III.

NOTE ŞI SINTEZE
PENTRU O ABORDARE SEMIOLOGICĂ A COMUNICĂRII
Sanda-Maria ARDELEANU şi Ioana-Crina COROI,
Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, România

Résumé: Cette étude se propose d’offrir une perspective sémiologique sur les
faits de communication, par la présentation des séries de concepts fondamentaux
véhiculés dans le domaine de la sémiotique et par l’illustration des théories élaborées
par des linguistes renommés. À partir de la définition du domaine, on discute également
la problématique du signe, des systèmes et des types de signes et les différentes valeurs
que le signe peut avoir dans le processus de communication.
Mots-clés: Sémiotique, signe, système, code, communication

I. Argument
Realităţile comunicative cotidiene se confruntă cu un adevărat
„bombardament” informaţional care utilizează ca muniţie discursurile şi textele şi a
cărui ţintă este întreaga populaţie a planetei Terra. În acest context, stimulaţi şi de
interlocutorii noştri, studenţi la masteratele de Semiotică a limbajului în mass-
media şi publicitate, Relaţii publice şi comunicare, de la Universitatea „Ştefan cel
Mare”, Suceava, precum şi de cei de la Universitatea de Stat Moldova, Chişinău,
preocupaţi de Strategiile comunicării europene, dar şi de Traducere şi interpretariat
ca un context particular de manifestare a funcţiilor limbajului, am început să căutăm
răspunsuri la întrebări ca: „Este oare acest asalt informaţional, această ofensivă
neîntreruptă asupra noastră una dintre formele de manifestare a globalizării sau
«planetizării», cum îi plăcea lui Mircea Eliade să spună?”, „Suntem pregătiţi,
fiecare dintre noi în parte, dar şi ca membri ai unor grupuri sociale, profesionale,
regionale sau planetare, să înţelegem, pentru a ne apăra, aceste atacuri constante
asupra vieţii noastre, asupra gândurilor şi proiectelor noastre?”, „Putem vorbi
despre o «comunicare europeană» care s-ar distinge de comunicarea de pe alte
continente?” sau „Suntem oare românii proaspăt europeni, şi prin ce diferă
comunicarea noastră de ceea ce tot noi am denumit prin sintagma „comunicare
europeană”?”, „Cine sunt creatorii autorizaţi ai substanţei vii a modelului european:
occidentalii sau esticii, şi în ce măsură?”.
Acum, după intrarea României în Uniunea Europeană, întrebările se
multiplică: „Ce aduc românii Europei?”, „Ce este mai profitabil pentru noi: să
devenim occidentali prin schimbarea modului de comunicare, deci prin
inducerea unui alt mod de percepţie a realităţii, sau să ne păstrăm identitatea
prin cultivarea spiritului autohton în opoziţie cu cel cosmopolit?”
159
 Pe de altă parte, comunicarea ca termen, dar şi ca realitate socială a
devenit o adevărată obsesie, un stereotip, un tic verbal, chiar atunci când, în
anumite contexte, cuvântul este folosit pentru că „dă bine” în discurs,
justificând simplu şi imediat succesul, dar mai ales eşecul de orice natură. Fără
îndoială, comunicarea este profund subordonată contextului sau situaţiei de
comunicare1: locul, momentul pe axa temporală şi participanţii legitimează actul
comunicării ca pe o problemă de mentalitate2. Dar să urmărim pe parcursul unei
zile de câte ori auzim, citim sau folosim acest cuvânt care pare a se goli din ce
în ce mai mult de sens, introdus fiind, de cele mai multe ori, în formule
sintagmatice de tipul: „din lipsă de comunicare”, „pentru o mai bună
comunicare”, „există / nu există comunicare”, „ştie / nu ştie să comunice” etc.
Discursul este o producţie instituţională3, iar cuvântul „comunicare” a
determinat construirea unei serii de structuri instituţionale printre care
departamentele naţionale sau europene de comunicare, ministere ale comunicării în
care activează specialişti sau ne-specialişti, dar autorizaţi ca profesionişti ai
comunicării (de la miniştri până la consilieri, şefi de departamente pe probleme de
comunicare). Astfel, a apărut un nou „job” extrem de important datorită influenţei
sociale – purtătorul de cuvânt, care se presupune a deţine toate secretele în materie
de comunicare publică. Toate universităţile se întrec în a inventa formule de studiu
care să includă termenul de comunicare, ajungându-se chiar la crearea unor instituţii
distincte care au ca scop formarea şi perfecţionarea în ştiinţele comunicării.
De fapt, în opinia unor autori4, asistăm la o deschidere a ştiinţelor
limbajului către preocupări ale unui mare număr de cercetători din alte domenii
decât ştiinţele umane, interesaţi de luarea în considerare a „dimensiunii
langajiere”, incluzând-o şi pe cea comunicativă, a obiectului lor de studiu.
Aceasta reprezintă o caracteristică fundamentală a cercetărilor actuale asupra
limbajului, un efect al numeroaselor lucrări în care se refuză studierea limbii din
perspectiva arbitrarului unităţilor şi regulilor sale, abordându-se enunţurile ca
discursuri, materializate în texte, apărute în cadrul procesului de enunţare ce
pune în evidenţă parametrii actului şi ai situaţiei de comunicare.
Ştiinţele comunicării reprezintă, în interiorul ştiinţelor limbajului, un
spaţiu „volatil”, instabil şi dezorganizat de schimburi între diverse discipline
precum: semiotica, analiza discursului, analiza conversaţională,
sociolingvistica, etnolingvistica, psiholingvistica, sociologia, istoria,
antropologia, teorii ale comunicării, teorii ale argumentării, teoria mentalităţilor,
şi lista e departe de a fi exhaustivă. Inventând o nouă textură metalingvistică,
propunând taxonomii originale, ştiinţele comunicării încearcă să răspundă unor
întrebări generate de dinamica relaţiilor interumane prin valorificarea, de cele
mai multe ori speculativă, a rezultatelor cercetărilor din varii domenii.
Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rokeach deschid lucrarea Teorii
ale comunicărilor de masă cu un capitol intitulat „Originile comunicării de
masă” în care sunt prezentate, în diacronie, anumite etape în dezvoltarea
comunicării umane. Studiul valorifică importante cercetări antropologice,
istorice, semiotice, sociolingvistice, de aceea este important să amintim aici
câteva dintre concluziile desprinse.

