UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

PRELEGERI DE ISTORIA
PSIHOLOGIEI
Curs de semestru

Autori: Acad. Alexandru Surdu

Marius Dobre

Bucureşti

1
 CUPRINS

Prelegerea I: Noţiuni introductive. La începuturile cunoaşterii psihologice….3

Prelegerea a II-a: Elemente de psihologie în filosofia greacă..............................13
Prelegerea a III-a: Evoluţia preocupărilor psihologice în evul mediu şi epoca
modernă………………………………………………………………………….21
Prelegerea a IV-a: Filosofii contemporane cu relevanţă psihologică................28
Prelegerea a V-a: Naşterea psihologiei ca ştiinţă. Asociaţionismul şi
psihofizica………………………………………………………………………..35
Prelegerea a VI-a: Marile curente ale psihologiei (I): Introspecţionismul….. 40
Prelegerea a VII-a: Marile curente ale psihologiei (II): Behaviorismul………44
Prelegerea a VIII-a: Marile curente ale psihologiei (III): Gestaltismul.............50
Prelegerea a IX-a: Marile curente ale psihologiei (IV): Nativismul şi psihologia
genetică…………………………………………………………………………54
Prelegerea a X-a: Marile curente ale psihologiei (V): Psihanaliza……………59
Prelegerea a XI-a: Marile curente ale psihologiei (VI): Psihologia conduitei şi
Psihologia umanistă………………………………………………………….64
Bibliografie……………………………………………………………………..67

2
 PRELEGEREA I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE. LA ÎNCEPUTURILE CUNOAŞTERII

PSIHOLOGICE

Urmând o sugestie a lui Auguste Comte, cunoaşterea omenească a trecut

prin trei faze: faza teologică (în care mai multă prioritate are imaginaţia; lucrurile
inexplicabile sunt trecute pe seama unor fiinţe divine care ar conduce lumea), faza
metafizică (când explicaţiile nu se mai bazează pe fiinţe divine, ci pe idei
abstracte, pe principii sau pe forţe; şi aici s-ar manifesta tendinţa reducţionistă de
tip monoteist spre principii unice; dacă în epoca teologică se apela mai mult la
sentimente, acum se apelează la intelect), etapa pozitivă (când imaginaţia şi
argumentarea sunt subordonate observaţiei şi totul se referă la fapte; cercetarea
pozitivă a faptelor înseamnă cercetarea legilor, adică a legăturilor constante dintre
fenomenele observate).
Se poate afirma că şi psihologia parcurge aceste etape. În prima etapă, în
antichitate, avem de-a face cu interpretări mistico-religioase, să le spunem, ale
propriei vieţi psihice interioare şi ale propriului comportament, cu interpretări
bazate pe diferite credinţe, cu privire la suflet mai ales.
Dar tot în antichitate se trece la interpretarea filosofică a condiţiei
sufletului. A doua etapă, etapa psihologiei filosofice, începe cu primele sisteme
filosofice, în secolele V şi VI înainte de Hristos, şi durează până în secolul XIX,
când psihologia devine ştiinţă de sine stătătoare. În această lungă perioadă au loc

3
explicări raţionale ale vieţii psihice şi chiar unele “primitive” experimente privind
comportamentul omenesc.
În etapa ştiinţifică, procesele psihice sunt studiate pe baza cercetărilor
experimentale sistematice, căutându-se o cât mai mare obiectivitate prin operaţii
de măsurare, cuantificare. Acum apar marile orientări în psihologie, care, deşi
uneori se opun una alteia, toate urmăresc criteriile de ştiinţificitate.
Primele două etape pot fi reunite într-o lungă etapă preştiinţifică, în timp ce
ultima constituie etapa ştiinţifică propriu-zisă.
Acestea fiind spuse, mai adăugăm că istoria psihologiei ca disciplină
autonomă este posibilă în două moduri:
- de la constituirea psihologiei ca ştiinţă până în zilele noastre (doar etapa
ştiinţifică).
- de la începuturi până în zilele noastre.
Demersul nostru se încadrează în cea de a doua modalitate de concepere a
istoriei psihologiei.

