Cum să trăim vieţi vrednice de chemarea

noastră creştină
(Efeseni 4:1-3)
James Montgomery Boice
Cu destul de mulţi ani în urmă, pe când atât eu cât şi soţia mea studiam la seminar, la
cursul de Educaţie Creştină ni s-a dat ca temă alcătuirea unui plan de studiu pentru
Şcoala Duminicală. Acest lucru s-a petrecut cu atât de mulţi ani în urmă încât nu-mi
mai aduc aminte toate detaliile pe care le-am dezvoltat la acest plan de studiu. Îmi
aduc însă foarte bine aminte tema principală pe care am dezvoltat-o. Ideea era aceea
că investiţia (ceea ce intră), aşa cum am numit-o noi, şi care se referea la conţinutul
învăţării, trebuie să fie egală cu rezultatul (ceea ce iese). Cu alte cuvinte, conţinutul
învăţării să rezulte într-o expresie practică, în fapte particulare de slujire din partea
elevilor. Nu ştiu cum s-ar fi aplicat planul de studiu alcătuit de noi. Era doar un
exerciţiu. Însă ştiu că principiul care a stat la baza lui se aplică şi astăzi. Este exact
acelaşi principiu pe care apostolul Pavel îl foloseşte adesea în alcătuirea epistolelor pe
care le avem de la el în Noul Testament.
În epistolele sale există adesea, şi trebuie să ştiţi lucrul acesta dacă le-aţi studiat
vreodată cu atenţie, o secţiune mare de început care tratează doctrina creştină.
Aceasta ar fi investiţia (ceea ce intră). Apoi, adesea de aceeaşi lungime, există o
secţiune practică, în care adevărurile comunicate în prima parte sunt aplicate unor
tipuri specifice de comportament şi slujire care sunt de aşteptat din partea
credincioşilor, dacă aceştia au crezut cu adevărat învăţăturile comunicate înainte. Am
amintit acum aceste lucruri, deoarece acest tipar îl avem şi în Epistola către Efeseni.
Am studiat până acum cu atenţie această epistolă, acoperind primele trei capitole.
Această parte este secţiunea doctrinară a cărţii. Pavel a insistat asupra doctrinei într-
un mod atât de emoţionant şi de entuziast încât chiar şi el, ajungând la capătul
expunerii sale, cu greu s-a mai putut stăpâni. În ultimele versete ale capitolului trei
pare a-şi găsi cu greu cuvintele, încheind în cele din urmă cu acea măreaţă doxologie
pe care o găsim în versetul 21: „A Lui (adică, a lui Dumnezeu) să fie gloria în Biserică
şi în Isus Hristos, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.” Auzind aceste cuvinte,
dacă înţelegem acele măreţe doctrine despre care Pavel vorbeşte, spunem în inimile
noastre: „Amin, Amin”. Şi, totuşi, Pavel nu se opreşte aici. Pentru că, nici nu a
terminat bine de expus acele măreţe doctrine, că a şi început să vorbească cu ardoare
despre aplicarea lor. El spune, începând capitolul al patrulea:

„Aşadar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, vă îndemn să trăiţi într-un chip vrednic de
chemarea pe care aţi primit-o.”

Ceea ce spuneam în introducere este conţinut în sensul deplin al termenului

„vrednic”. „Vrednic” înseamnă, desigur, a avea vrednicie sau a avea valoare.
Înseamnă însă mai mult decât atât. Înseamnă nu doar a fi vrednic, ci a avea o
vrednicie egală cu poziţia pe care o deţii. Vorbim, de exemplu, despre un adversar pe
măsură (vrednic). Înţelegem prin aceasta un adversar ale cărui talente şi abilităţi sunt
egale cu ale noastre. Sau vorbim despre un angajat care este vrednic de slujba pe
care o are. Înţelegem prin aceasta un angajat a cărui slujbă este egală cu răsplata,
adică cu salariul pe care are să-l primească.
Martin Lloyd Jones, în comentariul său, foloseşte ilustraţia cântarului. El se referă la un
cântar care este echilibrat corect. În cazul nostru avem, în echilibru, într-o parte
doctrina iar în cealaltă parte expresia practică a doctrinei. Aceasta este o viaţă
vrednică. Viaţa vrednică este aceea care se potriveşte, în termeni practici, cu
adevărul doctrinar. O viaţă în care Efeseni 4-6 se potriveşte perfect cu ceea ce avem
în Efeseni 1-3. Martin Lloyd Jones descrie lucrul acesta în felul următor. El spune:
„Apostolul îi imploră şi îi îndeamnă ca întotdeauna să pună un accent egal în vieţile
lor, atât pe doctrină, cât şi pe practică. Ei nu trebuie să pună accentul numai pe
doctrină şi deloc pe practică. Nici numai pe practică şi foarte puţin sau deloc pe
doctrină. Procedând în felul acesta, în vieţile lor apare dezechilibrul. Efesenii trebuie,
cu multă trudă, să obţină un echilibru perfect între doctrină şi practică.”