160
 De la oamenii de Cro Magnon (homo sapiens) de acum 90000 – 40000
de ani în urmă, la Epoca semnelor şi a semnalelor, ca primă etapă distinctă în
dezvoltarea comunicării umane (acum aproximativ 70000 de ani), se ajunge la
Epoca vorbirii şi a limbajului (35000 de ani în urmă); se trece mai apoi la Epoca
scrisului, acum doar 5000 de ani, care, conform cercetărilor, se dezvoltă
independent la chinezi, mayaşi, sumerieni şi egipteni. În 1455, împreună cu Mainz,
pătrundem în Epoca tiparului pentru ca, la începutul secolului al XIX-lea, să
înceapă Epoca mijloacelor comunicării de masă, odată cu apariţia ziarelor,
telegrafului şi telefonului. Autorii nu opresc aici această trecere în revistă a etapelor
şi formelor înregistrate de comunicarea umană, spunând că „Noi am păşit recent,
destul de nepregătiţi, în Epoca mijloacelor de comunicare computerizate”5. Dacă în
1989, anul apariţiei lucrării, se afirma că „nimeni nu ştie ce înseamnă această epocă
pentru comunicare”, acum, în 2009, ştim exact cum ne-au transformat computerele
într-o societate a informaţiilor, extinzând şi deformând, în egală măsură, toate
procesele de comunicare, conducând, paradoxal, la o epocă a lipsei de comunicare
adesea invocată în situaţiile de eşec în comunicare.
Din această perspectivă, comunicarea apare ca un proces cantitativ, al
acumulărilor naturale, dar şi al combinării complexe a sistemelor de
comunicare, mai degrabă decât o trecere de la un sistem la altul. Dacă strămoşii
noştri primitivi au învăţat să folosească semne şi semnale de timpuriu, noi le-am
dezvoltat într-un adevărat sistem de comunicare, folosindu-le pe scară largă şi
descriindu-le cu tehnici ce aparţin semioticii, imagologiei, lingvisticii... Suntem
condiţionaţi să înţelegem comunicarea ca pe o sumă de procese legate
semnificativ de fiecare aspect al vieţii cotidiene, funcţionând la fel de bine în
preistorie, ca şi în epoca televiziunii.
Dar acesta este doar un punct de vedere în studiul conceptului de
comunicare, iar clasificarea propusă este aleatorie şi incompletă ca orice
încercare de modelizare. Comunicarea umană non-verbală, ca termen de
opoziţie al comunicării umane verbale, cunoaşte o varietate de manifestări de
care se ocupă domenii precum: kinezica – studiul mişcării corpului, proxemica
– studiul percepţiei şi utilizării spaţiului, oculezica – studiul contactului vizual,
haptica – studiul atingerilor cutanate, vocalica – paralimbajul, olfactica – studiul
semnalelor olfactive, cronemica – studiul percepţiei şi semnificaţiei utilizării
timpului, ordicultura – care, în condiţiile unei societăţi informatizate, propune
eliberarea corpului şi a memoriei etc. Acestea reprezintă tot atâtea forme de
comunicare cărora li se adaugă gesturile, mimica (somatotipologia,
fiziognomonia şi frenologia), postura şi mersul, amplu folosite în viaţa de zi cu
zi, în actul didactic, în viaţa politică6.
Prin urmare, în comunicarea interpersonală, cuvintele nu ajung, iar
limitarea definirii comunicării umane la „folosirea cuvântului” generează noi
confuzii. „Dialogul fără cuvinte” este studiat de psihosociologicieni, de psiho-
şi sociolingvişti în condiţiile în care vorbim adesea despre o înlocuire a
cuvintelor de către gesturi, posturi, mimică, îmbrăcăminte, mirosuri, tonalitate a
vocii, contact vizual ş.a.m.d. De altfel, Eugen Coşeriu7 spunea că „limbile există
şi se dezvoltă nu numai în virtutea raţiunilor interne ale echilibrului lor ca
sisteme (relaţii structurale), ci, mai ales, în relaţii cu alte fenomene de ordin
161
spiritual şi social: limba este intim legată de viaţa socială, de civilizaţie, de artă,
de dezvoltarea gândirii, de politică, într-un cuvânt de întreaga viaţă a omului”.
Cercetările în domeniu vorbesc astăzi, dincolo de structura, formele şi
regulile comunicării, despre o „artă” şi o „etică” a acestui fenomen holistic, care
integrează oralitatea, scrierea şi audiovizualul şi care atinge, practic, toate
domeniile existenţei umane8. Pentru a nu face aici decât câteva exemplificări,
vom spune că „limbajul silenţios”, prin care omul comunică adesea cu sine însuşi
şi cu ceilalţi, constituie o formă uzuală de comunicare9. În acest caz, criteriul
fundamental de clasificare este dat de „partenerii” implicaţi în actul comunicării şi
nu de canalul de comunicare sau de situaţia de comunicare, de forma, de
conţinutul, impactul sau modalităţile discursive ale comunicării, tot atâtea criterii
productive în clasificările ce funcţionează la nivelul ştiinţelor comunicării.
Nu putem ignora nici perspectiva asupra teoriei comunicării lansată de
impunerea traductologiei ca domeniu esenţial în cultura textului10. Analiza
componenţială propusă de sociolingvistul american Eugene A. Nida distinge
trăsăturile specifice ale cuvintelor cu sensuri apropiate, în timp ce analiza
semantică ar permite înţelegerea cuvântului în funcţie de context. Aceste analize
devin necesare în condiţiile în care, în cursul actului de comunicare, apare
problema sensului: „nu există doi oameni care să înţeleagă exact acelaşi lucru
prin acelaşi cuvânt; nu există două cuvinte într-o limbă care să aibă exact
acelaşi sens; nu există două cuvinte în două limbi cu sensuri identice”11.
Importanţa acordată conţinutului şi efectului traducerii asupra
receptorilor indică valoarea comunicativă a acesteia în contextul culturii ca
deţinătoare, printre altele, a mărcilor lingvistice. „Este clar că limbile reflectă
cultura din care fac parte, după cum se poate accepta ideea că gramatica unei
limbi reprezintă simbolizarea convenţională a structurii sale semantice, dar
conceptualizarea nu se limitează la limbă, iar structurile conceptuale nu sunt
predeterminate de gramatică”12. Ca şi în cazul limbilor, unde, potrivit lui Eugen
Coşeriu, universaliile şi nevoile vorbitorului permit apropierea dintre coduri,
Eugene A. Nida încearcă să descifreze o serie de „universalii culturale” care fac
comunicarea posibilă: experienţele primordiale (naşterea, căsătoria, moartea);
relaţiile de putere, relaţiile de solidaritate stabilite între membrii societăţilor
diferite; crearea simbolurilor gen „demon”, „înger”, „sirene”, „prevestirea
viitorului”. Toate acestea facilitează comunicarea care trebuie însă să ţină cont
de o multitudine de factori contextuali. „Comunicarea nu este inteligibilă dacă
este scoasă din contextul din care face parte”13.
Teoria comunicativă a lui Nida este profund orientată spre receptor, ea
implicând nu numai investigarea elementelor verbale din textele scrise şi
discursurile orale, dar şi contextele paralingvistice (ton, rapiditate a vorbirii,
înălţimea sunetelor, accentul specific, dispunerea cuvintelor în pagină, etc.) şi /
sau extralingvistice (gesturi, apropiere între vorbitori, tip de publicaţie, editură,
etc.). Legătura dintre semne şi lumea reală apare, astfel, evidentă, trimiţând
către figurile retorice. Reţinând taxonomia semnelor elaborată de Jakobson
(1960), Nida arată că semnele iconice funcţionează pe bază de comparaţie /
metaforă, cele indexice prin asociere / metonimie, iar cele convenţionale pe
baza cunoaşterii codului. Faptul că experienţa umană este asemănătoare
162
pretutindeni în lume permite comunicarea interlingvistică, deşi nu există o
echivalenţă perfectă a sensului, o identitate totală a semnificaţiilor comunicării,
fie ca intralingvistică sau interlingvistică (cf. E. Nida).
Această sumară prezentare propune câteva puncte de sprijin într-o
dezbatere foarte amplă asupra comunicării. Accesul la toate perspectivele de
studiu, graţie naturii multidimensionale a comunicării permite alegerea unui
punct de vedere operaţional în analiza faptelor de comunicare. Orice investigare
poate fi particularizată prin selectarea unor anumite tehnici de analiză,
asigurând accesul la variabilitatea infinită a modelelor ştiinţifice utilizate în
funcţie de specificul aspectelor ce se doresc a fi exploatate.

II. Perspectivă semiologică asupra faptelor de comunicare.

a. Semiotică/Semiologie - scurt istoric
În lucrarea sa fondatoare14 a lingvisticii moderne, Ferdinand de
Saussure anticipează şi defineşte semiologia pentru prima oară: „ştiinţa care se
ocupă cu viaţa semnelor în mijlocul vieţii sociale”. Începând cu Roland Barthes,
toate şcolile şi toţi autorii care folosesc termenul de semiologie îşi declară, şi
sub această formă, filiaţia saussuriană. Se ştie că termenul de semiotică
rivalizează cu cel de semiologie, iar originea sa americană (Ch. Sanders Peirce)
îi conferă uneori un aer triumfător. Oricum, folosirea unuia dintre cei doi
termeni este o chestiune de metalimbaj, prin urmare, de opţiune individuală.
De cele mai multe ori, semiologie şi semiotică sunt echivalente şi
desemnează ştiinţa semnelor descrisă de Saussure. Însă, prin folosirea de două
ori a lexemului „viaţă”, definiţia lui Saussure este uşor redundantă: mai întâi că
nu există semne fără viaţă, iar cuvântul „viaţă” este demodat în acest context, şi
apoi pentru că exprimă o anumită atitudine antropomorfizantă a lingviştilor de
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (de exemplu,
Darmesteter vorbeşte despre viaţa şi moartea limbilor, metaforă care se
păstrează astăzi doar în limbajul curent, nu şi în metalimbajul ştiinţific).
Cei doi termeni, semiologie şi semiotică, reprezintă ştiinţa
semnificaţiilor. În Franţa termenul de semiologie este mai răspândit, existând
totuşi anumiţi autori francezi care operează cu ambii termeni, fără discriminare.
Este cazul lui Algirdas Julien Greimas care a jucat un rol imens în anii ’50,
atunci când structuralismul împiedica pătrunderea oricărei tendinţe mentaliste şi
afişa o rigoare formalistă care excludea orice analiză a sensului15.
Şcoala de Semiotică de la Paris reuneşte numeroşi elevi ai lui Greimas,
care s-au dedicat, într-o primă etapă, analizării obiectului literar16. În acest context,
având ca model studiile lui Vladimir Propp despre basm, un reper fundamental în
cercetare îl reprezintă lucrările lui Greimas cu privire la structurile narative, urmate
de cele dedicate investigării obiectelor sociale (comunicarea gestuală, practicile
religioase, discursul politic)17. Aceste cercetări se înscriu în perspectiva saussuriană
care integrează semiologia în psihologie, disciplină care, la începutul secolului al
XX-lea, nu era încă separată de sociologie. Astăzi vorbim despre psiho-sociologie
sau despre antropologie culturală18, ca despre domenii învecinate cu ştiinţele
sociale, cu pragmatica, analiza conversaţională, comunicarea non-verbală,

163
etologia, istoria, domenii din care semiotica îşi extrage resursele, pentru a opera
descrieri în funcţie de pertinenţele proprii19.
Alături de Greimas şi Barthes, lingvistul Émile Benveniste întrebuinţează
termenul de semiotică cu sens diferit. Cunoscut graţie primelor sale fundamentări
ale lingvisticii discursului (opoziţia discurs / povestire) şi ale lingvisticii enunţării20,
Benveniste a fost preocupat şi de problematica sensului, cu precădere de articularea
sensului în limbă (semiotică după Benveniste), dar şi de raportul de desemnare şi de
simbolizare a sistemelor lingvistice. Din această perspectivă, sunt descrise funcţiile
de interpretanţă şi semnificanţă, ca funcţii prin care, unei anumite idei i se conferă
o formă, atribuindu-i-se, în egală măsură, şi o pluralitate de sensuri (de exemplu,
nodul de la batistă aminteşte de un contract, de o înţelegere cu sine, gest care
însumează atât interpretanţa, cât şi semnificanţa). Coperţile diferit colorate ale
dosarelor trimit către conţinutul deja atribuit (matematică-albastru, franceză-roşu,
limbile-verde, istoria-galben – exemplu din cadrul ştiinţelor sociale). Dacă nu există
suficiente culori discriminatorii, se va produce o confuzie. Dacă pe birou instaurăm
regula ordonării dosarelor în funcţie de culoare, ea devine o convenţie pentru mai
multe persoane şi, implicit, un cod - natură socială a interpretanţei şi semnificanţei.
Pe de o parte, semiotica lui Benveniste se opune semanticii, desemnând
analiza sensului în limbă21 (de exemplu, culoarea roşie = <interzicere> sau
<neautorizare> în codul semafoarelor; roşu = <dosarul de franceză> în codul
precedent). Pe de altă parte, semantica se referă la analiza desemnării, a referinţei,
cu alte cuvinte, la domeniul semanticii referenţiale pe care l-au abordat unii
semanticieni (în exemplele de mai sus, codificarea dosarelor sau cea a circulaţiei).
Semnificaţia desemnează sensul în discurs, actualizarea sensului şi
deschide, odată cu Benveniste, demersul numit „proces de semnificanţă”
(concept pe care-l va reţine şi Julia Kristeva22, mai întâi pentru domeniul
semioticii literare, apoi pentru domeniul pe care îl fondează, semanaliza,
incluzând şi aportul psihanalizei freudiene). Ulterior, acest „proces de
semnificanţă” devine, prin Roland Barthes, „desfăşurarea infinită a sensului”,
concept-cheie pentru „aventura semiologică”23.
Anne-Marie Houdebine-Gravaud, împreună cu un important grup de
lingvişti francezi contemporani, foloseşte termenul de semiologie, în sens larg,
rezervând semiotica pentru descrierea sistemelor, a substanţelor, a obiectelor
precise. Georges Mounin24 declară că semiologia reprezintă un domeniu
suficient de delimitat atunci când se vorbeşte despre ea ca ştiinţa generală a
tuturor sistemelor de comunicaţie, opunându-se, astfel, din raţiuni teoretice şi
metodologice, unor tentative de aplicare a ei asupra diferitelor tipuri de obiecte
particulare. Mounin vorbeşte despre semiologia comunicării şi despre
semiologiile semnificaţiei (teoria cunoaşterii, epistemologia aplicate asupra
faptelor sociale sau estetice).
Există şi o direcţie de sorginte saussuriană cu privire la semiologie,
reprezentată prin lingviştii Troubetzkoy, Buyssens, Martinet şi Prieto, abordare
prin care se accentuează caracterul limbii ca sistem de comunicare.
Eric Buyssens şi Luis Prieto25 au definit semiologia ca fiind descrierea
funcţionării tuturor sistemelor de comunicare non-lingvistice, de la afiş până la
codul rutier, de la numerele de autobuz sau de camere de hotel la codul maritim
164
internaţional al semnelor prin pavilioane. Astfel, se conturează diferenţa dintre
Barthes şi ceilalţi descendenţi ai lui Saussure cu privire la actul de definire a
semiologiei: „Lingvistica nu este o parte privilegiată a ştiinţei generale a
semnelor, ci semiologia este o parte a lingvisticii: mai precis, această parte care
se ocupă cu marile unităţi semnificante din discurs”26.
În urma acestei definiri cruciale, Buyssens consideră că semiologia îşi
atribuie un domeniu care, până acum, ţinea de stilistică sau de exegeza literară,
putând fi definită drept studiul procedeelor de comunicare, adică al mijloacelor
folosite pentru a-l influenţa pe celălalt, mijloace recunoscute ca atare de către
cel asupra căruia se exercită o anumită influenţă.
Aceste mijloace recunoscute de receptorul fenomenelor produse de
emiţător nu sunt altceva decât tipuri de semnale - indice / semnal reprezintă
cuplul dihotomic pe care se sprijină orice semiologie. După Buyssens, indicele
este „un fapt imediat perceptibil care ne face să recunoaştem ceva cu referire la
un altul [semn] care nu este [perceptibil]”27. Semnalul este un indice produs
intenţionat de către emiţător pentru a manifesta o intenţie în faţa receptorului.
Luis Prieto afirmă: „Semnalul poate fi definit ca un indice artificial, adică drept
un fapt [perceptibil] care furnizează o indicaţie şi care a fost produs special în
acest scop”28 [t.n.] O hrană, un obiect, un gest, o imagine, un spectacol, un
roman sunt indici. Benveniste consideră că semnalele rutiere, semnele chimice,
dansul albinelor reprezintă un cod de semnale (de exemplu, fixitatea
conţinutului, invariabilitatea mesajului, raportarea la o situaţie unică, natura
indecompozabilă a enunţului şi transmisia sa unilaterală).
Semiologia comunicării îşi propune să studieze codurile formale
intenţionat construite (heraldică, blazoane, coduri rutiere, semafoare). Lumea
culturală este percepută ca o structurare, semiologia semnificaţiei având
menirea de a-i identifica semnele, regulile de apariţie şi de combinare,
gramatica lor, precum şi de a-i surprinde semnificaţiile explicite (denotate) sau
implicite (presupuse), dar şi pe cele conotate (culturale), chiar neştiute (latente).

165
 b. Sistem-structură, cod şi structurare
În 1916, Ferdinand de Saussure29 concepe limba ca pe un sistem de semne,
ca pe o formă, şi nu ca pe o substanţă, fiind un ansamblu de relaţii, de latitudini
combinatorii, analizabile pe două axe majore: una sintagmatică, axa elementelor
prezente în lanţul vorbirii (o pasăre cântă / un oiseau chante); cealaltă, asociativă sau
paradigmatică, axa elementelor absente, a opţiunilor, a echivalenţelor şi opoziţiilor
(un oiseau chante / des oiseaux chantent / cet oiseau gazouille)30.
În concepţia lui L. Hjelmslev, sistemul echivalează cu o structură
autonomă de dependenţe interne, analiza internă, imanentă, căutând un mod de
funcţionare intrinsec opus cauzalităţilor externe.
Această teoretizare a sistemului sau a structurii conduce la postularea
existenţei unei structuri ferme [prin cod] sau suple [prin structurare] indiferent de
obiectul sau domeniul de analiză avut în vedere (cf. Anne-Marie Houdebine-
Gravaud). Spre deosebire de structurile suple, structurile ferme au unităţi stabile,
care pot fi numărate (modelul jocului de cărţi / de şah, sistemul semafoarelor).

c. Saussure şi Peirce - tipuri de semne

Teoria saussuriană cu privire la semn reţine ideea arbitrarului semnului,
arbitrar ce provine din relaţia semnificant / semnificat, fără legătură bi-univocă între
cele două planuri, în ciuda solidarităţii convenţionale şi codice. La Peirce, teoria
semnului se bazează pe structura triadică: icon, indice, simbol. Simbolul peircian
este considerat ca fiind echivalentul semnului arbitrar şi convenţional.
Aceste semne sunt unităţi ale codurilor în care domină relaţia lor de
solidaritate convenţională semnificant / semnificat sau planul expresiei / planul
conţinutului. Ele pot fi elemente ale structurărilor, dar folosesc, în egală măsură,
şi arbitraritatea lor. Sunt tratate asemenea „mesajelor fără cod”, ca semnificanţi
fără vreo relaţie de solidaritate cu semnificaţii lor.
Analiza semiologică postulează existenţa structurii şi foloseşte teoria
semnului. Aceste „mesaje” sau actualizări sunt tratate ca aparţinând unor
structurări suple. Elementele lor constituente sunt considerate ca proto-
semnificanţi de construit în semnificanţi, indici de pus în legătură cu efecte de
sens, identificate prin interpretare. De pildă, roşul de pe fondul unui afiş
publicitar nu are valoare simbolică în sine, chiar dacă aparţine culorilor calde
(vs reci). Gradul său de saturare (vs non saturat) sau de lumină (vs mat) poate
produce diferite efecte de sens, în funcţie de contextualizări, de opoziţii sau de
asociaţiile interpretante ale analistului (prin utilizarea axelor asociative
saussuriene, poziţionarea în termeni de echivalenţă sau opoziţie în alte
structurări, cum ar fi cele culturale).

d. Indici, valoare indicială, conotaţie

La Peirce, indicii sunt purtători de sens neinstituit social, ei fiind
dobândiţi prin acumulare de experienţe, prin proximitate şi contiguitate (de
exemplu, în natură norul este un indice de ploaie, în codul semafoarelor
portocaliul precede roşul, o sprânceană încruntată poate fi indiciu de meditaţie,
de furie sau de nelinişte). Prin contiguitatea sintagmatică, contextul va orienta
interpretarea. Dacă vom compara roşul (din codul semafoarelor, reprezentând
166
convenţional interzis) şi roşul (de pe afişul publicitar), vom face trimitere la
indicele coeziv al iconilor roşii din stratul iconic (interpretare prin contiguitate).
Sosul de roşii poate avea valoare iconică analogică şi, în planul conotaţiilor, ar
putea trimite către spaţiul italian sau chiar la teatralitate, prin rapel asociativ, la
un corpus cultural absent, cu efect de picturalitate, de „natură moartă” (cf.
Barthes). Acesta este demersul peircian care prin care se arată că orice element
poate fi iconic, indicial sau simbolic.
În semiologie, acest tip de analiză se apropie de noţiunea de indice sau
de semnificant indicial, complementară efectelor de sens prin serii de
interpretanţi sintagmatici (contexte, co-ocurenţe) sau asociativi (corpus în
absenţă, intertexte, paradigme culturale31).
La Culioli, clasele de parafraze ţin de parcursul semnificaţiei sau de
procesul semnificaţiei, pornind de la indici formali (de exemplu, doar prin
învăţarea unei convenţii, balanţa poate fi un simbol al dreptăţii). Iconul, pe de o
parte, denumirea sa, pe de altă parte, au condus, asemenea unui indiciu, la un
efect de sens cultural care se adaugă valorii strict simbolice şi convenţionale
<dreptate>. Acest efect de sens se sprijină pe un semnificant, numit conotaţie
(Hjelmslev) sau conotator (Barthes), ca /vineri – marţi 13/ care, exceptând
sensul denotat de data precisă, trimite la o valoare de superstiţie.
Conotaţia este noţiunea limită dintre limbă şi cultură prin care se
marchează procesul semiotic al interpretanţei şi desfăşurarea semnificanţei
(semioticul lingvistic şi semioticul cultural). De exemplu, semnul balanţă (icon
rostit) înseamnă <balanţă> şi trimite, prin convenţie, la <justiţie>, <echilibru>,
<egalitate a judecăţilor>, dar trimite şi la echivocul /balanţă/ între /echilibru/
şi /dezechilibru/ (<egalitate> vs <inegalitate>), prin semnul lingvistic32.
Deşi se consideră că iconul este motivat, el trebuie construit pentru a fi
recunoscut, în funcţie de cultură şi, ca orice identificare, acest demers implică „o
operaţie metalingvistică (nu neapărat manifestată) care necesită o analiză semică
prealabilă [cu trăsături distincte de conţinut şi de expresie], şi o operaţie de
construire a obiectului semiotic prin alteritate şi recunoaştere a identităţii” [t.n.]33.