XXX

Termenul de “psihologie” este derivat din: psyché = suflet;

Logos = cuvânt.

Psyché are şi alte corespondenţe. Etimologia cuvântului psyché de la

psychron = rece. În vechime, aerul inspirat sau expirat avea menirea de a răci
atmosfera şi în egală măsură inima. Psycho (verb) = a sufla, a răsufla, a respira, a
răci, a răcori. De asemenea, termenul de origine latină suflare însemna a umfla şi a
se umfla.

În antichitate, deci, exista o confuzie între suflet şi respiraţie. Respiraţia

reprezenta legătura directă cu viaţa şi cu moartea.

4
 De aceea, nu numai în antichitate, ci chiar până în secolul XIX, psihologia
ar putea fi numită pneumatologie. Pneuma însemna, în limba greacă veche,
suflare, suflet, duh. Pneuma ágion era duh sfânt.
Această teminologie ne trimite cu gândul la un alt domeniu, şi anume la
teologie. Din punctul de vedere al psihologiei, interpretările teologice nu au o
foarte mare relevanţă. Psihologul nu studiază sufletul ca fiind o entitate
transcendentă, de origine divină, asa cum ar face un teolog. Psihologul studiază
sufletul legat de activitatea fiziologică, organică, a corpului uman. Pentru psiholog
interes prezintă omul viu. Se poate spune că studiaza sufletul “în etimologia sa
originară”.
Astfel, preocuparea iniţială a psihologiei ar putea fi considerată tehnica
respiraţiei. Ritmul respirator determina schimbări în organismul uman; controlul
respiraţiei devine obiect al psihologiei.
Plămânul era considerat un fel de “răsuflătoare” a organismului. Plămânii
erau “îmbracămintea” inimii, sediul sufletului - plămânii, iar sediul sufletului -
inima. Sufletul a mai fost localizat de altfel în abdomen, în cap, în gât. Istoria
localizarii sufletului poate constitui de asemenea una din preocupările istoriei
psihologiei.
O altă perspectivă în istoria psihologiei ar fi relevarea aspectelor obiective
şi subiective ale sufletului. Sufletul a fost conceput ca Spirit universal – suflu în
lume, în univers.
În fine, merită studiat raportul dintre suflet şi corp în această desfăşurare
istorică (legatura şi despărţirea lor). Aici pot fi urmărite următoarele aspecte:
1. Tipul de raport: organic, anatomic, fiziologic, psihologic.
2. Studiul manifestărilor psihice.
3. Deficienţele psihice (boli, diagnoză şi tratament)
4. Perfecţionarea metodelor de investigaţie: - observaţia
- intervenţia
5. Fenomenele parapsihologice (alături de cele psihologice).

5
 Credinţe despre suflet la vechii egipteni

Ne vom referi în acest context la sfârşitul mileniului al patrulea înaintea

erei noastre.
Concepţiile despre suflet la vechii egipteni le putem întâlni şi reprezentate
grafic pe vechile monumente; avem de a face deci cu o reprezentare vizuală a
sufletului.
Primele reprezentări ale sufletului: ca un abur ce se ridica din zona
craniului; apoi ca o pasăre care se îndeparta de trup - pasărea pleca uneori şi
alteori se întorcea. Aceste reprezentari denotă faptul că vechii egipteni considerau
ca sufletul pleacă, părăseşte trupul, dar se poate şi întoarce.
Modalitatea de îmbălsamare a trupului (pentru o păstrare cât mai
îndelungată) în forma pe care o avea în viaţă - denotă preocuparea pentru
favorizarea întoarcerii sufletului. Egiptenii foloseau substanţe experimentale care
contribuiau la păstrarea sufletului ca şi cum ar fi fost viu. Piramidele erau
monumente funerare a căror forma avea menirea de a semnaliza sufletului celui
decedat prezenţa trupului îmbalsamat, în asteparea sufletului (asemenea piramide
construite în trepte s-au făcut şi în America de Sud, America de Nord, în China).
În interiorul mormântului, trupul era era îngrijit în mod deosebit (cu
substanţe colorate, îmbrăcăminte scumpă, arme şi alimente), era adăpostit în
sarcofage – încăperi speciale pentru morminte.
În reprezentările grafice apare diferenţa dintre suflet şi trup: trupul este
reprezentat rigid, iar sufletul mobil. Naşterea era reprezentată ca o pasare
îndreptată catre pântecele femeii, iar moartea ca o pasăre care se îndepartează.
Trupul se însufleţea prin naştere sau înviere. După reprezentări, este de
presupus că sufletul era considerat nemuritor. Sufletul preexista trupului, după
cum ne putem da seame din reprezentările naşterii. Ulterior, sufletul a fost

6
reprezentat ca o persoană în miniatură (ceea ce denotă asemanarea dintre trup si
suflet).
Reprezentările difuze ale sufletului revela legătura pe care o făceau vechii
egipteni între suflet şi respiraţie. Poziţiile în care a fost reprezentat sufletul nu ne
lămuresc dacă acesta era localizat, în concepţia vechilor egipteni, în zona cefalică
sau în cea toracică.
Sufletul înviorează întregul trup (viaţa, miscarea corpului). Mecanismul
vieţii îl constituia pătrunderea sufeltului în trup ca suflu vital, prin inspiraţie.
După felul în care era reprezentată inima, ne dăm seama că aceasta era
considerată ca fiind organul vital care era pus în mişcare de suflet. Ea avea un loc
special în cadrul îmbălsămării (inima era considerată ca fiind un motor, iar
plămânii aveau menirea de a răcori motorul). Prin inimă sunt însufleţite organele
de simţ. Procesul invers este acela de pierdere a sensibilităţii prin încetarea
fluxului sanguin; ieşirea sufletului din trup printr-o expiraţie – rigidizarea trupului.

Credinţe despre suflet la vechii chinezi

Perioada la care ne referim este cea din sec. VIII, IX î.e.n.

La vechii chinezi, sediul sufletului se credea că este inima, considerată de
altfel organul principal. Mecanismul de funcţionare a inimii era legat de respiraţie.
Respiraţia consta în dilatarea inimii şi concentrarea pentru eliminarea sângelui
/dispersia sângelui. (În realitate, oprirea inimii antrenează oprirea sângelui.)
Avem în acest caz relatări “fiziologice” primitive: datorită însufleţirii inimii
prin circuitul sanguin sunt însufleţite toate organele (interne şi de simţ).
Funcţiile sufleteşti se pot împărţi în trei 3 categorii:
1. Legate de organele interne
2. Legate de simţ
3. Legate de gânduri şi sentimente

7
Creierului nu i se acordă nici o funcţie specială în legatură cu gândirea, dar era
sediul senzaţiilor; gura, nasul, ochii, urechile erau localizate în encefal.
Pe baza trăsăturilor feţei, a dispunerii organelor receptive se făceau anumite
distincţii în legătură cu sensibilitatea de ansamblu şi cu personalitatea umană. Era
vorba de fiziognomonie – precizarea caracterului după trăsăturile feţei şi după cele
antropologice.