Însă nu este foarte uşor să obţii acest echilibru, nu-i aşa? Unii creştini, prin natura lor,
sunt intelectuali. Ei iubesc doctrina. Ei sunt tipul de creştini care citesc cărţi. Ei iubesc
grupurile de studiu. Iar când predicatorul începe să predice dintr-unul dintre marile
pasaje doctrinare, ei sunt numai ochi şi urechi. Ei bine, acest lucru este unul foarte
bun; este un lucru minunat. Partea doctrinară este ceva în care îţi găseşti plăcere. Un
creştin care nu apreciază marile doctrine ale credinţei este un creştin lipsit. Totuşi,
există un pericol în această perspectivă şi, uneori, aceşti oameni nu reuşesc să se
păzească de acest pericol, ceea ce îi face să fie nişte creştini foarte slabi. Acest lucru
se întâmplă pentru că, pur şi simplu, aceşti oameni devin adesea atât de încântaţi de
doctrină încât de multe ori găsesc expresia practică a ei ca ceva irelevant şi poate
chiar plictisitor. Ei se delectează în Efeseni 1-3 însă când ajung la capitolul 4 spun: „Ei
bine, acest lucru este evident, ştiu toate aceste lucruri.” Şi dau paginile foarte repede
pentru a putea ajunge la secţiunile doctrinare din Epistola către Filipeni, cartea care
urmează după Efeseni. Acesta este unul dintre tipurile de creştin.

Apoi mai sunt alţii care iubesc partea practică. Orientarea lor este spre experienţă. Ei
răzbat cu greu prin Efeseni 1-3 însă sunt foarte fericiţi atunci când predicatorul ajunge
la capitolul 4 şi începe să vorbească despre darurile spirituale. Acesta este lucrul pe
care ei vor să-l ştie: „Care este darul meu spiritual şi cum trebuie să mi-l exercit?”
Apoi ajung la ultimele capitole unde găsesc toate acele instrucţiuni referitoare la
familii, la soţi şi soţii, la copii şi părinţi şi spun: „O, acestea sunt lucrurile cu adevărat
importante.” Cu toate acestea, şi pe ei îi paşte un pericol mare, anume acela că,
nefiind fundamentaţi în doctrină, sunt plimbaţi încoace şi încolo de vântul experienţei
în aşa fel încât se îndreaptă la fel de uşor în direcţia greşită, ca şi în direcţia corectă.
Ideea, desigur, este aceea că avem nevoie de amândouă, lucru care defineşte o viaţă
vrednică, aşa cum Biblia o prezintă. Avem nevoie de doctrină deoarece fără doctrină
nu avem temelie. Pe de altă parte, avem nevoie de practică deoarece, lipsită de
practică, doctrina devine doar o simplă idee şi, mai mult, în felul acesta nu avem în
vieţile noastre evidenţa că doctrina, într-un mod pur spiritual, este eficientă.

Pavel nu ne permite să uităm lucrul acesta şi atunci când ajungem, aşa cum facem
acum, la primul verset al acestui capitol patru, trebuie să păstrăm în mintea noastră,
în mod constant, echilibrul. Atunci când spune: „Vă îndemn să trăiţi o viaţă vrednică”,
Pavel spune în mod simplu că investiţia (ceea ce intră) trebuie să fie egală cu
rezultatul (ceea ce iese), dacă dorim să fim tipul de creştin pe care îl doreşte cu
adevărat Dumnezeu.
Ideea lui este aceea că noi trebuie să trăim o viaţă vrednică de chemarea pe care am
primit-o. „Chemarea” este ceva care este hotărât pentru noi sau, spiritual vorbind,
este lucrarea lui Dumnezeu prin care ne aduce la El. Prin urmare, întreg accentul cade
pe Dumnezeu. Acest adevăr se potriveşte în contextul epistolei deoarece, dacă ai
înţeles ceva din primele trei capitole, ai înţeles, sunt convins, că Dumnezeu este
autorul mântuirii; Dumnezeu este Acela care ne cheamă; Dumnezeu este Acela care
ne răscumpără; Dumnezeu este Acela care întemeiază Biserica. Acest cuvânt,
„biserică”, în greacă ekkesia, el însuşi înseamnă „cei care sunt chemaţi afară”.
Adică, chemaţi afară de către Dumnezeu, nu de către ei înşişi. Noi nu chemăm
oameni în Biserică. Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. De aceea, în primele
capitole din Faptele Apostolilor se spune că: „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la
numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.” Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu.
Astfel, atunci când vorbim despre această chemare, pentru care trebuie să
trăim o viaţă vrednică, suntem aduşi înapoi la ceea ce a făcut Dumnezeu
pentru noi.

Sunt două aspecte ale chemării pe care trebuie să le avem în mod special în
minte. Petru, în prima sa epistolă, spune că: „Dumnezeu ne-a chemat afară din
întuneric la lumina Sa minunată.” Acest aspect are de-a face cu înţelegerea.
Chemarea lui Dumnezeu este aceea care ne scoate din întuneric la lumina lui
Dumnezeu. Ideea este că avem ochii deschişi şi acum vedem această lumină;
vedem cât de nebuni am fost crezând că am putea să ne satisfacem vieţile,
care sunt eterne, cu lucruri temporare şi trecătoare. Şi mai vedem că
Dumnezeu a realizat o măreaţă lucrare pentru noi în Isus Hristos, recunoscând
astfel că El este Mântuitorul, că El este sursa vieţii iar viaţa din abundenţă,
viaţa fericită, se găseşte în slujirea Lui de către noi. Aceasta înseamnă să
înţelegi.
Apoi mai este şi al doilea aspect. Nu numai că am fost scoşi din întuneric la
lumina minunată a lui Dumnezeu, dar am fost şi scoşi din moarte la viaţă.
Despre acest lucru vorbeşte Pavel în Efeseni 2, unde spune că înainte de a fi
convertiţi eram morţi în greşeli şi păcate iar venirea la Hristos, prin chemarea
lui Dumnezeu, a fost echivalentă cu o înviere. Acest aspect vorbeşte despre
putere.
Observaţi cât sunt de importante amândouă aceste aspecte? Înainte nici măcar
nu am înţeles ce era viaţa creştină. Trebuie să înţelegem însă lucrul acesta. Nu
poţi urmări ceva fără a şti ce este acel ceva pe care-l urmăreşti. Însă
înţelegerea nu este suficientă. Am putea să înţelegem că aceasta este calea pe
care trebuie s-o urmăm şi totuşi să nu fim capabili să umblăm pe ea. Prin
urmare, chemarea lui Dumnezeu oferă, nu numai înţelegere; ea oferă şi putere
pentru a urma calea creştină. Începând capitolul patru în felul în care îl începe,
spunând: „Vă îndemn să trăiţi o viaţă vrednică de chemarea pe care aţi primit-
o”, Pavel ne reaminteşte ce a făcut Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat înţelegere
şi putere. El ne-a scos din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă. El ne-a
aşezat pe o nouă cale, spunând: „Acum, aceasta este calea pe care trebuie să
umblaţi şi aceasta este puterea prin care trebuie să trăiţi.”

Tot ceea ce conţin capitolele următoare va fi o expunere a acestor lucruri, aşa

cum am sugerat deja. Această expunere va avea două părţi principale. Pavel
este gata să vorbească despre unitatea trupului lui Hristos. De la începutul
capitolului şi până la versetul 16 el se va ocupa de unitate. Este însă vorba
despre un anume tip de unitate. Este o unitate care este alcătuită din
diversitate. Acesta este unul dintre aspectele acestei unităţi. Apoi el va vorbi
despre ceea ce am numi o viaţă sfântă sau evlavioasă. El va discuta despre
aceasta în termeni foarte practici. Începând cu versetul 17 din capitolul 4 şi
până la sfârşit, vorbeşte despre toate tipurile de relaţii interpersonale iar în
final despre războiul creştinului împotriva răului care ne înconjoară. Acestea
sunt cele două mari teme ale sale. În aceste versete, în versetele de la 1-3,
Pavel le rezumă. El pune laolaltă, într-o afirmaţie scurtă, ceea ce este pe cale
să dezvolte mai pe îndelete. Iată afirmaţia, începând cu versetul doi:

„cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în

dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii.”

Sunt cinci caracteristici pe care el le menţionează în acest scurt pasaj. Prima dintre
ele este smerenia. Smerenia este opusul mândriei şi a afirmării de sine şi este foarte
evident că smerenia trebuie să fie o caracteristică a vieţii creştine. Dacă, aşa cum
spunea Pavel mai devreme în epistolă, am fost mântuiţi nu prin fapte, ci prin har
astfel încât nimeni să nu se poată lăuda, atunci evident că mândria trebuie să dispară.
Temelia însăşi a vieţii creştine trebuie să fie o viaţă în care primeşti cu smerenie ceea
ce Dumnezeu Însuşi a făcut. Şi mai mult, este la fel de evident că smerenia trebuie să
se vadă şi în relaţia noastră cu ceilalţi oameni. Pavel spune în al doilea capitol din
Filipeni că nu trebuie să fim încrezuţi sau să ne lăudăm cu noi înşine, ci mai degrabă
cu o inimă smerită fiecare trebuie să gândească despre celălalt mai bine decât despre
sine. Problema este că, în ciuda acestor lucruri, fiecare avem încă mândria noastră.
Astfel, atunci când suntem trataţi necorespunzător sau suntem puşi pe locul al doilea,
căutăm să ne apărăm, dorim să arătăm că avem dreptate şi că celălalt se înşeală,
insistând astfel mai mult pe dreptate decât pe trăirea vieţii creştine.

Evanghelistul chinez Watchman Nee, în scurtul său comentariu asupra Epistolei către
Efeseni, relatează povestea unui cultivator de orez chinez, care a învăţat o mare lecţie
în ogorul său. Îşi avea ogorul undeva la mijlocul unui deal iar puţin mai jos, la poalele
dealului, se afla un curs de apă. Pentru a-şi cultiva orezul, fermierul folosea o pompă
manuală prin care pompa apă din acest râu şi-şi iriga ogorul. A făcut lucrul acesta ani
de zile, ţinea oarecum de modul lui de viaţă. Însă într-o vară, pe când era în toiul
lucrărilor de irigare, plecând seara acasă şi întorcându-se dimineaţa, a descoperit că
vecinul său, proprietarul celor două ogoare de la poalele dealului, a venit în timpul
nopţii şi a făcut o spărtură în zid permiţând apei să se scurgă din ogorul său în cele
două ogoare ale vecinului. Astfel, ogorul său era uscat pe când ogoarele vecinului
erau pline de apă. Nu a ştiut ce să facă, astfel că a acceptat situaţia iar în ziua
următoare a ieşit şi şi-a irigat ogorul din nou. S-a întâmplat însă acelaşi lucru. Vecinul
a deschis stăvilarul şi a furat apa. S-a întâmplat aşa de două sau de trei ori. În cele din
urmă, cultivatorul de orez, care era creştin, s-a dus la ceilalţi creştini şi i-a întrebat:
„Ce pot să fac? Am încercat să fiu răbdător. Am încercat să procedez corect. Însă
acum nu este corect să insist să nu mi se mai fure apa şi să-l confrunt astfel pe acest
vecin al meu care-mi fură apa?” Ei s-au rugat pentru acea situaţie iar unul dintre
creştinii din grup a spus: „Ştiţi bine că dacă nu facem decât ceea ce este drept
suntem nişte creştini foarte săraci. Noi trebuie să facem mai mult decât ceea ce este
drept.” Cultivatorul de orez a fost impresionat de aceste vorbe. A meditat asupra lor
iar a doua zi a mers la ogoare şi toată dimineaţa a pompat apă în cele două ogoare
ale vecinului său. Apoi, la amiază, când ogoarele vecinului au fost pline de apă, a
pompat apă şi în ogorul său. Şi începând din acea zi nu au mai fost făcute spărturi în
stăvilar. Vecinul a fost uluit de această faptă şi chiar a început să-şi pună întrebări iar
în cele din urmă, obţinând răspunsuri la întrebările sale, a devenit creştin.

