 Protidele, numite şi proteine sunt substanţe organice cu structură

complexă, macromoleculară, formate pe baza aminoacizilor.

   Aminoacizii posedă proprietatea de a forma legături chimice,

numite polipeptidice, între gruparea carbxilică (-COOH) şi
gruparea aminică (- NH2), prin eliminare de apă.

 În modul acesta, se formează lanţuri lungi simple sau ramificate,

care alcătuiesc structura proteinelor.

   Aşezarea aminoacizilor în lanţuri, nu se face hazardant, ci într-o

anumită ordine, specifică fiecărei proteine.

 Biosinteza proteinelor se realizează sub influenţa  materialului

genetic (ADN, ARN), fiind comandată de către o genă specială.

 În celulă protidele sunt sintetizate pe ribozomi cu participarea

ARN-t şi ARN-m, sub influenţa sistemelor enzimatice
Importanţa protidelor
 Proteinele intră în structurile tuturor celulelor vii îndeplinind
numeroase roluri, multe dintre ele fundamentale, aşa cum sunt
cele energetice şi plastice.

 Ca funcţie energetică, protidele prezintă importanţă secundară,

deşi pot dezvolta aproximativ aceiaşi valoare energetică ca şi
glucidele.

 Din punct de vedere plastic, proteinele sunt cele mai importante

substanţe, ele fiind capabile să înlocuiască protoplasma uzată.
 
Importanţa protidelor

 În organismul omului, de existenţa  protidelor, depinde nivelul şi activitatea

hormonilor, a enzimelor, a  anticorpilor etc.

   De asemenea, aceste substanţe se dovedesc deosebit de active în ceea

ce priveşte echilibrul acio-bazic şi cel hidro-electric.

 Protidele joacă şi un rol activ în transportul unor substanţe, mai ales

oxigen, apă şi lipide.

 La nivelul pereţilor celulari, îndeosebi al neuronilor, există anumite proteine

(de barieră) care permit trecerea selectivă a unor ioni (Na+, K+) pe de-o
parte şi de alta a membranei celulare, prin nişte canale speciale.

 Aceste protide asigură buna funcţionare a sistemului nervos şi a plăcilor

neuromusculare.
Importanţa protidelor
 Aşezarea stratificată a protidelor precum şi
capacitatea lor de a se deforma reversibil, determină
posibilitatea  realizări contracţiei musculare, cu toate
consecinţele ce decurg de aici (locomoţie, bătăile
inimii, tonicitatea organelor, activitate fizică etc.).

 Protidele intră în structura materialului genetic (ADN,

ARN), de care depinde toate aspectele particulare ale
unui individ, precum şi a urmaşilor săi.

 Funcţiile  atât de diferite pe care le joacă proteinele,

se explică prin succesiunea aminoacizilor, care este
diferită pentru fiecare protidă în parte.
Proprietăţile protidelor

 Majoritatea proteinelor au caracter amfoter (în mediu acid se comportă ca

baze şi în mediu bazic se comportă ca acizi).

 Acest lucru se datorează ramificaţiilor care conţin atât grupări carboxilice

( funcţii acide) cât şi grupări aminice (funcţii bazice).

 În mediu acid proteinele se comportă ca baze slabe, ele acceptând protoni

(H+), iar în mediu bazic se comportă ca acizi slabi cedând protoni (H+).

 Mulţumită caracterului amfoter, proteinele pot neutraliza substanţe acide sau

alcaline, menţinând astfel echlibrul acido-bazic.

    75% din capacitatea de tamponare a plasmei este determinată de

protide.
 
Proprietăţile protidelor
   Cele mai multe protide sunt solubile în apă. În alte soluţii, dizolvabilitatea
protidelor este foarte diferită.

   Sub acţiunea unor factori fizici (temperaturi înalte, radiaţii, agitare,

centrifugare) sau chimici (diferite substanţe) proteinele coagulează.
 Coagularea poate fi reversibilă (la viraje ale pH-ului) sau ireversibilă (la
încălzire sau la tratarea cu unele substanţe).

   Coagularea ireversibilă este un fenomen de precipitare care poartă

numele de denaturare.
 Denaturarea poate fi observată foarte bine la oul fiert .

    Majoritatea protidelor sunt hidrofile (au o afinitate pentru apă, pe care "o
legă" de structurile lor) şi prezintă proprietăţi coloidale. Există şi proteine
hidrofobe, care, de obicei leagă lipide.

    O proprietate importantă a proteinelor este specificitatea de organ şi de

specie a acestora.
Structura spaţială a protidelor
Protidele posedă o structură primară -
determinată de felul, numărul şi secvenţa
aminoacizilor;
Structura spaţială a protidelor
O structură secundară - determinată de
felul cum se formează, se răsucesc şi se
leagă lanţurile de aminoacizi
o structură terţiară, care presupune
desfăşurarea în spaţiu, în cele trei
dimensiuni, a macromoleculei.
Clasificarea protidelor

Protidele se clasifică după două criterii principale:

  - după numărul de aminoacizi din lanţurile
structurale,
  - după forma macromoleculei.
Clasificarea protidelor după numărul de aminoacizi

  După acest criteriu, protidele se împart în:

  - monopeptide (aminoacizi),
  - peptide [protide intermediare] (oligopeptide şi polipeptide)
  - macropeptide (holoproteide, heteroproteide)

  Oligopeptidele conţin doar câţiva aminoacizi, în timp ce polipeptidele, au

astfel de substanţe aminate, în cantitate mai mare.

  Macroprotidele sunt substanţe macromoleculare (cu foarte mulţii acizi

aminaţi) care au în structura lor doar aminoacizi ( holoproteidele) sau, pe lângă
aceştia, conţin şi alte substanţe  (glucide, lipide, minerale, acizi anorganici,
acizi nucleici, pigmenţi), caz în care poartă denumirea de heteroproteide.

 
  Clasificarea protidelor după forma macromoleculei
  După formă, proteinele sunt:
  - globulare (sunt sferice şi vii),
  - fibrilare (sunt alungite şi dure numindu-se şi
scleoproteide).
  
Protidele globulare sunt sferice (globuloase), în timp ce
cele fibrilare, au forma alungită. Între cele două tipuri,
există şi forme intermediare (globulinele).
Holoproteidele (proteinele propriu-zise)
Holoproteidele sunt substanţe macromoleculare care conţin în
structura lor doar aminoacizi , deci numai carbon, hidrogen,
oxigen, azot şi sulf.

  Cu excepţia scleroprotidelor, toate holoproteidele sunt

globulare.

  Din această grupă de protide fac parte următoarele substanţe

  - albuminele,
  - globulinele,
  - glutaminele,
  - histonele,
  - prolaminele (gliadine),
  - protaminele,
  - scleroprotidele.
Heteroproteidele
Heteroproteidele conţin, pe lângă aminoacizi, diferite alte
substanţe.
Grupările pe care protidele le realizează cu substanţele
neproteice se numesc grupări prosteice.)

  Principalele heteroproteide sunt:

  - metaloproteinele (hemoglobina, citocromul, clorofila,
vitamina B12, etc.),
  - fosfoproteinele  (proteine de origine animală; de ex.  cazeina,
care conţin fosfor),
  - mucoproteinele (proteine care conţin mucopoliglucide),
  - glicoproteinele (proteine de origine animală care conţin
resturi de glicogen),
  - lipoproteinele (proteine de transport, care fixează grăsimile,
împreună cu care circulă în sânge şi în limfă, precum şi prin
vasele conducătoare ale plantelor),
  - nucleoproteinele (proteine care conţin acizi nucleici).
Digestia, absorbţia şi metabolismul protidelor

Proteinele, prin faptul că se uzează repede, dar şi ca o consecinţă a faptului că omul

nu dispune de organe de depozit pentru aceste substanţe decât celulele însele,
trebuiesc reînnoite în permanenţă.

  Protidele din hrană se scindează înaintea absorbţiei intestinale, până la aminoacizi

(în cazul holoproteidelor) sau aminoacizi şi alte substanţe provenite de la grupările
prosteice (în cazul holoproteidelor).

Această scindare se petrece în tubul digestiv sub acţiune enzimelor specifice, numite
proteaze.

  Puţine proteine se pot absorbi, în mod normal, nedescompuse, aşa cum se întâmplă
în cazul unor anticorpi (IgA) conţinuţi în laptele matern, asigurându-se astfel, un
transfer de imunitate de al mamă la făt.

În unele cazuri, permeabilitatea intestinală creşte peste normal, putând trece în sânge
protide nedescompuse. În astfel de situaţii, la o nouă pătrundere a aceloraşi substanţe
proteice, prin formarea şi activitatea unor anticorpi, au loc fenomene alergice.

  
Digestia, absorbţia şi metabolismul protidelor

Absorbţia proteinelor este favorizată de către vitamina B6

şi de către natriu.

Aminoacizii, traversând pereţii intestinali ajung în sânge,

şi de aici în celule, unde au loc, pe baza lor, biosinteze
proteice specifice.

Excepţie de la această regulă fac proteinele plasmatice,

care se sintetizează la nivelul ficatului şi al sistemului
reticulo-endotelial.

Catabolizarea aminoaciziilor este un proces de

dezaminare (moleculele pierd gruparea amino - NH2).
Digestia, absorbţia şi metabolismul protidelor

După dezaminare moleculele se "ard"ca şi glucidele şi lipidele

în ciclul lui Krebs.

Din grupările aminice se formează, în cea mai mare parte în

ficat, ureea, care se elimină pe cale renală şi corpii cetonici,
care se elimină urinar sau prin expiraţie - în parte, restul lor
fiind utilizat în noi sinteze.

De asemenea, pe parcursul metabolismului proteinelor,

precum şi în cadrul interconversiunilor metabolice, au loc
numeroase procese de transaminare , sub influenţa unor
enzime din grupul transminazelor.
Digestia, absorbţia şi metabolismul protidelor

  Metabolismul proteic este unul mai puţin "curat" decât cel al glucidelor sau
lipidelor, deoarece catabolismul nu se desfăşoară în exclusivitate prin
descompuneri până la dioxid de carbon şi apă, rezultând şi unele deşeuri.

Principalele deşeuri proteice sunt:

  - ureea,
  - acidul uric,
  - creatinina.
  - amoniacul (rezultă din activitatea microflorei proteolitice).

  Aceste deşeuri se acumulează în cantităţi mari sau (şi) se elimină greu din
corp în unele afecţiuni (diateză urică, insuficienţă renală, ciroză, tulburări
asociate metabolismului de inaniţie etc.).

  Atât corpii cetonici cât şi deşeurile proteice, sunt produşi toxici dacă sunt
reţinuţi în organism.

  
Digestia, absorbţia şi metabolismul protidelor

   Rolul proteinelor în metabolismul energetic este unul secundar, la aceşti

compuşi predominând rolul plastic, adică acela de a repara şi a reînnoi în
permanenţă celulele, ţesuturile şi organele.

 În procesul de anabolism, pe baza aminoacizilor, dar şi al altor substanţe,

se sintetizează proteine specifice, precum şi alţi compuşi (glucoză, acizi
cetonici).

Proteinele sintetizate nu mai au nimic de-a face cu protidele alimentare,

adică ele nu mai păstrează absolut nimic din specificul hranei din care
derivă.

  Reglarea metabolismului proteinelor, astfel încât nutriţia celulară să se

desfăşoare corespunzător, se realizează prin mecanisme celulare (în
interiorul celulelor), hormonale şi nervoase.
Proteinele din sânge
Prin sistemul circulator, protidele circulă libere, încorporate în
diferite structuri sau ca nişte "cărăuşi" pentru diverse
substanţe.

Pe lângă proteinele din constituţia elementelor figurate, în

sânge se mai găsesc o serie de protide palsmatice (vezi
componentele sângelui), precum şi compuşi de transport, aşa
cum sunt lipoproteinele.

  Excluzând proteinele elementelor figurate, pe cele care

realizează coagularea şi pe cele care ajută la transportul altor
substanţe, mai rămân, în ser, unele protidele cu rol în
asigurarea osmolarităţii şi a echilibrului acido-bazic.
Proteinemia normală, hipoproteinemia şi hiperproteinemia

Proteinemia reprezintă o valoare care reflectă cantitatea de proteine din sânge.

Valoarea normală a proteinelor serice este de 6-8,6g/100ml. 

Scăderea cantitativă a proteinelor din sânge sub pragul de  6g/100ml, instalează
hipoproteinemia, iar creşterea acestei valori peste pragul de 9g/100ml, conduce la
hiperproteinemie. 

Cantitatea de proteine din sânge nu reflectă în mod obligatoriu la nivelul  proteinelor

din corp, dar totuşi, în general, hipoproteinemia se asociază cu hipoproteinismul , tot
aşa cum şi hiperproteinemia merge mână în mână cu hiperproteinismul.

Albuminele şi globulinele din sânge şi raportul A/G

Nu numai nivelul proteinelor serice contează, ci şi felul acestora precum şi raportul

ce se stabileşte între aceşti componenţi.

  Cele două holoproteide prezente în ser sunt:

  - albuminele,
  - globulinele.
Reprezentarea normală al acestor componente precum şi
raportul dintre ele, sunt redate în tabelul de mai jos.

Proteine serice totale Albumine (medie)  Globuline (medie)

(medie) Raport
normal al
bumine -
globuline 
g/100ml % g/100ml % g/100ml % (A/G)

7,5 100 4,5 60 3 40 1,5

 Un raport  A/G cuprins între 1,2 şi 1,5, se consideră a
fi corespunzător.

Creşterea acestei valori nu are o semnificaţie

patologică deosebită, însă scăderea ei, mai ales sub
valoarea 1, poate semnifica existenţa unei tulburări.

  Un raport unitar sau chiar subunitar denotă existenţa

unui nivel prea ridicat de globuline, fie sub aspect
relativ (albuminele sunt scăzute iar globulinele, deşi
au un nivel optim, sunt în exces de raport), fie absolut
(globulinele sunt în exces cantitativ).

 
   Dacă A/G  este mai mic de 1,2 ca o consecinţă a scăderii
nivelului de albumine serice, în organism există un deficit în
ceea ce priveşte sinteza globală a proteinelor.
 
Dacă raportul dintre albumine şi globuline este prea mic pe
seama creşterii sintezei de globuline, poate fi vorba de
existenţa unor perturbări provocate de: boli infecţioase
(bacteriene, virotice) acute sau cronice,  parazitoze, reumatism,
tumori, afecţiuni renale (sindrom nefrotic), afecţiuni hepatice,
alergii etc..

  Primul semn al deteriorării raportului dintre albumine şi

globuline este edemul, cauzat de scăderea presiunii osmotice
(oncotice) sanguine, proprietate datorată în mare măsură
albuminelor.