Concepţii despre suflet la vechii indieni

Sufletul are un rol determinant faţă de corp şi în mentalitatea vechilor

indieni. Astfel, de exemplu, vom găsi metode speciale de eliberare a sufletului de
trup, în special la tibetani. Eliberarea de trup a sufletului este o finalitate (el fiind
superior trupului sălăşluind acolo căutând să se elibereze).
La inzi (vechii locuitori ai Indiei) au apărut numeroase concepţii despre
suflet, acesta fiind zeificat. Exista un suflet al Universului şi unul individual al
omului; ele erau principial identice. Aveau conştiinţa că sufletul omului este
identic cu cel unic. Prin zeificare, se înţelegea unirea cu sufletul universal -
Brahman (identic cu întregul univers) pe care îl creează, el însusi separându-l
aparent de el însuşi, dar rămânând în esenţă acelasi. Sufletul care se regăseşte la
fiecare om, dar şi la alte vieţuitoare este în aparenţă individualizat.
Brahman şi Atman ar fi identice, dupa exegeza vechii Indii. Filosofia
indiană se bazeaza pe activitatea creatoare a lui Brahman (el dă naştere lumii,
Universului, îi dă o modalitate unică de evoluţie şi este cel care poate distruge
lumea, revenind astfel la el însuşi – nemuritor – lumea nefiind decât o aparenţă, e
ceva diferit de Brahman).

Nimicirea lumii se face prin întoarcerea Universului în sufletul care i-a dat
naştere. Ceea ce cunoaştem noi din lume este o iluzie a noastră, a lui Atman
individual, care nu se recunoaşte încă pe sine ca fiind Brahman. (Concepţie de

8
viaţă cu aspecte speculative, despre elemente care depăşesc aceasta unitate a lumii
şi a lucrurilor, ce va reveni în diferite forme în întreaga filosofie.)
Atman este caracterizat prin 4 tipuri de elemente: organe (organe ale
sufletului), stări (ale sufletului), transmigrarea sufletelor, eliberarea finală a
sufletului.
Sufletele umane individuale se desprind din sufletul universal, se
individualizează, pătrunzând în trupurile diferitelor vieţuitoare, însufleţindu-le: în
primul rând, le dă viaţă, în al doilea rând, îl face capabil de plăcere şi suferinţă.
Organele sufletului erau în număr de patru:
1. Creierul - 2 anexe ca niste rădăcini, care pătrund în corp alcatuind sistemul
nervos, diferit de cel sanguin.
2. Nervii – afectori şi efectori. Nervii afectori sunt legaţi de mintea şi de voinţa
conştientă, ca şi de cele cinci simţuri. Nervii efectori sunt legaţi de vorbire, de
membrele superioare şi inferioare, de organele de procreere şi de cele de
evacuare (creierul - sediul efector). Toate organele sunt legate, prin nervii
afectori şi efectori, de sediul central al sufletului. Astfel, vechii indieni legau,
în reprezentarea lor, sufletul de toate organele de la care porneau fibrele
nervoase.
3. Inima este legată de respiraţie, de circulaţia sângelui, de hrănirea şi însufleţirea
organismului, a fiecarei părţi a trupului. Inima şi plămânii ocupau un loc central.
Creierul era sediul efectiv al sufletului, iar inima, sediul empiric al sufletului.
Există o condiţionare reciprocă între creier şi inimă, dar nu explicit. O dată cu
progresele fiziologice va fi explicitată şi această reciprocitate. Aceste organe sunt
separate, dar formează un întreg. Toate organele sunt necesare, cu funcţionarea lor
echilibrată; totul porneşte de la inimă şi este dirijat de creier. Element asemănător
trupului, dar diferit de acesta este sămânţa trupului (substanţă elementara –
dublura fină, neperceptivă a corpului material, o dublură functională, nu
anatomică). Corpul subtil garantează funcţiile organice ale sufletului/trupului şi
poate garanta funcţionarea şi după moartea trupului pe care îl părăseşte. Ideea