Despre aceasta vorbeşte Pavel. Aceasta înseamnă umilinţa. Acesta este tipul de
atitudine care nu insistă asupra drepturilor sale. Nu pune înainte propria-i mândrie, ci
spune, mai degrabă: „Ce aş putea face pentru a le arăta mai bine celor care trăiesc în
jurul meu viaţa lui Isus Hristos?”

În al doilea rând, Pavel vorbeşte despre blândeţe, termen pe care New International
Version (o versiune în limba engleză a Bibliei, n.tr.) îl preferă în locul celui de „blajin”.
Sunt bucuros că termenul este tradus în felul acesta deoarece, deşi „blajin” este un
termen biblic cu conotaţii pozitive, de multe ori el are şi conotaţii negative pentru noi.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, termenul de „blajin” este sinonim cu „slab”. Isus
Hristos a fost blajin. El a spus: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine
căci Eu sunt blajin (blând) şi smerit cu inima. Şi veţi găsi odihnă pentru sufletele
voastre.” El a mai spus: „Ferice de cei blajini (blânzi), căci ei vor moşteni pământul.”
Aceasta este atitudinea pe care apostolul Pavel o recomandă efesenilor şi nouă înşine.

În al treilea rând el vorbeşte despre răbdare. El spune că ar trebui să fim răbdători.

Răbdători, mai presus de orice, unii cu alţii şi cu cei din lumea aceasta. Problema cu
răbdarea este că aceasta se obţine prin suferinţe şi nici unul dintre noi nu dorim să
plătim preţul acesta. Cu câţiva ani în urmă, un individ oarecum pios, probabil cu o
pioşenie falsă, a venit la un predicator şi i-a spus, aşa cum fac oamenii uneori: „O,
domnule predicator, am atât de puţină răbdare.” A spus-o foarte smerit: „Am atât de
puţină răbdare. M-aş bucura dacă v-aţi ruga pentru mine ca să pot avea răbdare.” Iar
predicatorul i-a zis: „M-aş bucura să fac lucrul acesta. Am să mă rog pentru tine.” Apoi
şi-a plecat capul şi a început să se roage: „O, Dumnezeule, Tatăl nostru, te rog trimite
mari suferinţe în viaţa acestui frate.” S-a ridicat o mână. „Staţi puţin”, a spus individul
pios, „cred că nu m-aţi înţeles. Am spus că am nevoie de răbdare, nu de suferinţă.”
Predicatorul i-a răspuns: „O, te-am înţeles foarte bine. Am înţeles că doreşti răbdare.
Însă nu ai citit niciodată Romani 5:3? Romani 5:3 spune ‘Ne bucurăm în necazurile
noastre, ştiind că necazul aduce răbdare.’ Prin ceea ce suferim învăţăm răbdarea. Prin
urmare, mă rog ca Dumnezeu să-ţi trimită mari suferinţe în viaţa ta.” Cei mai mulţi
dintre noi nu dorim să plătim acest preţ. Şi cu toate acestea, iată-l pe Pavel spunând
că noi trebuie să fim răbdători şi că aceasta este o importantă caracteristică a vieţii
noastre creştine.

Al patrulea lucru despre care vorbeşte Pavel este îngăduinţa unul faţă de altul în
dragoste. Aceste virtuţi despre care vorbim sunt toate strâns relaţionate. Traducerea
lor ne arată mai clar lucrul acesta. Smeriţi şi blânzi, aceşti doi termeni merg împreună.
În ceea ce priveşte răbdarea, ai putea spune că răbdarea şi îngăduinţa unul faţă de
altul în dragoste sunt şi ele sinonime. Răbdarea este aproape acelaşi lucru cu
îngăduinţa unul faţă de altul în dragoste, însă există o uşoară diferenţă între cele două
caracteristici. Atunci când vorbeşte despre răbdare, Pavel se referă la răbdare în toate
lucrurile. Adică, răbdare cu toţi oamenii şi în orice circumstanţă. Atunci când apar
situaţii grele în viaţa noastră trebuie să fim răbdători, ştiind că Dumnezeu are un scop
cu acea situaţie din viaţa noastră şi că-şi va împlini scopul la timpul hotărât de El.
Atunci când vorbeşte despre „îngăduinţa unul faţă de altul în dragoste”, el vorbeşte
despre răbdare, însă vorbeşte despre răbdare în termenii relaţiei cu alţi creştini. Mă
bucur că face lucrul acesta, deoarece uneori această răbdare este cel mai greu de
obţinut. Atunci când cultivatorului de orez chinez i se fura apa de către vecinul său, el
ar fi putut să spună: „Vedeţi, vecinul meu nu este creştin. Este neplăcut ceea ce-mi
face însă de dragul mărturiei mele înaintea lui, voi face ceea ce este bine.” Ce faci
atunci când un creştin se poartă cu tine în felul acesta? Spui: „Doamne, judecă-l!”?
Sau spui: „Probabil că nici măcar nu este creştin.”? Iată-l pe Pavel spunând că dacă
vrem să dovedim o viaţă creştină, trebuie să fim răbdători cu acel frate pentru că, în
mod cert, o asemenea răbdare a avut şi Dumnezeu cu noi. Trebuie să suferim mult.
Dacă Dumnezeu nu ar fi suferit mult pentru noi, nu ar mai fi existat creştinism. Însă
pentru că Dumnezeu a suferit mult pentru noi, trebuie să-L imităm prin modul în care
trăim şi suferim mult pentru alţii.

Am ajuns şi la ultima caracteristică. În versetul 3: „Căutaţi să păstraţi unirea Duhului,

prin legătura păcii.” Într-un sens toate caracteristicile amintite până acum conduc la
acest verset. Şi, desigur, despre această ultimă caracteristică va vorbi Pavel mai pe
îndelete. El va începe să vorbească despre această unitate pe care o avem, începând
cu versetul al patrulea. Sunt două lucruri importante care trebuie spuse despre
unitate. Primul lucru este acela că ea este o unitate pe care Duhul Sfânt a dăruit-o
deja Bisericii lui Isus Hristos. Noi nu trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să aşeze
unitatea. Dumnezeu ne-a dăruit deja unitatea. Despre aceasta vorbeşte Pavel în
versetul patru: „Este un singur trup şi este un singur Duh. Este o singură nădejde.
Este un singur Domn. Este o singură credinţă. Este un singur botez. Este un singur
Dumnezeu şi Tată al tuturor, Care este mai presus de toţi, Care lucrează prin toţi şi
Care este în voi toţi.” Aceasta este temelia unităţii noastre şi este ceva ce avem deja.
Este un lucru minunat. Şi totuşi, observaţi, Pavel spune: „Străduiţi-vă să păstraţi
această unitate!”. Spunând aceasta, el afirmă clar al doilea lucru important care
trebuie spus cu privire la unitatea Bisericii. Anume, că este foarte uşor să deteriorezi
şi să distrugi această unitate. Din orice motiv. Uneori se întâmplă să existe o loialitate
faţă de denominaţie, care este lipsită de echilibru. Alteori, există o înţelegere greşită a
unui adevăr creştin. Alteori există doar o dorinţă de a ocupa o poziţie şi a fi
proeminent. Indiferent din ce motiv, tensiunile apar în Trupul lui Hristos şi, aşa cum
ştim din istorie, produc multe, multe diviziuni. Multe dintre ele chiar fără noimă. Şi
iată-l pe Pavel. El spune: „Ştiu că sunt probleme în ceea ce priveşte unitatea şi de
aceea vă spun să vă străduiţi să păstraţi unitatea Duhului Sfânt prin legătura păcii.”
Poate că spui: „Cum putem face lucrul acesta? Oare sunt capabil de aşa ceva? Se va
realiza?” Ei bine, putem. Şi se va realiza, dacă aceste caracteristici asupra cărora
insistă Pavel au, cu adevărat, în inima noastră locul pe care Dumnezeu îl doreşte. Se
va realiza, dacă suntem smeriţi, complet smeriţi. Şi dacă vom fi blânzi, răbdători şi
dacă ne vom îngădui unii pe alţii în dragoste. În felul acesta planul lui Dumnezeu se va
împlini în mijlocul nostru. Iar acel mare corpus de doctrine pe care-l păstrăm în suflet
va fi descoperit înaintea tuturor celor care ne văd.

Tradus de Tiberiu Pop