Professional Documents
Culture Documents
POPA IASI
Catedra de Biofizica
Prof. dr. Cipriana Stefanescu
2010 - 2011
Istoric
Cu toate ca diabetul zaharat era deja cunoscut ca boala de multa vreme, legatura
directa cu un organ a fost facuta numai dupa ce Mering si Minkowski, in 1889, la Strassbourg,
au facut pancreatectomie totala la un caine, dupa care au observat aparitia diabetului.
Cercetari ulterioare trebuiau sa demonstreze faptul invers si anume ca extrasul de pancreas are
influenta favorabila asupra semnelor diabetului.
Aceasta demonstratie este atribuita lui Banting si Best, care au lucrat la Toronto, in
laboratorul condus de Mc Leod. Pentru aceasta descoperire s-a acordat lui Banting si Mc Leod
premiul Nobel, Best fiind uitat. Dar asa cum arata Pavel intr-o lucrare( 8 ), veritabilul
nedreptatit a fost N. Paulescu, pe atunci professor de Fiziologie la Facultatea de Medicina din
Bucuresti, care a publicat cu 8 luni inainte un memoriu asupra pancreinei, nume care l-a dat
secretiei interne a pancreasului. Paulescu nu a injectat la om extrasul de pancreas obtinut de
el, din cauza iritatiei locale care aparea la caine la locul de injectie si el a luat initiative de a
infiinta un comitet care sa se ocupe cu purificarea extrasului pancreatic obtinut, dar
dificultatile practice au intarziat o asemenea realizare (Pavel).
Banting si Best au lucrat in problema extrasului de pancreas in august 1921 si produsul
obtinut de ei l-au denumit initial isletin, cu toate ca Meyer a creat termenul de insulina in
1909.
Lucrari care au incercat sa demonstreze eficienta hipogliceminata a extraselor de
pancreas au mai fost facute si de alti cercetatori ca: Zuelzer (1908), Lepine (1909), Allen
(1913), Murlin (1913), Kleiner (1919), dar Best scria textual: “Intotdeauna mi s-a parut ca
Paulescu a venit mai aproape de tinta ca oricare altul. El a comunicat scaderea glucozei,
corpilor cetonici si ureei din sangele si urina cainilor pancreatectomizati dupa administrarea
extractelor pancreatice… Eu simt, totusi, ca aceasta lucrare nu a primit recunoasterea pe care
o merita.”
Banting si Best sunt primii care injecteaza extras de pancreas la om, in 11 ianuarie
1922 , reusind sa salveze de la moarte pe copilul Leonard, care avea 14 ani si care era in coma
diabetica.
De atunci s-au facut numeroase cercetari asupra structurii , sintezei, depozitarii,
secretiei, transportului si actiunii insulinei. Descoperirea insulinei reprezinta un success
deosebit de important in primul rand pentru ca a transformat tabloul clinic grav al diabetului
zaharat si in al doilea rand, a constituit un punct de plecare pentru o serie de cercetari
fundamentale. Insulina a fost primul hormon de natura proteica cunoscut, a fost prima
molecula de proteina a carei structura a fost in intregime elucidate. ( 1 )
2
Date generale
Insulina este un hormon peptidic secretat de celulele beta ale pancreasului endocrine,
aceste celule fiind cuprinse in insulele Langerhans, si are rolul de a mentine nivelul normal al
glucozei in sange prin facilitarea celulara a glucozei asimilata de organism, regland
carbohidratii, lipidele si proteinele metabolice si facilitand diviziunea celulara si cresterea ,
care sunt efecte mitogenetice.(9)
S-au identificat patru tipuri diferite de celule in insulele lui Langerhans: alfa, beta, C
si delta.
Celulele alfa secreta glucagon si factorul lipocaic, celulele beta insulina, celulele C
sunt agranulare si au fost considerate ca fiind precursorii posibili ai celulelor alfa (6), iar
celulele delta ar secreta un factor cu rol in neoglicogeneza.
Celulele beta se caracterizeaza prin marele lor continut in ergastoplasma si reticul
endoplasmic, care face ca citoplasma sa fie mai densa decat in celulele alfa. (7) Mitocondriile
sunt inconjurate de o dubla membrana, care prezinta frecventi pori. Celulele beta sunt separate
de capilare prin doua membrane bazale distincte , una care tine de celula beta si alta de
endoteliu.
Celulele beta sunt sediul sintezei, depozitarii si eliberarii de insulina. Continutul in
insulina este paralel cu numarul granulelor din celulele beta, granulele fiind considerate
acumulari de insulina.( 5 )
Exista mai putina insulina in pancreasul femeilor decat al barbatilor. Concentratia este
mai mica in capul pancreasului si mai mare in coada.Abundenta granulatiilor depinde de
echilibrul intre sinteza si nevoia de insulina a organismului. Zincul ar juca un rol important in
mentinerea insulinei in granule, unde este gasit in concentratii mari.(10)
3
Proprietatile fizico-chimice ale insulinei
4
O insulina este cu atat mai eficace cu cat formula sa chimica se apropie mai mult de
cea a hormonului uman; aceste calitati le indeplineste cel mai bine insulina de porc.
Modificarile in structura insulinei obtinute in urma actiunii unor enzime, in general nu
modifica activitatea acestui hormon, in afara de faptul cand se produce ruptura legaturii
disulfurice care este urmata de abolirea totala a activitatii biologice a insulinei
Este putin probabil ca insulina extrasa din pancreasul uman sa aiba o structura identica
cu insulina endigena secretata de pancreasul omului, intrucat in cursul diferitilor timpi de
extractie , insulina endogena sufera probabil modificari.(1)
5
capatul C-terminal al lantului B(din insulina) si al peptidului de legatura. Complexitatea
structurala a proinsulinei este necesara stabilirii corecte a puntilor disulfurice din insulina.
Lanturile A si B separate nu se pot organiza spontan in molecula activa a insulinei. Insulina,
peptidul C si o cantitate mica de proinsulina sunt incorporate in granule secretorii si sunt
eliberate impreuna in circulatie.(3)
Secretia insulinei
Sistemul fiziologic esential al celulelor beta este hiperglicemia, care tine sub
dependenta sa nu numai secretia, dar si sinteza insulinei.(1) Glicemia este factorul reglator
principal al secretiei de insulina. Glicemia ả jeun (80-100 mg/dl) este suficienta pentru a
declansa secretia de insulina. Eliberarea insulinei creste odata cu glicemia, raspunsul maxim
obtinandu-se la 300-500 mg/dl. In afara de glucoza, multi alti factori influenteaza secretia de
insulina:
alte monozaharide usor metabolizabile ca fructoza, manoza au efect stimulator;
aminoacizii, in special arginina, lizina si leucina, stimuleaza puternic secretia de
insulina;
agonistii alfa-adrenergici inhiba secretia de insulina; adrenalina prin alfa-receptie este
un inhibitor fiziologic al secretiei de insulina;
somatostatina, produsa de celulele D din pancreas, prin actiune paracrina, inhiba
secretia de insulina;
GIP (gastric inhibitory polypeptid), polipeptid eliberat de mucoasa duodenala si
jejunala la ingestia de glucoza, stimuleaza eliberarea de insulina.(3)
Insulina, in conditii normale, se secreta in modul urmator: sub efectul unui stimul
insulinosecretor, sacii cu perete dublu care contin granulele migreaza catre membrana
protoplasmatica si se fuzioneaza cu ea, iar la punctul de contact intre saculet si membrana
apare un hiatus, prin care granula patrunde in capilar unde este dizolvata rapid.
6
Suprimarea stimulului insulinosecretor este urmata de refacerea saculetelor si a
continutului lor.
Pentru a ajunge la locul de ejectie, granula de insulina trebuie sa traverseze cinci
membrane si cinci spatii intermembranare. Modificarile structurale ale acestor membrane
si ale acestor spatii, care pot fi legate de conditii fiziopatologice, sunt capabile de a
modifica viteza de migrare a saculetului si sa modifice astfel caracterele de reactivitate ale
celulelor beta ca raspuns la un stimul insulinosecretor.
Desigur ca procesele implicate in insulinosecretie sunt foarte numeroase, ele fiind
rezultatul unor multiple experiente “in vivo” si “in vitro”.(1)
7
adipos, glucoza este utilizata mai ales pentru a furniza glicerolfosfat, metabolitul de la care se
sintetizeaza triacilglicerolii.
Actiunile cumulate ale insulinei asupra metabolismului glucidic au ca rezultat scaderea
glicemiei.(3)
8
Afinitatea
Distributia Locatia
IZOENZIMA pentru Km Caracteristici
tesuturilor genei
Glucoza
mmol/L
Celulele β Insulin-independent
Intestinul
subtire
GLUT 3 Neuroni Transportor Km scazut
<1
Placenta Mare Chr 12
mmol/L
Musculatura Se gaseste in tesuturile
fetala dependente de glucoza
Toate
tesuturile
Retinut intracelular si
Celulele translocat la suprafata
GLUT 4
muschilor celulei ca raspuns la
insulina
Celulele 2.5–5
Mediu Chr 17
grase mmol/L
Heart
Intestinul Afinitate mare pentru
GLUT 5
subtire fructoza
Testicule Mediu 6 mmol/L Chr 1
9
Legaturile din subunitatile α induc transfosforilarea unei subunitati β de catre cealalta
subunitate, prin reziduuri specifice de tirozina, printr-o bucla de activare, rezultand o crestere
catalitica a activitatii kinazei. Apoi, receptorul activat fosforileaza reziduurile de tirozina in
substratul intracelular, care include substratul de “familie” al receptorului (IRS1 prin 4),
IRS5/DOK4, IRS/DOK5, Gab-1, Cbl, APS si Shc al izoenzimelor, si semnalul proteinei
regulatoare(SIRP). Unele dintre aceste proteine, inclusiv IRS si Shc, sunt luate dintr-o regiune
juxtamembranara in care receptorul contine un motiv NPXY, in timp ce celelalte, precum
APS, se fixeaza direct la o bucla de activare. La fosforilare, aceste substrate interactioneaza cu
o serie de molecule efectoare sau de adaptare, ce contin domeniul Src omologie 2(SH2), care
este specializat sa recunoasca diferite motive ale fosfotirozinei. Printre aceste substrate, cea
mai bine caracterizata este familia proteinelor IRS.(2)
Imaginea de mai jos reprezinta un model de absorbtie celulara a insulinei prin procesul
receptor-intermediar. Primul pas este fixarea de receptor. Insulina fixata de receptor este ca un
rezervor din care insulina fie se reintoarce intacta in circulatie, fie este furnizata intr-un loc
intracelular. Insulina captata poate fi procesata prin cai multiple, care rezulta prin degradare
sau prin eliberarea din celula intacta (diacitoza sau retroendocitoza). Insulina captata se poate
gasi in citosol, nucleu, aparatul Golgi sau in alte locatii. O portiune semnificativa a celulelor
asociate insulinei se reintorc intacte in circulatie sau partial degradate. Majoritatea
receptorilor de fixare ai insulinei sunt captati in endozom, unde este initiata degradarea.
Nu toata insulina este captata prin procesul receptor-intermediar. Insulina poate fi, de
asemenea, captata prin pinocitoza. La concentratii mari de insulina, acesta ar putea fi cel mai
predominant mecanism deoarece insulina stimuleaza pinocitoza.(4)
10
A model for cellular handling and degradation of insulin.
Din punct de vedere fiziologic, la nivelul intregului corp, actiunea insulinei este
influentata de interactiunea acesteia cu alti hormoni. Insulina, cu toate ca este hormonul
dominant ce conduce procesul metabolic in starea de hranire, acesta actioneaza in acelasi timp
cu hormonul de crestere si cu IGF-1; hormonul de crestere este secretat ca raspuns la actiunea
insulinei, printre alti stimuli, prevenind inducerea hipoglicemiei. Alti hormoni regulatori
includ glucagonul, glucocorticoizii si catecolaminele. Acesti hormoni conduc procesul
metabolic in starea de post. Secretia in exces a acestor hormoni poate contribui la stari
particulare in rezistenta la insulina, dar nu trebuie luata in calcul pentru majoritatea starilor de
rezistenta la insulina.In majoritatea cazurilor, rezistenta la insulina se crede a fi o manifestare
a nivelului celular prin defectarea post-receptorului in transmiterea insulinei.(9)
11
Efectele insulinei, deficitul de insulina si rezistenta la insulina variaza in concordanta
cu functia fiziologica a tesusurilor si organelor implicate si dependenta lor pentru insulina in
procesul metabolic. Principalele tesuturi ce se definesc ca insulino-dependente, bazate pe
transportul intracelular al glucozei, sunt tesutul adipos si cel muscular.
Tesutul muscular
Glucoza asimilata de muschi este insulino-dependenta prin GLUT4. In starile de alimetatie,
insulina produce sinteza glicogenului prin activarea glicogen-sintazei. Aceasta face posibil ca
energia sa fie eliberata anaerob prin glicoliza, de exemplu pe durata unei activitati musculare
intense.Celulele musculare nu se bazeaza pe glucoza (sau glicogen) pentru energie pe durata
starilor bazale, cand nivelul insulinei este scazut. Insulina suprima catabolismul proteinelor, in
timp ce deficitul de insulina il incurajeaza, eliberand aminoacizi pentru gluconeogeneza. In
starile de inanitie, sinteza proteinelor este redusa cu 50%.
Tesutul adipos
Transportul intracelular de glucoza in adipocite in starile postprandiale este insulino-
dependent prin GLUT 4. Insulina stimuleaza asimilarea glucozei, incurajeaza lipogeneza, in
timp ce suprima lipoliza, astfel incat acizii grasi liberi se scurg in circulatia sangelui.
Deoarece adipocitele nu sunt dependente de glucoza in starile bazale, energia intracelulara
poate fi alimentata de oxidarea acizilor grasi, in starile cu deficit de insulina, in timp ce
eliberarea acizilor grasi liberi in circulatie este pentru utilizarea directa de alte organe, de
exemplu inima, sau in ficat, unde ei sunt transformati in cetone.Cetonele furnizeaza un
substrat alternativ de energie pentru creier, pe durata unei stari de inanitie prelungita.
Ficat
Glucoza asimilata de ficat nu este insulino-dependenta. Printre semnalele intracelulare
descrise anterior, sinteza glicogenului este stimulata, in timp ce sinteza proteinelor si
metabolismul lipoproteinelor sunt modulate. Gluconeogeneza si productia cetonelor din corp
sunt inhibate. Efectele mitogenetice ale insulinei (si ale hormonului de crestere) sunt mediate
prin productia hepatica de insulina-ca factor de crestere si potential prin reprimarea
hormonului sexual, fiind obligatoriu pentru productia de globuline (SHBG).
Creier
Desi creierul nu este prea mult insulino-dependent, ca si glucoza care este asimilata
intracelular, receptori pentru insulina au fost identificati in creier si sunt concentrati in bulbul
olfactiv, hipotalamus, hipocampus, retina si in vasele plexului coroid, precum si in regiunile
striate ale cortexului cerebral, de exemplu in lobii temporali mediali. Se crede ca insulina
actioneaza ca un neuropeptid, implicat in satietate, reglarea apetitului, in miros, memorie si
cunoastere.
Pancreas
12
Celulele pancreatice β au receptori atat pentru insulina, cat si pentru IGF-1. Insulina poate
avea un rol in reglarea glucozei - stimuleaza secretia de insulina, probabil prin senzor de
glucoza sau prin celulele de crestere β.
Glanda pituitara
Receptorii pentru insulina se gasesc in glanda pituitara anterioara si se gasesc in asociere cu β
endorfine. Insulina actioneaza in concordanta si cu alti hormoni. Insulina stimuleaza productia
hormonului de crestere din glanda pituitara, care in acest scop incurajeaza productia de IGF-1
din ficat.
Rinichi
Rinichii nu necesita insulina pentru transportul de glucoza. Receptorii pentru insulina se
gasesc in tubii proximali; insulina regleaza transportul mineral si gluconeogeneza in rinichi.
Insulina este degradata in rinichi. In vivo, concentratii fiziologice de insulina reduc sodiul din
urina.
Gonade
Receptorii pentru insulina se gasesc in ovare si se pare ca au un rol important in imbunatatirea
steroidogenezei. Insulina su IGF-1 actioneaza sinergic cu FSH pentru a imbunatati productia
de estrogen prin celulele granuloase, si cu LH pentru a imbunatati productia de androgeni prin
celulele stromale.
Oase
Insulina pare a fi anabolica in oase. Receptorii pentru insulina se gasesc in osteoblaste si in
osteoclaste. Insulina stimuleaza formarea oaselor alaturi de osteoblaste si de asemenea, s-a
constatat ca reprima functia osteoclastelor.(9)
Diabetul zaharat
Diabetul zaharat este o boala metabolica, de cele mai multe ori determinata genetic, cu
evolutie cronica si stadiala, in care lipsa sau scaderea insulinei eficiente determina scaderea
glucozei celulare, care daca nu este corectata, antreneaza perturbari ale metabolismului
lipidic, proteic si ale echilibrului hidroelectrolitic.
In afara diabetului ereditar, mai intalnim si diabetul zaharat castigat, asa cum este diabetul
pancreatic si cel endocrin. Factorii de mediu fizic extern, cum sunt mai ales aupraalimentatia,
sedentarismul, stresul psihic, joaca un rol important atat in declansarea precoce a stadiului
manifest al diabetului zaharat, cat si in aparitia posibila a unui diabet zaharat neereditar.(1)
13
Clasificarea diabetului zaharat
Concluzie
14
Bibliografie
15