9
corpului subtil a apărut graţie relatărilor unor persoane cu capacităţi speciale, care
l-au descris. Corpul subtil nu mai este perceptibil după moartea sufletului.
4. Karma. Substratul moral – karma - este alcătuit din totalitatea faptelor care
însoţesc sufletul şi după moartea trupului.
Mai departe, stările sufletului individual, Atman, sunt:
1. Starea de veghe este caracterizată prin activitatea tuturor organelor sufletului.
Activitatea organică de regulă este inconştientă.
2. Starea de somn cu vise, în genere, este o stare în care dispare conştiinţa
activităţilor organice şi presupune încetarea parţială a funcţionării organelor
sufletului. Există o oarecare legatură cu lumea exterioară, visele nefiind altceva
decât conştientizarea prin imagini a activităţii organelor sufletului. Creierul
produce senzaţii, percepţii şi reprezentări în timpul somnului, dar se constată o
diminuare a activităţii organelor.
3. Starea de somn fără vise sau Somnul profund este o contopire parţială şi de
scurtă durată a sufletului individual cu cel universal, cu Brahman. Este o stare
trecătoare, liniştitoare (odihnă profundă).
4. Starea de contopire cu Brahman. Este vorba de reunirea definitivă a sufletului
individual, Atman, cu sufletul universal, Brahman, de dispariţia ca atare a
conştiinţei individualităţii sufletului, este eliberarea sufletului. Această
eliberare poate avea loc prin transmigraţia sufletelor (trecerea sufletelor după
moartea corpului în alte corpuri) sau prin eliberarea totală (contopirea veşnică
cu sufletul universal). Reîncarnarea apare astfel ca o nouă condamnare la
petrecerea unei noi vieţi în această lume aparentă.

Credinţe despre suflet la vechii greci

Mitologia greacă oferă date numeroase, întrucât, având condiţii prielnice, în

cetăţile greceşti s-a dezvoltat o cultură materială şi spirituală deosebită. În
banchete, simpozioane, grecii evocau expediţiile şi razboaiele, cu cântăreţi şi

10
recitatori speciali; au fost reproduse şi credinţele lor populare, unele în opere
ajunse la perfecţiune (Iliada, 850 î.e.n., şi Odiseea). Acestea relatau întâmplări din
jurul anilor 1000 î.e.n..
Fără a fi considerat nemuritor ca atare, sufletul era nematerial şi era
imaginat ca o dublură a corpului (un al doilea corp, cu acelaşi contur, dar
invizibil). Părăsirea corpului era imaginată ca un fel de zbor al sufletului către o
altă lume – a umbrelor. Credinţa aceasta s-a datorat şi faptului că sufletul celui
mort putea să revină în timpul somnului cu vechea lui înfăţişare celor apropiaţi –
prietenilor, dar uneori şi duşmanilor (sufletul putea acţiona asupra celui care îl
visează, în bine sau în rău, le dădea sfaturi sau îi vindeca, iar pe duşmani îi
înspăimânta şi le producea leziuni; astăzi acestea se pot realiza prin hipnoză şi
autohipnoză, legate sau nu de obsesii şi stări isterice.) Sufletul celui mort influenţa
corpul celor vii şi propriul lor suflet. Aceste fenomene erau interpretate ca fiind
determinate din exterior. Dacă sufletele reuşeau asemenea lucruri, rezulta că, într-
un fel sau altul, ele aveau o existenţă.
Neobservabile în mediul înconjurător, ele erau într-un sediu subteran al
sufletului. Sediul sufletului era sumbru (Tartar - la greci, Infern - la romani);
dupa moarte, sufletul era condus de o zeitate subterană (Hades - la greci şi Pluto
la romani). Infernul era despărţit de lumea celor vii de un râu – Acheron. Sufletele
erau trecute de cealaltă parte a râului de un personaj cu o luntre – Charon – căruia
trebuia să i se dea un obol – moneda, pusă în gura mortului. Sufletele nu se mai
întorceau din Infern niciodată.
Concepţiile despre suflet ale vechilor greci erau deosebite de cele care
considerau că sufletele sunt nemuritoare şi de cele care considerau că acestea
revin, după reîncarnare. Există legende (Prometeu, Sisif), în care anumite
personaje, din cauza încălcarii unor prescripţii ale zeilor, erau pedepsite. Hades era
considerat zeul care stăpânea Infernul. Poarta Infernului era păzită de Cerber –
câinele cu trei capete; el lasa sufletele să intre, dar nu permitea nimănui să iasă
(ceea ce denotă o concepţie despre suflet care nu se mai poate întoarce).

11
 Mai târziu a apărut ideea că cei care au facut fapte bune în viaţă se duceau
după moarte în Câmpiile Elizee, Insulele Fericirii – reprezentări ale raiului, locul
sufletelor celor buni. Pentru fapte rele, un suflet era chinuit la nesfârşit.
Moartea era personificată: un bărbat tânăr, cu barbă, mantie neagră, două
aripi negre şi o sabie (ratiera) pentru a ucide. Acesta smulgea prin moarte umbra
corpului, pe care Hermes o lua şi o ducea în Infern. Astfel de reprezentări apar în
picturile populare despre iad, în care sabia este înlocuită cu o furcă.

Întrebări de autoevaluare:
Care sunt fazele cunoaşterii omeneşti?
Care a fost evoluţia psihologiei în aceste faze?
Care este etimologia termenului psyche?
Dar al termenului pneuma?
În ce constau reprezentările despre suflet la vechii egipteni?
În ce constă raportul suflet-corp la vechii egipteni?
Unde considerau vechii chinezi că se află sediul sufletului?
Relevaţi raportul dintre Atman şi Brahman.
Enumeraţi organele sufletului individual.
Enumeraţi stările sufletului individual.
În ce consta credinţa despre suflet la vechii greci?

12
 PRELEGEREA A II-A
ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ÎN FILOSOFIA GREACĂ

Cu timpul, în Grecia apar şi concepţii despre suflet, făcându-se trecerea la

un plan de cunoaştere superior, motiv pentru care vom face în continuare un popas
mai lung în gândirea greacă veche.

Thales (624–527 î.Hr.) considera că tot ceea ce ne înconjoară provine din

apă, pentru ca apa ocupă cea mai mare parte a pământului, transformându-se în
aer prin evaporare, iar prin îngheţ şi amestec cu alte substanţe, în pământ. Toate
aceste transformări ale apei şi materiilor organice se datoresc unei însufleţiri a lor.
Sufletul era de natura materială, incorporală şi înzestrat cu mişcare (ceea ce este
însufleţit se mişcă); sufletul este principiul oricărei mişcări. Mişcarea este eternă şi
sufletul ce o determină este nemuritor. Materializarea sufletului nu înseamnă
identificarea lui cu materia obişnuită, ci este doar asemănător; materia este
perisabilă, inertă, în timp ce sufletul nu este perisabil, este mişcător, diversificat,
simţitor la plante şi animale, gânditor la oameni.

Anaximenes (585–525 î.e.n.) are concepţie asemănătoare cu a lui Thales,

dar consideră că nu apa este substanţa de bază a lumii, ci aerul. Sufletul este
suflare (aer), în concepţia originală, mecanismul vieţii constituindu-l răcirea şi
încălzirea aerului prin respiraţie. Prin expiraţie, aerul se încălzeşte. Intermediar
între rece şi cald este focul. Aerul este un principiu de ventilaţie; inima este un
principiu de încălzire, fiind sediul focului. Moartea omului înseamnă
transformarea sufletului în aer – sufletul este principiul senzorial de gândire şi
miscare al corpului, tot astfel este un suflet al întregii lumi. Adversari ai lui

13
Anaximenes, care considerau că Universul este infinit, spuneau că nu respiră,
nefiind nimic în afara lui. Pentru Anaximenes, Universul este înconjurat de aer,
care intră şi iese în permanenţă din el; Universul este însufleţit fără a fi altceva
decât universul însuşi.
Ciclul acestor interpretări se încheie cu Anaximandru (640-545 i.e.n.);
universul este infinit, nemărginit (apeiron), şi principiul Universului ar fi chiar
infinitul (Universul este ceea ce se transformă pe sine, luând diverse înfăţişări).
Apeironul Universului îi garantează şi diversitatea – din Univers provin toate
lucrurile, fenomenele, şi toate se întorc în el prin mişcarea eternă. Primul principiu
este cel care separă caldul de rece şi le înlocuieşte una cu celalaltă. Din cald şi din
rece, se pot separa substanţele, se diferenţiază aerul de apă şi apa de pământ.
Sufletul este această transformare a elementelor unele în altele, omul este amestec
de pământ, aer, apă. Ca evoluţie a speciilor, primele vieţuitoare ar fi provenit din
apă (aveau solzi) şi, trăind pe pământ, le-a aparut părul; căzându-le părul, au
apărut oamenii.
Astronom, muzicolog şi matematician, bazându-se pe calcule numerice,
Pitagora considera că întreg Universul era alcătuit din numere, fiecărui lucru
corespunzându-i un numar; fiecare planetă avea câte un număr. Pitagoreicii aveau
cunoştinţe astronomice evoluate şi considerau că între corpurile cereşti exista
corespondenţă numerică; credeau în ordine şi armonie. Corpurile cereşti emit
anumite sunete. Fiecare sunet era legat de un număr pe care îl ocupa în scara
muzicala; combinaţia acestor numere conducea la armonia universală. Sufletul
omului care cunoaşte această armonie trebuie să fie un număr şi să determine,
împreună cu numerele corespunzătoare părţilor sale corporale, o armonie analogă
cu armonia universală. Astfel conceput, ca proporţie, ordine şi armonie,
corespundea sufletului universal, fiind o parte din el. Sufletul este un număr, care
determina mişcarea întregului corp. Proporţia dintre numerele trupului, respectiv
sufletului, poate avea variaţiuni, în funcţie de starea lor. Un corp mai însufleţit este

14
un corp în care domină sufletul. Echilibrul numeric poate să crească sau să scadă,
astfel încât, la un moment dat, poate să ia valori negative.
Omul este un animal raţional – zoon logicon – dotat cu gândire. Raţiunea
este diferită de sensibilitate; fiind dotat cu sensibilitate, omul se aseamănă si cu
animalele, fiind dotat cu mişcare şi dezvoltare, se aseamănă şi cu vegetalele.
Sufletul individualizat îşi poate schimba locul, poate trece de la un regn la altul,
fenomenul numindu-se metempsihoză. Pitagora ar fi fost influenţat astfel de
concepţii orientale despre transmigraţie.

Rigiditatea calculelor numerice trebuia să găsească o concepţie contrară.

Cel care a elaborat-o a fost Heraclit (504 – Concepţia lui este dinamică, considera
focul ca fiind esenţa universului – totul provine din foc şi se întoarce în foc,
Universul nefiind altceva decât un foc care arde şi se stinge, după măsură. Acesta
însufleţeşte universul, îl pune în mişcare permanentă şi îl transformă prin ardere –
totul curge (panta rei), nimic nu este stabil, ceea ce vedem este o iluzie, o părere.
Sufletul uman, animal şi vegetal, ca şi cel universal, este alcătuit din foc,
mai mult sau mai puţin puternic. Focul şi căldura înseamnă viaţă, recele înseamnă
moartea. Inima, sediu al sufletului, conţine focul şi căldura vieţii pe care o
împrăştie în tot corpul prin respiraţie, o trimite şi o întoarce după măsură. Există
un logos (raţiune) universal şi un logos uman. Bivalenţa logosului permite
comunicarea sufletului individual cu cel universal prin foc care răzbate prin orice.
Cei care considerau că numai aşa se poate cunoaşte, prin oprirea lucrurilor,
au fost filosofii din şcoala eleată. Ei considerau că simţurile ne înşeală, spre
deosebire de Heraclit, ei ziceau că simţurile ne înfăţişează lucrurile în mişcare,
când, de fapt, totul este încremenit şi astfel a fost întotdeauna; mişcarea însăşi este
iluzorie.
Eleaţii considerau că sensibilitatea nu este autentică. Sufletul este o pneuma
care pune în mişcare cunoaşterea, cunoasterea iluzorie şi cea adevărată (prin
simţuri şi raţiune). Eleaţii pun problema gândirii ca atare, pentru prima dată: ce

15
este gândirea, spre deosebire de sensibilitate? Trei aspecte trebuie reţinute aici: A
gândi înseamnă acelaşi lucru cu a fi; A simţi înseamnă doar a părea că eşti; A fi
este deosebit de a exista.
Mai departe, dintre presocratici, Anaxagoras credea că toate corpurile sunt
alcătuite din părţi asemănătoare, omogene (homeorid, homeomeri – părţi
asemănătoare). Sufletul universal este cauza primă a mişcării, a transformării –
nous (gândire, spirit) penetrează totul şi este şi raţiune şi cunoaştere; este atât
principiul cunoaşterii senzoriale, cât şi a celei raţionale. Senzaţiile sunt forme
imperfecte de cunoaştere – susţine Anaxagoras – pentru că nu putem distinge cu
ajutorul lor particulele care compun corpurile. În fond, este un avantaj al
organelor noastre perceptive faptul că nu vedem şi nu auzim totul. Perceptivitatea
noastră are limite calitative şi cantitative, ratiunea dă adevarata structură a
corpurilor.
În studiul fenomenelor naturale se remarcă un alt gânditor presocratic,
Empedocles (490–430 î.e.n.). Totul este însufleţit, după Empedocles, nu
surprindem viaţa mai ales la plante, animale şi oameni, există şi manifestări
ascunse ale vieţii. Aspectul exterior al vieţii (mişcarea) nu este suficient. Viaţa se
manifestă mai ales prin circulaţie externă; corpurile sunt alcătuite însă din
substanţe care se mişcă în interiorul lor. Sufletul este doar principiul mişcării
substanţelor corporale. Mişcările substanţelor din corpurile umane sunt
perceptibile – sonor sau olfactiv – ele izbucnesc şi în afară.
Democrit din Abdera (460 î.e.n.) considera că materia, indiferent de
natura ei se compune (atomos) din particule foarte mici, care nu se mai puteau
divide, o teorie (atomismul) mereu reluată, până în zilele noastre.
Corpurile însufleţite (animale şi umane) sunt cele care respiră şi se mişcă.
Democrit considera că sufletul ar fi şi el alcatuit din atomi. Sufletul este substanţă
subtilă, neperceptibilă, ca atare considera că este alcătuit din atomi sferici, fiind
dotat cu mişcare. Atomii sferici au posibilitatea de a se mişca prin rotaţie unii faţă
de ceilalţi. Sufletul este o substanţă alcatuită din atomi sferici, dar este de aceeaşi

16
factură ca şi orice altă substanţă. Sufletul are o alcătuire materială ca şi corpul
uman, deci el nu mai poate fi considerat nemuritor; în momentul morţii, sufletul
este eliminat din corp prin exitus (ultima suflare), care poate fi observată. Dacă
persoana care moare se află într-o încăpere răcoroasă, suflarea caldă se destramă
în aer. De fapt, activitatea sufletească este o formă de manifestare a atomilor. Se
consideră ca sufletul nu ar avea o localizare precisă, ci ar fi difuz, în tot corpul,
pentru că el pune în mişcare orice parte a corpului. Sufletul nu se identifică cu
corpul, deoarece este compus a atomi cu forme şi temperaturi diferite. Activitatea
sufletului este cea care determină şi emanaţiile organelor de simţ. Mecanismul
perceperii lucrurilor se face prin confruntarea celor două tipuri de emanaţii: de la
organele de simţ spre corpurile exterioare şi invers.

Între 469–399 î.e.n., Socrate, spre deosebire de naturalişti (filosofii care l-

au precedat), susţinea că sufletul este mai important/interesant decât natura. El
amintea, în acest sens, în discuţiile sale, de inscriptia din templul lui Apolo, de la
Delphi: Cunoaşte-te pe tine însuţi.
Numai omul gândeşte şi de aceea trebuie să se cunoască pe el însusi, să-şi
cunoască propria gândire. