FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

FILIALA ALEXANDRIA
SPECIALIZAREA : P.Î.P.P.
AN STUDII 2010/2011

PORTOFOLIU
LITERATURA ROMANA

MIHAI EMINESCU
POEZIA SI PROZA EMINESCIANA

STUDENT: NEACȘU – STĂNESCU GABRIELA

ANUL I - ALEXANDRIA

1
 CUPRINS
Cuprins .................................................................................................................................... 2

I. Date biografice............................................................................................................ 3
a. Data și locul nașterii .........................................................................................3
b. Familia lui Eminescu ........................................................................................3
c. Copilăria ...........................................................................................................4
d. Debut ................................................................................................................6
e. Sufleor și copist ................................................................................................6
f. Student la Viena și Berlin..................................................................................7
g. Reîntoarcerea în țară. Rătăciri ..........................................................................9
h. Boala ................................................................................................................11
i. Moartea și serviciul funerar .............................................................................12
II. Profilul psihologic ......................................................................................................13
III. Opera lui Mihai Eminescu ........................................................................................14
a. Marile teme ale universului eminescian ..........................................................14
b. Mituri esențiale ................................................................................................15
IV. Poezia eminesciană ....................................................................................................16
a. Scrisoarea I ......................................................................................................16
b. Luceafărul ........................................................................................................19
c. Sara pe deal ......................................................................................................24
V. Proza eminesciană ......................................................................................................26
a. Sărmanul Dionis ...............................................................................................27
VI. Aprecieri critice ..........................................................................................................30
a. Titu Maiorescu .................................................................................................30
b. Tudor Vianu .....................................................................................................30
c. George Călinescu .............................................................................................30
d. Șerban Cioculescu ...........................................................................................31
e. Ion Negoițescu .................................................................................................31
f. Constantin Noica .............................................................................................32
g. Garabet Ibrăileanu ...........................................................................................32
h. Edgar Papu .......................................................................................................32
VII. Bibliografie .................................................................................................................34

2
 MIHAI EMINESCU
(1850 -1889)

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești -
d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii
români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura
română. Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în
literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul și-a asimilat
viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism relativ întârziat. Poetul
avea o bună cultură filosofică opera sa a fost influențată de marile sisteme filosofice ale epocii
sale, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la
traducerea tratatului său Critica rațiunii pure sau Hegel.
Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani
a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta
din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din
București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei
4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost
înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28
octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Data și locul nașterii

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20
decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este
trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile
lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia
privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această
dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva
bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15
ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de
sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat
satul Ipotești.

Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe
Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi
Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din
Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor
3
militare și a persecuțiilor religioase. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui
Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Mor din
cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i
evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina
în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar
și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.
Primul născut, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză
și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică și se va
sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o
carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui
Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n.
1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de
două ori, locuiește în Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala
Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta,
sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este
singurul care a lăsat urmași direcți. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în
armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei
postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind
cunoscute.
O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani,
epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun
tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada

1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o

totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă
nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala
primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar
1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension
particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile
Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și
întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a
simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la

4
„Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat
clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63.
Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M.
Eminescu, colț cu str. I. Franko.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în
1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul
habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea
severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria,
întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română,
destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu
românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii
române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae,
Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe
primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe
române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul
semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut
ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație
populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre,
cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la
limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit
că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea
note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich
(eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi Eminescu

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o

subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un
5
loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i
s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini
condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny
Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant
la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent
județean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna
februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat
pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron
Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia.

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu
(strada Aron Pumnul nr. 19)

Debut

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu.

În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură,
Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor
profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminovici,
privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif
Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și
mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte
cinci poezii.

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București.
De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a
realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât
de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât
există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o
«împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea
sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată

6
programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei
campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 -
28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit
Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a
ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în
formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național,
unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu,
Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman
(Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării
dramatice, de H. Th. Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În
timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe
bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile
La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19
septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află
de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I.
L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist
al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această
calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru
marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de
profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă
pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său
de roman Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății
studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la
Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se
împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la
Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale
"bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu
condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a
prezentat la examene.

Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" Iaşi

7
 La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca
scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la
istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului,
care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se
întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile
cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și
Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o
subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii
lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student
extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință
cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile
cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești
existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească
numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul
domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a
urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în
iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură
era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele
probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică
provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în
Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au
remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România
jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt
acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu
Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu,
citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri
literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris
necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în

8
fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în
provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află
într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a
ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de
tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de
lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea
Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le
urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai
departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru
semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu
și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie
pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la
Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de
a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în
tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost
numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă,
Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19
septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat
de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu
a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să
facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de
tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o
alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va
veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din
folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu

manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei
gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu,
Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de
lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu
regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un
drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a
rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă
bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul
prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din
1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

9
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion
Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate
prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a
propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său
către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie
urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere
critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii
unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia
conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la
Școala nr. 2 din Păcurari, Iași.
În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui,
iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D.
Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui
Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii
i-au devenit „nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția
ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este
bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în
special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei,
care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i
că nu-i mai trimite nici o colaborare.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale,
profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de
Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe
care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a
avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama).
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în
1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă
sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

Poesii – 1884

10
 Boala

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu
Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu
este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său
polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul
său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic
frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui
se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La București, în 23
iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, "boala" a
izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de
psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului
(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor,
în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu.
Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling,
fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din
Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești,
Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să
se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință.
Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia.
În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare. Eminescu a
sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași,
cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii
Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie
a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a
gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris
cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura
Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris
statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților
împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al
societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9
noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la
ospiciul de la Mânăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat
în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare,
care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a
mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena
și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de
doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub
îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu,
cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în
manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la

11
Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită
biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei
scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr
de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de
către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a
votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe
Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la
București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de
lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în
luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-
a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost
următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare
care reclamă șederea sa într-un institut”.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului
Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu
nu mai este.
În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost
dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din București.
Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări
pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și
strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci"
Cauza exactă a morții sale rămâne însă învăluită în mister, existând suspiciunea că ar fi
murit ucis.

Moartea și serviciul funerar

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, după ce la începutul anului boala
sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu. Corpul poetului a fost
expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad.
Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu va interpreta litania Mai am un singur dor. După
slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar
doi cai, s-a înderptat spre Universitate, unde D.Laurian rostește al doilea discurs funebru.
Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea
Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școlii
Normale au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub "teiul sfînt" cum
scria chiar Caragiale în necrologul său, în Nirvana.

. Mormântul lui Mihai Eminescu

12
Profilul psihologic

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două
note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că
„avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă
oscilare între atitudini introvertite și extravertite.
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate;
aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită
pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar
mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre
articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar
cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului,
este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după
moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și
poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel
mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea
de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii,
editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de
locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o
altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi
acordată distincția "Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe
care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu
accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu
a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor
materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală
fiind „seninătatea abstractă”.
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa
(nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici
o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la
îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială,
avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca
persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente
nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din
avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de
la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau
puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în
mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției,
participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic
acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză,
fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul
ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și
fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai

13
nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere.
Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și
liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a
evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor
vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății
"României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din
Viena.

Opera lui Mihai Eminescu

Marile teme ale universului eminescian

a) Natura - tema romantică și de specific national:
- natura - nod de a exprima armonia și echilibrul - ca o concepție despre lume și viața a
poporului român: Mai am un sirlgur dor ; Revedere.
- natura - o exprimare a motivului comuniunii dintre om și natura: Revedere; O, mama; Lacul;
Dorinta; Sara pe deal; Si daca... .
- natura - mod de a sugera valorile eului poetic : Sara pe deal -omul centru al universului ;
Scrisoarea I - spiritul generator al lumii .

b) Iubirea - lege fundamentală a universului - generează lumea prin unirea principiilor

masculin și feminin, a spiritului cu natura :
- iubirea - valoare romantică fundamentală - Luceafărul - o ora de iubire" pentru veșnicia sa;
- iubirea - lege generatoare a armoniei și echilibrului - Sara pe deal;
- iubirea - mod de a exprima patriotismul - Scrisoarea III, Revedere.
c) Istoria - exaltarea trecutului glorios și critica prezentului decazut:
- evaziunea în trecutul istoric - mod de a cultiva patriotismul - Scrisoarea III - Mircea tipul
domnului patriot opus liberalului demagog;
- rolul literaturii în viata social-istorică – Epigonii;
- istoria - prilej de meditație pe tema fortuna labilis - Memento mori, Împărat și proletar;
- critica prezentului decăzut - punct de conexiune cu atitudinea,critica realistă în Scrisori.
d) Omul și societatea - tema realistă a universului eminescian:
- Garabet Ibrăileanu - Spiritul critic în cultura românească - Eminescu culme a spiritului
critic in Moldova;
- critica societății burgheze – instituții, moravuri, ideologie - Scrisoarea I, II, III, 1V, V,
Împărat și proletar.
- tipuri realiste - proletarul (Împărat și proletar), demagogul (Scrisoarea III).
e) Conștiința - drumul cunoașterii de sine - soarta omului de geniu - tema specific
eminesciana:
- caracterul exceptional al celui ce dobandește cunoașterea de sine Scrisoarea I.
- raportul dintre conștiința și univers - raportul omului de geniu cu societatea - Povestea
magului călător in stele.
- rolul omului de geniu - Luceafărul, Odă in metru antic, Scrisoarea I.
- izolarea și înstrăinarea omului de geniu - Luceafărul, Glossa.
f) Mitul - tema de profund specific național - Luceafarul:
- mituri autohtone – Cerul, Tatăl, luceferii, Pământul, Muma, Sfintele Ape, Sfântul Soare,
Sfânta Luna.

14
- mituri universale - Hyperion, Odin, Venus, Kama, Apolon.
- mituri Crestine - Sf. Vineri, Sf. Miercuri, îngerul, geneza.

Mituri esențiale

Ca poet romantic de sinteză, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea , Eminescu nu putea

să rămână în afara preocupării pentru mitologie. Se constată însă că, dacă romanticii din
generațiile anterioare, ca Byron ori Shelly, reluau mituri din cultura universală, creștină sau
precreștină, cărora le căutau și le dădeau, reinterpretându-le, semnificații romantice, Eminescu
are obsesia unei mitologii naționale, pe care o află în stratul folcloric al culturii autohtone, în
istoria patriei, ori o creează din substanța însăși a propriei poezii.
Chiar și când abordează mituri de circulație univarsală, cum ar fi Cain și Abel (postuma
Gemenii), Orfeu și Euridike (Strigoii), poetul român autohtonizează intriga, circumstanțele,
personajele, legându-le de istoria prelatină a poporului nostru, ori de motive folclorice bine
reprezentate în literatura populară.
Miturile de intensă circulație în opera eminesciană sunt următoarele:
1. Mitul nașterii și al morții universului, care capătă expresia cea mai convingătoare
în Scrisoarea I sau Rugăciunea unui dac, dintre antume, dar existent și în postume ca
Mureșanu, Gemenii ori Memento mori.
2. Mitul istoriei , fundament pe criteriul moral al opoziției dintre bine și rău și închegat
artistic de cele mai multe ori pe antiteza dintre trecutul glorios și prezentul decăzut.
Sunt semnificative pentru acest mit poeme ca Scrisoarea III, Epigonii, Împărat și
proletar, Scrisoarea IV.
3. Mitul înțeleptului (al dascălului, al magului), urmaș, de regulă, al zeilor aflați la
începutul începuturilor – sau el însuși - , apărător al legii acelor vremi, capabil să
descifreze tainele aflate în semnele din cartea lumii. Asemenea înțelepții mitici sunt
invocați în Rugăciunea unui dac ori în postumele Gemenii sau Andrei Mureșanu,
acest al treilea mit aflându-se într-o strânsă relație cu primele două.
4. Mitul erotic, rezultat din împletirea sentimentului iubirii erotice cu cel al peisajului în
numeroase lieduri, romanțe, idile, elegii în care întâlnim motive poetice specific
eminesciene, precum luna, codrul, lacul, izvoarele, vântul, steaua, pasărea, etc.
(Somnoroase păsărele..., Pe lângă plopii fără soț...., Dorința, Lacul, Floare albastră,
Sara pe deal etc.). Sub-specie filozofică, mitul erotic își va găsi întruchipare artistică
deplină în Luceafărul. De altfel, marele poem rămâne sinteza către care converg mai
toate miturile enumerate aici.
5. Mitul oniric, prin care saltul din cotidian într-o altă lume, virtuală, dorită cu atâta
ardoare se săvârșește în multe poeme, dar și într-o proză ca Sărmanul Dionis .Visul
devine așadar, la Eminescu, precum la atâți romantici, modalitatea principală de a se
sustrage meschinăriei lumii „celei aevea”.
6. Prin mitul întoarcerii la elemente întelegem aspirația romantică spre un spațiu
ocrotitor, în care ritmurile macrouniversului ai rămas nealterate, spațiu văzut ca o
pavăză împotriva oboselii și alienării spiritului agresat de existența trepidantă a vieții
comune. Codrul pare să dobândească cel mai adesea această funcție și în exegeza
eminesciană s-a putut vorbi despre mitul pădurii. Într-adevăr , nu sunt puține
poieziile în care codrul e văzut în această ipostază, practic motivul traversând întreaga
perioadă creatoare a poetulu, fie că e vorba de antume, fie de postume, adică : Fiind
băiet păduri cutreieram, O, rămâi , Floare albastră, Revedere, Dorința, Memento
mori, Povestea Dochiei și ursitorile, Scrisoarea III, Călin (file de poveste), Mușatin
și codrul, Mai am un singur dor etc.

15
 7. Mitul creatorului izvorăște din preocuparea permanentă a poetului pentru rostul și
condiția omului de geniu, teme pe marginea cărora el face reflecții amare ori
orgolioase în poeme ca Scrisoarea I,Luceafărul, Odă(în metrul antic).
8. Mitul poetic e văzut în două ipostaze: una, în care rostul poeziei este să pună „haine
de imagini pe cadavrul trist și gol”, „Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea„;
alta, care izvorăște din însăși esența poeziei„ca expresie a unei muzicalități interioare
profunde, un orfism generalizat, o muzică inconfundabilă, care devine semnul de
identitate al eminescianismului.”
Din pătrunderea osmotică a acestor mituri – ce devin clasificabile doar din
necesități didactice - și a altora, fără îndoială, se constituie fluidul vital, formula
sangvină irepetabilă care circulă în organismul întregii opere eminesciene, antumă ori
postumă, asigurându-i , pentru eternitate , viabilitatea.

Poezia eminesciana
Scrisoarea I

Publicată în Convorbiri literare în 1881, prima dintre cele cinci scrisori, numite de
Eminescu Satire, e foarte putină satiră (G. Călinescu).
Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structură romantică. El abordează, în cadrul mai
larg al relației omului de geniu cu timpul și societatea omenească în genere, tema nașterii,
evoluției și a unei previzibile stingeri a sistemului cosmic.
În partea finală, când se revine la problematica omului de geniu, Scrisoarea I dobândește
accente de satiră, ca și celelalte patru Scrisori, așezate toate pe ”conflictul dintre real și ireal”.
Lirismului eminescian îi trebuia un pretext pentru a se manifesta satiric. În Scrisoarea I el îl
află în poziția vitregă a geniului față de societatea mărginită, incapabilă de mari elanuri ale
gândului; în Scrisoarea II îl găsește în transformarea poeziei într-o formă a demagogiei
politice; în Scrisoarea III, în falsul patriotism al politicianului, iar în Scrisorile IV și V, în
profanarea sentimentului erotic, așa cum se înfățișa acesta poetului dezamăgit.
Dar raportul dintre satira propriu-zisă și pretextul ei nu este atât de simplu cum s-ar părea la
prima vedere. Structura poemului se grupează pe două coordonate fundamentale, după cum
problematica geniului este înfățișată în două ipostaze. Prima, aceea de cugetător, dă naștere
unei meditații filozofice. A doua, aceea a relației omului de geniu ci societatea și posteritatea,
conduce la satiră. Această dublă înfățișare a omului de geniu este încadrată de peisajul lunar,
umanizat prin motivul poetic al contemplației.
Compoziția poemului evidențiază o foarte diversă bogăție de teme și motive poetice. Ca să
poată coborî la originile lumilor cosmice, ca să poată sugera necuprinsul pentru a pune în
relație cu aceste înalte conceptepe gânditorul de geniu, Eminescu recurge la motivul
contemplației, pus sub zodia timpului, scurs ireversibil pentru om.
În opoziție cu omul, luna devine zeitatea omniprezentă și omniscientă aflată sub zodia
eternității, adică a timpului universal, fără început și sfârșit. Astfel partea întâi a poemei
(primele 6 versuri) are funcția de a introduce două motive romantice scumpe poetului nostru:
motivul timpului bivalent (timpul individual: „Doar ceasornicul urmează lung-a timpului
cărare”, și timpul universal) reprezentat aici prin celălalt motiv, al lunii : „Ea din noaptea
amintirii o vecie-ntreagă scoate...”
Partea a doua (versurile 7-38) nuanțează motivul lunii ca astru tutelar al faptelor meschine
sau nobile ale oamenilor. Acestă parte a poetului fascinează prin densitatea ideilor, sugestiilor
și motivelor și are ea însăși structură de sine stătătoare. Poetul crează imaginea globală, de
dimensiuni terestre, a priveliștilor ce se oferă ochiului contemplativ al lunii, pentru a o
restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri și izvoare; de la „mișcătoarea mărilor
16
singurătate”, la țărmuri, palate și cetăți, și de aici „...în câte mii de case lin pătruns-ai prin
ferești,/Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!” Se ajunge astfel la categoria
omului pe care poetul îl înfățișează într-o serie de ipostaze pentru a introduce aici un alt motiv
de sorginte schopenhaueriană: identitatea oamenilor în fața morții:
„Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”
După un alt șir de ipostaze, față de care cititorul simte ironia poetului, acesta se oprește
îndelung la condiția vitregă a omului de geniu, pe care îl pune însă în antiteză cu
individualizările anterioare:
„Uscățiv așa cum este, gărbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,...”
Dar înainte de a ajunge la satiră, Eminescu trebuie să argumenteze afirmațiile din versurile
33-38. Așa își găsește locul în structura compozițională a poemului partea a treia (versurile
39-86): cosmogonia.
La fel procedase Eminescu și în Scrisoarea III. Înainte de a satiriza prezentul, el trebuia să
demonstreze superioritatea trecutului prin evocarea epocii lui Mircea cel Bătrân. Așa iau
naștere cei doi poli ai antitezei, prezentă, prin capacitatea cugetătorului de a gândi
cosmogonia, în opoziție cu mercantilismul și meschinăria omului comun.
Elasticitatea gândirii poetice eminesciene e uluitoare în măiestria de a surprinde Universul
în care, undeva, rătăcită parcă, se află omenirea. Simetria și echilibrul acestei părți a poemului
guvernează desfășurarea cosmogonică de la imaginea globală a increatului la creația
universală, unde-și găsește loc și lumea noastră: „Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură
cu cotul”. Începând cu versurile următoare și culminând cu versul 74 („Căci e vis al neființei
universul cel himeric”), se face din nou saltul în dimensiunea infinită a lumilor, de data
aceasta involutiv, în descreștere, până ce „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie...”
Partea a patra (versurile 87-144) este consacrată poziției vitrege a cugetătorului de geniu în
lumea semenilor săi. Dar nici aici problematica socială a geniului nu e abordată direct, pentru
că dascălul continuă în mod firesc să cugete (versurile 87-96), de data aceasta nu la destinul
lumilor cosmice, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare în care apare din nou
identitatea oamenilor cu ei înșiși și cu omenirea întreagă, prin versificarea unei fraze dintr-un
text indic: „Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”.
Frământarea voințelor mărunte se lovește de inexorabilul destin al timpului ireversibil: „Ce-
o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?/Ca și vântu-n valuri trece peste traiul
omenesc”. Abia de la versul 97 poetul se ocupă de condiția geniului într-o societate bântuită
de preocupări și interese meschine. Abia aici accentele satirice încep să țâșnească, uneori
violența ironiei, mai rar a expresiei, ca în Scrisoarea III, surprinzându-l prin incisivitatea ei pe
cititor.
Idei schopenhauriene, mai apar și aici. Imposibilitatea cunoașterii propriei vieți – pentru că
singura clipă sigură de existență e cea prezentă – lasă considerarea operei omului de geniu la
discreția răuvoitoare a invidioșilor la adresa cărora Eminescu face câteva sarcastice aprecieri:
„Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună pe cântari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla în ochelari,
Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. ”

17
 La fel pesimismul schopenhaurian: „Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarâmi...orice-ai
spune,/ Peste toate o lopată de țărână se depune.” și din nou ștergerea deosebirilor dintre
ambiția puterii politice („Mâna care-au dorit sceptrul...”) și capacitatea gândirii
atotcuprinzătoare („...și gânduri/ Ce-au cuprins tot universul...”) în perspectiva morții
(„...încap bine-n patru scânduri”).
Imaginea unor funeralii organizate cu falsă solemnitate dă din nou prilej poetului satiric să-
și exerseze inciziile sale sarcastice în rănile tarelor omenești: indiferența, ipocrizia, lauda
interesată (versurile 121-125). Precum omul, nici opera nu va avea în posteritate o soartă mai
bună. Incompetența și nepăsarea, comoditatea și reaua-credință vor conduce la ignorarea
adevăratei opere, totul rezumându-se la „biografia subțire”, căreia-i vor găsi „pete multe,
răutăți și mici scandale”, „păcatele și vina/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un
mod fatal legate de o mână de pământ”. Pentru că „Astea toate te apropie de dânșii... Nu
lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o...”
Sarcasmul cu care Eminescu se referă la mărunții cercetători ai operei omului de geniu
amintește incisiva critică a politicianului din Scrisoarea III, dar nu indignarea pare să fie
starea de spirit ce alimentează aici lirismul textului, ci amărăciunea, compasiunea și
dezavuarea.
În partea a cincia (versurile 145-156) se revine la motivele inițiale: contemplarea propriei
vieți și a vieții lumii sub zodia luminii selenare ce dezvăluie, alături de frumusețile eterne ale
naturii, crudul și tristul adevăr al identității tuturor oamenilor cu ei înșiși și a tuturor laolaltă în
perspectiva morții: „Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deoportivă-i stăpânește raza ta și geniul morții! ”

Probleme de limbă și stil. a. Se impune cititorului, de la prima lectură, frumusețea și

limpezimea limbii din Scrisoarea I. Eminescu folosește o limbă poetică de înaltă ținută, care
face accesibil un conținut de idei de natură să uluiască prin diversitatea lui. Această
accesibilitate este dată tocmai de simplitatea limbii, fără ca acest lucru să însemne monotonie
lexicală sau sintactică. Dimpotriva. S-ar putea spune chiar mai mult: că limba folosită de
Eminescu la 1880 a fost anume gândită pentru urmași, pentru că abia astăzi se relevă toată
bogăția, varietatea și, în același timp, limpezimea ei. Abia dacă, ici și colo, putem identifica o
formă de plural arhaic sau o funcție sintactică mai neobișnuită. Dar și atunci când apar,
acestea își păstrează forța lor de seducție prin aroma și noblețea lucrului vechi. Ar fi cazul
versurilor 9 și 10 (reluate în final: 151 și 152): „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta
fecioară,/ Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!” în care atrag atenția, pe de o
parte, atributul adjectival fecioară (cu sensul feciorelnică), ce are însă, raportat la stadiul de
astazi al dezvoltării limbii, formă de substantiv, iar, pe de altă parte, pluralul izvoară în loc de
izvoare. În legătură cu fecioară (cu sens adjectival) trebuie precizat că el nu e folosit
accidental de către poet: într-un text foarte cunoscut, Călin (file de poveste), citim aceste două
superbe versuri: „Idol tu! Răpire minții! Cu ochi mari și părul des
Pentru-o inimă fecioară mândru idol ți-ai ales! ”

b. Potențarea liricului, în care precumpănitor este elegiacul, subzistă în folosirea expresivă a

limbii, în valorificarea unor împerecheri neașteptate de cuvine, în relevarea celor mai subtile
sensuri ale acestora. În acest efort, metafora e la mare preț. Scurgerea timpului devine o
„lungă cărare”, luna e „stăpân-a mării”, întinsul nesfârșit al mărilor – o „singurătate
mișcătoare”. Oamenii sunt „robii” propriilor patimi, constelațiile și celelalte formațiuni
cosmice (sisteme solare, galaxii etc.) – „roiuri luminoase izvorând din infinit”. Universul e o
„lume mare”, iar oamenii, „copii” ai „lumii mici”, adică ai Pământului ca planetă, corp ceresc
pierdut în imensitatea nesfâșiată a Cosmosului. Tot oamenii sunt, în raport cu Marele Univers,
ceea ce muștele sunt în raport cu oamenii: „muști de-o zi”. Veșnicia e o „noapte pururea

18
adâncă”, forța gravitațională a Soarelui devine „frânele lumii”. Pentru amploarea unor idei,
Eminescu folosește comparația dezvoltată, ca în versurile 37-38, dar mai ales în versurile 69-
71.
Vehiculând idei abstracte, poetul simte la tot pasul nevoia de a concretiza, scop pentru
atingerea căruia el apelează la lumea imediată, accesibilă cititorului comun. Pentru ca acesta
să-și poata imagina, de pildă, repausul universal de la începutul începuturilor, Eminescu se
întreabă sugestiv, folosind un fel de metaforă interogativă: „Fu prăpastie? Genune? Fu noian
întins de apă?”
Valoare metaforică, evocatoare și sugestivă capătă adeseori în textul Scrisorii I, ca de atâtea
ori în opera eminesciană, rima. Eminescu rimează neființă cu voință (versurile 41 și 42),
ascuns cu nepătruns (versurile 43-44), rază cu vază (versurile 47-48), Iată-l cu Tatăl
(versurile 51-52), spumii cu lumii (versurile 53-54) etc. în deplin acord cu conținutul
deopotrivă ideatic și metaforic al restului versurilor rimate.
c. Despre subtilitățile stilistice ale pasajului Cosmogoniei din Scrisoarea I , Tudor Vianu
scria:
„Citim și astăzi versurile acestea cu uimirea cu care le-am parcurs întâia oară, urmărind seria
ei eclatantă de antiteze, obținute prin negarea cuvântului anterior prin particula negativă
(ființă, neființă, pătruns, nepătruns), prin varierea diatezei (nu s-ascundea, era ascuns), prin
alternarea modurilor (de văzut, s-o vază), prin derivarea deosebită a aceleiași rădăcini
(împăcată, pace). Nimeni, înaintea lui, nu dispusese de posibilitățile limbii române cu o
libertate suverană, la fel cu aceea atinsă de Eminescu prin utilizarea tuturor funcșiunilor
limbii, a întregii ei filozofii, a tuturor formelor flexiunii și derivării ei. Limba română devine
un instrument absolut docil în mâna lui magistrală și poetul o folosește pentru a exprima
gânduri și viziuni cum nu se mai luminaseră niciodată într-o minte românească”.
În concluzie, miracolul artistic în Scrisoarea I are două surse. Din cugetarea filozofică
izvorăsc adevărurile. La rândul ei, poezia aduce substanță afectivă care dă acestor adevăruri
conținut înălțător, plin de elan și admirație pentru capacitatea minții omenești sau, dimpotrivă,
deprimant, descurajator, pesimist. Este amestecul de sentimente caracteristic romanticilor.
Complexitatea tematică, alcătuită dintr-o și mai variată țesătură de motive romantice, este
perfect slujită de o compoziție ingenios cumpănită, astfel încât prăpastia dintre omul de geniu
și omul comun, prefigurată în partea a doua, adâncită prin cugetarea cosmogonică din partea a
treia, se transformă, în partea a patra, într-un motiv satiric al cărui conținut afectiv liric este
amărăciunea și tristețea romantică pricinuite de constatarea că lucrurile nu pot fi astfel.
O limbă poetică de înaltă ținută, nedepășită încă azi în poezia românească, face accesibil un
conținut de idei de natură să uluiască prin diversitatea lui.
Bogăția lirică a poemului se revarsă din toate părțile și oricare cititor este descumpănit în a
hotărî ce să admire mai întâi, ideea sau expresia ei verbală aleasă, trăind din plin sărbătoarea
minții și inimii omenești prilejuită de cel mai mare dintre poeții noștrii.

Luceafărul

Poemul a fost publicat în Almanahul Societății Academice Social Literare România Jună
din Viena în aprilie 1883 și reprodus în Convorbiri literare și în volumul de Poesii.(1883)
Cea mai de seamă plăsmuire poetică eminesciană are ca punct de plecare un basm
românesc: Fata din grădina de aur, cules de călătorul german Richard Kunisch. Eminescu a
versificat acest basm trecându-l prin variante succesive în care, punând la contribuție vasta sa
cultură, întinsele sale cunoștințe de mitologie și filozofie, creează imagini cu sensuri noi ce
vor conduce la una din temele de predilecție ale poetului nostru si ale romanticilor în general:
problematica geniului. Astfel se naște Luceafărul, capodoperă a literaturii române și
universale.

19
 Luceafărul e un poem cu structură epico-lirică, dar cu implicații dramatice. Temele și
motivele dezvoltate în poem se distribuie celor două planuri de referință, evidente pentru orice
cititor: unul universal-cosmic și altul uman-terestru. Lirismul poemului se naște din
permanenta alternare și interferare a acestor planuri, din zbaterea personajelor între jos și sus,
între condiția dată și cea dorită. Acestei structuri bipolare îi corespunde o compoziție alcătuită
din patru părți: I:strofele 1-43; II: strofele 44-64; III: strofele 65-85; IV: strofele 86-98.
Structura poemului este necontenit susținută stilistic. Figura de stil nu e cultivată în sine
(de unde cumpănita ei frecvență), ci în funcție de intenționalitățile ideatice și artistice ale
operei. E cunoscut, bunăoară, procesul de limpezire a expresiei la care poetul a supus ultimul
vers din strofa întâi. El a renunțat la un șir de metafore (ghiocel, vlăstărel, grangure, pasăre,
giuvaer, cănăraș, dalie...de fată) în favoarea formei de superlativ popular construită cu prea
(„O prea frumoasă fată”). A găsit că această formă exprimă cu mult mai mult decât toate
celelalte formulări.
De asemenea, când poetul folosește, în strofa a doua, comparația Cum e Fecioara între
sfinți/ Și luna între stele, el are în vedere și viziunea pe care această comparație o deschide
întregii structuri a poemului, depășind de la început cadrul terestru și aruncând punți spre
planul universal cosmic al operei. Toate strofele următoare vor fi generate de această viziune,
atenția cititorului pedulând acum ăntre lumea fetei și cea a Luceafărului. Din umbra
falnicelor bolți la luceafărul care așteaptă; de la dorința fetei la El, căruia-i cade dragă fata;
de la strofa a șasea, care circumscrie nostalgica dorință a fetei, la strofa a șaptea, care
înregistrează răspunsul lui la dorul fetei. Și în toate aceste 7 strofe doar o singură metaforă,
„mișcătoarele cărări”, semn al extraordinarei concentrări a expresiei artistice.
Varietatea stilistică eminesciană este totuși ușor de observat. Verbul și substantivul au o
frecvență absolută, celelalte părți de vorbire fiind strict necesar folosite, în special în
construcții ca cea din strofa a patra, în locuțiuni („pas cu pas”), repetiții lexicale („Îl vede azi,
îl vede mâni; Trecu o zi, trecură trei”) sau de acțiune („El iar, privind de săptămâni”), în
construcții metaforice („Țesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie”) sau pur și simplu în
plastice și sugestive sintagme fără nimic metaforic în ele. („Pe ochii mari, bătând închiși”);
câte o strofă e în întregime metaforică. Așa e, de pildă, strofa a 13-a (și cele care o repetă la
răstimpuri: 27, 95), ea reprezentând o formulă stilizată de descântec.
Cele două întrupări ale Luceafărului și, respectiv, cele două portrete care le urmează sunt și
ele o ilustrare a interferării planurilor: prin origine, tânărul ține de lumea cosmică, prin
înfățișarea umană, el aparține lumii terestre. Impresionant este aici modul firesc în care poetul
desprinde, din imaginea plastică a fiecărei geneze, portretul tânărului născut din ape sau din
„chaos”. „Un mândru tânăr crește” (ultimul vers din strofa 15) sau „Un mândru chip se-
ncheagă”(ultimul vers din strofa 29). Un prim element al portretului a fost, astfel, integrat în
chiar imaginea cosmogonică, rămânând ca strofele următoare să-l întregească (strofele 16, 17,
18 și respectiv , 30, 31, 32).
Fără îndoială, depășirea planului uman-terestru, pătrunderea într-o altă lume reprezintă
condiția esențială – nu singura și nu ultima, firește – prin care genialul nostru poet
transfigurează artistic conținutul de idei și de sensuri al operei sale. Misterul acesta al altei
lumi împrumută operei fiorul liric care ne fascinează și ne robește, imprimând totodată
acesteia un pronunțat caracter romantic.
În același timp, compoziția Luceafărului ni se înfățișează și dintr-o perspectivă clasică, atât
prin cumpănita ei simetrizare, datorată dispunerii părților I și IV, în care cele două planuri
interferează, la extremitățile poemului, și părților II și III, care separă planurile, în poziție
mediană, cât și, de asemenea, prin reașezarea, în partea a IV-a, a tuturor elementelor la locul
lor, în sistemul o clipă tulburat de experiența dictată de nevoia imperioasă a cunoașterii.

20
 Fiind vorba de cea mai complexă capodoperă aliteraturii române, rămâne să ne dăm seama
și de contribuția pe care cele trei genuri literare – epic, liric, dramatic – o au la desăvârșirea
acestei structuri compoziționale.
Exegeții poemului s-au întrebat dacă el mai aparține în vreun fel genului epic, căruia i se
subordona basmul care l-a generat. Tudor Vianu spune limpede că Luceafărul aparține unei
„lirici mascate și, de aceea, era cu totul nesesară înlăturarea tuturor acestor episoade care ar fi
putut orienta atenția cititorului de la intuiția miezului liric... către interesul inadecuat aici prin
peripeție... Eliminarea tuturor acestor episoade echivalează cu o stilizare a basmului inițial, cu
o simplificare a lui făcută, desigur, cu scopul de a îndruma atenția cititorului de la percepția
desfășurării epice către substanța intensivă a lirismului.”
Într-adevăr, din basm nu mai rămâne decât schema epică, pe care Eminescu nu mai
însăilează însă fapte, ci urzește stări sufletești. Nu rareori ne întâmpină procedeele și
elementele de compoziție și de expresie ale unor specii lirice, precum elegia, meditația
filozofică, idila, pastelul terestru sau cosmic.
Nu mai puțin lirice sunt pateticele chemări ale fetei, adresate Luceafărului, sau răspunsurile
lui prin metamorfoze și replici ce exprimă, de la o încarnare la alta, creșterea pasiunii erotice.
Este limpede, așadar, că în structura epică a basmului poetul a turnat o substanță lirică de
mare pulsație, Luceafărul devenind, în forma lui definitivă, un poem epico-liric. În relația
dintre epic și liric însă, liricul este precumpănitor.
Pe de altă parte, din structura compozițională a poemului nu lipsesc procedeele dramatice.
Două sunt sensurile în care trebuie înțeleasă categoria dramaticului in Luceafărul. Unul ține
de tehnica ei și are în vedere constatarea – ușor de făcut – că poemul se alcătuiește uneori
dintr-o succesiune de scene, unde, evident, dialogul devine elementul constitutiv primordial.
Așa sunt cele două întâlniri dintre fata de împărat și Luceafăr, apoi scena Cătălin – Cătălina,
din partea a II-a, aceea dintre Demiurg și Hyperion, din nou Cătălin – Cătălina, din partea a
IV-a, și schimbul de replici dintre Cătălina și Hyperion, din finalul poemului.
Al doilea sens sub care trebuie înțeleasă categoria dramaticului este unul de substanță.
Multe din aceste scene sunt dramatice nu numai ca tehnică, dar mai cu seamă ca intensitate a
trăirilor sufletești. Cătălina îl evocă pe Hyperion la finele părții a doua și această evocare
implică trăirea dramatică a momentului: fata se zbate între aspirația ei către înalt, în efortul de
a-și depăși condiția terestră, și chemarea tiranică a pământului. Nu mai puțin dramatică în
acest al doilea sens este hotărârea „Luceafărului de sus” de a se „naște din păcat,/ Primind o
altă lege”. Sau, tot așa, implorarea Demiurgului:
„O,cere-mi, Doamne, orice preț Reia-mi al nemuririi nimb
Dar dă-mi o altă soarte, Și focul din privire,
Căci tu izvor ești de vieți Și pentru toate dă-mi în schimb
Și dătător de moarte; O oră de iubire...”etc.
Sau, în fine, adânc pătimașa declarație de dragoste, resimțită în străfundurile ființei lui, pe
care Cătălin o face Cătălinei în a doua înfățișare a idilei lor:
„Cu farmecul luminii reci Și de asupra mea rămâi
Gândirile străbate-mi Durerea mea de-o curmă,
Revarsă liniște de veci Căci ești iubirea mea dentâi
Pe noaptea mea de patimi. Și visul meu din urmă.”
Așadar, privit din perspectiva genurilor literare, Luceafărul ne apare ca o sinteză a celor trei
moduri fundamentale de organizare și structurale a materiei literare: epic, liric și dramatic.
Nota lui Eminescu constituie punctul de plecare în descifrarea sensurilor filozofice tălmăcite
de poet prin alegorie și simbol în poemul său.
Problematica geniului este dezbătută de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer.
Potrivit teoriei filozofului german, cunoașterea lumii este accesibilă numai omului de geniu,

21
singurul capabil să depășeasca domeniul cunoașterii. Spre deosebire de el, omul obișnuit nu-și
poate depăși condiția subiectivă, nu poate ieși din marginile acestui dat.
Dar Eminescu face poezia filozofică. El tălmăcește artistic doctrina schopenhauriană,
înzestrându-și eroul nu numai în atributele cunoașterii raționale, ci și cu o mare capacitate
afectivă. Această capacitate afectivă a Luceafărului, devenit simbol al omului de geniu, este
punctul generator al alegoriei în poemul lui Eminescu. Fata de împărat este pentru Hyperion
nu numai obiectul cunoașterii sale, ci și iubita sa, obiectul unei pasiuni arzătoare. Mistuitoarea
sete de iubire îl determină să se hotărască la sacrificiu: abandonarea condiției sale de ființă
nemuritoare. Hotărârea devine simbol al iubirii văzute ca ideal tangibil doar prin credință,
devotament și sacrificiu. În ordinea alegorică a poemului, ea echivalează cu puterea lui de a-și
depăși condițis și de a consacra exclusiv obiectul cunoașterii. Acasta coincide, la rândul ei, în
aceiași parametri alegorici ai operei, cu obiectul pasiunii sale.
Nu tot așa reacționează fata. Deși îl dorește și-l invocă de două ori, tot de atâtea ori îl
respinge pentru că nu-l înțelege și pentru că apropierea lui o sperie: „ Și ochiul tău mă-
ngheață...Privirea ta mă arde...Deși vorbești pe înțeles,/ Eu nu te pot pricepe”. Prăpastia
dintre ei nu poate fi umplută de dorința ei nelămurită, ci de nepotolita lui sete de dragoste:
„Da, mă voi naște din păcat,/Primind o altă lege;/Cu vecinicia sunt legat,/Ci voi să mă
dezlege. ”
Hotărârea lui rămâne însă fără scop, Eminescu adoptând, aici, viziunea filozofică a unui
univers static. De aceea, Demiurgul nu mai poate acorda lui Hyperion „o oră de iubire” în
perspectiva morții, pentru că aceasta ar însemna dezechgilibrarea sistemului universal, dat o
dată pentru totdeauna. Hyperion devine, astfel, o esență pură, suficientă sieși, ca toate esențele
lumii.
Pe de altă parte, ființa căreia i se consacrase a depășit criza provocată de nostalgia
necunoscutului de deasupra ei și a revenit la condiția comună tuturor celor deopotrivă cu ea.
Izolat prin chiar calitățile lui excepționale, Hyperion-geniul va rămâne „nemuritor” prin
forța gândirii, dar „rece”, în plan afectiv. S-ar putea vorbi aici de o atitudine estetică
romantică, dar intervine liniștea seninătate – atinsă doar de melancolia impresională a geniului
– redobândită de Hyperion în urma parcurgerii unei experiențe, și eroul se înfățișează acum,
ca la clasici, în deplina și matura lui stăpânire de sine. Personaj romantic de-a lungul
întregului poem, „Luceafărul de sus” redevine, în final, cu adevărat Hyperion, recăpătându-și
atributele clasice ale făpturii care aparține unei ordini etern durabile.
Această complicată problematică a geniului este filtrată în poem prin vasta cultură a
poemului. Este mai întâi contribuția cunoștințelor lui Eminescu privind miturile și concepțiile
vechilor filozofi despre nașterea lumii și originea elementelor primare ale acesteia:
cosmogoniile cele mai diverse, de la vechii indieni – după cum am văzut în Scrisoarea I - , la
Platon, Hesiod și Aristotel.
Eminescu valorifică aici – sau în evocarea „șinuturilor” siderale fără sfârșit, din preajma
Creatorului – vechi convingeri filozofice, după care la originea lumii se află Cerul și Pământul
(Platon) sau Noaptea (Aristotel, Hesiod). Hesiod, de pildă, crede, în Teogonia, că Noaptea e
fiica Haosului, zeița tenebrelor, mama tuturor zeilor.
Pe de altă parte, folclorul românesc, cu credințele, practicele magice și tradițiile lui, i-a fost
familiar.
Când citim dialogul dintre Creator și Luceafăr, ne întâmpină altă ființă mitologică. Tatăl
ceresc nu se adresează unui Luceafăr oarecare, ci lui Hyperion, însuși, fiu al Cerului, tatăl
Soarelui și al Lunii, după Hesiod, Soarele însuși, după Homer. Cu asemenea ascendență sai
descendență mitologică, cu semnificația etimologică a numelui însuși (hyper-eon = cel care
merge deaspura), înțelegem de ce Eminescu a făcut din Hyperion simbolul gebialității
absolute.

22
 Hyperion capătă, în „Luceafărul”, si alte semnificații simbolice. Capabil de o hotărâre ce-i
afectează însăși condiția lui superioară de nemuritor, el ni se înfățișează ca un Tiran al
mitologiilor păgâne sau ca un Satana al mitologiilor creștine, în stare a se răzvrăti împotriva
ordinii prestabilite, de aproape înrudit cu alți eroi titanieni din opera poetului nostru: cu
demonul, din Înger și Demon, sau cu proletarul, din Împărat și proletar.
Opunând însă acestei răzvrătiri o forță supremă, sub chipul Creatorului însuși, în virtutea
viziunii statice asupra lumii, Eminescu a rezolvat magistral nodul contradicțiilor dintre forțele
opuse, dând astfel curs semnificațiilor ultime ale alegoriei sale, opunând mai departe și
definitiv condiția omului de geniu cu aceea a omului comun,
În relevarea semnificațiilor alegorice ale poemului dragostea are o contribuție hptârătoare.
Sentimentul ca atare nu numai că reprezintă punctul generator al lirismului întregului poem,
dar el propulsează întregul mecanism al operei, determină hotărâri cruciale, modifică
atitudini, schimbă direcțiile coordonatelor principale ale evoluției afective a eroilor. Într-un
cuvânt, erotica reprezintă, în Luceafărul, cheia coltă a întregii arhitecturi a poemului.
Dacă, de pildă, ne concentrăm atenția asupra celor două ipostaze ale idilei Cătălin – Cătălina
și stabilim diferențele de atitudine, de ton, de limbaj în exprimarea sentimentului erotic,
constatăm că aceste ipostaze sunt aproape antitetice. S-ar părea că aici ne întâlnim cu marea
dragoste a poetului față de oameni, cu fierbintele lui umanism. Altfel nu ne-am putea explica
reabilitarea de către poet a semenilor săi prin a doua ipostază a idilei Cătălin – Cătălina. Ironia
și disprețul, pe care le simțim mușcătoare în partea a doua a poemului (prima ipostază), se
estompează până la dispariție în partea a patra, când îl auzim pe Cătălin rostind vorbe atât de
adânci sub bolțile teilor încărcați de floare. Identificându-se cu Hyperion, Eminescu se
disociază în același timp de eul său transfigurat în poem: pe când Hyperion îi privește pe
oameni cu detașare, poetul rămâne alături de ei, bucurându-se, o dată cu ei, de izbânda lor
asupra clipei trecătoare.
Luceafărul reprezintă și sub raportul lumii izbânda artistică supremă a lui Eminescu.
Cuvântul ce exprimă adevărul a fost preocuparea dintotdeauna a marelui poet și ultima sa
mare creație impresionează prin perfecta adecvare a limbii la imaginea poetică sau la ideea
filozofică comunicată. Abolirea definitivă a podoabei stilistice de prisos l-a ajutat pe
Eminescu în atingerea acestui deziderat.
Solemnitatea declarațiilor Luceafărului preschimbat în om rezidă în consistența noțiunilor
evocate de cuvintele acestor declarații :„sfera mea”, „lumea ta”, „cerul”, „marea”, „Luceafărul
de sus”, „palate de mărgean”, „veacuri multe”, „a mele ceruri”, „cununi de stele”, mai toate
aceste sintagme implicând concepte de timp și spațiu nesfârșit.
La celălalt pol, Cătălin va adresa, mai întâi, fetei în sintagme evocând lumea măruntă și
mărginită, delaliind ritualul erotic pământean: „Când ți-oi întinde brațul stâng, / Să mă
cuprinzi cu brațul...”; „ De te înalț de subsuori, / Te-nalță din călcâie...”; „Când sărutându-te
mă-nclin / Tu iarăși mă sărută.” Adecvarea limbajului la împrejurarea evocată este perfectă și
când „vorbește” poetul (nu personajele sale): „Ei Cătălin, acu-i acu /Ca să-ți încerci norocul”
„Și-n treacăt o cuprinse lin / Într-un ungher degrabă.” În același sens, va fi revelatoare o
recitire comparativă a portretelor schițate, pe de o parte „Luceafărului de sus” și „fetei de
împărat” și, pe de altă parte, lui Cătălin și Cătălinei.
Semnificativ pentru suveranitatea cu care poetul folosește limba este dialogul Creatorului cu
Luceafărul devenit Hyperion. Limba în care e turnat acest dialog vehiculează termeni de
profundă rezonanță („greul negrei vecinicii”, „a lumii scară-ntreagă”, „izvor de vieți”), în care
metafora găsește câmp larg de acțiune.
Când stabilește opoziția netă între lumea trecătoare a oamenilor și lumea eternă, ai cărei
reprezentanți sunt Dumnezeu și Hyperion, poetul dă vorbelor celui dintâi densitate aforistică
și frumusețe metaforică: „ Când valuri află un mormânt / Răsar în urmă valuri”, pentru ideea
succesiunii generațiilor de oameni. Dar frumusețea acestei construcții metaforice stă în

23
împrejurarea că ea însăși e alcătuită din două metafore: „află un mormânt” (pentru dispar,
mor) și „răsar” (pentru apar, se nasc).
Despre dialogul dintre cei doi, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirmă că „este înalt filozofic, cu
sensuri încifrate, esoterice, greu accesibile oamenilor de rând. Imaginile poetice, deși nu
lipsesc, sunt puține la număr și sugerează frânturi de mituri, care creează ambiguitatea
necesară a unei discuții între personaje, depășind și prin cunoaștere starea pământenilor. De
fapt, Demiurgul reface inițierea în adevărurile fundamentale, a celui ce a uitat-o, sau îi dă o
nouă lecție de cunoaștere filozofică. Iar ambiguitatea vine din posibilitatea mai multor
interpretări a spuselor Demiurgului, care, într-un fel, schițează un soi de dialectică a naturii cu
moartea oamenilor și nașterea altor oameni, cu apariția unui soare și stingerea altuia, cu
alternanța de nașteri și morți, de morți și nașteri.”

Sara pe deal

În 1885 a fost publicată în Convorbiri literare.

Comuniunea dintre sentimentul iubirii și al naturii este evidentă și în această poezie, o idilă
plină de patosul vieții, pentru că este vremea iluziilor și a idealurilor de tinerețe, când poetul
își dorește întâlnirea cu iubirea desăvârșită, cu plenitudinea clipei de iubire. Cu „Sara pe
deal”, viziunea lui Eminescu atinge o culme dintre cele mai înalte, din punct de vedere estetic.
Ca într-un adevărat panou decorativ, stilizat cu măiestrie, totul este aici de o rară transparență
și de o neobișnuită claritate – trăsături care izvorăsc nu numai din conturul plastic, delicat al
poemului, dar și din echilibrul interior al versului, din misterioasa lui armonie.
Poemul, asemenea unui cântec de dragoste, comunică emoția puternică a poetului, care
așteaptă cu înfrigurare ceasul îserării pentru a-și întâlni iubita, pe deal, sub un salcâm, în
înfrigurarea clipelor de fericire ce le va petrece alături de ea. Fiecare moment al amurgului, ce
se lasă dinspre deal spre satul din vale, și fiecare amănunt al peisajului capătă culori și
proporții deosebite, care exprimă, în esența lor, triumful vieții și al bucuriei de a trăi.
Titlul în care este integrat substantivul „deal”, reluarea acestuia în primele două versuri cu
care debutează poemul, alături de substantivele „bucium” și „turme”, trimite la „piciorul de
plai” mioritic, dar sub nimbul melancolic al serii.
Liniile principale pe care se sprijină arhitectura textului liric – planul spațial (cosmic și
terestru) și planul afectiv – converg una spre alta, conferind demersului poetic o mișcare
ascendentă, bazată pe dialectica paralelismului om-natură.
Spațiul terestru, fixat în prima strofă într-un cadru mitic, este văzut din perspectiva
paronamică, ce sugerează mișcarea spre spațiul celest: „Sara pe deal buciumul sună cu jale,/
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale”. Răsunetul buciumului, personificat:„sună cu jale”,
sugerează un fel de sinteză a clipei cu veșnicia, până într-atât încât nu se mai știe dacă glasul
buciumului vine dintr-un trecut îndepărtat sau din întinderile ce-l împresoară în prezent pe
îndrăgostit, absorbind liniștea în melancolicele lui sonorizări.
Apoi, într-un cadru mai vast al decorului rustic în care vechimea, clipa și eternitatea se
determină și se întrepătrund, sub vraja lunii, vede turmele urcând în lumina stelelor ce „le
scapără-n cale” și aude apele „clar izvorând în fântâne”, ca într-un murmur de plâns, în timp
ce iubita îl așteaptă sub un „salcâm”, privit ca un copac sacru al iubirii. Împreună cu dealul,
salcâmul delimitează zona intimă în care cei doi îndrăgostiți își află refugiul, în afara lumii
obișnuite. Tonalitatea muzical-nostalgică a buciumului și a apelor, alături de vizualizarea
urcușului turmelor, se asociază sentimentului de dor. Primele trei versuri ale primului catren
schițează cadrul natural, al patrulea vers proiectează în acest cadru îndrăgostiții: marca eului
liric-pronumele personal de persoana I „m” din structura „m-aștepți”, „pe mine”;mărcile
adresării –vocativul „dragă” și pronumele personal de persoana a doua singular „tu”.
Spațiul cosmic e surprins în mișcarea lui fundamentală în următoarele cinci versuri:

24
 „ Luna pe cer trece-așa sfântă și clară
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor,fruntea de gânduri ți-e plină.
Nourii curg,raze-a lor șiruri despică”,
intersectat cu simbolurile sentimentului erotic, din perspectiva iubitei. În felul acesta, tehnica
metaforei simbolice urmărește într-o formă vizibilă asocierea imaginilor naturii cu ceea ce ele
ar putea sugera în plan afectiv. Cunoscând și din alte poezii valoarea simbolică a motivului
„lunii” în peisajul romantic eminescian, înțelegem că este foarte firească asocierea
„dorului”cu lumina astrului selenar, pe care ochii ei o „caută-n frunza cea rară”, frunza fiind
metonimie pentru „pădure”. Construcția paratactică a strofei sugerează, simbolic, implicarea
afectivă puternică a ființei umane în ființa naturii, devenită, implicit, rezonatoare a sentimen-
tului erotic. Potențează fiorul iubirii, farmecul și neliniștea lui, dorința, prin termeni sugestivi:
„caută”, „dor”, „gânduri”. Structura „pieptul de dor” scoate și mai mult în relief trăsătura
principală a poeziei, aceea de poem al dorului de dragoste. Dorul vine din străfundurile umane
- „piept” - și poetul își imaginează povestea iubirii ca pe o dorință superlativă, transformând-o
astfel în mit.
Meditația revine în plan terestru prin versul „Streșine vechi casele-n lună ridică”, ceea ce
sugerează pregnant drumul ascendent spre fericire în iubire, pus în evidență de tendința de
avântare a teluricului spre nemărginire.
Conotațiile din aceste versuri aduc un adevărat transfer metaforic între planul uman și cel
natural. Se poate observa deasemenea că planul erotic se amplifică invers proporțional cu
planul naturii. Astfel, odată cu înserarea, peisajul se reduce treptat, timp ce, odată cu topirea
amurgului în noapte, spațiul erotic primește contururi tot mai largi.
Pastelul înserării, perceput vizual dar mai ales acustic, aduce elemente specifice plaiurilor
mioritice, dar refuză detaliul concret și obiectiv din tabloul înserării așa cum este zugrăvit în
opera lui I.H. Rădulescu sau G. Coșbuc:
„Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Și, osteniți, oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara...”
Imaginile auditive au acum o mare forță evocatoare, amintind de o imensă orgă ce zbuciumă,
compunând un adevărat ritual cu semnificația unui fundal melodios pentru ceremonialul
erotic: verbele „scârțâie”, „murmură”, „răsună”, alături de personificările „fluiere murmură”,
„clopotul vechi împle cu glasul...”, alături de prezența obiectivă a omului :„osteniți
oameni...”- compun tabloul.
Comparația din ultimul vers al celui de al patrule catren: „sufletul meu arde-n iubire ca
para” marchează punctul cuminant al trăirii emoționale și momentul de interferență dintre
pastel și idilă.
Poet al amurgului și al nopții, ca oricare mare romantic, ca unul dintre marii contemplativi
ai lumii, Eminescu este, în același timp, și un poet al luminii. În „Sara pe deal”, lumina vine
din interiorul îndrăgostiților, ca expresia a unei dispoziții sufletești și a năzuinței spre fericire
absolută.
Ultima parte a idilei este marcată de prezența a două versuri ce lizează un paralelism
sintactic: „Ah! În curînd satul în vale amuțește”,/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbește”;
interjecția „Ah!” în debutul fiecărui vers sugerează amplitudinea maximă a sentimentului
erotic, explicabilă prin apropierea momentului întâlnirii „lângă salcâm” din perspectiva unei
întregi nopți în care îndrăgostitul își va rosti iubirea: „Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești de
dragă”.

25
 Tabloul „dăruirii” se impune ca un spectacol unic, un ritual de iubire absolută, realizabil
numai prin pătrunderea în starea de vis: „Ne-om răzima capetele-unul de altul / Și surâzând
vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm...” Cuplul se integrează în mișcarea tăcută a
Universului. Expresia deplinii fericiri impune formula interogativă a finalului, mirarea fiind
forma unui sentiment trăit exemplar: „Astfel noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viața lui
toată?”
Prin abundența verbului, situat la timpul viitor, în ultimile două strofe consacrate în
exclusivitate planului erotic, iubirea este văzută ca aspirație spre absolut, ca vis de fericire.
Astfel, eroticul este sublimat. Prin aspirația spre desăvârșire, spre purificare prin dragoste, cei
doi tineri din „Sara pe deal” anticipează drumul erotic al Luceafărului către fata de împărat. În
optica poetului, purificarea prin, iubire este posibilă doar prin aspirație spre ideal erotic.
Poezia „Sara pe deal” este un poem romantic de dragoste, în care natura și dragostea se
logodesc în ținutul paradisiac al copilăriei și adolescenței.

Proza eminesciană

Ar fi cu neputință să avem o imagine integratoare asupra geniului lui Eminescu, fără a ține
seama – între altele – de creația în proză.
„Miracolul eminescian poate fi contemplat aici în schița lui premergătoare și în mecanismul
lui demontat” – spune T. Vianu.
Contestată de E. Lovinescu , G. Ibrăileanu și alții pentru in congruențe de narațiune, lipsa de
unitate și excesele de stil, ca un exercițiu livresc minor, fără valoare estetică deosebită,
apreciată, în schimb, de alții pentru „goticul fabulos” și „nota halucinantă” hoffmanniană, ca
și pentru faptul că semnifică un mesaj emoționant al adolescenței năvalnice, cu toate
imperfecțiunile datorate discursivității juvenile, proza lui Eminescu aduce în arealul literaturii
vremii dimensiunea visului romantic și cugetarea filozofică.
Încă din 1932, G. Călinescu, în urma unor riguroase selecții de text, vedea în Eminescu un
prozator surprinzător în glasul propriu, inimitabil al scrisului său, dovedind că întreaga sa
creația epică nu este „jocul suplimentar” al unui geniu liric, ci reprezintă un ansamblu coerent,
esențial romantic de valori și mituri proprii.
Se poate considera că Eminescu „a fost și în ordinea prozei literare un meșteșugar tot pe atât
de iscusit și de strălucitor ca și în ordinea poeziei” (D.P.Perpessicius).
Analizată chiar mai în profunzime și în toată anvergura ei, proza eminesciană reprezintă
„expresia unui moment important în dezvolarea romantismului românesc: momentul
structuralizării estetice, al dimensionării lui spirituale” (Eugen Simion). Într-adevăr,
prozatorul explorează lumea misterului și al fabulosului, stilizând potrivit unui program
romantic modele folclorice (Făt-frumos-din-Lacrimă), redimensionează cadrul de inspirație,
inserând experiența spirituală și fantasticul în forma lor filozofică și savantă (Avatarii
faraonului Tla), construiește – în Geniu pustiu – „întâiul (și unicul) jurnal interior românesc”,
așa cum Goethe a făcut-o în Suferințele tânărului Werther (G. Călinescu), evocă iubirea
romantică, în Cezara, prelucrează în manieră concepte filozofice, în Archaeus, face, în fine,
observații pătrunzătoare asupra moravurilor contemporanilor, în câteva fiziologii sociale
redactate în spiritul romantismului pașoptist.
Dar Eminescu nu este doar creatorul epicii filozofico-fantastice în literatura română, arătând
disponibilitățile limbii noastre de a exprima cugetări înalte în forme sensibile, ci și „un
deschizător de drumuri în proza lirică”(M. Drăgan), un premergător pe tărâmul poeziei de
investigație și al literaturii de anticipație. În plus, la nivelul întregii opere a poetului, proza se
constituie ca o demonstrație „complementară” de idei și imagini care împing mai departe
sensurile poeziei. Numai cu greu s-ar putea înțelege, „structura eroului titanic și demonic” din

26
poezie dacă n-ar interveni „paginile cu motivări ample și adânc coerente” din Geniu pustiu și
Sărmanul Dionis (Z. Dumitrescu-Bușulenga).

Sărmanul Dionis

Comentariul nuvelei trebuie să pornească de la ideea că ne aflăm în prezența uneia dintre

cele mai originale creații în proză ale poetului, implicând, în raport cu imperativele estetice
ale vremii, contribuții artistice inedite, cu nu mai puțin însemnate consecințe asupra evoluției
ulterioare a prozei românești. Asemena altor compoziții epice, nuvela Sărmanul Dionis este
rezultatul contactelor nemijlocite pe care Eminescu le-a avut cu filozofia și literatura
europeană în perioada studiilor la Viena. De altfel, ea a și fost redactată în capitala Austriei,
cum reiese dintr-o scrisoare a lui Ioan Slavici către Iacob Negruzzi, fiind apoi citită în ședința
din 1 septembrie 1872 a „Junimii” unde a produs o impresie de „extravaganță”asupra
auditoriului, prin amestecul de filozofie și literatură. Consternarea n-a fost însă generală, de
vreme ce Iacob Negruzzi o va publica, cu acordul lui Maiorescu, în numărul din 1 decembrie
1872-ianuarie 1873 al „Convorbirilor literare”. Ca un exercițiu pregătitor, Eminescu elaborase
cele două binecunoscute fragmente: Umbra mea și Archaeus, două proze filozofice în care se
vorbește despre mitul omului care și-a pierdut umbra, despre dedublarea personalității și
relativitatea adevărului. Preluându-le în parte, alături de unele fragmente din Geniul pustiu,
într-o compoziție autonomă, poetul se gândea să concentreze aici principalele linii de forță ale
prozei sale.
Tânărul Dionis, visător incurabil, modest copist „avizat a se cultiva pe apucate” ,cu o
existență materială precară, neavând „pe nimeni în lume”, este descendentul obscur al unor
aristocrați scăpătați, rătăciți nu se știe cum „în clasele poporului de jos”. „Văduvita sa mumă”
l-a crescut cum a putut „din lucrul mâinilor ei”. Singura moștenire ce i-a rămas de la tatăl său
este un portret din tinerețe, în care copilul se regăsește adeseori pe sine:„ era el întreg, el,
copilul din portret”. Într-o seară de toamnă, precocele metafizician se întoarce acasă, prin
ploaia rece, cu capul plin de gânduri, reflectând, în spirit kantian, asupra noțiunilor de timp și
de spațiu:„Nu există nici timp, nici spațiu- își spune el- ,ele sunt numai în sufletul nostru”. Și
meditația continuă. Dacă lumea, dimpreună cu toate evenimentele ei, este rodul eului propriu,
în care se petrec,în fapt, toate fenomenele în aparență, înseamnă că omul, purtător de scânteie
demiurgică, este atotputernic și poate să caute în sine împlinirea visului său. Este, prin
urmare, posibil ca, uzând, în plus, de anumite „lucruri mistice”, deduse din magie și
astrologie, să ne mișcăm în voie pe verticala timpului(în trecut sau în viitor), ori pe orizontala
spațiului(în universuri care scapă percepției sensibile):„Să trăiesc în vremea lui Mircea cel
Mare sau a lui Alexandru cel Bun- este oare absolut imposibil?”; „Visăm călătorii în univers.
Dar universul nu este oare în noi?” – se întreabă profund tulburat eroul lui Eminescu.
Bizuindu-se pe „autoritatea” forțelor intuiției și cuprins de o indicibilă beatitudine –condiție
necesară a scenariului inițiatic -, Dionis deschide o carte astrologică, face un semn magic și se
trezește într-un alt veac, în vremea lui Alexandru cel Bun, sub chipul călugărului Dan,
discipol al dascălului Ruben de la Seminarul sin Socola. Are revelația de a fi trăit în viitor,
sub numele de Dionis și îi mărturisește magistrului său straniul sentiment. Acesta îl îndeamnă
să-și continue experiența: „În șir poți să te pui în viața tuturor inșilor care au pricinuit ființa ta
și a tuturor a căror ființă vei pricinui-o tu”. Mai departe, cititorul este profund tulburat.
Trecerile de la realitate la vis și invers sunt atât de repezi, încât, pe nesimțite, el își pierde
simțul obiectivității, lăsându-se prins în plasa fanteziilor și echivocului. Încrezător în virtuțile
magice ale jocului său și perseverând în aventura cunoașterii, Dan (Dionis) se desface de
propria-i umbră, descoperind că, de fapt, sufletul său va fi trăit cândva „în pieptul lui
Zoroastru care făcea ca stelele să se mute din loc cu adâncul grai și socoteala combinată a
cifrelor lui”. Repetând formulele pe care Creatorul le-ar fi rostit la facerea lumii,

27
supralicitându-și în același timp tiparul uman pieritor, el află în adâncurile sufletului său
esența divină:„Tu ești ca o vioară, în care sunt închise toate cântările”-îi spuse maestrul său
Ruben-, dar acestea trebuie „trezite”. Astfel, sub bagheta maleficului alchimist și astrolog
Ruben, din abisurile întunecate ale ființei vin spre lumină străvechile mituri ale dorului
omului de veșnicie, de reașezare în condiția „originară” a existenței. Ideea este profund
înrădăcinată în literatura romantică, întemeiată fiind de posibilitatea „dedublării ființei
umane”, în baza distincției dintre trecător și veșnic, dintre aparență și esență, filozofic
motivată de antinomiile kantiene.
Regăsindu-și esența eternă în propria sa umbră, Dionis îi restituie acesteia conștiința
limitării sale în corp, deci și în timp, primind în schimb nu eternitatea, ci conștiința eternității.
La îndemnurile ei, el întreprinde, împreună cu Maria un excurs cosmic. Derogând de la legile
fizicii obișnuite, clipa devine veac, iar pământul un pandantiv agățat în salba iubitei.
Rezidența celor doi îndrăgostiți, înconjurați de priveliștile paradisiace ale lunii, la limita dintre
creat și increat, amintește, prin dimensiunile ei extatice potențate de eros, sublimul. Fericirea
edenică le este, însă, limitată de „o poartă închisă”, iar visul tulburat de un triunghi sacru
având în centru „un ochi de foc”, deasupra căruia stă scris „un proverb cu litere strâmbe ale
întunecatei Arabii”, pe care Dan (Dionis) nu-l poate interpreta. Limbajul este, în această parte
a narațiunii, voit ambiguu. Se pare că poetul nu reușește să rezolve într-un mod logic, riguros,
evident intelectualist și gnostic, povestea dramatică a unei inițieri ratate, în legătură cu o ispită
pe care omenirea o reține în subconștientul ei ancestral, tot astfel cum de totdeauna îi
cunoaște și pedeapsa. Purificat ca esență platoniciană și părtaș la eternitate, intelectul poate
penetra infinitul și deconspira Divinitatea:„Aș voi să văd pe Dumnezeu”, le spune Dan
(Dionis) îngerilor care-l avertizează: „De ce vrei să scoți din aramă sunetul aurului? Dacă nu-l
ai în tine, nu există pentru tine.” Altfel spus, identificarea în Absolut a lui Dan (Dionis) nu se
produce, întrucât raportul este răsturnat: nu Dumnezeu este cel care-și gândește fragmentul, ci
Dionis există pentru că Îl gândește pe Dumnezeu: „Oare nu cântă ei (îngerii) ceea ce gândesc
eu? Oare nu se mișcă lumea cum voi eu ?...Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne...”.
Gândul profanator că el este Dumnezeu, simbol al puterii absolute îl prăbușește în abis.
Cutezanța este radical sancționată, semn că limitele obiective ale gândirii nu pot fi depășite.
Nici omul, nici îngerii (fie ei căzuți) nu au acces la esențele divinității. În raporturile dintre
Creator și creaturile sale, inițiativa Îi aparține Creatorului. Nu este loc, așadar, pentru nici o
„zeificare” a celui ce zămislit este să nu fie decât actor.
Dionis înțelege că a visat și revine la condiția inițială, chiar dacă în delirul său continuă să
creadă că este Dan,să vadă în Maria de la fereastra casei învecinate pe aceea a visurilor sale și
să ia pe anticarul Riven drept magistrul său de altădată.
Noutatea incontestabilă a nuvelei Sărmanul Dionis rezidă în felul original în care Eminescu
îmbină filozofia cu narațiunea fantastică și descrierea. Problema este: care dintre cele două
componente (literatura și filozofia) deține prioritatea? În plus, în ce raport stă experiența
metapsihică a lui Dionis cu gândirea kantiană? Fiincă la Kant trimite autorul și tot la Kant fac
apel criticii săi pentru a găsi „în concepția kantiană a inexistenței obiective a timpului”
punctul de pornire al nuvelei.
Este acceptat faptul că meditația filozofică pe care o propune debutul nuvelei pleacă de la
Kant, dar este construită în spiritul filozofiei lui Fichte și Scopenhauer. Conceptele filozofice,
indiferent de sursa lor îi erau necesare lui Eminescu, întrucât ele trebuiau să motiveze la
nivelul „intuiției emotive” a eternului funcțiile poematice ale textului. Este aproximativacelași
lucru care se întâmplă și în Scrisoarea I: ca să-l poată pune în relație pe gânditorul de geniu
cu acele înalte concepte ce prefigurează necuprinsul, poetul recurge la motivul contemplației
selenare. În același fel și cu aceeași intensitate, ca în cazul bătrânului dascăl închipuind
cosmogonia, este mișcată imaginația speculativă a lui Dionis. Asemenea întuiții emotive pot
deveni emoții lirice și nu neapărat în sens metafizic sau mistic. Altfel nu ar fi posibilă

28
distincția deosebirilor dintre două lumi și nici justificată evaziunea din real a eroului, dorința
sa de a înfrânge barierele firești ale timpului și spațiului spre a se ridica deasupra lumii sale.
Pentru aceasta, apriorismul kantian nu era suficient. Caracterul subiectiv al reprezentării
formelor de spațiu și timp, a lumii în genere, „nu produce la Kant – obsearvă T. Vianu –
concluzia că noi putem dispune în voie de ele”, și acest lucru înseamnă – arată, în continuare
G. Călinescu – „a cerceta superficial lucrurile și a da nuvelei o valoare de conținut mai mică
decât are în realitate”. Însă Absolutul avea să i se reveleze în forna sa deplină poetului numai
datorită paginilor lui Kant. Acestei revelații i s-au mai adăugat apoi lecturile din Fichte, de
unde concluzia că singura existență reală este e eului propriu, și din Schopenhaeuer, pentru
care „viața și visele nu sunt decât paginile unei unice cărți”, iar „voința universală” – un
regizor care mișcă în spatele culiselor vieții pe toți muritorii ca pe scena unui teatru. Astfel
spus, spațiul și timpul nu sunt doar „cadre intuitive ale unei umanități concrete, ci și
modalitățile unei substanțe de a se realiza veșnic”, ceea ce tocmai explică de ce ființa purtând
succesiv numele de Zoroastru, Dan, Dionis este, în realitate, un arheu metafizic.
Asemenea lui Novalis, din bizarul său roman Heinrich von Ofterdingen, Eminescu va trage,
în Sărmanul Dionis, ultimile consecințe ale filozofiei lui Fichte. Prin urmare, dacă lumea este
vis, iar spațiul și timpul „sunt numai în sufletl nostru”, înseamnă că ordinea fenomenelor
poate fi modicicată în sensul voinței proprii: „Am putea trăi aievea în trecut și am putea locui
lumea stelelor și a soarelui.” Asceza protagonistului nuvelei, care se înalță până la lună, nu se
limitează însă la inițiativă liberă a intelectului, ci presupune recursul la magie, care relevă de
la început caracterul inițiatic al aventurii. Funcționalitatea demersului teoretic al nuvelei ni se
dezvăluie astfel în două chipuri: de cadru pregătitor al desfășurării epice și concomitent, de
înzestrare a individului de excepție cu o teribilă forță de penetrație intelectuală, într-o
asemenea măsură, încât – situat deasupra mediocrității – el să poată lua parte la experiențele
inedite ale unui traseu inițiatic, imaginar, generator de tramă lirico-fantastică. În altă ordine de
idei, speculația filozofică și magia sunt necesare pentru a inversa raportul obișnuit dintre cele
două lumi:„realitatea-realitate”și realitatea fantastică. Schimbându-se „semnele”, se
inversează și cronologia. Trecutul își asumă prezentul, pentru a-l proiecta în viitor. Acesta
este subtilul mecanism ce stă la originea desfășurării acșiunilor unui personaj romantic,
chinuit de adânci neliniști gnostice și însetat de ideație. Descinderea lui dionis într-un timp
mitico-istoric, sub chipul călugărului Dan, în ipostaza orfanului Dionis, relevă și încercarea
edificării în perspectivă romantică a unui spațiu arhetipal românesc capabil, sa dea expresie
din unghi autohton, unor mituri și formule narative puse în circulație de literatura fantastică
universală: titanismul-demonismul, avatarul(metempsihoza), reveria, viața ca vis, călătoria
cosmică, mitul umbrei(dedublarea), iubirea angelică, floarea albastră, natura paradisiacă,
îngerul căzut, puterea demiurgică etc. Cadrul epic o data creat, se produce – prin mijlocirea
visului – translatarea din plan real în povestea fantastică și punerea în valoare a „agentului”
magico-astrologic închipuit de savanta știință a învățatului Ruben : Dan (Dionis) se identifică
cu Zoroastru (Zarathustra); se desprinde apoi de propria-i umbră, semn al fenomenalului,
pentru a călători alături de Maria, o altă Beata Beatrix, în lună, cu nostalgia refacerii cuplului
originar, încearcă, în sfârșit, ca altădată Lucifer, ispita substituirii lui Dumnezeu, urmată, în
ordinea mitului, de izgonirea din rai, iar în ordine estetică – de trezirea din vis. Destrămarea
visului și recăderea în timpul și în spațiul profan, ca și restabilirea identității cosmice în
formele-i de dinainte prestabilite au „sensul unei veritabile cenzuri transcendente, a unei fine
de neprimire, din partea misterului, a Marelui Anomim”(Pompiliu Constantinescu). Dan
(Dionis) nu poate repeta o experiență care este numai a Creatorului și îna cărui putere stau
toate timpurile prezente, deopotrivă cu infinita varietate de individuații pe care le îmbracă, în
succesiunea sa, arheul. Condiția tragică a eroului lui Eminescu de aici izvorăște, din această
neputință de dezmărginire, de „imortalizare a morții”. Într-un fel anume, și în sens invers,
Luceafărul întoarce perspectiva din nuvelă; el eșuează în metamorfoza lui umană, sfârșind

29
prin a se reintegra ordinii din care a venit, tot astfel cum Dionis – spirit faustic – nu poate
deveni esență astrală (Logos). Și într-un caz, și în celălalt omul este damnat, dimpreună cu
lumea sa. De unde și titlul nuvelei : Sărmanul Dionis, care nu denunță doar deriziunea unei
existențe, ci înseși limitele ei.
În secvența narativă finală, cu caracter de epilog, ne întâmpină un dublu final. Mai întâi, o
întrebare tulburătoare care deschide perspectiva unei alte posibilități: „Cine este omul
adevărat al acestor întâmplări: Dan ori Dionis? ” „Este clar că a încerca să dezlegăm logic
acest răspuns este lipsit de sens – arată G. Călinescu –, de vreme ce nuvela Sărmanul Dionis
are caracterul unui poem, iar poemul nu e „tratarea pas cu pas a ideii, ci absorbirea,
sublimarea ei”. Ca urmare nu avem a face cu o nuvelă fantastică în genul celor ale lui Poe sau
Hoffmann, pentru că în acest caz ar trebui să poarte un cifru care să poată fi dezlegat.
Pe de altă parte, referindu-se strict la primul text din final și interpretându-l în litera și în
sensul său, T. Vianu constată că „povestirea sfârșește schopenhaurian”, prin amintirea
regizorului (voința universală) care „mișcă dinapoia culiselor vieții pe toți muritorii, ca pe
scena unui teatru” și recunoaște aici motivul literar al lumii ca teatru ce avea să fie reflectat
liric și în Glossă. Lumea este o ordine în care nimic nu se poate schimba.
Al doilea final este un citat din Theophile Gauthier. Acesta nu diferă, în esența conținutului
său de idei, de primul, ci, dimpotrivă, îl completează. Poetul scrie: „Nu ezităm de a cita câteva
pasaje dintr-o epistolă a lui Th. Gauthier”, cu motivarea că acestea „colorează oarecum
ideea”. Este evident, vorba de ideea nuvelei, și anume că eroul titan participă, prin
transpunerea eurilor, la conștiinta eternității, dar nu poate obține eternitatea.

Aprecieri critice:

TITU MAIORESCU : „Poet în toată puterea cuvântului ”.

TUDOR VIANU : „Eminescu nu este o floare rară desfăcută aproape prin miracol dintr-o
sămânță adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene , este un astru
țâșnit din adâncurile cerurilor de răsărit”.

GEORGE CĂLINESCU: Viața lui Mihai Eminescu

"El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simțitor la toate ideile si sentimentele, care
alcătuind tradțtia unei societați, sunt ca grinzile afumate ce susțin acoperișul unei case, nefiind
lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspirație pentru sine, ci
numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un
individ [...].
Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al
unei mulțimi în primejdie de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu
vehemența și s-o împingă înainte, aratându-i viitorul în chipul unui trecut idilic și pe care
soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de progres si grabită de a-i lepada
veșmintele vetuste, dar hotarâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei [...].
Astfel se stinse în al optulea lustru de viața cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi
vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va
răsari pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ
să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de taria parfumurilor sale."

30
ȘERBAN CIOCULESCU: Eminesciana

"Violențele verbale, destul de frecvente în articolele lui Eminescu, nedreptațile aduse unor
adversari de netăgăduită bună-credință, cum a fost C. A. Rosetti, pornesc la Eminescu dintr-o
sinceră repulsie pentru reprezentanții liberalismului, cărora le suspectează în fiecare clipă
intențiile. Ele nu se explică numai prin stilul ziaristic al epocii, așa cum au fost lămurite de
unii pioși exegeți eminescieni, ci mai ales prin instinctiva neîncredere a patriotismului
organic, față de cel teoretic al liberalilor, contrazis de cosmopolitismul nașterii și al ideilor.
Oricât ar displăcea calificativul de pamfletar, încredințat gazetarului politic, atât de necruțător
cu persoana fizică și morala a adversarilor, trebuie să recunoaștem în Eminescu pe unul din
cei mai reprezentativi dintre pamfletarii nostri. De aceea mărturisim că disocierea pe care o
face într-un loc Eminescu, între căldura inimii și răceala inteligenței de care trebuie să dea
dovadă publicistul politic, se cuvine înțeleasă nu ca un îndemn de stăpânire a pasiunii, ci doar
ca o obligație a judecății reci, în concordanță cu fervoarea pasională. Cu alte cuvinte,
disociația separă activitățile vieții sufletești, fară să ceară subordonarea simțirii, așa cum ar fi
recomandat un psiholog, temător de excesele afectelor. Eminescu a cruțat numai viața privată
a adversarilor ideologici, dar a lovit fară milă în viata lor publică, asociind portretului moral,
portretul fizic, cu mai putină bogație descriptivă decât pamfletarii publicisticii din vremea
noastră. De altfel se cuvine să precizam că însușirea de pamfletar nu devine infamantă decât
în împrejurarea venalitații. Prin dezinteresarea sa absolută, Eminescu ofera tipul ideal al
pamfletarului de mare clasă, care n-a urmarit înjosirea adversarilor decât în vederea triumfării
cauzei drepte."

ION NEGOIȚESCU: Poezia lui Eminescu

"Civilizațiile, a căror trecere o cânta Eminescu în Memento mori, sunt jocul cel mai fastuos
al operei lui și fară îndoială cea mai mare construcție lirica a literaturii noastre. Prin
descrierile de peisaje și monumente, prin înflorire și declin, curge fluviul lirismului cu ape
grele, când lenese, când înspumate și în monotonia magică a versurilor, în abundența lor
succesiune, dospește "concepția" eminesciană, ideea filozofică, ce de asta dată nu alterează
poezia, lăsând-o să se umple de sevele amare ale tonului și să fie cotropită de viziuni. O
concepție care unește idealismul lui Hegel, reconstituitor al spiritului, al gândirii în istorie, cu
pesimismul lui Schopenhauer, de ruinare a istoriei, subminată de răul orb ce o mâna. Când
ideea nu este însa filozofică, ci poetică, ea strălucește dintr-o dată de reflexe, ca în primele
strofe ale poemului, unde inspirația, facultatea imaginativă se circumscriu metaforic, într-o
priveliște de ape sacre, de maluri cu dumbrăvi de laur verde, cu lunci de chiparoși, unde
rasună mereu cântecul tristeții, tarâm locuit de sfinți în haine de lumină și peste care domnește
frumosul înger al morții, cu aripile lui negre. E și tărâmul somnului, al basmului "posomorât",
sorgintea spiritului, a timpului istoric: un templu cu arcuri negre, cu stâlpi ce urca spre stele.
"Diorama" se naște, așadar, în somnul creator, poetul fiind cu sete Imbătat de-un cântec
vecinic, îndrăgit de-o sfânta rază... (IV, 110) ignorând durerile vieții (va descoperi însa pe
cele ale istoriei, ale spiritului în ruină, ale misterului lumii) și setos de "dulceată" pe care o
dau visul și uitarea, veștmântul poeziei peste raul nepieritor."

31
CONSTANTIN NOICA: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești

"Eminescu a venit cu mâna plina înaintea neființei. Rătăcit, nemângâet, ca un suflet fără
parte, exact așa cum spunea omul Renașterii despre om cum că e ființa ce n-are partea ei,
poetul nostru și-a primit totul, trăind pe măsura acestuia, în marginile, ba chiar în nemarginile
lui."
Darul ce ni s-a facut prin Eminescu? A apărut în lumea noastră un om care-a înțeles să fie
om deplin. Cineva care n-a vroit să fie al doilea.

GARABET IBRĂILEANU: Studii literare

"Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor român. El este o apariție aproape
neexplicabilă în literatura noastră. El a căzut în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un
meteor din alte lumi. Întâmplarea a făcut ca unul din cei mai mari poeți lirici ai secolului al
XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici, să se nască la noi, într-un colț din fundul
Moldovei. Iar daca ne gândim la calitatea pură și profundă a lirismului său, dacă ne gândim la
faptul că Eminescu a apărut într-o literatură fixată, dacă ne mai gândim că el a avut de luptat
cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului și răutatea oamenilor, dacă mai adaugăm că
opera lui, creată în condiții așa de grele, a fost înfăptuită până la vârsta de treizeci si trei de
ani, până la vârsta când un poet de o așa puternică gândire abia începe să devina ceea ce e
menit sa fie, atunci poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai
mare liric modern și că, geloasă de propria-i opera, i-a placut să sfărme de timpuriu minunata
oglinda în care s-a răsfrânt atât de încântător.
Impresia, cu nimic comparabilă, pe care Eminescu o face asupra cititorului se explică,
credem noi, printr-un caracter special al poeziei lui, pe care ne vom încerca sa-l definim în
rândurile urmatoare.
Am observat altădată că poeziile lirice ale lui Eminescu sunt fără "subiect" și că, ceea ce e
aproape același lucru, Eminescu n-are poezii ocazionale.
Eminescu nu cânta incidențele unei iubiri, ci iubirea; nu cânta farmecele unei femei, ci
femeia; nu ne dă crâmpeie separate din natură, colțuri de peisaje, ci ceea ce este mai general
în natură. Că pentru a reda generalul, utilizează culori ale particularului, aceasta se înțelege de
la sine. Da, ceea ce vrea sa ne dea e generalul, iubirea, femeia, natura."

EDGAR PAPU: Glosse eminesciene - "Național și universal"

"Pe plan național, Eminescu se dovedește un exponent nedezmințit al pământului nostru, mai
întâi prin limbă și apoi prin stil sau curentul stilistic pe care el îl ilustrează. Lexicul său îl arată
ca pe un rod autentic al pământului Moldovei. Atâtea din moldovenismele sale, care, departe
de a supăra, îi sporesc farmecul poeziei, nu vor mai fi utilizate ulterior nici chiar de scriitori
de origine moldovenească. Așa ar fi a îmbla, a împle, nemângâiet, sau pluralul femininelor
terminale în inta, cu sufixul schimbat, de pilda: suferinți în loc de suferințe. Toate aceste atât
de firești regionalisme devin garante ale autenticității lui Eminescu, ca expresie a pământului
patriei. Componența și mai importantă a conștiinței sale naționale se arată, însă, a fi stilul sau
curentul din care face parte. Problema este mai complicată, reclamând o serie de deslușiri. S-a
spus astfel, că Eminescu ar fi un "romantic întârziat", formula ce ni se pare cum nu se poate
mai greșita. Romantismul n-a fost un fenomen exploziv, apărut o singura dată, ci s-a

32
desfășurat în valuri succesive timp de o sută de ani, de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, până
la sfârșitul veacului al XIX-lea. Prin urmare, Eminescu se arata "întârziat" numai față de un
anumit val romantic, iar nu față de curentul romantic privit în întregime. Iar la el romantismul
este mai puțin o expresie a timpului și mai mult una a spațiului, adică a pământului care l-a
zămislit- pământul moldovenesc."

"Într-adevar, la aceeași scară a perfecțiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este
imensă. Într-însa coexistă intuiția viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mistice, istoria și
peisajul românesc, cele mai vaste ingerințe folclorice, asimilarea filosofiei, a științei, a
vechilor "întelepciuni". Se găsesc toate dispozițiile lăuntrice: exaltarea, extazul, visarea,
duioșia, luciditatea satirică, revolta, sarcasmul. Se cuprind toate formele poetice, de la strofa
alcaică a Antichității, și de la liniile armonioase ale sonetului, până la cele mai îndraznețe
expresii ale versului liber și ale prozei ritmate, anticipari certe ale unor forme specifice numai
veacului nostru. Din această lirica se înalța cele mai nebănuite sunete: ecouri depărtate,
chemari care se sting, murmure de ape, cântări furate de vânt sau absorbite de lăcomia
depărtărilor, voci șoptite, foșniri de frunze, fâsâit de ierburi, șopot de izvoare, ropot de
cascade, glasuri înăbușite parcă din adâncul pământului sau din funduri de abisuri, dar în
același timp și tunete, și furtuni nimicitoare, și muget de valuri. În poezia sa adoarme fluierul,
plânge clarinetul, geme violoncelul, izbucnește orga, tună surlele apocaliptice. Se modulează
infinit cu sunetele toate stările, toate senzațiile, toate simțirile, toate nuanțele lăuntrice, a
dorului, a urâtului, a aleanului, a "somniei" voluptoase, a pustiului, toate la cel mai înalt grad
de perfecțiune."

33
 BIBLIOGRAFIE

 Viaţa lui Mihai Eminescu, George Călinescu, 1945

 Mihail Eminescu (biografie documentară), Creţu, Ion, Editura pentru
Literatură, Bucureşti,1968
 Opera lui Mihai Eminescu, G. Călinescu, IV volume, 1934-1936
 Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu,
București, Fundația pentru literatură și artă, 1941
 Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare, Gheorghe Bulgăr,
Editura Minerva, 1971
 Creativitatea eminesciană, Dumitru Caracostea, Editura Fundaţiilor Regale,
1943
 Opera lui Mihai Eminescu, G.Călinescu, vol. I-V, Editura Fundaţiilor Regale,
1934-1936 şi reed
 Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, Matei Călinescu, Editura pentru
literatură., 1964
 Introducere la miracolul eminescian, Constantin Noica, Editura Humanitas,
2003
 Poezia lui Eminescu, Edgar Papu, Editura Minerva, 1971
 Eminescu.Modele cosmologice şi viziune poetică, Ioana E. Petrescu, Editura
Minerva, 1972
 Poezia lui Eminescu, Tudor Vianu, Editura Cartea Românească, 1930 şi reed.
 Poezia lui Eminescu, Ion Negoiţescu, 1967
 Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu,coord. Tudor Vianu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1968
 Poezii. Prefață de Titu Maiorescu, București, Editura Socec, 1883
 Critice , vol II, Titu Maiorescu, București, Editura pentru Literatură, 1964
 Sărmanul Dionis. Proză literară. Prefață de Al. Piru, București, Ed. Eminescu ,
1972
 Eminescu – cultură și creație, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ed. Eminescu, 1976
 Eminesciana , Perpessicius, București, Editura Minerva, 1971
 Eminescu și Schopenhauer, Liviu Rusu, București, Editura pentru Literatură,
1966
 Clasicii noștrii , Vladimir Streinu, București, 1943
 Poezia lui Eminescu, Tudor Vianu, București, Editura Cartea Românească,
1930

34