e. Procesul de interpretanţă
Interpretarea recurge la codificări culturale, dar şi la experienţe, la
obiceiuri: la experienţe, prin prelevarea de trăsături venite dinspre subiect
(percepţii, construcţii individuale, cunoaştere) sau dinspre cultura acestuia,
codificări culturale impuse adesea mai mult implicit decât explicit. După
Benveniste, limba, ca „interprétant par excellence”, poate să anticipeze experienţa
individuală, să o organizeze, oferind un cadraj simbolic, fără să-l închidă. În acest
proces intervin atât funcţia reprezentativă sau semiotică a limbajului, cât şi rolul
frazelor, al reformulărilor, al experienţei generate de alte limbi, de cunoaşterea
altor culturi. Inclusiv analiza termenilor folosiţi în descriere (traseul sau procesul
interpretării) poate să ofere un cadraj interpretativ analizei în curs, să-i orienteze
interpretarea. Fără îndoială, analiza sistemică influenţează alegerea
metalimbajului care contribuie la asigurarea rigorii în obiectivare.
De exemplu, o valiză în timpul unei manifestări poate fi tratată ca
indice semnificant, iconul valiză trimiţând la semnul valiză, care trimite la
167
semnificatul denotat <obiect manufacturat conţinând haine, lenjerie etc.> şi la
semnificatul pragmatic <călătorie>. Aceşti semnificaţi pot conota o <călătorie
forţată> în cadrul unei manifestaţii. Valiza, din icon, devine indice al unui
proces de semnificant în curs, asociind alte universuri de discurs şi de referinţă.
În acest caz (ocurenţa), aceste universuri istorice şi politice vor acţiona ca proto-
semnificant al unui semnificant indice pentru un efect de sens <amintirea unei
călătorii spre câmpurile de exterminare>. De aici, semnificantul unui semn care
poate deveni convenţional pentru o comunitate: o valiză riscă să fie asociată cu
<o călătorie forţată, periculoasă, mortală> devenind quasi simbol.
Prin urmare, „semnele vieţii sociale” sunt adesea mesaje fără cod, a
căror semnificanţă se desfăşoară diferit în funcţie de apropierile asociative pe
care subiecţii le construiesc, le proiectează (clasele parafrastice stau mărturie
pentru paradigme de echivalenţă sau de opoziţie). Implicit, necesitatea unor
interpretări cât mai clare, fără teama de a descoperi potenţiale semnificanţe.

f. Procesul de semnificanţă
Dezvăluirea parcursului interpretativ al semnificaţiei sau al producerii
sensului se înrudeşte cu ceea ce Umberto Eco numeşte o „semiotică a
mesajului” (o semiologie a cuvântului rostit sau a discursurilor) „nemailuând în
considerare doar convenţiile care domină producerea semnelor, ci înseşi
procesele de producere a semnelor şi de restructurare a codurilor”34 [t.n.]. Eco
subliniază că „din această perspectivă, întreaga cultură este concepută ca un
sistem de semne în care semnificatul unui semnificant devine, la rândul lui,
semnificantul unui nou semnificat, oricare ar fi sistemul în cauză (vorbe,
obiecte, mărfuri, idei, valori, gesturi, comportamente). Semiotica este astfel
forma ştiinţifică pe care o îmbracă antropologia culturală”35 [t.n.].
Barthes afirmă că „aventura semiologică” descrie „într-un nou mod
imaginarul colectiv, nu prin temele sale, ci prin formele şi funcţiile sale, prin
semnificanţii săi, mai mult decât prin semnificaţii săi. Ocupându-se de sistemul
simbolic şi semantic al civilizaţiei noastre în ansamblu, semiologia devine o
analiză fină a proceselor de sens care trebuie să pătrundă chiar şi în sistemul
sensului”36 [t.n.]. Lecţia etică barthesiană îl învaţă pe analistul semiolog că
semiologia este o „praxis critique” menită să „fisureze stereotipurile semantice
şi simbolice ale civilizaţiei noastre” (ethos). Etapele unei analize semiologice
recurg şi la supraeul ştiinţific, ca timp al discursului raţional, folosind modelele
cunoaşterii (logos), timpul de obiectivare, de tensiune de obiectivitate, dar şi
timpul descrierilor şi al modelizărilor. Îmbinând „textul vieţii”, al culturii,
dovedind pasiunea sa pentru sens, activitatea semiologului rivalizează cu
deconstrucţia culturală (cf. Derrida).

NOTE:

168
1
Patrick Charaudeau, 1992, Grammaire du sens et de l’expression, Hachette, Paris.
2
Mariana Neţ, 2005, Lingvistică generală, semiotică, mentalităţi, Institutul European, Iaşi.
3
Dominique Maingueneau, 2006, „Les enjeux de l’Analyse du Discours”, în Anadiss, nr.1, Editura Universităţii Suceava.
4
Idem.
5
Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi, p. 23.
6
Septimiu Chelcea & colab., 2008, Comunicarea non-verbală: gesturile şi postura, Editura Comunicare.ro, Bucureşti.
7
Eugen Coşeriu, 1995, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, p. 58.
8
A se vedea La Communication – Actes du XVIe Colloque d’Albi, Langage et signification, C.A.L.S., 1995, Arta
comunicării în contextul diversităţii culturale şi lingvistice – Perspective istorice şi contemporaneitate, (coord.) Mariana
Flaişer, Lucrările Simpozionului Naţional, ed. a XII-a, Iaşi, 2007.
9
Sanda-Maria Ardeleanu, 2000, Dynamique de la langue et imaginaire linguistique, Casa Editorială Demiurg, Iaşi.
10
Eugene A. Nida, 2002, Traducerea sensurilor, Institutul European, Iaşi.
11
Eugene A. Nida, 1990, Message and Mission, Passadena: William Carey Library, in Studiu introductiv: Eugene A. Nida,
de Rodica Dimitriu, Traducerea sensurilor, p. 9.
12
1982, 26 – Translating Meaning, Gouangzhou: English Language Institute, citat de Rodica Dimitriu în idem, p. 12.
13
Idem, p. 13.
14
Ferdinand de Saussure, 1998, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi.
15
Era momentul în care Al. J. Greimas publica Sémantique structurale (1966), în care folosea atât conceptul saussurian de
semn, cât şi dualitatea semnificant / semnificat (planul expresiei / planul conţinutului în terminologia lui Louis Hjelmslev).
16
Jean-Claude Coquet, 1982, Sémiotique. École de Paris, Hachette, Paris.
17
Al. J. Greimas, Du sens sau Sémiotique et sciences sociales.
18
Apud Umberto Eco.
19
Edward T. Hall, 1998, Le langage silencieux, La dimension cachée, Seuil, Paris.
20
Émile Benveniste, 2000, Probleme de lingvistică generală, Teora, Bucureşti.
21
Ceea ce Martinet şi Hjelmslev denumesc axiologie – analiza sensului semnelor sau valoarea minimală denotată.
22
Julia Kristeva, 1969, Semiotike. Recherches pour une semanalyse, Seuil, Paris.
23
Roland Barthes, 1985, L’aventure sémiologique, Seuil, Point, Paris.
24
Georges Mounin, 1970, Introduction à la sémiologie, Les Editions de Minuit, Paris.
25
Eric Buyssens, Luis Prieto, 1975, Pertinence et pratique. Essai de sémiologie, Les Editions de Minuit, Paris.
26
În Communications 4, 1964.
27
Eric Buyssens, op. cit.
28
Luis Prieto, op. cit.
29
Ferdinand de Saussure, op. cit.
30
Prin analogie, în sistemul semafoarelor, clasele paradigmatice sunt clasele roşu şi verde.
31
În acest cadru formele materialităţii semnificantului fiind analizate cu ajutorul parafrazelor.
32
Noţiunile hjelmsleviană şi barthesiană de conotaţie şi conotator se pot apropia de indice.
33
Apud Greimas, Courtés, 1979, Dictionnaire raisonné de la théorie du langage, Hachette, Paris.
34
Umberto Eco, 1988, Le signe, Labor, Bruxelles.
35
Umberto Eco, op. cit.
36
Roland Barthes, op. cit.

BIBLIOGRAFIE

Ardeleanu, Sanda-Maria, 2000, Dynamique de la langue et imaginaire linguistique, Casa Editorială Demiurg, Iaşi
Barthes, Roland, 1985, L’aventure sémiologique, Seuil, Point, Paris
Benveniste, Émile, [1974] 2000, Probleme de lingvistică generală, Teora, Bucureşti
Buyssens, Eric; Prieto, Luis, 1975, Pertinence et pratique. Essai de sémiologie, Les Editions de Minuit, Paris
Charaudeau, Patrick, 1992, Grammaire du sens et de l’expression, Hachette, Paris
Charaudeau, Patrick; Maingueneau, Dominique (coord.), 2002, Dictionnaire d’analyse du discours, Seuil, Paris
Chelcea, Septimiu & colab., 2008, Comunicarea non-verbală: gesturile şi postura, ed. Comunicare.ro, Bucureşti
Coquet, J.-Cl., 1982, Sémiotique. École de Paris, Hachette, Paris
Coşeriu, Eugen, 1999, Introducere în lingvistică, Echinox, Cluj-Napoca
Courtés, Jacques, 1993, Sémiotique narrative et discursive, Hachette Supérieur, Paris
De Fleur, Melvin L.; Ball-Rokeach, Sandra, 1999, Teorii ale comunicării de masă, Polirom, Iaşi
Eco, Umberto, 1988, Le signe, Labor, Bruxelles
Greimas, Al. J., Courtés, J., 1979, Dictionnaire raisonné de la théorie du langage, Hachette, Paris
Hall, Edward T., 1998, Le langage silencieux, La dimension cachée, Seuil, Paris
Hjelmslev, Louis, 1971, Essais linguistiques, Les Editions de Minuit, Paris
Kristeva, Julia, 1969, Semiotike. Recherches pour une semanalyse, Seuil, Paris
Maingueneau, Dominique, 2006, „Les enjeux de l’Analyse du Discours”, în Anadiss, nr. 1, Editura Universităţii Suceava
Mounin, Georges 1970, Introduction à la sémiologie, Les Editions de Minuit, Paris
Neţ, Mariana, 2005, Lingvistică generală, semiotică, mentalităţi, Institutul European, Iaşi
Nida, Eugen, 1990, Message and Mission, Passadena: William Carey Library, in Studiu introductiv: Eugene A. Nida, de
Rodica Dimitriu, Traducerea sensurilor
Nida, Eugen, 2002, Traducerea sensurilor, Institutul European, Iaşi
Peirce, Charles Sanders, 1990, Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti
Saussure, Ferdinand de, 1998, Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi