate şi cu asigurarea
resurselor corespunzătoare.
Banca va urmări recuperarea creditelor şi a dobânzilor aferente din
lichidităţile agenţilor economici în cauză, potrivit legii, sau din executarea garanţiilor.

3.2.2.5 Fundamentarea deciziilor de creditare

Pentru fundamentarea deciziilor de creditare, de regulă, trebuie parcurse o

serie de etape şi anume:
1) Banca analizează cererea de credit a solicitantului (firma–agent
economic, populaţie) şi desfăşoară o primă discuţie cu caracter informativ–
documentară. Acesta se referă la:
 denumirea clientului;
 ramura şi sectorul din care face parte;
 sediul social (adresa, telefon, fax);
 forma juridică şi data înregistrării la registrul comerţului;
 capitalul social (valoare, natura, structura - %);
 aspecte privind conducerea societăţii;
 personalul unităţii (număr, structură);
 imobile aflate în patrimoniul societăţii;
 echipamente de producţie existente;
 tehnologie (veche, medie, avansată);
 capacităţi de producţie şi gradul lor de utilizare;
 politici de marketing.
2) Dacă funcţionarul băncii este convins că solicitantul creditului
îndeplineşte condiţiile generale de acordare a creditului, acesta îi cere depunerea
documentelor pentru acordarea creditului:
- cererea de credite semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul
economic solicitant;
- bilanţul contabil, raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, încheiate
pentru ultimul an, ultimele situaţii privind „Rezultatele financiare” şi „Situaţia
patrimoniului”, balanţa de verificare încheiată pentru ultima lună;
- bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului
Finanţelor (inclusiv între agenţii economici cu capital privat);
- situaţia prognozată a plăţilor şi încasărilor aferente perioadei pentru care
agentul economic solicită împrumutul;
- situaţia stocurilor şi cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care să
cuprindă cantităţile, valorile, cauzele formării şi termenele de valorificare;
 situaţia contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul creditului;
 proiectul graficului de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor;
 lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat;
planul de afaceri;
 orice alte documente necesare, solicitate de bancă (decont T.V.A.,
declaraţia lunară pentru impozitul pe profit, etc.).
3) Analiza documentaţiei depuse de client, care are în vedere:
1. analiza dosarului juridic al clientului;

95
 2. analiza economico – financiară a activităţii clientului;
3. verificarea garanţiilor materiale reale.
Analiza economico – financiară a activităţii clienţilor conţine:
 analiza bilanţului;
 analiza veniturilor, cheltuielilor şi contului de profit şi pierdere;
 analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate;
 analiza fluxului de lichidităţi pe perioada următoare.
Pornind de la conţinutul bilanţului contabil prelucrat (situaţii contabile
periodice) şi de la contul de profit şi pierdere prelucrat, ofiţerii de credite analizează
situaţia bonităţii clienţilor pe baza unui sistem de indicatori de structură şi performanţă.
Indicatorii care stau la baza analizei şi evaluării bonităţii clienţilor pot fi
grupaţi în:
Indicatori de nivel şi structură
a) cifra de afaceri;
b) capitaluri proprii;
c) rezultatul exerciţiului (profit / pierdere);
d) fondul de rulment;

 necesarul de fond de rulment;

 trezoreria netă;
 lichiditatea: - imediată;
- curentă;
- la o dată viitoare;
 solvabilitatea;
 gradul de îndatorare: - generală;
- financiară;
 viteza de rotaţie:
- rotaţia activelor circulante;
- rotaţia stocurilor de materii prime;
- rotaţia stocurilor de produse în curs de fabricaţie;
- rotaţia stocurilor de produse finite / mărfuri;
- durata medie de încasare a clienţilor;
- durata medie de plată a furnizorilor.

(a) Indicatori de performanţă

Rata de structură a activului

(i) Rata activelor imobilizate (raportul între activele imobilizate şi activele

totale x 100):
• Rata imobilizărilor corporale (raportul între imobilizările
corporale şi activele totale x 100);
• Rata imobilizărilor financiare (raportul între imobilizările
financiare şi activele totale x 100);
(ii) Rata activelor circulante (raportul între activele circulante şi activele
totale x 100);
A. Rata stocurilor (raportul între activele circulante şi activele totale x
100);
B. Rata creanţelor comerciale (raportul creanţelor comerciale la activele
totale x 100).

96
 1. Rata disponibilităţilor (raportul disponibilităţi la active
totale x100).

Rata de structură a pasivului

1. Rata stabilităţii financiare (raportul capitaluri permanente la pasive
totale x 100);
2. Rata autonomiei financiare globale (raportul capital propriu la
pasive totale x 100);
3. Rata autonomiei financiare la termen (raportul capitalului propriu la
capitalul permanent x 100);
4. Rata de îndatorare globală (raportul datorii totale la pasive totale x
100);
5. Rata de îndatorare la termen (raportul datoriilor pe termen lung la
capitalul permanent x 100);
sau efectul de pârghie financiară (raportul datoriilor pe termen mediu şi
lung la capitalul propriu x 100);
(vi)Rata de acoperire a dobânzilor (raportul cheltuielilor cu dobânzile la CA
realizată x 100).

2. Politica de dividende (raportul dividende la rezultatul net)

Pentru a efectua o apreciere finală corespunzătoare asupra bonităţii clienţilor,

ofiţerii de credite vor urmări coroborarea rezultatelor şi interpretarea tuturor
indicatorilor prezentaţi într-un sistem unitar, care să scoată în evidenţă punctele tari şi
pe cele slabe ale respectivului agent economic, şi mai ales să poată conduce la luarea
unor decizii temeinic fundamentate.
Analiza bonităţii clienţilor se va efectua de ofiţerii de credite:
 ori de câte ori se solicită un credit;
 pentru creditele aflate în portofoliu cel puţin o dată pe trimestru;
 ori de câte ori conducerea unităţilor bancare consideră necesar.
4) Negocierea
Această etapă de negociere, are în vedere:
volumul creditului;
 termenele de rambursare şi modul de structurare a tranşelor de rambursare ale
creditului (egale, progresive, regresive);
 nivelul dobânzii;
 duratele de plată a dobânzii;
 comisioanele ce trebuie să le plătească clientul;
 garanţiile acoperitoare, care nu pot fi mai mici de la bancă la bancă de 120 -
130% din valoarea totală a împrumuturilor;
 drepturile băncii de valorificare a garanţiilor în cazul nerespectării restituiri ratelor
scadente şi căile de recuperare a lor, precum şi posibilităţile în care banca poate
reţine direct din contul de disponibilităţi ale clientului eventuale dobânzi şi
comisioane neplătite.
5) Aprobarea creditului pe competenţe (director de agenţie, filială sau de
sucursală, Comitet de Direcţie, Consiliu de Administraţie, AGA, etc.).
6) Încheierea contractului de credit şi semnarea acestora dă dreptul
beneficiarului de a începe tragerile din creditul respectiv.

97
 7) Controlul utilizării creditelor (numai în scopul pentru care au fost
aprobate).
Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz, utilizarea de către client a unui
credit aprobat în cazul în care acesta a încălcat condiţiile contractului de credit privind
destinaţia, utilizarea, garanţiile, sau în cazul în care situaţia economico – financiară a
acestuia nu mai asigură condiţii de garanţie şi rambursare.
Rambursarea anticipată – în condiţiile contractului de credite - a oricăror
sume datorate în cadrul creditului, se poate efectua numai cu acordul prealabil al
băncii şi se va face începând cu ultima scadenţă pentru a nu influenţa calculul de
dobândă, cu plata, bineînţeles, a unei penalizări.
Banca acordă credite pe termen scurt, mediu şi lung, în lei şi valută pe
seama resurselor proprii şi a celor atrase în conformitate cu prevederile din planul de
credite şi resurselor de acoperire a acestora.
Sursele de date şi informaţiile utilizate în procesul de fundamentare şi
elaborare a planurilor de credite sunt:
- prognozele de date; programele economice prioritare la nivel
macroeconomic; cerinţele economiei naţionale; strategia de dezvoltare a băncii;
politica proprie a băncii în domeniul creditării; propunerile sucursalelor judeţene.
Clienţi băncii sunt persoana fizice şi juridice indiferent de forma de
organizare şi natura capitalului social, române sau străine, rezidente în România care
au conturi deschise la bancă şi î-şi derulează operaţiunile prin aceste conturi.
Categorii de clienţi ai băncii care pot beneficia de credite sunt:
- regii autonome din industrie, agricultură, silvicultură, gospodăria apelor
sau alte ramuri ale economiei;
- societăţi comerciale cu capital de stat sau privat din domeniul industriei,
agriculturii, comerţului, construcţiilor, transporturilor, telecomunicaţiilor, turismului,
cercetării proiectării;
- societăţi cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau
juridice române;
- asociaţii familiale şi persoane fizice autorizate să desfăşoare o activitate
independentă;
- persoane fizice.
Sucursalele judeţene vor analiza şi fundamenta creşterea sau reducerea
volumului creditului în anul de plan faţă de nivelul realizat în anul în curs, atât în lei,
cât şi în valută şi acoperirea cu resurse de creditare corespunzătoare acestora.
Activitatea de creditare implică un risc, prin elementele de anticipare pe
care se bazează decizia de creditare, pentru bancă fiind de maximă importanţă
cunoaşterea acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate şi acceptarea lui
în cunoştinţă de cauză, problemă ce este tratată într-un capitol distinct.
Pentru eliminarea riscului banca nu acordă credite:
- agenţilor economici care înregistrează pierderi şi sunt fără perspective de
redresare, cu excepţia cazului în care prin acte normative s-a reglementat astfel;
- agenţilor economici care nu contribuie cu capital propriu la finanţarea
mijloacelor circulante sau la realizarea proiectelor de dezvoltare;
- unităţilor economice prin care s-a instituit procedura de reorganizare sau
lichidare juridică.
În scopul supravegherii şi gestionării riscurilor ce pot apare în activitatea de
acordare a creditelor şi scrisorilor de garanţie, în lei şi valută, se va proceda astfel:
a) În activitatea de acordare a creditelor şi eliberare a scrisorilor de garanţie
pentru operaţiuni comerciale şi / sau necomerciale care privesc afaceri cu parteneri
străini, banca va urmări încadrarea în limita de expunere stabilită în raport cu riscul de
ţară.

98
 În raport cu clienţii săi, banca va urmări acordarea de credite şi eliberarea
de scrisori de garanţie, să se efectueze numai în cazul operaţiunilor cu parteneri
externi aparţinând ţărilor din categoria „A” stabilită prin reglementări în domenii ale
BNR.
b) În operaţiunile de acordare de credite şi eliberare de scrisori de garanţie
pe care banca le efectuează cu societăţile bancare din ţară sau străinătate, în nume
propriu sau în numele clienţilor săi, se va asigura încadrarea în limitele de expunere
pe societăţi bancare care se stabilesc prin hotărârea organelor de conducere ale
băncii pe baza propunerilor direcţiilor de specialitate;
c) Imediat după angajare, creditele, scrisorile de garanţie şi alte
angajamente în lei şi valută, pe termen scurt, mediu şi lung, acordate unui singur
debitor, care cumulate depăşesc 10% din fondurile proprii ale băncii vor fi comunicate
în scris de sucursalele judeţene, la Direcţiei de Politici şi Risc de Credite.
d) Lunar, până la data de10 ale lunii următoare celei pentru care se face
raportarea, sucursalele judeţene vor raporta Direcţiei de Politici de Credite:
1. volumul creditelor angajate, a scrisorilor de garanţie şi a altor
angajamente asumate, în lei sau valută, pe termen scurt, mediu şi lung pentru unităţile
care potrivit statutelor proprii de organizare şi funcţionare, aparţin unui singur debitor;
2. situaţia împrumuturilor mari care va cuprinde: denumirea agenţilor economici,
sectorul de activitate, volumul creditelor angajate pe termen scurt, mediu şi
lung, volumul scrisorilor de garanţie aflate în termen de valabilitate şi alte
angajamente asumate separat pentru lei şi pentru valută.
Suma totală a împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale
cu banca nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale societăţilor bancare.
Banca nu va putea acorda persoanelor cu care se află în relaţii speciale
împrumuturi pentru cumpărarea propriilor acţiuni.
Separat de aceste date se va urmări lunar şi înscrie în registru situaţia
soldurilor curente, restante şi îndoielnice la finele fiecărei luni până la rambursarea
integrală a împrumutului.
În scopul controlului utilizării creditelor, unităţile bancare teritoriale vor
urmări ca beneficiarii de credite – persoane juridice – să prezinte băncii următoarele
documente:
3. balanţa de verificare pentru luna expirată se va depune lunar, până la
data de 25 ale lunii următoare;
4. rezultatul financiar, situaţia patrimoniului şi situaţia încasărilor şi
plăţilor în valută se va depune periodic, până la datele stabilite de Ministerul Finanţelor
pentru depunerea acestora la organele în drept;
5. raportul de gestiune, bilanţul contabil şi anexele la acestea se vor
depune anual la bancă, până la data stabilită de Ministerul Finanţelor pentru
depunerea acestora la organele de drept;
1. bugetul de venituri şi cheltuieli, întocmit conform precizărilor
Ministerului Finanţelor şi fluxul de lichidităţi prognozat, se vor prezenta băncii anual ori
de câte ori intervin modificări semnificative de nivel sau structură;
2. ori ce alte documente privind bunurile cumpărate sau realizate din
credit, garanţiile creditului sau activitatea desfăşurată de împrumutat.
La creditele pentru echipament, unităţile băncii vor controla realizarea
cheltuielilor efectuate şi a menţiunilor înscrise de împrumutat pe documentul de plată,
respectiv în execuţie a prevederilor din documentaţia tehnico-economică şi încadrarea
în prevederile devizului pe baza căruia s-a fundamentat valoarea creditului aprobat.
La scadenţele stabilite în contractele de credite încheiate de bancă cu
împrumutaţii, creditele devin exigibile şi trebuie rambursate astfel:

99
 a) Creditele acordate din conturi separate de împrumut se
rambursează la termenul şi în sumele prevăzute în contractul de împrumut din
disponibilităţile existente în contul curent, prin debitarea acestora în corespondenţă cu
contul separat de împrumut pe baza de ordine de plată emise de clienţi sau de note
contabile întocmite de ofiţerii de credite.
În situaţia în care în contul curent se acumulează încasări de sume
rezonabile, banca de comun acord cu clientul va putea utiliza aceste disponibilităţi
pentru rambursarea cu anticipaţie a creditelor din conturile separate de împrumut, pe
bază de ordin de plată emis de client sau nota contabilă întocmită de ofiţerii de
credite.
Cu 15 zile înaintea scadenţei, ofiţerii de credite vor analiza modul de
utilizare al liniilor de credite, urmărindu-se îndeplinirea condiţiilor avute în vedere la
aprobarea acestora în ce priveşte performanţa financiară, serviciul datoriei, indicatorii
de bonitate, situaţia exporturilor, precum şi rulajul încasărilor şi plăţilor derulate pe
seama liniilor respective.
b) Creditele de cont se rambursează cu ocazia încasării la scadenţă a
contravalorii titlurilor scontate prin debitarea contului curent al trasului şi creditarea
contului „Scont şi operaţiuni asimilate”.
c) Creditele pe cecuri remise spre încasare se rambursează din
disponibilităţile contului curent pe bază de note contabile, întocmite de ofiţerul de
credite şi semnate de şeful compartimentului conturi şi viramente, în aceeaşi zi în care
a avut loc încasarea cecurilor, potrivit borderourilor depuse de împrumutaţi.
d) Creditele în lei pentru valuta, vândută, se rambursează la scadenţă din
contul curent pe seama contravalorii în lei a valutei vândute pe bază de note contabile
întocmite de ofiţerul de credite.
e) Rambursarea creditelor în valută se va efectua la scadenţele stabilite
în contractele de credite încheiate de bancă cu beneficiarii, de regulă pe seama
încasărilor în valută obţinute din desfăşurarea activităţilor de export, executării de
lucrări şi prestări de servicii în străinătate şi în mod excepţional pe baza valutei
obţinute prin participarea la piaţa valutară interbancară.
f) În cazul împrumuturilor acordate persoanelor fizice, la data înscrisă în
contractul de credite şi în scadenţar, referentul de ghişeu va opera pe creditul contului
separat de împrumut, suma reprezentând rata de credit, scadenţa, iar în contul de
venituri din dobânzi, rata de dobândă pe bază de:
6. foaia de vărsământ, în cazul depunerilor în numerar;
7. ordin de plată emis de societate unde s-a efectuat reţinerea, pe
ştatul de plată al împrumutatului sau girantului plătitor;
A) ordin de plată emis de împrumutat sau nota contabilă întocmită de
ofiţerul de credite, în cazul în care împrumutaţii au deschis la bancă conturi curente
personale, potrivit clauzei înscrise în contractul de împrumut.
În cazul în care disponibilităţile înregistrate de beneficiarul de împrumut sunt
insuficiente pentru rambursarea parţială sau integrală a unor rate ajunse la scadenţa
din creditele acordate prin conturi separate de împrumut, diferenţa nerambursată se
trece la ziua scadenţei în contul „credite restante până la 30 zile”, pe bază de notă
contabilă întocmită de ofiţerii de credite.
La data înregistrării în contul „credite restante peste 30 zile” a unei rate de
credit nerambursate la scadenţă, toate sumele viitoare datorate de împrumutat în
baza contractului de credit devin scadente dacă din analiza efectuată rezultă că nu
mai sunt posibilităţi reale de redresare a situaţie financiare şi îmbunătăţirii serviciului
datoriei respectivului client.

100
 3.2.2.6 Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: Fie cazul unui credit cu convenţie de rambursare în rate

constante cu următoarele caracteristici:
 suma creditului 6.000.000 U.M.;
 dobânda anuală 50%;
 data acordării 20 aprilie anul „N”;
 durata 1 semestru;
 rambursarea se face în anuităţi trimestriale, iar dobânda se plăteşte lunar.
Se cere să:
a) Calculaţi anuităţile trimestriale.
b) Întocmiţi tabelul de rambursare a împrumutului.

Rezolvare:
6.000.000
(a) Rata trim. = = 3.000.000 UM
2

Trim I
50 1
Dob luna I: 6.000.000* * = 250.000 UM
100 12
Anuitate luna I: 250.000
50 1
Dob. luna II: 6.000.000* * = 250.000 UM
100 12
Anuitate luna II: 250.000
50 1
Dob. luna III: 6.000.000* * = 250.000 UM
100 12
Anuitate luna III: 3.000.000 +250.000=3.250.000UM

Trim II

50 1
Dob. luna IV: 3.000.000* * = 125.000 UM
100 12
Anuitate luna IV: 125.000

50 1
Dob. luna V: 3.000.000* * = 125.000 UM
100 12
Anuitate luna V: 125.000
50 1
Dob. luna VI: 3.000.000* * = 125.000 UM
100 12
Anuitate luna VI: 3.000.000+125.000=3.125.000 UM

101
 b) Tabel de rambursare a împrumutului:
Tabel 3.3- UM -
Perioada Val.iniţială Val.rămasă Rată Dobândă Anuitate
Luna 1 6.000.000 6.000.000 - 250.000 250.000
Luna 2 6.000.000 6.000.000 - 250.000 250.000
Luna 3 6.000.000 3.000.000 3.000.000 250.000 3.250.000
Luna 4 3.000.000 3.000.000 - 125.000 125.000
Luna 5 3.000.000 3.000.000 - 125.000 125.000
Luna6 3.000.000 - 3.000.000 125.000 3.125.000

Total de plată = 250.000 x 2+3.250.000+125.000 x 2+3.125.000 = 7.125.000 UM

Problema 2: Se deschide o linie de credit cu următoarele caracteristici:

 limita creditului confirmat – 5.000.000 UM;
 dobânda 60%;
 comision angajament – 0.3%;
 data deschiderii 15 septembrie anul „N”;
 termen 3 luni;
 pe 5 octombrie la cererea clientului se pune la dispoziţie prin virare în contul
curent 3.000.000 U.M.;
 pe 26 octombrie clientul rambursează 1.000.000 UM;
 pe 31 octombrie se virează 2.000.000 U.M.;
 pe 10 noiembrie se plăteşte 1.000.000;
 pe 20 noiembrie se plăteşte 3.000.000.
Să se calculeze dobânda pentru operaţiunile din luna octombrie şi noiembrie.

Rezolvare:
La data de 15 septembrie se încasează comisionul.
5.000.000*0.3%=15.000 U.M.
Pentru calculul dobânzii pentru operaţiunile din perioada octombrie şi
noiembrie se stabilesc perioadele de dobânzi.

-Tabel 3.4-
Nr. Data Suma Dobânda Nr.zile Sold
Op. – mil. UM – an (%) linie de
credit –
mil. UM
D C
1. 5 octombrie - 3 mil. 60% 21 3 mil.
2. 26 octombrie 1 mil. - 60% 5 2 mil.
3 31 octombrie - 2 mil. 60% 10 4 mil.
4. 10 noiembrie 1 mil. - 60% 10 3 mil.
5. 20 noiembrie 3 mil. - 60% - -

În baza din tabel vom calcula dobânda la soldul contului:

102
 3000000x60 x21
D1 = = 105000 UM
36000
2000000x60 x5
D2 = = 16666,66 UM
360000
4000000x60 x10
D3 = = 66666,66 UM
36000
3000000x60 x10
D4 = = 50000 UM
36000
Deci dobânda totală care se va încasa de către bancă va fi:
D total = D1 + D2 + D3 + D4
D total = 238 333,32 UM

3.2.2.7 Analiza de bonitate şi rentabilitate a firmei care solicită credite

Analiza de bonitate implică calculul unor indicatori care pot fi grupaţi pe mai
multe categorii:
1. Indicatori de analiză şi structură:
1) CA – cifra de afaceri (3.4)
CA= veniturile totale realizate de firmă

2) CP – capital proprii (3.5)

CP= C. Social + Rezerve + Provizioane reglementate

3) Rezultatul exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli deductibile

(3.6)

4) FRN= Resurse permanente – Nevoi permanente (3.7)

FRN= Cap. permanent – A. Imobilizate

Sau
FRN= A circulant – Dat. pe termen scurt
FRN – este un indicator care se calculează pe baza bilanţului,
încercându-se cuantificarea echilibrului bilanţier.

5) NFR= Nevoi temporare – Resurse temporare (3.8)

= Active circulante(mai puţin lichidităţile) – Dat. pe
termen scurt(mai puţin creditele).

6) TN= FR – NFR => relaţia de trezorerie. (3.9)

7)Lichiditatea
curentă=
A.circulante − Stocuri nevalorifi cate - Clienti incerti
Datorii < 1an
(3.10)

103
 8) Solvabilitatea=
Total activ - Stocuri nevalorifi cate - Clienti incerti
Datorii totale - Diferente de conversie pasiv
(3.11)
9)
Gradul de îndatorare generală=
Datorii totale
* 100
Cap . proprii nete in sens restrans
(3.12)

CA realizata
10) Viteza de rotaţie a activelor circulante= (3.13)
A.circulante

• Indicatori de performanţă

Excedentulbrut de exploatare
(a)-Rata exploatare brută = × 100 (3.14)
Activeconomic

Profitulexploatarii - Impozit
(b)-Rata exploatare netă = × 100 (3.15)
Activeconomic
Profitulbrut - Impozit
(c)-Rata de rentabilitate economică= * 100
Totalactiv
(3.16)

Profitul net
(d)-Rata de rentabilitate financiară= * 100
Cap. proprii nete strict.
(3.17)

Cheltuielicu dobanzile
(e)- Rata de acoperire a dobânzilor= * 100
CA realizata

(3.18)

Val. adaugata
(f)- Rata valorii adăugate = × 100
CA realizata
(3.19)

Dividende
(g)- Politica de dividend=
Rezultatulnet
(3.20)

104
 Foarte importanţi sunt indicatorii de rentabilitate financiară şi rentabilitate
eonomică. Astfel, pentru ca o afacere să fie viabilă trebuie ca Rf > Re. De asemenea,
adăugând sumele împrumutate la capitalurile proprii se poate ajunge la un efecte de
levier financiar dacă Rf > Rd, unde capital propriu:
În sens strict= Capital social + Contul întreprinzătorului + Prime legate
de capital + Rezerve + Rezultatul reportat + Alte fonduri
În sens larg= capitaluri proprii + Diferenţe din reevaluare în sens strict
+ Provizioane reglementate

Astfel:

Rf= [ Re + (Re - Rd)*

DAT
CPR
] * (1 - τ) (3.21)

Unde: Rf = rentabilitatea financiară

Re = rentabilitatea economică
Rd = rata dobânzii
DAT
= levierul financiar
CPR
τ = cota de impozit pe profit

3.2.2.8 Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: S.C. „GAMA” S.A. are următoarele date extrase din contul de
profit şi pierderi şi din bilanţ:

ACTIV PASIV
-UM-
1.Imobilizări 1.Capital social 1.100
corporale 21.269 2.Contul întreprinzătorului 52.080
2. Stocuri din care: 34.615 3.Rezerve 220
- mărfuri 34.615 4.Repartizarea profitului 2.207
- stocuri nevalorificate 0 5.Fonduri 6.301
3. Creanţe comerciale cu scadenţa 4.187 6 Datorii cu scadenţa > 1 an 6.106
sub 1 an, din care: 7.Datorii sub 1 an, din care: 3.791
- clienţi incerţi 0 - credite trezorerie 250
- alte creanţe 1.445
- furnizori debitori 2.742
4. Conturi de regularizare
şi asimilate 11.442
- cheltuieli efectuate
în avans 11.442
- diferenţe de conversie 0
5. Disponibilul la bancă 292
TOTAL A 71.805 TOTAL P 71.805

105
 Din contul de profit şi pierdere:
- vânzări de mărfuri 184.982 UM;
- costul mărfii vândute 145.915 UM;
- producţia stocată: 0;
- producţia imobilizată: 0;
- cheltuieli cu materii prime, materiale: 11.795 UM;
- bunuri şi servicii executate de terţi: 12.650 UM;
- rezultatul net al exerciţiului: 1.629 UM.
Se cere să se calculeze indicatorii de nivel şi structură şi indicatorii de
performanţă.

Rezolvare:

Vom calcula:
Indicatorii de nivel şi structură

1) CA = vânzări mărfuri + producţia vândută = 184.982 UM

Marja comercială = vânzări de mărfuri – costul mărfii vândute = 184.982 – 145.915 =
39.067 UM

2) Capitalurile proprii:

- - capitaluri proprii în sens strict = capital social + contul

întreprinzătorului + prime legate de capital + rezerve + rezultatul
reportat + alte fonduri - capitaluri proprii în sens strict = 1.100 + 52.080
+ 220 + 2.207 + 6.301 = 61.908UM
- capitaluri proprii nete în sens larg = capitaluri proprii în sens strict +
diferenţe din reevaluare + provizioane reglementate = 61.908UM

3) Rezultatul exerciţiului – acesta este deja calculat

Rex. = venituri totale – cheltuieli deductibile = 1.629UM

4) Fondul de rulment net

FRN = Capital permanent – A. imobilizate
FRN = 68.014 – 21.269 = 46.745 UM
Capital permanent = capital propriu + provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
+ datorii > 1 an = 68.014 UM

5) Nevoia fond rulment

NFR = A. Circulant(mai puţin disponibilităţile) – Datorii pe termen scurt (mai
puţin creditele de trezorerie)
A. circulante = stocuri +creanţe + disponibil =39.094 UM
NFR = (34.094 – 35.261) – (3.791 - 250) = 35.216 UM

6) Relaţia de trezorerie
TN = FR – NFR
TN = 46.745 – 35.261 = 11.484 U.M. > 0

FR NFR
TN

106
 Situaţia firmei este pozitivă, fondul de rulment fiind mai mare decât nevoia
de fond de rulment, ceea ce face să existe în acest sens şi un surplus de trezorerie.

A c − Sn − C i 39.094
7) Lichiditatea financiară = = * 100 = 1031,23%
D at < 1 an 3.791
Valoarea foarte bune a lichidităţii financiare curente trebuie să fie >
100%, situaţie pozitivă în cazul S.C. “Gama” S.A.
(Ac) Active circulante = Stocuri + Creanţe comerciale + Disponibilităţi la
bancă = 34.615 + 4.187 + 292 = 39.094 UM
(Sn) Stocuri nevalorificate = 0
(Ci) Clienţi incerţi = 0
(Dat) Datorii < 1 an = 3.791 UM

Tot. Activ - Sn - Ci 71.805

8) Solvabilitatea = = * 100 = 725,52 %
Dt − Dc 9.897

(Dt) Datorii totale = 3.791+6.106=9.897 UM

(Dc) Diferenţe de conversie = 0
Solvabilitatea înregistrează o valoare, de asemenea, foarte bună, fiind cu
mult mai mare faţă de limita 50 – 70% acceptată.

9)Gradul de îndatorare
=
Dat. totale 3.987
* 100 = * 100 = 15,98%
Cap .propriu net in sens restrâns 61.908

Cap. propriu în sens restrâns = Cap. social + contul întreprinzătorului +

Rezerve + Rep. Profitului + Alte fonduri = 11.000 + 52.080 + 220 + 2.207 + 6.301 =
61.908 UM
Gradul de îndatorare al firmei este redus şi acceptabil.

CA 184.982
10) Viteza de rotaţie a activelor circulante = = = 4,73 ori.
A circ 39.094

Indicatorii de structură sunt foarte buni şi datorită faptului că societatea îşi

desfăşoară activitatea în zona comercială şi are o viteză de rotaţie a capitalului foarte
bună, având o activitate foarte eficace.

Indicatori de performanţă
Pbrut − Impozit
(a) Rec = Total activ
* 100

1.629
Rec = * 100 = 2,36%
71.805

107
 Rec > Rd => potrivit teoriei financiare pentru ca firma să-şi desfăşoare
o activitate eficientă.
Pr. net
(b) Rf = Cap. propriu in sens restrins
* 100

1.629
Rf = * 100 = 2,63%
61.908
Rf > Re pentru a asigura efectul de levier financiar.
Astfel relaţia ce trebuie să se verifice este:
Rf > Rc > Rd.
Dacă Rd < 2,6% atunci principalii indicatori ai performanţei financiare sunt
pozitivi.
Re < Rf, lucru care arată că societatea beneficiază de efectul de levier al
îndatorării.
În baza datelor contabile se poate calcula o politică de indicatori de
performanţă mult mai vastă.

3.2.3 Operaţiuni de achiziţii de valori mobiliare (titluri financiare)

Una din căile de plasament a resurselor financiare ale unei bănci o

constituie achiziţia de efecte publice şi acţiuni, cu scopul de a obţine profituri. Alături
de credite, achiziţia de titluri financiare reprezintă una dintre operaţiunile cele mai
rentabile şi care duc la maximizarea averii acţionarilor, cerinţă de bază a unei decizii
financiare eficiente sunt achiziţiile de titluri financiare.
Profitul reprezintă o cerinţă de esenţială a activităţii economice a societăţii
bancare şi tocmai de aceea activitatea de investiţie efectuată de bancă este foarte
importantă.

Desigur, cumpărarea de valori mobiliare, reduce posibilităţile de creditare

ale unei bănci, după cum vânzarea acestora sporeşte capacitatea de creditare.
Operaţiunile de plasament în valori mobiliare sunt la fel de importante ca şi
cele de creditare, implicând răspunderea personalului băncii angajat în asemenea
operaţiuni. Principale activităţi în legătură cu aceste operaţiuni sunt: prelucrarea
titlurilor (administrarea şi controlul valorilor mobiliare şi colectarea venitului), servicii de
contabilitate (evaluarea portofoliilor şi contabilitatea fondurilor colective).

3.2.3.1 Prelucrarea titlurilor financiare (valorilor mobiliare)

Este o activitate asemănătoare cu cea care are loc în sălile de dealing ale
băncii, în sensul că ea se împarte în două:
i) activităţi front-end care culeg informaţii despre
evenimentele de pe piaţă, le prospectează şi le evaluează
cu scopul de a facilita luarea deciziei în procesul achiziţiei
sau vânzării de titluri;
ii) activităţi back-end care au ca scop:
- controlul valorilor mobiliare;
- monitorizarea livrării lor;

108
 - colectarea veniturilor rezultate.

3.2.3.1.1. Administrarea şi controlul valorilor mobiliare

Un pas major în a obţine controlul asupra valorilor mobiliare este

“codificarea” lor. Este de fapt procesul de strângere de informaţii şi de elaborare a
unei baze de date referitoare la caracteristicile fiecărui tip de valoare mobiliară, ca de
exemplu: emitentul, bursele unde se tranzacţionează, istoria nivelului dividendelor
titlului sau a ratei dobânzii, datele de scadenţă, fracţionări ale valorii nominale a
acţiunilor, etc. Majoritatea acestor date se oferă gratuit din afara băncii, iar banca va
trebui să le introducă în sistemul ei cu mare atenţie.

3.2.3.1.2. Colectarea venitului

Venitul pe valori mobiliare provine de obicei din două surse:

1) dividende pe acţiuni care se primesc dacă acţiunile există la o dată
anume, denumită “data înregistrării”;
2) dobânda pe obligaţiuni care se încasează la scadenţă (dacă
obligaţiunile se tranzacţionează la altă dată decât la emiterea lor, dobânda capitalizată
şi rata dobânzii spot şi forward se iau în considerare la calcularea exactă a venitului
adus).
Fiecare tip de valoare mobiliară are o schemă de plată a venitului
deţinătorilor. Unele aduc venit trimestrial, semi anual sau anual, iar altele la scadenţa
care este precizată de la început. Ziua plăţii este şi ea anunţată cu câteva zile mai
înainte. În unele cazuri suma se ştie dinainte (în cazul dobânzii fixe), iar în alte cazuri
suma este flotantă, depinzând de mai mulţi factori.
Un factor important ce afectează colectarea venitului pe valori mobiliare
este tipul valorii mobiliare (dacă sunt titluri la purtător sau înregistrate). În majoritatea
cazurilor, cupoanele ataşate certificatelor trebuie decupate şi duse la agent. În unele
cazuri, titlurile sunt emise în forma dematerializată, iar dreptul de proprietate se
dovedeşte cu acte legale.

3.2.3.2 Servicii de contabilitate pentru operaţiunile de

plasament financiar

Aceste servicii executate pentru sectorul de private banking au ca scop:

(a) acurateţea şi integralitatea informaţiilor oferite clientului;
(b) acurateţea şi proptitudinea informaţiei cerută de conducerea băncii.
Pentru a realiza aceste deziderate, trebuie să existe un flux de informaţii
către departamentul de private banking din celelalte departamente ale băncii şi din
exterior.
Cele mai importante aspecte ale activităţii contabile sunt următoarele:
(a) Evaluarea portofoliilor
Un portofoliu este o sumă de active aparţinând unui client din cadrul private
banking-ului. De multe ori, diferite tipuri de active (acţiuni, obligaţiuni, etc.) sunt
organizate în portofolii diferite. În acest caz, clientul are mai multe portofolii.
Fiecare portofoliu este evaluat periodic, de obicei la sfârşitul perioadei
pentru care se trimite un extras clientului. Cele două funcţii care necesită o deosebită
atenţie sunt:
• implementarea contabilităţii consolidate;

109
 • trecerea sumelor dintr-o monedă în alta şi reglarea în contabilitate a
diferenţelor de curs valutar.
(b) Contabilitatea fondurilor colective
În cazul fondurilor colective, trebuie acordată o atenţie specială alocării
corecte şi distribuţiei veniturilor. Acest proces devine şi mai complicat în cazul FITS
(fonduri de investiţii pe termen scurt).

Pentru a plasa fondurile disponibile ale băncii după ce s-au constituit

rezervele minime obligatorii şi în condiţiile îndeplinirii criteriilor de capitalizare, se
realizează investiţii care trebuie să ţină seama de:
a) – riscul şi rentabilitatea investiţiei
b) – perioada de timp în care se imobilizează resursele financiare în
scopul menţinerii unei lichidităţi acceptate pentru activul băncii.
a) Riscul unei investiţii financiare – este esenţial în alegerea unei variante
optime de plasare în titluri financiare a fondurilor atrase. Pentru a putea analiza bine
acest fenomen el trebuie cuantificat în strânsă legătură cu rentabilitatea
plasamentului.
Cu cât riscul este mai mare cu atât şi rentabilitatea este mai bună şi invers
diminuarea riscului duce la obţinerea unei rentabilităţi mai puţin bune.

Creşte Creşte

RENTABILITAT
RISC
E

Fig 3.3. Relaţia Risc – Rentabilitate

După cum se poate observa este o relaţie direct proporţională între risc şi
rentabilitate.
b) Perioada de timp pentru care se imobilizează resursele financiare are
un rol important, deoarece ea afectează în mod direct lichiditatea şi profitabilitatea
băncii.
La efectuarea plasamentului în titluri trebuie să se aibă în vedere ca
acestea să fie active lichide, care se pot transforma rapid în numerar, fără pierderi
financiare.

3.2.4 Categorii de titluri pe piaţa financiară

Achiziţiile de titluri pe piaţa financiară se realizează în scopul plasării

(investirii) resurselor monetare atrase de către bancă. Structura pieţei financiare
influenţează la rândul său investiţiile realizate în portofolii de titluri de către băncile
comerciale.
Piaţa financiară, pe care operează băncile poate fi apreciată ca fiind
alcătuită din piaţa de capital şi piaţa monetară.

110
 I. Piaţa de capital – este piaţa operaţiunilor şi titlurilor cu o durată de
execuţie sau posesie mai mare de 1 an şi cuprinde:
- titluri primare (acţiuni şi obligaţiuni);
- titluri derivate (contracte, opţiuni).
Dintre instrumentele cu care operează băncile pe piaţa de capital, pot fi
menţionate:
Acţiunile, care sunt titluri de valoare ce certifică deţinătorului său calitatea
de proprietar asupra unei părţi din patrimoniul unui agent economic, proporţional cu
valoarea intrinsecă a acesteia. Este un titlu cu venit variabil (dividendul).
Acţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii, cel mai important fiind însă
acela al dreptului de dividend şi al dreptului la vot pe care îl conferă, ele putând fi de
două feluri:
- acţiuni privilegiate – oferă dreptul de a obţine dividend
privilegiat înainte de remunerarea celorlalte acţiuni , dar nu conferă drept de vot;
- acţiuni comune (obişnuite) – oferă drept la dividend normal şi
conferă drept de vot.
Obligaţiunile, sunt titluri de credit care au de obicei un venit fix sub formă
de dobândă; obligaţiunea se emite în scopul obţinerii de surse împrumutate la o
anumită rată a dobânzii.
În funcţie de natura emisiunii obligaţiunile pot fi: obligaţiuni cu dobândă fixă
sau obligaţiuni cu dobândă variabilă.
Contractele la termen – sunt titluri derivate apărute ca urmare a dezvoltării
relaţiilor economice – financiare şi a multiplicării riscului fenomenelor economice.
Prin contract se fixează un anumit curs de execuţie, la o anumită dobândă,
urmărindu-se acoperirea riscului, sau aspectul speculativ.
Opţiunile – se aseamănă cu contractele la termen în mare parte, diferenţa
fiind acum că execuţia lor nu este obligatorie.
Atât în cadrul contractelor la termen, cât şi în cazul opţiunilor se plăteşte o
primă pentru încheierea acestora.
Dacă însă la contractele la termen pierderea este nelimitată, la opţiuni
pierderea este limitată la nivelul primei plătite.

II Piaţa monetară – este piaţa operaţiunilor sau titlurilor de credit cu o

durată de execuţie mai mică de 1 an şi cuprinde:
- efectele comerciale;
- certificatele de depozit;
- bonurile de trezorerie, etc.
Efectele comerciale iau forma unor titluri de credit cu scadenţe variate
cuprinse între 1-12 luni. Ele pot fi:
- cambia;
- biletul la ordin.
Execuţia lor înainte de scadenţa stabilită necesită plata unei sume de bani
celui care o acceptă sub forma scontului.
Într-o economie capitalistă taxa scontului are un rol foarte important în
reglementarea relaţiilor reciproce de plăţi dintre partenerii economici.
Cambia – este un titlu de credit prin care o persoană numită (tras) se
angajează să plătească la o anumită dată, o anumită sumă de bani, unui beneficiar, la
ordinul unei terţe persoane faţă de care are o datorie financiară, persoană ce poartă
denumirea de trăgător.

111
 Biletul la ordine – este un titlu de credit prin care o persoană se angajează
să plătească unei alte persoane o anumită sumă de bani, la data şi locul stabilite de
comun acord.
Certificatele de depozit – sunt înscrisuri care confirmă că o anumită sumă
de bani se află într-un depozit bancar. Acest înscris poate fi răscumpărat de bancă la
o anumită dată şi cu o anumită rată a dobânzii.
Aceste certificate sunt la purtător, fiind lichide, putând fi vândute prin
negociere liberă pe piaţă înainte de scadenţă.

3.2.5 Operaţiuni cu titluri pe piaţa financiară

Există în cadrul pieţei financiare mai multe tipuri de operaţiuni cu titluri care
se execută în scopul asigurării resurselor de finanţare de către băncile comerciale.
Dintre acestea cele mai importante sunt:
- scontarea efectelor comerciale;
- luarea titlurilor în pensiune;
- lombardarea titlurilor de credit emise pe termen lung;
- achiziţia directă a titlurilor.
(a) Scontarea efectelor comerciale
Este o operaţiune prin care efectele comerciale sunt înstrăinate de
deţinătorul lor, înainte de a ajunge la scadenţă, datorită unei nevoi acute de lichiditate.
Suma pe care o va obţine deţinătorul, va fi egală cu diferenţa dintre valoarea
nominală şi scont.

S finală(încasată)= Val. nominală – Scont

(3.22)
(b) Luarea titlurilor în pensiune
Este o operaţiune de vânzare a unor titluri printr-un contract cu clauză, prin
care vânzătorul se obligă să răscumpere la o anumită dată titlurile vândute, la acelaşi
preţ şi cu o dobândă calculată la valoarea nominală a titlurilor, în funcţie de perioada
de timp pentru care se efectuează operaţiunea.
(c) Lombardarea titlurilor de credit emise pe termen lung
Este o operaţiune asemănătoare creditului cu garanţii, doar că în această
situaţie garanţiile sunt alcătuite din hârtii de valoare, lombardarea fiind de fapt un
împrumut garantat cu hârtii de valoare.
(d)Achiziţia directă a titlurilor
Este o operaţiune prin care băncile cumpără în portofoliul lor titluri de pe
piaţa financiară secundară, de la banca centrală sau de la alte instituţii financiare.

3.2.5.1 Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE:

Problema 1: Fie un contract de pensiune cu următoarele date:

- durata negociată de vânzare: 60 zile;
- data vânzării: 1 septembrie anul „N”;
- rata dobânzii: 20%;
- valoarea nominală a titlului: 1000 UM.;
- numărul de titluri vândute: 100 buc;

112
 - valoarea de vânzare: 1100 UM.
Să se calculeze preţul plătit la răscumpărare de banca comercială.

Rezolvare:

Durata operaţiunii= 60 zile

Valoarea totală a titlurilor (nominală)=VN x Nr. titluri = 1000*100=100000UM
Valoarea totală a titlurilor vândute=VR x Nr. titluri = 1100*100=110000UM
20 60
Dobânda operaţiunii = 100000* * = 3333,33 UM
100 360
Preţul plătit la răscumpărare = VR + Dobândă = 110000 + 3333,33=113333,33 UM

Problema 2: Banca de Emisiune a ţării „X” vinde bonuri de tezaur. Dacă

preţul unui titlu este de 988 UM, iar valoarea nominală a acestuia de 1000 UM, ţinând
cont că scadenţa este peste 90 de zile, să se stabilească taxa scontului pentru
această operaţiune.

Rezolvare:
Dacă:
V N* T s * N r.zile
SC=
360* 100
atunci:

S C* 360* 100
Ts=
V N* N r.zile

SC=VN - Vvânzare
SC=1000-988=12 UM
12 * 360 * 100
Ts= = 4,8%
1000* 90

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1 : Să se stabilească cărui segment al pieţei financiare aparţin

următoarele titluri de valoare, şi să se grupeze în ordinea crescătoare a lichidităţii:
- obligaţiuni guvernamentale;
- cambii;
- bilete de ordin;
- certificate de depozit;
- acţiuni ale companiilor individuale.
Problema 2: Fie o cambie cu VN de 10000 UM, având până la scadenţă 60
zile. O Bancă comercială „X”, achiziţionează această cambie la o Ts=15%,efectuând
operaţiunea de scontare. Rămasă în criză de lichiditate, la 30 zile de la răscumpărare
Banca Comercială rescontează cambia la o taxă a scontului de 15,8%.
Calculaţi rezultatul operaţiunilor pentru Banca comercială.

113
114
CAPITOLUL IV

MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE

4.1 Conceptul de risc bancar. Evoluţie

Riscul este probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul

aşteptat şi chiar să apară o pierdere.
Riscul bancar mai poate fi definit ca fiind probabilitatea de producere a unui
eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect.
Sintetizând, riscul bancar este un:
Complex de evenimente cu consecinţe adverse pentru bancă;
Eveniment incert, posibil şi viitor, care poate afecta întreaga activitate a unei societăţi
bancare.
În acest context, sintetizând cele de mai sus, managementul riscului
bancar trebuie să urmărească:

• Minimizarea cheltuielilor, a pierderilor;

• Modificarea comportamentului salariaţilor;
• Modificarea imaginii publice a băncii.
Riscul bancar poate să apară pe parcursul derulării operaţiunilor bancare,
fenomen ce provoacă efecte negative asupra activităţii bancare, ducând la
deteriorarea calităţii afacerilor, la diminuarea profitului şi la înregistrarea de cheltuieli
suplimentare şi chiar de pierdere, ceea ce afectează în final funcţionarea băncii.
Băncile, ca intermediari financiari, au o aversiune faţă de risc şi, drept
urmare, caută să-şi minimizeze expunerea plasamentelor la pierderi.
Riscul bancar este provocat, de regulă, de către clienţii băncii care
contractează unele împrumuturi pe care nu le rambursează la termen şi nici nu sunt
acoperite de garanţii corespunzătoare, ceea ce provoacă pierderi băncii. După cum,
riscul poate fi cauzat şi de mediul concurenţial extern societăţii bancare în care
aceasta îşi desfăşoară activitatea.
De aceea, fundamentarea deciziilor unei bănci în condiţiile existenţei riscului
potenţial şi al incertitudinii, presupune cunoaşterea profundă şi din timp a mediului
intern şi extern al activităţii bancare.
Evaluarea conjuncturii economice, financiare, social – politice pe o anumită
perioadă de timp şi surprinderea tendinţelor acesteia, trebuie privită sub dublu aspect:

• Este necesar ca întreprinzătorii să recepţioneze corect eventualele pericole

care pot să apară, precum şi probabilitatea de apariţie a fenomenelor
agregate cu nivelul pagubelor posibile.
• Beneficiarii de servicii bancare, inclusiv societatea în ansamblul său, să
cunoască ofertele de consum pentru fiecare din serviciile oferite şi costurile
necesare pentru satisfacerea nevoilor umane.

115
 În această accepţiune, elaborarea unui sistem adecvat de limitare a
situaţiilor de risc şi incertitudine, condiţionat de cerinţele economiei de piaţă implică
culegerea, stocarea şi prelucrarea într-o formă adecvată a unor informaţii diversificate
şi individualizarea lor în funcţie de specificul fiecărui risc.
În aprecierea corectă a efectelor nefavorabile ale unui anumit risc, este
necesară îmbunătăţirea cunoştinţelor practice cu cele teoretice pentru a asigura
posibilitatea fundamentării corecte a deciziilor. Astfel, trebuie avute în vedere
următoarele aspecte pentru luarea deciziei:
În fundamentarea deciziei trebuie să se aibă în vedere caracterul
deciziilor luate de organizaţiile bancare.
Luarea deciziei este dependentă de divizibilitatea riscului atât pe sectoarele de
activitate, cât şi pe verigi ale lanţului de acţiuni. Când un risc de importanţă deosebită
poate fi divizat, precum mărirea numărului de activitate sau pe baza creşterii volumului
unei activităţi cu elemente ce nu sunt condiţionate între ele, restricţionarea acestuia
este posibilă, iar obţinerea rezultatelor finale este mai certă.
Decidentul va avea în vedere posibilitatea de transmitere a riscului, cunoscând că
aceasta reprezintă acţiunea prin care o parte din efectele factorilor de risc se transmit
altor organizaţii participante, direct sau indirect, la realizarea şi valorificarea
produselor şi serviciilor bancare, fără despăgubire sau preţ.
Trebuie avute în vedere interesele comune ale părţilor contractante în
determinarea riscului.Indiferent de forma, spaţiul şi timpul în care se manifestă riscul
încadrul fiecărei organizaţii bancare este necesar să se găsească acele soluţii care
asigură acoperirea pagubelor (pierderilor). O asemenea abordare a deciziei în condiţii
de risc dă posibilitatea continuării sau reluării activităţii. Gradul de posibilitate în
apariţia riscului motivează acordul sau refuzul constituirii fondurilor necesare pentru
acoperirea riscului şi astfel nevoia de lichiditate a băncilor este în contradicţie cu
obiectivul acestora de maximizare a profitului.
Băncile sunt obligate să asigure un echilibru între criteriile legate de
profitabilitate, lichiditate şi risc. Necesitatea de a avea lichiditate şi de a asigura, în
acelaşi timp, câştiguri sigure, obligă băncile să menţină o parte din fondurile lor sub
forma unor plasamente care îndeplinesc condiţiile referitoare la lichiditate şi securitate,
chiar dacă rata dobânzii aferente acestora este mai mică. Necesitatea băncilor de a
acţiona cu prudenţă impune anumite limite privind nivelul profitului care poate fi
realizat.
În aprecierea riscului este necesar să se ia în considerare gradul de
specializare a activităţii, avantajele şi dezavantajele pe care specializarea le
generează.
O componentă importantă în gestionarea riscului o constituie şi experienţa
funcţionării băncilor în cadrul economiei de piaţă şi nivelul performant sau mai puţin
performant al personalului ce-şi desfăşoară activitatea în instituţiile bancare, care pot
genera apariţia unor fenomene încărcate de risc, aşa cum au apărut în sistemul
bancar românesc după anii ’90.
Pe plan mondial gestionarea riscurilor bancare nu au avut din totdeauna
pentru băncii importanţa pe acre o are în prezent. Până în anii ’70, gestiunea riscurilor
bancare se rezuma la gestiunea riscului de creditare, în relaţiile cu clienţii şi în cadrul
sistemului de transferuri de fonduri. Era o consecinţă a unei relative stabilităţi a pieţei
monetare şi a pieţei de capital.
Acea stabilitate era rezultatul a doi factori majori: pe de o parte, riscurile
efective erau relativ reduse, iar pe de altă parte, marjele dobânzii relativ mari. Un
asemenea climat era generat, în primul rând, de condiţiile de piaţă şi apoi de cadrul
legislativ de desfăşurare a activităţii bancare. Ca urmare, fluctuaţiile ratei dobânzii pe
piaţă nu erau foarte pronunţate, iar ale cursurilor valutare erau controlate de

116
mecanismul sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods. De asemenea,
reglementările, practicile anticoncurenţiale de tip cartel şi inerţia deponenţilor
contribuiau la limitarea concurenţei pe piaţa depozitelor bancare, fapt ce a făcut ca
ratele dobânzilor la depozite să fie scăzute şi mai ales relativ stabile. În acest fel,
marjele substanţiale ale dobânzii puteau fi folosite pentru a amortiza şocul fluctuaţiei,
adesea ciclice a rentabilităţii plasamentelor, putându-se reconstitui fondurile bancare
fără a apela la piaţă.
După anii ’70, instabilitatea s-a accentuat devenind o trăsătură a mediului în
care operau organizaţiile financiare, fiind generată de:
• procesul inflaţionist generat de crizele economice şi de materii prime care
au făcut ca fluctuaţiile ratelor nominale ale dobânzii să fie dintre cele mai
ridicate din secolul trecut;
• abolirea principiilor de funcţionare a sistemului monetar internaţional
adoptate în anii ’44 la Bretton Woods, au condus la fluctuaţii semnificative
ale cursurilor valutare, cu efecte negative asupra performanţelor globale ale
băncilor, dar şi ale clienţilor cu activitate internaţională.
Începând cu anii 80, s-a intensificat concurenţa pe pieţe monetare, valutare
şi de capital.
Aceste schimbări au avut la bază: suprimarea controlului asupra
transferurilor internaţionale de capital; dereglementarea activităţii bancare;
dezintermedierea şi apariţia intermediarilor nebancari; dezvoltarea rapidă a noilor
tehnologii de comunicaţii şi de prelucrare a informaţiilor, care au schimbat structura
costurilor bancare în favoarea celor fixe.
Consecinţa imediată a fost apariţia şi multiplicarea resurselor bancare în
condiţiile unei concurenţe mai acerbe, care le eroda puternic marjele. Aceste condiţii
au determinat o creştere a vulnerabilităţii băncilor la şocuri negative, succesive, care
au dus la creşterea numărului falimentelor bancare, peste tot în lume.
O asemenea situaţie a obligat băncile să asimileze noi tehnici şi instrumente
de gestiune a resurselor.
Diversificarea produselor şi serviciilor bancare impuse de mediul
concurenţial accentuat şi de necesitatea realizării obiectivului esenţial al băncilor,
creşterea performanţelor bancare, obliga băncile să-şi asigure şi o imagine
corespunzătoare pe pieţele financiare.
În cazul în care imaginea băncilor este deficitară, aşa cum este cazul unor
bănci din România, ele riscă să fie tratate de către parteneri mai specializaţi drept
conglomerate formate la voia întâmplării, conduse de persoane ignorante în noile
domenii şi inconştiente de capacitatea netă de câştig sau riscurile specifice.
În concluzie, riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute,
gestiunea lor adecvată putând stabiliza veniturile în timp, cu rol de amortizor la şocuri.
Cu deosebire în România băncile şi instituţiile financiare trebuie să-şi
îmbunătăţească înţelegerea şi practica gestiunii resurselor bancare pentru a-şi
administra cu succes diferite game de produse şi servicii. Băncile pot gestiona cu
succes riscurile bancare, dacă recunosc rolul strategic al gestiunii resurselor, dacă
adoptă măsuri precise de adaptare a performanţei la risc.

117
 4.2 Managementul riscului bancar

4.2.1 Implementarea unui management al riscului eficient

Pornind de la scopul fundamental al managementului, acela de a asigura

îndeplinirea funcţiilor băncii în condiţiile pieţei concurenţiale, rolul managementului
riscului se circumscrie obiectivului principal pe care teoria financiară actuală îl
defineşte ca fiind şi în cazul băncilor: maximizarea profitului.
Având în vedere atât funcţiile băncii cât şi caracteristicile de extremă
valabilitate a majorităţii serviciilor şi produselor bancare, legătura dintre profit şi risc
este obligatorie, iar managementul riscului se reliefează ca fiind un domeniu de primă
importanţă al conducerii activităţii bancare, atât de important încât, pornind în sens
invers spre determinarea prin prisma riscului a obiectivului fundamental al activităţii
unei bănci, acesta să fie redefinit ca fiind acela de maximizare a profitului în
condiţiile de minimizare a riscului.
Într-o economie modernă o bancă se consideră că trebuie să îndeplinească
următoarele principale funcţii:
funcţia de protejare a resurselor financiare în excedent ale entităţilor economice şi
persoanelor fizice, prin păstrarea acestora în depozite bancare;
funcţia de intermediere între firmele care dispun de resurse în excedent şi le plasează
în depozite bancare în calitate de împrumutători şi entităţile economice care se află la
un moment dat în deficit de resurse financiare şi care participă pe piaţa monetară în
calitate de împrumutători;
funcţia de transfer a fondurilor în economie.
Aceste funcţii identifică atât rolul băncilor, cât şi particularităţile activităţii
bancare comparativ cu alte tipuri de activităţi.
În acelaşi timp, o bancă face parte dintr-un sistem care funcţionează
organic şi se află în interdependenţă cu celelalte bănci; acest sistem este necesar şi
este coordonat şi supervizat de banca centrală, deoarece băncile îndeplinesc din
punct de vedere macroeconomic, alături de rolul propriu de societate comercială şi
următoarele:
fiecare bancă este agent social, participând prin funcţiile sale la dezvoltarea
economiei din zona în care activează;
este, mai ales, un instrument de bază prin care banca centrală îşi realizează macro-
politicile monetare.
Prin atragerea resurselor monetare temporar disponibile din economie şi
plasarea lor în credite în “zone” economice aflate în deficit de resurse financiare,
băncile realizează o redistribuire a banilor în economie. În acelaşi timp, băncile
funcţionează ca un veritabil sistem circulator al numeralului în economie, orice blocaj
determinat de o temporară încetare de plăţi a unei bănci sau de un faliment ducând, la
antrenarea în amonte a activităţii clienţilor acelei bănci şi, la disfuncţionalităţi în aval la
nivelul celorlalte bănci şi clienţilor acestora.
De asemenea, băncile sunt organic dependente de starea economică a
zonei în care-şi desfăşoară activitatea, nivelul şi orientarea politicii proprii de
dezvoltare fiind determinată de calitatea şi volumul activităţii economice în care îşi
desfăşoară rolul de intermediar financiar.
Mutaţiile intervenite în economia mondială au determinat modificări ale
fluxurilor de capital şi în consecinţă ale plasamentelor efectuate de bănci, astfel:
deficitele bugetare devenite cronice ale principalelor state ale lumii, au determinat
creşterea cererii de împrumuturi publice şi ca urmare o ofertă din ce în ce mai
generoasă ca preţ pentru titlurile publice, care, de regulă, sunt plasamente cu grad
redus de risc; deficitele bugetare văzute ca factor antrenant de creştere economică,

118
implică o creştere a inflaţiei care devine astfel o variabilă de extremă importanţă în
analiza plasamentelor monetare şi asupra dezvoltării economice; apariţia şi
dezvoltarea unor instituţii financiare non – bancare (fonduri mutuale, societăţile de
investiţii financiare, societăţile de brokeraj etc.)mai puţin reglementate şi, în
consecinţă mai libere în efectuarea plasamentelor monetare profitabile, accentuează
sistemul concurenţial pe piaţa resurselor financiare, dar şi a riscurilor.
În domeniul bancar, mai mult decât în alte domenii, legătura strictă de
proporţionalitate între rolul profitului şi nivelul riscului determină o orientare specifică a
funcţiilor managementului resurselor şi plasamentelor, pe de o parte şi managementul
riscului pe de altă parte, celelalte funcţii ale conducerii fiind orientate spre realizarea
obiectivelor băncii de maximizare a profitului sub condiţia reducerii gradului de risc
sau păstrării unui nivel minim al riscului.
Riscul de pierdere devine astfel unul din factorii importanţi avuţi în vedere la
elaborarea strategiilor şi politicilor manageriale.
Creşterea ponderii creditelor în totalul plasamentelor băncii va conduce
evident la o creştere a resurselor de pierdere, ceea ce presupune, în principal, o
creştere a creditelor neperformante. În aceste condiţii se va realiza un nivel redus al
veniturilor din dobânzi şi comisioane, ceea ce va influenţa negativ volumul profitului.
În acelaşi timp, o bancă poate decide realizarea unei strategii de dezvoltare
pornind de la dezideratul minimizării riscurilor, asumându-şi în consecinţă realizarea
unor profituri mai mici, dar sigure. Într-o asemenea situaţie banca va urmării,
efectuarea de plasamente neriscante în direcţii cu grad sporit de siguranţă şi mai puţin
profitabile, cum ar fi investiţiile în titluri publice sau plasamente interbancare. În acest
fel, banca va îngrădi accesul la credite prin practicarea unor dobânzi mai drastice în
ce priveşte obiectul creditului, calitatea garanţiilor şi a împrumutului. Totodată, banca
va stimula creşterea depozitelor la termen (mai scumpe dar mai puţin volatile),
întărindu-şi astfel lichiditatea.
Necesitatea realizării unui management eficient şi mai activ al riscului
bancar impune, aşadar atunci când se are în vedere elaborarea şi aplicare strategiilor
şi politicilor băncii în domeniul creditelor, investiţiilor de titluri, participaţiilor şi
plasamentelor inter-bancare, pe de o parte, iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte
structura şi preţul resurselor monetare atrase de bancă, precum şi scadenţa acestora.

4.2.2 Funcţia managementului riscului

Principala funcţie a managementului riscului este aceea de a urmări, prin

mijloace de analiză şi control, nivelurile la un moment dat ale tuturor categoriilor de
risc şi de a monitoriza aceste niveluri, astfel încât banca să poată realiza obiectivul
stabilit prin politici şi strategii determinate, nivelul proiectat al profitului.
Pentru realizarea acestei funcţii, managerii băncii au la dispoziţie sau îşi pot
crea organisme şi instrumente specifice care, pentru a fi eficiente trebuie să dispună
permanent de:
O strategie bine determinată a băncii în ceea ce priveşte dezvoltarea viitoare, atât pe
plan cantitativ (dezvoltarea reţelei de unităţi teritoriale, creşterea numărului de
produse şi servicii bancare), cât şi pe plan calitativ (creşterea rentabilităţii băncii,
profitabilitatea fiecărei unităţi, eficienţa prevăzută pe categorii de produse şi servicii) în
vederea realizării nivelului stabilit al profitului.
Informaţii obiective şi actualizate care să permită analiza situaţiilor concrete care pot
determina modificări ale nivelurilor de risc pe categorii de resurse şi plasamente, fapt
care presupune:

119
 • un sistem de evidenţă contabil flexibil şi adaptat unor standarde şi principii
general acceptabile;
• un sistem informatic intern care să asigure transmiterea cât mai rapidă a
datelor la factorii de decizie;
• un cadru de relaţii ale băncii cu sistemul bancar şi cu sistemul informaţional
din economie în general, care să asigure circulaţia informaţiei în ambele
sensuri.
Un sistem de analiză unitar care să aibă la bază metode, tehnici şi un instrumentar
ştiinţific stabilite şi care să poată asigura o comensurare realistă şi anticipativă a
tuturor categoriilor de riscuri, astfel încât să furnizeze managerilor băncii concluziile şi
recomandările necesare în vederea consumării unor decizii întemeiate şi bine
fundamentate în ce priveşte nivelurile de risc evaluate pentru o anumită acţiune,
precum şi nivelul general de risc pe care banca şi acţionarii să îl poată accepta la un
moment dat.

Managementul riscului nu se poate realiza eficient decât împreună cu

celelalte domenii ale conducerii băncii, managementul riscului reprezentând numai
feţele diferite ale aceluiaşi mod de a conduce o entitate bancară.
Din punct de vedere organizatoric, băncile realizează funcţia de
management al riscului prin:
• Crearea unui sistem de reglementări, norme şi normative interne la
standarde unanim recunoscute prin care să asigure o metodologie proprie
pentru promovarea produselor şi serviciilor bancare în condiţii de risc minim,
astfel încât banca să decidă modalităţi proprii de desfăşurare a activităţii cu
respectarea reglementărilor băncii centrale, în ce priveşte: deschiderea şi
funcţionarea conturilor de depozit ale clienţilor; sistem propriu de decontare
care să cuprindă metode de analiză şi proceduri de acordare a creditelor,
plafoane (limită de expunere) pe diferite categorii de persoane implicate în
activitatea de creditare, nivelul şi calitatea garanţiilor;
• norme proprii de contabilitate analitică prin care să se urmărească mişcările
din conturile clienţilor, pe categorii de clienţi, de credite, pe nivele de
lichiditate;
• un sistem propriu de planificare a veniturilor şi cheltuielilor pe o lună,
trimestru, semestru, an, astfel încât să se realizeze nivelul estimat al
profitului;
• organizarea unui sistem ştiinţific şi flexibil de planificare financiară în care să
se reflecte prin mijloace contabile şi ajustări extra contabile, nivelul la un
moment dat al resurselor financiare şi plasamentelor şi al realizării bugetului
de venituri şi cheltuieli, precum şi proiecte în viitor a activităţii în vederea
realizării obiectivelor pe plan financiar şi de buget de venituri şi cheltuieli
asumate;
• un model propriu de urmărire a profitabilităţii la nivel de unitate, cât şi pe
fiecare produs sau serviciu oferit de bancă;
• elaborarea unui model propriu de determinare a diferitelor categorii de risc,
în conformitate cu normativele în vigoare şi standardele internaţionale.
Crearea în cadrul băncii a unui mecanism specializat de analiză şi control al riscului,
care să furnizeze managerilor băncii estimările sale privind nivelul riscului pe diferite
tipuri de activitate.

120
 Acest organism are rolul consultativ şi este format, de regulă, din
reprezentanţii tuturor departamentelor băncii cu rol de atragere a resurselor şi de
plasare a acestora: trezorierul băncii, ofiţerii de cont, reprezentantul casieriei,
reprezentantul departamentului de informatică şi statistică, departamentului valutar,
juristul băncii;
Organizarea managementului riscului presupune, în acelaşi timp, o
orientare a politicii băncii de la direcţia maximizării profitului pe baza acumulării
calitative care să determine obţinerea unui profit planificat riguros în condiţii de risc. În
acest sens, concretizarea strategiei şi a politicii băncii pe diverse domenii în plan
financiar, care să cuprindă nivelul posibil de realizat şi care să determine obţinerea
unor venituri prevăzute şi efectuarea unor cheltuieli estimate corect şi mai ales
elaborarea unui model coerent şi susţinut ştiinţific care să comensureze profitabilitatea
băncii, sunt elementele strategice de bază care pot crea premisele unei activităţi
eficiente desfăşurate sub un control realist şi riguros al riscurilor.

4.2.3 Managementul riscului pe piaţa bancară din România după anii ’90

Pentru o bancă românească este nevoie ca la stabilirea orizonturilor de

dezvoltare proprie să aibă în vedere atât situaţia reală a economiei româneşti în şi din
momentul elaborării strategiei, cât şi politicile şi tendinţele ce se manifestă la nivel
macroeconomic pentru a putea determina cadrul general în care banca îşi poate fixa
obiectivele.
Dependenţa băncilor faţă de sistemul economic determină că, nivelul
general al riscului stabilit pentru acestea să nu poată fi mai mic decât cota de risc al
ţării determinată de performanţele oglindite în indicatorii macroeconomici elaboraţi
periodic (PIB, producţie industrială, indicele general al preţurilor, soldul balanţei
comerciale, soldul balanţei de plăţi, nivelul rezervelor valutare).
La sfârşitul de secol XX economia românească se găsea într-o stare de
tranziţie de la structurile centralizate pe baza sistemului unic şi preponderenţa
proprietăţii de stat asupra mijloacelor productive, la structurile economice de piaţă
bazate pe sistemul concurenţial, având ca suport proprietatea privată. Această
perioadă de tranziţie în care sistemul bancar se restructurează fundamental, atât din
punct de vedere al proprietăţii, cât şi al instrumentarului şi tehnicilor de lucru, se
caracterizează din punct de vedere al managementului riscului bancar prin existenţa
unor puternice dezechilibre între ramurile economice şi între diferite zone geografice,
instabilitate financiară, distorsiuni monetare, inflaţie ridicată şi depreciere puternică a
monedei naţionale pe piaţa valutară, factori care au determinat o reducere drastică a
indicatorilor macroeconomici la cote ce au caracterizat economia românească ca fiind
într-o perioadă de regres.
Rata inflaţiei, în care se regăseşte influenţa tuturor acestor factori a
cunoscut perioade de fluctuaţii ce au urmat variaţiile în magnitudine ale elementelor
ce compun economia românească. Sistemul bancar românesc aflat în tranziţie
de la structurile monolitice, ce caracterizează activitatea comercial bancară înainte de
anul 1990, la numărul mare de bănci bazate pe diverse forme din economie, cât şi la
apariţia şi dezvoltarea concurenţei interne şi externe. Astfel, băncile româneşti au
trebuit să-şi asigure riscuri mai mari pentru a realiza o activitate îndeajuns de
profitabilă care să facă posibile ajustările structurale şi diversificarea ofertelor pentru a
face faţă concurenţei.
Managementul riscurilor în sistemul bancar românesc are un anumit specific
impus de situaţia economiei în tranziţie, dar şi de particularităţile mediului concurenţial

121
bancar intern, determinat şi de apariţia unui număr de bănci străine cu tradiţie şi
performante în economia de piaţă.
Astfel, dacă într-o economie de piaţă tipică în care raporturile competiţionale
şi specializarea pe domenii în cadrul sistemului bancar au o anumită tradiţie, analiza
comparativă a riscului şi profitabilităţii presupune organizarea din punct de vedere
conceptual a băncilor pe grupuri diferenţiate în funcţie de:
o volumul activelor;
o reţeaua de subunităţi;
o tipul preponderent de activitate bancară (bănci de
plasamente pe termen lung sau investiţii, bănci comerciale
tipice, specializate la rândul lor pentru activităţi ale
persoanelor fizice sau pe categorii limitate de agenţi
economici, sau chiar pe ramuri economice, ori orientate spre
activitatea de creditare sau de plasamente în titluri, bănci de
economii specializate în atragerea de resurse de la populaţie
şi plasarea acestora în cadrul sistemului bancar).
În România, organizarea băncilor din punct de vedere al analizei pe grupuri
nu este utilă din următoarele considerente:
• Prezenţa cvasiuniversală a băncilor comerciale cu caracter universal care
oferă sau prestează toată gama de produse şi servicii bancare de tip retail
pentru populaţie, până la investiţii de titluri financiare;
• Numărul redus de bănci ce activează în România ;
• Relativa omogenitate a zonelor economice în care activează aceste bănci;
• Stadiul incipient al organizării şi restructurării sistemului bancar, precum şi
lipsa de acurateţe a sistemului informaţional în plin proces de implementare
la standarde internaţionale, care să furnizeze informaţii generale, în primul
rând, unei determinări ale unei eventuale particularităţi care ar impune
gruparea băncilor, iar pe de altă parte chiar a elementelor de analiză
comparativă.
În concluzie, procesul strategiei manageriale privind riscurile de pierdere
pentru perioadele următoare, impune ca băncile româneşti să pornească în prealabil
de la evaluarea corectă a cel puţin trei aspecte de bază:
• În ce măsură variaţiile nivelului riscurilor asumate afectează profitul băncii în
perspectivă;
• Calitatea managementului băncii, precum şi caracteristicile pozitive şi
negative ale mediului economic în care banca îşi desfăşoară activitatea;
• Determinarea corectă a obiectivelor în ceea ce priveşte nivelul riscurilor în
contextul proximităţii unor reglementări centrale în proces continuu de adaptare la
normativele Uniunii Europene privind nivelurile admisibile pentru aceste riscuri.

4.2.4. Clasificarea riscurilor bancare

Având în vedere o multitudine de variabile care determină riscul bancar,

există o serie de clasificări, şi anume:
I. În funcţie de caracteristica bancară:
- riscuri financiare (riscul de lichiditate, riscul de capital);
- riscuri de prestare (riscul operaţional, riscul tehnologic, riscul introducerii de
noi produse);
- riscuri ambientale (riscul de fraudă, riscul economic, riscul legal).
II. În funcţie de geneză:
- risc de exploatare;

122
 - risc financiar;
- risc de faliment.
III. În funcţie de natura lor:
a) riscuri comerciale;
b) riscuri provocate de clauze de forţă majoră;
c) riscuri politice.
IV. În funcţie de expunerea la risc:
a. riscuri pure; sunt riscuri a căror expunere este generată de activităţi şi de
procese bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi,
cum ar fi:
a1. Riscuri fizice (distrugeri, accidente, avarii);
a2. Riscuri financiare (generate de operaţiuni bancare
tradiţionale);
a3. Riscuri criminale şi frauduloase (fraude, furturi, deturnări de
fonduri);
a4. Riscuri cu răspundere (nerespectarea normelor bancare).
b. riscuri lucrative (speculative); în acest caz expunerea la risc este
generată de încercarea de a obţine profit maxim. Acestea sunt:
b1. Riscuri de piaţă (variaţia condiţiilor de piaţă);
b2. Riscuri de afaceri;
b3. Riscuri de lichiditate (incapacitatea de a finanţa operaţiunile
bancare curente).
V. În funcţie de caracteristica bancară:
a. riscuri financiare (generate de operaţiuni bancare tradiţionale) cum ar fi:
a1. Riscul de creditare (probabilitatea neîncasării creditelor
acordate);
a2. Riscul de lichiditate;
a3. Riscul de piaţă (variaţia ratei dobânzilor, riscul valutar etc.)

În conformitate cu prevederile Băncii Reglementărilor Internaţionale de la

Basel (Elveţia), clasificarea riscurilor este făcută în:
A. Riscuri financiare:
1) riscul ratei dobânzii;
2) riscul cursului de schimb;
3) riscul de lichiditate;
4) riscul titlurilor de venit variabil.
B. Riscuri legate de parteneri:
1) riscul clientelei;
2) riscul apărut pe piaţa interbancară;
3) riscul de ţară;
4) riscul de credit (furnizor, piaţă).
C. Riscul comercial:
• riscul de produse;
• riscul serviciilor;
• riscul de piaţă;
• riscul de imagine.
D. Riscuri legate de forţa de muncă;

E. Riscuri operaţionale şi tehnice, legate de:

1. calitatea operaţiunilor;
2. nivelul de informatizare şi telecomunicaţii.
F. Riscul gestiunii interne:

123
 a. riscul de reglementare;
b. riscul de deontologie;
c. riscul de strategie;
d. riscul de insuficienţă funcţională;
e. riscul resurselor umane;
f. riscul de comunicare;
g. riscul controlului intern total şi financiar.
Gestionarea riscurilor bancare trebuie organizată în aşa fel încât să se
realizeze atâta pe fiecare tip de risc în parte, cât şi la nivel global.

4.3. Riscul de lichiditate

Lichiditatea unei bănci este:

1. capacitatea activelor de a se transforma rapid şi cu cheltuială mică în
monedă lichidă (numerar şi disponibil în cont); ori
2. capacitatea băncii de a-şi finanţa operaţiile curente.
Lichiditatea este o proprietate generală a activelor bancare, o problemă a
gestiunii activelor şi pasivelor bancare.
Gradul de lichiditate al activelor este privit, în general, ca o funcţie de timp,
deoarece în principiu toate activele unei bănci pot fi vândute la un moment dat, însă
ceea ce interesează o bancă în ceea ce priveşte lichiditatea este calitatea anumitor
active de a fi transformate rapid în lichiditate, pentru ca banca să-şi poată achita în
timp util obligaţiile utile. De aceea, managementul riscului de lichiditate presupune
evaluarea pe baze zilnice a fluxului de intrări şi de ieşiri ale activelor lichide din bancă,
corelarea acestor fluxuri cu nevoile zilnice. Asigurarea plăţilor, fie la ghişeele de
casierie, fie pe traseele proprii de transferuri de fonduri, fie prin sistemul decontărilor
interbancare, trece, de regulă, prin banca centrală. Dacă managementul riscului de
capital are în vedere relativa stabilitate a băncii, asigurată în ultimă instanţă de
resursele proprii ale acesteia, constituite din capital (privit ca o sursă proprie ce
constituie obligaţia băncii faţă de acţionarii ei şi având o scadenţă extrem de
îndepărtată în timp, chiar nelimitată), managementul lichidităţii are în vedere două
aspecte ce ţin de realizarea atât a funcţiei fundamentale a băncii, aceea a maximizării
profitului, cât şi a uneia din funcţiile operative esenţiale ale acesteia, acea de a
asigura la termen transferurile de bani din economie.
Particularităţile economiei româneşti impun o tratare diferită a diverselor
categorii de active lichide:
Ca urmare a utilizării pe scară extrem de redusă a instrumentelor de plată
considerate lichide (în speţă diversele categorii de cecuri) şi a utilizării cvasigenerale a
numeralului ca mijloc de plată între participanţii la procesul de schimb din economie,
în cadrul conceptului de numerar se includ numai bancnotele şi monezile aflate în
casieriile şi tezaurele băncii.
Datorită instabilităţii generale manifestate în economie, cu repercursiuni
asupra stabilităţii băncilor, plasamentele interbancare (cu excepţia celor overnight
rezultat din soldul net al compensărilor zilnice şi care sunt considerate împrumuturi
acordate) nu sunt luate în calculul indicatorilor de lichiditate, deci nu sunt considerate
active oricând disponibile de a fi convertite în lichiditate.

Menţinerea lichidităţii la nivelurile minime impuse de noile condiţii de a

minimiza pierderile prin redundanţă datorate plasării resurselor (care au un cost
ridicat)în active neproducătoare de venituri sau producătoare de venituri minore (cu un
preţ sub valoarea costului resurselor), niveluri satisfăcătoare însă din punct de vedere
al lichidităţii (intrarea în lichiditate presupune de asemenea costuri penalizatoare

124
ridicate), este o chestiune de abilitate managerială, dar şi de context economic şi
depinde în mare măsură şi de calitatea şi diversitatea clienţilor băncii.
O bancă în care clienţii efectuează pentru o perioadă retrageri mai mari de
numerar decât alimentările de conturi, sau plăţi către terţi mai mari decât încasările,
este evident o bancă în dificultate, nevoită să apeleze la credite overnight sau la
resurse atrase de la alte bănci, care în România sunt extrem de costisitoare.
Pentru a evita crizele de lichiditate ce se pot ivi la un moment dat, se
impune ca bancă respectivă să fie interesată să-şi diversifice sursele de fonduri, astfel
încât transformarea acestora în lichiditate să acopere eventualele reduceri din alte
surse de fonduri. Ca urmare, în prezent, băncile îşi montează plasamentele spre
direcţii mai puţin expuse riscului, atunci când acestea apar ca ofertă pe piaţa financiar
– bancară.
Apariţia acestui tip de risc este datorat, în principal, următoarelor cauze:
• situaţia economiei reale;
• influenţa mass – media;
• indisciplina financiară a clienţilor;
• dependenţa de piaţa financiară;
• necorelarea între scadenţele depozitelor şi a creditelor.

Principalele surse de lichiditate şi destinaţiile acestora, modul de gestionare

a lichidităţii sunt prezentate mai jos:
A. Principalele surse de lichiditate sunt:
1. numerar;
2. depozite la banca centrală;
3. depozite la bănci corespondente;
4. portofoliul de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie şi alte titluri
negociabile;
5. ratele scadente la creditele acordate clienţilor;
6. împrumuturi sub forma emisiunilor de certificate de depozit;
7. împrumuturi de la alte bănci (inclusiv sub forma unor depozite atrase pe
piaţa interbancară);
8. împrumuturi de la banca centrală (inclusiv credite de refinanţare).
B. Principalele destinaţii ale lichidităţii sunt:
(a) Rezerva minimă obligatorie la banca centrală;
(b) Eventualele cereri de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor;
(c) Acoperirea eventualelor cereri ale clienţilor persoanelor fizice şi/sau juridice
de retragere de fonduri.
C. Gestionarea lichidităţii bancare:
Trezoreria oricărei bănci are ca principal atribut gestionarea lichidităţii.
Aceasta se realizează prin:
• gestionarea poziţiei monetare;
• gestionarea poziţiei lichidităţii;
• elaborarea şi analiza “Raportului de lichiditate”.

Gestionarea poziţiei monetare

Prin poziţie monetară înţelegem valoarea la un moment dat a activelor

lichide.
Componentele poziţiei monetare:
a. Numerarul, sub forma monedei metalice, plus bancnotele aflate în
posesia băncii la ghişee şi în tezaur. Necesarul de numerar este estimat în funcţie de

125
volumul încasărilor / plăţilor zilnice cu numerar (graficul de încasări şi plăţi cu
numerar).
b. Disponibilul în contul de rezervă la banca centrală, respectiv rezerva
minimă obligatorie sau în depozite la termen.
c. Disponibilul la alte bănci, respectiv depozitele constituite pe piaţa
interbancară.
d. Sume de încasat de la alte bănci: sume în tranzit la alte bănci; valoarea
instrumentelor de plată (cecuri) onorate de bancă, depuse la băncile corespondente.
Gestionarea poziţiei monetare presupune:
(i) asigurarea încadrării în nivelul minim al rezervelor obligatorii;
(ii) identificarea tuturor tranzacţiilor importante care afectează disponibilul
din contul curent de la banca centrală;
(iii) efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru a contracara influenţa
tranzacţiilor asupra poziţiei monetare.
Operaţiile care constituie gestiunea poziţiei monetare a unei bănci sunt
operaţii zilnice şi operaţii permanente.
Operaţiile zilnice se derulează odată pe zi, de regulă la începutul fiecărei
zile lucrătoare şi au menirea să determine valoarea excedentului/deficitului estimat al
contului de rezervă. Ele constau în: însumarea rezervelor zilnice estimate şi a
rezervelor cunoscute; determinarea excedentului/deficitului relativ estimat al contului
de rezervă; corectarea acestuia cu valoarea operaţiilor certe planificate (operaţii pe
piaţa rezervelor bancare şi operaţii cu titluri ale datoriei publice); calcularea
excedentului/deficitului efectiv estimat simplu şi cumulat.

Gestionarea poziţiei lichidităţii băncii

Poziţia lichidităţii se determină ca diferenţă între volumul activelor lichide şi

pasive volatile.
Pentru a estima poziţia lichidităţii putem să anticipăm:

• fie o creştere mai rapidă a nevoilor de credite faţă de volumul depozitelor,

rezultând o nevoie suplimentară de lichiditate pe termen lung care se poate
reduce prin diminuarea marjei lichidităţii sau prin împrumut;

• fie o creştere a necesarului de credite mai lentă decât cea a volumului

depozitelor, rezultând un plus de lichiditate pe termen lung care poate fi
folosit pentru majorarea marjei lichidităţii sau pentru finanţarea
plasamentelor bancare.
Poziţia lichidităţii (Active lichide – Pasive volatile) este un indicator derivat
din practica gestiunii de trezorerie şi este calculat pentru acoperirea nevoilor de
lichiditate pe termen scurt a fiecărei bănci. Acest indicator se calculează pe zile,
săptămâni şi pe luni, iar optimizarea lui constă în realizarea unui echilibru între active
lichide şi pasive imediate.
În practica bancară curentă pot exista următoarele situaţii:
(a). când poziţia lichidităţii este negativă, activele lichide sunt insuficiente
pentru onorarea integrală a obligaţiilor băncii, astfel că se recurge la surse financiare
imediate cum ar fi:
• împrumuturi pe piaţa interbancară;
• lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu;
• împrumuturi de la banca centrală.

126
 (b). când poziţia lichidităţii este pozitivă, resursele de lichiditate depăşesc
necesarul, excedentul peste limita celui admisibil se plasează pe termen scurt sub
forma depozitelor pe piaţa interbancară.

4.3.2.1. Indicatorii lichidităţii bancare

Pentru aprecierea corectă a situaţiei activelor şi pasivelor oricărei societăţi

bancare, trezoreria foloseşte o serie de instrumente specifice de analiză privind gradul
de lichiditate al băncii. Astfel, se calculează şi analizează următorii indicatori ai
lichidităţii:
1. Lichiditatea globală
Acest indicator reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a
se transforma pe termen scurt în lichiditate pentru a satisface obligaţiile de plăţi
exigibile.
Relaţia de calcul este următoarea:

AL
L.G. = (4.1)
DC
în care:
L.G. = lichiditate globală;
AL = active lichide;
DC = datorii curente.
Activele lichide sunt:
-disponibilităţi băneşti, inclusiv soldul contului curent al societăţii bancare la
banca centrală;
-depozite constituite la alte bănci;
-certificate de trezorerie (alte titluri de stat);
-alte active.
Datoriile curente reprezintă disponibilităţile băneşti ale altor instituţii
financiar – bancare, firme, persoane fizice.

2. Lichiditate imediată (de trezorerie).

Reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face faţă
datoriilor pe termen scurt.

Indicatorul se calculează astfel:

total elemente patrimonia le de trezorerie

LI = × 100 (4.2)
total datorii pe termen scurt

Nivelul optim al acestui indicator este 20,5%.

Elementele patrimoniale de trezorerie sunt:

-numerar;
-disponibilităţile din contul curent de la banca centrală;
-plasamente pe termen scurt.
Datoriile pe termen scurt sunt formate din disponibilităţile la vedere, ale
clienţilor nebancari şi împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci.

127
 3. Lichiditatea în funcţie de total depozite (4.3)
Indicatorul reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ (active
lichide) de a face faţă datoriilor reprezentând totalul depozitelor (disponibilităţi şi
depozite ale altor bănci, firme, persoane fizice etc.)

4. Lichiditatea în funcţie de total depozite şi împrumuturi.

Se stabileşte astfel:
totalul elementelo r patrimonia le de activ
LDI = (4.4)
totalul depozitelo r, inclusiv imprumutur i

5. Alţi indicatori ai lichidităţii bancare.

Calculul acestora porneşte de la clasificarea activelor şi pasivelor bancare
cât şi a unor elemente din afara bilanţului în funcţie de gradul lor de lichiditate.
Aceşti indicatori sunt:
a. Pasive nete
Prima etapă în calculul acestui indicator este clasificarea activelor şi
pasivelor la un moment dat în funcţie de scadenţă. Apoi pasivele nete se calculează
ca diferenţă între pasive şi active, respectiv se determină:
a1. Pasivele nete simple (succesive), care:
• se calculează pentru fiecare perioadă ca diferenţă între pasive şi active
cu aceeaşi scadenţă;
• arată, pentru fiecare perioadă măsura în care activele scadente
acoperă obligaţiile scadente.
a2. Pasive nete cumulate, care:
• se calculează ca diferenţă între pasivele şi activele cumulate
corespunzătoare fiecărei perioadă de timp;
• sunt folosite pentru a semnala perioada de maximă nevoie de
lichiditate.
b. Indicele lichidităţii
Relaţia de calcul este următoarea:

∑Pp
IL = , în care: (4.5)
∑ Ap
IL = indicele lichidităţii
∑Pp = suma pasivelor ponderate cu numărul de zile sau cu numărul
curent al scadenţelor respective;
∑Ap = suma activelor ponderate cu numărul de zile sau cu numărul
curent al grupei de scadenţe respective.

Acest indicator poate fi:

• egal sau apropiat de 1 = caz în care banca nu trebuie să facă

transformare de scadenţe;

128
 • subunitar = banca poate face transformarea din pasive pe termen scurt
în active pe termen lung în condiţiile curbei crescătoare a dobânzii;

• supraunitar = banca transformă pasivele pe termen lung în active pe

termen scurt şi rezultă un risc de lichiditate.

c. Rata lichidităţii
Este un indicator relativ care exprimă în procente evoluţia gradului de
îndatorare a băncii faţă de piaţa monetară.

Se calculează:
IN
RL% = ×100 , în care: (4.6)
IS
RL% = rata lichidităţii în procente;
IN = împrumuturi noi contractate;
IS = împrumuturi scadente în aceeaşi perioadă.

Acest indicator poate fi:

supraunitar – creşterea gradului de îndatorare => lichiditate în scădere;
subunitar- scăderea gradului de îndatorare => lichiditate în creştere.

d. Alţi indicatori.
• d1. Raportul credite / depozite:
C
C/D = ×100 (4.7)
D
Nivelul lichidităţii, conform acesti indicator care exprimă gradul de acoperire
a plasamentelor cu resurse atrase, este considerat într-o economie relativ stabilă că
nu poate fi mai mare de 90%.

d2. Raportul active lichide / depozite la vedere:

AL/D=
activelich ide (numerar + depozite la vedere la alte banci)
× 100
depozite la vedere
(4.8)

Dobanzi incasate - Dobanzi platite

d3. Rata breşei (RB) =
Active - Pasive
(4.9)

sau
RB= (DI-DP) – CPB/A-P, în care:
CPB = Costul şi profitul bancar
Acest indicator nu poate fi mai mic de 40%.

129
 4.3.3. Raportul de lichiditate

Raportul de lichiditate reprezintă instrumentul cel mai important din punct de

vedere al activităţii de trezorerie bancară care reflectă evoluţia monetară.
Raportul global de lichiditate stă la baza luării unor serii de hotărâri şi decizii
eficiente privind:
• asigurarea unei lichidităţi bancare normale;
• administrarea riscurilor atât de lichiditate cât şi a altor tipuri de riscuri
bancare.
Modalităţi de reducere a influenţei riscului lichidităţii.
Dintre aceste modalităţi sunt de precizat:
-asigurarea echilibrului pe scadenţe între resurse şi plasamente;
-diversificarea sistemului depozitelor;
-posibilitatea utilizării resurselor complementare;
-menţinerea unui nivel optim al activelor:
• 30% investiţii – risc minim;
• 30% credite ipotecare, obligaţiuni – risc mediu;
• 40% risc înalt;
-obţinerea garanţiilor de stat la creditele problemă;
-posibilitatea obţinerii în statut de urgenţă a creditelor overnigth (24 ore).

4.3.4. Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE:

Problema 1: Societatea bancară Delfin prezintă la sfârşitul lunii martie anul

N, următoarea situaţie:

Situaţia activelor lichide (tabel 4.1) pentru luna martie anul N :

-Tabel 4.1-
-mil UM-
Nr. Perioada Numerar Plasamente scadente Total
crt. -martie anul N- (moneda) de încasat
1. 1–4 11.000 111.000 122.000
2. 5 – 11 14.000 115.000 129.000
3. 12 - 18 13.000 113.000 126.000
5. 19 – 25 15.000 114.000 129.000
4. 26 - 31 14.000 115.000 129.000

Situaţia pasivelor imediate (tabel 4.2) pentru luna martie anul N:

-Tabel 4.2
-mii UM-
Nr. Perioada Depozite Împrumuturi Total
crt. -martie anul N- volatile scadente

130
 de rambursat
1. 1–4 102.000 21.000 123.000
2. 5 – 11 106.000 20.000 126.000
3. 12 - 18 101.000 20.000 121.000
4. 19 – 25 94.000 15.000 109.000
5. 26 - 31 92.000 15.000 107.000

Se cere să:
1. calculaţi poziţia lichidităţii pentru fiecare perioadă în parte;
2. interpretaţi datele obţinute.

Rezolvare:
a. Poziţia lichidităţii = Active lichide – Pasive lichide

Calculul poziţiei lichidităţii societăţii bancare Delfin pe luna martie anul N

(tabel 4.3), este următorul:
-Tabel 4.3-
-mii UM-
Nr. Perioada Total active Total pasive Poziţia
Crt. lichide imediate lichidităţii
1. 1–4 122.000 123.000 - 1000
2. 5 – 11 129.000 126.000 +3000
3. 12 - 18 126.000 121.000 +5000
4. 19 – 25 129.000 109.000 +20000
5. 26 - 31 129.000 107.000 +22000

b. Interpretare privind poziţia lichidităţii:

a) În perioada 1 – 4 martie rezultă că:
-poziţia lichidităţii = -1000
-situaţie de deficit => necesitatea recurgerii la surse de lichidităţi pentru acoperirea
deficitului (împrumuturi de pe piaţa interbancară, împrumuturi de la banca centrală).
a) Perioadele 5/11, 12/18, 19/25 şi 25/31
-poziţia lichidităţii pozitivă (vezi tabel 7.5);
-situaţie de excedent =>necesitatea limitării excedentului prin plasarea celui peste
limita normală în depozite pe termen scurt sau prin împrumuturi acordate persoanelor
fizice şi formelor.

Problema 2: Societatea bancară Oracol prezintă următoarea situaţie a activelor

şi a pasivelor sale în funcţie de scadenţa la 31 martie din anul N. a căror clasificare în
funcţie de scadenţă (tabel 4.4), este următoarea:

131
 -Tabel 4.4-
Nr. Perioada Pasive Active
Crt. mii UM mii lei
1. Sub 7 zile 48.000 42.000
2. 8 – 30 zile 64.000 50.000
3. 1 – 3 luni 86.000 54.000
4. 3 – 6 luni 58.000 42.000
5. 6 luni – 1 an 20.000 24.000
6. 1 – 5 ani 24.000 63.000
7. Peste 5 ani 15.000 40.000

Se cere să:
(a). calculaţi:
a1. pasivele nete simple şi cumulate pentru fiecare perioadă în parte;
a2. ponderile şi indicele de lichiditate temporară;
a3. transformarea medie a scadenţelor;
(b). interpretaţi rezultatele obţinute

Rezolvare:
Calculul pasivelor nete (simple şi cumulate)
Pasive nete simple = P-A cu aceeaşi scadenţă
Pasive nete cumulate = P-A cumulate

(a1) Calculul pasivelor nete (simple şi cumulate):

-Tabel 4.5-
-mii lei-
Perioada Pasive Active Pasive Pasive Active Pasive
nete cumulate cumulate nete
simple cumul
ate
Sub 7 zile 48.000 42.000 6.000 48.000 42.000 6.000
8 zile–1 lună 64.000 50.000 14.000 112.000 92.000 20.000
1 -3 luni 86.000 54.000 32.000 198.000 146.000 52.000
3 - 6 luni 58.000 42.000 16.000 256.000 188.000 68.000
6-12 luni 20.000 24.000 -4.000 276.000 212.000 64.000
1- 5 ani 24.000 63.000 -39.000 300.000 275.000 25.000
5-10 ani 15.000 40.000 -25.000 315.000 315.000 0
Total 315.000 315.000

b. interpretarea rezultatelor
1. Pasive nete simple:
(iv) Pentru perioadele sub 7 zile, 8 – 30 zile, 1 – 3 luni, 3 – 6 luni valorile

132
sunt pozitive, deci apare problema plasării resurselor excedentare (plasarea în
depozite la alte bănci, acordarea de împrumuturi pe termen scurt persoanelor fizice şi
juridice, achiziţionarea de titluri de valoare etc.)
(v) Pentru perioadele 6 – 12 luni, 1 – 5 ani şi peste 5 ani valorile sunt
negative, şi ca urmare apar probleme de gestionare deoarece pentru acoperirea
surplusului trebuiesc găsite resurse suplimentare (atragerea pe diferite căi: depozite
atrase de la alte bănci , împrumuturi de la alte bănci sau de la banca centrală,
răscumpărarea înainte de termen a unor titluri de valoare).

2. Pasive nete cumulate:

rezultă că pentru perioada 3 – 6 luni se atinge nivelul maxim al deficitului
de lichiditate de 68.000 mii UM.

I0 + I max
(a2). Calculăm ponderile: P = 2
i
perioada de timp(zile , luni, ani)

7+0 3+7
P1 = 2 = 0,01; P4 = 2 = 0,37;
360 12

7 + 30 6 + 12
P2 = 2 = 0,05 ; P5 = 2 = 0,75;
360 12

1+ 3 1+ 5
P3 = 2 = 0,16; P6 = 2 = 2,5;
12 1

5 + 10
P7 = 2 = 7,5;
1

Calculul pasivelor nete (simple şi cumulate) şi a indicatorului de

lichiditate cu pondere anuală, se prezintă astfel:

-Tabel 4.6-
-mii UM-
Nr. Perioada Pasive Active Pondere Pasive Active

133
 Crt (ani) ponderat ponderate
e
1. Sub 7 zile 48.000 42.000 0,01 480 420
2. 8 – 30 zile 64.000 50.000 0,05 3.200 2.500
3. 1 –3 luni 86.000 54.000 0,16 13.760 8.640
4. 3 – 6 luni 58.000 42.000 0,37 21.460 15.540
5. 6 – 12 luni 20.000 24.000 0,75 15.000 18.000
6. 1 – 5 ani 24.000 63.000 2,50 60.000 157.500
7. Peste 5 ani 15.000 40.000 7,50 112.500 300.000
Total 315.000 315.000 x 226.400 502.600

Indicele de lichiditate:
∑Pp
IL =
∑ Ap
IL = 226.400 / 502.600 = 0,45

a3. Transformarea medie a scadenţelor

AP PP
TS = − în care,
P P
TS =transformarea scadenţelor
AP =active ponderate
A =total active
PP=pasive ponderate
P =total pasive
502600 226400
TS = − = 1,59 − 0,71 = 0,88(ani)
315000 315000

Indicele de lichiditate cu ponderea anuală este de 0,45, deci subunitar.

El trebuie să fie de minim unu. În acest caz este necesar să se facă
transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, atunci când banca
se află în situaţia avantajoasă a unei curbe a dobânzii crescătoare.
Transformarea medie s scadenţelor ne sugerează riscul de lichiditate al
băncii Oracol.

Problema 3. Societatea bancară Super prezenta în perioada 20 - 26

octombrie anul N, următoarea situaţie a împrumuturilor (tabel 4.7).

Tabel 4.7
Data. Ziua Număr

Împrumuturi Împrumuturi
noi scadente
20. Luni 10 10
21. Marţi 10 20
22. Miercuri 10 30

134
 23. Joi 10 20
24. Vineri 20 30
25. Sâmbătă - 20
26. Duminică - 20

Calculaţi şi interpretaţi rata lichidităţii bancare a societăţii bancare în cauză

pentru perioada 20 – 26 octombrie, anul N.

Rezolvare:
IN
Rata lichidităţii bancare = ×100;
IS

Tabel 4.8.
Data Ziua Număr Rata
lichidităţii
%
Împrumuturi Împrumuturi
noi Scadente

20 Luni 10 10 100
21 Marţi 10 20 50
22 Miercuri 10 30 33
23 Joi 10 20 50
24 Vineri 20 30 66
25 Sâmbătă - 20 -
26 Duminică - 20 -

Pentru perioada analizată rezultă că nivelurile subunitare ale ratelor

lichidităţii zilnice indică tendinţa societăţii bancare „Super” de a scădea gradul său de
îndatorare şi de dependenţă faţă de piaţa monetară, deci o situaţie ideală.

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Fie societatea bancară X care prezintă următoarea situaţie a

activelor şi pasivelor în funcţie de scadenţa lor la 31 martie anul N (tabel 4.9).

-Tabel 4.9-
-mii lei-
Nr. Perioada Pasive Active
Crt.
1. Sub 10 zile 110.000 90.000
2. 11-30 zile 115.000 120.000
3. 1 lună- 3 luni 140.000 100.000
4. 3 luni-6 luni 230.000 220.000
5. 6 luni-9 luni 240.000 250.000
6. 9 luni-12 luni 180.000 160.000

135
 7. 1-5 ani 40.000 35.000
8. 5-10 ani 30.000 40.000

Se cere să se:
• calculeze indicele de lichiditate folosind ca pondere ordinea numărului curent;
• calculeze indicele de lichiditate folosind drept pondere raportul mediu al
perioadei de timp;
• compare şi să se interpreteze rezultatele.

Problema 2: Fie societatea bancară X care prezintă următoarea situaţie pe

zile a împrumutului
-Tabel 4.10-
Număr
Împrumuturi noi Împrumuturi
Nr.
scadente
Crt.
1.10 100 115
2.10 114 114
3.10 130 110
4.10 140 135
5.10 135 136

Se cere să:
♦ calculaţi rata lichidităţii zilnice;
♦ interpretaţi rezultatele.

Problema 3: Fie societatea bancară X care prezintă pentru luna mai

următoarele date:
-Tabel 4.11-
-mii lei-
Nr. Perioada Active lichide Pasive imediate
Crt.
1. 1–6 136.000 133.000
2. 7 – 13 158.000 164.000
3. 14 – 20 165.000 180.000
4. 21 – 27 185.000 214.000
5. 28 – 31 120.000 170.000

Determinaţi poziţia lichidităţii şi interpretaţi rezultatele.

Problema 4: Fie o societate bancară cu următoarele date în decursul

lunii iulie anul N:

136
 -Tabel 4.12-
Nr. Perioada Active (UM) Pasive (UM)
Crt.
1. 1–4 Numerar 100 Depuneri la vedere 80
Titluri de stat 15 Depuneri la scadenţă 5
Credite de 25 Împrumut de 15
rambursat rambursat
2. 5 – 11 Numerar 84 Depuneri la vedere 100
Titluri de stat 13 Depuneri la scadenţă 5
Credite de 11 Împrumut de 6
rambursat rambursat
3. 12 – 18 Numerar 55 Depuneri la vedere 60
Titluri de stat 14 Depuneri la scadenţă 12
Credite de 20 Împrumut de 12
rambursat rambursat
4. 19 – 25 Numerar 44 Depuneri la vedere 54
Titluri de stat 15 Depuneri la scadenţă 11
Credite de 13 Împrumut de 2
rambursat rambursat
5. 26 - 31 Numerar 62 Depuneri la vedere 41
Titluri de stat 14 Depuneri la scadenţă 10
Credite de 16 Împrumut de 12
rambursat rambursat

Se cere să:
1. stabiliţi valoarea numerarului şi a plasamentelor scadente pentru
active;
2. stabiliţi valoarea depozitelor volatile şi a împrumuturilor scadente;
3. determinaţi poziţia lichidităţii;
4. interpretaţi rezultatele.

4.4. Riscul de creditare sau riscul de insolvabilitate (de capital)

4.4.1. Gestionarea riscului de creditare

Riscul de creditare este cel mai important dintre riscurile pieţei serviciilor
bancare, fiind o consecinţă directă a deprecierii valorii datorată falimentului debitorului
sau nerambursării creditului.

137
 Băncile gestionează acest risc, în principal, prin:
Decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat şi
apreciat;
Asigurarea unor debitori diverşi, astfel încât pierderile să nu fie concentrate în timp;
Cumpărarea de garanţii de la terţe părţi (ex. asigurarea creditelor), astfel ca riscul de
faliment este total sau parţial transferat de la creditori.
Pentru ca un risc de creditare să poată fi micşorat la maximum, aceasta
presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc,
componente care pot fi împărţite în două categorii:
riscul tranzacţiei – care se referă la diferite aspecte funcţionale şi operaţionale ale
riscului afacerilor;
riscul propriu-zis - care se referă la profitabilitatea afacerii.
Riscul afacerii acoperă nu numai natura, structura, suma creditului şi
perioada de risc, dar şi direcţia de administrare a reţelei şi implicaţiile de natură
juridică, politică, economică şi practică faţă de împrumut.
Riscul propriu-zis de credit presupune asumarea de către bancă a riscului
că la data scadenţei clientul va putea să-şi achite obligaţiile asumate faţă de bancă.
De aceea, banca trebuie să evalueze toate componentele riscului faţă de client.
Pentru a preveni pierderi potenţiale la creditare, băncile îşi dezvoltă tehnici
adecvate pentru acoperirea acestui tip de risc, cum sunt:
• bună cunoaştere a clienţilor (juridic, economic, financiar, comportamentul în
relaţia cu banca);
• analiza creditului (structura tranzacţiei, eficienţa, randament);
• calitatea şi structura sursei de rambursare;
• calitatea şi structura garanţiilor;
• administrarea portofoliului de credite.
Vom exemplifica o singură tehnică:
Garanţii
Unele bănci nu reflectă costul total al unui credit neperformant (care include
pierderea unui venit viitor şi costul capitalului folosit inadecvat).
Pentru a calcula pierderea probabilă (riscul de a suferi o pierdere) sunt
necesare trei informaţii:
• situaţia la zi a derulării creditului;
• probabilitatea creditului de a deveni neperformant;
• valoarea diminuată a garanţiilor, care este în scădere odată cu trecerea timpului.
Această valoare reflectă, în mod normal:
• tipul activului prezentat drept garanţie;
• valoarea de piaţă a activului (garanţie);
• timpul necesar vinderii activului;
• scăderea împrumutului.
Primele două tipuri de informaţii (date) permit calcularea pierderii probabile.
Valoarea garanţiei reprezintă suma pe care banca o va recupera.
Când evaluează un anumit activ prezentat drept garanţie, multe bănci
diminuează valoarea activului în funcţie de tipul acestuia şi de experienţa avută în
trecut. De exemplu, valoarea unei maşini poate fi diminuată cu 33% când experienţa
anterioară arată că o astfel de valoare poate fi obţinută pe piaţă. De aceea, uneori,
băncile solicită ca valoarea garanţiilor să fie mai mare decât cea a împrumutului
solicitat.
Managementul riscului de credit presupune analizarea a cel puţin două
aspecte:

138
 • Unul extern creditului în sine, care are în vedere stabilirea unei
politici de credit destinse, ceea ce presupune asumarea de riscuri sporite de credit
prin apariţia unor credite ce afectează calitatea portofoliilor. Acest aspect este o
chestiune de strategie generală a băncii cu repercursiuni asupra tuturor celorlalte
categorii de risc.
• Altul intern care ţine de calitatea analizei primare a documentaţiei
de credit, dar şi de condiţiile independente de bancă (calitatea împrumutului şi
condiţiile de mediu economic în care organizaţia economică beneficiară a creditului îşi
desfăşoară activitatea).
Pornind de la situaţia concretă din România, în general băncile îşi
stabilesc principii de creditare bazate pe strategii prudente, însă problemele care apar
datorită interacţiunii cu efect negativ a fenomenelor de criză fundamentală ce se fac
resimţite în economia românească, determină variaţii bruşte ale calităţii portofoliului de
credite pe fondul reducerii drastice a eforturilor investiţionale din ultima perioadă şi a
penuriei cronice de resurse financiare care se menţine şi la nivelul anului 2003.
Tehnicile utilizate de manageri pentru a controla riscul de credit sunt sau
trebuie incluse în reglementările interne ale băncii stabilite prin strategia şi politica de
credit, care trebuie adaptată periodic.
De o importanţă majoră este şi respectarea normelor de prudenţialitate.
Astfel, pentru evitarea riscului împrumuturilor mari, ele trebuie limitate ca nivel, potrivit
reglementărilor în vigoare, potrivit cărora suma totală a împrumuturilor nu poate
depăşi de opt ori nivelul fondurilor proprii, iar cele acordate unui singur debitor nu pot
depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii.

4.4.2 Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: Un client al unei bănci a cumpărat o maşină cu 30 milioane lei,

cu ajutorul unui împrumut de la o bancă. Banca preia maşina drept garanţie,
anticipând o rată de diminuare a garanţiei de 33%. Ţinând cont de experienţa
anterioară, banca evaluează riscul acordării creditului ca fiind 1 : 100. Se cere să se
calculeze pierderea potenţială.

Rezolvare:
♦ Valoarea diminuată a garanţiei:
33
30.000.000 ( 1- ) = 20.100.000 lei
100
(i) Pierderea potenţială:
1
(30.000.000 – 20.100.000) × = 99.000 lei
100
Dacă valoarea diminuată a garanţiei este egală sau mai mare decât
valoarea împrumutului, atunci pierderea potenţială (riscul) este nulă.
O garanţie adecvată reprezintă un element esenţial al gestionării creditelor.
Există totuşi situaţii în care nu sunt solicitate garanţii (împrumuturi personale), sau

139
cazuri în care valoarea garanţiilor scade dintr-o dată. În aceste cazuri, băncile trebuie
să calculeze cât mai corect pierderile posibile (riscul) şi să se asigure că nu este pusă
în pericol adecvarea capitalului băncii.

Problema 2: Calculaţi pierderea probabilă (riscul) pentru următorul

împrumut:
Valoarea împrumutului: 50 miliarde lei;
Valoarea garanţiei: 55 miliarde lei;
Rata de diminuare a garanţiei: 25%;
Probabilitatea de realizare a pierderii: 1 : 100.

Rezolvare:
o Valoarea diminuată a garanţiei:
75
55 miliarde × = 41,25 miliarde lei.
100

o Pierderea probabilă:
1
(50 mld. – 41,25 mld.) × = 8,75 milioane lei
100

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Să se calculeze riscul financiar al împrumutului cu următoarele

date:
- valoarea împrumutului 100 mld. Lei
- valoarea garanţiei 120 mld. Lei
- rata de diminuare a 15%
garanţiei
-probabilitatea de înregistrare a 1:100
pierderii

Problema 2: Fie trei categorii de credite acordate de banca X cu

următoarele date:

-Tabel 4.13-
Număr credite Credite cu Rata de diminuare a
acordate pierdere garanţiei
Creditul tip 111 16 0,15
A
Creditul tip 130 14 0,13
B
Creditul tip 100 4 0,16
C

140
 Ştiind că valoarea garanţiei este egală cu 1,1 din volumul creditului, să se
stabilească ce alegere va face banca, ea putând să acorde următoarele tipuri de
credite:
Credit tip A 1 mld. UM
Credit tip B 2 mld. UM
Credit tip C 3 mld. UM

Problema 3: a) Să se determine riscul financiar al unui împrumut cu

următoarele date:
valoarea împrumutului 200 mld. lei;
valoarea garanţiei 230 mld. lei;
rata de diminuare a garanţiei 10%.
b) Dacă valoarea garanţiei scade la 210 mld lei, care este valoarea riscului
asociat în condiţiile aceleiaşi rate de diminuare de 10%.
(probabilitatea de înregistrare a pierderii este 1:100)

4.4.3. Metode de identificare a riscului de faliment pentru debitorii

băncii

Creşterea riscurilor legate de relaţiile băncii cu clienţii săi a făcut ca tot mai
mulţi economişti să fie prezenţi pentru identificarea unor metode de identificare a
creşterii riscului de faliment al debitorilor băncii, într-o perioadă în care se mai pot lua
măsuri de evitare a acestuia. În acest sens, s-au cristalizat două metode:
Metode contabile;
Metode bancare.

4.4.3.1 Metode contabile de identificare a riscului de faliment

La baza acestor metode a stat urmărirea situaţiilor financiare ale agenţilor

economici care dăduseră faliment pe o perioadă de 2-3 ani înainte de producerea
falimentului, în scopul stabilirii unor indicatori a căror evoluţie negativă să sugereze
din timp îndreptarea către faliment, cum ar fi: raportul lichiditate/datorie totală, sau
venit net/datorie totală, ori preţul acţiunilor. Asemenea indicatori nu au fost suficienţi
de relevanţi. Ca urmare, au apărut o serie de modele şi anume:

Modelul Altman
Prin acest model s-a reuşit să se sintetizeze în anul 1968, o funcţie de mai mulţi
indicatori, pe baza analizei unui eşantion de peste 200 de firme americane care
dăduseră faliment într-o perioadă de 2 ani. Funcţia stabilită de Altman a denumit-o „Z”,
sau punctajul „Z”. Acest model „Z”, se prezintă astfel:

Z=1,2X1+1,4X2+3,3X3+0,6X4+1,5X5
(4.10)
în care variabilele x1,x2,x3,…,x5 sunt indicatori economico financiari utilizaţi
în practica de specialitate, iar constantele cu care sunt amplificate indicatorii sunt de
natură statică şi exprimă ponderea sau importanţa variabilei în evaluarea riscului de
faliment şi anume:

Capital circulant
x1 = (4.11)
Total activ

141
 Variabila x1 ne indică o măsură a flexibilităţii firmei. Ea ne arată ponderea
capitalului circulant în totalul activelor. Rezultatul acestui raport, dacă este mai amre,
indică eficienţa folosirii capitalului circulant.

x 2 = Profit reinvestit (4.12)

Total activ
Variabila x2 reprezintă măsura capacităţii de finanţare a firmei, fiind recomandată
ca valoarea raportului să fie cât mai mare.

Profit inainte de impozitare si plata dobanzilor

x3 = (4.13)
Total activ

Indicatorul sau variabila x3 semnifică rata de rentabilitate economică sau de

eficienţa utilizării activelor. Raportul este de dorit să fie cât mai mare.
Capitalizarea bursiera
x4 =
Datoriipe termenlung(pesteun an)
(4.14)
Indicatorul x4 exprimă gradul de îndatorare a firmei prin împrumuturi pe
termen lung. În practica evaluării firmelor din ţara noastră la numărătorul raportului se
utilizează capitalul social. Rezultatul raportului este recomandat să fie cât mai mare.

x 5 = C ifrad ea fa c e ri (4.15)
T o taal ctiv
Variabila x5 este un indicator de eficienţă economică a utilizării activelor şi
exprimă rotaţia activului total prin cifra de afaceri. Cu cât activitatea este mai eficientă,
cu atât vânzările vor fi mai mari, iar activele se vor reînnoi mai repede prin cifra de
afaceri.
În concluzie, nivelul celor cinci indicatori sunt cu atât mai bune cu cât
înregistrează valori absolute mai mari.
Interpretarea dată de Altman scorului „Z”, a fost următoarea:
- Z <1,8 – starea de faliment este iminentă;
- Z >2,7 – situaţia financiară este bună şi banca poate avea încredere în
firma respectivă, ca fiind solvabilă în următorii doi ani;
- 1,8 < Z >2,7 – situaţia financiară este dificilă, cu performanţe vizibil diminuate,
apropiate de pragul falimentului. Relansarea activităţii unei firme aflată în această
situaţie se poate face dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare.

2. Modelul lui J.Conan şi M. Holder

Este un model ce poate fi aplicat firmelor cu un anumit număr de 10 până la
500 de salariaţi. El se bazează pe analiza lichidităţii – exigibilităţii.
Stabilirea modelului a fost făcută în 1978, prin observarea unui eşantion de
190 de firme mici şi mijlocii, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970-1975.
Modelul are cinci variabile:

Z= 0,24x1+0,22x2+0,16x3+0,8x4-0,10x5 (4.16)

în care:

142
 Excedent brut de exploatare
x1 = (4.17)
Datorii totale

Capitaluri permanente
x2 = (4.18)
Activ total

A ctivecirculante(farastocuri)
x3 = (4.19)
A ctivtotal

x 4 = C h e ltu ieli
fin a n c ia re (4.20)
C ifrad eafa ce ri

Cheltuielide personal
x5 = (4.21)
Valoareaadaugata

Riscul de faliment, potrivit acestui model, depinde de valoarea scorului şi

anume:
Z >0,16 – situaţia firmei este foarte bună, riscul de faliment fiind mai mic de 10%;
0,1 < Z >0,16 – situaţia firmei este bună, iar riscul de faliment este de la 10% la
30%;
0,05 < Z >0,1 – situaţia firmei este alertă, riscul de faliment fiind de la 30% la
65%;
Z< 0,04 – eşec, riscul de faliment este mai mare de 90%.

Cu cât valoarea lui „Z” din acest model este mai mică, cu atât mai mult
firma este mai vulnerabilă.

3.Modelul lui Toffler

Acest model se bazează pe următorul punctaj „Z”:

Z=0,53x1+0,13x2+0,18x3+0,16x4 (4.22)

în care variabilele folosite reprezintă alţi indicatori:

Profit impozabil
x1 = (4.23)
Pasive curente

x 2 = Active circulante (4.24)

Total pasive

x 3 = Pasive curente (4.25)

Total pasive

143
 Activeimediate− Pasivecurente
x4 = (4.26)
Costulde productie− Amortizarea

După Toffler, punctul de echilibru între supravieţuirea clientului şi apariţia

simptomelor de faliment este de 0,2.
Metoda punctajului este destul de eficientă, dar prezintă şi unele dezavantaje, ce
trebuie avute în vedere:
-punctajul Z al lui Altman, de altfel primul de acest gen, a fost stabilit prin
cercetarea unui eşantion de firme americane care dăduseră faliment;
-pentru a fi cu adevărat relevant, acest punctaj ar trebui să fie însoţit de o
evaluare critică: a managementului, rapoartelor auditorilor, relaţiei cu creditorii,
gradului de satisfacţie a salariaţilor, variaţiei preţului (cotaţiei) acţiunilor etc.

4.4.3.2. Metode bancare de identificare a riscului de faliment

Pentru evaluarea deteriorării potenţiale a activităţii unei firme şi/sau

posibilităţii de faliment, metodele bancare identifică şi analizează „semnalele de
pericol” sau trăsăturile specifice identificate în companiile care au dat faliment.
În cadrul acestor metode, băncile au în vedere identificarea primilor
indicatori de deteriorare, care includ:
• mutarea contului la o altă bancă;
• creşterea nejustificată a limitelor facilităţilor financiare acordate de creditori (atât
furnizori, cât şi bancă);
• depăşirea limitelor de facilităţi fără o explicaţie satisfăcătoare;
• nerespectarea clauzelor limitative din contractul de credit;
• trimiterea la bancă cu întârziere a informaţiilor financiare;
• inexistenţa planurilor şi bugetelor;
• schimbarea cenzorilor, auditorilor sau conducerii;
• încercări recente de diversificare şi/sau achiziţii.

4.4.3.3 Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: Societatea comercială „Ventura” S.A. are deschis cont la

Banca Alfa şi a angajat credite care sunt în derulare, prezintă următoarele date
financiare la 31 decembrie anul N (tabel 4.14)

-Tabel 4.14-
Nr crt. Mii lei
Indicatori
1. Capital circulant 122.450
2 Cifra de afaceri 274.550

144
 3. TOTAL ACTIV 400.100
4. Profit reinvestit 15.250
5. Profit (înainte de impozit)brut 35.700
6. Dobânzi plătite 5.350
7. Datorii pe termen lung (peste 1 an) 60.700
8. Capitalizarea bursieră 59.100

Calculaţi – după modelul Altman- punctajul Z pentru a stabili eventuala

apariţie a falimentului şi respectiv a riscului de rambursare a creditelor angajate.

Rezolvare:
Z=1,2X1+1,4X2+3,3X3+0,6X4+1,5X5

Capital circulant 122.450

x1 = = = 0,30
Total activ 400.100

x 2 = Profit reinvestit
15.250
= = 0,038
Total activ 400.100

Profit inainte de impozitare + plata dobanzilor 35.700 + 5.350

x3 = = = 0,10
Total activ 400.100

Capitalizarea bursiera 59.100

x4 = = = 0,97
Datoriipe termenlung(pesteun an) 60.700

x 5 = C ifrad ea fa c e ri = 274.550 = 0,86

T o taal ctiv 400.100

Z=(1,2 x 0,3)+(1,4 x 0,038)+(3,3 x 0,10)+(0,6 x 0,97)+(1,0 x 0,68)

Z=2,0052

Deci, valoarea punctajului Z - după modelul Altman face ca acesta să fie

1,8<Z<2,0052, ceea ce reflectă faptul că situaţia financiară a societăţii comerciale este
dificilă, cu performanţe vizibil diminuate, apropiate de faliment. Această situaţie
financiară prefalimentară a societăţii, impune să fie îmbunătăţită de urgenţă prin
adoptarea unei strategii financiare corespunzătoare.

Problema 2: Firma „Silueta” S.A. cu cont deschis la Banca Beta, solicită pe

lângă creditele angajate, noi credite. Situaţia principalilor indicatori la 30 iunie a anului
N este redată în tabelul 4.15.

145
 -Tabel 4.15-
Nr Indicatori Mii lei
crt
1 Capital permanent 80.100
2 Cheltuieli financiare 15.450
3 Cheltuieli de personal 60.100
4 Cifra de afaceri 400.100
5 Active circulante (fără stocuri) 300.400
6 Total activ 600.500
7 Datorii totale 150.200
8 Valoarea adăugată 50.150
9 Excedent brut de exploatare 101.200

Stabiliţi punctajul Z după modelul CONAN şi M.HOLDER pentru a vedea

dacă societatea este în pericol de faliment.

Rezolvare:

Z= 0,24x1+0,22x2+0,16x3+0,8x4-0,10x5
Excedent brut de exploatare 101.200
x1 = = = 0,67
Datorii totale 150.200
Capitaluri permanente 80.100
x2 = = = 0,13
Activ total 600.500

A ctivecirculante(farastocuri) = 300.400
x3 = = 0,5
A ctivtotal 600.500

x 4 = C h e ltu ieli
fin a n c ia re= 15.450 = 0,03
C ifrad eafa ce ri 400.750

Cheltuielide personal 60.100

x5 = = =1,198
Valoareaadaugata 50.150

Z=(0,24 x 0,67)+(0,22 x 0,13)+(0,16 x 005)+(0,8 x 0,03)-(0,10 x 1,198)

Z=0,35

Rezultă că valoarea Z >0,24 respectiv 0,35, ne indică că situaţia financiară

a firmei este foarte bună, riscul de faliment fiind mai mic de 10%. Ca urmare, banca
poate fi sigură că firma nu falimentează în următorii 1-2 ani şi ca urmare nu prezintă
un risc de credite.

Problema 3. Firma „Vega” S.A. cu cont la Banca „A”, având angajate

credite importante, prezintă următoarea situaţie financiară la 30 septembrie a anului N
(tabel 4.16):

-Tabel 4.16-

146
 Nr. crt Indicatori Mii lei
1 Active imediate 150.500
2 Active circulante 210.400
3 Costuri de producţie 120.700
4 Total active 500.300
5 Amortizare 20.500
6 Profit brut 50.150
7 Pasive curente 400.100
8 Total pasive 500.300

Calculaţi valoarea punctajului Z după modelul Toffler şi stabiliţi apariţia

eventualelor simptome de faliment

Rezolvare:

Z=0,53x1+0,13x2+0,18x3+0,16x4
Profit impozabil 50150
x1 = = = 0,12
Pasive curente 400100

x 2 = Active circulante = 2104000 = 0,42

Total pasive 500300

x 3 = Pasive curente = 400100 = 0,80

Total pasive 500300

Activeimediate− Pasivecurente 150500 - 400100

x4= = = −2,49
Costulde productie− Amortizarea 120700 - 20500

Z=(0,53 x 0,12)+(0,13 x 0,42)+(0,18 x 0,80)+(0,16 x (-2,19))

Z=0,14

Având în vedere că punctajul de echilibru între supravieţuirea firmei şi apariţia

simptomelor de faliment este de 0,2, iar în cazul firmei „Vega”, punctajul este negativ,
ne reflectă tendinţa de faliment a firmei.

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Calculaţi riscul de faliment după modelul Altman, prin stabilirea

valorii punctajului Z la firma X, care prezintă la 31 martie a anului N, următoarea
situaţie financiară la 31 decembrie a anului N
(tabel 4.17)

-Tabel 4.17-

147
 Nr crt. Indicatori Mii lei
1. Capital circulant 100.450
2 Cifra de afceri 254.500
3. Total activ 380.100
4. Profit reinvestit 5.250
5. Profit (înainte de impozit)brut 15.700
6. Dobânzi plătite 3.350
7. Datorii pe termen lung (peste 1 an) 40.700
8. Capitalizarea bursieră 39.100

Problema 2: Stabiliţi valoarea lui „Z” după modelul CONAN şi M.HOLDER

pentru riscul de faliment la firma „Y”, care are următoarea situaţie financiară la 30
iunie a anului N (tabel 4.18):

-Tabel 4.18-
Nr Indicatori Mii lei
crt
1 Capital permanent 150.500

2 Cheltuieli financiare 5.450

3 Cheltuieli de personal 40.100
4 Cifra de afaceri 300.700
5 Active circulante (fără stocuri) 100.400
6 Total activ 500.500
7 Datorii totale 50.200
8 Valoarea adăugată 30.150
9 Excedent brut de exploatare 60.200

Problema 3: Calculaţi riscul de faliment după modelul Toffler, prin stabilirea

valorii punctajului Z la firma „Seta” care are următoarea situaţie financiară la 30
septembrie a anului N (tabel 4.19):
-Tabel 4.19-
Nr. crt Indicatori Mii lei
1 Active imediate 50.500
2 Active circulante 110.400
3 Costuri de producţie 20.700
4 Total active 300.300
5 Amortizare 10.500
6 Profit brut 20.150
7 Pasive curente 200.100
8 Total pasive 300.300

148
 4.4.4. Insolvabilitatea

Insolvabilitatea poate fi definită ca fiind incapacitatea pe termen lung a

societăţii bancare de a satisface angajamentele sale de plăţi.
Insolvabilitatea poate fi o prelungire în timp a crizei de lichiditate, un rezultat
al proastei gestionări a acesteia.
Potrivit legii, o bancă este considerată insolvabilă dacă se află în una din
situaţiile:
o banca nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile de cel puţin 30
zile;
o valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte activul său.
Riscul insolvabilităţii apare ca urmare a dezechilibrului pe scadenţe între
activele şi pasivele bancare, a politicii de dobânzi, precum şi a neîndeplinirii
contractului de credit de către client.
Pentru evitarea, prevenirea şi diminuarea acţiunii factorilor de risc,
societăţile bancare sun obligate să aplice şi să respecte o serie de norme prudenţiale.
Un rol deosebit îl au normele care se referă la:
• asigurarea unui nivel minim al capitalului;
• o gestionare corectă şi eficientă a lichidităţii;
• o politică de dobânzi echilibrată;
• respectarea unor norme clare, precise privind acordarea de credite;
• calculul şi analiza ratei de acoperire a riscului.
Indicatorul de calcul al riscului de rentabilitate este:

Rata riscului de insolvabilitate =

Fonduri proprii nete
× 100 (4.27)
Creditele acordate , ponderate

4.4.5. Principalele căi de reducere a influenţei factorilor de risc

Dintre principalele căi de reducere a factorilor de risc s-au detaşat:

• majorarea capitalului propriu;
• micşorarea pe cât posibil a riscului de portofoliu;
• crearea de rezerve (provizioane) pentru creanţe îndoielnice.
Contracararea tendinţei negative de scădere a ponderii capitalului social în
totalul pasivelor bancare (efectul de pârghie creşte) şi deci riscul de faliment se poate
face prin:
• creşterea ponderii veniturilor din servicii bancare în total venituri
bancare (exemplu: în multe ţări occidentale a crescut ponderea comisioanelor în total
Produs Intern Bancar de la aproximativ 15% la 46% în Japonia);
• creşterea fondurilor bancare de rezerve şi risc, care sporesc astfel capitalul
propriu.

4.4.6 Adecvarea capitalului

Potrivit practicii bancare, o parte din creditele acordate ajung să nu fie

rambursate în întregime.

149
 De aceea, în activitatea de acordare a creditelor, banca trebuie să ţină cont
de un nivel tolerabil al împrumuturilor nerambursabile, astfel încât capacitatea băncii
de a efectua plăţi să nu fie afectată.
Răii platnici nu trebuie să atingă un nivel care să aibă un impact semnificativ
asupra lichidităţii globale a băncii.
În cazul în care un debitor nu-şi plăteşte datoria faţă de bancă, efectul
imediat îl constituie diminuarea lichidităţii, cauzată de reducerea fluxului intrărilor de
numerar.
Reglementările interne şi internaţionale stipulează că toate băncile să
finanţeze operaţiunile lor cu o pondere adecvată din capitalul lor permanent, pentru a
nu deveni prea îndatorate şi susceptibile de a înregistra pierderi.
Scopul reglementărilor privind adecvarea capitalului este, în primul rând, de
a asigura banca cu suficient capital din surse proprii pentru a absorbi un nivel al
pierderilor din tranzacţionări şi, în al doilea rând, de a controla gradul de îndatorare
prin cerinţa ca indicatorul de îndatorare să nu scadă în permanenţă sub un minim.
Banca centrală din fiecare ţară stabileşte nivelul de capital, astfel încât
fiecare bancă să-şi finanţeze propriile operaţiuni. Dacă banca nu poate satisface
aceste limite, banca centrală poate solicita un anumit nivel al disponibilului care se
regăseşte în depozitele constituite de banca comercială la banca centrală, până când
capitalul necesar a ajuns la dimensiunea corectă. Întrucât banca centrală nu vrea să
încurajeze această operaţiune, va bonifica aceste depozite cu rate ale dobânzii
scăzute.
Atât nivelul de capital cerut, cât şi natura elementelor care sunt incluse în
reglementările privind adecvarea capitalului variază de la o ţară la alta şi anume:
(a) Primul standard a fost hotărât de guvernatorii băncilor centrale din ţările
“Grupului celor 10” care s-au întâlnit la Basel şi au elaborat “Acordul privind criteriile
ce trebuie avute în vedere pentru stabilirea dimensiunii optime a capitalului unei
bănci”.
Prin această convenţie a fost definit capitalul unei bănci, s-a stabilit nivelul
minim de capital pe care trebuie să-l aibă o bancă (în funcţie de dimensiunea riscului
aferent activelor sale) şi modul de calcul al indicatorului de adecvare a capitalului. S-a
avut în vedere că gradul optim de adecvare a capitalului protejează societatea
bancară de riscul de insolvabilitate. De altfel, gradul de adecvare a capitalului este
utilizat ca punct de reper de către instituţiile financiare internaţionale pentru acordarea
de linii de credit.
Totodată, agenţiile de supraveghere iau în considerare valoarea acestui
indicator pentru acordarea licenţelor bancare, precum şi diversificarea activităţii
bancare.
Problema insolvabilităţii bancare a făcut obiectul unor dezbateri în lumea
bancară. Astfel, în 1988 Comitetul de la Basel privind Supravegherea Bancară a emis
o serie de norme prin care se introduceau standarde de adecvare a capitalului ajustat
în funcţie de risc. Aceste norme au în vedere reducerea riscului prin stabilirea unei
rate minime de solvabilitate a băncilor internaţionale. Un obiectiv major al Acordului de
la Basel l-a reprezentat îmbunătăţirea capitalizării sectoarelor bancare şi
uniformizarea câmpului de acţiune a pieţelor concurente (în special ale Marii Britanii şi
ale S.U.A.). O premisă a acestui acord a constituit-o mărimea capitalului ca tampon
împotriva insolvabilităţii sau a pierderilor neprevăzute.
(b) Directivele Uniunii Europene privind Adecvarea Capitalului
Într-o modalitate similară cerinţelor de la Basel, directivele Uniunii Europene
stabilesc tipul şi sumele de capital care sunt solicitate pentru acoperirea operaţiunilor
bancare. În plus, ele impun ca necesarul de capital să fie calculat separat pentru 2
tipuri de activităţi bancare, şi nu compus ca în cazul Convenţiei de la Basel.

150
 Este prin urmare o măsură mult mai prudentă de adecvare a capitalului,
care ţine cont de realităţile bancare moderne. Ca urmare, şi Comitetul de la Basel a
adoptat o abordare similară începând cu sfârşitul anului 1998.
Directivele Uniunii Europene privind activele financiare impun ca activităţile
băncii să se divizeze în două:
• activităţi bancare propriu –zise (registrul bancar);
• activităţi comerciale (registrul comercial).
Activităţile bancare propriu –zise se referă la principalele activităţi ale băncii
(creditarea în special), în timp ce termenul de activitate comercială se referă la
momentele în care banca tranzacţionează active pe cont propriu, pe orice piaţă de
capital sau valutară.
Directivele stabilesc metoda de calcul a valorii de expunere la risc a băncii
în tranzacţiile care sunt evidenţiate în propriile registre comerciale.
Acest lucru este făcut prin reactualizarea valorii de piaţă a rezultatelor
poziţiilor lor zilnice, ceea ce presupune calcularea diferenţei dintre câştigurile
aşteptate ale tranzacţiei iniţiale şi costul preluării unei tranzacţii echivalente în aceiaşi
zi.
De exemplu, dacă o bancă, în nume propriu a emis o opţiune valutară call
pentru a cumpăra 100.000$ în două luni, la un curs de 1$= 24.500 lei, atunci ea va
trebui să compare valoarea acestei tranzacţii la cursul de schimb curent leu - dolar.
Dacă cursul la vedere pentru un dolar este în prezent 24.500 lei, opţiunea
nu va fi executată. Valoarea expunerii evidenţiată în registrul comercial va fi în acest
caz 0.
Dacă totuşi, cursul la vedere ar fi de 25.000 lei, atunci expunerea băncii
evidenţiată în registrul comercial este diferenţa între cursul de pe piaţă şi cel stabilit
prin contract.
În acest exemplu, diferenţa este de 500 lei / $, ea reprezenta o expunere de
50 milioane lei – valoare pe care banca va trebui să o înregistreze în registru său
comercial.
În mod normal, expunerea se va modifica în timpul duratei de executare a
opţiunii în condiţiile în care cursul la vedere lei – dolar se modifică, până în momentul
în care opţiunea se execută sau devine scadentă.
Dacă banca s-a implicat în această tranzacţie solitar pentru a neutraliza
riscurile asociate unei expuneri a unui client de-al său, atunci conform reglementărilor
Uniunii Europene orice expunere care implică acest lucru va trebui să fie atribuită
registrelor bancare şi asociată cerinţelor de capital, şi nu registrelor comerciale.
Este de menţionat că la elaborarea reglementărilor privind adecvarea
capitalului, Banca Naţională a României a ţinut cont de standardelor de la Basel. În
cadrul acestora se prevede calcularea indicatorului de adecvare a capitalului după
următoarea relaţie:
Capitalulde bază
IAC = (4.28)
Activeleajustateîn funcţie de risculde creditare
în care:
• Capitalul de bază este format din capitalul de rangul 1 şi din capitalul de
rangul 2.
Capitalul de rangul 1 cuprinde:
• capitalul permanent (acţiunile);
• rezervele declarate.
Mai detaliat, capitalul de rangul I este format din:
• capitalul social (fondurile acţionarilor);

151
 • rezervele declarate deţinute din profitul nerepartizat;
• profit nedistribuit din exerciţiul abia încheiat;
• fond de risc reglementat.
Capitalul de rangul II (suplimentar), ca o funcţie de maximum 100% din
capitalul de rangul I, este format din:
• datorii subordonate (obligaţiuni pe termen lung ale M.F.);
• titluri de participaţie cu durată nedeterminată;
• acţiuni / obligaţiuni emise de fonduri mutuale şi capital de risc în străinătate;
• reevaluări din titlurile deţinute.
• Activele sunt ponderate în funcţie de riscul de creditare, după cum
urmează :
• (i) pondere risc 0:
- numerar;
• către guvern şi bănci centrale (în monedă naţională);
• alte sume de recuperat de la guverne centrale / bănci centrale din OECD.
(ii) pondere de risc 0, 10, 20, 50% (la discreţia naţională) – sume de
recuperat de la entităţi publice interne.
(ii1) pondere de risc 20%; se aplică elementelor constituite din:
• sume de recuperat garantate de bănci de dezvoltare multinaţională;
• sume de recuperat de la bănci din ţările OECD;
• sume de primit e la bănci din ţările membre OECD cu scadenţă de până la
un an;
• sume de primit de la entităţi publice externe membre OECD;
• numerar în curs de încasare.
(ii2) pondere de risc 50%:
- credite garantate prin ipoteci pe proprietăţi rezidenţiale.
(iii) pondere de risc 100%:
• toate celelalte active, incluzând:
• sume de primit de la sectorul privat;
• sume de primit de la bănci membre OECD cu scadenţe
prevăzute de peste un an;
• sume de primit de la guverne membre OECD (nu în monede naţionale);
• sume de primit de la societăţi comerciale în proprietatea sectorului public;
• active fixe;
• proprietate şi alte investiţii;
• instrumente de capital emise de către alte bănci.
Instrumentele în afara bilanţului luate în calcul pentru ponderarea cu
riscul sunt împărţite în 5 categorii:
• poziţii asimilate creditelor;
• anumite tranzacţii care ar putea să aibă loc;
• obligaţii pe termen scurt legate de tranzacţionări;
• angajamente pe termen scurt;
• instrumente derivate privind dobânzile şi cursurile de schimb.
Factorii de conversie stabiliţi de reglementări pentru instrumentele din afara
bilanţului (vezi tabelul 7.24, pag. 210) sunt:
pondere de risc 0 – alte angajamente cu scadenţă până la un an;
pondere de risc 20% - instrumente de finanţare comercială pe
termen scurt;

152
 pondere de risc 50% - poziţii contingente cum ar fi: garanţii de
performanţă, acreditive stand – by:
facilităţi pentru emiterea de bilete la ordin şi pentru subscrieri;
alte angajamente cu scadenţe peste un an.
pondere de risc 100% - efecte comerciale asimilate în mod direct creditului:
garanţii şi răscumpărare, vânzare de active cu drept de recurs; angajamente viitoare
(forward).

Principiile de bază privind adecvarea capitalului stipulate de Convenţia de la

Basel sunt:
• minimum 8% din activele ajustate în funcţie de risc
trebuie să fie deţinute sub formă de capital de bază (capital de rang
I+II);
• minimum 50% din capitalul băncii trebuie să fie capital
de rang I;
• restul capitalului de bază poate să fie format din capital
de rangul II (capital suplimentar);
• sunt luate în calcul elementele din afara bilanţului
(garanţii, cambii);
• fiecare ţară îşi poate stabili şi aplica propriile criterii
privind gradul de adecvare al capitalului, dar nivelul minim este stabilit
prin Convenţia de la Basel.

În prezent Consiliul de la Basel a stabilit că pentru ţările Europei Centrale şi

de Est gradul de adecvare al capitalului să fie de 12%, dat fiind situaţia economico –
financiară dificilă a acestor ţări.
În acest sens, potrivit reglementărilor Băncii Naţionale a României,
societăţile bancare româneşti au obligaţia să aibă o limită minimă a indicatorului de
solvabilitate calculat ca raport între:

Fondurile proprii
I.S. = de 12% (4.29)
Expunerea neta

În acelaşi timp, fondurile proprii ale unei bănci româneşti, sunt formate din
următoarele categorii de capital:
• capital propriu;
• capital suplimentar;

• Capitalul propriu include:

• capitalul social vărsat;
• primele legate de capital, integral vărsat;
• rezervele legale;
• rezervele generale pentru riscul de credit;
• rezervele din influenţele de curs valutar aferente aprecierii disponibilităţilor
în valută, reprezentând capital social în valută;
• rezervele constituite din primele legate de capital şi repartizări din profitul
net;
• rezervele din diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului;
• fondul imobilizărilor corporale;

153
 • fondul pentru creşterea surselor proprii din finanţare;
• fondurile constituite de bănci;
• rezervele statutare;
• rezultatul raportat reprezentând profit nerepartizat;
• rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit;
• fondurile cu caracter permanent puse la dispoziţia unităţilor proprii din
străinătate.
Pentru determinarea nivelului capitalului propriu se prevede a se deduce:
• sumele reprezentând contravaloarea acţiunilor proprii răscumpărate în
vederea reducerii capitalului social;
• valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire;
• valoarea netă a fondului comercial;
• sume din profitul net al exerciţiului financiar curent reprezentând
dividende, participarea personalului la profit şi cota de participare a
managerului la profit, precum şi repartizările de fonduri;
• sumele reprezentând cheltuielile de repartizat şi cheltuielile înregistrate în
avans;
• rezultatul reportat reprezentând pierderea neacoperită;
• rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând pierdere;
• repartizarea profitului;
• datoriile pentru unităţile proprii din străinătate.
• Capitalul suplimentar se compune din:
• alte rezerve decât cele din capitalul propriu;
• datoria subordonată;
• subvenţiile pentru investiţii;
• diferenţe favorabile din reevaluarea patrimoniului.
De remarcat că, la determinarea nivelului fondurilor proprii ale unei bănci se
are în vedere următoarele:
• capitalul suplimentar să fie luat în considerare la calculul fondurilor proprii
numai în condiţiile înregistrării unui nivel pozitiv al capitalului propriu în
proporţie de cel mult 100% din acesta;
• datoria subordonată va fi luată în calculul fondurilor proprii în
proporţie de maximum 50% din capitalul propriu şi va trebui să îndeplinească anumite
condiţii;
• deducerea din nivelul fondurilor proprii a unor elemente
prevăzute de reglementări.
În normativele elaborate de banca centrală se definesc:
• Expunerea netă, ca fiind expunerea netă din active bilanţiere şi din
elemente în afara bilanţului;
• Expunerea netă din active bilanţiere reprezentând activele băncii la
valoarea netă (respectiv după deducerea elementelor de pasiv rectificative),
ponderate în funcţie de gradul lor de risc de credit corespunzător unor criterii de
încadrare stabilite de reglementări.

CRITERII
de încadrare a elementelor de activ bilanţiere
în categorii de risc de credit

154
 -Tabel 4.20-
Gradul de Elemente luate în calcul
risc de credit din cadrul bilanţului
0% 1. numerar şi valori din aur, metale şi pietre preţioase
2. elemente de activ constituind creanţe asupra sau garantate în mod
expres, irevocabil şi necondiţionat de către sau garantate cu titluri
emise de administraţia publică centrală de specialitate a statului
român sau de Banca Naţională a României.
3. elemente de activ constituind creanţe asupra sau garantate în mod
expres, irevocabil şi necondiţionat de către sau garantate cu titluri
emise de administraţii centrale, bănci centrale din ţările din categoria
A sau Comunităţile Europene.
4. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor
centrale sau băncilor centrale din ţările din categoria B, exprimate şi
finanţate în moneda naţională a debitorilor.
5. elemente de activ constituind creanţe garantate în mod expres,
irevocabil şi necondiţionat de către administraţiile centrale sau
băncile centrale din ţările din categoria B, exprimate şi finanţate în
moneda naţională comună garantului şi debitorului.
6. elemente de activ garantate cu depozite colaterale plasate la
banca însăşi sau cu certificate de depozit sau instrumente similare
emise de banca însăşi şi încredinţate acesteia.
7. elemente de activ deduse din fondurile proprii.
20% 8. elemente de activ constituind creanţe asupra sau garantate în mod
expres, irevocabil şi necondiţionat de către sau garantate cu titluri
emise de băncile de dezvoltare multilaterală sau de Banca
Europeană de Investiţii.
9. elemente de activ constituind creanţe asupra sau garantate în mod
expres, irevocabil şi necondiţionat de către administraţiile locale din
România.

155
 10. elemente de activ constituind creanţe asupra sau garantate în mod
expres, irevocabil şi necondiţionat de către băncile din România.
11. elemente de activ constituind creanţe asupra sau garantate în mod
expres, irevocabil şi necondiţionat de către administraţiile regionale sau
locale din ţările din categoria A.
12. elemente de activ constituind creanţe asupra sau garantate în mod
expres, irevocabil şi necondiţionat de către băncile din ţările din
categoria A.
13. elemente de activ constituind creanţe, cu scadenţă de maximum un
an, asupra sau garantate în mod expres, irevocabil şi necondiţionat de
către băncile din ţările din categoria B.
14. elemente în curs de încasare (cecuri şi alte valori).

16. venituri de primit

50% 17. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor
centrale sau băncilor centrale din ţările din categoria B, cu excepţia
celor exprimate şi finanţate în moneda naţională a debitorului.
18. elemente de activ constituind creanţe asupra administraţiilor
regionale sau locale din ţările din categoria B.
19. elemente de activ constituind creanţe, cu scadenţă mai mare de un
an, asupra băncilor din ţările din categoria B.
20. elemente de activ constituind creanţe asupra sectorului nebancar
din ţările din categoria A sau B ori din România.
21. imobilizări corporale.
22. alte active.

CRITERII
de încadrare a elementelor în afara bilanţului în categorii de risc de
transformare în credit

-Tabel 4.21-
Grad de risc Elemente în afara bilanţului
de
transformare în
credit
100% 1. angajamente în favoarea altor bănci
2. angajamente în favoarea clientelei.
3. titluri vândute cu posibilitatea de răscumpărare, pentru care
opţiunea de răscumpărare a fost ferm exprimată.
4. angajamente îndoielnice.
5. alte angajamente date.
50% 6. cauţiuni, avaluri şi alte garanţii date altor bănci.
7. garanţii date pentru clientelă.
8. titluri vândute cu posibilitatea de răscumpărare, pentru care
opţiunea de răscumpărare nu a fost ferm exprimată.
0% 9. titluri date în garanţie.

156
 4.4.6.1. Indicatorii adecvării capitalului unei bănci

Adecvarea capitalului este reflectarea în structura bilanţului băncii, a

asigurării suficiente de capital pentru operaţiuni prudente. Aceasta este o metodă de a
stabili cum banca poate să facă faţă incapacităţii împrumutatului de a rambursa banii
şi este folosită pentru a ajuta la protejarea băncii împotriva colapsului în cazul unui
astfel de eşec.
Dintre alţi indicatori ai adecvării capitalului decât IAC şi IS menţionaţi anterior,
în practica bancară internaţională mai sunt folosite: Gradul de îndatorare (“Gearing”)
şi Pârghia Financiară (“Leverage”).aceşti indicatori sunt calculaţi astfel:

Capital împrumutat
(a) GI = ×100 (4.30)
Capital propriu
Capital împrumutat
(b) PF = ×100 (4.31)
Total capital

Să luăm un exemplu cu privire la situaţia financiară a unei bănci:

-Tabel 4.22-
Indicatori: mii lei
- Capital social 500
- Credite 500
- Venituri (încasări) 2000

- Profit înainte de plata

dobânzilor 200
- Dobânda 75
- Profit după plata dobânzilor 125

Presupunând că încasările şi profitul înainte de plata dobânzilor rămân în

aceeaşi proporţie, şi că rata dobânzilor rămâne neschimbată, să se refacă situaţia
financiară ţinând cont de următoarele aspecte:
• -se împrumută alte 500 miliarde lei şi încasările ulterioare cresc cu 50%;
• -se plătesc toate datoriile şi ulterior încasările se reduc cu 50%;
Care este varianta cea mai bună?

Răspuns:
125
Rata de rentabilitate curentă este de × 100 % = 25%
500
După modificarea nivelului împrumutului situaţia este următoarea:
situaţia financiară va fi următoarea:

-Tabel 4.23-
Indicatori: mii lei
- Capital social 500
- Credite 1000

157
 - Venituri 3000
- Profit înainte de plata dobânzilor 300
- Dobânda 150
- Profit după plata dobânzilor 150

150
Aceasta situaţie financiară oferă o rată a rentabilităţii de × 100 % =
500
30%.
situaţia financiară va fi următoarea:

-Tabel 4.24-
Indicatori: mii lei
- Capital social 500
- Credite 0
- Venituri 1000
- Profit înainte de plata dobânzilor 100
- Dobânda 0
- Profit după plata dobânzilor 100

100
În acest caz rata de rentabilitate este de × 100 % = 20%
500
După cele două modificări ale nivelului împrumutului este probabil să fie
aleasă varianta (a) datorită unei rate de rentabilitate mai ridicată (30% faţă de 20%
varianta (b). totuşi decizia trebuie să se bazeze pe:
• aşteptările cu privire la evoluţia ratelor dobânzii;
• încrederea în acurateţea şi valabilitatea previziunilor cu privire la
încasări;
• înclinaţia pentru risc, care va determina felul în care ne raportăm
la premii două factori.

4.4.6.2 Aplicaţii practice

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Se dau următoarele date de bilanţ pentru Banca “SOREX”

S.A.:
-Tabel 4.25-
Elemente bilanţiere Miliarde lei

158
 - Disponibil 10
- Active lichide 25
- Credit acordat societăţii “X” (1) 150
- Credit acordat societăţii “Y” (2) 50
- Credit acordat societăţii “Z” (3) 50
- Alte active 15
- Alte pasive 286
- capital nivel 1 6
- Capital nivel 2 8

Care este indicatorul de adecvare a capitalului, presupunând că

împrumuturile acordate au ponderea de risc, după cum urmează:
- credite acordate (1) 100%
- credite acordate (2) 50%
- credite acordate (3) 10%

Rezolvare:
La soluţionarea problemei avem în vedere reglementările care precizează
că valoarea capitalului de nivel 2 în calculele de evaluare a riscului activelor nu poate
excede valoarea capitalului de nivel 1, respectiv:
• Evaluarea riscului activelor:
-Ta
bel 4.29-
Indicatori Miliarde lei Risc Valoarea riscului
(miliarde lei)
- credit acordat (1) 150 100% 150
- credit acordat (2) 50 50% 25
- credit acordat (3) 50 10% 5

Risc total al activelor contabile 180

Minus: Numerar şi plasamente în titluri financiare 35

Riscul net al activelor contabile 145

Nivel1 + 2 al capitalulu
i 12
Riscul activelor este deci = = × 100 % = 8,27%
Risculnet al activelorcontabile 145

(4.32)

iar indicatorul de adecvare a capitalului este următorul:

Capital de baza
I AC = x100 (4.33)
Active ajustare in func ţie de riscul de creditare

159
 12
x100 = 6,66%
180

Rezultă că, capitalul de bază al băncii trebuie să crească cu cel puţin 5,34%
(12%-6,66%), ceea ce reflectă o situaţie financiară grea, coroborată şi cu riscul ridicat
al activelor.

Problema 2: Care este riscul asociat următoarelor surse de fonduri pe

termen lung: capital social, profit reinvestit, împrumuturi şi depozite de bază a
clienţilor?

Rezolvare:
Riscul asociat fiecărei surse de fonduri sunt:
a) Capitalul social – la mărirea capitalului, volumul fondurilor atrase trebuie
să corespundă cererii pieţei pentru acţiunile respective, altminteri emisiunea nu va fi
rentabilă; preţul acţiunilor va scădea reducând valoarea de piaţă a afacerii. O
emisiune de acţiuni care eşuează în acest fel, va conduce probabil la o anumită
percepţie din partea pieţei legată de creşterea riscului şi la scumpirea împrumuturilor
viitoare angajate de bancă de pe piaţa financiară.
b) Profitul reinvestit – singurul risc asociat profitului reinvestit este acela că
este nesigur şi poate fi influenţat de numeroşi factori.
c) Capitalul împrumutat – sub diversele sale forme, este probabil cea mai
riscantă sursă de fonduri, dar cea mai accesibilă. Riscul de rată a dobânzii va apărea
în cazul în care banca împrumută fonduri la o rată fixă, dar oferă credite clienţilor la o
rată variabilă. Evoluţiile ratei dobânzii pot face creditele nerentabile. Riscul de curs
valutar apare când banca atrage fonduri într-o anumită valută şi le împrumută la alta:
de exemplu, angajează un credit în dolari şi oferă unul în lei.
d) Depozitele de bază ale clienţilor – acestea sunt potenţial lipsite de risc,
cu excepţia situaţiilor când apare, fie o schimbare în reputaţia băncii, fie o influenţă
externă neaşteptată care vor conduce la retragerea acestor depozite.

Problema 3: La banca comercială A, să se determine respectarea normei

Cooke, având la bază următoarele date bilanţiere:
Bilanţ
-mii U.M.-
A P
Casa (risc 0 %) 20 Depuneri la termen 150

160
 Depozite la Banca Centrală 30 Fond rezervă 55
Bănci corespondente (risc 20%) 500 Depuneri în contul curent 845
Administraţie locală 500 Depuneri la vedere 1900
Credite pentru industrie (risc 2000 Capital social 150
100%) 1000
Credite ipotecare (risc 50%) 100
Imobilizări
TOTAL 4150 TOTAL 4150

Rezolvare:
Se ponderează activele pe categorii de risc:
(casa + depuneri la băncile comerciale) ×0% = 50 × 0% = 0
20
Bănci corespondente × 20% = 500 × 100 = 100

Credite ipotecare × 50% = 1000 × 100

50
= 500

Credite pentru industrie × 100% = 2000 × 100

100
= 2000

Total active ajustate funcţie de risc = 2600

Fonduri proprii
×100 =
Cs + Fr
Nc = ×100 =
Active ajustate functie de risc 2600
150 + 55
= 7,88%<8%.
2600

Rezultă că norma privind IAC a fost încălcată. Pentru ca ea să fie respectată

trebuie ca volumul fondurilor proprii să fie:
X 8 2600 × X
= => X = = 208
2600 100 100
Fondurile proprii = 208, adică +3 faţă de situaţia iniţială.

161
 PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Să se determine respectarea indicatorului de adecvare al

capitalului la o bancă ce prezintă următorul bilanţ:

Bilanţ
-mii U.M.-
A P
Numerar 40 Depuneri la termen 1600
Depuneri la B.C 30 Fond rezervă 80
Creanţe garantate de trezorerie 60 Depuneri în cont curent 250
Bănci corespondente 100 Depuneri la vedere 1400
Credite ipotecare 1200 Capital social 220
Credite pentru industrie 2000
Imobilizări 120
TOTAL 3550 TOTAL 3550

Problema 2. Fie o bancă cu un activ total de 120.000 UM, clasificat pe

clase de risc. Pasivul cuprinde fonduri proprii în valoare de 8.500 UM.

Risc 0% 24.000
Risc 20% 30.000
Risc 50% 14.000
Risc 100% 52.000
TOTAL 120.000

Banca are angajamente în operaţiuni extrabilanţiere, după cum urmează:

mii lei risc

Scrisori de credit comercial 15.000 20%
Facilităţi de emitere a obligaţiunilor 20.000 50%
Garanţii de credit 43.000 100%
TOTAL 78.000 x

Să se determine dacă banca respectă indicatorul de adecvare a capitalului

şi măsurile ce se impun a fi luate.

Problema 3 a) Să se determine respectarea normei Cooke cerute la o

bancă, cu următoarele date:

Risc 0% 40.000
Risc 20% 60.000
Risc 50% 45.000
Risc 100% 55.000
TOTAL 200.000

Şi cu fonduri proprii în valoare de 7.000 UM

162
 b) Ce valoare ar trebui să aibă fondurile proprii pentru ca banca să respecte
limita minimă a indicatorului de adecvare al capitalului?

Administrarea portofoliului de credite

Portofoliul de titluri al unei bănci este format din active financiare (mai ales
titluri de credit), care aduc băncii venituri din dobânzi şi comisioane până la scadenţă.
În mod tradiţional plasamentul în active financiare a fost tratat ca plasament rezidual:
băncile îşi constituie mai întâi rezervele minime obligatorii, apoi se constituie rezerva
de active lichide, se acoperă cererea de credite şi în cele din urmă, dacă mai rămân
resurse disponibile, acestea sunt investite în titluri, sau în plasamente la bănci. Numai
că titlurile din portofoliu pot fi folosite în mod intenţionat pentru a acoperi nevoi
previzibile de lichiditate, fără cost de oportunitate.
Tratamentul rezidual aplicat portofoliu de titluri generează probleme de
gestiune în timp a acestui portofoliu. În perioadele de recesiune sau slabă creştere
economică, atunci când şi cererile de credite sunt scăzute, băncile au mai multe
resurse disponibile pentru a fi plasate în titluri, dar şi cursul acestora este relativ
ridicat. În perioadele de avânt economic, când cererea de credite este mare, rămân
puţine resurse disponibile pentru plasare în titluri şi chiar o parte a portofoliului deja
constituit este lichidată, dar în condiţii nu tocmai avantajoase, datorită scăderii cursului
titlurilor, urmare vânzării lor de către majoritatea băncilor.
Administrarea unui portofoliu de credite se bazează pe prezumţia că riscul
pentru întreg portofoliul este sau ar trebui să fie mai mic, decât riscul aferent fiecărei
componente a portofoliului.
Riscul este o măsură a probabilităţii. Probabilitatea ca două riscuri (pierderi)
separate să se realizeze agregat este mai mică, decât probabilitatea ca fiecare dintre
ele să se realizeze individual, dacă riscurile nu sunt corelate.
Riscul agregat este mai mic decât riscul individual al fiecărui element în
parte.
Practica a arătat că riscul agregat se diminuează până la aproximativ 30 de
riscuri individuale necorelate (în acest caz, riscuri pentru credite acordate, care pot fi
considerate ca un portofoliu). Chiar şi peste 30 de elemente ale unui portofoliu, riscul
se poate diminua, dar într-un procent mult mai mic.
Dacă riscurile sunt corelate negativ(creşterea probabilităţii de a se realiza
un risc conduce la scăderea probabilităţii de realizare pentru un alt risc), efectele
diminuării riscului întregului portofoliu sunt mai benefice, cu toate că în practică acest
lucru este mai rar.
Lipsa de corelare între riscurile individuale ale unui portofoliu de credite este
foarte importantă pentru reducerea riscului agregat.
Aşa cum s-a precizat anterior, este vital pentru activitatea de creditare
alegerea unor garanţii adecvate. Tot atât de importantă este acordarea de credite de
către o bancă cât mai puţin corelate între ele. Acest lucru se poate face prin
echilibrarea caracteristicilor creditelor care fac parte din portofoliu, în special a
riscurilor asociate cu fiecare sector de activitate (industrie, agricultură, construcţii,
transport etc) şi termenele scadente ale creditelor. Aceşti factori, precum şi
probabilitatea de realizare a riscului (pierdere potenţială), dau o indicaţie privind
“calitatea” portofoliului de credite.
Dacă un sector de activitate nu este reprezentat în portofoliu de credite, nu
există risc legat de acel sector. Dacă, însă, un număr mare de credite sunt acordate
pentru un anumit sector de activitate, expunerea la risc faţă de acel sector este mare.

163
 Influenţa pe care o are acest lucru asupra riscului general al băncii se poate
ilustra prin următorul exemplu: dacă activitatea în sectorul construcţiilor de locuinţe
scade, creşte probabilitatea ca împrumuturile acordate pentru acest sector să devină
performante. De aceea, este important ca portofoliul de credite să fie, pe cât posibil,
echilibrat între diferite sectoare de activitate. De asemenea, este bine de avut în
vedere faptul că, în carul fiecărui sector de activitate, creditele acordate să fie cât mai
puţin corelate. De exemplu, pentru sectorul productiv este bine să se acorde
împrumuturi la cât mai multe tipuri de firme producătoare: confecţii, mobilă,
echipamente, produse din plastic etc.
Un alt aspect important în administrarea portofoliului de credite îl reprezintă
scadenţele împrumuturilor acordate, cate trebuie să fie cât mai diferite. Acest lucru
trebuie corelat, foarte exact, cu managementul lichidităţii băncii.
Mai există un element al riscului de creditare care nu poate fi redus prin
metodele de gestionare a portofoliului, şi anume riscul de piaţă. Într-o perioadă de
recesiune economică, probabilitatea de insucces a afacerilor creşte. În consecinţă,
creşte şi riscul de creditare. Administrând riscul aferent fiecărui sector de activitate şi
aplicând tehnicile de gestionare a portofoliului de credite în cadrul fiecărui sector, se
va putea reduce riscul, dar nu poate fi eliminat.
Prin intermediul sistemelor informaţionale trebuie grupate şi agregate
împrumuturile industriale, pe sectoare de activitate. Aceste informaţii trebuie să
permită conducerii să evite expunerea excesivă la risc, pentru un anumit sector, şi să
controleze diferenţierea, pe cât posibil, a scadenţelor împrumuturilor.
Riscul în creditare are un factor important în falimentul bancar. Dintr-un
studiu de piaţă realizat în Marea Britanie pentru 22 falimente bancare, a reieşit că 16
dintre ele se datorează unui sistem defectuos de gestionare a dosarelor de credit, deci
a portofoliului ce-l aveau.
Modul de administrare a portofoliului de credite este un element esenţial,
care este urmărit cu multă atenţie de investitori în momentul în care banca doreşte să
atragă noi fonduri.

4.4.7.1 Aplicaţii practice

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Stabiliţi de ce informaţii are nevoie o societate bancară “Astra”

S.A pentru a-şi administra eficient portofoliul de credite (considerând un portofoliu de
credite diversificat din trei ramuri productive)?
Cum pot fi obţinute şi gestionate aceste informaţii?
Corelaţi scadenţele împrumuturilor acordate cu managementul lichidităţii.
Efectuaţi propuneri pentru conducerea băncii.

4.5. Riscul Valutar

4.5.1. Componente. Indicatori ai riscului valutar şi gestionarea acestuia

Riscul valutar este:

• probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să ducă la o diminuare
a profitului net bancar

164
 • ori probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să influenţeze
negativ marja dobânzii bancare.
Riscul valutar apare în urma executării de către bancă a unor operaţiuni
pentru clienţii săi, sau în nume propriu.
(I) Componentele expunerii la riscul valutar

Principalele componente ale expunerii la riscul valutar sunt:

Expunerea de translaţie:
Această expunere apare în cazul băncilor cu activitate internaţională.
Societăţile aflate în această poziţie trebuie să raporteze date şi să-şi consolideze
rezultatele financiare în moneda ţării de referinţă a societăţii mamă. Conversia se
poate face la cursul zilei pentru perioada de raportare. Este un risc care se acoperă,
de regulă, din operaţiile de headging ce pot fi făcute pe piaţa valutară.

Expunerea tranzacţională:
Ea rezultă din faptul că, o serie de operaţii se desfăşoară în valută, iar
cursurile fluctuează, influenţând marja în ţara de referinţă. Expunerea poate fi
semnificativă pe termen scurt şi este acoperită, de asemenea, prin operaţiuni de
headging.

Expunerea economică
Reflectă influenţa fluctuaţiilor cursurilor valutare asupra valorii de piaţă a
băncii.
Valoarea de piaţă a băncii este calculată ca fiind valoarea actuală a tuturor
veniturilor realizate în toate valutele de operare. Actualizarea se face folosind costul
mediu ponderat al capitalului.

(II) Indicatorii riscului valutar

Indicatorii de bază pentru aprecierea riscului valutar sunt doi:

Poziţia valutară individuală
Este calculată pentru fiecare valută de gestionat şi poate fi de două tipuri:
(1.1) Poziţia valutară scurtă (A<P)
O asemenea poziţie valutară ne indică faptul că atunci când:
-cursul valutar este în creştere vom avea o situaţie nefavorabilă;
-cursul valutar este în scădere, situaţia este favorabilă.

(1.2) Poziţia valutară lungă (A>P)

În acest caz:
-când cursul valutar este în creştere, situaţia este favorabilă;
-când cursul valutar este în scădere, situaţia este nefavorabilă.

Poziţia valutară globală:

Este soldul net al creanţelor în devize, faţă de pasivele în devize, ambele
convertite în moneda de referinţă pentru comparabilitate.
Ca indicator reprezintă avantajul oferirii unei imagini globale asupra
expunerii valutare a băncii şi prezintă dezavantajul oricărui indicator global şi anume
conduce la anularea practic a situaţiei precise pe valute care trebuie gestionată în
fapt. El se foloseşte pentru raportări globale.

(III) Gestiunea riscului valutar

165
 Riscul valutar este gestionat de fiecare bancă prin imunizarea băncii,
respectiv prin ajustarea periodică a poziţiilor valutare pentru a suprima poziţiile lungi şi
scurte.
Aceasta este o operaţie scumpă, care nu permite să se speculeze o
anumită poziţie în funcţie de tendinţa cursului valutar.

Acoperirea riscului valutar se face prin folosirea unor metode şi tehnici

specifice, în special, a instrumentelor derivate (hedging). Deşi implică cheltuieli
tranzacţionale mari, gestiunea prin acoperire presupune asumarea unor riscuri
rezonabile, anticipate.

Etapele gestiunii riscului valutar

Pentru gestiunea riscului valutar au fost identificate următoarele etape:
Definirea periodică a expunerii şi identificarea tipurilor de expuneri care pot afecta
banca.
Evaluarea riscului prin determinarea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare
valută în contextul volatilităţii anticipate a pieţelor valutare.
Controlul riscului prin:
• formularea politicii valutare a băncii;
• desemnarea procedurilor de expunere la risc;
• stabilirea limitelor de expunere.
• executarea tranzacţiilor propriu – zise.

4.5.2. Principalele instrumente de acoperire a riscului de schimb

valutar

Practica bancară internaţională a identificat o serie de instrumente de

acoperire a riscului de schimb valutar, sub forma contractelor la termen privind
schimbul valutar, şi tehnicile de headging.

4.5.2.1. Contracte la termen privind schimbul valutar.

Există două modalităţi de a cota o rată a contractelor la termen privind

schimbul valutar:

• fie ca un curs de schimb ce va fi folosit la termenul specificat;

• fie sub forma unei marje la termen, care se adaugă sau se scade din rata la
vedere.
Cea de-a doua modalitate este folosită mai des, deoarece cursurile de
schimb variază în mod continuu, prin ajustarea ratelor la vedere în funcţie de cererea
şi oferta de valută, în timp ce marjele la termen fluctuează corelat cu ratele dobânzii
practicate pe pieţele financiare, depinzând, bineînţeles, de termen (1 lună, 3 luni, 6
luni etc.).
Marja la termen se calculează după următoarea formulă:

P × S × (R A − RB )
M= ,
365 + (P × RB )

166
 unde:
(4.34)
M= marja la termen;
P = perioada pentru care se încheie contractul în zile (de exemplu, 3 luni =
90 zile);
S = rata de schimb la vedere (spot rate) între valuta A şi valuta B;
RA = rata anuală a dobânzii în cazul valutei A, exprimată zecimal;
RB = rata anuală a dobânzii în cazul valutei B, exprimată zecimal.
(de exemplu, 7% = 0,7)

Marja la termen poate fi pozitivă sau negativă.

O marjă pozitivă se adaugă ratei la vedere; în cazul unei marje negative,
aceasta se deduce din rata de schimb la vedere.
Marja la termen permite operatorilor de pe pieţele monetar – financiare să
speculeze diferenţele care există între ratele dobânzii (la depozit sau la credit) între
diferite valute.
De exemplu, se împrumută 1 milion dolari cu o rată a dobânzii de 4%; se
schimbă această sumă în lire sterline şi se depune la o altă bancă, unde se obţine o
dobândă la depozit de 6%.
În acelaşi timp, pentru acoperirea riscului de schimb, se încheie un contract la termen
pentru a schimba lira sterlină în dolari la o rată care se calculează prin adăugarea
marjei la termen la rata la vedere.

4.5.2.2. Tehnici de headging

Utilizarea tehnicilor de headging este determinată de expunerile
reziduale care se înregistrează după corelarea şi crearea unor protecţii
strategice.
La baza operaţiunilor de reducere a riscului valutar stau diferite instrumente
contractuale, denumite derivate. Dintre aceste derivate sunt de menţionat:

(A) Contractele forward

Sunt metode de acoperire valutară la termen, prin încheierea unui
contract de cumpărare-vânzare a unei sume dintr-o valută contra unei anumite
sume dintr-o altă valută, la o dată în viitor. Contractul se negociază din punct de
vedere al valutei, sumei, ratei de schimb şi a datei executării tranzacţiei.
Execuţia contractului forward are ca scadenţă în orice moment în viitor, între 3
zile şi 5 ani, faţă de operaţiile spot, unde execuţia contractului are loc după două
zile lucrătoare de la iniţierea tranzacţiei.
Iată de pildă, dacă o firmă are nevoie pentru 180 de zile de o sumă de 10
milioane GBP, ea se poate adresa unei bănci, care va intra într-un contract forward de
livrare la acea dată. Banca poate solicita firmei pentru acest contract un eventual
depozit de siguranţă. Peste 180de zile, firma achiziţionează suma în GBP, la preţul
forward (cursul de schimb) convenit prin contract. Cursul de schimb (preţul
contractului de schimb forward) se determină, potrivit principiului parităţii dobânzilor,
ajustând cursul spot cu diferenţa dintre ratele dobânzii valutelor care fac obiectul
contactului. Această diferenţă, care reprezintă puncte forward sau SWAP, poate fi
pozitivă (primă), sau negativă(discount).
În ceea ce priveşte cotaţia unei valute, atât spot, cât şi forward, aceasta
cuprinde două rate: rata la care banca va cumpăra valuta (big rate) şi o rată mai
ridicată la care banca va vinde valuta respectivă (asked sau offer rate). Ecartul dintre
aceste rate, aşa numitul spread, constituie marja din care banca îşi va acoperi

167
costurile antrenate pentru efectuarea tranzacţiei. În cazul unei prime forward, punctul
forward bid < punctul forward ask, iar în cazul unui discount forward, punctul forward
bid >punctul forward ask. Calculul punctelor forward se face după următoarea relaţie:

D d × Cs × N z
FWD =
300 × 100
(4.35)

în care:
Dd = diferenţa ratelor dobânzilor celor două valute;
Cs = cursul spot;
Nz = numărul de zile al perioadei de cotaţie forward.
Contractele forward reprezintă un angajament şi o obligaţie, nerespectarea
lor atrăgând după sine riscul unor pierderi. Aceste contracte, prezentând avantajul
unor costuri relativ mai scăzute, au dezavantajul că nu se poate beneficia de
eventualele mişcări favorabile ale cursului de schimb.
Pentru o bancă, riscurile de tranzacţionare la termen au multe ramificaţii, ele
putând fi: riscuri de creditare, riscuri legale, riscuri de trezorerie şi riscuri
administrative.
Derularea unui contract la termen presupune parcurgerea a două perioade:
perioada de la încheierea contractului până la transmiterea instrucţiunilor de plată la o
bancă corespondentă şi perioada ultimelor două zile până la scadenţa contractului.
O componentă a riscului de creditare constă în posibilitatea că, la data
valutei, clientul să nu poată plăti băncii datoria scadentă. Riscul există datorită faptului
că, potrivit uzanţelor internaţionale, instrucţiunile la care este deschis contul nostru,
este cu o zi sau două înainte de data valutei, pentru a permite transferul fondurilor mai
departe. În momentul în care a fost transmisă instrucţiunea, banca este expusă
riscului ca, clientul să nu livreze banii pe care, conform contractului, trebuie să-i
plătească la data valutei. Acest risc de decontare poate fi acoperit creând, pentru
ambele devize implicate în contract, sisteme de garantare a transferurilor valutare din
partea băncilor operatoare (ex. Swap-ul valutar).

(B) SWAP –ul valutar (al ratei de schimb).

Este o tranzacţie complexă, ce presupune combinarea a două opţiuni

simple de vânzare – cumpărare de valută, operaţiuni care se realizează simultan, dar
au scadenţe diferite. SWAP-ul valutar a apărut din necesitatea de acoperire a unor
angajamente într-o valută, fără a modifica la termen structura angajamentelor şi a
disponibilităţilor în cele două valute.
Se cunosc mai multe tipuri de operaţiuni SWAP – valutare.
În funcţie de tipul operaţiunilor efectuate în fiecare din cele două ramuri ale unei
tranzacţii SWAP, distingem:
• SWAP „ buy and sell” – care se foloseşte atunci când se
cumpără o valută (valuta principală), contra altei valute principale contra celeilalte
valute, fiecare operaţiune având altă dată de valută.
• SWAP „sell and buy” – este operaţiunea de vindere a valutei principale,
simultan cu cumpărarea acesteia contra altei valute, fiecare operaţiune
având altă dată de valută.
În funcţie de data valutei corespunzătoare fiecărei operaţiuni, tranzacţiile SWAP pot
fi:

168
 • SWAP „spot next” – unde prima ramură de SWAP are ca dată a valutei
următoarea zi lucrătoare, iar a doua ramură are data valutei spot;
• SWAP „spot/forward” – unde prima ramură are data valutei spot, iar cea de-
a doua la un moment ulterior, începând cu a treia zi lucrătoare de la data
încheierii tranzacţiei şi până la un an;
• SWAP „forward/forward” - unde ambele ramuri au data valutei ulterioară
spotului.
SWAP –ul implică efectuarea operaţiunilor în acelaşi timp, fără modificări în cele
două cursuri –spot şi la termen - întrucât orice schimbare ar însemna un câştig sau o
pierdere pentru bancă, în funcţie de sensul schimbării. Însă derularea operaţiunii
complexe necesită în mod obiectiv o perioadă de timp, ceea ce face ca întotdeauna la
începerea unei asemenea operaţiuni, să existe un risc al diferenţei de acoperire între
operaţiunile spot şi cele la termen. Ca atare, cotaţia care i se face clientului este una
acoperitoare pentru bancă în acest caz, respectiv marjele de siguranţă sunt cotate mai
larg. Pentru bancă, un SWAP este o formă de împrumut garantat, deci implică un risc
al creditului relativ mai redus decât împrumutarea de fonduri interne.
Operaţiunile SWAP prin specificul lor, sunt operaţiuni la termen. Ele permit
plasarea unor sume în devize aflate în exces, dar pot fi efectuate numai în legătură cu
valutele cele mai importante care cotează atât spot, cât şi la termen. Ca şi în cazul
contractelor forward, acest tip de operaţiuni solicită băncii adoptarea unor conduite
atente în selectarea clienţilor, fiind preferaţi cei cu lichiditate ridicată, care prezintă
bonitate şi performanţe financiare acceptabile, urmărind ca banca să-şi stabilească
limite de expunere pentru fiecare client.
Principalele diferenţe între tranzacţiile la termen şi cele SWAP constau, în
ce priveşte:
• scadenţa: tranzacţiile SWAP se utilizează pentru scadenţe mai mari, de
până la 10 ani, în timp ce tranzacţiile la termen cu scadenţe între 3 zile şi 5
ani;
• plata diferenţei de dobândă între cele două valute: la tranzacţiile la termen,
diferenţa de dobândă – se include în calculul preţului, astfel încât cursul de
schimb la termen diferă de cursul spot; la tranzacţiile SWAP, diferenţa de
rată a dobânzii se plăteşte în mod curent între cele două părţi şi, prin
urmare, cursul de schimb este acelaşi la început şi la scadenţă.
Să presupunem, de exemplu, că un client doreşte cotaţia GBP faţă de USD
la spot şi la termen la trei luni. Dealer-ul consultă informaţiile furnizate la brokeri şi
sistemele informatice specializate – Reuters, Telerate - în prezenţa clientului
urmăreşte cotaţiile GBP/USD spot şi forward la 3 luni:
spot 1 GBP = 1,8715/1,8725 USD
3 luni 1 GBP = 1,18418/1,8431 USD
„discount” 297-294 puncte.
Clientul doreşte să cumpere GBP 500000 – cu scadenţa peste trei luni, la
cursul de 1 GBP =1,8431 USD, operaţie cu care dealer-ul este de acord. Prin cotaţia
făcută s-a acoperit într-o oarecare măsură de o schimbare prea mare în sensul nedorit
de el, cu limita de 294 puncte pe care le-a cedat clientului deoarece după analizele
sale GBP-ul se va deprecia în raport cu USD. În acest moment, delear-ul prin
vânzarea de GBP are o poziţie „short” pe GBP, iar prin cumpărarea de USD are o
poziţie „long”
pe USD.
Poziţia „short” pe GBP trebuie acoperită de către dealer pentru a nu se
expune prea mult riscului ratei de schimb. Pentru a rezolva această problemă dealer-
ul va cere o cotaţie GBP/USD la trei luni altei bănci sau unui broker, iar dacă cursul

169
primit asigură acoperirea, dealer-ul va efectua operaţiunea de a cumpăra 500000
GBP contra USD.
O altă posibilitate de acoperire a poziţiei este efectuarea de către dealer a
unei tranzacţii combinate spot/forward, după cum urmează:
cumpără 500000 GBP cu valută spot, la cursul pieţei din acel moment (expl: 1 GBP
=1,7648 USD);
face un swap „sell and buy” spot/forward la 3 luni cu 100 puncte în favoarea sa;
Deci, operaţiunea se va reprezenta schematic astfel:
– cumpărare de 500000 GBP – valută spot la cursul de 1 GBP =1,7648;
– vânzare de 500000 GBP – pentru swap la cursul de 1 GBP =1,8431 USD (882,000
USD);
- cumpărare de 500000 GBP – pentru swap la cursul de 1 GBP =1,7540 USD (100
puncte în favoarea sa la scadenţa pe 3 luni….877,000 USD);
- vânzare de 500000 GBP clientului cu scadenţa la 3 luni la cursul de 1 GBP =1,7550
USD…..877,500 USD.
Concluzie:
banca are câştig de 100 puncte;
pentru bancă operaţiunea de acoperire pentru swap este de fapt, un împrumut
garantat, implicând deci un risc al creditului mult mai redus decât împrumutul obişnuit;
swap-ul valutar este utilizat şi pentru deplasarea în timp a
scadenţei unei operaţiuni simple în spot sau forward.
Operaţiunea de deplasare în timp a scadenţei operaţiei iniţiale se numeşte
operaţiune rollover.

(C) Operaţiunea futures

Un contract futures reprezintă un acord de a cumpăra sau de a vinde o

sumă determinată dintr-o valută, la un preţ stabilit în momentul încheierii contractului,
dar cu executarea tranzacţie la o dată viitoare. Deşi are o funcţie similară contractului
forward, contractul futures se deosebeşte de acesta prin faptul că este tranzacţionat la
bursă şi nu negociat între cele două părţi, ca în primul caz. Inevitabil, aceasta
semnifică o flexibilitate mai scăzută. Se lucrează cu cifre rotunde de regulă 25000
USD, sau 25000 GBP, iar scadenţele sunt limitate, în general, la maximum 4 ani. Pe
de altă parte, contractele futures asigură posibilitatea alegerii unei game mari de
valute, cu toate că preţul ce trebuie plătit/primit va oscila vizibil în funcţie de
atractivitatea ratelor de schimb.
Contactele furures sunt cotate zilnic la bursa – futures, astfel încât
pierderile unei părţi sunt transferate ca venituri celeilalte părţi. Acoperirea unei poziţii
„short” (datorii la termen într-o valută), sau „long” (creanţe într-o valută) se poate
realiza prin luarea unei poziţii de sens contrar.
Contractele futures pot fi cumpărate şi vândute în orice moment, dar, dacă
există un contract care conţine o rată de schimb în deteriorare progresivă, atunci
deţinătorul contractului poate fi nevoit să constituie un colateral suplimentar la bursa –
futures, drept garanţie a livrării fondurilor la scadenţă.
Contactele futures pentru neutralizarea riscului valutar sunt puţin utilizate în
Europa, datorită relativei ei inflexibilităţi, comparativ cu o piaţă forward bine dezvoltată
pentru toate valutele importante. Acest tip de contracte este mai frecvent întâlnit în
SUA, îndeosebi pentru valutele cum ar fi pesos-ul mexican, la care piaţa forward
poate fi lichidă.

170
 În România o piaţă futures a fost organizată şi se desfăşoară de câţiva ani
la Bursa din Sibiu, fără a avea însă o dezvoltare prea mare.

(D) Opţiuni valutare

Opţiunea reprezintă un acord prin care vânzătorul (emitentul opţiunii)
acordă cumpărătorului (deţinătorul opţiunii) dreptul, dar nu şi obligaţia, de a realiza o
anumită tranzacţie valutară în anumite condiţii (preţ, termen de valabilitate). Pentru
acest drept, cumpărătorul plăteşte o primă la preluarea opţiunii. Suma şi scadenţa
opţiunii pot fi alese de către cumpărător. În prezent, opţiunile valutare sunt disponibile
în majoritatea monedelor din toate ţările unde există şi o piaţă valutară forward lichidă,
care nu este restricţionată de reglementările valutare.
Există două tipuri de bază de opţiuni: CALL (de cumpărare) şi PUT (de
vânzare). Opţiunea CALL dă dreptul deţinătorului, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra o
valută contra alteia la o anumită dată (opţiuni comerciale) şi la un anumit preţ, în timp
ce opţiunea PUT dă dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde o valută contra alteia în
aceleaşi condiţii.
Preţul de exercitare al opţiunii (stike price), este rata de schimb la care se
realizează tranzacţia. Diferenţa dintre preţul de exercitare şi preţul prevalent al pieţei,
reprezintă valoarea intrinsecă a opţiunii.
Atunci când preţul de exercitare este egal cu preţul prevalent al pieţei (care
poate fi rata spot sau mai frecvent, cea forward), opţiunea se numeşte „at-the-money”
şi nu aduce practic nici câştig, nici pierdere.
Opţiunea PUT se numeşte „in-the-money”, dacă are valoarea intrinsecă,
adică preţul de exercitare este mai bun decât preţul prevalent al pieţei.
O asemenea opţiune este, în general, mai scumpă decât cea „at-the-
money”.
În situaţia inversă, respectiv atunci când opţiunea nu are valoare intrinsecă,
ea se numeşte „aut-the money”. Cumpărarea unor astfel de opţiuni sunt pregătiţi să
accepte o deteriorare a cursului de schimb, deoarece estimează probabil că variaţia
valutară va fi în favoarea lor.
Opţiunea CALL este „in-the-money” dacă preţul de exercitare este mai mic
decât preţul zilei, ceea ce înseamnă că deţinătorul opţiunii decide executarea
tranzacţiei pentru că a cumpărat la un preţ mai mic şi poate revinde la un preţ mai
ridicat. Dacă preţul de exercitare este mai mare decât preţul zilei, opţiunea CALL este
„aut-the-money”.
Opţiunile valutare au fost tranzacţionate prima oară la Bursa din
Philadelphia, în 1982, după care volumul operaţiunilor au crescut rapid. În prezent
există o diversificare continuă a tipurilor de opţiuni, dintre care:
(D1)Opţiuni cilindru, care sunt structurate din două opţiuni.
De exemplu, dacă o companie are nevoie să schimbe GBP contra USD,
opţiunea cilindru va consta în cumpărarea unei opţiuni GBP PUT/USD CALL la o rată
„aut-the-money”. Prima la opţiunea vândută va compensa parţial sau integral prima la
opţiunea cumpărată.

171
 (D2) Opţiunile compuse, reprezintă în esenţă o opţiune la opţiune.
Cumpărătorul unei opţiuni la opţiune obţine dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra
o altă opţiune la o dată fixă în viitor şi la o primă fixă prestabilită. Prima este plătibilă în
două etape: o parte la momentul cumpărării opţiunii originale, iar restul dacă şi numai
dacă este preluată a doua opţiune. Opţiunile compuse funcţionează cel mai bine
atunci când prima opţiune are o scadenţă mai scurtă decât cea de-a doua.
(D3) Opţiunile „look-back”
Aceste opţiuni permit cumpărătorului să primească cea mai bună rată
(definită, de obicei, ca un punct fix în fiecare zi) pe parcursul perioadei opţiunii. Deşi
aceasta pare a fi o situaţie ideală, prima pentru o asemenea opţiune este foarte
costisitoare.
(D4)Opţiunile „knock-out”
Ele dau dreptul cumpărătorului să efectueze o tranzacţie valutară în
perioada opţiunii, cu prevederea că opţiunea îşi pierde valoarea dacă de atinge un
anumit curs de schimb prestabilit.
(D5)Opţiunile „knock-in”
Acestea sunt asemănătoare cu opţiunile „knock-out”, cu excepţia faptului că
nu se activează până la atingerea unei anumite rate de schimb. Astfel spus, aceste
opţiuni nu asigură protecţie până în momentul înregistrării respectivului curs.
Headging-ul riscului valutar reprezintă doar un mijloc şi nu un scop în sine a
politicilor manageriale. Însă, prin diminuarea impactului volatilităţii cursului de schimb
asupra afacerilor, se asigură un grad de certitudine al acestora şi se măreşte calitatea
câştigurilor, adăugând astfel valoare.

4.5.2.3. Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: Calculaţi rata de schimb pentru un contract pe termen de 3

luni, pentru următorul exemplu:
dobânda pentru USD, pentru 3 luni: 8,25%;
dobânda pentru lire sterline, pentru 3 luni: 4,50%;
rata de schimb la vedere liră / dolar: 1 liră = 1,5125 dolari.

Rezolvare:
90 × 1,5125 × (0,0825 − 0,045 )
M= = 0,014
360 + 90 × 0,045
RS = 1,5125+0,014 =1,5265

Problema 2: Să se explice cum poate fi acoperit riscul de schimb valutar în

următoarele situaţii:
Trebuie plătită o factură în USD, pe an.
Este de făcut o plată în lei, echivalent a USD 10.000, cândva în următoarele trei luni şi
se doreşte gestionarea riscului de schimb valutar.

Rezolvare:

172
 (a) Pentru a elimina riscul de schimb valutar se poate încheia astăzi un
contract la termen prin care să fie fixate preţul (cursul de schimb) pe care va trebui să
fie plătit anul viitor pentru dolari.
O altă soluţie ar fi să se încheie un contract tip “call option” pentru a
cumpăra dolari. Dacă preţul dolarilor (cursul de schimb) scade sau rămâne constant,
nu se exercită dreptul pe care îl dă contractul. Dacă însă preţul creşte, se face uz de
contractul “call option” cumpărând dolari la preţul stabilit anterior.
Trebuie comparat costul (prima) încheierii celor două tipuri de contracte.
(b) Deoarece la data la care trebuie să fie efectuată plata nu este clar
specificată, se poate cumpăra un contract tip opţiune care poate fi executat oricând în
următoarele trei luni.
O a doua soluţie este încheierea unui contract la termen, care va fixa preţul
în viitor şi va permite execuţia oricând în intervalul de trei luni.
De regulă, costul unui contract la termen este mai mic decât al unei opţiuni.

Problema 3: O organizaţie economică are la un moment dat T0următoarea

situaţie:
disponibil cont 240 000 USD;
peste 3 luni are de achitat un import în Euro în valoare de 281 000
Euro;
cursul în momentul T0 1 USD = 1,21 Euro.
Se estimează o întărire a monedei Euro în raport cu dolarul 1 USD = 1,15 Euro.
Prezentaţi modalitatea de acoperire la vedere a riscului valutar de către
banca ce execută operaţii în numele clientului.

Rezolvare:
Acoperire la vedere este o modalitate prin care banca realizează o
operaţiune la vedere în nume propriu sau în numele clienţilor săi.
Operaţiunea la vedere efectuată este următoarea:
se vând dolari şi se cumpără Euro:
240 000 x 1,21 = 290 400 Euro
Astfel dacă se îndeplineşte estimarea specialiştilor firma câştigă:
(1,21-1,15) x 240 000 = 14 400 Euro şi reuşeşte să-şi plătească datoria de
281 000 Euro.
Operaţiunea la vedere permite ca într-un interval scurt o bancă sau o
societate comercială să scape de o valută în suferinţă, orientându-se spre o valută
mai stabilă denumită “valută de refugiu”.

Problema 4: La data de 25.05. a anului N un client solicită băncii sale un

curs forward USD/ROL cu data valutei peste 7 zile (1.06), pentru suma de 1.000.000
USD. Banca îi va cota cu 8.496/8.549, curs obţinut, folosind cursul spot 8.480/8.500,
dobânzile leu/1 săptămână 15%/35% şi dobânzile USD /1 săptămână 5.35% / 5.53%.

Rezolvare:
Calculăm punctele forward potrivit formulei:
D d × Cs × D z
FWD = şi obţinem punctele forward 15/49, ca o primă ce se adună la
360 × 100
cursul spot, deoarece dobânzile pentru leu sunt mai mari decât cele pentru un dolar.
Acele calcule se sprijină pe modul în care banca acoperă tranzacţiile şi
anume:

173
dacă clientul doreşte să vândă băncii 1.000.000 USD cu data valutei peste 7 zile, ca
să obţină lei, banca va cumpăra un contract forward, cursul valutei la termen fiind de
8.496 lei pentru 1 USD, conform formulei de mai sus:
8480+ (8480× (15− 5,53)× 7)
360× 100

Pentru a onora contractul, banca se împrumută de 1.000.000 USD pentru 7

zile, la o dobândă de 5,53% p.a., ceea ce echivalează cu o cheltuială de 1075 USD,
respectiv datoria de a rambursa la scadenţă 1.001.075 USD. Imediat, suma
împrumutată o vinde spot la un curs de 8480,obţinând 8.480.000.000 lei, pe care îi
plasează imediat într-un depozit pe 7 zile cu o dobândă de 15% p.a.
Depozitul va câştiga o dobândă de 24.733.328 lei, ceea ce înseamnă ca la
scadenţă banca va avea 8.504.733.328 lei. Pe baza sumelor în lei şi în USD, preţul la
termen (cursul leu/ USD) poate fi calculat astfel:
8.504.733. 328
= 8.496 lei/USD
1.001.075
După 7 zile, clientul va livra băncii 1.000.000 USD, iar aceasta va livra
clientului 8.496.000.000 lei şi va rambursa împrumutul în USD. Rezultă de aici că,
clientul este cel care plăteşte cheltuielile cu dobânda la împrumut în USD şi primeşte
diferenţa de dobândă dintre cele două monede, ca o primă la cursul la vedere de la
momentul în care este încheiat contractul la termen.
În situaţia în care clientul doreşte să cumpere 1.000.000 USD contra lei, banca va
8480+ (8480× (15− 5,53)× 7)
vinde un contract la termen în USD, preţul fiind de
360× 100
=8.496 lei/ USD.
Explicaţia preţului constă în faptul că, banca cumpără spot 1.000.000 USD
de pe piaţa valutară, la un curs de 8.500 lei/ USD şi face un depozit de 1.000.000
USD pe 7 zile, cu o dobândă de 5,53% p.a.; pentru a cumpăra dolari, banca se
împrumută de 8.500.000.000 lei, pentru 7 zile, cu o dobândă de 35% p.a.
La scadenţă, banca va utiliza depozitul în USD pentru a livra clientului
1.000.000 USD, iar suma în lei primită de la acesta va fi utilizată pentru rambursarea
împrumutului în lei. Deci, clientul este cel care plăteşte, prin preţul la termen,
cheltuielile cu dobânzile la împrumutul în lei şi primeşte venitul din dobânzi de la
depozitul în USD.

Problema 5: O firmă elveţiană intenţionează să emită obligaţiuni în valoare

de 2,8 milioane CHF, la o rată a dobânzii de 7,5%, pe o perioadă de un an. Pe o
perioadă de un an firma are nevoie, de fapt, de o sumă de 2 milioane USD pentru
achiziţionarea unor materii prime. Dacă ar cumpăra banii de pe piaţa valutară, ar
trebui să plătească 9,75%. Pe de altă parte, o firmă americană intenţionează să emită
obligaţiuni în valoare de 2 milioane USD, la o rată a dobânzii de 10% pe aceeaşi
perioadă, dar are nevoie imediată de 2,8 milioane CHF. Dacă ar cumpăra suma de pe
piaţa valutară ar trebui să plătească 8,5% pe an. Ambele firme se adresează unui
dealer SWAP.

Rezolvare:
Pentru efectuarea SWAP-ului, firma elveţiană emite obligaţiunile şi plăteşte
cele 2,8 milioane CHF dealerului, care le transferă firmei americane. Acesta, la rândul
său, emite obligaţiunile la 2 milioane USD, sumă pe care o transmite dealer-ului, iar

174
acesta o transferă firmei elveţiene. Rezultatul net este că fiecare firmă îşi primeşte
sumele de bani în valuta necesară.
La finele anului se efectuează plata dobânzilor. Dealer-ul SWAP aranjează
pentru firma elveţiană o dobândă de 9,75% pe an pentru cele 2 milioane USD, iar
pentru firma americană o dobândă de 8% pe an pentru cele 2,8 milioane CHF. Astfel,
firma elveţiană plăteşte dealer-ului 0,0975 x 2 milioane USD =0,195 milioane USD.
Dealer-ul transferă 0,2 milioane USD firmei americane, pe care acesta îi foloseşte
pentru a plăti dobânda la obligaţiuni. La rândul său, firma americană plăteşte 0,08 x
2,8 milioane CHF =0,224 milioane CHF dealer-ului, care transferă firmei elveţiene
0,21 milioane CHF, pentru achitarea dobânzilor la obligaţiunile emise. Rezultă un
câştig anual de 14.000 CHF şi o pierdere netă de 5.000 USD. Presupunând că
operează în USD, pe care are o pierdere, dealer-ul este expus riscului de fluctuaţie a
cursului de schimb la care ar putea converti cei 14.000 CHF, fiind obligat să se
protejeze. El ar putea structura ratele dobânzilor de aşa natură încât să nu aibă nici o
expunere, dar în acelaşi timp el trebuie să asigure o ofertă atractivă. În plus, dealerul
SWAP este expus riscului de credit, în situaţia în care una dintre firme nu-ţi onorează
obligaţiile.
La scadenţă, firma elveţiană plăteşte 2 milioane USD dealerului, care îi
transferă firmei americane, aceasta utilizând suma respectivă pentru răscumpărarea
obligaţiunilor.
Firma americană plăteşte 2,8 milioane CHF dealerului, care îi transferă
firmei elveţiene pentru răscumpărarea propriilor obligaţiuni.
Efectul net al tranzacţiei este că firma elveţiană a converti obligaţiuni de 2,8
milioane CHF, cu o dobândă de 7,5% pe an în obligaţiuni de 2 milioane USD, cu o
dobândă de 9,75% pe an, economisind astfel 1/8 puncte dobândă din ceea ce ar fi
plătit la un împrumut de USD. Firma americană a convertit obligaţiuni de 2 milioane
USD cu o dobândă de 10% pe an în obligaţiuni de 2,8 milioane CHF, cu o dobândă de
8% pe an, economisind 0,5 puncte dobândă din ceea ce ar plăti la un împrumut de
CHF. Profitul dealerului rezultă din diferenţa între dobânzile încasate şi dobânzile
plătite. El a plătit CHF la o rată de 8% pe an, diferenţa fiind de 0,5%; a primit USD la o
rată a dobânzii de 9,75% pe an şi a plătit USD la 10% pe an, pierzând 0,25%, câştigul
global fiind de 0,25%. Rezultă că, dincolo de avantaje, SWAP –ul valutar determină
pentru fiecare participant la contract şi un anumit risc de credit.

Problema 6: O firmă americană deţine o poziţie „short” pentru 1,25 milioane

CHF, scadente peste 6 luni. Apreciind că, în perioada următoare, respectiva valută se
va aprecia, firma se acoperă cumpărând 10 contracte futures a câte 125.000 CHF, al
căror preţ îl acoperă în USD. Considerăm că în prezent cursul de schimb este de
0,4640 CHF pentru 1 USD iar după 6 luni va fi de 0,4840. Stabiliţi rezultatul acestui
contract futures la termen.

Rezolvare:
Firma va pierde la poziţia sa short:
0,4840-0,4640=0,02 CHF la 1 USD, respectiv
1.250.000 x 0,02=25.000 CHF
Pe contractul futures în schimb, firma va câştiga o sumă echivalentă cu care îşi va
compensa pierderea suferită la poziţia short.

Problema 7: Presupunem că în luna septembrie a anului N, firma „APOLLO”

estimează că va avea începând cu a doua jumătate a lunii decembrie un excedent de
fonduri de 1 milion USD, pentru o perioadă de trei luni. Ea se confruntă astfel cu riscul
ca până în decembrie rata dobânzii pe trei luni să scadă, ceea ce ar determina o

175
plasare a fondurilor la un randament mai redus. Pentru a acoperi acest risc, firma va
cumpăra un contract FUTURES pe trei luni.

Rezolvare:
Etapele operaţiunii:
În septembrie (T0)firma cumpără un contract FUTURES pe trei luni la 92.75,
asigurându-ţi astfel plasamentul fondurilor sale în dolari la trei luni, la rata dobânzii de
7,25% (100-92,75). La încheierea contractului firma plăteşte marja de 750 USD.
b) După câteva zile (T1) preţul contractului scade la 92,50, rata
dobânzii ajungând la 7,50% (100-92,50). Firma trebuie să suplimenteze garanţia sa
(are o poziţie long şi preţul contractului a scăzut), plătind 1.000.000 x 0,25 x
(90/360)=625 USD.
c) După alte câteva zile (T2) preţul contractului urcă la 92,75, deci rata
dobânzii este de 100-92,75=7,25%, ceea ce înseamnă că firma va primi în contul său
marja de 625 USD. (93,00-92,75)x(90/360)x1.000.000 USD=625 USD.
d) În ultima zi de tranzacţii în luna decembrie (T3) preţul ajunge la 93, deci
rata dobânzii scade la 7% (100 - 93). Firma vinde contractul sau FUTURES obţinând
un câştig de 625 USD.
(93,00-92,75)x(90/360)x 1.000.000 USD =625 USD.
Rezultă unele concluzii esenţiale:
- Cel care plasează fonduri la termen începând cu un moment T2 la o
dobândă fixă şi vrea să se acopere împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii de
piaţă, având în vedere dobânda curentă D0, va vinde un contract FUTURES pe rata
dobânzii în momentul T0 pentru momentul T2-T3; dacă rata dobânzii va creşte (D2-D0),
va pierde la plasament, dar va câştiga lichidând poziţia FUTURES la un preţ P2<P0.
- Cel care împrumută la termen la o dobândă fixă, pentru a se acoperi
împotriva riscului de scădere a ratei dobânzii va cumpăra un contract FUTURES pe
rata dobânzii: eventuala pierdere va fi compensată printr-un câştig la bursă.
- Cel care împrumută la termen cu o dobândă variabilă şi vrea să se
acopere împotriva riscului de creştere a ratei dobânzii va pierde un contract
FUTURES.
- Cel care vrea să plaseze dobânda variabilă şi vrea să se acopere
împotriva riscului de reducere a ratei dobânzii va cumpăra un contract FUTURES.

Problema 8: Banca Naţională din ţara „Z” efectuează următoarea

operaţiune de tip swap:
- cumpără 100.000 USD la cursul de 2,12 UM;
- şi vinde peste 6 luni, 100.000 USD la cursul de vedere.
Stabiliţi finalitatea operaţiunii swap în următoarele condiţii:
cursul este de 1 USD = 2,25 UM;
cursul este de 1 USD = 2,12 UM;
cursul este de 1 USD = 2,00 UM.

Rezolvare:
Cumpără 100.000 USD x 2,12 = 212.000 UM (plăteşte)
În cazul (a) peste 6 luni vinde 100.000 USD x 2,25 = 225.000 UM
(încasează).
Operaţiunea totală: 225.000 – 212.000 = 13.000 UM (câştig).
În cazul (b) peste 6 luni vinde 100.000 USD x 2,12 = 212.000 UM
Plăteşte 212.000 UM
Operaţiunea totală: 212.000 = 0

176
 Banca nu câştigă, nici nu vinde dar reuşeşte să-şi exercite politica monetară
prin injectarea şi absorbţia de capital la momentul la care doreşte.
În cazul (c) peste 6 luni vinde 100.000 USD x 2,00 = 200.000 UM
Plăteşte 212.000 UM
Operaţiune totală: 200.000 – 212.000 = - 12.000 UM (pierde)

Problema 9: O bancă are la un moment T0 un disponibil de 150.000 USD şi

în acelaşi moment are de plată 180.000 EURO. În condiţiile în care peste trei luni (T1)
are de încasat 180.000 EURO şi de plătit 150.000 USD, stabiliţi etapele acoperirii
riscului valutar prin operaţiunea de swap (cursul USD: 1 USD=1,2 EURO, curs la
vedere, 1 USD=1,15 curs la termen, comisioane 0,5%).

To T1
150.000 USD – disponibil 180.000 EURO – disponibil
180.000 EURO – de plată 150.000 USD – de plată

Derularea operaţiunii swap:

- vinde 150.000 USD X 1,20 = EURO şi îşi achită datoria la momentul T0;
- în acelaşi timp banca, contra unui comision de 0,5% se angajează în
operaţiuni la termen pentru momentul T1 la cursul de 1,15 EURO în scopul cumpărării
de EURO în schimbul dolarilor.
180.000 EURO: 1,15=156.521,74 USD
180.000 × 0.5%
Comision = 782,60
1,15
Câştigul băncii: (156521,74-150.000)-782,60=5739,14 USD ca urmare a
operaţiunii de swap.

PROBLEME DE REZOLVAT:

Problema 1: O bancă are următoarea situaţie :

contul de disponibil : 1,3 milioane EURO; 1 milion USD;
are de achitat peste 6 luni 2,1 milioane EURO;
cursul la momentul iniţial 1 $ = 1,20 EURO;
se estimează o întărire a cursului dolar în raport cu Euro 1 $ = 1,22 EURO.
Prezentaţi modalitatea de acoperire la vedere a riscului valutar.

Problema 2: O bancă are la un moment dat Tk disponibil de 3 milioane USD

şi are de achitat 2 milioane EURO. În condiţiile în care peste 3 luni are de
încasat 1.960.000 EURO şi de plătit 2,9 milioane USD, stabiliţi etapele acoperirii
riscului valutar prin operaţiunea de swap.
(curs la vedere 1 USD =1,12 EURO – comision 0,8%)
(la termen 1 USD =1,21 EURO).

Problema 3: Banca Naţională a ţării „X” efectuează următoarele operaţiuni

de tip swap:
-cumpără 50.000 EURO la cursul de 5,14 USD;
-vinde peste 3 luni la cursul la vedere.
Stabiliţi finalitatea operaţiunii swap, dacă peste 9 luni cursul la vedere este
de 1 EURO = 5,35 USD.
Prezentaţi modalitatea de acoperire la vedere a riscului valutar.

177
 Problema 4: Calculaţi rata de schimb pentru un contract pe termen de 6
luni, pentru următorul exemplu:
dobânda pentru US $, pentru 6 luni: 3,25%;
dobânda pentru lire sterline, pentru 6 luni: 2,25%;
rata de schimb la vedere liră / dolar 1 liră = 1,3125 dolari.

Problema 5: Calculaţi rata de schimb la un contract pe termen de 3 luni cu

următoarele date:
dobânda EURO 4,1%;
dobânda DOLAR 3,2%;
rata de schimb la vedere DOLAR/ EURO- 1 DOLAR =1,12 EURO.

4.6. Riscul de rată a dobânzii

4.6.1. Definirea riscului de rată a dobânzii

Dobânda este suma ce revine proprietarului capitalului la rambursarea unui

împrumut acordat, sau preţul folosirii capitalului, precum şi remunerarea riscului pe
care îl implică împrumutul respectiv.
Rata dobânzii este sensibilitatea rezultatelor financiare la variaţia nivelului
ratelor dobânzii, sau acel risc de deteriorare a situaţiei patrimoniale a băncii sub
influenţa unei modificări adverse a nivelului dobânzilor pe piaţă.
În literatura de specialitate, riscul ratei dobânzii mai este definit ca fiind
volatilitatea venitului net din dobândă şi a valorii băncii datorată schimbărilor nivelului
ratelor dobânzilor.
Din punct de vedere al acestui tip de risc o bancă îşi poate asuma un risc
substanţial, fie unul scăzut.
În cazul riscului substanţial, marja netă a dobânzii şi valoarea de piaţă a
capitalului în acţiuni prezintă variaţii mari în funcţie de modificarea ratelor dobânzilor.
Când îşi asumă un risc scăzut, societatea bancară suferă puţine modificări
în performanţele ei datorită schimbărilor ratelor dobânzilor.
Factorii care influenţează apariţia şi dezvoltarea riscului dobânzii sunt:
Factori endogeni, care sunt importanţi pentru gestionarea riscului, deoarece prin
acţionarea asupra lor se poate minimiza expunerea la risc. Principalii factori endogeni
sunt:
• strategia băncii;
• structura activelor şi pasivelor bancare;
• volumul şi valoarea creditelor;
• calitatea portofoliului de credite;
• eşalonarea scadenţelor creditelor;
• scadenţa fondurilor atrase.
Factori exogeni, care sunt determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale ce
se reflectă în nivelul ratelor dobânzii pe piaţă şi nu pot fi controlaţi sau influenţaţi de
bancă, dar pot fi previzionaţi cu destulă precizie, mai ales pentru ratele pe termen
scurt. Aceşti factori sunt:
• mediul economic existent;
• tipul de politică economică monetară şi financiar – valutară
practicată de autorităţi;

178
 • corelarea politicii monetare a autorităţii centrale cu politica
economică a guvernului;
• evoluţia pieţei interbancare;
• factori de ordin psihologic.
Riscul de rată a dobânzii are două componente esenţiale, şi anume:
riscul venitului care este riscul realizării unor pierderi în ce priveşte venitul net din
dobânzi, ca urmare a faptului că mişcările ratelor dobânzilor la împrumuturile luate nu
sunt perfect sincronizate cu cele ale împrumuturilor acordate;
riscul investiţiei, este riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net, ca rezultat al
unor schimbări neaşteptate ale ratei dobânzii.
Analiza riscului ratei dobânzii porneşte de la clasificarea activelor şi a
pasivelor bancare în:
• active şi pasive cu dobânzi fixe care diferă ca scadenţe şi condiţii de
remunerare;
• active şi pasive cu dobânzi variabile care au perioade de reevaluare mai
mari sau baze de indexare diferite.

4.6.2. Gestiunea riscului ratei dobânzii

Obiectul fundamental al gestionării riscului ratei dobânzii este acela de a

determina o marjă a dobânzii cât mai mare şi cât mai stabilă în timp.

Gestionarea marjei dobânzii

Marja dobânzii:
Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate bancară. Ea
reprezintă diferenţa între veniturile obţinute din dobânzi la creditele acordate şi
cheltuielile făcute cu plata dobânzilor la depozite atrase de la alte societăţi bancare,
de la populaţie şi de la alte firme, precum şi cele bonificate la certificatele de depozit.
Indicatorii marje dobânzii sunt:
Marja absolută a dobânzii bancare (MA)
Această marjă, reprezintă diferenţa dintre suma venitului din dobânzi (la
împrumuturile acordate) şi suma cheltuielilor cu dobânzile bonificate (la depozite,
certificate de depozit):
MA = ∑ VD − ∑ C D (4.36)
Marja absolută exprimă capacitatea băncii de a acoperi cheltuielile cu
dobânzile bonificate la depozite, certificate de depozit etc., din veniturile obţinute din
încasarea dobânzilor la creditele acordate.
Marja dobânzii trebuie să fie determinată astfel încât să asigure:
susţinerea sarcinii bancare (diferenţa dintre alte cheltuieli şi alte venituri bancare);
obţinerea unui profit satisfăcător în concordanţă cu obiectivele strategice stabilite de
către societatea bancară în cauză.
Marja procentuală brută a dobânzii bancare(MB%)
Această marjă se calculează relativ prin raportarea marjei absolute a
dobânzii la suma activelor investite (de la care se încasează dobânda), respectiv:
MA
MB% = ×100 (4.37)
∑A i

Marja procentuală netă a dobânzii bancare(MN%)

179
 Se calculează ca raport între nivelul mediu al ratei dobânzii percepute (
− −
) şi nivelul mediu al ratei dobânzii bonificate ( Rdp ) şi anume:
R di i
−
MN%= Rd i × 100 (4.38)
Rdp i

4.6.3. Calcularea şi analiza indicatorilor riscului de rată a dobânzii

Determinarea indicatorilor globali de risc are ca bază de pornire gruparea

elementelor de activ şi pasiv în funcţie de variaţia (sensibilitatea) veniturilor şi
cheltuielilor implicate în variaţia ratei dobânzii.
Prin active sensibile înţelegem instrumentele de credit cu dobânzi variabile,
respectiv creanţele şi titlurile de portofoliul comercial.
Pasivele sensibile pot fi definite ca fiind depozitele cu dobânzi variabile şi
împrumuturile acordate de alte bănci sau banca centrală.
Principalii indicatori ai riscului de variaţie a ratei dobânzii:
1) Ecart – ul (Gap – ul), care reprezintă diferenţa, la un moment dat între
volumul, activelor şi cel al pasivelor sensibile la variaţia ratei dobânzii.
Relaţia de calcul este:

GAP = ∑As - ∑Ps

Unde: ∑As = suma activelor sensibile la variaţia ratei dobânzii;

∑Ps = suma pasivelor sensibile la variaţia ratei dobânzii.

2) Indicele de sensibilitate (gradul de sensibilitate) a băncii la variaţia

dobânzii pe piaţă.
Relaţia de calcul este:

∑ As
Is = , în care:
∑Ps
Is = indicele de sensibilitate;

∑As = suma activelor sensibile la variaţia ratei dobânzii;

∑Ps = suma pasivelor sensibile la variaţia ratei dobânzii.

Indicele de sensibilitate poate fi:

-subunitar:
în condiţiile unei tendinţe crescătoare a ratelor dobânzilor situaţia este nefavorabilă
pentru societatea bancară.
în condiţiile unei tendinţe descrescătoare a ratelor dobânzilor situaţia este favorabilă
pentru bancă.

180
-supraunitar:
în cazul unei tendinţe crescătoare a ratelor dobânzilor situaţie este favorabilă;
în cazul unei tendinţe descrescătoare a ratelor dobânzilor situaţie este nefavorabilă
băncii.

4.6.4. Gestionarea poziţiei băncii

În funcţie de mărimea activelor şi pasivelor băncii cu dobânzile fixe se poate

determina poziţia băncii. Aceasta se calculează ca diferenţă între volumul activelor şi
volumul pasivelor cu dobânda fixă (nesensibile).
Poziţia băncii poate fi:
a) scurtă, când volumul activelor cu dobânzile fixe este mai mică decât
volumul pasivelor cu dobânzile fixe.
Situaţia este favorabilă pentru bancă atunci când există o tendinţă
crescătoare a ratelor dobânzilor.
b) lungă, atunci când volumul activelor cu dobânzile fixe este mai mare
decât volumul pasivelor cu dobânzi fixe.
Pentru bancă situaţia este favorabilă, în acest caz, dacă există o tendinţă
descrescătoare a ratelor dobânzilor.
c) neutră, o situaţie aparent ideală pentru o bancă, însă dificil de realizat.
Această poziţie împiedică societatea bancară să speculeze variaţia ratelor dobânzilor
pe piaţă în favoarea sa.

4.6.5. Modele de analiză a riscului ratelor dobânzilor

Schimbările neaşteptate în nivelul ratelor dobânzilor poate modifica

semnificativ:
profitabilitatea unei bănci;
valoarea de piaţă a capitalului.
În funcţie de cash – flowul activelor şi pasivelor unei bănci – schimbările în
ratele dobânzilor pot creşte venitul net din dobânzi şi / sau să reducă valoarea de
piaţă a activelor şi pasivelor. Multe bănci au avut probleme serioase cu fluxurile de
cash – flow, ca urmare a unor marje ale dobânzii nete reduse.
Pentru administrarea riscului ratelor dobânzilor, o bancă trebuie să îşi
stabilească o serie de obiective financiare specifice atât pentru venitul net din dobânzi,
cât şi pentru valoarea de piaţă a capitalului. Un alt obiectiv urmărit în administrarea
acestui tip de risc îl reprezintă măsurarea expunerii la risc şi formularea unor strategii
pentru atingerea obiectivelor.
În vederea administrării riscului ratelor dobânzilor, sunt utilizate două
principale modele de analiză:
Modelul GAP de diferenţă (Ecart);
Modelul GAP de durată (Duration).

4.6.5.1. Modelul GAP de diferenţă (analiza GAP)

Acest model este principalul instrument utilizat în gestionarea activelor şi

pasivelor bancare, în administrarea venitului net din dobânzi şi a fluxurilor de numerar
pe termen scurt.
Modelul GAP de diferenţă pune accentul pe administrarea venitului net din
dobânzi pe termen scurt (3 – 6 luni). Riscul ratei dobânzilor este măsurat prin

181
calcularea diferenţelor în intervale de timp diferit bazat pe date din bilanţul agregat la
un punct fix de timp.
Obiectul fundamental îl reprezintă măsurarea performanţei băncii.
GAP reprezintă diferenţa între activele şi pasivele sensibile ordonate din
punct de vedere al scadenţei acestora, respectiv:
GAP = ASD – PSD, în care:
ASD = active sensibile la rata dobânzii (credite, instrumente negociabile).
PSD = pasive sensibile la rata dobânzii (depozite).

Analiza GAP presupune:

• realizarea unei planificări strategice a profitului de realizat, a
unor prognoze pe termen scurt şi mediu;
• administrarea riscului de variaţie a ratei dobânzii;
• evaluarea activelor şi pasivelor băncii.
În sens restrâns, analiza GAP presupune focalizarea pe marja netă a
dobânzii(MND), calculată după relaţia:

Veniturile nete din dobanzi

MN D = (4.39)
Totalul activelor purtatoare de dobanda

Etapele analizei GAP, sunt:

1. Clasificarea prealabilă a activelor / pasivelor în funcţie de sensibilitatea la
variaţia ratelor în:
• active / pasive sensibile la variaţia ratelor dobânzilor;
• active / pasive cu dobândă fixă;
• active nepurtătoare de dobândă / pasive neplătitoare de dobândă.
Toate acestea sunt clasificate la rândul lor pe intervale de timp specifice.
2. Selectarea orizontului de timp pentru analiza activelor şi pasivelor
sensibile .
3. Gruparea activelor şi pasivelor pe orizonturi de timp, în funcţie de
scadenţă, sau timpul până la modificarea posibilă a “preţului”, adică a ratei dobânzii.
4. Calcularea GAP de diferenţă, a venitului net din dobânzi, a marjei nete a
dobânzii pe fiecare interval de timp:
(a) GAP = ASD – PSD
(4.40)
(b) VND = Vd – Cd
VND
(c) M% Brută = × 100 , în care:
∑ A fructific abile
(4.41)

GAP = A – P sensibile la variaţia dobânzii;

ASD = active sensibile la variaţia dobânzii;
PSD = pasive sensibile la variaţia dobânzii;
VND = venituri nete din dobânzi;
Vd =venituri din dobânzi;
Cd = cheltuieli cu dobânzile.
M% Brută = marja potenţială brută a dobânzii.

5. Interpretarea informaţiilor obţinute direct şi prin analiza de sensibilitate.

Aceasta are drept scop:

182
 (A). Protejarea venitului net din dobândă faţă de modificarea ratei dobânzii.
Aceasta implică o reducere a volatilităţii venitului net din dobânzi prin:
ajustarea activelor / pasivelor sensibile;
utilizarea unor elemente în afara bilanţului sub forma instrumentelor derivate (forward,
futures, options, swap cu ratele dobânzilor).
(B). Modificarea prin operaţiuni speculative a mărimii GAP – ului de
diferenţă în încercarea de a mări venitul net din dobânzi. Aceasta se realizează prin
utilizarea speculativă a modificărilor ratelor dobânzilor, ceea ce presupune prognoza
unei rate a dobânzii cât mai aproape de cea de piaţă.

Factori care afectează venitul net din dobânzi

1. Modificarea nivelului ratelor dobânzilor
Ratele dobânzilor fluctuante pot să urce, să coboare sau să nu afecteze
venitul net din dobânzi, în funcţie de structura portofoliului, valorii GAP – ului. Există
trei situaţii:
(a). GAP negativ: banca are mai multe pasive sensibile decât activele
sensibile.
a.1.- dacă rata dobânzii pe termen scurt urcă în intervalul de timp
analizat, banca plăteşte rate mai ridicate pentru toate pasivele sensibile (pasive cu
preţuri noi).
- dacă rata dobânzii pe termen scurt creşte cu sume egale în
acelaşi interval de timp, cheltuielile cu dobânzile cresc mai mult decât veniturile din
dobânzi, deoarece li se fixează un preţ nou mai multor pasive, spread-ul dintre venitul
mediu din dobânzi a băncii (la active sensibile) şi costul mediu cu dobânzile (la pasive
sensibile) scade.
În concluzie venitul net din dobânzi scade.
a.2. – când rata dobânzii pe termen scurt scade în orizontul de
timp analizat, mai multe pasive sensibile, primesc un preţ nou mai mare decât activele
sensibile la rata dobânzilor, spread-ul creşte şi venitul net din dobânzi creşte.
(b). GAP – ul pozitiv: banca are mai multe active sensibile decât pasive
sensibile.
b.1. dacă rata dobânzii pe termen scurt creşte în intervalul de
timp analizat, venitul din dobânzi creşte mai mult decât cheltuielile cu dobânzile,
deoarece li se fixează un preţ nou mai multor active.
(c). GAP – ul nul: banca realizează un echilibru între activele şi pasivele
sensibile. Schimbările egale în rata dobânzii nu modifică venitul net din dobândă
deoarece schimburile din venitul net sunt egale cu schimburile din cheltuielile cu
dobânzile.

2. Modificarea marjei dobânzii

Venitul net din dobânzi diferă de cel prognozat dacă spread – ul dintre
venituri şi cheltuieli variază. Câştigurile din active pot varia în funcţie de costul cu
dobânzi din cauza:
unei deplasări în curba câştigului (câştiguri neegale la nivelul diferitelor rate ale
dobânzii);
o creştere sau o reducere a primei de risc;
schimbări nesincrone ale indicilor pe activ cu ratele fluctuante.
În această situaţie spread -ul se îngustează.

3. Modificări ale volumului activelor şi pasivelor

183
 Orice variaţie a structurii portofoliului modifică în mod potenţial venitul net
din dobânzi. Astfel, managerii pot:
- să crească rata activelor în mod sensibil prin fixarea de preţ la mai multe
împrumuturi pe o bază de rată fluctuantă sau reducerea scadenţelor titlurilor de
valoare investite;
să descrească rata pasivelor în mod sensibil prin substituirea lor cu
certificate de depozit pe termen mai lung pentru fondurile cumpărate peste noapte
(over night).
Evoluţia şi inconvenientele în utilizarea GAP-ului
În forma clasică, gestiunea GAP-ului se baza pe calcul periodic al
indicatorului pe baza datelor din contabilitate, anticiparea evoluţiei nivelului ratei
dobânzii pe piaţă şi variaţia corespunzătoare a structurii A/P în funcţie de gradul de
sensibilitate, astfel încât să se folosească în avantajul băncii eventualele tendinţe de
pe piaţă.
Un asemenea sistem de gestiune a creat o serie de probleme în ce
priveşte: alegerea intervalului de timp pentru aprecierea sensibilităţii (A/P) în funcţie
de variaţia ratei dobânzii; exactitatea prognozelor privind sensul, amplitudinea şi
momentul variaţiei ratelor de dobânzi; flexibilitatea ajustării A/P care implică
restructurarea bilanţului; optica limitată pe care o impune derularea operaţiilor de
restructurare.
Pe parcurs, s-a perfecţionat forma iniţială prin gestiunea GAP-urilor
grupate, caz în care s-a încercat eliminarea problemelor menţionate, iar analiza
riscului de variaţie a dobânzii s-a apropiat de analiza riscului de lichiditate. În acest
caz, activele /pasivele sunt grupate în funcţie de periodicitatea actualizării nivelului
ratei dobânzii la fiecare din ele. Această structură este însă diferită în funcţie de
scadenţe, deoarece data actualizării ratei dobânzii şi scadenţa nu coincid.
Activele şi pasivele sunt împărţite în sensibile şi insensibile pentru fiecare
grupă de scadenţe, iar GAP-ul se calculează pentru fiecare grupă.
În principiu se pot gestiona toate grupele de scadenţe, dar de fapt
majoritatea băncilor preferă să optimizeze cheltuielile concentrându-şi eforturile doar
pe urmărirea numai a unor grupe de scadenţe.
Gestiunea dinamică a GAP-urilor, este o abordare mai nouă, care impune
folosirea tehnicii de calcul. Pe termen scurt se face prognoza dinamica ratelor de
dobânzi şi pentru fiecare ipoteză de evoluţie se recalculează Ecart-urile grupate pe un
orizont de prognoză de câteva luni înainte.
Sintetic, inconvenientele privind utilizarea analizei GAP, sunt:
• analiza statică a pasivelor şi activelor;
• nu ţine cont de necesarul maxim de fonduri proprii.

4.6.5.2. Analiza de durată a activelor şi pasivelor (DURATION)

Multe bănci evaluează riscul ratelor dobânzilor utilizând şi modelul de

durată a GAP – ului (DURATION). Acest model se concentrează pe venitul net din
dobândă sau valoarea de piaţă a capitalului deţinut de acţionari, urmărind
sincronizarea tuturor fluxurilor de numerar individuale. În general, acest model
porneşte de la evaluarea titlurilor de valoare. Analiza de durată recunoaşte faptul că
riscul ratei dobânzii apare ca urmare a necorelării în timp a intrărilor şi ieşirilor de
numerar.
În timp ce analiza GAP clasică (de diferenţă) compara activele şi pasivele
sensibile pe termen scurt, analiza de durată stabileşte existenţa unei legături direct
proporţionale între modificarea portofoliului (active şi pasive) şi mişcările ratelor

184
dobânzilor. Orice societate bancară este preocupată de expunerea ei totală la risc.
Atunci când banca încasează numerar la active înainte de efectuarea plăţilor la
pasive, ea suportă riscul reinvestirii câştigurilor la preţuri reduse. Orice diferenţă
apărută în sincronizarea cash – flow – ului activelor şi pasivelor se reflectă în duratele
medii. Analiza GAP de durată presupune stabilirea unui obiectiv ţintă, cum ar fi de
exemplu, valoarea de piaţă a capitalului şi administrarea diferenţei între durata medie
a activelor totale şi durata medie a pasivelor totale. Riscul ratei dobânzii este
evidenţiat de nepotrivirea între duratele medii ale activelor şi cele ale pasivelor. Când
ratele dobânzilor oscilează, valoarea activelor şi pasivelor se modifică în proporţii
diferite, iar venitul viitor din dobânzi se schimbă faţă de cheltuielile viitoare cu
dobânzile.
Analiza GAP de durată este totodată utilizată şi pentru previzionarea
creşterii ratei dobânzilor, în condiţiile în care banca trebuie să deţină mai multe active
pe termen scurt finanţate cu plasamente pe termen lung.
Relaţia de calcul a GAP-ului de durată este următoarea:

∑FNA × ti
D= , în care:
SA
(4.42)
D = duration (GAP – ul de durată a activelor şi pasivelor);
FNA = flux numerar utilizat;
ti = unitatea de timp la care are loc acest flux de numerar utilizat;
SA = suma angajată de bancă pentru produs.

Măsuri de reducere a expunerii structurale a băncii la scăderea ratelor

dobânzilor
1. Folosirea operaţiunilor în afara bilanţului de tipul instrumentelor derivate
(SWAP, Opţiuni);
2. Acoperirea riscului de rambursare anticipată sau de renegociere;
3. Politica de tarifare a noilor produse bancare.

4.6.6. Ratele fixe şi variabile ale dobânzii

Unul din cele mai importante aspecte ale riscului ratei dobânzii îl reprezintă
decizia de a împrumuta sau de a credita, la rate fixe sau variabile ale dobânzii.
Decizia de a opta pentru un anumit tip de rată a dobânzii (fixă sau flotantă)
este bazată pe prognozele privind tendinţa de evoluţie a ratei dobânzii.
Dacă ratele dobânzii au o tendinţă crescătoare, ratele fixe sunt mai atractive
pentru cei care împrumută. Dacă tendinţa este descrescătoare, cei care împrumută
vor prefera rate variabile. Pentru cei care dau cu împrumut, situaţia este inversă.
Ratele fixe se exprimă procentual (de exemplu, 8%), iar cele variabile se
1
exprimă prin adăugarea unor puncte (1 punct = dintr-un procent) la ratele
100
dobânzii interbancare (de exemplu, 4 LOMBARD + 50 puncte).

4.6.7 Swaps ale ratei dobânzii (Interest rate swaps)

185
 Uneori, cei care împrumută la o rată fixă a dobânzii ar dori o rată flotantă
pentru acelaşi împrumut (sau viceversa). Ei îşi pot găsi un partener care să dorească
să schimbe tipul de rată a dobânzii: cei care au contracte de credit cu rată fixă, fac
schimb (swap) cu cei care au contracte de credit cu rată flotantă a dobânzii. Aceste
tranzacţii poartă numele de interes rate swaps (swaps ale ratei dobânzii).
O astfel de tranzacţie presupune, de obicei, şi existenţa unui terţ, o bancă
de investiţii, având rolul unui intermediar.
Derularea unei astfel de tranzacţii se poate face, potrivit următorului
exemplu:
Compania A, care are o cotaţie mai slabă trebuie să decidă a împrumuta, fie
la o rată flotantă LIBOR + 50 puncte, fie la o rată fixă de 8,75%.
Compania B, care are o cotaţie mai bună, trebuie să decidă a împrumuta,
fie la o rată fixă de 7,7%, fie la o rată flotantă LIBOR + 30 puncte.
Diferenţa dintre rate este de 105 puncte [(8,75-7,70) × 100] , iar diferenţa
dintre ratele variabile de 20 puncte (50-30). Aceste diferenţe fac posibilă realizarea
tranzacţiei de tip swap, cu condiţia ca firma B să prefere o rată fixă, iar firma A să
prefere o rată flotantă .
Astfel, compania A alege o rată flotantă LIBOR + 50 puncte, dar este de
acord să plătească unei bănci intermediare o rată fixă de 8,05%, primind în schimb o
rată LIBOR + 15 puncte. Ea se află în următoarea situaţie:

-Tabel 4.27-
Dobânda plătită Dobânda primită Plata efectivă
Datoria iniţială: Swap: 0,35%
LIBOR + 0,5% LIBOR + 0,15% 8,05%
Swap: 8,05%

Efectul total este o rată fixă de 8,40% pentru compania A, cu 0,35% mai
bună decât iniţial.
Compania B alege o rată fixă de 7,7%, dar este de acord să plătească
băncii intermediare LIBOR + 0,20% şi primeşte în schimb o rată de 7,95%. Ea se află
în următoarea situaţie:

-Tabel 4.28-
Dobânda plătită Dobânda primită Plata efectivă
Datoria iniţială: Swap:
7,7% 7,95% 0,25%
Swap: LIBOR + 0,20%
LIBOR + 2,20%

Efectul total este o rată LIBOR – 0,05%, cu 0,35% mai bună decât iniţial.

186
 Banca intermediară are următoarele fluxuri de dobândă:

-Tabel 4.32-
Dobânda plătită Dobânda primită Plata efectivă
Compania A: Compania B:
LIBOR + 0,15% LIBOR + 0,20% 0,05%
Compania B: Compania A: 0,10%
7,95% 8,05%

Deci, banca intermediară primeşte 0,15%.

Contractele de tip Swap sunt caracterizate prin faptul că:
• marjele de profit sunt foarte mici, atât pentru firmele implicate cât şi pentru
banca intermediară. De aceea, sunt utilizate numai în tranzacţiile cu sume foarte mari;
• nu sunt transferate valorile creditelor, ci numai tipul ratelor dobânzilor (fixă,
flotantă);
• sumele iniţiale ale creditelor rămân neschimbate;
• profitul total al părţilor implicate (compania A, compania B, banca
intermediară) este egal cu diferenţa dintre ecartul între ratele variabile şi ecartul între
ratele fixe;
În tranzacţiile de tip swap, rata dobânzii este independentă de masa
creditului. Tranzacţiile de acest tip permit companiilor care nu au acces la pieţele
financiare să schimbe tipul de rată a dobânzii pentru un credit primit.
Termenul de rată flotantă a dobânzii este uşor înşelător, deoarece în mod
uzual este egal cu o rată a dobânzii cum ar fi, de exemplu, rata LOMBARD pentru 3
luni. Acest lucru înseamnă că rata LOMBARD convenită va fi în vigoare trei luni, după
care se poate stabili o altă rată. De aici rezultă faptul că tranzacţiile swap se încheie la
sfârşitul unei perioade pentru care a fost stabilită o rată flotantă a dobânzii, după
următoarea formulă:

Tsw = Rata fixă sau rata flotantă pentru perioada stabilită

Perioada
× × Suma tranzacti ei tip swap (4.43)
365

4.6.8 Rata dobânzii FORWARD (Forward Rate Agrement)

Pentru a determina riscul de plată a dobânzii pentru o tranzacţie în viitor,

cumpărătorul (clientul) şi vânzătorul (banca) încheie un contract pentru o perioadă
determinată şi pentru o anumită sumă, evidenţiind o rată fixă a dobânzii.
Pentru a înţelege acest tip de contract să considerăm următorul exemplu:
O companie ştie că, peste trei luni începând de azi, va trebui să împrumute
300 miliarde U.M. pentru şase luni. Compania va cumpăra de la bancă un contract la
termen privind rata dobânzii (FRA - forward rate agrement) de tip 3-9, la o dobândă de
25%.
Cifra „3” semnifică faptul că acest tip de contract intră în vigoare peste trei
luni, iar cifra „9” semnifică faptul că durata contractului este de nouă luni (3+6 luni).

187
 La data intrării în vigoare a contractului (peste 3 luni), compania va
împrumuta 300 miliarde U.M. pentru 6 luni pe piaţa liberă. Dacă rata dobânzii pe piaţa
liberă (LOMBARD), la acel moment este mai mare decât rata contractului, banca va
plăti companiei diferenţa dintre rata LOMBARD şi rata contractului, ponderată cu
perioada şi cu valoarea împrumutului (rata diferenţială).
Rata diferenţială se calculează după următoarea formulă:
P
[Rata dobânzii pe piat ă (LOMBARD) − Rata contractul ui] × × suma
365
RD = ( 4.44)
P
1 + Rata dobânzii pe pia ţi ×
365

Numitorul fracţiei este un factor de ajustare care ţine cont de faptul că rata
dobânzii diferenţiată se plăteşte la data la care contractul intră în vigoare, deci înainte
de perioada pentru care este acordat creditul.

4.6.9 Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE:

Problema 1: Compania “Finlandia” are o datorie iniţială de 50 miliarde

U.M., la o rată a dobânzii LOMBARD + 20 puncte. La 1 aprilie, rata LOMBARD pentru
următoarele trei luni este de 12%. Compania intră în tranzacţie de tip swap, unde va
primi o rată a dobânzii de tip LOMBARD şi va plăti o rată fixă de 12,2%. Se cere:
Care vor fi plăţile efectuate la sfârşitul perioadei (1 iulie)?
Dacă rata LOMBARD pe 1 iulie a fost fixată la 12,3%, care vor fi plăţile la sfârşitul
următoarei perioade (1 octombrie)? Ce concluzii trageţi?

Rezolvare:
a) Compania are de făcut două plăţi:
Către primul creditor:
91
0,122 × × 50 miliarde = 1,521 miliarde U.M.
365
Pentru tranzacţia swap:
91
(0,122 – 0,120) × × 50 miliarde = 0,035 miliarde U.M.
365
TOTAL: 1,521 + 0,025 = 1,546 miliarde

b) Plăţile se vor face astfel:

Către bancă:
92
0,123 × × 50 miliarde = 1,575 miliarde U.M.
365
Pentru tranzacţia swap:
92
(0,122 – 0,123) × × 50 miliarde = 0,013 miliarde U.M.
365
TOTAL: 1,575 – 0,013 = 1,562 miliarde U.M.

188
 Se obţine aceeaşi sumă ca la punctul (a), deoarece aici P = 92 zile.
91
(1,562 × = 1,545 miliarde U.M.)
92
Efectul tranzacţiei swap este de a acorda Companiei o rată a dobânzii fixă
de 12,4%.

Problema 2: Pe data de 15 iunie anul N o companie încheie un contract de

tip FRA 3-6, prin care doreşte să împrumute peste trei luni 100 milioane lei pentru o
perioadă de trei luni, la o rată a contractului de 25%.
Pe 15 august, rata dobânzii pe piaţă (LOMBARD pe trei luni) a fost de
25,3%.
Să se calculeze valoarea ratei dobânzii diferenţiată care trebuie plătită,
arătând cine va trebui să facă plata.
Rezolvare:
Data intrării în vigoare a contractului: 15 august.
Rata contractului: 25%.
Rata LOMBARD: 25.3%.
Perioada: 92 zile
92
(0,253 − 0,25) × × 10mil
365
RD = =7,108 milioane
92
1 + 0,253 ×
365
Această sumă va fi plătită de bancă pe 15 august pentru a compensa
creşterea de rată a dobânzii faţă de cea contractată.

Problema 3: Presupunem că societatea bancară „Flamingo” prezintă pentru

perioada N1-N3 următoarea situaţie:

-Tabel 4.30-
Nr. Indicatori 31.XII..N1 31.XII.N2 31.XII.N3
crt
1. Venituri din dobânzi 450.000 570.000 595.000
2. Cheltuieli cu plata 290.0 270.000 368.500
dobânzilor 00
3. Active fructificabile 1.300.000 1.650.000 2.530.000
4. Resurse împrumutate 1.180.000 1.300.000 2.340.000

Se cere să se calculeze:
a) marja absolută a dobânzii;
b) marja procentuală brute a dobânzii.

Rezolvare:
a) Marja absolută = Suma veniturilor din dobânzi – Suma cheltuielilor din
dobânzi

189
 În anul N1: MA = 450.000 – 290.000 = 160.000
În anul N2: MA = 570.000 – 270.000 = 300.000
În anul N3: MA = 595.000 – 368.000 = 265.500
Marja absoluta
b) Marja procentuală brută a dobânzii: × 100
Active investite

În anul N1:
160.000
Marja procentuală brută = × 100 = 12,31%
1.300.000
În anul N2:
300.000
Marja procentuală brută = × 100 = 18,19%
1.650.000
În anul N3:
226.500
Marja procentuală brută = × 100 = 8,95%
2.530.000

Problema 4: O societate bancară prezintă următoarea situaţie bilanţieră la

data de 31 martie anul „N”:

-mii U.M.-
Active Pasive
Numerar 600 Disponibil de numerar la 1.200
Credite 12.000 vedere
Plasamente pe piaţa Depuneri la termen 20.000
interbancară 3.300 Certificate de depuneri 3.700
Titluri de stat 8.100 Împrumuturi la alte bănci 300
Rezerva minimă obligatorie 6.000 Fonduri proprii 4.800
TOTAL ACTIV 30.000 TOTALPASIVE 30.000

190
 Situaţia ratelor dobânzii la 31 martie anul „N”, pe grupe de active şi pasive,
este următoarea:

- active sensibile la variaţia ratei dobânzii (credite)

………………………………….. 55%
- active cu dobândă fixă (plasamente pe piaţa interbancară, titluri
de stat, rezerva minimă obligatorie)……………………...
65%

- pasive sensibile la variaţia ratei dobânzii (disponibil şi depuneri

la vedere şi la termen)…………………………………..
50%
- pasive cu dobândă fixă (certificate de depozit, împrumuturi de
la alte bănci)…... 60%

Aplicaţi analiza GAP, calculând: Gap – ul, venitul net din dobânzi şi marja
procentuală brută a dobânzii în condiţiile în care:
a) dobânda medie la credite se majorează cu 5%, iar la depozite rămâne
neschimbată;
b) dobânda medie la depozite se reduce cu 3%, iar la credite rămâne
neschimbată;
c) creşte ponderea titlurilor de stat în total active de la un volum de 8.100 la
un volum de 15.000 mld. U.M., reducându-se ponderea creditelor;
d) se reduce ponderea depozitelor în total pasive de la 20.000 miliarde la
16.000 miliarde, crescând concomitent ponderea certificatelor de depozit.

191
 Rezolvare:
a) Analiza GAP la 31 martie „N” – iniţială:
-Tabel 4.31-
Active Volum Rata Pasive Volum Rata
abs. dobânzii abs. dobânzii
-mii -mii %
U.M.- U.M.-
1.Active 600 - Pasive 4.800 -
nepurtătoare nepurtătoare
de dobânzi de dobânzi
2.Act 12.000 55 Pasive 21.200 50
ive sensibile
sens (disponibil)
ibile
(cred
ite)
3. Active cu Pasive cu
dobândă fixă: 17.400 65 dobândă fixă: 4.000 60
-plasamente - certificat
interbancare depuneri
- titluri de stat - împrumuturi
- rezerva de la alte
minimă bănci
TOTAL 30.000 TOTAL 30.000
X X

GAP = ASD – PSD = 12.000 – 21.200 = -9.200 miliarde

VND = Vd – Cd = [(12.000 × 55% + 17.400 × 65%)] – [(21.200 × 50%)

+(4.000 × 60%)] = 4.910 miliarde lei
VND 4.910
MB% = = × 100 = 16,7%.
Activefructificate 29.400

192
Analiza GAP în condiţiile majorării cu 5% a dobânzii la credite, dobânda la depozite
rămânând neschimbată:

-Tabel 4.32-
Active Volum Rata Pasive Volum Rata
abs. dobânzii abs. dobânzii
-mii % -mii
U.M.- U.M.-
1.Active 600 - 1.Pasive 4.800 -
nepurtătoare nepurtătoare
de dobânzi de dobânzi
2.Active 12.000 60 2.Pasive 21.200 50
sensibile la sensibile la
variaţia ratei variaţia ratei
dobânzii dobânzii
3. Active cu 17.400 65 3.Pasive cu 4.000 60
dobândă dobândă fixă:
fixă:
TOTAL 30.000 TOTAL 30.000
X X

GAP = ASD – PSD = 12.000 – 21.200 = -9.200 miliarde lei

VND = Vd – Cd = [(12.000 × 60%)+(17.400 × 65%)] – [(21.200 × 50%) +

(4.000 × 60%)] = 5.510 miliarde lei
M%Brute =
VND
Activefructificate
× 100 = 5.510
29.400
× 100 = 18,74%

193
 b) Analiza GAP în condiţiile reducerii dobânzii la depozite (pasive sensibile
la variaţia ratei dobânzii) cu 3%, dobânda la credite (active sensibile la variaţia ratei
dobânzii) rămânând neschimbată:

-Tabel 4.33-
Active Volum Rata Pasive Volum Rata
abs. dobânzii abs. dobânzii
-mii U.M.- % -mii U.M- %
1.Active 600 - 1.Pasive 4.800 -
nepurtătoare nepurtătoare de
de dobânzi dobânzi
2. Active 12.000 2.Pasive
sensibile la 55 sensibile la 21.200 47
variaţia ratei variaţia ratei
dobânzii – dobânzii:
- credite 12.000 - disponibil,
depozite la 1.200
vedere
- depozite la 20.000
termen

3. Active cu 3.Pasive cu
dobândă fixă: 17.400 65 dobândă fixă: 4.000 60
-plasamente - certificat
interbancare 3.300 depuneri 3.700
- titluri de stat 8.100 - împrumuturi
-rezerva de la alte bănci 300
minimă 6.000

TOTAL 30.000 TOTAL 30.000

GAP = ASD – PSD = 12.000 – 21.200 = -9.200 miliarde lei

VND = Vd – Cd = (12.000 × 55%)+(17.400 × 65%) – (21.200 × 47%) -

(4.000 × 60%) = 5.546 miliarde lei
M%Brute =
VND
Activefructificate
× 100 = 5.546
29.400
× 100 = 18,86%
c) Analiza GAP în condiţiile creşterii ponderii titlurilor de stat în total active
(de la 8.100 mld. U.M.) la un volum de 15.000 mld U.M. şi reducerii concomitente a
ponderii creditelor în total active (de la 12.000 mld. lei la 5.100 mld. U.M.):

194
 - Tabel 4.34-
Active Volum Rata Pasive Volum Rata
abs. dobânzii abs. dobânzii
-mii % -mii U.M-
U.M.-
1.Active 600 - 1.Pasive 4.800 -
nepurtătoare nepurtătoare
de dobânzi de dobânzi
2.Active 5.100 2.Pasive
sensibile la 55 sensibile la 21.200 50
variaţia ratei variaţia ratei
dobânzii: dobânzii:
- disponibil,
depozite la 1.200
- credite 5.100 vedere
- depozite la 20.000
termen

3. Active cu 24.30 3.Pasive cu

dobândă 0 65 dobândă fixă: 4.000 60
fixă: -certificat
-plasamente 3.300 depuneri 3.700
interbancare -împrumuturi
- titluri de 15.000 de la alte 300
stat bănci
- rezerva 6.000
minimă
TOTAL 30.000 X TOTAL 30.000 X

GAP = ASD – PSD = 5.100 – 21.200 = -16.100 miliarde lei

VND = Vd – Cd = (5.100 ×
55%)+(24.300 ×
65%) – (21.200 × 50%) -
(4.000 × 60%) = 5.600 miliarde lei
M%Brute =
VND
Activefructificate
× 100 = 5.600
29.400
× 100 = 19,05%

d) Analiza GAP în condiţiile reducerii ponderii depozitelor în total pasive (de

la 20.000 miliarde U.M la 16.000 miliarde U.M.) şi sporirii concomitente a ponderii
certificatelor de depozit (de la 3.700 miliarde U.M. la 7.700 miliarde U.M.):

195
 -Tabel 4.35-
Active Volum Rata Pasive Volum abs. Rata
abs. dobânzii -mii U.M- dobânzii
-mii %
U.M-
1.Active 600 - 1.Pasive 4.800 -
nepurtătoare nepurtătoare de
de dobânzi dobânzi
2. Active 1.200 2.Pasive
sensibile la 55 sensibile la 17.200 50
variaţia ratei variaţia ratei
dobânzii: dobânzii:
- credite 1.200 - disponibil, 1.200
depozite la
vedere
- depozite la
termen 16.000

3. Active cu 3.Pasive cu 8.000

dobândă fixă: 17.400 65 dobândă fixă: 60
-plasamente - certificat 7.700
interbancare 3.300 depuneri
- titluri de stat 8.100 - împrumuturi de 300
- rezerva 6.000 la alte bănci
minimă
TOTAL 30.000 X TOTAL 30.000 X

GAP = ASD – PSD = 12.000 – 17.200 = -5.200 miliarde lei

VND = Vd – Cd = (12.000 × 55%)+(17.400 × 65%) – (17.200 × 50%) -

(8.000 × 60%) = 4.510 miliarde lei

M%Brute =
VND
Activefructificate
× 100 = 4.510
29.400
× 100 = 15,34%

196
 In vederea alegerii variantei optime vom prezenta în prealabil sinteza
rezultatelor obţinute în cele patru situaţii:

-Tabel 4.36-
GAP VND M% Brută
Situaţii mld. U.M. mld. U.M. %
31 martie anul N -9.200 4.910 40,90
a) Majorarea cu 5% a dobânzii la credite -9.200 5.510 45,90
b) Reducerea cu 3% a dobânzii la depozite -9.200 5.546 46,20
c) Creşterea ponderii titlurilor de stat şi
reducerea concomitentă a ponderii -16.100 5.600 109,80
creditelor37,60
d) Reducerea ponderii depozitelor şi
creşterea concomitentă a ponderii -5.200 4.510 37,60
certificatelor de depozite

După cum rezultă din tabelul de mai sus varianta optimă din punct de
vedere a VND şi a MB% este cea care presupune schimbări în structura activelor
(creşterea ponderii titlurilor de stat şi reducerea concomitentă a creditelor) în condiţiile
creşterii volumului negativ al GAP – ului, deci a excedentului de resursă.
VND obţinut este cel mai mare, atât datorită creşterii ponderii titlurilor de
stat în total activ, cât şi faptului că rata dobânzii la acestea este cu 10 puncte
procentuale peste cea de la credite.
R di
MB% sporeşte de MND = ×100 ori faţă de situaţia de la 31 martie a
R dp
anului N, datorită creşterii VND şi reducerii volumului creditelor (active fructificabile).

4.7. Riscul operaţional

Riscul operaţional este un risc complex care este dat de: riscul de sistem,
frauda, riscul strategic şi riscul legislativ.

4.7.1. Riscul de sistem

Unul dintre riscurile operaţionale importante îl reprezintă riscul de sistem,
care poate produce pierderi însemnate băncilor implicate.
De exemplu, în anul 1996 sistemul de compensare bancar din Marea
Britanie – UK Bankers Automated Clearing System (BACS) a căzut datorită
supraîncărcării. Ca rezultat, multe plăţi prin intermediul băncilor nu au fost efectuate,
inclusiv plăţi salariale. În consecinţă, tuturor clienţilor care nu şi-au primit la timp
fondurile li s-au oferit împrumuturi temporare, pe cheltuiala băncilor. Costurile
implicate de aceste operaţiuni suplimentare efectuate de bănci au fost foarte mari.
Gestionarea riscului de sistem, ca de altfel a tuturor riscurilor, presupune
identificarea şi cuantificarea pierderii probabile şi compararea ei cu costul necesar
pentru evitarea producerii pierderii (acoperirea riscului).
Redăm mai jos, (tabel 4.37), câteva categorii de risc de sistem, precum şi
modul cum pot fi administrate aceste riscuri:

197

Tipul riscului
- Defectarea unui computer şi pierderea
informaţiilor din memoria acestuia.
- Imposibilitatea de a folosi un computer
care s-a defectat.
- Întreruperea tensiunii.
- Dezastre naturale, cum ar fi incendiile
sau inundaţiile.
- Depăşirea competenţelor de către unii
salariaţi.
-Tabel 4.37-
Mod de gestionare
- Instituirea unor proceduri prin care
toate documentele din memoria unui
calculator trebuie să aibă copii pe
dischete sau pe suport de hârtie
- Calculatoarele foarte importante
trebuie să aibă o rezervă ce poate fi
folosită în astfel de cazuri.
- Alimentare dublă prin baterii de
acumulatori pentru sistemele electronice
importante.
- Desfăşurarea operaţiunilor în alte
locaţii, conform procedurilor stabilite
pentru astfel de incidente.
- Stabilirea competenţelor pentru
personal şi controale eficiente.

Cu toate că riscul operaţional nu poate fi eliminat în totalitate, marea

majoritate a situaţiilor în care apare acest risc pot fi prevăzute şi pot fi gestionate prin
proceduri adecvate.

4.7.2. Riscul de fraudă

Frauda reprezintă un risc operaţional specific, provocat fie de personalul

băncii, fie de persoane din afara băncii, care nu poate fi eliminat în totalitate.
Dintre formele cele mai frecvente de executare a fraudei bancare
menţionăm:
• fraudă internă;
• fraudă prin computer.
Frauda internă este cauzată de personalul băncii (în multe cauze au ca
baza soluţionarea unor probleme personale). Chiar cadrele de conducere pot încălca
normele interne sau legale sub presiune, la concurenţa următoarelor trei condiţii:
realizează că problemele lor financiare nu pot fi soluţionate pe căi normale; au
încredere ca prin gradul ridicat de cunoaştere a practicilor şi procedeelor interne,
precum şi prin abuzul de încredere de care se bucură pot să-şi rezolve problemele
personale presante; pot să-şi justifice comportamentul considerându-se nu ca
persoane de încredere, ci ca utilizatori ai unor fonduri sau active încredinţate.
Frauda prin computer, este de fapt un furt, cu ajutorul calculatorului, printr-
un transfer electronic de fonduri. Acest tip de fraudă, este o categorie relativ nouă, dar
nu prin motive ci prin mijloace.
O atitudine corectă faţă de acest tip de risc trebuie să se axeze pe
următoarele repere: sistemele de calcul cele mai performante sunt şi cele mai
periculoase; să nu se exagereze cu cheltuieli excesive pentru prognoze de securitate

198
 de reţea scumpe; analiza periodică a riscurilor ce decurg din expunerea provocată de
reţelele de calculatoare; persoanele însărcinate cu conducerea programelor de control
al riscurilor la calculator trebuie să fie independente şi obiective; riscurile de violare a
sistemului de securitate în reţelele de calculatoare au două caracteristici:
probabilitatea şi pierderea potenţială; relaţia între cele două trăsături este invers
proporţională (cu cât este mai mare probabilitatea de producere a evenimentului, cu
atât mai mică pierderea potenţială).
În Marea Britanie s-a estimat că 66% din fraude sunt comise de personalul
firmei. Cauzele nu sunt întotdeauna de natură financiară. Există cazuri când ele se
produc pentru a proteja reputaţia unor anumite persoane sau pentru a acoperi
incompetenţele. Fraudele au un caracter mai ales spontan, decât premeditat. Ele
devin mai frecvente acolo unde nu sunt depistate de la început şi unde nu sunt luate
măsurile necesare pentru a fi prevenite.
Dintre aceste măsuri sunt de precizat:
 Împărţirea adecvată a responsabilităţilor, astfel încât fiecare angajat să fie răspunzător
numai de una din următoarele activităţi:
• încheierea unei tranzacţii;
• efectuarea unei plăţi;
• înregistrarea tranzacţiei în contabilitate.
Acest lucru este necesar, deoarece fraudele sunt comise, de obicei, de o
singură persoană.
Existenţa unui sistem de control eficient. Cei care, potenţial, ar dori să comită nereguli
trebuie descurajaţi de existenţa unui sistem de control adecvat.
Parcurgerea cu atenţie a procedurilor şi a sistemelor de securitate şi identificarea
punctelor slabe care ar putea reprezenta un risc de fraudă.
Comunicarea şi informarea clară a procedurilor ce trebuie aplicate în anumite situaţii.
Personalul trebuie să cunoască foarte exact gradul de competenţă şi riscul pe care şi-l
asumă.

4.7.3. Riscul strategic

Aspectele strategice în managementul bancar sunt legate şi de faptul că o

bancă se poate expune la un risc important, dacă managementul acelei societăţi
bancare dezvoltă o strategie inadecvată.
De exemplu, o dependenţă accentuată faţă de un anumit sector de
activitate poate provoca pierderi importante.
Efectele negestionării eficiente a acestui tip de risc pot avea consecinţe
grave, ducând chiar la faliment.
Chiar dacă o bancă supravieţuieşte unei pierderi importante datorate unei
strategii eronate, pierderea credibilităţii va avea drept efect o cotare mai slabă din
partea agenţilor economici de specialitate, ceea ce va avea un efect negativ asupra
costului cu care banca va atrage capitalul în viitor.
Revizuirea periodică a strategiilor, ţinând cont şi de rezultatele obţinute, va
permite adoptarea strategiilor ori de câte ori este necesar.

4.7.4. Riscul legislativ

Există două tipuri de riscuri care se încadrează în această categorie, pentru

domeniul bancar:
• riscul de schimbare a legislaţiei;
• riscul de neîncadrare în reglementările în vigoare.

199
 4.7.4.1. Riscul de schimbare a legislaţiei

Acest tip de risc constă în faptul că, guvernele pot face schimbări în
legislaţie, afectând integral sau parţial activitatea unei societăţi bancare, care poate
deveni ilegală sau neprofitabilă (de exemplu, reglementările apărute în august 2000
cu privire la cooperativele de credit care au condus la falimentarea multor sute de
asemenea societăţi, care se declaraseră ilegal şi bănci).
În aceste cazuri, societăţile bancare trebuie să-şi modifice foarte rapid
activitatea, sau să fie falimentate.
Băncile trebuie să fie informate cu privire la proiectele legislative care sunt
preconizate pentru industria bancară şi să fie conştiente de impactul pe care noua
legislaţie îl poate avea asupra activităţii lor.
Aceasta este o primă acţiune care trebuie întreprinsă.
O a doua acţiune, o reprezintă încercarea de a influenţa politica guvernului
în domeniul bancar. Acest lucru se poate face prin asociaţia băncilor din ţara
respectivă (de exemplu, în România, Asociaţia Română a Băncilor), şi nu individual la
nivelul unei bănci.

4.7.4.2. Riscul de neîncadrare în reglementările în vigoare

Datorită impactului pe care îl are întreaga economie, industria bancară este

foarte strict reglementată şi supravegheată prin legi sau norme şi ordonanţe ale băncii
centrale.
Costul nerespectării reglementărilor în vigoare este foarte mare, putând
duce până la retragerea autorizaţiei de funcţionare (de exemplu, în ultimii ani Banca
Naţională a României a retras autorizaţia de funcţionare unor bănci pentru
nerespectarea reglementărilor acesteia, cum a fost cazul Băncii Albina, Băncii
Internaţionale a Religiilor, Banca Columna, Credit Bank, Banca Turco-Română etc.).
De aceea, în acest domeniu, calitatea şi acurateţea informaţiei pusă la
dispoziţia conducerii băncii este crucială. În acest sens, băncile şi-au creat
departamente specializate, care au scopul de a veghea la îndeplinirea şi respectarea
strictă a normelor şi reglementărilor în vigoare, cele mai mici neîncadrări fiind imediat
raportate conducerii băncii.

4.7.5 Întrebări de autoevaluare

Întrebări
Întrebările de mai jos dau posibilitatea verificării înţelegerii problematicii
expuse mai sus. De aceea, în continuare vor fi date răspunsurile sub forma soluţiilor
model:
Ce reprezintă pierderea asociată riscului de creditare şi cum poate fi
calculată?
Ce se înţelege printr-o opţiune de tip call şi care sunt implicaţiile ei (risc, profit),
atât în cazul emitentului, cât şi în cazul beneficiarului?
Ce diferenţă este între o tranzacţie swap (interes rate swap) şi un contract la
termen privind rata dobânzii (forward rate )?
Ce acţiuni trebuie întreprinse pentru a limita posibilităţile de fraudă?
Răspunsuri model
1. Pierderea asociată riscului de creditare, reprezintă costul pe care banca l-
ar suporta în cazul nerecuperării creditelor acordate.

200
 Pierderea se calculează ponderând diferenţa dintre valoarea creditului şi
valoarea diminuată a garanţiei cu probabilitatea ca împrumutul să nu fie rambursat.
2. O opţiune de tip call este un contract care dă dreptul beneficiarului (nu şi
obligaţia) de a cumpăra o anumită cantitate dintr-o valută, la un preţ fixat anterior
(preţul exerciţiului), la o dată sau într-un interval de timp specificat (scadenţa).
La scadenţă, dacă preţul (cursul de schimb) pieţei este mai ridicat decât
preţul exerciţiului, beneficiarul contractului îşi poate exercita dreptul de a cumpăra o
anumită cantitate dintr-o valută la preţul fixat anterior (preţul exerciţiului), care este
mai mic decât cel al pieţei în momentul respectiv, obţinând astfel un profit. Dacă preţul
pieţei este mai mic decât cel al exerciţiului, profitul este de partea emitentului şi este
egal cu prima pe care a plătit-o beneficiarul la încheierea contractului (se vor stabili
diagramele de profit pentru opţiunea de tip call).
3. Tranzacţiile de tip swap (interes rate swap), reprezintă instrumente care
permit ca două companii, prin intermediul unei bănci, să schimbe între ele tipul
dobânzii pe care îl plătesc conform unor contracte de împrumut (dobândă fixă /
dobândă flotantă).
Aceste tranzacţii sunt condiţionate de existenţa unor contracte de credit
iniţiale ale celor două companii.
Contractele la termen privind rata dobânzii, reprezintă un mod de a stabili
un cost cu dobânda pentru o anumită sumă, într-o perioadă viitoare, fără a exista
condiţia unui contract de credit iniţial sau viitor.
4. Pentru a limita riscul de fraudă se pot lua următoarele măsuri:
Împărţirea adecvată a responsabilităţilor, astfel încât fiecare angajat să fie răspunzător
numai de una din următoarele activităţi:
încheierea unei tranzacţii;
efectuarea unei plăţi;
înregistrarea tranzacţiei în contabilitate.
Acest lucru este necesar deoarece fraudele sunt comise, de obicei, de o
singură persoană.
Existenţa unui sistem de control eficient. Cei care, potenţial, ar dori să comită nereguli
trebuie descurajaţi de existenţa unui sistem de control adecvat.
Parcurgerea cu atenţie procedurilor şi a sistemelor de securitate şi identificarea
punctelor slabe care ar putea reprezenta un risc de fraudă.
Comunicarea şi informarea clară a procedurilor ce trebuie aplicate în anumite situaţii.
Personalul trebuie să cunoască foarte exact ce competenţă şi riscul pe care şi-l
asumă.

4.8 Riscul de bancă

Riscul de bancă reprezintă expunerea unei bănci la:

• riscul de credit (atunci când acordă credite);
• imposibilitatea recuperării unor depozite plasate şi a dobânzilor aferente;
• posibilitatea închiderii bruşte a unei bănci corespondente;
• posibilitatea fuzionării unor bănci corespondente;
• posibilitatea falimentului băncii partenere.
Riscul de credite apare la acordarea de credite, garanţii la aporturi de
decontări externe, la plasamente, la aporturi de trezorerie (FOREX, FUTURES,
SWAPS, BONDS, OPTIONS, EQUITIES). Natura expunerii de acest tip variază de la
o activitate la alta, sau în cadrul diferitelor etape ale aceeaşi tranzacţii. De exemplu, în
cazul plasamentelor la bănci străine, expunerea este faţă de întreaga sumă a
tranzacţiei, plus dobânda. În cazul tranzacţiilor la termen în valute, expunerea apare la

201
diferenţa de preţ dintre cel negociat şi cel curent, rezultând astfel necesitatea stabilirii
limitelor de expunere.

4.8.1 Indicatorii şi factorii care se iau în calculul riscului de bancă.

Într-o primă etapă este necesar să se determine, pe fiecare bancă

parteneră, sistemul de indicatori luaţi în calcul:
• locul băncii în cadru ţării şi în lume;
• capitalul băncii;
• mărimea băncii;
• mărimea fondurilor atrase;
• profitabilitatea;
• lichiditatea;
• gradul de adecvare a capitalului;
Ulterior trebuie avuţi în vedere şi factorii care se iau în calculul riscului de
bancă, care pot fi:
Specifici sistemului bancar:
• situaţia prezentă a sistemului bancar;
• obiective strategice viitoare;
• vulnerabilitatea civică;
• concurenţa;
• vulnerabilitatea în faţa schimbărilor tehnologice în domeniu;
• structura cursurilor de schimb.
Specifici băncii partenere:
• calitatea managementului;
• puterea financiară;
• stabilitatea băncii partenere;
• perspectivele;
• relaţiile băncii analizate cu o bancă parteneră;
• interesul faţă de banca parteneră;
• riscul şi avantajul relaţiei respective pe baza tranzacţiei anterioare;
• reglementări interne;
• cum şi cine a angajat creditul;
• structura activelor;
• poziţia de piaţă;
• calitatea activelor;
• rentabilitatea;
• cum este elaborat bilanţul.

4.8.2 Structura tranzacţiilor.

Stabilirea limitelor de expunere faţă de băncile partenere în funcţie de

structura tranzacţiilor.
Limitele de expunere se stabilesc pe valute, pe ţări şi pe categorii de
operaţiuni. De exemplu, limitele de expunerea ale unei bănci comerciale române se
calculează pe următoarele categorii de tranzacţii:
Categoria I – depozite colaterale pentru decontări comerciale sau aporturi
de trezorerie;

202
 Categoria II – depozite comerciale şi necomerciale (cumpărare cu CEC – uri
de călătorie, cumpărarea / negocierea cecurilor bancare, trate emise de bancă în
nume proprii, confirmări de acreditive, emitere de garanţii, avalizarea cambiilor – la
180 de zile, 360 de zile –, cumpărarea cambiilor, a biletelor de ordin emise, acceptate
şi avalizate de bancă, până la 180 de zile, acceptarea în garanţie a concesionărilor
încasate din acreditive).
Categoria III – plasamente, împrumuturi, depozite până la 90, 80, 360 de
zile;
Categoria IV – schimb valutar / trezorerie (decontări zilnice, contracte până
la maximum 180 zile).
Categoria V – servicii de custodie.
Observaţie – Limita de expunere se stabileşte pe fiecare sub categorie în
parte, obţinându-se în final TOTALUL EXPUNERII BĂNCII pe fiecare bancă parteneră
în cadrul limitei totale pe fiecare ţară.

4.8.3 Criterii de evaluare a riscului de bancă:

La evaluarea riscului de bancă sunt stabilite ponderi procentuale pe

categorii de factori ai riscului, şi anume:
• Evaluarea ţării (pondere 10%);
• Autoritatea centrală bancară (pondere 5%);
• Structura proprietăţii (pondere 5%);
• Calitatea managementului (pondere 5%);
• Poziţia de piaţă (pondere 5%);
• Calitatea activelor (pondere 15%);
• Indicatorii rentabilităţii (pondere 5%);
• Grad de adecvare a capitalului (pondere 10%);
• Accesul la informaţie (pondere 10%);
• Agenţiile de evaluare (pondere 30%).

4.8.4 Metode de evaluare a BRI

Banca Reglementelor Internaţionale (BRI) de la Basel a încercat elaborarea

unui indicator global de calcul al riscului, aşa numitul VAR (value at risk).
VAR este valoarea minimă acceptată la nivelul unei bănci, calculată zilnic
ca indicator agregat.
Acest indicator agregat se calculează ca sumă a valorii riscului acceptat pe
toate operaţiile unei bănci.
Teoretic, există 2 metode de calcul a VAR:
o Metoda Monte – Carlo
o Metoda Probabilistică

Metoda Monte – Carlo

Această metodă necesită utilizarea unui sistem informatic în timpi reali prin
care să se prelucreze concomitent informaţii de la cel puţin 5 burse mari.
Metoda Probabilistică
Această metodă presupune evaluarea punctelor de bază la dobânzi,
calculându-se dispersia acestora conform clopotului GAUSS.
Aceste metode sunt teoretice şi datorită necesarului unui volum mare de
informaţii de mare acurateţe, sunt foarte greu utilizabile. În practică nu au fost încă
calculat VAR prin metodele mai sus menţionate.

203
 4.9. Riscul de ţară

4.9.1 Definiţie. Organisme de evaluare. Utilizarea analizei.

Riscul de ţară poate fi definit în mai multe moduri:

• incertitudinea care apare atunci când există fonduri ce trebuiesc transferate
în afara ţării;
• evaluarea credibilităţii unei ţări, în special, din punct de vedere al plăţii
datoriei externe;
• posibilitatea ca un stat suveran să nu dorească sau să nu poată să-şi
onoreze angajamentele faţă de partenerii externi;
• debitorii dintr-o ţară care a contractat un împrumut să nu fie în măsură să-şi
onoreze angajamentele datorită unor factori independenţi de voinţa sau
capacitatea lor.
Mai poate apare acest risc şi în alte situaţii cum ar fi:
• guvernul ţării respective poate sista sau îngheţa activele deţinute de
companiile străine;
• conflictele militare pot pune în pericol scopul investitorilor sau pot suspenda
în întregime operaţiunile în derulare;
• dificultăţile economice existente într-o ţară pot îngreuna repatrierea profitului
obţinut, într-o valută puternică.
Analiza riscului de ţară este o disciplină în sine. În urma acestei analize nu
există răspunsuri sigure, întotdeauna se estimează. Această analiză este făcută de
organisme specializate, atunci când trebuie să se evalueze o ţară care solicită un
împrumut extern.

Organismele care efectuează astfel de analize sunt:

• organisme financiare internaţionale (FMI, BIRD, BERD);
• universităţi (în special americane);
• bănci comerciale autorizate;
• agenţii specializate de rating (Institutional Investors, Euromoney,Standard
and Poor, Moody’s, IBCA);
Alte aspecte legate de efectuarea analizei pentru evaluarea riscului de ţară
privesc faptul că:
• nu există concept bilanţier unitar;
• datele economice nu sunt elaborate cu aceeaşi metodologie;
• nu există o bază unică pentru stabilirea preţurilor şi a valorilor;
• nu se poate aplica analiza indicatorului profitului sau
costuluicapitalului la nivelul unei ţări;
• nu există active care pot fi luate în garanţie în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor asumate de către o ţară.
Odată cu creşterea, într-un ritm rapid, a instabilităţii economice, politice şi
financiare, analiza riscului de ţară a câştigat un rol tot mai important în practica
organismelor financiare internaţionale.
Analiza riscului de ţară este utilizată atunci când o bancă sau altă instituţie
financiară:
• face plasamente în străinătate;
• confirmă acreditive pentru bănci străine;
• îşi defineşte strategia de marketing extern;

204
 • se informează cu privire la activitatea altor bănci (parteneri sau potenţiali
parteneri) pe diverse pieţe internaţionale;
• îşi propune menţinerea unui portofoliu echilibrat;
• stabileşte costurile şi provizioanele faţă de expunerile respective.

4.9.2 Componentele riscului de ţară

Principalele componente ale riscului de ţară sunt: riscul politic şi riscul
economic.

Riscul politic:
Riscul politic este legat de dorinţa ţării de a-şi îndeplini angajamentele
externe. Instabilitatea politică poate genera pentru creditori:
• repunerea în cauză sau renegarea contractelor;
• limitarea sau interdicţia investiţiilor străine;
• limitarea sau interzicerea scoaterii de capital din ţară;
• naţionalizarea cu sau fără despăgubiri;
• refuzul de recunoaştere a angajamentelor făcute de guvernele precedente;
• oprirea plăţilor către exterior;
• interzicerea unei operaţiuni de import/export.

Riscul economic:

Acest tip de risc este legat de capacitatea ţării de a-şi achita datoria
externă. Riscul economic decurge din incapacitatea ţării, a autorităţii monetare de a
transfera creditul (capital plus dobândă) obţinut de o entitate publică sau privată deşi
firma poate fi solvabilă, lipsa rezervelor în devize determinând incapacitatea de plată.
Riscul economic este legat de riscul valutar, atât de varianta cursului de schimb, cât şi
de măsurile de ordin guvernamental privind limitarea transferului de devize (risc
politic).
Între riscul politic şi cel economic există relaţii de interdependenţă,
instabilitatea politică generând criza economică, iar criza economică determină la
rândul ei schimbări de regim politic.

4.9.3 Evaluarea riscului de ţară de agenţiile de evaluare (rating)

Agenţiile de evaluare sunt instituţii specializate de rating sau alte organisme

financiare abilitate care fac, pe termen lung şi mediu, analize de risc de ţară şi de
bancă.
Analiza riscului de ţară este bazată pe un număr de criterii cantitative şi
calitative împărţite în patru clase de risc, reflectând rata individuală pentru ţara
respectivă.
Sistemul de punctaj se bazează pe consideraţii de ordin politic şi economic,
prin luarea în calcul a clasificărilor realizate de agenţii de evaluarea. Riscurile sunt
ponderate în funcţie de importanţa lor faţă de rata de solvabilitate a ţării. Punctele
ponderate sunt însumate, rezultând punctajul. Există patru clase de risc de ţară şi
anume:
Clasa de risc 1: risc foarte scăzut, care este caracteristic ţărilor dezvoltate.
Acestor ţări li se pot acorda împrumuturi pe termen lung.
Clasa de risc 2: risc scăzut, caracteristic ţărilor cu probleme financiare
minore. Acestor ţări li se pot acorda împrumuturi pe termen mediu de până la trei ani.

205
 Clasa de risc 3: risc crescut, caracteristic ţărilor în dezvoltare în plin proces
de reformă. Ţările din această grupă pot beneficia de împrumuturi pe termen scurt de
până la un an.
Clasa de risc 4 : risc foarte mare, specific ţărilor cu probleme economice
serioase, cu datorii externe mari. În general, acestor ţări nu li se acordă împrumuturi
sau li se acordă cu anumite restricţii.

4.9.4. Tipuri de evaluare a riscului de ţară

Din practica internaţională au fost reţinute trei tipuri de evaluare a riscului de

ţară: evaluarea politică, evaluarea economică şi evaluarea făcută de agenţii de
evaluare.
EVALUAREA POLITICĂ, care are o pondere de 25% din total evaluare.
Aceasta presupune acordarea de punctaj, următoarelor elemente:
• forma guvernului;
• stabilitatea guvernului şi a sistemului politic;
• stabilitatea internă;
• relaţiile cu ţările vecine;
• relaţiile internaţionale;
• condiţii sociale;
• clasificări ale populaţiei în funcţie de limbă, religie, rase.
EVALUAREA ECONOMICĂ (pondere 45%), presupune punctarea
următoarelor elemente:
• economie internă;
• reglementarea transferurilor valutare / de capital;
• economia externă;
• rezerve;
• datorii externe.
EVALUAREA FĂCUTĂ DE AGENŢII DE EVALUARE (pondere 30%),
presupune un punctaj diferit în funcţie de termenul de evaluare (termen lung şi scurt).
Principalele elemente de evaluare:
În cazul evaluării politice:
• forma guvernului (5 %);
• stabilitatea guvernului şi a sistemului politic (5%);
• stabilitatea internă (5%);
• relaţii cu ţările vecine (2,5%);
• relaţii internaţionale (2,5%);
• condiţii sociale (2,5%);
• clasificări ale populaţiei: limbă, religie, rasă (2,5%).
În cazul evaluării economice:
• economie internă (10%);
• reglementarea transferurilor valutare / de capital (5%);
• economie externă (10%);
• rezerve (10%);
• datorii externe (10%.
În cazul evaluării făcute de agenţii de evaluare:
• evaluarea pe termen lung (20%);
• evaluarea pe termen scurt (10%).

206
 Fiecare grupă de evaluare cuprinde un sistem de punctaj propriu pe
elemente componente. Astfel, de exemplu:
La evaluarea formei de guvernământ punctajul maxim (100 puncte) îl
reprezintă democraţia parlamentară sau monarhia constituţională de mai mult de 15
ani.
La evaluarea rezervelor valutare (suma pe ultimii 3 ani) se obţine consecutiv
în creştere, iar acoperirea importurilor se realizează pe mai mult de 6 luni.
Riscul de ţară se poate acoperi prin compararea de asigurări speciale prin
intermediul firmelor de export financiar. Unele dintre aceste firme, cum ar fi Export
Development Corporation of Canada sunt proprietate de stat, altele, cum ar fi Export
Credit Garantee Development din Marea Britanie, sunt forme private.

4.9.5.1. Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE
Problema 1: Fie o firmă X ce îşi desfăşoară activitatea într-o ţară Y. Cuantificaţi
riscul de ţară folosind modelul B.R.I pe baza următoarelor date:

-Tabel 4.38-
Nr. Denumirea criteriului Coeficient Coeficient Nota
recalculat
Crt criteriu (nk)
(fk)
(ck)

1. Stabilitatea politică a ţării 3,0 12% 2

solicitantului de credite, posibilităţi
de schimbare
2. Atitudinea autorităţilor locale faţă de 1,5 6% 4
investiţii străine şi transferul de
beneficii
3. Tendinţe spre naţionalizare 1,5 6% 2
4. Constrângeri birocratice 1,0 4% 0
5. Respectarea acordurilor 1,5 6% 1
contractuale
6. Calitatea serviciilor de 0,5 2% 1
suprastructură
7. Calitatea infrastructurii 1,0 4% 3
8. Calitatea responsabililor de 1,0 4% 3
întreprindere care solicită creditul
9. Creşterea economică a ţării 2,5 10% 1
10. Inflaţia monetară 1,5 6% 2
11. Balanţa de plăţi externe 1,5 6% 1
12. Facilităţi de conversie a monedei 2,5 10% 1
locale în devize
13. Costul mâinii de lucru / 2,0 8% 0
productivitate

207
 14. Credite pe termen scurt 2,0 8% 2
15. Posibilităţi de îndatorare pe termen 2,0 8% 3
lung
25
TOTAL
Observaţie: Notele în tabel sunt cuprinse între 0 şi 4 (nota 0 – risc ridicat, nota 4 – risc
slab).

Rezolvare:
Zrisc ţară = n1c1 + n2c2 + ….+nkck
Zrisc ţară = 2x3 + 4x1,5 + 2x1,5 + 0x1 + 1x1,5 + 0,5x1 + 1x3 + 1x3 + 2,5x1 +
1,5x2 + 1,5x1 + 2,5x1 + 2,0x0 + 2,0x2 + 2,0x3 = 42,5 (4.52)

Interpretarea rezultatului:
între 0 şi 40 – risc inacceptabil;
între 41 şi 55 – risc ridicat;
între 56 şi 69 – risc moderat;
între 70 şi 100 – risc slab.
Dacă se folosesc ponderile, funcţia scor se va modifica:
Z’ risc ţară = n1f1 + n2f2 + ….+nkfk
Z’ risc ţară = 2x0,12 + 4x0,006 + 2x0,006 + 0x0,04 + 1x0,02 + 3x0,04 + 3x0,04
+ 3x0,04 + 1x0,1 + 2x0,06 + 1x0,06 + 1x0,1 + 0x0,08 + 2x0,08 + 3x0,08 = 1,76
(4.53)

Z’ risc ţară se află între [0,4]. Cu cât coeficientul calculat este mai aproape de 0,
riscul este mai ridicat.

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Agenţia de evaluare „HOMER”, sa angajat să elaboreze

pentru agenţii exportatori din ţara „X” un raport de rating asupra riscului din ţara „Y”. În
acest sens deţine următoarele date:

A. Pentru evaluarea politică Punctaj maxim ce

poate fi acordat
(a) forma guvernamentală: republică prezidenţială 5%
(b) stabilitatea guvernului şi a sistemului politic: guvernul s-a
schimbat în urmă cu trei ani, iar sistemul politic implică
participarea la guvernare a opt partide, unele cu ideologii
politice diferite 5
%
(c) relaţii cu ţări vecine: ţara „Y” are încheiate tratate
bilaterale de pace şi colaborare cu patru din cele cinci ţări
vecine, cu a cincia având probleme teritoriale nerezolvate

208
 2,5%
(d) stabilitatea internă: bună
5%
(e) relaţii internaţionale: tara participă la toate organismele
politice internaţionale, adoptând majoritatea tratatelor
internaţionale 2,5%
(f) condiţii sociale: există un nivel relativ ridicat de şomaj –
14% şi o ocrotire socială relativ satisfăcătoare
2,5%
(g) clasificarea populaţie după limbă, religie, rase, etc: ţara
are două limbi oficiale; religia preponderenţă este catolică, şi
o pondere de 10% din populaţie având religii diferite
(protestanţi, musulmani, iehovişti, etc); în ţară, există circa
12 cetăţeni de alte naţionalităţi (turci, arabi, evrei, etc)
2,5%
O asemenea evaluare trebuie punctată astfel încât să se
atribuie minim 25% din raiting general 25%

B. Pentru evaluarea economică Punctaj maxim ce

poate fi acordat
(a) Economia internă: nivelul de privatizare este de circa 2%
din economie; PIB are o creştere anuală în ultimii trei ani de
1,5 %, 2,4%, şi respectiv 3,3%; are un deficit al balanţei
comerciale în ultimul an de 2,5 miliarde dolari şi al balanţei
de plăţi de 3,7 miliarde dolari. Deficitele bugetare din ultimii
trei ani au fost 3,8% din PIB, 3,3% şi respectiv 3,1%, etc
10%
(b) reglementarea transferurilor valutare de capital: ţara are
reglementat regimul de liberalizare a operaţiunilor valutare
de cont, fără o liberalizare a transferurilor pieţei de capital
5%
(c) rezerve în ultimii trei ani: rezerva valutară 10 miliarde,
10,5 şi respectiv 11 miliarde dolari; rezerva de aur: 2 miliarde
dolari, 2,2 şi respectiv 2,4; 10%
(d)economie externă: exporturi între 10-20 % din PIB;
importuri 12% 10%
(e) datorii externe: deficitul comercial 2,5 miliarde dolari şi al
balanţei de plăţi 3,7 miliarde dolari 10%
Punctaj maxim posibil de acordat 45%

Perioada avută în vedere la evaluare Punctaj maxim ce poate fi acordat

(a) pe termen lung 20%
(b) pe termen scurt 10%
Punctaj maxim posibil de acordat 30%

Să se calculeze riscurile politic, economic sau de termen de evaluare

ponderate în funcţie de importanţa lor faţă de rata de solvabilitate a ţării şi să se
încadreze punctajul final în clasele de risc 1 – 4.
De asemenea, în funcţie de clasa de risc care trebuie să fie recomandările
agenţiei de rating?

209
 Punctajul maxim posibil de acordat special de către organizaţiile S.U.A,
model cu 15 criterii şi cu suma coeficienţilor (de la 0,5 la 3) egală cu 25.

4.10. Apetitul faţă de risc

Investitorii, fie că sunt bănci, instituţii financiare şi de credit sau orice

investitor financiar au, în principiu, aversiune faţă de risc.
Valorile de utilitate ale unui investitor desemnează compromisurile pe care
acesta este dispus să le facă între profitabilitatea unui plasament bancar sau financiar
şi riscul ce-l însoţeşte.
Fiecare investitor poate desemna un grad de bunăstare sau utilitate pentru
portofoliile bancare sau financiare aflate în competiţie, bazat pe profitabilitatea şi riscul
estimate ale acelor portofolii.
Gradul de utilitate, aşa după cum vor observa mai departe, este un mijloc
de clasificare a portofoliilor bancare sau financiare. Valorile mai ridicate de utilitate
sunt desemnate portofoliilor cu profiluri mai atractive de risc-profitabilitate.
Managementul băncii, când decide comportamentul faţă de anumite riscuri
ce pot apărea în activitatea băncii, va lua în consideraţie propria atitudine faţă de risc,
percepţia personală asupra nivelului riscului, experienţa băncii în domeniu şi
responsabilitatea faţă de terţi (personal, clienţi, acţionari).
Este bine ca un bancher să cunoască apetitul faţă de risc al clienţilor săi,
pentru a putea negocia mai bine cu aceştia (de exemplu, un contract de credit).
În cazul în care un client are un apetit ridicat faţă de risc, acest lucru îi poate
crea premisele unui profit mai mare, dar în acelaşi timp, contractul de credit cu acest
client devine mai riscant (banca îşi asumă mai multe riscuri).
Într-un climat caracterizat printr-o concurenţă mare, banca trebuie să acorde
credite pentru a genera un profit pentru depozitele atrase, care uneori nu pot avea o
dobândă corelată cu gradul de risc al împrumutului.
În acest caz, conducerea băncii trebuie să ia decizia asumării acestui risc
(credite neperformante), sau să-şi asume riscul de a nu reuşi să genereze un flux
monetar suficient pentru plata dividendelor acţionarilor şi a dobânzilor la depozitele
atrase.

Întrebare de autoevaluare:
• Apreciaţi care, din următoarele categorii prezintă un apetit la risc mai accentuat:
1. Depunători;
2. Acţionari;
3. Bănci.
Răspuns:
1. În mod normal, depunătorii au apetitul la risc cel mai scăzut, ei plasând
banii în bănci pentru siguranţă şi pentru dobândă. Unul din scopurile reglementărilor în
domeniu bancar este de a menţine încrederea depunătorilor.
2. În ordine urmează băncile, care trebuie să aibă o atitudine precaută
datorită responsabilităţii sociale pe care le au şi datorită faptului că trebuie să obţină
veniturile necesare pentru plata dobânzilor pentru sumele atrase.
3. Păstrând acest criteriu, următorii sunt acţionarii. În eventualitatea
falimentului bancar, ei ar fi ultimii care ar recupera creanţele.

210
 4. Cel mai mare apetit la risc îl au cei care împrumută bani. Ei reprezintă
întreprinzătorii care folosesc capitalul lor şi capitalul de risc atras pentru a conduce o
activitate profitabilă.
4.10.1. Curbele indiferenţei faţă de risc

Riscul reprezintă, în mod normal, probabilitatea ca o tranzacţie (de

exemplu, contract de credit), în urma căreia se aşteaptă un anumit profit, să eşueze
(să nu se obţină profitul scontat).
Pentru înţelegerea mai bună a raportului între risc şi profit se apelează la
reprezentarea grafică a profitului minim pe care un investitor l-ar aştepta, în mod
normal, pentru diferitele nivele ale riscului. Linia care rezultă se numeşte curba
indiferenţei faţă de risc.
Curba nr. 1 Primul punct luat în considerare reprezintă profitul pe care- l
aşteptăm de la o tranzacţie fără risc. Acesta nu este, în mod normal, zero, în special
în contextul financiar, deoarece trebuie oferite anumite stimulente unei persoane
pentru a o convinge să ofere50 dreptul de a-i fi utilizaţi banii. Acest lucru este necesar
deoarece persoana respectivă ar putea utiliza banii săi (economiile) în alte scopuri –
cumpărarea unei locuinţe, 45excursii – ceea ce i-ar aduce alte beneficii nefinanciare.

40
Rata profitului35
%

30

25
20
Risc
15 0 0,001 0,002 0,003 0,004 1
10 faţă de risc
Fig. 4.1 Curba 1 a indiferenţei

5
Pentru o investiţie financiară a unei bănci în bonuri de tezaur (emise, de
exemplu, de guvernul american), aceasta se aşteaptă la un risc mic sau zero. Nu
există riscul (sau există un risc foarte mic) de a nu primi la scadenţă dobânda
respectivă. De asemenea, investiţia fiind denominată într-o valută convertibilă, în
general foarte puternică, îşi păstrează valoarea în timp, având şi o mare lichiditate.

Dacă dobânda la bonurile de tezaur americane (American Treasury Bills) este

Ratapalier al graficului (fig. 4.2) ar fi:
de 6%, primul

profitului

% American Treasury Bills

211
Risc
0 1

Fig.4.2 Curba 2 a indiferenţei faţă de risc în cazul bunurilor

de tezaur americane

Analizând posibilităţile existente în derularea unei afaceri, se poate aprecia

că există momente când trebuie aleasă o variantă dintre mai multe variante care au
un grad diferit de risc. Rolul managerului este de a calcula riguros riscul şi de a alege
varianta care asigură cel mai bun profit la categoria ei de risc.
Să revenim la curba riscului. Ştim că un investitor ar dori o dobândă de 6%
pentru a investi într-o tranzacţie financiară fără risc.
Pentru a – l convinge pe investitor să investească într–un proiect sau să
depună banii la bancă, trebuie să i se ofere o dobândă de cel puţin 6%.
Investitorul poate aprecia riscul de eşec al afacerii ca fiind, de exemplu, 1 la
1000 (0,001). Ce dobândă ar trebui să I se ofere pentru a – şi investi banii în această
afacere?
Rata dobânzii solicitată este diferită de la investitor la investitor în funcţie de
apetitul la risc al fiecăruia şi poate fi apreciată (măsurată) prin studierea curbei
indiferenţei faţă de risc. Această curbă poate fi trasată pentru oricare investitor, dacă
se cunoaşte rata dobânzii solicitate pentru un tip de investiţie financiară, indiferent de
riscul pe care aceasta îl presupune (risc 0; risc 1:1000; risc 2:1000).

O astfel de curbă arată în felul următor (fig.4.3):

10
9
Rata profitului %8
7
6
5
4
3 0 0,001 0,002 0,003 0,004 Risc
212
2 0,005
1
 Fig.4.3. Curba 3 a indiferenţei faţă de risc

Acest exemplu al curbei 3 a fost construit presupunând că pentru un risc de

1:1000 rata dobânzii este de 6,5%, iar pentru un risc de 2:1000 rata dobânzii este de
7,1%.
Aplecând acest model putem trasa curba indiferenţei la risc pentru un
investitor cu un apetit redus faţă de risc şi pentru un investitor cu un apetit mare la risc
(figura 4.4)

Apetit scăzut
Rata profitului %

Risc

Apetit ridicat la risc

Fig. 4.4 Curba indiferenţei faţă de risc pentru

un apetit scăzut sau ridicat la risc

4.10.2. Măsurarea riscului

Un indicator aflat în atenţia investitorilor (inclusiv a băncilor) pe pieţele de

capital şi, în general, în tranzacţiile financiare, este rata profitului. Această rată este
comparată cu gradul de risc al investiţiei financiare respective. Dacă riscul asociat
unei investiţii de capital (titluri de participare) creşte, investitorul sau acţionarul va
solicita rate mai înalte ale profitului.
Dacă nu se obţin aceste rate, acţionarii îşi vor folosi puterea lor de vot
pentru a se schimba managementul firmei sau, dacă acţiunile pe care le deţin au
lichiditate pe piaţă îşi vor vinde acţiunile. Ambele variante vor avea drept efect
reducerea preţului acţiunii respective.
O metodă simplă de estimare a gradului de risc al unei tranzacţii este de a
calcula rata profitului, oferită în comparaţie cu ratele profitului ce se pot obţine din alte
tranzacţii de acest tip. Această metodă poate fi aplicată cu succes de către o bancă
(ca investitor) numai pentru pieţele care au un grad ridicat de competitivitate cum ar fi
bursele de valori şi pieţele interbancare.

213
 4.10.2.1 Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: Şase bănci oferă o rată a dobânzii de depozit de 47% până la

49%, în timp ce a şaptea bancă oferă o rată de 60% pentru acelaşi termen. De ce
este mai ridicată deschiderea unui depozit la această bancă?

Rezolvare:

Diferenţa mică (47 – 49%) între ratele dobânzii oferite de cele 6 bănci
comerciale, arată un mediu concurenţial pe piaţă, referitor la rata dobânzii acordată
pentru depozitele la acelaşi termen.
Cea de a 7 bancă are, în mod evident, dificultăţi în atragerea de fonduri la o
rată a dobânzii apropiată de cea dictată de piaţă. Criza de lichiditate de la această
bancă este dată de greutăţile ce le întâmpină în a – şi putea onora solicitările de
fonduri ale deponenţilor. Acest lucru face ca orice plasament la această bancă să fie
riscant.

Problema 2: Utilizând conceptul de risc, explicaţi diferenţa dintre rata

dobânzii pentru un depozit bancar şi rata dobânzii la creditele bancare.

Rezolvare:

Probabilitatea ca o bancă să nu primească banii înapoi pentru creditele

acordate este mai mare decât probabilitatea ca o bancă să nu poate returna banii
celor care au făcut depuneri la acea bancă. Aceasta este unul din considerentele
pentru care rata dobânzii pentru creditele oferite de bancă să fie mai mare, decât rata
dobânzii la depozitele atrase.

Problema 3: Dispuneţi de 100 milioane de lei pentru a – i investi. În ultimul

an, rata dobânzii pentru un depozit bancar de 3 luni a fost de: 60%, 58%, 60%, 57%,
62%, 58%, 64%, 62%, 61%, 62%, 64%, 62%,
Care este rata profitului prognozată şi riscul asociat ei?
Înainte de a apela la acest depozit bancar un prieten vă oferă a altă
posibilitate investiţională tot pentru 3 luni. Cele 3 rate anterioare ale profitului pentru
acest tip de investiţie financiară au fost 75%, 80% şi 40%. Prietenul dumneavoastră
are nevoie de un răspuns imediat. Care este decizia ce trebuie luată şi de ce?

Rezolvare:
a. Depozit bancar la 3 luni:

-Tabel 4.39-
Nivelul ratei dobânzii(%) Frecvenţa de apariţie Probabilitatea
(V) (f)
57 1 1:12=0,083
58 2 2:12=0,167

214
 60 2 2:12?0,167
61 1 1:12=0,083
62 4 4:12=0,333
64 2 2:12=0,167
R = rata profitului prognozat

∑ Vifi
R= =
∑ fi

(57 × 1) + (58 × 2) + (60 × 2) + (61 × 1) + (62 × 4 ) + (64 × 2)

1 + 2 + 2 +1 + 4 + 2
(4.45)
R = 60,83%
Riscul asociat acestei rate a profitului prognozat este abaterea standard
(σ ):

σ = (R − Vi ) 2 = 2,19%
∑
fi
(4.46)

b. Cealaltă posibilitate de investiţie financiară

75 + 80 + 40
R= = 65%
3
100 + 225 + 625
σ = = 17,8%
3
Cu toate că, în cazul (b) se poate obţine un profit prognozat puţin mai mare
(65% faţă de 60,83%), riscul este de 8 ori mai ridicat (17,8% faţă de 2,19%), fiind de
preferat prima variantă.
Amândouă tipurile de investiţii oferă rate medii ponderate asemănătoare, cu
menţiunea că varianta a II – a are o rată mai mare. În acelaşi timp, în varianta a II – a
rata prognozată a dobânzii are o abatere mai mare decât în cazul primei variante, deci
un risc mai ridicat, ceea ce confirmă teoria că posibilitatea unui profit mai mare este
asociată cu un risc mai ridicat.
De fapt, în exemplu, nu există o pierdere în cazul în care varianta a doua nu
generează un profit scontat, dar este o pierdere de oportunitate, care poate fi
măsurată ca diferenţă între rata dobânzii care putea fi obţinută prin plasament la un
depozit bancar şi rata dobânzii (mai mică) obţinută în cea de a II – a variantă.

4.10.3. Cotaţii de piaţă ale riscului

Pe anumite pieţe de capital (de exemplu: piaţa londoneză), acţiunile sunt

împărţite în anumite categorii (Alpha, Beta, Gamma) care reflectă volumul tranzacţiilor
şi gradul de risc (acţiunile Alpha cele mai puţin riscante).

215
 Un investitor urmăreşte, în primul rând, să – şi recupereze banii investiţi în
tranzacţie şi să primească o dobândă pentru capitalul folosit. Dacă o acţiune nu este
tranzacţionată într–un volum suficient de mare, şi deci investitorul nu şi le poate vinde,
el nu va putea să – şi recupereze investiţia iniţială. De aceea, este mai riscantă.
Acelaşi lucru se întâmplă când o bancă acordă un credit.
Uneori banca nu îşi poate recupera banii împrumutaţi, chiar dacă dobânda
aferentă a fost achitată.

4.10.4. Cotaţii internaţionale ale creditului

Marile companii, care doresc să atragă fonduri, fie prin emisiunea de acţiuni
sau prin împrumuturi pe pieţele monetare şi financiare sunt cotate de agenţii
internaţionale (Moody”s, Standard & Poor’s, IBCA). Aceste cotaţii exprimă posibilitatea
de eşec a companiei, în viitor. Acest lucru permite investitorilor să cunoască riscul
asociat cu instituţia financiară respectivă şi comparând profitul potenţial al unor
investiţii asemănătoare, să ia o decizie în cunoştinţă de cauză.
Acordarea unui împrumut este asemănătoare cu efectuarea unei investiţii,
din următoarele considerente:
♦ Se cedează unui terţ o anumită sumă de bani, fie efectuând o investiţie, fie
constituind un depozit bancar;
♦ Există o dată scadentă la care suma de bani trebuie restituită (data aleasă de
investitor);
♦ Cel care va folosi bani în această perioadă, până la scadenţă, va încerca să-i
utilizeze cât mai eficient pentru a-şi maximiza profitul;
♦ La scadenţă, pe lângă suma împrumutată, investitorul se aşteaptă să primească,
pentru riscul acceptat o dobândă.
Fundamental, împrumuturile şi investiţiile financiare sunt la fel. Diferenţele
între ele constau, în principal, în condiţiile stipulate în contractele încheiate între părţi.
Se poate face precizarea că, depunătorii la o bancă comercială (care pot fi,
de exemplu, alte bănci comerciale) pot considera că, de fapt, împrumută băncii o
anumită sumă de bani pentru o perioadă de timp.
O companie (bancă) care va fi pentru prima dată cotată de o agenţie
internaţională, este testată printr-un interviu, din care să rezulte următoarele aspecte:
♦ Istoria firmei respective;
♦ Strategia pe care o aplică compania;
♦ Derularea curentă a operaţiunilor companiei;
♦ Capital şi surse de finanţare.
Acest interviu la care este supusă o companie, înainte de a fi cotată de o
agenţie internaţională de rating, este asemănător cu cel pe care o bancă sau altă
instituţie financiară îl impune clienţilor săi în vederea acordării de credite.
Agenţiile internaţionale de rating cotează companiile prin expunerea
posibilităţii de eşec a acestora, în următorii 10 ani.
În continuare este prezentat un exemplu al modului de apreciere al agenţiei
de rating IBCA pentru o firmă:

Cotare Probabilitatea de eşec în următorii 10 ani

AAA 1
AA 1,5
A 2
BBB 5

216
 BB 20
B 35

Deci o firmă cotată cu BBB, prezintă un risc de 5%. Un lucru important de

reţinut este că acest procentaj se referă la întreaga perioadă de 10 ani şi deci,
probabilitatea de a-şi recupera banii, dacă investiţia a fost făcută pe un timp mai scurt,
este mare.
Există unele diferenţe în cotaţiile acordate de agenţii. De exemplu,
Deutsche Bank a fost cotată în 1996 cu AAA de 2 agenţii şi AA de a treia.
Pentru principalele instituţii cotate, rata dobânzii pe care trebuie să o achite
este determinată, pe de o parte, de tipul de împrumut, iar pe de altă parte, de cotarea
pe care o au.
De aceea, companiile sunt foarte sensibile la schimbarea cotaţiei, în special
la scăderea acesteia.

4.10.5. Costurile gestionării riscurilor

Gestionarea riscurilor bancare implică şi anumite costuri. În unele cazuri,

costurile administrării unor riscuri (reducerii riscului) sunt mai mari decât suma care s-
ar putea pierde (riscul propriu – zis). În aceste cazuri este evident că managementul
nu va mai lua măsuri de reducere a riscului, deoarece costul depăşeşte eventuala
pierdere.
În vederea luării deciziei de acoperire a riscului, efectuând anumite
cheltuieli, se calculează pierderea probabilă (costul riscului). Acest lucru se face prin
multiplicarea valorii pierderii aşteptate cu probabilitatea realizării acestei pierderi.
De exemplu, dacă probabilitatea de a fi tâlhărit este de 1:100, iar bunurile
însumează 1 miliard de lei, costul riscului este:
1
1.000.000.000. × = 10.000.000 lei
100

Pentru a preîntâmpina o asemenea tâlhărie se determină dacă o instalaţie

de alarmă necesită a fi achiziţionată, comparând costul instalaţiei cu costul riscului.
Dacă instalaţia de alarmă are un cost mai mic de 10 milioane lei, atunci achiziţionarea
unei astfel de instalaţii poate fi o soluţie rezonabilă.
Dacă instalaţia de alarmă ar reduce riscul de la 1:100 la 1:500, costul
acesteia ar trebui să fie mai mic decât diferenţa dintre cele 2 costuri ale riscului:
1 1
1.000.000.000 ( − ) = 8.000.000 lei
100 500

4.10.5.1 Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: Ca şi manager al unei afaceri, a identificat trei riscuri, după

cum urmează:
♦ Riscul A, având o probabilitate de realizare de 1:1000, pentru o pierdere în
valoare de 500 miliarde;

217
♦ Riscul B, având o probabilitate de realizare de 2:2000, pentru o pierdere de 500
miliarde;
♦ Riscul C, având o probabilitate de realizare de 1:500, pentru o pierdere de 100
miliarde;
Pentru administrarea riscului, se propun 2 soluţii:
(vi) Soluţia I, care reduce probabilitatea de realizare a riscurilor A şi C la
1:10000, costul fiind de 400 milioane lei;
(vii) Soluţia II, care înjumătăţeşte valorile pierderilor probabile pentru toate
riscurile A, B şi C, costul fiind de 300 milioane lei.
Ce soluţie trebuie adoptată şi de ce?

Rezolvare:
1
♦ Pierderea probabilă asociată riscului A =
1000
× 500 mld = 500 milioane
lei
1
♦ Pierderea probabilă asociată riscului B =
2000
× 500 mld = 250 milioane
lei
1
♦ Pierderea probabilă asociată riscului C =
500
×100 mld = 200 milioane lei

Pierderea probabilă A+B+C = 500+250+200 = 950 milioane lei

Soluţia I
1
♦ Pierderea probabilă asociată riscului A =
10000
× 500 mld = 50 milioane
lei
1
♦ Pierderea probabilă asociată riscului B =
2000
× 500 mld = 250 milioane
lei
1
♦ Pierderea probabilă asociată riscului C =
10000
×100 mld = 10 milioane
lei

Pierderea probabilă totală = 50+250+10=310 milioane lei

La această pierdere se adaugă costul soluţiei I, rezultând un cost total =
310 + 400 + = 710 milioane lei.

Soluţia II

218
 1
• Pierderea probabilă asociată riscului A =
10000
× 250 mld = 250 milioane
lei
1
• Pierderea probabilă asociată riscului B =
2000
× 250 mld =125 milioane
lei
1
• Pierderea probabilă asociată riscului C =
500
× 50 mld = 100 milioane lei
Pierderea totală = 250 + 125 + 100 = 475 milioane lei
În cazul soluţiei I, costul total pentru acoperirea riscului (ponderea totală de
950 milioane lei) este de 720 milioane lei. Rezultă o diferenţă (beneficiu) de 230
milioane lei.
În cazul soluţiei II, costul total pentru acoperirea riscului (pierderea totală de
950 milioane lei) este de 775 milioane lei. Rezultă o diferenţă (beneficiu) de 175
milioane lei.
Vom alege soluţia I.

PROBLEMA 2: Dacă cunoaştem următoarele variante estimative privind

câştigul pe care îl poate obţine o bancă (tabel 4.43), ca urmare a introducerii unui
serviciu bancar nou:

-Tabel 4.40-
Variante Venit (UM) Cost (UM) Probabilitate
Varianta A 500 400 0,2
Varianta B 600 400 0,4
Varianta C 650 600 0,4

Stabiliţi care este valoarea riscului asociat deciziei manageriale.

Rezolvare:

Vom calcula speranţa matematică de câştig:

n
E X = ∑ (Vi − Ci ) × Pi (4.47)
i =1
E(x)= (500-400) x 0,2 + (600-400) x 0,4 + (650-600) x 0,4= =20+80+20=120

Calculăm dispersia:
σ 2(x) = ∑[(V i − Ci ) − E (x) ]2 × Pi (4.48)

σ 2(x) = (1 0 0− 1 2 0)2 × 0,2 + (2 0 0− 1 2 0)2 × 0,4 + (5 0 − 1 2 0)2 × 0,4

= 8 0 + 2 5 6 0+ 1 9 6 0= 4 6 0 0

219
 Riscul:
σ = σ 2 = 67,82 (4.49)

Valoarea câştigului cu cea mai mare probabilitate de apariţie este de 120.

abaterea medie pătratică este de 67,82.
În condiţii normale câştigul poate varia în intervalul
[120-67,82], cu probabilitatea de 68,3%.

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Fie 3 evenimente A,B,C cu următoarele date (tabel 4.44), care

pot afecta rezultatele financiare ale băncii:
-Tabel 4.41-
Tip Frecvenţă de Pierderea Observaţii
eveniment apariţie produsă
-mld UM-
A 2 100 mld. A apărut în perioade
consecutive
B 2 140 mld. -
C 1 200 mld. -
Total 5 440 mld. -

Se cere:
♦ Stabiliţi pierderea medie la care se poate aştepta banca.
♦ Dacă există posibilitatea folosirii unei sume de 20 mld. UM Pentru reducerea
riscului total cu 50%. Ce decizie va lua managerul?

Problema 2: Fie un proiect de introducere a unei tehnologii noi în domeniu

sistemului informatic cu următoarele variante:
-
Tabel 4.42-
Variante Creşterea sau reducerea rentabilităţii(± ) Probabilităţii
+3% 0,6
A
-1% 0,4
B

Stabiliţi riscul asociat deciziei financiare.

4.10.6. Întrebări de autoevaluare

a. Întrebări
• Descrieţi pe scurt o metodă generală de măsurare a riscului?
• Cum ne putem da seama că o soluţie privind acoperirea unui risc este viabilă?
• Numiţi cinci forme ale riscului?
• Ce reprezintă o curbă a indiferenţei faţă de risc?

220
 b. Răspunsuri model
1. Metoda generală de măsurare a riscului se bazează pe calculul mediei
ponderate şi a abaterii standard.
Exemplu: Unui anumit tip de tranzacţie îi corespund în decursul unui an, mai
multe rate ale profitului. Media ponderată a acestor rate ale profitului reprezintă rata
profitului prognozată pentru o tranzacţie de acest tip, iar abaterea standard reprezintă
măsura riscului pentru rata prognozată.

2. În acest caz, trebuie calculat costul riscului (pierderea probabilă), prin

multiplicarea valorii pierderii aşteptate cu probabilitatea realizării acestei pierderi.
Dacă o soluţie de acoperire a riscului are un cost egal sau mai ridicat decât costul
riscului, soluţia nu este eficientă şi nu trebuie aplicată.

3. Riscurile pot îmbrăca următoarele forme:

(i) Risc operaţional;
(ii) Risc de piaţă;
(iii) Risc financiar;
(iv) Risc strategic
(v) Risc legislativ.

4. Curba indiferenţei faţă de risc indică un profit minim pe care un investitor îl

acceptă pentru fiecare nivel al riscului. Această curbă ajută la ilustrarea apetitului faţă
de risc al unui investitor.

221
CAPITOLUL V

PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE

Societăţile bancare efectuează o diversitate de operaţiuni sub forma

produselor şi serviciilor bancare. Acestea sunt diferite de la o societal bancară la alta,
succesul unei bănci şi profiturile acesteia fiind determinate de tipurile de produse şi
servicii bancare, de simplificarea tehnicilor şi procedeelor de lucru specifice,
operativitatea şi promptitudinea serviciilor. Cu alte cuvinte, fiecare societate bancară
trebuie să-şi asigure succesul pe piaţa bancară prin produsele şi serviciile ce le oferă
clienţilor săi, pe baza unui management eficient, realizat pe bază de programare,
creare de premise, provocare.
Principalii factori care afectează dezvoltarea unei societăţi bancare şi
diversificarea produselor şi serviciilor oferite sunt:
1. capitalul şi fondurile proprii utilizate de bancă;
2. reţeaua de filiale, sucursale şi agenţii;
3. reglementările guvernamentale;
4. deciziile conducerii băncii.
Produsul bancar cel mai important al unei societăţi îl constituie creditul
acordat clienţilor lor (persoane juridice sau fizice) pentru satisfacerea unor nevoi de
finanţare a unor activităţi productive sau de consum.
Domeniile în care, în funcţie de produsele şi serviciile oferite, se
specializează societăţile bancare, sunt:
• Retail banking.
• Corporate banking.
• Private banking.
• Universal banking.
• Invesment banking (activitatea bancară de investiţii).

5.1. Retail banking

Produsele şi serviciile societăţilor bancare care se încadrează în această

specializare, specifice pentru persoane fizice, sunt: constituirea de depozite sub
diverse forme, care pot fi diferite de la o societate bancară la alta; acordări de credite;
emiteri de carduri; alte produse şi servicii.

5.1.1. Alte produse şi servicii bancare

În această categorie de produse şi servicii bancare putem menţiona:

serviciile de plată, tranzacţii şi servicii de investiţii, servicii de investiţii de fonduri (trust
services) şi alte servicii (servicii de păstrare şi siguranţă, asigurare, scontare,
intervenţii în construirea şi vânzarea de locuinţe, schimb valutar şi servicii pentru
călătorii, etc.)

222
 5.1.1.1. Servicii de plată

Serviciile de plată oferite de o societate bancară diferă de alte produse

bancare (depozite, credite, etc.), în sensul că plata serviciilor este oferită de bancă
clientului sau fără a fi necesar să semneze un contract.
În scopul furnizării efective a serviciului, este necesar pentru bănci să aibă
un sistem de realizare şi compensare a plăţilor între bănci. Acest sistem se numea în
primii ani “casa de compensaţie pe hârtie” şi mai târziu “casa de compensaţie
automată” (care este echivalentul electronic al casei de compensaţie pe hârtie).
Totuşi, tendinţa recentă pentru bănci este să creeze legături directe de
telecomunicaţie între ele, utilizând sisteme de comutare bazate pe computer sau
reţelele naţionale şi internaţionale.
Există trei metode fundamentale de efectuare a plăţilor. Acestea includ:
• plăţi în numerar (cash);
• plăţi pe bază de documente (pe hârtie);
• transfer electronic de fonduri.

• Plăţi în numerar (cash)

Plăţile cash sunt tot mai puţin utilizate în ultimii ani, în special datorită
problemelor ce le ridică pentru asigurarea securităţii – în ciuda faptului că numerarul
este: rapid ca mijloc utilizat în tranzacţii; transferă valoarea instantaneu – nu sunt
incluse datele efectuării tranzacţiei; este garantat şi uşor de identificat; este foarte
ieftin în termeni de cost per tranzacţie.

• Plăţi pe bază de documente

Plăţile pe bază de documente sunt în cea mai mare parte realizate prin
utilizarea cecurilor, deoarece acest mod: permite plata chiar persoanelor care nu au
conturi la bancă; nu necesită informaţii cerute de plătitor despre beneficiar; permite
plătitorilor să blocheze cecurile înainte de a fi plătite.
Este de reţinut că eşecul în furnizarea unui sistem efectiv de garantare a
cecurilor a fost un factor semnificativ în favoarea creşterii rapide a tranzacţiilor prin
carduri.
Un alt mod de realizare a plăţilor pe bază de documente, este prin
intermediul instrumentelor emise de unele instituţii în nume propriu (ordine de plată),
care sunt mult mai acceptabile pentru cel plătit, decât un cec negarantat.
De asemenea, care se utilizează prin plata pe bază de documente, este prin
cecuri de călătorie. Aceasta este totuşi o metodă mai puţin utilizată, în ciuda faptului
că se călătoreşte tot mai mult în întreaga lume, datorită extinderii tot mai mari a
utilizării cardurilor.

• Transferul electronic de fonduri

Plăţile electronice elimină manevrarea chitanţelor. Acest sistem de plăţi se
vor utiliza tot mai mult în viitor, deoarece va creşte numărul celor care deţin sau au
acces la computer. Principalele tipuri de plăţi electronice sunt:
a) ordine în lucru (standing orders);
b) credite directe;
c) debite directe;
d) transfer electronic ad-hoc de fonduri.

223
 Ceea ce va deveni mai popular pe viitor va fi utilizarea băncilor de către
depunători pentru plata obligaţiilor acestora, cum ar fi: cheltuielile de întreţinere,
ratele la credite prin carduri, ratele la contractele de leasing, etc.

5.1.1.2 Tranzacţii şi servicii de investiţii

Cele mai importante tranzacţii şi servicii de investiţii sunt:

(1) Tranzacţii de fonduri mutuale

Băncile utilizează reţeaua de filiale şi sucursale ca mijloc de promovare şi
realizare a vânzării de fonduri mutuale pentru clienţi. Societăţile de Fond Mutual sunt
de obicei firme subsidiare ale băncilor. Principalii paşi în operaţiunile bancare legate
de tranzacţiile de fonduri mutuale includ:
(a) completarea şi semnarea contractului de cumpărare a
fondurilor mutuale;
(b) calcularea valorii activului net şi valorii titlului;
(c) calcularea şi reţinerea comisionului;
(d) administrarea conturilor de fonduri mutuale ale clienţilor
(pregătirea extraselor de cont, actualizarea informaţiilor,
etc.);
(e) urmărirea soldurilor şi a tranzacţiilor şi reconcilierilor cu
Societatea de administrare a Fondului Mutual.

(2) Obligaţiuni guvernamentale şi bonuri de trezorerie

Un serviciu în plus oferit de bănci prin sectorul lor comercial este vânzarea
obligaţiunilor guvernamentale şi a bonurilor de trezorerie către clienţi. Această
vânzare are loc fie pe baza emiterii obligaţiunilor şi bonurilor, fie mai târziu, pe piaţa
financiară secundară. Avantajele băncii constau din:
A) comisionul câştigat din vânzare;
(a) comisioane plătite de clienţi în cazul în care aceştia vând
obligaţiunile sau bonurile înainte de scadenţă, speze
percepute ca sancţiune;
(b) perspectiva atragerii de noi clienţi pentru alte servicii
(depozite, când doresc să-şi depună suma obţinută la
scadenţa titlurilor, serviciul de păstrare în siguranţă, etc.).

5.1.1.3. Servicii de investiţii de fonduri (Trust Services)

Industria serviciilor de investiţii de fonduri a cunoscut o dezvoltare uimitoare

în ultimele două decenii. Serviciile de investiţii de fonduri sunt oferite clienţilor prin
intermediul unui acord legal, încheiat de avocat. Serviciile de investiţii de fonduri pot fi
de diferite tipuri, în conformitate cu tipul activelor implicate şi variază de la păstrarea
în siguranţă a activelor de valoare, până la analize sofisticate legate de decizii de
investiţii.
Băncile au nevoie să angajeze personal bine calificat în scopul oferirii
serviciilor de investiţii de fonduri şi de multe ori băncile acţionează ca legătură între
clienţii lor şi specialiştii de pe piaţă.

224
 5.1.1.4 Alte servicii

a) Serviciul de păstrare în siguranţă

În schimbul unei chirii şi având ca scop atragerea clienţilor şi către alte
servicii, băncile închiriază seifuri clienţilor. Toate serviciile în acest sector sunt
realizate cu extremă prudentă. Sunt urmate proceduri suplimentare în cazurile: (a)
utilizării normale a seifurilor; (b) pierderii cheilor; (c) decesului deţinătorului.
(2) Asigurare
Băncile, care au avantajul unor reţele mari de filiale, sucursale şi agenţii,
cooperează cu societăţi de asigurare, care sunt de obicei firme afiliate băncilor,
vânzând asigurări clienţilor. De asemenea, în scopul promovării depozitelor, produsele
de asigurare sunt oferite de obicei de bănci clienţilor care îşi menţin soldul depozitelor
peste o anumită sumă.
Patronii fără contract de muncă şi alte persoane îşi stabilesc adesea
propriile planuri pentru fondul de pensie în colaborare cu consultanţi de la bănci sau
aleg un anumit plan oferit de bancă.
(3) Scontarea
Serviciul de scontare are loc atunci când o bancă cumpără debitele unui
client, după scontarea dobânzii şi a comisionului. În acest fel banca devine
proprietarul debitului şi îl colectează atunci când devine scadent.
(4) Intervenţii în construirea şi vânzarea de locuinţe
În ţările în care astfel de activităţi sunt permise de lege, băncile tip “retail”
sunt implicate direct sau indirect în afacerile imobiliare, având ca scop atragerea
clienţilor pentru credite ipotecare.
Alte servicii corelate, includ asigurarea şi a bunurilor, asigurarea pe viaţă
pentru acoperirea sumei luate cu împrumut, etc.
(5) Schimb valutar şi servicii pentru călătorii
Cele mai multe bănci “retail” oferă clienţilor două tipuri de servicii pentru
călătorii:
• vânzarea de valută (care, de multe ori, este limitată la anumite
sume pe persoană şi pe călătorie, dacă acest lucru este cerut
de banca centrală). O asemenea activitate aduce un venit băncii,
în funcţie de diferenţa stabilită între preţul de vânzare şi preţul de
cumpărare a valutei;
• emiterea de cecuri de călătorie (care sunt cumpărate de multe
ori cu mult timp înainte, furnizând în acest mod un venit
suplimentar băncilor care le-au emis).

(6) Vânzarea cu amănuntul a unor bunuri de consum

Până de curând, băncile nu erau interesate în vânzarea bunurilor (cu
excepţia aurului, care a fost comercializat de multe bănci). Începând cu circa un
deceniu în urmă, multe bănci din SUA vând puşculiţe pentru copii, ediţii speciale ale
unor cărţi şi chiar aparate de fotografiat şi televizoare la preţuri bune, ca stimulent
pentru deschiderea de conturi. În special banca Chase Manhattan a stabilit un acord
cu IBM pentru vânzarea echipamentelor de birotică în două din sucursalele sale. Se
prevede pentru anii următori o creştere în activitatea comercială a băncilor, în special
în vânzarea bunurilor de consum.

5.1.2. Dezvoltarea tehnologiei pentru serviciile de Retail Banking

225
 Sunt trei sectoare în care au avut loc mari progrese în ultimul timp privind
modul de furnizare a serviciilor de retail banking (automate de plată ATM, banca prin
telefon, banca la domiciliu), fiind considerate drept noile produse oferite de bănci. La
drept vorbind, ele ar trebui considerate ca progrese tehnologice în domeniul serviciilor
de retail banking.
(1) Automate de plată (ATM = Automated Teller Machines)
ATM-urile sunt utilizate tot mai mult de către bănci în ultimul timp din
următoarele motive:
 degrevează funcţionarii bancari, lăsându-i să efectueze operaţiuni mai
dificile decât cele realizate prin ATM;
 serviciile oferite sunt 24 de ore din 24, pe parcursul celor 7 zile din
săptămână;
 sunt foarte rapide în realizarea tranzacţiilor şi în întocmirea
documentelor corespunzătoare;
 se presupune că sunt mai ieftine decât personalul angajat pentru
aceste operaţiuni.

b) Banca prin telefon (phone banking)

Clienţii cărora le este oferit acest tip de serviciu, primesc o parolă care le
permite accesul la sistemul computerizat al băncii şi realizarea unor tranzacţii, cum ar
fi verificări de solduri, ordine de plată, etc.
(3)Banca la domiciliu (home banking)
Acest serviciu este oferit clienţilor cu sume mari în cont sau cu volum mare
de tranzacţii. Lor li se oferă un sistem care le permite să-şi conecteze calculatorul
personal la sistemul computerizat al băncii şi realizarea unor tranzacţii similare cu
cele efectuate prin telefon (phone banking), având însă şi posibilitatea să-şi imprime
rezultatele.

5.2. Corporate banking

Specializarea băncilor de tip corporate banking, priveşte produsele şi

serviciile pentru persoanele juridice şi anume: constituirea de depozite (vezi pct.
9.1.2); acordări de credite (vezi cap. VIII); leasing (vezi cap. VIII); finanţarea şi
intermedierea importurilor şi exporturilor (vezi cap. VIII); emiterea de scrisori de
garanţie; carduri pentru afaceri; transferul de fonduri; încasarea creanţelor conturi
pentru plata salariilor; tranzacţii valutare; managementul trezoreriei; vânzarea
diferitelor valori; “Banca la birou” (“office banking”).

5.2.1. Emiterea scrisorilor de garanţie

Prin emiterea unei scrisori de garanţie (SG), banca se obligă să plătească

datoriile unei persoane, unei terţe părţi, în cazul în care persoana respectivă nu îşi
îndeplineşte obligaţiile ea însăşi.
Tipurile de scrisori de garanţie: sunt în funcţie de tipurile de obligaţii ce le
acoperă, şi anume:

- Scrisori de garanţie de participare (cu acest tip de scrisoare, banca

garantează că persoana în cauză va participa la licitaţie sau la orice alt
tip de procedură – se foloseşte de obicei în cazul construcţiei unei
uzine sau al achiziţionării de materii prime pentru care persoana varsă
o dobândă în avans. Dacă respectiva persoană nu participă, banca

226
 execută scrisoarea de garanţie şi îi plăteşte suma garantată
beneficiarului).

- Scrisori de garanţie de bună execuţie. O asemenea scrisoare de

garanţie este emisă de o bancă după scrisoarea de participare, pentru
persoana juridică care a câştigat licitaţia şi va construi uzina respectivă
sau va furniza materialele convenite. Ea este valabilă pe toată
perioada construcţiei sau chiar mai mult timp, după cum se stabileşte
prin contractul de furnizări încheiat.
1. Scrisori de garanţie pentru plata în avans. Prin această scrisoare de
garanţie banca garantează că persoana respectivă va înapoia suma pe care o
primeşte ca plată în avans, dacă nu îşi va îndeplini conform acordului, (contractului),
obligaţiile asumate. O asemenea scrisoare de garanţie este utilizată, de obicei, şi
pentru plăţi în avans primite în cazul construcţiilor.
2. Scrisori de garanţie de plată. Această scrisoare de garanţie este similară
cu tipul anterior de scrisori de garanţie şi se referă la plata integrală a constructorilor,
opusă plăţii parţiale, cu obligaţia constructorului de a înapoia banii dacă nu-şi
îndeplineşte obligaţiile. Prin scrisoare se prevede că banca garantează această
restituire a banilor.
3. Scrisori de garanţie pentru plata integrală în cazul terminării unor
lucrări de construcţie. Prin emiterea de către o bancă a unei asemenea tip de
scrisoare de garanţie, beneficiarul acesteia are dreptul de a nu i se mai reţine o
anumită sumă pentru o anume perioadă de timp – de obicei până la un an, dacă
construcţiile se dovedesc ulterior de proastă calitate.
4. Scrisori de garanţie pentru vamă . Astfel de tipuri de scrisori de garanţie
sunt emise de bancă şi date la vamă de către importator pentru a putea intra în
posesia bunurilor care le-au fost trimise. Se practică în cazul unor produse perisabile
şi care nu trebuie să rămână mult timp în vamă. Prin scrisoare, banca garantează
vămii că persoana în cauză va plăti banii într-o perioadă de timp ce depinde de
transmiterea documentelor).
5. Alte scrisori de garanţie. Ele sunt utilizate pentru a garanta plata
impozitelor sau a unor timbre, etc.
Banca îşi asumă un grad mare de risc la emiterea unei scrisori de garanţie.
Riscul constă în faptul că banca ar trebui să plătească o sumă egală cu cea
menţionată în scrisoarea de garanţie către o a treia parte, în anumite condiţii. Bine
înţeles, în astfel de cazuri, banca plăteşte chiar dacă va avea probleme cu
recuperarea sumei. Acest risc are două efecte pentru bancă:
1. banca cere şi primeşte anumite garanţii pentru a emite o
scrisoare de garanţie;
2. la pregătirea situaţiilor financiare se ia în considerare emiterea de
scrisori de garanţie alături de creditele acordate, calculându-se
provizioane pentru credite neperformante.
În cadrul unei scrisori de garanţie, sunt de reţinut două lucruri foarte
importante şi anume:
1. beneficiul de discuţiune, adică dreptul băncii garante de a-i cere
beneficiarului de a recurge mai întâi la principalul datornic şi numai
dacă nu este satisfăcut de a apela la bancă;

227
 2. clauza internă, adică clauza că, în cazul executării scrisorii de garanţie
( cu excepţia cazului pentru care partea principală a datoriei s-a stabilit
şi o dobândă) se acordă o anumită rată a dobânzii pentru calculul
corect al sumei datorate.
Comisionul perceput de o bancă pentru a emite o scrisoare de garanţie,
depinde de obicei de gradul de risc. Majoritatea băncilor au comisioane generale, ce
le încasează pentru scrisorile de garanţie emise clienţilor sau, calculate pe trei nivele:
a) comision unic pentru scrisori de garanţie tipice, cu grad scăzut de risc;
b) comision pentru scrisori de garanţie cu conţinut de bază, risc mediu.
c) scrisori de garanţie cu conţinut de bază, risc mare (comision mare)
Nivelul comisionului mai depinde şi de scadenţa scrisorilor de garanţie.
Există scrisori de garanţie cu scadente specifice (sunt valabile până la o anume dată
şi garantul nu mai are nici o obligaţie după această dată), dar mai există şi scrisori de
garanţie deschise.

5.2.2 Carduri pentru afaceri

Serviciile oferite de banca societăţilor comerciale prin carduri de credit se

pot lua în considerare din două puncte de vedere:
a) Carduri de credit emise pentru a fi utilizate de personalul
societăţilor
Conducerea superioară a unor societăţi poate folosi carduri de credit pentru
a acoperi cheltuielile necesare funcţionării companiei. În anumite cazuri, acestora li se
permite să folosească aceste carduri şi pentru cheltuielile lor personale, până la
anumite limite, primind astfel o remunerare, pe lângă aceea rezultând din beneficii.
b) Societăţile acceptă plăţi prin carduri de credit
În cazul în care o societate joacă rolul negustorului în ciclul unei operaţii cu
carduri de credit, atunci banca îi oferă acestui tip de societate, următoarele servicii:
a) îi procură echipamentul necesar pentru a face vânzări prin carduri de
credit;
a) urmăreşte primirea documentelor, comisioanele, spezele, cheltuielile;
b) reglementează periodic conturile.
Acest tip de serviciu, nu numai că generează venit pentru bancă din
comisioanele pe vânzările cu cardurile de credit, dar generează şi alte servicii cum ar
fi: depozite, plăţi salarii, etc.)
Pentru a organiza şi a sprijini acest serviciu, banca trebuie să înfiinţeze un
departament special, care răspunde de:
a) eforturile de marketing pentru a atrage societăţile ca şi clienţi noi;
b) stabileşte cu societatea termenii cooperării;
c) rezolvă orice problemă care se iveşte şi sprijină, în general, reţeaua şi
vânzările.

5.2.3. Transferul fondurilor

Activităţile legate de transferul fondurilor sunt mult mai obişnuite în cadrul

activităţii de corporate banking, decât în cele legate de retail banking datorită
volumului mare al tranzacţiilor şi al sumelor implicate. În consecinţă, ele generează
multe venituri băncii, deşi ele sunt oferite societăţilor la rate ale dobânzii mai mici
decât cele practicate în cadrul retail banking-ului. În cadrul activităţii de corporate
banking transferul fondurilor se execută (a) prin emiterea unor cecuri ale băncii şi (b)
prin ordine de plată prin telefon, telex ori SWIFT sau prin (c) scrisori de credit.

228
 5.2.4. Încasarea creanţelor

Serviciul pentru încasarea creanţelor este un serviciu similar acordării unui

credit, prin faptul că se acceptă ca şi colateral sume ce urmează a fi încasate.
Încasarea acestor creanţe poate îmbrăca două forme:
a. trate scontate, de exemplu, atunci când calculul venitului se bazează
pe o rată a dobânzii care este mai mare de obicei decât cea a creditului. La
scontarea unora din aceste efecte de comerţ, banca acceptă riscul de a nu putea
recupera la scadenţă valoarea nominală;
b. factoringul (pentru orice tip de factoring, intern sau internaţional, cu
sau fără recurs, confidenţial sau neconfidenţial, etc.). În cazul factoringului
internaţional, avem două bănci implicate, factorul importatorului şi cel al
exportatorului. Operaţiile băncilor care se referă la încasarea unor creanţe sunt
destul de complicate şi riscante şi este nevoie de multă atenţie de-a lungul
întregului proces de la stadiul acordului, la primirea efectelor de comerţ şi până la
faza finală de încasare a numerarului şi de reglare a conturilor.

5.2.5 Conturi pentru plata salariilor

Serviciul oferit societăţilor de a le deschide conturi de plată a salariilor, este

un serviciu auxiliar conturilor de depozit. În oricare bancă se pot folosi anumite conturi
pentru a prelucra ştatele de plată ale societăţilor. Beneficiul pentru bancă este
comisionul încasat de la societate (de obicei o sumă fixă pentru fiecare angajat), plus
avantajul că toţi angajaţii îşi vor deschide un cont de depozit.
Procedurile băncii pentru a plăti salariile printr-un astfel de cont al
corporaţiei şi deschiderea de conturi de depozit pentru angajaţi nu sunt complicate şi
există şi facilităţile oferite de distribuitoarele automate de numerar (ATM) aflate la
dispoziţia salariaţilor.

5.2.6 Tranzacţii valutare

Serviciile oferite de banca societăţilor legate de tranzacţiile valutare se

extind la foarte multe tipuri diferite de tranzacţii şi trebuie să ţină cont de o multitudine
de factori, cum sunt, de exemplu, reglementările stabilite de banca centrală, etc.
Tranzacţiile valutare devin din ce în ce mai obişnuite datorită
internaţionalizării economiilor şi a dereglementărilor în cadrul transferului de fonduri de
la o ţară la alta.

5.2.7 Managementul trezoreriei

Acest serviciu oferit de banca societăţilor devine şi el tot mai mult folosit
având în vedere că managementul trezoreriei unei societăţi implică cunoştinţe vaste şi
informaţii specializate.

229
 5.2.8 Vânzarea diferitelor valori

Banca joacă de multe ori rolul de intermediar în vânzarea anumitor valori

ca, de exemplu, obligaţiuni guvernamentale, timbre pentru contribuţii la ajutorul social,
etc.
Comisionul pentru bancă pentru acest rol de intermediere este de obicei
substanţial şi această activitate atrage clienţii în a utiliza şi alte servicii ale băncii.

5.2.9. “Banca la birou” (Office banking)

Tehnologia avansată permite ca anumite servicii ale băncii sau obţinerea de

informaţii să o facă chiar clientul, fără a fi necesar să vină pentru asta la bancă. Banca
la birou permite societăţilor să-şi conecteze calculatoarele la o parte a sistemului
computerizat al băncii. Astfel, societatea, utilizând anumite coduri numerice, poate:
obţine informaţii despre soldurile conturilor sale; informaţii generale despre ratele
băncii; transferă sume şi dă ordine pentru efectuarea anumitor tranzacţii.

5.3. Private Banking (activitatea bancară privată)

5.3.1. Caracteristicile activităţii bancare private

Activitatea bancară privată este setul de servicii oferite de departamentele

de gestionare a unor fonduri de investiţii ale băncilor (trust services), în special către
trei categorii mari de clienţi, care sunt:
• mari fonduri de pensii şi fundaţii;
• clienţii pieţei de mijloc care includ diverse companii (uneori sunt
incluse aici şi departamentele de private banking ale altor bănci);
• clienţi cu multe proprietăţi şi bani mulţi.
Aceste servicii de investiţii de fonduri oferite poartă numele de private
banking.
Toate serviciile şi activităţile oferite de departamentul de private banking al
unei bănci (de departamentele de investiţii de fonduri – trust – în sens mai general),
se pot grupa în cinci grupe de funcţii. Mărimea fiecăreia din aceste funcţii influenţează
în bună măsură organigrama băncii, împărţirea sarcinilor şi fişa postului angajaţilor
implicaţi în activitatea de private banking. Aceste cinci funcţii sunt: administrarea
clienţilor; managementul investiţiilor; gestionarea numerarului; prelucrarea titlurilor;
servicii de contabilitate.
O caracteristică foarte importantă a serviciilor de private banking este
procesul de luare a deciziilor referitoare la administrarea şi la investirea activelor care
aparţin clienţilor băncii. Avem astfel:
a. private banking discriminator, unde departamentul de private banking
decide cum vor fi investite activele;
b. private banking nediscriminator, caz în care departamentul de private
banking îi propune clientului cum să-şi investească activele, iar acesta
decide, bazându-se pe informaţiile ce i se oferă.
În primul caz, banca acţionează ca un curator. Cu alte cuvinte, băncii i se
dau anumite active ce trebuie investite în beneficiul clientului, folosind capacitatea
profesională maximă a băncii.
Principalele produse şi servicii oferite de o societate bancară în cadrul
specializării de private banking, sunt:

230
 • Administrarea clienţilor, activitate care constă în: deschiderea
conturilor, acorduri şi comisioane, servicii privind plata impozitelor,
administrarea de proprietăţi, elaborarea de situaţii financiare.
• Managementul investiţiilor sub forma: consultanţei financiare,
deciziilor de investiţii, evaluarea performanţei.
• Administrarea numerarului, activitate care implică: încasări şi plăţi
în numerar, investirea surplusului de numerar, prevenirea
deficitelor de numerar.

5.3.2. Administrarea clienţilor

În cadrul acestor activităţi regăsim:

• Deschiderea conturilor
La deschiderea unui cont pot fi implicate mai multe părţi:
• administratorul contului, care este persoana care ia contact cu clientul
şi coordonează activitatea referitoare la cont, ca şi celelalte activităţi
legate de clientul respectiv;
• alţi manageri de investiţii, în cazul unor portofolii complexe;
• analistul pentru impozite care examinează toate datele relevante
pentru a determina nivelul impozitelor.
În cadrul procesului de deschidere a unui cont se hotărăşte tipul de serviciu
ce va trebui oferit clientului, iar administratorul contului se asigură de faptul că acest
cont este alimentat şi, în sfârşit, numerarul şi alte active se predau băncii şi se
înregistrează şi în conturile băncii.

• Acorduri şi comisioane
Încheierea de acorduri constă în faptul că, se întocmeşte şi se semnează un
contract legal care să îi permită băncii să acţioneze ca şi curator sau agent. Există mai
multe feluri de astfel de acorduri, ca de exemplu:
a. agenţie personală, unde sunt implicate conturile de custodie, cele de
tipul denumit “escrow”, de investiţii şi alte tipuri de conturi;
b. consultanţă personală;
c. administrare de fonduri pentru persoane fizice (incluzând testamente,
acorduri, etc.)
După semnarea contractului, acestea se trimit la sediul băncii, iar
administratorul contului foloseşte ca referinţă, copii.
Nivelul comisioanelor cerute de bancă clientului, la care se cade de acord,
depinde de mai mulţi factori, ca, de exemplu: valoarea de piaţă a activelor sale,
numărul de tranzacţii ale clientului, timpul consumat de personalul băncii şi cheltuielile
pe care le incubă clientul. Administratorul contului este răspunzător cu strângerea
datelor pentru calcularea comisioanelor, întocmirea facturilor şi încasarea banilor.
Din motive care ţin de planificarea financiară şi de pregătirea bugetului,
administratorul contului pregăteşte şi o situaţie previzională privind nivelul
comisioanelor, bazându-se pe date similare referitoare la client.

• Servicii privind plata impozitelor

Aceste servicii sunt oferite de specialiştii în fiscalitate ai băncii. Există de
asemenea practica ca băncile să apeleze la specialişti din afară. Principalele servicii
oferite de bănci referitoare la plata impozitelor, în cadrul activităţii de private banking,
sunt:

231
 pregătirea declaraţiilor de venituri pentru a fi impozitate;
 estimarea nivelului plăţilor impozitelor şi plata tranşelor sau a sumelor globale la
termenele stabilite de lege;
 reţineri de sume pentru plata impozitelor.

• Administrarea de proprietăţi
Aceste servicii sunt utilizate numai în unele ţări, sau ele au o utilizare
limitată. Un specific aparte îl regăsim în SUA, unde banca administrează imobile,
valori imobiliare, ferme sau alte active. Gestionarea acestor active se face de către
bancă printr-un fond de investiţii.

• Elaborarea de situaţii financiare

În cadrul acestei activităţi banca se angajează să pună la dispoziţia clienţilor
săi o seamă de situaţii financiare. Aceste situaţii, elaborate de bancă şi trimise
clienţilor ei, conţin informaţii de două tipuri:
 informaţii referitoare la tranzacţii efectuate într-o anumită perioadă de timp – cea
mai recentă de fapt – cum ar fi, de exemplu încasările şi plăţile efectuate,
achiziţii sau vânzări de titluri de valoare, etc;
 informaţii referitoare la soldul fiecărui cont la sfârşitul respectivei perioade.
În cazul unor persoane cu participări substanţiale de fonduri (spre exemplu
drepturi cuvenite moştenitorilor din testamente, familii mari, etc.) mai multe persoane
primesc aceste situaţii ale conturilor respective.
În ultimul timp, se folosesc pe scară tot mai largă ultimele cuceriri ale
tehnologiei în elaborarea şi expedierea la beneficiar a acestor situaţii financiare sau
chiar, mulţi clienţi îşi au conectat calculatorul personal cu cel al băncii pentru a avea
acces imediat la informaţii. Banca trebuie să acorde o deosebită atenţie corectitudinii
datelor oferite departamentului de private banking de către celelalte departamente ale
băncii sau din exterior.

5.3.3. Managementul investiţiilor

Băncile pot oferi servicii discriminatorii sau nediscriminatorii clienţilor lor în

cadrul activităţii de private banking. În unele situaţii, banca decide asupra opţiunii de
cumpărare sau vânzare pentru clienţii ei şi notifică clientul după ce a avut loc
tranzacţia. În alte cazuri, banca face propuneri, clientul decide, iar banca execută
ordinele clientului său.
Fondurile colective, un termen obişnuit în private banking, funcţionează
asemeni fondurilor mutuale. Activele individuale ale clienţilor sunt unificate de către
sectorul de private banking şi sunt administrate în regim de un singur portofoliu şi nu
dispersate în mai multe active de dimensiuni mai mici. Administrarea activelor
individuale sub forma unui singur portofoliu aduce un randament mai mare în
majoritatea tranzacţiilor de investiţii.
După acelaşi principiu de funcţionare a fondurilor colective se blochează în
mod similar şi alte portofolii, de obicei pentru tranzacţii ad hoc.
Alocarea activelor este un alt termen folosit în activitatea de private banking,
în sensul că, strategiile investiţionale depind de selectarea componentei corecte de
titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni şi alte produse). În anumite cazuri, se folosesc o
serie de indicatori pentru a facilita procesul de alocare al activelor, pe baza unor
anumite structuri de produse de investiţii.
Dintre principalele servicii oferite de o societate bancară în cadrul activităţii
de managementul investiţiilor, sunt de reţinut:

232
 • Consultanţa financiară
Serviciile de consultanţă financiară oferite de bancă clienţilor lor, iau în
considerare analize bazate pe:
 nivelul necesităţilor de lichiditate în viitor a clientului;
 randamentul cerut de client, având în vedere profitul trecut, prezent şi viitor;
 gradul de risc pe care clientul este gata să şi-l asume (cu cât riscul este mai
mare cu atât şi profitul este mai mare).
Analiştii şi consultanţii băncii propun soluţii alternative, bazându-se pe
cercetările băncii sau pe consultanţi externi.

Decizii de investiţii
Decizia pentru efectuarea unei investiţii financiare se ia, fie de client
(serviciu nediscriminator), fie de administratorul de cont (serviciu discriminator).
Odată decizia de investiţie luată, ordinele se înaintează de la
departamentul de private banking la alte departamente ale băncii (în special la
compartimentul de arbitraj), sau în afara băncii, în timp ce o parte din tranzacţii se pot
rezolva chiar în cadrul departamentului de private banking.

Evaluarea performanţei
Activitatea de evaluare a performanţei este o activitate complexă , în special în
cazul portofoliilor de titluri. Scopul lor este dublu:
• să-şi informeze clienţii asupra randamentului activelor lor financiare în
timpul perioadei de discuţie;
• să evalueze performanţa şi eficienţa administratorilor de cont.
Evaluările sunt executate şi completate comparându-se sumele clientului şi tipul
de investire cu (a) riscul, (b) cifrele din buget şi (c) anumite evaluări ale performanţelor
similare în domeniu (benchmarks), fie din acest tip de activitate, fie din indicii de bursă
şi alţi indici. Aceste standarde sunt uneori greu de stabilit şi ca urmare, în viitor se
prevede să aibe loc o dezvoltare a acestui domeniu pentru a se ajunge la standarde
globale multiplelor randamente.

5.3.4 Administrarea numerarului

Activitatea de administrare a fondurilor financiare devine pe zi ce trece tot

mai complexă şi mai sofisticată. Personalul care se ocupă cu această problemă în
cadrul private banking-ului, trebuie să fie bine pregătit şi capabil să (a) facă tranzacţii
de tipul “sweep” pentru clienţii lor şi (b) să se angajeze în strategii mai sofisticate cum
ar fi, de exemplu, arbitrajul. Tranzacţiile de tip "sweep", reprezintă operaţiunile de
vânzare şi cumpărare de acţiuni sau alte titluri într-un fond de investiţii pe termen scurt
(FITS).
Dintre aceste servicii reţinem:
A. Încasări şi plăţi în numerar
Este un serviciu oferit prin sistemul de plăţi al băncii, care include mijloace
de plată precum cecurile, ordinele de plată, SWIFT-ul şi linii directe cu bănci din
străinătate.
Această activitate are o interfaţă cuprinzătoare şi colaborează mult cu
celelalte departamente ale băncii. Documentele şi tranzacţiile referitoare la plăţi
trebuie făcute imediat, preferabil, prin mijloace electronice.
Există multe motive care să ne determine să utilizăm serviciile de încasări şi
plăţi în cash în cadrul activităţii de private banking, cum ar fi: contribuţiile de la clienţi

233
 şi sponsori; distribuţiile la clienţi şi beneficiari; achiziţiile şi vânzările de titluri şi alte
active; transferurile între conturi; comisioanele şi spezele băncii, sumele reţinute
pentru impozite, etc.

B. Investirea surplusului de numerar

Mijloacele prezentate, de a investi surplusul de numerar al clienţilor, depinde de
perioada de timp cât sunt disponibile aceste fonduri. Cele mai obişnuite sunt fondurile
de investiţii pe termen scurt (FITS), care sunt tipuri speciale de fonduri colective.
Conturile clienţilor sunt verificate zilnic pentru a se constata dacă nu există
surplusuri de numerar; dacă da, acest numerar participă la FITS până când e nevoie
de aceşti bani integral sau parţial pentru investiţii sau plăţi ale clientului. Acest proces
de a vinde şi cumpăra acţiuni într-un fond FITS sunt tranzacţii de tip “sweep”.

C. Prevenirea deficitelor de numerar

În acelaşi mod în care se calculează surplusurile de numerar înainte de a fi
investite, se elaborează şi situaţiile previzionale referitoare la necesităţile de numerar,
pentru a se preveni deficitele viitoare. Totuşi, chiar şi în cazul în care – de obicei din
motive neaşteptate – nevoile de fonduri ale contului unui client din private banking
sunt mai mari decât suma pe care o are în cont, administratorul contului cântăreşte
posibilitatea de a-i acorda o facilitate de overdraft (peste noapte, deci 24 de ore) în loc
de a desfiinţa o investiţie.
În ultimii ani, s-a observat o dezvoltare majoră a departamentelor de private
banking din bănci. Deşi unele bănci, poate nu considerau necesar să aibă asemenea
activităţi, totuşi, ele au fost nevoite să înfiinţeze astfel de departamente din motive de
concurenţă.
În viitor, dintre problemele mai importante din domeniul private banking, sunt
de reţinut::
B) clienţii sectorului de private banking sunt, în general, clienţi
mari, care au şi alte tranzacţii cu banca şi ca urmare, pentru
diversificarea serviciilor bancare trebuie să li se ofere şi
aceste servicii, chiar dacă nu sunt profitabile pentru bancă;
C) dezvoltarea tehnologiei permite o comunicare mai bună cu
clientul şi cu sursele de informaţii necesare pentru luarea
deciziilor.

5.4 Universal Banking (Banca Universală)

Specializarea de tip "Bancă Universală" constă în faptul că oferă întreaga

gamă de produse şi servicii financiar - bancare, fie pe piaţa internă, fie – aşa cum se
întâmplă de obicei – pe cea internaţională. Băncile universale tind să presteze toate
tipurile de servicii bancare.

5.4.1 Tipuri de servicii oferite de Băncile Universale

Serviciile care pot fi efectuate de o bancă universală, în afara celor obişnuite în

cadrul activităţii de retail şi corporate banking, sunt:
- vânzarea de asigurări (companiilor, persoanelor fizice, organizaţiilor)
- subscrierea de titluri (underwriting);
- tranzacţionarea de titluri în numele altor investitori;
(1) participarea la capital în diverse companii, incluzând cele non-
financiare ;

234
- participarea în consiliile de administraţie ale companiilor, etc.

5.4.2 Scurt istoric al serviciilor de Universal Banking

Ţările în care s-a dezvoltat în trecut serviciile de universal banking, sunt

Germania şi Japonia. Au urmat şi alte ţări europene, în timp ce în SUA, această
activitate era pusă sub semnul întrebării.
Germania
Este ţara care oferă cel mai bun exemplu de activitate de universal banking, nu
numai astăzi dar şi în secolele IX şi XX. Băncile universale germane se ocupau doar
de valori mobiliare şi de operaţiile efectuate de o bancă comercială, în timp ce
activităţile legate de asigurări, ipoteci, administrarea de portofolii şi servicii de investiţii
sunt oferite de filiale, care aparţin unor holding-uri financiare.
Sistemul de universal banking a grăbit considerabil dezvoltarea economică
rapidă a Germaniei în secolul IX-lea, oferind infuziile necesare de capital, într-un
moment al istoriei în care publicul larg nu dorea să-şi asume astfel de riscuri.
Alte ţări europene
Deoarece unificarea economică europeană permite băncilor comunitare să
opereze în toate ţările Comunităţii europene, la fel cum operează în ţările lor de
origine, este probabil că toate ţările Comunităţii vor fi deservite în viitorul apropiat de
bănci universale, supuse unor restricţii referitoare la proprietatea asupra lor şi la
tipurile de servicii oferite de ele.
Ultimele indicii arată că, ţările occidentale fac paşi tot mai semnificativi spre
serviciile de universal banking.
Japonia
Deşi băncile japoneze au fost foarte deschise în a oferi şi alte servicii decât
depozite şi credite, după cel de-al doilea război mondial, ele au fost forţate să-şi
restrângă gama serviciilor. Totuşi, încetul cu încetul, ele au redus restricţiile, înfiinţând
filiale cu diverse tipuri de servicii. Sistemul japonez, în care societăţile comerciale sunt
legate prin deţinerea reciprocă de acţiuni ca şi asupra unei bănci ce le conduce, se
numeşte sistemul “keiretsu”.
Statele Unite ale Americii
În SUA regăsim instituţii bancare specializate. Poate fi exemplificat cazul
de exemplu, băncilor comerciale cărora nu li se permite să ofere servicii financiare
integrale referitoare la tranzacţii cu titluri, subscrierea lor, etc. De asemenea, băncilor
nu li se permite să deţină capital în companii cu profil non-financiar sau să facă parte
din consiliile de administraţie ale acestor societăţi.
În ultima vreme s-au purtat multe discuţii pe problema ce tip de activitate de
universal banking ar fi mai semnificativă pentru SUA. Experţii nu au căzut de acord
asupra mai multor probleme de fond. Sunt de reţinut unele păreri în această direcţie şi
anume:
• Saunders şi Walter (1994) susţin modelul englez, unde operaţiile cu
valori mobiliare şi alte astfel de activităţi sunt executate în filiale ale băncilor cu capital
separat;
• Benston (1994) este de părere că modelul german este mai fiabil
pentru SUA.
Totuşi, ambele tabere sunt de acord că: (a) trebuie separată activitatea
comercială de cea de investiţii în cadrul unei bănci şi că (b) orice alte restricţii
referitoare la gama de servicii pe care le poate oferi o bancă, trebuie eliminate în
sistemul bancar din SUA.

235
 5.5 Investment Banking (activitate bancară de investiţii)

5.5.1 Caracteristicile serviciilor oferite de Investment Banking

O investiţie înseamnă achiziţionarea unui activ despre care se presupune

că va aduce în viitor un profit. Decizia celor care au numerar sau alte forme de
proprietate de a investi, necesită: (a) existenţa cunoştinţelor despre alternativele de a
investi şi (b) dezvoltarea unor abilităţi necesare pentru a evalua aceste alternative
investiţionale.
O discuţie referitoare la investiţii cere mai întâi o prezentare a
activelor de pe pieţele financiare.
Există două astfel de tipuri de active:
a) active reale (ca valorile imobiliare, metalele preţioase, etc.);
b) active financiare care sunt:
a) creanţe directe de capital (acţiuni, garanţii, opţiuni,);
b) creanţe indirecte de capital (printr-o companie de investiţii);
c) creanţe - creditor oferite de instituţii financiare;
d) creanţe - creditor oferite de piaţa financiară (piaţa monetară şi titlurile de pe
pieţele de capital).
Atributele activelor care afectează luarea deciziilor privind tranzacţiile de pe
pieţele financiare sunt:
 lichiditatea, respectiv capacitatea de a transforma activul în numerar rapid fără o
schimbare semnificativă a preţului faţă de preţul curent de pe piaţă;
 vandabilitatea, adică abilitatea de a revinde un activ, fără a fi nevoie de prea mult
timp (de obicei activele cu un grad mare de lichiditate sunt şi foarte vandabile).

5.5.2 Funcţiile unei bănci de investiţii

Principalele funcţii ale unei bănci de investiţii sunt de marketing, de vânzare,

de consultanţă şi de origine.
a) Funcţia de marketing
Băncile de investiţii caută cumpărători pentru valorile mobiliare emise de un
emitent şi oferite spre vânzare.
Pentru emisiuni mari, două sau mai multe bănci de investiţii se unesc şi
formează sindicate. În astfel de cazuri, există o bancă de investiţii de origine cu
responsabilităţi esenţiale în emisiune şi apoi membrii sindicatului care cad de acord
asupra vânzării unui anumit nivel din valorile mobiliare care ies pe piaţă. După ce s-a
terminat emisiunea, sindicatul se dizolvă.
b) Funcţia de vânzare
În efortul ei de a vinde valorile mobiliare emise de emitent, banca de
investiţii poate cădea de acord asupra uneia din următoarele două abordări:
 subscrie (underwrites) titlurile: în acest caz banca de investiţii acţionează ca un
principal şi achiziţionează emisiunea de la emitent, încercând să o revândă.
Banca de investiţii garantează emitentului că-şi va primi banii după vinderea
emisiuni şi scăderea comisioanelor şi cheltuielilor băncii. În acest caz, banca de
investiţii riscă să nu poată vinde toată emisiunea şi deci să nu poată atrage
destui investitori;
 acţionează ca agent: în acest caz, banca de investiţii nu preia emisiunea, ci
garantează doar emitentului că va face toate eforturile să vândă valorile
mobiliare emise. Deşi nu riscă capital, făcând toate eforturile de a le vinde, băncii
de investiţii i se poate deteriora reputaţia dacă nu vinde tot.
c) Funcţia de consultanţă

236
 Ca specialistă în activităţile de pe piaţa financiară, banca de investiţii oferă
sfaturi utile emitenţilor referitor la: (a) forma emisiunii preconizate; (b) când să fie
scoase titlurile pe piaţă; (c) ce trebuie scris pe emisiune; (d) dimensiunea sindicatului
băncilor de investiţii care trebuie implicat.
d) Funcţia de origine
În cadrul acestei funcţii, băncile de investiţii caută mereu companii mai mici
care ar putea beneficia din vânzarea acţiunilor lor publicului (respectiv ieşind în
public). În acest caz, banca de investiţii acţionează ca şi consultant, pregătind
companiile şi evaluând când sunt îndeplinite condiţiile pentru ca societatea să încerce
să atragă fonduri, ieşind pe piaţă.
Băncile de investiţii sunt implicate în vânzări private şi publice. În cadrul
activităţii de private investment banking, banca de investiţi acţionează ca o legătură
între organizaţiile care au nevoie de fonduri şi instituţiile financiare care au fonduri în
exces pentru a acorda credite.
Unele bănci de investiţii, (ca de exemplu Merill Lynch), au activităţi de retail
banking şi sunt cunoscute investitorilor. Alte bănci de investiţii, (cum este Salomon
Brothers), nu prea au activităţi de retail banking şi au clienţi instituţionali.

5.5.3 Tipuri de servicii oferite de băncile de investiţii

Principalele servicii oferite clienţilor de către băncile de investiţii sunt:

a) subscrierea negociată de valori mobiliare (negociated underwriting)
În astfel de cazuri, emitentul şi banca de investiţii discută termenii
tranzacţiei şi fixează un preţ. Se ajunge la un acord înainte de a se face oferta de
titluri.
b) licitaţiile competitive (competitive bidding)
În cazurile licitaţiilor, organizaţia stabileşte termenii emisiuni cu excepţia
preţului şi anunţă ce oferte vor fi acceptate până la o anumită dată fixată de
organizaţie. Banca de investiţii care preia valorile mobiliare sau sindicatul care oferă
cel mai bun preţ, câştigă emisiunea pe care o poate revinde cu un profit.
c) subscrierea stand by de valori mobiliare (stand by underwriting)
Specific în activitatea de subscriere stand by de valori mobiliare, este faptul
că, acţiunile sunt oferite mai întâi, acţionarilor companiei, pentru ca aceştia să aibă
ocazia să deţină un anumit procent din companie. Banca de investiţii încearcă să
vândă apoi acţiunile care au fost achiziţionate de acţionari.

237
CAPITOLUL VI
COSTURILE BANCARE

6.1. Conţinutul costurilor bancare

Fundamentarea activităţii unei societăţi bancare, necesită stabilirea în

cadrul strategiei acestora a unor obiective care trebuie atinse. Drept urmare unul din
obiectivele fundamentale ale activităţii financiar-bancare este reprezentat de
minimizarea costurilor bancare.
De fapt, una dintre premisele moderne de dezvoltare a teoriilor financiare şi
manageriale este aceea de a minimiza costul şi de a nu modifica crescător cota de
profit pe produs sau serviciu bancar efectuat.
Se poate aprecia existenţa unei clasificări acceptate a cheltuielilor bancare în
funcţie de domeniul de lucru de care aparţin, astfel:

cheltuieli funcţionale

- cheltuieli funcţionale
operaţionale;
- alte cheltuieli funcţionale.

Cheltuieli totale

cheltuieli cu dobânzile

- cheltuieli cu dobânda pentru depozite

la termen;
- cheltuieli cu dobânda pentru depozite
la vedere;
- alte cheltuieli cu dobânda.

238
 De asemenea din punct de vedere al importanţei, cheltuielile bancare se pot
grupa în:
- cheltuieli cu salariile;
cheltuielidin
- pierderi principale
împrumuturi;
- total cheltuieli cu informatica.

Cheltuieli totale

-cheltuieli
cheltuielicucudobânzile
dobândă pentru depozite
la vedere;
- cheltuieli cu dobânda pentru depozite
la termen;
- alte cheltuieli cu dobânda.

alte cheltuieli
În baza clasificărilor anterioare se pot calcula o serie de rapoarte a căror
comparaţie ne prezintă ponderea cheltuielilor specifice în cadrul cheltuielilor totale.

6.2. Indicatori ai costurilor bancare

A. Indicatori ai cheltuielilor principale.

Cheltuieli principale
R1 = * 100
Cheltuieli functional e
(6.1)

Acest indicator este de obicei subunitar, semnificând proporţia cheltuielilor

principale în cadrul cheltuielilor funcţionale
Cheltuieli principale
R2 = * 100
Total cheltuieli
(6.2)

Este un indicator subunitar cu proprietatea că R2<R1 şi semnifică ponderea

C principale în total cheltuieli.

B. Indicatori ai cheltuielilor cu dobânzile.

239
 Cheltuieli cu dobanzile
R3 = * 100
cheltuieli functional e
(6.3)

Este un indicator ce poate avea şi valori subunitare, comparând valoarea

cheltuielilor cu dobânda faţă de cheltuielile funcţionale.

Cheltuieli cu dobanda
R4 = * 100
Cheltuieli totale
(6.4)
Acest indicator semnifică ponderea cheltuielilor cu dobânda în cadrul
cheltuielilor totale. Este un indicator subunitar.

6.3 Costul marginal

Costul marginal este definit ca fiind creşterea costului determinată de

creşterea activităţii cu o unitate.
În activitatea bancară care prezintă o serie de caracteristici particulare este
foarte dificil de identificat componenţa costului marginal.
În primul rând, ne aflăm în cadrul unei organizaţii economice ce are, de fapt,
rolul de intermediere între cererea şi oferta de capital în condiţiile existenţei pe piaţă a
unor variabile de reglare şi control.
Cheltuielile principale efectuate în cadrul unei bănci pot fi grupate pe
următoarele mari categorii:

I – cheltuieli cu dobânzile şi comisioane;

II – cheltuieli cu provizioanele;
III – cheltuieli cu pierderile şi creanţe nerecuperabile;
IV – cheltuieli funcţionale ale băncii;
V – alte cheltuieli.

Cheltuielile cu provizioanele se pot prezenta pe cele două categorii din care

sunt alcătuite:
- cheltuieli cu pierderi şi creanţe nerecuperabile, acoperite cu
provizioane;
- cheltuieli cu pierderi şi creanţe nerecuperabile, neacoperite cu
provizioane.
O încercare de structurare a cheltuielilor pe aceste categorii în cadrul unei
bănci cu activitate normală, ar duce la reliefarea unei ponderi predominante a
cheltuielilor cu dobânzi şi comisioane care devansează net celelalte tipuri de cheltuieli.
În ceea ce priveşte veniturile realizate de bancă, acestea se pot grupa pe
mai multe categorii, în funcţie de sursa care le-a degajat:
I – venituri din dobânzi la credite;
II – venituri din comisioane, taxe, speze;
III – venituri din provizioane;
IV – venituri din recuperarea de creanţe amortizate;
V – venituri din excedent de resurse;
VI – alte venituri.

240
 În cadrul acestor categorii de venituri ponderea cea mai importantă o au
veniturile din dobânzi la credite şi veniturile din comisioane.
În cadrul unei bănci costul marginal trebuie înţeles ca fiind creşterea
costului determinată de realizarea unei unităţi suplimentare de serviciu sau produs
bancar.
După cum am observat însă, cele mai mari costuri sunt angrenate tocmai în
domeniul introducerii de servicii şi produse bancare, fiind de fapt costurile induse de
dobânzi şi comisioane în activitatea bancară.
∆ CT
Cm = , în care: (6.5)
∆ PSB
Cm - cost marginal;
ΔCT – variaţia costului total;
ΔPSB – variaţia produselor şi serviciilor bancare.
Variaţia serviciilor şi produselor bancare se poate exprima, atât valoric, cât
şi în unităţi de produs.

6.4 Punctul critic al activităţii băncii (punctul mort)

Punctul critic al activităţii băncii se realizează în momentul în care veniturile

totale sunt egale cu cheltuielile totale şi în care rezultatul este nul.
Creşterea veniturilor băncii în condiţiile menţinerii constante a cheltuielilor
duc la obţinerea de profit.

Venituri totale Profit

Cheltuieli cu dobânzile şi comisioanele
Cheltuieli funcţionale

Există posibilitatea să se calculeze numărul de operaţiuni care trebuie

comisionate în condiţiile prestabilite şi valoarea veniturilor ce trebuie să se realizeze
din dobânzi, după următoarele relaţii:
n
∑ Nt × Ct
t =1
(a) Comisionul mediu pe operaţiune = n (6.6)
∑ Nt
t =1
(b) Veniturile totale din comisioane = Comisionul mediu pe operaţiune x
Nr. operaţiuni, respectiv:
−
VTC = C × N t (6.7)
n
(c) Veniturile totale din dobânzi (V TD )= ∑Dt (6.8)
t =1
în care:
Dt – dobândă la plasament de tip “t”
(d) Relaţia între cheltuieli şi venituri prin care se înregistrează punctul
mort al activităţii bancare

241
 Cheltuieli cu dobânzi şi comisioane + Cheltuieli funcţionale + Alte cheltuieli =
Venituri totale din dobânzi + Venituri totale din comisioane + Alte venituri

6.5 Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: Fie o sucursală a unei societăţi bancare cu următoarele date

previzionate (tabel 6.1):

-Tabel 6.1-
-UM-
Nr. de operaţiuni comisionate 12143
Veniturile din comisioane 301.441.000 UM
Veniturile din dobânzi 903.443.000 UM
Alte venituri 121.456.000 UM

a) În condiţiile dorinţei existenţei unui profit de 10%, stabiliţi valoarea

maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate de bancă.
b) Ştiind că valoarea cheltuielilor cu dobânda este de 60% din totalul
cheltuielilor, stabiliţi suma absolută a acestora.

Rezolvare:
a) Venituri totale = 301.441.000 +903.443.000 + 121.456.000 =
1.326.340.000 UM
Nivelul maxim al cheltuielilor admise = 1.326.340.000 (1–0,1) =
1.326.340.000 x 0,9 = 1.193.706.000 UM
b) Suma cheltuielilor cu dobânzile = 0,6 x 1.193.706.000 =
= 7.162.236.000 UM

Problema 2: Se prezintă 2 grupuri de bănci cu următoarele caracteristici

privind structura costurilor:
-Tabel 6.2-
- lei -
Nr. Articol Bănci cu depozite Bănci cu depozite Bănci cu depozite
Crt. cheltuială sub 50 mil. între 50 – 200 mil. peste 200 mil.
Sume Sume Sume Sume Sume Sume
absolute relative absolu relative absolute relative
% te % %
1 Salarii 294319 19,49 83942 19,07 3829966 19,87
personal 5
conducere

242
2 Salarii 253231 16,17 82359 18,71 3128418 16,23
funcţionari 6
3 Câştiguri 132703 8,80 40821 9,27 1846163 9,58
suplimentare 9
4 Chelt. 55753 3,69 18079 9,11 1105587 5,74
instalare 3
computere
5 Obiecte de 103972 6,88 29038 6,60 1168151 6,06
inventar 5
6 Cheltuieli cu 56695 3,76 11845 2,69 465869 2,42
papetărie şi 1
imprimante
7 Poştă, 30903 2,05 91938 2,09 380391 1,97
călătorie
8 Cheltuieli 35465 2,35 10670 2,42 468380 2,43
publicitate 0
9 Cheltuieli 31556 2,09 10775 2,45 598598 3,11
juridice 5
10 Chelt. telefon, 16566 1,10 50653 7,15 244689 1,27
telegraf
11 Chelt. chirie 103277 6,84 31523 7,16 1421129 7,37
9
12 Chelt. evaluări 21898 1,45 55044 1,25 153745 0,80
interne
13 Chelt. cu 28794 1,91 57234 1,30 121355 0,63
protocolul
14 Chelt. cu 29765 1,97 93933 2,13 381351 1,98
asigurarea
depozitelor
15 Chelt. cu alte 23909 1,58 59438 1,35 182974 0,95
asigurări
16 Chelt. cu 9606 0,64 26363 0,6 104744 0,54
deplasarea
17 Alte contribuţii 8656 0,57 20428 0,46 58304 0,30
18 Donaţii 6313 0,42 21826 0,50 95617 0,50
19 Chelt. cu cărţi, 5531 0,37 12910 0,29 53997 0,28
periodice, alte
servicii
20 Pierderi din 100266 6,64 33999 7,72 1422106 7,38
împrumuturi 1
21 Chelt. cu soft 24645 1,63 21499 0,,49 153589 0,80
22 Alte cheltuieli 135921 9,00 36063 8,19 1888768 9,80
8
23 TOTAL 1509744 100% 44024 100% 1927317 100%
Cheltuieli 61 3
funcţionale
24 Alte chelt. cu 87496 100% 26933 100% 1392994 100%
informatica 5

243
 25 Chelt. dobânzi 203528 10,2 69624 9,6 234949 7,6
la depozite la 3
vedere
26 Chelt. dobânzi 1654991 71,8 53399 73,7 2234780 72,6
la depozite la 18 5
termen
27 Chelt. dobânzi 414578 18 12130 16,7 6071052 19,8
la non 75
depozite
28 Total chelt. 2304856 100% 72492 100% 3076835 100%
cu dobânzi 36 5
(24+25+26)
29 Total chelt. 3902096 11921 5143452
(23+24+28) 032 2

Se cere:
a) să se aprecieze grupul de bănci avantajat prin prisma cheltuielilor
principale;
b) să se calculeze indicatorii cheltuielilor principale şi indicatorii
cheltuielilor cu dobânzile;
c) să se interpreteze rezultatele.

Rezolvare:

a) Vom calcula cheltuielile principale pentru cele 3 grupuri de bănci.

Cheltuieli principale = Cheltuieli cu salariile + Pierderile din împrumuturi +
Cheltuieli cu informatica
Cheltuieli salariale = Salarii personal conducere + Salarii funcţionari +
Câştiguri suplimentare
Cheltuieli cu informatica = Cheltuieli instalare + Cheltuieli cu soft + Alte
cheltuieli cu informatica

Băncile cu depozit sub 50 milioane.

Cheltuieli salariale = 294319+253231+132703=680253

Cheltuieli cu informatica = 55753+24645+87996=168394
Cheltuieli principale = 680253+167894+100266=948413
Băncile cu depozite între 50 – 200 milioane.

Cheltuieli salariale = 839425+823596+408219=2071240

Cheltuieli cu informatica = 180793+21499+269335=471627
Cheltuieli principale = 2071240+471627+339991=2882858

Băncile cu depozite peste 200 milioane.

Cheltuieli salariale = 3829966+3128418+1864163=8822547

Cheltuieli cu informatica = 1105587+153589+1392994=2652170
Cheltuieli principale = 8822547+2652170+1422106=12896783

Grupul de bănci care este favorizat prin prisma cheltuielilor principale este
grupul băncilor cu depozit sub 50 milioane, lucru de altfel justificat şi de nivelul mai
restrâns de activitate efectuat de acestea.

244
 b) Se vor calcula indicatorii cheltuielilor principale şi cheltuielilor cu dobânzi pe
grupuri de bănci.

Băncile cu depozit sub 50 milioane.

C principale
R1 = * 100
C functionale
948413
R1 = * 100 = 62,82 %
1509744
C principale
R2 = * 100
Total cheltuieli
948413
R2 = * 100 = 24,31 %
3902096
C cu dobanzile
R3 = * 100
C functionale
2304856
R3 = * 100 = 152,66 %
1509744
C cu dobanzile
R4 = * 100
Total cheltuieli
2304856
R4 = * 100 = 59 %
3902096

Băncile cu depozit sub 50 – 200 milioane.

245
 C principale
R1 = * 100
C funtionale
2882858
R1 = * 100 = 65,48%
4402461
C principale
R2 = * 100
C totale
2882858
R2 = * 100 = 24,18 %
11921032
C cu dobanzi
R3 = * 100
C functionale
7249236
R3 = * 100 = 164,66%
4402461
C cu dobanzi
R4 = * 100
Total cheltuieli
7249236
R4 = * 100 = 60,81%
11921032

Băncile cu depozite peste 200 milioane.

246
 * 100

00 = 66,92%

e
* 100
eli
00 = 25,07%

le
* 100
e
00 = 159,64%

ile
* 100
eli
00 = 59,82%

b) Interpretarea rezultatelor centralizate obţinute (tabel 6.3):

-Tabel 6.3-
-%-
Tip Bănci cu depozite Bănci cu depozite Bănci cu depozite
Bancă sub 50 milioane între 50 –200 peste 200 milioane
Rată milioane
R1 62,82% 65,48% 66,92%
R2 24,31% 24,18% 25,07%
R3 152,66% 164,66% 159,64%
R4 59,07% 60,81% 59,82%

- Prin prisma primei rate este avantajat primul grup de bănci şi anume
băncile cu depozite sub 50 mil. lei, ce semnifică faptul că ponderea cheltuielilor este
mai mică.
- În raport cu a doua rată este avantajat grupul de bănci cu depozite între
50-200 mil. lei, care are o pondere mai mică a cheltuielilor principale în totalul
cheltuielilor.
- Ratele 3 şi 4 sunt favorabile băncilor cu depozite sub 50 mil., simbolizând
un cuantum mai mic al cheltuielilor cu dobânzile.
În concluzie, cheltuielile principale favorizează primul grup de bănci, ca şi
în cazul cheltuielilor cu dobânzile.

247
 PROBLEME DE REZOLVAT
Problema 1: Fie 5 tipuri de bănci cu următoarele date caracteristice (tabel 6.4):

-Tabel 6.4-
- lei-
Indicator Banca A Banca B Banca C Banca D Banca E
C. principale 2144522 3422515 5475844 4312102 10415851
C. funcţionale 8115000 10126000 15814000 20110000 34144000
C. cu dobânzi 16121000 19433100 11121430 12311800 29444000
Alte cheltuieli 10414211 9100000 8320000 15411000 25100000
Total cheltuieli 36794733 42081615 50731274 52144902 99103851

Se cere:
a) Să de calculeze indicatorii Cheltuieli principale.
b) Să se calculeze indicatorii Cheltuieli cu dobânzi.
c) Să se compare şi interpreteze rezultatele.

Problema 2: Banca comercială „X” înregistrează următoarele date

previzionate (tabel 6.5):
Tabel 6.5.
- lei -
Nr. de operaţiuni comisionate 11.120
Veniturile din comisioane 240.000
Veniturile din dobânzi 900.143
Alte venituri 143.000

Stabiliţi:
a) Valoarea comisionului mediu pe operaţiune;
b) Nivelul punctului critic al activităţii băncii.

248
CAPITOLUL VII

PERFORMANŢELE BANCARE. STRATEGII

7.1 Rentabilitatea, solvabilitatea şi lichiditatea unei bănci

7.1.1 Profit şi risc

Obiectivul administrării unei bănci îl constituie obţinerea profiturilor. Pe de

altă parte, băncile operează în condiţii de incertitudine şi de aceea îşi asumă un risc.
Riscul în activitatea bancară apare din trei surse. Pentru fiecare credit pe care îl
acordă banca există un risc, acela ca cel care a primit creditul să nu-l ramburseze.
Pentru creditele acordate la o dobândă fixă pe o anumită perioadă şi credite la termen
cu dobânda fixă, există de asemenea şi riscul de creştere a costului finanţării pe
parcursul perioadei de rambursare. Riscul ratei dobânzii, care este expunerea băncii
la variabilele ratei dobânzii, apare nu numai legat de creditele acordate de o bancă, ci
şi ca rezultat al operaţiunilor sale ca dealer şi administrator de portofoliu. Banca
înfruntă şi un al treilea risc, riscul de lichiditate, care este de fapt riscul de a nu avea
resurse îndestulătoare pentru a-şi onora restituirile de lichidităţi către deponenţii săi.
Orice bancă atrage permanent volume mari de fonduri pe termen scurt pentru a-şi
finanţa operaţiunile. Riscul de lichiditate este riscul ca banca să nu poată la un
moment dat să atragă sumele de care are nevoie, la un preţ convenabil sau, mai rău,
la nici un preţ.
Deoarece orice încercare a unei bănci de a obţine profit presupune riscuri,
obiectivul unei bănci devine inevitabil acela de a-şi maximiza profitul, menţinându-şi
concomitent riscul la un nivel acceptabil.
De asemenea, întrucât analiştii băncii, depunătorii şi investitorii acordă o
mare importanţă venitului curent, bancherii au o reală preferinţă pentru acele modele
de obţinere a profitului care arată o creştere stabilă în timp.

7.1.2 Performanţa globală a unei bănci

Performanţa globală a unei bănci caracterizează rezultatele de ansamblu

ale acesteia, ea fiind dată în standardele internaţionale de nivelul rentabilităţii
capitalului societăţii bancare, corelate cu variaţia acesteia în funcţie de resursele
asumate de banca respectivă (fig. 5.1). Rezultă că, performanţa globală a unei bănci
ne este dată de relaţia profit – risc.

249
 Structura capitalului sau
grad de îndatorare (EM)

Rentabilitatea
capitalului (ROE)
Factori de mediu
necontrolabili

Rentabilitate
active (ROA)

Factori controlabili
- Structura activităţilor
-Venit din exploatare
-Calitate credite
-Control cheltuieli
-Administrare impozit

Performanţa
globală a
băncii

Risc de creditare
Riscul ratei dobânzii
Bilanţ sau
risc de
portofoliu

Risc
Risc de reglementare Risc de lichiditate
(variaţia lui ROE) Risc tehnologic
Risc de eficienţa operării
Risc strategic
Risc de afiliere

Fig. 7.1 Schema relaţia risc – profit pentru evaluarea performanţei unei bănci.

250
Rentabilitatea capitalului (ROE = Return on Equity) şi variaţia sa sunt elementele
cheie ale acestei abordări. Descompunerea celor două elemente oferă imagini în
structura internă a băncii privind riscurile şi beneficiile.
Din punctul de vedere al eficienţei, rentabilitatea capitalului (ROE) se
împarte în :
• rentabilitatea activelor (ROA = Return on Assets) şi
• structura capitalului (EM = Equity Multiplier sau Leverage, ori grad de îndatorare
sau grad de adecvare a capitalului).
Reiese din schema de mai sus că factorii controlabili şi necontrolabili sunt
determinaţi pentru nivelul rentabilităţii activelor (ROA). În general, condiţiile de bază
privind cererea şi oferta pe care băncile le înfruntă, reprezintă factorii necontrolabili
(de ex. riscul ratei dobânzii ca factor necontrolabil). Întrucât variaţiile reale ale ratei
dobânzii sunt egale cu schimbările anticipate, plus cele neprevăzute, modificările
anticipate ar trebui incluse în portofoliul de decizii. În mod corespunzător, numai
variaţiile neprevăzute afectează valorile.
Factorii asupra cărora băncile au un oarecare grad de control includ: tipurile
de afaceri, venitul din exploatare, calitatea creditului, cheltuiala cu verificările,
administrarea impozitului şi planificarea în timp a scadenţelor în cadrul administrării
activelor şi pasivelor.
Schema evidenţiază riscurile pe care le înfruntă o bancă şi care determină
variaţia nivelului rentabilităţii capitalului (ROE): (1) riscul de bilanţ sau portofoliu, (2)
riscul legat de reglementare, (3) riscul legat de tehnologie, (4) riscul eficienţei operării,
(5) riscuri strategice în procesul de elaborare a unor strategii pentru corporaţii şi
controlul acestora, (6) riscul de subordonare (acest risc s-a amplificat, urmare unor
evenimente cum ar fi apariţia de societăţi mixte şi expansiuni geografice). Din punct
de vedere practic, riscul de portofoliu şi cel de operare au cel mai direct efect asupra
variaţiei câştigurilor. Riscurile de bază pentru portofoliu în bancă sunt riscul de
creditare, riscul ratei dobânzii şi riscul de lichiditate. Aceste riscuri ar trebui să
determine cât capital lichid trebuie să deţină banca. În final, băncile care nu reuşesc
să se adapteze la condiţiile de mediu privind tehnologia, reglementările şi concurenţa
se confruntă cu riscul extrem de dispariţie.

7.1.2.1 Modelul rentabilităţii capitalului (ROE)

Rentabilitatea capitalului (ROE),măsoară profitabilitatea din perspectiva

acţionarilor. Totuşi, ROE nu ar trebui confundat cu profitabilitatea investiţiei (sau cu
venitul),măsurată prin dividende şi preţul acţiunilor. ROE măsoară profiturile băncii din
punct de vedere contabil per unitate monetară a capitalului propriu subscris. El este
definit ca venit net împărţit la capital propriu mediu. Întrucât ROE poate fi descompus
în structura capitalului (Equity Multiplier = EM) şi rentabilitatea activelor (Return on
Assets = ROA), el poate fi exprimat prin relaţia:

ROE = ROA x EM (7.1)

Rentabilitatea activelor (ROA), definită ca venitul net împărţit la media

totalului activelor, măsoară profiturile băncii per unitate monetară a activelor.
Structura capitalului (EM), este media activelor împărţită la capitalul
mediu. El oferă o măsură a gradului de adecvare a capitalului băncii. EM este factorul
de multiplicare ce face din ROE un multiplu al ROA. De exemplu, o bancă ce are ROA
de 1% şi EM de 12, generează un ROE de 12%. Un factor EM de 12 implică un
indicator capital/active de 1/12 sau 8,33%.
A doua etapă de analiză a ROE desparte ROA în două componente:

251
♦ marja profitului (Profit Margin = PM)
♦ utilizarea activului (Asset Utilization = AU)
Relaţia dintre aceşti indicatori este următoarea:

ROA = PM x AU, unde (7.2)

- PM este egal cu venitul net împărţit la total venituri (venitul din dobânzi plus cel
din alte surse decât dobânda);
- AU este egal cu total venit împărţit la media totalului activelor.
Astfel, marja profitului (PM) reflectă profiturile per unitate monetară din
totalul venitului (vânzări) şi utilizarea activului (AU) exprimă totalul veniturilor (vânzări)
per unitate monetară din active.
O bancă ce are marja profitului (PM) de 12% şi utilizarea activului (AU) de
12%, are o rentabilitate a activelor (ROA) de 1.44%.

Variabilele şi componentele modelului rentabilităţii capitalului (ROE) sunt

sintetizate în tabelul 7.1

Tabelul 7.1
Rentabilitatea capitalului =Rentabilitatea activelor x
Structura capitalului
= ROA x EM
=Marja profit x Utilizare activ x Structura
capitalului
= PM x AU x EM
Venit net Venit net
x
capital mediu Venit din operatiuni
Venit din oper .
x
Active medii
Active medii
Capital mediu
Venit net Active medii
= x =
Active medii Cap . mediu
Venit net
Capital mediu

Pentru calculul şi analiza rentabilităţii capitalului (ROE) sunt necesare

patru informaţii: venitul net; venitul total din operaţiuni sau “vânzări”; active medii;
capital propriu mediu (exclusiv capitalul ce reprezintă debite).
Datele şi informaţiile privind venitul net şi venitul total din operaţiuni sunt
variabile din contul de profit şi pierdere, iar informaţiile privind activele medii şi
capitalul propriu, sunt date de bilanţ. Din bilanţ trebuie să se utilizeze valori medii.
Inversul structurii capitalului este indicatorul capitalul raportat la active, excluzând
capitalul reprezentând debite din numerar.

252
 Modelul rentabilităţii capitalului (ROE), conţine trei alternative de măsurare a
profitabilităţii:

venit net
• rentabilitatea capitalului (ROE) = total cap . propriu mediu (7.3)

venit net
• rentabilitatea activelor (ROA) = total active medii (7.4)

venit net
• marja profitului (PM) = total venit (7.5)

Cei trei indicatori, deşi au acelaşi numărător, dar numitori diferiţi, ne oferă
diferite perspective asupra noţiunii de profitabilitate.
Rentabilitatea capitalului (ROE) ne măsoară probabilitatea din
perspectiva acţionarilor. O primă deficienţă a acestui indicator de măsurare a
performanţei băncii, este aceea că rentabilitatea capitalului (ROE) poate fi ridicată,
deoarece banca nu are un capital adecvat. În plus, o bancă ce ar avea un capital
negativ, dar profit pozitiv ar prezenta o rentabilitate a capitalului (ROE) negativă.
Pentru soluţionarea acestei dileme trebuie să despărţim rentabilitatea capitalului
(ROE), în rentabilitatea activelor (ROA) şi structura capitalului (EM).
Indicatorul rentabilitatea activelor (ROA) este metoda preferată pentru
aprecierea performanţei de ansamblu a băncii. El măsoară modul în care sunt
implicate toate activele băncii în profitabilitate. Despărţind rentabilitatea activelor
(ROA), indicatorii marja profitului (PM) şi utilizarea activelor (AU), ne concentrăm
asupra celei de-a treia evaluări a profitabilităţii, cu ajutorul indicatorilor marja profitului
(PM) şi utilizarea activului (AU) sau asupra vitezei de rotaţie a activelor (întrucât
băncile nu generează volum de operaţiuni mai mare decât totalul activelor, utilizarea
activelor descrie procesul mai bine decât viteza de rotaţie a activelor). Dată fiind
posibilitatea unei bănci de a genera venituri (vânzări) măsurată prin utilizarea activului
(AU), componenta marja profitului (PM) a modelului rentabilităţii capitalului (ROE) se
concentrează asupra capacităţii băncii de a-şi controla cheltuielile.
O a treia etapă implică examinarea detailată atât a marjei profitului (PM)
cât şi a indicatorului utilizarea activului (AU).
Relaţia de calcul a acestor indicatori este următoarea:
D
PM = , în care variabilele:
R
(7.6)

253
  v ne  en ti t
s p a  ru o f i t
D = Total venit (R) – Cheltuiala cu dobânda (C) – Cheltuieli

 
cu alte operaţiuni şi alte cheltuieli (O) – Impozitele pe profit (T)
Deci: D = R-C-O-T
R = Total venit.
şi respectiv:
R
AU = , în care variabilele:
A
(7.7)
R = total venit.
A = total active medii
Sintetizând, indicatorii rentabilităţii capitalului (ROE) rentabilitatea activelor
(ROA) şi marjei profitului (PM), sunt căi alternative de măsurare a profitabilităţii băncii.
În acelaşi timp, elementul cheie în determinarea performanţei este calitatea creditelor;
fără aceasta, o bancă nu poate supravieţui pe termen lung.

7.1.2.2 Estimarea probabilităţii de insolvabilitate

Un indicator pentru probabilitatea de insolvabilitate a unei bănci poate fi un

indicator de risc “g”. Acest indicator presupune că veniturile sunt distribuite normal şi
este descris prin următoarea ecuaţie:

E (ROA ) +1 EM
g= ; în care variabilele:
S
(7.8)
g = probabilitatea de insolvabilitate;
E(ROA) = venitul prognozat din active;
1/EM = inversul lui EM (structura capitalului) sau indicatorul capital raportat
la active;
S = abaterea standard a rentabilităţii activelor (ROA).

254
 Cu cât este mai redus EM, cu atât profiturile prognozate sunt mai mari şi cu
cât este mai redusă variaţia lui ROA, cu atât este mai mică probabilitatea de
insolvabilitate – un indicator “g” de valoare mare. Băncile în pericol de insolvabilitate
vor avea profituri negative, valori mai mari ale EM şi variaţii mai mari ale venitului
general, obţinând un indicator “g” scăzut.

7.1.2.3 Echilibrul între lichiditate şi profitabilitate

Pentru a face faţă cerinţelor zilnice de lichiditate, băncile trebuie să deţină

câteva active nepurtătoare de dobândă sub formă de numerar sau forme echivalente
ale numerarului. Prin natura lor, aceste active reduc profitabilitatea băncii (adică ele
nu aduc câştig sau sunt generatoare de profit foarte redus). De aceea, băncile doresc
să deţină o cantitate minimă din astfel de active şi să fie capabile în acelaşi timp să
facă faţă cerinţelor de numerar pentru operaţiunile curente. Creşterea concurenţei în
industria serviciilor financiare şi eliminarea plafoanelor pentru rata dobânzii la depozite
au sporit necesitatea ca băncile să-şi minimizeze portofoliul de active fără câştig sau
cu venit redus.

7.1.2.4 Lichiditatea unei bănci

Lichiditatea unei bănci poate fi asigurată fie prin structura bilanţului, fie
cumpărată de pe piaţă, fie prin ambele. Întrucât numai marile bănci au cu adevărat
succes pe pieţele financiare, majoritatea băncilor rezervă un anumit grad de lichiditate
în bilanţ. Cu cât banca este mai mică, cu atât ea depinde mai mult de rezerva de
lichiditate. În practică, gestionarea lichidităţii poate fi abordată în două moduri. În plus
faţă de administrarea propriei lichidităţi, băncile vând lichiditate şi oferă servicii pentru
clienţi. Pentru aceştia, produsele de bază sunt conturile curente, depozite la vedere,
etc.; pentru firme, sunt disponibile o gamă largă de servicii bancare. La băncile mai
mari, serviciile pentru operaţiuni sunt privite ca surse de profit şi, în anumite cazuri, ca
noi linii de afaceri. Serviciile pentru operaţiuni legate mai mult de lichiditate şi de
servicii de tranzacţionare cuprind gestionarea numerarului, prelucrarea ordinelor de
plată, scrisori de credite, etc.

7.2 Indicatorii adecvării capitalului unei societăţi bancare

Adecvarea capitalului este reflectată în structura bilanţului băncii, ea

reflectând asigurarea corespunzătoare cu capital pentru operaţiuni prudente. Este o
metodă de a stabili cum societatea bancară poate să facă faţă incapacităţii
împrumutatului de a rambursa banii, şi este folosită pentru a ajuta la protejarea băncii
împotriva colapsului în cazul unui astfel de eşec.

7.2.1 Indicatori ai adecvării capitalului

Între principalele surse financiare ce sunt constituite de o societate bancară

pentru a realiza activitatea de creditare şi plasament financiar, regăsim capitalul
social, subscris şi vărsat, drept contribuţie de către acţionării băncii, fondurile proprii
create pe seama profitului net neinvestit şi sursele atrase sub forma împrumuturilor pe
termen scurt, mediu şi lung.

255
 Desigur că, capitalul social constituie baza de constituire şi de începere a
funcţionării unei societăţi bancare. Însă fără atragerea de surse externe, banca nu-şi
poate implementa obiectivele sale şi dezvolta activitatea.
Asigurarea unui echilibru între aceste surse este un element al politicii de
prudenţialitate bancară, şi trebuie avut în vedere permanent de conducerea
superioară şi executivă a unei bănci.
Există două moduri folosite, simultan, pentru a compara activele monetare
atrase sub formă de împrumuturi de o societate bancară cu investiţia de capital
(participarea la capitalul social) al acţionarilor şi anume:
• gradul de îndatorare (în engleză: gearing);
• pârghia financiară (în engleză: leverage).

7.2.1.1 Gradul de îndatorare (gearing)

Indicatorul “grad de îndatorare” descrie raportul dintre cele două surse

menţionate, împrumuturile şi capitalul (social sau propriu – social, plus fondurile
proprii)
Relaţia de calcul este următoarea:
Capital imprumutat
Grad de îndatorare = ×100 (7.9)
Capital propriu

O societate bancară poate avea un grad ridicat sau scăzut de îndatorare, în

funcţie de valoarea acestui indicator:
1. un grad mare de îndatorare va apare în cazul în care datoriile
(împrumuturile) vor fi mai mari decât capitalul propriu (raportul este mai
mare de 100%);
2. un grad mai scăzut de îndatorare va fi reflectat de indicatorul care va fi mai
mic de 100%.

7.2.1.2 Pârghia financiară (leverage)

Este un alt mod de a reflecta gradul în care o societate bancară este

dependentă de alte surse financiare, în afară de capitalul propriu.
Pârghia financiară este calculată după următoarea relaţie:
Capital imprumuat
Pârghia financiară = (7.10)
Total capital
O pârghie financiară ridicată reprezintă un risc mai mare pentru societatea
bancară respectivă, dar şi posibilitatea obţinerii unor profituri mai mari cu o investiţie
proprie redusă.

7.3 Aplicaţii practice

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Fie banca “X” care prezintă la 31.12 anul “N”, următorul bilanţ:

- mii lei -

256
 Activ Pasiv
Disponibil la BC 2 120 000 Capital 4 600 000
Numerar 1 000 000 Depozite ale clienţilor 6 572 000
Disponibil la alte bănci 4 000 000 - la vedere 4 200 000
Credite acordate 4 125 900 - la termen mijlociu 2 372 000
Alte active 1 242 100 Alte pasive 1 972 000
TOTAL A 12 730 100 TOTAL P 12 730 100

Din contul de profit şi pierderi dispunem de următoarele date:

- venituri totale: 655 000 mii UM;
- cheltuieli totale: 242 000 mii UM
- cota de impozit pe profit: 25%.
Să se determine:
d) Indicatorii de performanţă bancară.
e) Să se verifice relaţiile dintre aceştia.

Rezolvare:

6. Rata rentabilităţii financiare

Profit net
R Pr = ×100 = 6,73 %
Capital
Pr. brut = Vtotale - Ctotale
Pr. brut = 655000 – 242100 mii UM
Pr. brut = 412900 mii UM
Pr. net = Pr. brut (1-τ)
Pr. net = 412900 (1-0,25) = 309675 mii UM
Acest indicator demonstrează gradul de generare a profitului şi eficienţa
operaţională Rrf > Rre

7. Rata rentabilităţii economice

Profit net
R re = ×100
Activ total
309675
Re = ×100 = 2,433%
12730100

Re > rata dobânzii pe piaţă

8. Efectul de pârghie

Activ total
Ep =
Capital
12730100
Ep = = 2,767
4600000

257
 Este un indicator bun, întrucât prezintă gradul în care utilizarea unor resurse
suplimentare serveşte la creşterea rentabilităţii capitalurilor.

9. Rata profitului

Profit net
R Pr = ×100
Venit total
309675
R Pr = ×100 = 47,28%
655000
Este un indicator bun, deoarece exprimă situaţia economică din România
unde nivelul acestuia trebuie să fie între 30-50%.

10. Gradul de utilizare a activelor

Venituri totale
GUA = ×100
Activ total
655000
GUA = ×100 = 5,15%
12730100
Este un indicator care se recomandă a fi cât mai mare.

Chei de control (relaţii)

Rrf = Rre x Ep
0,0673 = 0,02433 x 2,767 - se verifică
Rre = Rpr x GUA
0,02433 = 0,4728 x 0,0515 - se verifică

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Banca “X” care prezintă următoarele date extrase din bilanţ şi
contul de profit şi pierdere:
- Activ total: 15.199.433 lei
- Finanţat din:
Capital propriu: 5.246.333 lei
Provizioane de risc şi datorii: 9.953.100 lei
Profit brut: 536.944 lei
Cota de impozit pe profit: 25%
Se cere:
b) Să se verifice relaţia 1 de control pe baza indicatorilor calculaţi.
c) Să se interpreteze rezultatele

Problema 2: Două bănci comerciale “A” şi “B” prezintă următoarele date

bilanţiere (în lei):

258
 -UM-
A Banca “A” P
Disp. la BC 1122000 Capital propriu 4833100
Numerar 500145 Depozite ale clienţilor 5113200
Disp. la alte bănci 3444123 Alte pasive 53700
Credite acordate 4155240
Alte active 778492
TOTAL 10000000 TOTAL 10000000

Venituri Banca A = 483311 UM

Cheltuieli Banca A =188413 UM
Cota de impozit: 25%

-UM-
A Banca “B” P
Disp. la BC 2500000 Capital propriu 6150000
Numerar 1500000 Depozite ale clienţilor 8950000
Disp. la alte bănci 5450000 Alte pasive 1900000
Credite acordate 6250000
Alte active 1300000
TOTAL 17000000 TOTAL 17000000

Venituri Banca A = 681433 UM

Cheltuieli Banca A =383655 UM
Cota de impozit: 25%

Se cere:
c) Să se determine indicatorii de performanţă bancară pentru Banca A
d) Să se determine indicatorii de performanţă bancară pentru Banca B
e) Să se compare indicatorii de performanţă bancară pentru cele 2 bănci
f) Interpretaţi rezultatele

Problema 3: Banca „X” prezintă următoarele date extrase din bilanţ şi

contul de profit şi pierdere:
-UM-
A Banca “B” P
Disp. la BC 141000 Capital propriu 320000
Numerar 68000 Depozite ale clienţilor 626000
Disp. la alte bănci 310000 Alte pasive 100000
Credite acordate 415000
Alte active 112000
TOTAL 1046000 TOTAL 1046000

Din contul de profit şi pierdere dispunem de următoarele date:

- venituri totale: 54.133 UM;
- cheltuieli totale deductibile: 31.144 UM;
- impozit pe profit: 25%.
Se cere:
a. să se determine indicatorii de performanţă bancară;

259
 b. interpretaţi rezultatele.

7.4. Performanţele bancare şi implicaţiile acestora asupra costurilor

marginale

Putem defini resursa financiară marginală, ca acea resursă la care banca

apelează pentru a face faţă cererii de lichiditate. Legat de această ultimă noţiune se
introduce şi noţiunea de cost marginal, ca fiind costul necesar pentru achiziţionarea
unei unităţi de resursă adiţională. Cu alte cuvinte, ne aflăm în faţa unui spor de
resurse, ce determină un spor de cheltuială.
Variaţia costului poate fi prezentată ca:
Δ C = C1 − C0
De asemenea variaţia resurselor fiind:
Δ R = R1 − R 0
Astfel, se stabileşte sporul de resurse determinat de sporul de cheltuieli şi
se poate cuantifica o nouă variabilă şi anume costul marginal.
ΔC
CM = (7.11)
ΔR
unde:
- CM – costul marginal;
- Δ C - variaţia costului;
- Δ R - variaţia resurselor

Este recomandat ca valoarea costului marginal să fie cât mai mică, indicând
un spor al rezervelor excedentare pe o cheltuială care se minimizează.
Folosirea resurselor suplimentare afectează performanţele bancare prin
prisma costurilor.
În acest context, pentru optimizarea performanţelor bancare trebuie să se
ţină seama de faptul că:
- trebuie localizate şi epuizate toate sursele de fonduri ieftine;
- costurile marginale să fie monitorizate, deoarece ele sunt modificabile
în timp;
- rezervele minime obligatorii care se constituie la Banca Centrală, duce
la modificarea costurilor resurselor în sens crescător.
Există mai multe modele de calcul a ratei dobânzii cu care va fi făcut
plasamentul prin prisma costului marginal.

1. Model privind determinarea dobânzilor la plasamente pentru

depozite cu obligativitatea constituirii de rezerve minime obligatorii, fără
acordare de dobândă de către Banca Centrală.

D
R d1 = R a + (7.12)
S
în care:
Ra – rata la care s-a atras depozitul
Rd1 – rata la care se poate face plasamentul
D – valoarea depozitelor atrase
S – suma plasată

260
 2. Model privind determinarea dobânzii la plasamente pentru depozite
cu obligativitatea constituirii de rezerve minime obligatorii, cu o dobândă
acordată de către Banca Centrală.
D R min × R fmin
R d2 = R a × − (7.13)
S S
în care:
Rd2 – rata la care se poate face plasamentul
Ra – rata la care s-a atras depozitul
D – valoarea depozitelor atrase
S – suma plasată
Rmin – rezerva minimă
Rfmin – rata depozitelor aferente rezervei minime

3. Model privind determinarea dobânzii la plasamente pentru

depozitele cu obligativitatea constituirii de rezerve minime obligatorii,
cu o dobândă acordată de către Banca Centrală şi incluzând şi cota de
cheltuieli de funcţionare ale băncii.
Dacă dorim să includem şi celelalte cheltuieli efectuate de bancă pentru a
determina valoarea relativă a ratei dobânzii, vom pleca de la definirea a două noţiuni:
- CFP – cheltuielile de funcţionare planificată, ca fiind cheltuielile pe care
banca şi-a propus să le realizeze pe o perioadă de 1 an, la un anumit volum al
resurselor.
- SMP – soldul mediu planificat, ca fiind valoarea medie a plasamentelor pe
care banca şi le-a propus să le efectueze în decursul unui an.

Relaţia de calcul este:

∑ CFP N
R di = R d2 + ⋅ × 100 (7.14)
SMP 360
unde:
N – durata în zile a plasamentului
Rdi – rata intermediară a dobânzii
4. Model de determinare a ratei finale a dobânzii, incluzând şi cote de profit:
P N
R df = R di + ⋅ ×100 (7.15)
SMP 360
unde:
Rdf = rata finală a dobânzii
P – profitul total prognozat pe un an

7.4.1 Aplicaţii practice

PROBLEME REZOLVATE

Problema 1: Determinaţi rata 1 pentru plasamente efectuate de bancă în

condiţiile existenţei unei rate a rezervei minime obligatorii de 30%, pentru care nu se
alocă dobândă, pentru o sumă de 2000000 UM şi o rată a dobânzii acordate de bancă
de 48%.

Rezolvare:

261
 48
Dobânda acordată de bancă = 2000000 × = 960000 UM
100
Rezerva minimă de 30%
30
2000000 × = 600000 UM
100
2000000 2000000
R d1 = 48 × = 48 × = 68,57%
2000000 − 600000 1400000

Problema 2: Pornind de la Rd1calculat anterior (problema 1) calculaţi rata

dobânzii la care o bancă îşi poate face plasamentul, ştiind că banca centrală acordă o
rată a dobânzii de 20% pentru depozitele constituite.

Rezolvare:
D R min × R rmin
R d2 = R a × −
S S
2000000 600000 × 20
R d2 = 48 × − = 60%
1400000 1400000

Problema 3: Ştiind că banca şi-a propus să realizeze plasamente în medie

pe 1 an de 30 mld. UM, iar suma totală a cheltuielilor planificate este de 5 mld. UM,
durata medie a unui plasament fiind de 180 zile, determinaţi rata intermediară a
dobânzii.

Rezolvare:
∑ CPF N
R di = R d 2 + ⋅ × 100
S M 36 0

5 180
R d i = 60 + ⋅ × 100
30 360
R di = 60 + 8,33 = 68,33%

Problema 4: Dacă banca doreşte să obţină un profit de 1 mld. UM, calculaţi

valoarea finală a ratei dobânzii, pe bază datelor din problema anterioară (nr. 3).

Rezolvare:
P N
R f = R di + ⋅ × 100
SMP 360
1 180
Rf = 68,33 + ⋅ × 100
30 360
Rf = 68,33 + 1,66 = 69,995

PROBLEME DE REZOLVAT

Problema 1: Fie banca comercială “x” care constituie depozite în valoare

de 20 mld. UM, la o rată a dobânzii de 50%.

262
 Ştiind că rata rezervelor minime obligatorii este de 25% şi că banca centrală
acordă o dobândă de 10% pentru rezervele constituite de băncile comerciale, să se
determine rata dobânzii la care se poate face plasamentul.

Problema 2: Ştiind că avem o rată a dobânzii la plasament de 54% şi că

banca comercială şi-a propus următorii indicatori:
- suma cheltuielilor planificate ΣCPF = 4 mld. UM;
- soldul mediu SM = 18 mld. UM;
- nr. zile ordin de plasament N = 210 zile;
- profit P = 1,5 mld. UM.
Stabiliţi rata finală a dobânzii.

Problema 3: Stabiliţi la ce rată a dobânzii poate banca „X” să

constituie depozite ale clienţilor în următoarele condiţii:
- rata rezervelor minime obligatorii: 25,5%;
- Banca Centrală acordă o dobândă de 30%.

263
BIBLIOGRAFIE

Aspiywall, B, - “Handbook for Banking strategy”, John Wieléi –New York, 1985
Eisenbeis, B,
Basno, N. Dardac – “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
C. Floricel 1994
Béziade, M – “La monaie”, Mason, Paris 1986
Bröker, G. – “Competition in banking” OECD, Paris, 1989
Brocheton, JB,
Conmeil, A – “Le systeme de paiement par carte bancaire en France”,
Problémes économiques nr 2155/ dec. 1989
Bran, P – “Mecanismul monetar actual”, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984
Chainel, A – “Banque et l’entreprise. Techniques actuelles de
financement”, Paris, Ed. La Revue Banque, 1989
Consserques, S – “Gestion de la banque” Paris, Dunod, 1982
Charreaux, G – “Gestion financière”, 3 ème edition, Paris, Letec, 1991
Dock, M,
Lachat, D – “Banques d’inginèrie financière”, Paris, Paperbook. –France,
1988
Gebain, JM – “Comptabilité bancaire”, Paris, Ed. La Revue Banque, 1988
Greenwald, D – “Encyclopedia of Economics”, Mc Graw Hill, 1982
Hempol G, Coleman, A,
Simonson, D. – “Bank Management”, New York, John Wiley and Sons, 1990
Harrington, R – “Asset and Liability Management by Banks OECD”, Paris, 1987
Institutul Bancar
Român – “Management bancar”, vol. I şi II, Institutul Bancar,
Bucureşti, septembrie 1998
Institutul Bancar
Român – “Elemente demarketing bancar”, Institutul bancar,
Bucureşti, noiembrie 1998
Jinga, V – “Moneda şi problemele ei contemporane”, vol. I, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1981
Kiriţescu, C – “Moneda, mică enciclopedie”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982
Miller, R, Pulsimelli, - “Modern money and banking”, Mc Graw Hil, 1985
Mayer, T – “Banii activitatea bancară şi economia”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1993
Mouchot, C – “Comptabilité nationale – Imitation practique”, Economica,
Paris, 1985
Mishkin, F – “The Economics of Money, Banking and Financial Markets”,
Harper Collins Publishers, nr. 4, 1992
Pariente, G – “Elements d’èconomie monetaire”, Paris, Economica, 1990
Pecetrioli, RM – “Le controle prudentiel des banques”, Paris, OECD, 1987
Păusescu, V,
Dedu, V – “Studii, cazuri şi lucrări la “Tehnica şi evidenţa operaţiilor
bancare”, Bucureşti, ASE, 1986
Palfreman, D,
Ford, Ph. – “Elements of Banking”, Petman, London, 1989
Rivoire, J - “Les techniques bancaires”, Paris, Presses Universsitaires de
France, 1991
Samuelson, A - “Economie monetaire internaţionale”, Ed. Dallaz, Paris, 1986

264
Sinkey Jr., J - “Commercial bank financial management”, Maxwell Mac Millan,
1982
Tournois, N - “La Marketing bancaire face aux nouvelles technologies”,
Masson –Paris, 1989
• Legea bancară (nr. 58, M.O. nr. 121 /23 III 1998)
• Legea privind statutul Băncii Naţionale a României (nr. 34, M.O. nr. 70/3 IV
1991)
• Buletinele oficiale ale Băncii Naţionale a României – lunare, trimestriale, anuale –
pe perioada 1995-1998
Regulamente, norme şi circulare ale Băncii Naţionale a României referitoare la
activitatea de creditare, capitalul şi fondurile proprii ale băncilor comerciale, nivelul
rezervelor minime obligatorii, calculul solvabilităţii şi lichidităţii băncilor comerciale,
instrumentele de decontare, cărţile de credit, compensaţia, constituirea de către bănci
de provizioane specifice de risc, limitarea riscului de credit al băncilor etc.

265