Capitolul 8.

Tomografie computerizată

Radu Adrian – Adrian.Radu@tcm.utcluj.ro

1. Definiţii. Istoric. Descrierea tehnologiei

Termenul tomografie provine din cuvintele greceşti tome= a taia şi
graphia = a scrie.
Tomografia computerizată este un proces de achiziţionare şi prelucrare
a imaginilor care permite vizualizarea interioarelor unor corpuri spaţiale fără a
le distruge.
Tomografia industrială este un procedeu analog cu cel de tomografiere
medicală (tomografierea computerizată pentru scanarea corpului omenesc)
dar, din cauza unei atenuări puternice a razelor X sau gama folosită la scanare
în contact cu suprafeţele metalice, intervalul de energie folosit este mai mare,
iar, în unele aplicaţii, sistemele colimatorilor şi detectorilor sunt diferite.
Folosind principiul atenuării radiaţiei, măsurării de-a lungul mai multor
direcţii (raze), care trec prin obiectul investigat, urmate de folosirea unor
algoritmi matematici speciali pentru reconstrucţie, tomografia industrială este
capabilă să „arate” interiorul obiectului scanat în două (2D) sau trei (3D)
dimensiuni.
Informaţiile obţinute, respectiv tomogramele, sunt formate de obicei
dintr-o hartă de pixeli a valorilor coeficientului de atenuare (sau densităţii)
planelor scanate sau din proiecţii ale voxelilor matricei 3D a obiectului.
Părţile principale ale unui tomograf industrial, depinzând de natura
aplicaţiilor şi de buget, sunt: sursa de radiaţii X sau gama, unul sau mai mulţi
detectori plasaţi de obicei sub o serie de colimatori şi în jurul marginilor zonei
scanate, un scaner digital pe mai multe axe şi echipamentul adecvat de
achiziţionare şi monitorizare împreună cu softurile necesare.
Tomografia computerizată industrială are potenţialul de a deveni una
dintre cele mai puternice şi versatile tehnici de evaluare non-destructive.
Numărul mare de avantaje şi beneficii care îl caracterizează pot promova
folosirea acestei tehnici nu numai pentru inspectarea interioarelor unor
componente dar şi pentru cercetarea noilor materiale şi procese şi în
proiectarea de noi produse.
Tomografia computerizată poate oferi o evaluare efectivă pentru a
îmbunătăţi calitatea unui produs şi de a reduce timpul acestuia pe piaţă.
Tehnica de tomografie computerizată este o unealtă unică pentru localizarea
defectelor şi inspectarea geometriei interioare şi deci ea poate oferi o mai bună
înţelegere în ceea ce priveşte acţiunile care trebuie luate pentru a obţine
calitatea cerută pentru o anumită piesă.
Detector colimator
Colimator Obiect scanat de radiaţii

Surse de raze X
sau gama

PC Figura 8.1. Simplă schemă a unui tomograf industrial [8]

Scaner mecanic Microcontroler

cu mai multe axe

Tomografia computerizată, al cărui principiu matematic a fost enunţat

de către Radon la începutul secolului XX, şi-a găsit prima aplicaţie comercială
la sfârşitul anilor `60 şi începutul anilor `70 când Hounsfield a produs primul
scaner de tomografiere asistat de calculator. Totuşi, aceste prime eforturi au
fost orientate în principal pentru diagnosticarea medicală.
De la sfârşitul anilor `70 au fost făcute eforturi specifice îndreptate
înspre aplicarea tomografierii computerizate în mediul industrial (industria
aerospaţială şi a petrolului) şi deci acum sunt proiectate sisteme de
tomografiere computerizată industriale care pot atinge obiective mai înalte
decât capabilităţile scanerelor medicale.
Comparată cu tehnica tradiţională de radiografiere, tomografia
computerizată diferă de aceasta nu numai din punctul de vedere al aparaturii
folosite, în cadrul căruia razele de radiaţie şi matricea de detectori se află în
acelaşi plan în timpul scanării suprafeţelor, dar şi din punctul de vedere al
calităţii imaginilor obţinute, achiziţionate fără confuzia suprapunerii planelor
des întâlnită la radiografierea convenţională (Fig. 8.2).
Tomografierea computerizată oferă informaţii mai eficiente în ceea ce
priveşte distribuţia şi adâncimea defectelor de pe suprafeţele inspectate decât
radiografierea convenţională, informaţii care sunt folositoare la identificarea
defectelor şi luarea unei decizii în ceea ce priveşte faptul că acestea se află
într-un loc critic şi nu pe suprafaţa inspectată.
O altă caracteristică importantă şi inovativă a tomografierii
computerizate este aceea că imaginile rezultate formează un set de date
digitale care pot fii procesate foarte uşor prin tehnici de procesare ale
imaginilor, sau pot fi transformate în mai multe formate (cum ar fi fişierele
CAD, STL sau IGES), potrivite pentru alte scopuri, care sunt disponibile
utilizatorilor şi compatibile cu majoritatea aplicaţiilor folosite în domeniul
proiectării.

Piesa Detectori
Raze X

Figura 8.2. Principiul unui tomograf [6]

Sursa de
raze X Tomogramă
 Detectori
Raze X

Figura 8.3. Principiul unui radiograf [6]

Radiogramă
Piesa
Sursa de
raze X

În consecinţă, tomografierea computerizată poate juca un rol foarte

important în domeniul Reverse Engineering-ului ca o unealtă foarte puternică
pentru legarea modelului CAD al unei piese cu piesa reală, când modificările
aduse piesei reale trebuie aduse şi modelului său CAD.
Opuse marilor avantaje ale tehnicii de tomografiere computerizată se
află costul ridicat al echipamentului şi al instalaţiei, pericolul de iradiere cu raze
X, nevoia de personal înalt specializat şi costurile ridicate ale analizei datelor
obţinute prin această tehnică. Din aceste considerente, până acum,
tomografierea computerizată a fost folosită limitat şi doar în acele aplicaţii în
care preocupările în ceea ce priveşte siguranţa şi calitatea au fost de o
asemenea importanţă încât au justificat cheltuielile.
În ultima decadă s-a observat o atenţie crescândă asupra ciclului de
viaţă al produsului. În multe cărţi, articole şi conferinţe au fost făcute declaraţii
care afirmă că dacă se acordă o atenţie mărită în faza de prototip a produsului
aceasta poate conduce la o scădere substanţială a costurilor şi o creştere a
calităţii produsului finit. Tocmai în acest domeniu tomografierea computerizată
îşi găseşte cel mai bine aplicabilitatea datorită capacităţii sale unice de a putea
trata interiorul structurilor şi aceea de a se putea integra foarte uşor cu
modelele electronice tridimensionale. De fapt, designul asistat de calculator
este inima fazei de prototip a unui produs şi acesta este legat de proiectare,
analiza performanţelor produsului şi simularea procesului de fabricaţie,
controlul dimensional şi de tehnicile de Rapid Prototyping.
Investigarea tomografică oferă:
• măsurări legate de distanţe, volum şi densitate locală în orice
direcţie şi în orice punct al tomogramelor 2D sau 3D;
• desenarea unor tomograme 2D reprezentând harta densităţilor
pixelilor;
• desenarea unor materiale de diferite culori folosind metoda
histogramelor sau a plotării color;
• desenarea tomogramelor 3D reprezentând proiecţiile voxelilor
care aparţin matricei obiectului 3D;
• identificarea materialelor constituente ale obiectului scanat prin
folosirea „Metodei energiei duale” şi o bază de date de
materiale;
• testarea computerizată non-distructivă, 2D şi 3D, a obiectului
scanat.
Deosebirea principală a imaginii obţinute în tomografia computerizată
faţă de radiologia clasică constă, în primul rând, în aceea că imaginea nu e
legată nemijlocit de radiaţie, ci este rezultatul analizei matematice exacte, a
atenuării razelor Roentgen; în al doilea rând, organele nu se suprapun şi, în al
treilea rând, rezultatele tomografiei sunt vizualizate pe un monitor sub formă
de secţiuni transversale ce corespund efectiv organului examinat.

1.1. Descrierea unui sistem de tomografiere computerizată

Un sistem industrial pentru tomografiere computerizată este compus
din patru subsisteme (Fig.8.4):
• subsistemul sursei de raze X;
• subsistemul detectorului de radiaţii;
 • unitatea de poziţionare a piesei (patru grade de libertate), care
manipulează mecanic piesa inspectată odată ce aceasta este
poziţionată pe masa rotativă;
• subsistemul computerului, care controlează achiziţia,
procesarea şi analiza informaţiilor colectate.

Figura 8.4. Tomograf industrial [11]

În mod curent, în tomografierea computerizată industrială se folosesc

mai multe tipuri de surse de raze X. Acestea pot fi:
• surse micro-focus, diametrul punctului de scanare este de 5 la
10 microni. Voltajul maxim folosit în acest caz este între 160-
225 kV. Aceste surse sunt folosite pentru a inspecta detaliat
piese mici, cum ar fi inspectarea structurii materialelor
compozite. Rezoluţiile imaginilor scanate nu depăşesc 10
microni.
• surse mini-focus – produc diametre ale punctului de scanare
mai mici de 0.5 mm. Voltajul maxim este de obicei 160-450 kV.
 Aceste surse se folosesc pentru inspectarea pieselor mai mari,
rezoluţia imaginilor achiziţionate fiind de cel mult 100 microni.
• surse standard focus, la care diametrul punctului de scanare
este de obicei mai mare de 1 mm. Voltajul maxim este între
160-450 kV. Acestea din urmă sunt folosite pentru inspecţii la
rezoluţii mai mici. Acestea din urmă sunt în jurul a 1 mm.
• surse Linac – acestea sunt caracterizate prin energie foarte
mare, 5-15 MV, fiind surse de raze X de mare putere, folosite la
inspectarea pieselor foarte mari şi dense (de ex. Butoaie cu cu
reziduri radioactive izoplate cu beton). Rezoluţia este în jurul a
1 mm.

2. Metode de tomografiere. Principii de funcţionare

Încă din 1972 au fost realizate două tipuri de bază de scanere
tomografice computerizate : medicale şi industriale. În funcţie de forma razelor
X pe care le emit acestea se clasifică în scanere cu raze X paralele sau în
evantai. Termenul „scanner cu raze X paralele” se referă mai mult la metoda
de colectare a datelor şi nu la forma în sens propriu a razelor. În cazul
scanerelor cu raze X paralele există scanere de prima şi de a doua generaţie,
iar in cazul celor cu raze X în evantai există scanere de a treia, respectiv a
patra generaţie. În cele ce urmează aceste patru tipuri vor fi examinate în
detaliu.

2.1. Sisteme de primă generaţie

Scanerele de tomografiere computerizată de primă generaţie folosesc
un singur detector de raze X ca în figura 8.5. Tomograful de primă generaţie
permitea doar examinarea creierului. Timpul obţinerii unui scan era de 6
minute, deci 10 scanuri durau 60 minute. O rază X de forma unui creion este
formată în sursa de raze şi condusă spre detector. Raza X este traversată
peste obiectul care urmează a fi scanat, iar sistemul măsoară intensităţile
acesteia în mai multe plane paralele ale obiectului. Se va face un set complet
de măsurători de-a lungul întregii lungimi a obiectului (de la o muchie la alta).
 După un set complet de astfel de măsurători piesa aflată în inspecţie
este rotită cu un unghi mic (de obicei un grad) şi procesul de măsurători
paralele se repetă. Scanarea va continua până când piesa va fi rotită cu 180
de grade faţă de poziţia sa iniţială.

Figura 8.5. Sistem de tomografiere computerizată de

primă generaţie Detectori
Sursa de
raze X

Datorită designului simplu, sistemele de scanare de primă generaţie au

o serie de avantaje cum ar fi:
1. Sunt ieftine deoarece nu este necesar decât un singur detector
de raze X;
2. Pot oferii colecţii de date pentru geometrii extrem de simple
deoarece există un singur detector;
3. Colecţiile de date obţinute prin sistemul de măsurare cu raze X
paralele sunt mai uşor de înţeles şi necesită algoritmi simplii
pentru reconstrucţia imaginilor scanate;
4. Folosirea unui singur detector înseamnă ca nu există variaţii
sau mici nepotriviri între regiuni diferite ale seturilor de date
care pot apărea la folosirea sistemelor cu mai mulţi detectori.
5. Pot fi scanate obiecte de orice mărime prin reglarea lungimii de
undă a razelor X astfel încât acestea să poată scana obiecte
mai mari sau mai mici.
 Totuşi folosirea scanerelor de primă generaţie în domeniul industrial
este destul de limitată deoarece acestea au o viteză de scanare redusă. Acest
lucru apare deoarece:
• setul de date este colectat de doar un singur detector;
• se pierde mult timp la pornirea şi oprirea mecanică a
sistemului;
• nu se colectează simultan date pentru mai multe plane
secţionate.
În cele mai multe aplicaţii, în care timpul este un parametru foarte
important, timpii de scanare sunt mult prea scăzuţi iar sistemele de scanare de
primă generaţie nu sunt aproape niciodată folosite.

2.2. Sisteme de a doua generaţie

Sistemele de tomografiere computerizată de a doua generaţie au fost
construite în 1974, avea numărul de detectori mărit la 10-40 şi timpul unui scan
la 40 secunde. Aceste sisteme folosesc un sistem detector (serie) care constă
din mai mulţi detectori de raze X aşa cum se poate vedea în figura 8.6. În
sursa de raze X se formează raze independente pentru fiecare detector, la
unghiuri puţin diferite. De exemplu, în cazul a 10 detectori se formează un
evantai de raze X din 6 in 6 grade. În acest caz, sistemul detector va efectua
măsurători simultane în 10 unghiuri diferite la o singură traversare a piesei prin
câmpul de raze. După un astfel de set de măsurători piesa este rotită cu 6
grade iar procesul de măsurare este repetat în încă 30 de poziţii astfel încât
piesa sa fie rotită cu 180 de grade faţă de poziţia iniţială.
Sistemele de a doua generaţie au majoritatea avantajelor celor de primă
generaţie, incluzând colectarea simplă a datelor, algoritmii simpli de procesare
şi mărimile nelimitate ale pieselor scanate. În plus faţă de acestea, datele pot
fi colectate de detectori multipli simultan şi deci trebuie efectuate mai puţine
treceri ale piesei prin câmpul de raze X.
Aceste sisteme au ca dezavantaje timpul necesar pornirii şi opririi
echipamentului, numărul mare de treceri şi colectarea datelor dintr-un singur
plan. În afară de acestea, sistemele de a doua generaţie mai au şi următoarele
neajunsuri:
1. Pentru colectarea datelor sunt folosiţi mai mulţi detectori, ceea
ce înseamnă că de obicei există variaţii ale răspunsurilor
diferiţilor detectori. Pentru eliminarea acestui dezavantaj se
folosesc corectori electronici, dar aceştia nu reuşesc să
corecteze toate variaţiile şi, în consecinţă, o mică parte de
zgomot este adăugată imaginilor ceea ce denotă o calitate mai
scăzută a acestora;
2. În reconstrucţia imaginilor scanate vor apărea mici defecte
datorită micilor nepotriviri a datelor luate de la mai mulţi
detectori;
Pentru ca un întreg set de date, din toate unghiurile posibile, muchia interioară
a evantaiului de raze X trebuie să atingă suprafaţa exterioară a piesei la
începutul şi sfârşitul fiecărei treceri. Deci, este colectată o cantitate
semnificativă de date nefolositoare la începutul şi sfârşitul fiecărei treceri.

Figura 8.6. Sistem de tomografiere computerizată

de a doua generaţie
Sursa de
raze X Detectori
 2.3. Sisteme de a treia generaţie
Sistemele de scanare de a treia generaţie au fost construite în 1976.
Numărul detectorilor a atins 500-800 pe segmentul unui unghi de 30-40 de
grade, timpul scanării a ajuns la 2-4 secunde, iar apertura s-a mărit până la 60
cm şi deci a apărut posibilitatea investigării tuturor organelori. Aceşti detectori
sunt poziţionaţi de obicei sub forma unui arc de cerc al cărui focar este sursa
de raze X. În acest caz, datele sunt colectate într-o mişcare circulară de forma
unui evantai şi nu prin treceri paralele. În asemenea sisteme de tomografiere
computerizată este folosit un număr suficient de detectori astfel încât razele X
sub formă de evantai să poată acoperi întreaga piesă ca în figura 8.7. Piesa
(sau perechea sursă-detector) este rotită pentru a colecta întregul set de date
oferit de tomografiere. Pentru colectarea datelor pe 180 de grade, piesa este
rotită cu 180 de grade plus unghiul de la vârful evantaiului de raze X.
În comparaţie cu sistemele cu raze paralele, sistemul de scanare de a
treia generaţie oferă câteva avantaje:
1. Pentru fiecare vedere, datele sunt colectate simultan pentru
întreaga piesă;
2. Mişcarea mecanică pentru executarea scanării este constituită
dintr-o simplă mişcare de rotaţie. Nu este necesară nici un fel
de mişcare liniară sau de translaţie;
3. Mişcările sunt continue şi deci nu este necesar mult timp pentru
pornirea şi oprirea mecanică a echipamentului;
4. Timpii de scanare sunt destul de rapizi datorită mişcării
rotaţionale continue şi a mai multor detectori care colectează
datele.
Totuşi, sistemele de a treia generaţie au dezavantaje numeroase,
incluzând limitarea colectării datelor dintr-un singur plan.
1. Diametrul maxim al pieselor aflate în inspecţie este limitat de
numărul de detectori;
 2. Numărul de vederi ale razelor X în interiorul pieselor este
limitat de numărul de detectori care acoperă piesa respectivă.
Spaţiul dintre două asemenea vederi se poate determina prin
spaţiul dintre canalele detectorilor. Deoarece ambii aceşti
parametri sunt fixaţi prin designul sistemului, rezoluţia spaţială
a scanerului va fi de asemenea fixată;
3. Fiecare detector va detecta o tangentă la un cerc fix aflat în
interiorul piesei scanate. Deci, chiar şi mici variaţii ale
detectorilor pot cauza defecte circulare ale imaginilor;
4. Costul unui astfel de sistem este ridicat deoarece necesită un
număr mare de detectori pentru a asigura acoperirea pieselor
mari.

Figura 8.7 Sistem de tomografiere computerizată

de a treia generaţie
Sursa de
raze X Piesa
Detectori

2.4. Sisteme de a patra generaţie

Tomografele computerizate de a patra generaţie a fost construite în
1979. Rotaţia în jurul corpului o efectuează numai tubul radiologic. Detectorii,
în număr de circa 1000, acoperă perimetrul întregii aperturi de 360 de grade.
Aceste sisteme folosesc un sistem de detectori (serie) cu un număr chiar mai
mare de detectori. Aceştia sunt poziţionaţi într-un cerc în jurul sursei de raze X
şi piesei ce urmează a fi scanată. Deoarece seria de detectori formează un
cerc, acest sistem necesită cel mai mare număr de detectori. Sursa de raze X
este poziţionată între cercul de detectori şi piesă ca şi în figura 8.8 şi este
rotită pentru a furniza date pe 180 sau 360 de grade.
 Din cauza geometriei lor similare, sistemele de a treia şi a patra
generaţie au aceleaşi avantaje şi dezavantaje.
Avantajele includ:
• datele sunt colectate simultan pentru întregul obiect;
• mişcările sunt continue;
• mişcările mecanice sunt simple (doar sursa de raze X este
rotită);
• timpii de scanare sunt mici.
Limitările ambelor sisteme sunt:
• evantaiul de raze X limitează mărimea pieselor;
• în cazul scanării obiectelor mici vor rezulta date inutile;
• informaţii de pe un singur plan sunt colectate simultan.
Cer
c de
det
ecto
ri

Sur
Figura 8.8 Sistem de tomografiere computerizată
sa dePie
a patra generaţie [12]
de sa
raz
eX

În plus faţă de cele de mai sus, sistemele de a patra generaţie mai au

şi următoarele dezavantaje:
1. Costul unui asemenea sistem este foarte ridicat deoarece necesită un
număr foarte mare de detectori pentru formarea cercului. Datorită
acestui fapt, aceste sisteme sunt rar folosite în aplicaţiile industriale.
 2. Limitarea rezoluţiei spaţiale a imaginilor colectate datorită numărului
mare de detectori.

3. Programe pentru construirea modelelor

Pe parcursul ultimilor ani tehnicile de scanare tridimensională au fost
dezvoltate simultan cu alte echipamente şi pachete de programe pentru ca,
datele conţinute în secţiunile plane să poată fi prezentate tridimensional sub
una din următoarele forme: imagini realiste cu umbre, filme de scurtă durată,
realitate virtuală şi holograme.

3.1. Softul MIMICS

Prin stocarea secţiunilor numerice CT a unei părţi în mai multe plane
paralele putem obţine cu uşurinţă o reprezentare numerică a oricărei piese, de
aceea CT poate să fie o unealtă de digitizare foarte puternică. De la secţiunile
provenite de la un CT la un model 3D nu este o treabă atât de uşoară şi pentru
aceasta este foarte important să se lucreze cu softurile cele mai bune. Echipa
lui Tomo Adour lucrează cu produse Materialise şi anume cu Mimics pentru
generarea unui model 3D şi Magics pentru exploatarea modelului. Aceasta
înseamnă de exemplu măsurări multisecţionare oriunde în model.În figura 8.10
se prezintă un exemplu a 4 secţionări consecutive CT din 160 necesare pentru
a reconstrui modelul 3D.

Figura 8.10. Secţiuni consecutive dintr-o piesă[3]

Ele sunt arătate în ordinea în care au fost obţinute, apoi toate secţiunile trebuie
prelucrate pentru a optimiza suprafaţa interioară şi exterioară a modelului.
Acest lucru este realizat cu ajutorul softului Mimics în aproximativ 4 – 5 ore
pentru cazul prezentat şi este nevoie de personal calificat cu bune cunoştinţe
în domeniul procesării datelor 2D provenite de la TC (figura 8.11).

Figura 8.11. Model 3D reconstituit [3]

Prin secţionarea multidirecţională a modelului se poate evalua cu

uşurinţă şi măsura zone critice oriunde în piesă cum ar fi: grosimea peretelui,
distanţa între caracteristici, raze şi înălţimi pentru orice canal, etc. O analiză
funcţională completă a piesei poate fi realizată în acest fel ca şi în figura 8.12.

Figura 8.12. Zone critice în piesă [3]

3.2. Softul FORMIT

Folosind staţii grafice sau computere performante este posibilă
vizualizarea şi manipularea obiectelor reconstruite în vederea analizării
acestora din punctul de vedere dorit. Acest lucru duce la folosirea unui mediu
de realitate virtuală.
Reconstrucţia şi morfometria modelelor 3D în interiorul unui mediu
grafic implică manipulări şi modificări interactive complexe ale obiectelor 3D
individuale pe un ecran de calculator. Pentru a atinge o eficienţă maximă este
necesară combinarea a doua concepte de bază ale graficii computerizate:
Realitatea Virtuală şi Proiectarea Asistată de Calculator. Realitatea virtuală
denotă un mediu grafic virtual în care utilizatorul interacţionează cu
reprezentări geometrice ale unor modele din lumea reală, utilizând unelte şi
executând manipulări care le imită perfect pe cele din lumea reală. Pe de altă
parte, într-un mediu de proiectare asistată de calculator sunt implementate
principii inginereşti care să poată permite construirea cantitativă şi analiza
mecanică a obiectelor alese de utilizator. (figura 8.13)

Figura 8.13. Reconstrucţia 3D a unei părţi a craniului omenesc

cu ajutorul software-ului FoRMIt

Combinaţia dintre aceste două componente (Realitate Virtuală şi

Proiectare Asistată de Calculator) facilitează manipularea interactivă a
obiectelor virtuale prin folosirea unor unelte virtuale. Acest lucru se dovedeşte
a fi foarte util în cazul reconstruirii pieselor cu secţiiuni şi forma geometrică
exterioară complexă. Uneltele virtuale fac posibilă reprezentarea plană a
fiecărui pas al reconstruirii folosind criterii cantitative predefinite. Din
necesitatea de a formula explicit fiecare stagiu al reconstrucţiei, pentru ca
aceasta să poată fi vizualizată şi analizată şi de alţi utilizatori, piesa
reconstruită poate deveni transparentă. În al doilea rând, se pot efectua
reconstrucţii alternative şi prin compararea acestora se poate evalua
stabilitatea întregului proces şi furniza o serie de reconstrucţii posibile.

3.3. Softul VGStudio MAX

Deşi tomografia computerizată nu e certificată deocamdată ca un
echipament de măsurat, e folosit tot mai mult în acest scop.TC are în
comparaţie cu oricare altă tehnică, mai multe avantaje incredibile. Un set de
rezultate în urma unei scanări cu CT e mult mai complet în comparaţie cu orice
altă metodă folosită, optică sau tactilă. Ca şi completare TC oferă informaţii
despre toată geometria corpurilor. Geometria internă, care nu poate fi
accesată de alte tehnologii fără să distrugă obiectul în timpul investigaţiei,
poate fi accesată foarte uşor de o scanare TC. Mai sunt de asemenea câteva
probleme de rezolvat, de exemplu pentru obiectele care conţin materiale
diferite cu coeficienţi foarte diferiţi de absorbţie ale razelor X cum ar fii obiecte
ce conţin plastic şi oţel. În asemenea cazuri contrastul dintre materiale e
deseori prea mare pentrut a obţine măsuri geometrice rezonabile. Totuşi,
pentru multe aplicaţii în industrie, TC este o excelentă tehnică tridimensională,
şi aşa datele voxel sunt deja folosite astăzi pentru analiza geometrică. Dar
procesul folosit azi pentru a efectua o analiză de acest fel este foarte complicat
şi durează foarte mult timp. Astăzi procesul tipic în etape arată după cum
urmează: o scanare TC rezultă într-un set de informaţii voxel care este un
pachet de imagini alb negru. Suprafaţa obiectului sub investigaţie este
reprezentat utilizând valori diferite ale intensităţii griului dintre aer şi material.
Această suprafaţă, definită ca o suprafaţă cu valori constante de gri – e o
suprafaţă definită de o nuanţă specifică de gri, este extrasă ca un nor de
puncte sau o discretizare poligonală şi mutat ca un fişier STL datorită cantităţii
mari de informaţii, discretizarea poligonală reprezintă suprafeţele a căror
obiecte e constituită în principal din triunghiuri, astfel nici una din tehnologiile
actuale nu sunt capabile să se descurce cu aceste discretizări poligonale. De
aceea discretizările poligonale trebuie sa fie aduse la un optim, ceea ce
înseamnă că numărul triunghiurilor trebuie să fie decimat. Userul trebuie să
permită o anumită toleranţă pentru a activa programele software ca să reducă
cu success numărul triunghiurilor. Totuşi procesul de decimare a distrus deja
un avantaj al informaţiilor TC – densitatea extrem de mare a punctelor de
măsurat. Distrugând numărul triunghiurilor din discretizarea poligonală extrasă,
s-a redus numărul de mostre măsurate. Noua unealtă de măsurat inclusă în
aplicaţia software VGStudio MAX poate fi folosită ca o maşină de măsurat în
coordonate (figura 8.14)

Figura 8.14. Interfaţa softului VGStudio Max [1]

Userul e capabil să potrivească manual un set de date voxel ca să

se potrivească geometriei simple primitive, de exemplu cilindrii, planuri,
sfere, conuri şi puncte simple de seturi de date. Al doilea tip de defecte de
care e interesată industria turnării sunt ariile cu valori mici ale grosimii
peretelui. Cauzate de exemplu de schimbarea straturilor interne în timpul
procesului de selectare, pot exista suprafeţe unde grosimea peretelui nu se
încadrează în standarde. Pentru a identifica asemenea arii cu imagini 2D este
imposibil pentru părţi complexe în care pereţii pot avea direcţii arbitrare în
spaţiul 3D. Pentru a explica complexa rutină a procesării sublinierii imaginilor,
se va folosi o imagine foarte simplificată a întregului proces. Prin mutarea unei
”mingi” prin setul de date voxel ce determină materialul, vom găsi zone unde
mingea va lovi două zone învecinate dintre aer şi material.(figura 8.15).

Figura 8.15. Raport de analiză dat de softul VGStudio Max [1]

În această poziţie vom găsi o arie cu o grosime a peretelui egală cu

diametrul mingii. Bazată pe tehnologia graficii aplicaţia VGStudio Max a fost
dezvoltată ca o unealtă pentru vizualizarea şi analizarea datelor voxel, pe lânga
multiplele compatibilităţi vizuale 2D şi 3D softul include unelte puternice pentru
sarcinile de măsurători cantitative.
 Varietatea de unelte incluse în VGStudio Max ajută userii să utilizeze
datele lor voxel în multe câmpuri de aplicaţie, precum controlul calităţii,
fabricarea rapidă a prototipurilor şi “ingineria inversă”.

4.Aplicaţii industriale ale CT – urilor

4.1. Controlul nedistructiv
Metoda de analiză bazată pe difraţia rezelor X presupune proiectarea
unui fascicul de radiaţii penetrante asupra piesei. Dacă în drumul fasciculului
de raze X, difractate de o probă cristalină, se aşează o peliculă fotografică,
razele X o vor impresiona şi se va obţine o imagine de difracţie numită
roetgenogramă. Aspectul acesteia este determinat de structura cristalină a
probei. Principalele informaţii care se obţin prin analizele roentgenostructurale
sunt: raportul cantitativ între fazele care alcătuiesc un aliaj, tipurile de soluţii
solide prezente în aliaj, textura materialelor metalice.
Defectoscopia este o metodă de control nedistructiv care pune în
evidenţă defectele interne fără a distruge integritatea piesei. Defectoscopia cu
radiaţii penetrante se bazează pe proprietatea acestora de a traversa corpurile
solide. Folosind un detector special (film Roentgen, ecran fluorescent, placă
xerografică) se pun în evidenţă defectele interioare, obţinându-se şi o
înregistrare a imaginii defectului. Controlul nedistructiv cu radiaţii penetrante se
utilizează în special la îmbinări sudate (pentru a descoperii incluziuni de gaze
sau de zgură în metalul topit, suduri incomplete sau fisuri în materialul de bază
sau în cel depus) şi piese turnate (pentru a descoperi eventualele porozităţi,
sufluri, incluziuni de zgură sau alte materiale) ca şi în figura 8.16.

Figura 8.16. Structura poroasă a unei piese [4]

 Mărimea unui defect se poate evidenţia printr-o singură radiografie prin
folosirea, în acelaşi timp a unor plăci cu defecte etalon. Pentru a determina
poziţia unui defect se execută, dacă este posibil o a doua radiografie, pe o
direcţie perpendiculară pe prima sau sub un unghi oarecare. Vizualizarea se
poate face prin înregistrarea pe filme sau pe plăci xeroradiografice sau direct
pe un ecran flourescent. În cazul defectoscopiei cu radiaţii penetrante, o
atenţie deosebită trebuie acordată problemelor de protecţie a muncii, acţiunea
acestora asupra corpului uman fiind foarte nocivă.

4.2. Reverse Engineering

Scanarea obiectului fizic constă în măsurarea-digitizarea conturului
piesei scanate folosind senzorul optic. Conturul obţinut (informaţia primară), se
prezintă sub forma unui contur din puncte (nor de puncte 2D) aflate la o
distanţa de câteva zecimi de milimetru unele faţă de celelalte (figura 8.17).
După scanare, informaţia brută este sub forma unui fişier intern al maşinii de
scanat iar pentru ca datele obţinute să poată fi prelucrate în continuare,
acestea trebuie transformate într-un fişier uzual. În acest scop s-a folosit
pachetul software Werth Konverter Tool care permite transformarea fişierelor
interne ale maşinii de scanat în formate uzuale. Astfel, conturul obţinut se
poate transforma într-un fişier cu extensia .dxf, recunoscut de majoritatea
pachetelor software de proiectare asistată de calculator. Elaborarea modelului
CAD prin construirea curbelor de contur se realizează cu ajutorul software-ului
AutoCAD. Fişierul .dxf obţinut anterior a fost importat, după care, pe punctele
conturului a fost interpolată o curbă spline închisă.

Figura 8.17. Nor de puncte 2D (stânga) şi 3D(dreapta)[3]

5.Aplicaţii medicale ale CT – urilor
5.1. Generalităţi. Clasificarea tomografiilor
Prin tomografie se înţelege vizualizarea unui stat subţire dintr-un corp
tridimensional. Printr-o dispunere adecvată a emiţătorului şi detectorului în
jurul obiectului investigat se obţin semnale doar din stratul dorit şi printr-o
prelucrare numerică cu ajutorul calculatorului acestea se combină într-o
imagine. Zonele din afara stratului de vizualizat nu dau semnale şi nu introduc
nici paraziţi în imagine. În opoziţie cu acestea, la tehnica Roentgen clasică, se
obţine o proiecţie la care zone (părţi) din diferite adâncimi apar în aceeaşi
imagine. Ele se pot suprapune şi prin aceasta se pot pierde informaţii
importante.
Tomografia Roentgen computerizată a fost primul sistem de vizualizare
a tehnicii medicale la care toate mărimile măsurate se digitizează şi apoi sunt
prelucrate pur digital. Printr-un baleiaj corespunzator şi reconstrucţie numerică,
se obţin secţiuni cu rezoluţie bună.
Metoda se bazează pe măsurarea coeficientului de absorbţie global pe
diferite trasee cuprinse în planul secţiunii investigate. Fasciculul îngust
explorează secţiunea prin corpul omenesc făcând translaţii şi rotaţii. ”Raza”
îngustă X este generată de o sursa Roentgen şi colimată corespunzator.
Secţiunea fasciculului este de numai câţiva milimetri pătraţi. După ce a
străpuns organismul şi a fost parţial atenuată, raza este captată de un detector
de intensitate, care măsoară fluxul fasciculului emergent. Fasciculul îngust de
radiaţii produs de sursa X, traversează corpul în planul secţiunii analizate,
suferind o atenuare. Detectorul X captează fasciculul şi furnizează un semnal
electric proporţional cu fluxul energetic al fasciculului. Cu cât atenuarea prin
corp este mai mare, cu atât semnalul obţinut rezulta mai mic.
Tomografia computerizată cu ultrasunete se bazează pe următorul
principiu de funcţionare: un emiţător de înaltă frecvenţă excită cu oscilaţii
electrice de durată scurtă (impulsuri) un traductor piezoelectric, care le
converteşte în oscilaţii mecanice sub formă de ultrasunete, care apoi se
propagă cu viteza ultrasonică în mediul de investigat. Frontul de undă rezultat
este direcţionat într-un fascicul îngust de traductorul ultrasonic către
organismul ce trebuie investigat. Când fasciculul ultrasonic atinge o suprafaţă
de discontinuitate dintre două ţesuturi care au impedanţe acustice diferite se
produc reflexii ale undei incidente. O parte a energiei ultrasonice se reflectă în
unda reflectată reîntorcându-se la traductor, unde este transformată în semnal
electric utilizat la reconstrucţia imaginii. O altă parte din unda ultrasonică
incidentă se va transmite pe suprafaţa de discontinuitate avansând spre zone
mai îndepartate (profunde).
Pentru redarea imaginilor cu ultrasunete se folosesc impulsuri de
ultrasunete strâns colimate cu care se explorează suprafeţele de
discontinuitate ale organelor corpului. Metoda se foloseste în primul rând în
cazul organelor abdominale şi în ginecologie. Se obţin imagini, chiar şi fără
reconstrucţie numerică, care sunt comparabile cu cele obţinute prin tomografie
Roentgen computerizată sau cu cea cu rezonanţă magnetică. În cazul acestei
metode, digitizarea şi prelucrarea numerică a semnalelor de măsurat oferă o
rezoluţie mai bună şi o calitate superioară a imaginii. Cercetările actuale se
referă la perfecţionarea algoritmilor de reconstrucţie a imaginii, mărirea
rezoluţiei şi înlăturarea paraziţilor.
Tomografia cu rezonanţă magnetică nucleară (RMN), ca metodă total
nouă de vizualizare a stârnit un mare interes. Prin testarea cu impulsuri de
înaltă frecvenţă, utilizând un câmp magnetic foarte intens, se masoară
repartiţia protonilor şi reacţia lor la interacţiunea cu mediul, obţinându-se o
imagine. Prin aceasta pot fi caracterizate ţesuturile şi organele corpului, prin
proprietăţile lor, ceea ce nu se putea realiza cu sistemele prezentate mai sus.
Metoda se aplică în principal la vizualizarea părţilor moi ale corpului. Şi
această metodă poate fi perfecţionată prin prelucrarea digitală a semnalelor
măsurate, reconstrucţia numerică şi înregistrarea mărimilor.
Razele Roentgen, ultrasunetele şi rezonanţa magnetică nucleară
facilitează deci trei metode de tomografie computerizată, care în principiu, se
poate afirma că nu concurează între ele din punct de vedere medical, ci se
completează reciproc.

5.2. Softul MIMICS aplicat în medicină

Interpretarea şi procesarea imaginilor prelevate de tomograf reprezintă
un pas esenţial în obţinerea unor modele medicale corecte. În acest scop firma
belgiană Materialise a creat un pachet de programe cu ajutorul căruia această
operaţie se realizează relativ uşor. Acest pachet de programe cuprinde în
principal două module separate: un modul MIMICS care permite importul
imaginilor scanate şi interpretarea acestora (utilizat în principal de medicii
radiologi) şi un altul CT-Modeler cu ajutorul căruia se pot procesa imaginile, se
poate realiza reconstrucţia 3D virtuală a modelului şi pregătirea modelului într-
un format acceptat de maşinile de fabricare rapidă a prototipurilor.
Interpretarea imaginilor este realizată de către medicii radiologi. În cadrul
acestei etape medicii stabilesc forma şi dimensiunile zonelor de interes din
fiecare secţiune. Delimitarea elementelor prezente în fiecare secţiune poartă
numele de segmentare.
Tehnica uzuală folosită pentru realizarea segmentării este aceea a
"valorii de prag". Toate elementele prezente într-o secţiune sunt reprezentate
prin pixeli care, fiecare, au o anumită valoare pe o "scară gri".
Utilizatorul alege o valoare pe acea "scară gri", iar toţi pixelii care au
valoarea mai mare decât valoarea de prag sunt consideraţi ca reprezentând
ţesut dur (ţesut osos).
O problemă majoră a acestei tehnici este delimitarea corectă şi
completă a volumelor. Analiza poate fi influenţată de prezenţa artefactelor.
Artefactele sunt semnale eronate recepţionate de tomograf în timpul scanării şi
care se datorează fie deplasării pacientului în interiorul tomografului, fie
prezenţei în corpul pacientului a unor diferite obiecte metalice (implanturi,
proteze, plombe).
Pentru înlăturarea erorilor, modulul MIMICS pune la dispoziţia
utilizatorilor instrumente de editare a imaginilor (secţiunilor) cu ajutorul cărora
pe o secţiune pot fi adăugate sau îndepărtate anumite elemente. Figura 8.18
prezintă exemple de segmentare la nivelul imaginilor prelevate de tomografe.

Figura 8.18. Segmentarea secţiunilor [13]

Odată ce echipa medicală a realizat segmentarea completă şi corectă

la nivelul fiecărei secţiuni, se poate trece la procesarea imaginilor furnizate de
tomograf. Principala problemă întâmpinată este realizarea unei interpolări între
secţiunile realizate de tomograf. Uzual distanţa dintre aceste secţiuni este de
1,5 până la 2 mm, iar mărimea pixelului este de 0,5 până la 1 mm. Modelul
realizat plecând de la aceste secţiuni, fără a fi interpolate între ele, prezintă o
suprafaţă foarte rugoasă, cu salturi abrupte pe toate cele trei direcţii x, y, şi z
aşa cum se observă în figura 8.19 (este prezent aşa numitul "efect de scară",
mărimea saltului sau "treapta" fiind egală cu distanţa dintre două secţiuni
succesive pe direcţia z şi cu mărimea pixelului pe direcţiile x şi y)

Figura 8.19. Model cu efect de scară[13]

 Un asemenea model va pierde întotdeuna detalii şi există posibilitatea
ca el să furnizeze informaţii vizuale şi tactile greşite. Figura 8.19. prezintă un
asemenea model pe suprafaţa căruia efectul de scară este foarte vizibil.
Marele avantaj al utilizării modulului CT-Modeler furnizat de Materialise
este faptul că realizează interpolarea secţiunilor scanate fără a fi nevoie ca
utilizatorul să posede cunoştinţe avansate de modelare a suprafeţelor.
Acelaşi modul, CT-Modeler, permite exportul modelelor în formate
acceptate de sistemele de fabricare rapidă a prototipurilor. Alături de fişierele
standard de tip *.STL, CT-Modeler realizează şi fişiere particulare, specifice
unor anumite sisteme de fabricare rapidă a prototipurilor (*.SLI, *.CLI, *.SML)
precum şi fişiere *.IGS care pot fi importate în orice sistem CAD.

Figura 8.20. Modele pregătite pentru a fi exportate

în orice alt program CAD [13]
5.3. Principiile fizice de funcţionare a TCR-ului şi componentele lui de
bază.
Deosebirea principală între TC cu Rx şi un aparat de Rx (modelul cel
mai performant), este posibilitatea de a primi o imagine absolut clară a
ţesăturilor moi şi a organelor. Aceasta se datorează faptului că, în radiografia
convenţională se utilizează procesul fotografiei, care redă numai acele
structuri, care se deosebesc prin densitate – nivelul de absorbţie a Rx. Nivelul
critic, până la care se poate reda diferenţa de densitate în regimul fotografic
este de 10-20%, ceea ce este de ajuns, pentru redarea oaselor şi a vaselo, ce
conţin substanţa de contrast, însă absolut nu este adecvat pentru redarea
ţesuturilor moi, unde diferenţa de absorbţie este mai mică de 5%. La substanţa
albă şi cea cenuşie a creierului această diferenţă este şi mai mică, şi constituie
mai puţin de 0.55, ceea ce face imposibil redarea acestor structuri cu ajutorul
imaginii Rx obişnuite.
La baza principiului de funcţionare a oricărui TC (Rx, electronic, prin
emisie sau ultrasonografic) stă binecunoscuta teoremă a lui Albert Einstein,
care spune că veridicitatea (complexitatea) imaginii oricărui obiect,
reconstituită după proiecţii, e cu atât mai amplă, cu cât mai multe proiecţii se
folosesc pentru restabilirea ei.
Principiul de funcţionare a unor asemenea sisteme TCR este următorul:
pacientul fixat pe masa de examinare, împreună cu masa, se mişcă discret (cu
intervale stabilite) în aşa mod, ca regiunea investigată a corpului uman să
treacă complet prin gantry (figura 8.21).

Figura 8.21. Scanare cu CT spiral [9]

5.4. Indici principali de funcţionare a TC-ului spiral
Cu scopul de a lichida neajunsurile de mai sus a TCR „pas cu pas” şi
de a lărgi câmpul de utilizare – în special în diagnosticarea patologiilor
cardiovasculare la sfârşitul secolului XX au fost elaborate TC de tip spiral.
Principiile de funcţionare a TC de tip „spiral” şi deosebirile de sistemul „pas cu
pas” sunt prezentate în figura 8.22..
După cum se vede din schemă, la efectuarea TC „pas cu pas” (figura 8.22,
stânga), informaţia clinică primară o constituie şirul de secţiuni plane (2D), care
mai apoi în urma reconstrucţiei se transformă în imagine tridimensională (3D).
În cazul TC „spirale” – mişcarea continuă a pacientului şi rotaţia continuă a
sursei de iradiere – detector, în urma scanării sub formă de spirală, informaţia
clinică primară o constituie volumul (3D), din care ulterior, în urma
reconstrucţiei secundare, se pot obţine secţiuni transaxiale plane (2D), care au
devenit deja clasice pentru TCR.
TC-urile „spirale” sunt cu mult mai performante decât cele „pas cu pas”
ceea ce se reflectă în micşorarea timpului de investigaţie şi micşorarea dozei
de iradiere a pacientului.
Aşadar, performanţele TC-urilor spiral sunt:
1. timp mic de investigare;
2. majorarea numărului de pacienţi investigaţi;
3. micşorarea dozei de iradiere a pacientului;
4. posibilitatea efectuării TC dinamice;
5. rezoluţia mărită a imaginii;

Figura 8.22 Comparaţie între CT “pas cu pas” (stânga)

şi CT spiral (dreapta) [10]
Bibliografie
[1] C. Reinhart, C. Poliwoda, T. Guenther, W. Roemer, S. Maass, C. Gosch,
„Modern Voxel based data and geometry analysis software tools for industrial
CT”
[2] S. Putin, L. Gaina, „Tomografia Computerizată în reforma ocrotirii sănătăţii
în Republica Moldova”
[3] A. Flisch, J. Wirth, R. Zanini, M. Breitenstein, A. Rudin, F. Wendt, F. Muich,
R. Golz, „Industrial Computed Tomography in Reverse Engineering
Applications”, March 15 – 17, 1999, Berlin, Germany
[4]M. Kröning, Th. Jentsch , M. Maisl, H. Reiter, „Non-destructive Testing and
Process Control Using X-ray Methods and Radioisotopes”
[5] www.montchoisi.ch.radiologie/CT-E.html
[6] www.ulg.ac.be/bioreact/equip_tomoX_420KV.html
[7] www.materialise.com/newsletter-gazette/mq2000v1p6ENG.html
[8] www.gate.icpe.ro/lab/comp-ndt/tomo/tomosch_e.gif
[9] www.prometheus.uni-tuebingen.de
[10] www.veterinary-imaging.com
[11] www.tfhrc.gov
[12] www.universal-systems.com
[13] Tutorial Mimics v6.3
Cuprins

Capitolul 8. Tomografie computerizată

1. Definiţii. Istoric. Descrierea tehnologiei

1.1. Descrierea unui sistem de tomografiere computerizat
2. Metode de tomografiere. Principii de funcţionare
2.1. Sisteme de primă generaţie
2.2. Sisteme de a doua generaţie
2.3. Sisteme de a treia generaţie
2.4. Sisteme de a patra generaţie
3. Programe pentru construirea modelelor
3.1. Softul Mimics
3.2. Softul Formit
3.3. Softul VG Studio Max
4. Aplicaţii industriale ale CT-urilor
4.1. Control nedistructiv
4.2. Reverse Engineering
5. Aplicaţii medicale ale CT-urilor
5.1. Generalităţi. Clasificarea tomografiilor
5.2. Softul Mimics aplicat în medicină
5.3. Principiile fizice de funcţionare a TCR-ului
5.4. Indici principali de funcţionare a TC-ului spiral

Bibliografie