c


c


  c

c 



Diferendele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au

marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele
pentru controlul resurselor naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de
puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente.
Nici chiar mişcările pro-arabe nu au reuşit, după 1950, să învingă obstacolele ce
stau în calea formării unui mare stat unic arab. Rând pe rând, Egiptul, Siria şi
Irakul au fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă,
ca urmare a orientării politice adoptate de liderii celor trei state. Mai mult decât
atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit Forţa multinaţională condusă de
Statele Unite împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei
irakiene şi eliberarea Kuweitului în 1991.
Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni
amestecul SUA şi cel al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze
disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii. Pe acest
fond, atât diplomaţii americani, cât şi cei sovietici au fost nevoiţi să ia adevărate
lecţii de Ädans cu lupii´ înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducători ai
ţărilor din zonă. Şi, spre deosebire de reprezentanţii Departamentului de Stat,
emisarii Kremlinului au avut o problemă în plus de rezolvat: ateismul Moscovei
era în divergenţă flagrantă cu puternicul sentiment religios al popoarelor din
Orientul Mijlociu. Poate că şi din această cauză, liderii Arabiei Saudite, spre
exemplu, s-au situat în tabăra antisovietică; ei au respins întotdeauna, în numele
credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed, orice orientare politică ce ar fi putut
semăna cu comunismul. Atât mişcările naţionaliste, cât şi cele revoluţionare au fost
şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi.
Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din Orientul Mijlociu a
provocat în ultimii 60 de ani conflicte armate extrem de violente: războaiele arabo-
israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988);
războiul civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de către armata
israeliană în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele de ordin
teritorial dintre: Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită
şi Yemen, Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc, Egipt şi Sudan.
Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980 ca
urmare a neînţelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliştii iranieni
şiiţi ± care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi ± şi
liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat
al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam
Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenţa
unei minorităţi şiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile
conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de
la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de represalii
împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala
Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa
teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au
condus la un război pustiitor şi inutil. După opt ani de suferinţe impuse celor două
popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a
încheiat un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa
la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-
Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului
acelui curs de apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele
două state.
Scrisoarea pe care i-a adresat-o Saddam Hussein preşedintelui Iranului, la 14
august 1990, după ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiană, nu a făcut decât să
confirme faptul că Bagdadul accepta să respecte armistiţiul din 1988, să elibereze
imediat prizonierii de război iranieni şi să aplice prevederile tratatului de la Alger,
semnat în 1975. Din acel moment a fost uşurată şi activitatea observatorilor
UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmăreau de
doi ani aplicarea corectă a prevederilor acordului de încetare a focului. Pe de altă
parte, liderul irakian a profitat de situaţie, retrăgându-şi o parte din trupele sale
dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-şi putea consolida regimul de ocupaţie din
Kuweit. Totodată, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de
observatori UNIIMOG, al cărui mandat a expirat la 28 februarie 1991 şi nu a mai
fost reînnoit de ONU.
Cu toate acestea, problemele dintre Iran şi Irak nu au fost soluţionate în
totalitate. În cursul intervenţiei Forţei multinaţionale împotriva armatei irakiene,
pentru eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein a reuşit să-şi trimită în Iran cea mai
mare parte a avioanelor sale militare. Superioritatea aeriană evidentă a coaliţiei
conduse de Statele Unite l-a forţat pe liderul de la Bagdad să încerce această
metodă, cu totul originală, pentru a-şi ocroti aparatele de zbor achiziţionate din
Occident şi Uniunea Sovietică în cursul războiului iraniano-irakian. Un proverb
românesc - ÄS-a făcut frate cu dracul până când a trecut puntea!´ - poate fi folosit
ca o concluzie pentru situaţia în care s-a aflat Saddam Hussein în acele momente.
Un număr de 115 avioane irakiene (24 Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24
Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23, 4 MIG-29) au reuşit să aterizeze în Iran, însă
Teheranul a anunţat că pe aeroporturile sale se află doar 22 de aparate care
aparţineau Bagdadului. Atunci s-a presupus că iranienii au oprit celelalte avioane
irakiene în contul despăgubirilor de război ce li se cuveneau după conflictul din
1980-1988 dar, până în prezent, nu au fost oferite explicaţii oficiale privind
motivele care au condus la o asemenea decizie şi nici amănunte referitoare la
soarta acelei flote aeriene.
O altă sursă de tensiune între cele două state o reprezintă minoritatea şiită
aflată în Irak. După înfrângerea suferită în Kuweit de armata irakiană, câţiva lideri
ai comunităţii şiite din sudul ţării au declanşat, în prima parte a lunii martie 1991, o
revoltă împotriva sunniţilor conduşi de Saddam Hussein. Răscoala a fost însă
repede înăbuşită de unităţile Gărzii Republicane, loiale liderului irakian, şi au
apărut cu acel prilej discuţii legate de un posibil ajutor pe care Teheranul l-ar fi
acordat coreligionarilor săi din ţara vecină. Totul a rămas la stadiul de presupunere,
dar acest element de tensiune nu trebuie neglijat când se analizează relaţiile dintre
cele două state, în actualul context internaţional. De asemenea, nu trebuie uitate
legăturile Bagdadului cu comunităţile sunnite din Iran, situate atât în nord-vest (la
graniţa cu Irakul), cât şi în estul şi sud-vestul ţării, precum şi problemele cu care se
confruntă iranienii după ce au primit un flux de refugiaţi afgani în anii ¶80.
Mozaicul religios din regiune îi poate permite lui Saddam Hussein să apeleze la
populaţia afgană (în marea ei majoritate sunnită) împotriva Iranului, sau a altor
state ale lumii. Aspectele privind finanţarea se pot rezolva uşor, utilizându-se
veniturile obţinute din vânzarea atât a produselor petroliere irakiene, cât şi a
opiului afgan (cel mai mare producător de opiu din lume este Afganistanul, cu
peste 50 000 ha cultivate cu mac opiaceu în ultimii doi ani).

Şi dacă se urmăreşte astăzi modul în care şeicul Osama bin Laden îşi difuza
mesajele sale televizate antiamericane, precum şi felul în care au fost realizate
acestea, se pot distinge multe elemente utilizate de propagandiştii irakieni în cursul
războiului din Golf din 1990-1991 (de exemplu: imaginea conducătorului unic,
izbăvitor; frazele cu un puternic impact mediatic - Äun război religios între creştini
şi musulmani´). Nu este nimic nou sub soare în Orientul Mijlociu.
Disputa irakiano-kuweitiană din anul 1990 a fost cauzată, la rândul ei, de
opiniile politice divergente privind dreptul de control asupra resurselor de
hidrocarburi din zonă. Mărul discordiei l-a reprezentat preţul petrolului pe piaţa
mondială. Cererile Bagdadului de modificare a graniţei dintre cele două state au
fost doar un simplu pretext, folosit de Saddam Hussein pentru a arăta că este
hotărât să impună kuweitienilor preţul care îi convenea. Dacă în ianuarie 1990,
barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, în iunie 1990 acesta nu mai valora decât
13 dolari. Discuţiile în cadrul OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol)
dintre reprezentaţii grupului de state care susţineau un preţ Äînalt´, din care făcea
parte şi Irakul, şi grupul de ţări adepte ale preţului Äscăzut´, în care se aflau
Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită, nu au reuşit să lămurească
problemele. Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului petrolului
cu un singur dolar pe baril îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari. În
acest sens, ministrul de externe irakian, Tariq Aziz, a declarat, după invadarea
Kuweitului următoarele: ÄÎn bugetul de stat din acest an (1990 ± n.a.) a fost
prevăzută suma de 7 miliarde de dolari pentru achitarea datoriilor, ceea ce
reprezintă o sumă imensă, lăsându-ne cu un venit care acoperă doar plata
serviciilor de bază ale ţării noastre. Bugetul nostru se bazează pe un preţ de 18
dolari/baril, dar de când kuweitienii au început să inunde lumea cu petrol, preţul lui
a scăzut cu o treime. Când ne-am întâlnit din nou la Jidda, la sfârşitul lunii iulie,
Kuweitul a spus că nu este interesat de nici o schimbare. Suntem disperaţi acum şi
nu ne putem onora notele de plată pentru importurile de alimente. A fost un război
al foametei. Când vă veţi utiliza puterea voastră militară (a Statelor Unite ± n.a.)
doar pentru a vă apăra?´.
Prin întrebarea din finalul declaraţiei, ministrul irakian a încercat să indice
faptul că administraţia americană ar fi săvârşit o agresiune asupra Irakului. Pe de
altă parte, se pare că liderii kuweitieni au evaluat greşit situaţia de criză în care se
găseau şi astfel s-a ajuns rapid la un deznodământ brutal al diferendului.
După încheierea operaţiunii militare ÄFurtună în Deşert´, în februarie 1991,
între Irak şi Kuweit s-au stabilit contacte în vederea demarcării graniţei dintre cele
două state. O comisie ONU s-a deplasat la faţa locului şi a început măsurătorile
topografice, utilizând ca document de bază acordul semnat la 4 octombrie 1963 de
reprezentanţii ambelor ţări. În aprilie 1991 a sosit în zonă şi comisia UNIKOM
(United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza activitatea la
Khor Abdullah şi în zona demilitarizată dintre statele respective. Delimitarea
suprafeţei neutre s-a făcut plecându-se de la frontiera comună şi zona respectivă a
inclus o fâşie de teren irakian de 10 km lăţime, respectiv o porţiune de teren
kuweitian lată de 5 km de-a lungul întregii graniţe. Securitatea tuturor străinilor a
fost asigurată până în iunie 1991 de companii de căşti albastre austriece şi daneze
din cadrul Forţei ONU de menţinere a păcii în Cipru (UNFICYP), precum şi de
subunităţi fijiene, ghaneze şi nepaleze din cadrul Forţei ONU de menţinere a păcii
în Liban (UNIFIL).

Efectuând măsurătorile topografice pentru marcarea frontierei, membrii

comisiei ONU au ajuns la concluzia că irakienii au deţinut timp de 27 de ani o
fâşie de teren care le aparţinea de fapt kuweitienilor. Pentru a îndrepta acea
greşeală, comisia a hotărât mutarea bornelor de graniţă cu câteva sute de metri spre
nord, respectiv spre nord-est şi est faţă de poziţia lor din 1989. Bagdadul a
protestat vehement, fiind îngrijorat de faptul că pierdea o porţiune din provincia sa
Rumalia, bogată în zăcăminte de petrol, şi o parte din singurul său port maritim,
Umm Qasr. Ministrul de externe irakian, Ahmed Hussein Al-Sammarei, a declarat
imediat că noua frontieră crea un nou punct de tensiune în regiune, iar în Adunarea
Naţională irakiană s-au auzit voci care susţineau că demarcarea internaţională a
graniţei era doar primul pas făcut de conspiratorii din Statele Unite şi Marea
Britanie pentru dezmembrarea Irakului.
Pe de altă parte, kuweitienii au criticat regimul de la Bagdad pentru că
obstrucţiona activitatea comisiei ONU de delimitare a frontierei. Până la urmă, în
1992, la sfârşitul lunii iulie, s-a admis ca puţurile de petrol de pe terenurile irakiene
dintre Sawat şi Batin să aparţină Kuweitului, iar portul Umm Qasr şi canalul
navigabil Khar Zabheir să rămână în posesia Irakului, pentru ca acesta să aibă
acces direct la mare. Activitatea propriu-zisă de demarcare a graniţei în teren s-a
finalizat în noiembrie 1992, iar Organizaţia Naţiunilor Unite a recunoscut noua
frontieră. Este posibil ca pe viitor să apară noi discuţii pe această temă, însă totul
depinde de evoluţia relaţiilor dintre cele două state.
Potrivit unor analişti politici, administraţia Bush a creat impresia, după
încheierea operaţiunii ÄFurtună în Deşert´, că nu mai doreşte să urmeze politica sa
tradiţională în Orientul Mijlociu. Speculaţiile care s-au făcut în martie 1991 pe
această temă au fost provocate de faptul că Washingtonul nu a mai propus ca în
trecut un simplu plan de pace. Preşedintele american a mers mai departe şi a
susţinut ideea instituirii unui control strict al cantităţilor de armament aflate în
regiune. S-a crezut în acel moment că procesul politic de pacificare se va
transforma într-unul de supraveghere generală şi plafonare a numărului de arme
deţinute de ţările arabe şi Iran, folosind probabil ca model Tratatul privind
Controlul Armamentului Convenţional în Europa, semnat, la Paris, în anul 1990 de
statele aflate în compunerea a două blocuri militare rivale: NATO şi Organizaţia
Tratatului de la Varşovia.
Planul preşedintelui George Bush a fost privit cu suspiciune în capitalele
statelor din Orientul Mijlociu, deoarece se considera că principalul beneficiar al
propunerii Casei Albe ar fi fost Israelul, datorită limitării forţei militare
convenţionale a ţărilor arabe şi Iranului, precum şi din cauza adoptării principiului
cedării de teritorii aflate sub controlul israelian în schimbul respectării păcii de
către statele islamice.
Pe de altă parte, liderii arabi au acceptat ideea americanilor de impunere a
unui control strict al armamentului aflat în dotarea forţelor militare irakiene,
considerate, în continuare, un pericol potenţial în regiune, şi au susţinut poziţia
categorică a şefului administraţiei americane privind aplicarea imediată şi în
întregime a prevederilor Rezoluţiei 687 a Consiliului de Securitate al ONU. Astfel,
Saddam Hussein s-a văzut obligat să îi primească pe observatorii internaţionali
care au dorit să asiste la distrugerea celor mai periculoase arme aflate în arsenalul
său: 6 lansatoare fixe şi mobile a rachetelor sol-sol, 32 platforme de lansare, 52
rachete sol-sol cu o rază de acţiune mai mare de 145 km (una ÄScud´ şi 51 ÄAl
Hussein´), 23 de ogive pentru rachete cu exploziv convenţional şi 30 cu
încărcătură chimică. Totodată, regimul de la Bagdad a furnizat Organizaţiei
Naţiunilor Unite liste cu inventarul armelor chimice şi biologice irakiene, în
conformitate cu prevederile armistiţiului din februarie 1991. Aceste liste
menţionau existenţa în arsenalul Irakului a doi agenţi chimici paralizanţi, sarin şi
tabun (aproape 800 de tone), a gazului muştar şi a altor compuşi chimici. Cât
priveşte programul de înarmare nucleară irakian, acesta a continuat să rămână
învăluit în ceaţă, activitatea inspectorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie
Atomică (IAEA) în Irak fiind în mod repetat blocată de autorităţile de la Bagdad.

În prima parte a lunii martie 1991, populaţia de origine şiită din sudul
Irakului şi kurzii din nord au declanşat o revoltă împotriva regimului instituit de
Saddam Hussein. Deşi erau demoralizate după înfrângerea suferită în Kuweit,
forţele armate irakiene au intervenit în forţă şi au reuşit să înăbuşe mişcarea şiiţilor,
apoi au acţionat cu tancuri, artilerie grea şi elicoptere împotriva rebelilor kurzi.
Deoarece situaţia a devenit dramatică, o parte din populaţia de origine kurdă s-a
refugiat în regiunile muntoase din nordul Irakului, precum şi în Turcia şi Iran.
Potrivit unor ştiri difuzate de agenţia de presă IRNA, peste un milion de persoane
se aflau masate la frontiera irakiano-iraniană, începând din ziua de 3 martie 1991 şi
încercau să ajungă în Iran. Deoarece regimul de la Teheran se confrunta cu mari
probleme create de aproximativ două milioane de refugiaţi afgani aflaţi pe
teritoriul iranian, preşedintele Rafsanjani a cerut sprijinul comunităţii
internaţionale pentru rezolvarea situaţiei.
De asemenea, de-a lungul graniţei irakiano-turce se adunaseră deja, la
mijlocul lunii aprilie, circa 50 000 de refugiaţi de origine kurdă, lipsiţi de hrană şi
adăposturi. Organizaţia ÄSemiluna Roşie´ din Turcia, populaţia din zonă şi, mai
târziu, societăţi umanitare din întreaga lume au încercat să-i ajute pe refugiaţii
kurzi, dar curând au fost copleşite de numărul mult prea mare de cereri, situaţia
devenind disperată. Guvernul de la Ankara a acţionat cu prudenţă, pentru a nu
produce convulsii în rândul populaţiei kurde ce locuia în sud-estul Turciei, fiind
conştient de mijloacele limitate pe care le avea la dispoziţie pentru hrănirea,
cazarea şi îngrijirea medicală a refugiaţilor. Totodată, a fost solicitat insistent
sprijinul comunităţii internaţionale, pentru a se evita repetarea situaţiei din 1988,
când statul turc a primit un val de 60 000 de kurzi din Irak, fără să beneficieze de
ajutoare din afara ţării.
La începutul lunii aprilie, după două săptămâni de discuţii, a fost acceptată
ideea mutării refugiaţilor înapoi în nordul Irakului, aceştia urmând să fie protejaţi
de militari străini, pentru a se preveni intervenţia unor forţe irakiene de represiune.
Guvernul de la Ankara a reuşit, astfel, să convingă comunitatea internaţională că
este cazul să se revină la politica tradiţională promovată de Turcia faţă de Irak, de
susţinere a unităţii teritoriale irakiene. Recunoaşterea dreptului kurzilor de a avea
propriul stat în nordul Irakului ar fi provocat o nouă escaladare a violenţelor în
sud-estul Turciei, zona fiind locuită în majoritate de kurzi, care doreau obţinerea
autonomiei teritoriale.
Preşedintele Turgut Özal a sugerat, la 7 aprilie 1991, ca ONU să-i protejeze
pe refugiaţii din nordul Irakului. Consiliul de Securitate al ONU a depăşit ezitările
iniţiale privind implicarea sa într-o asemenea problemă şi, la propunerea Franţei, a
fost adoptată Rezoluţia nr. 688, prin care se condamnau măsurile violente luate
împotriva minorităţii kurde de către regimul irakian. Acţiunile respective au fost
considerate de Organizaţia Naţiunilor Unite ca o ameninţare la adresa păcii şi
securităţii internaţionale.

Conform aceleiaşi rezoluţii, aproximativ 17 000 militari americani, britanici,

canadieni, francezi, luxemburghezi, italieni, olandezi şi spanioli au declanşat, la 18
aprilie 1991, operaţiunea ÄProvide Comfort´, pentru crearea unei zone de
securitate în nordul Irakului. Departamentul Apărării al Statelor Unite a anunţat cu
acel prilej Congresul că era necesară reanalizarea situaţiei financiare la acest
minister, deoarece nu fuseseră prevăzute cheltuieli pentru desfăşurarea acelei
operaţiuni.
Regimul de la Bagdad a condamnat vehement acţiunea desfăşurată, sub
auspiciile ONU, de militarii Alianţei Nord-Atlantice în nordul Irakului,
considerând-o un amestec în afacerile sale interne, dar s-a abţinut de la atacarea
taberelor de refugiaţi instalate pe teritoriul său. Unele surse au afirmat că, până la
sfârşitul lunii mai 1991, toţi kurzii s-au reîntors în Irak, iar efective militare şi
14
elicoptere germane au acordat sprijin populaţiei kurde ce se refugiase în Iran .
Administraţia de la Washington a căutat să limiteze şi mai mult posibilităţile
de ripostă ale liderului irakian şi a obţinut aprobarea Consiliului de Securitate al
ONU pentru instituirea a două zone de supraveghere şi interdicţie aeriană în nordul
şi sudul Irakului, în vederea protejării kurzilor, respectiv a şiiţilor, de posibilele
acţiuni de represalii ale armatei irakiene.
În iulie 1991, a urmat retragerea trupelor aliate aflate la nord de paralela 36
pe teritoriul irakian, acestea fiind înlocuite cu o forţă de supraveghere alcătuită din
2 000 de militari proveniţi din cinci state (printre aceştia se aflau şi 800 de militari
turci, care au staţionat în apropierea oraşului Silopi). În toamna aceluiaşi an s-a
considerat că situaţia în zonă s-a stabilizat şi unităţile terestre internaţionale au fost
retrase la rândul lor, dar au continuat să se desfăşoare misiunile de supraveghere
aeriană. Este posibil ca o parte dintre aparatele care survolează şi în prezent nordul
Irakului să fie avioane americane, care operează de pe baza aeriană turcească de la
Incirlik. Bagdadul este deranjat de aceste limite impuse de Consiliul de Securitate
şi a protestat în repetate rânduri, declarând că i se încalcă suveranitatea.
O analiză pertinentă a situaţiei create în acea zonă poate să ducă la concluzia
că supravegherea aeriană instituită sub egida ONU a prevenit, până în prezent,
deplasarea şi masarea unităţilor irakiene la graniţele de nord şi/sau de sud. O
invazie de genul celei din august 1990 împotriva Kuweitului este extrem de puţin
probabilă în asemenea condiţii, iar orice tip de acţiune militară întreprinsă de
forţele apărării antiaeriene ale Bagdadului împotriva avioanelor americane şi
britanice care au survolat zonele de excludere aeriană s-a soldat, de cele mai multe
ori, cu executarea rapidă a unor raiduri aliate de bombardament. Acestea au vizat
distrugerea avioanelor, bazelor de rachete antiaeriene, instalaţiilor radar şi
punctelor de comandă irakiene care au încălcat interdicţia stabilită de ONU.
De asemenea, se poate concluziona că Washingtonul nu i-a încurajat pe şiiţi
şi kurzi să se desprindă de Irak, deoarece secesiunile ar fi complicat şi mai mult
situaţia politică din Orientul Mijlociu. Regimul fundamentalist de la Teheran ar fi
acceptat, probabil, să sprijine gruparea minoritară şiită irakiană, pentru a-şi extinde
influenţa în regiune. La rândul său, o victorie a minorităţii kurde ar fi putut duce la
crearea unui stat independent şi, implicit, la ataşarea la acesta a zonelor locuite de
kurzi aflate sub suveranitatea Turciei, Siriei, Iranului şi a unei foste republici
sovietice din Caucaz. Chiar dacă minoritatea kurdă a văzut în ajutorul american o
şansă pentru obţinerea unei autonomii politice, Washingtonul a refuzat să creeze
probleme guvernului de la Ankara, datorită alianţei care le leagă. Solicitările făcute
în 1992 de liderii kurzi Massoud Barzani şi Jalal Talabani, privind livrarea de
lansatoare de rachete antitanc şi armament greu formaţiunilor care luptau împotriva
irakienilor, nu au primit avizul favorabil al Casei Albe, ceea ce a dus la apariţia
unor tensiuni între americani şi grupările kurde.

În condiţiile actuale, când războiul contra terorismului este la ordinea zilei,

se poate spune că naţiunile democratice pot folosi experienţa căpătată în cursul
confruntărilor cu Saddam Hussein pentru a lupta şi împotriva talibanilor sunniţi.
Din păcate, procesul de pace în Orientul Mijlociu este, în continuare, extrem de
greu de finalizat, ca urmare a intereselor divergente ale liderilor statelor care
participă la discuţii. Impunerea prin forţa armelor americane şi britanice nu este
decât o soluţie temporară, datorită diferenţelor de mentalitate ce se înregistrează
între societatea occidentală şi cea islamică. Dacă la nivelul conducătorilor Arabiei
Saudite, Egiptului sau Kuweitului se consideră că America este aliatul de bază al
celor trei ţări, nu acelaşi lucru îl spun oamenii simpli, care locuiesc şi trăiesc în
condiţii mizere. Creşterea demografică spectaculoasă din statele arabe şi
nerezolvarea la timp a problemelor sociale la timp a favorizat înmulţirea rapidă a
simpatizanţilor fundamentalismului islamic şi, implicit, la proliferarea
terorismului. Orice tip de alianţe sau parteneriate pentru pace propuse de Statele
Unite în Orientul Mijlociu, şi nu numai, vor fi acceptate de o clasă politică ce
doreşte să se menţină la putere pentru beneficiile pe care şi le-a acordat, dar vor fi
respinse de majoritatea populaţiei, dacă într-o perioadă relativ scurtă de timp
aceasta nu va reuşi să atingă un nivel de trai decent.
Din punct de vedere militar se preconizează victoria forţelor militare
americano-britanice şi ale aliaţilor lor în Afganistan, dar pe plan politic nu se
întrevăd rezultate spectaculoase ± poate şi din cauza faptului că este greu de aflat
ce se petrece Äîn spatele uşilor închise´. Teritoriul afgan va deveni un imens cimitir
de oameni sau un cimitir de bombe? Cine poate şti? Este evident însă faptul că
trebuie găsită rapid o soluţie politică, deoarece statele din regiune ce se consideră
nedreptăţite ± din motive teritoriale sau de altă natură ± sunt capabile să conteste în
orice moment legitimitatea intervenţiei militare a Statelor Unite şi a Marii Britanii
în Orientul Mijlociu.
?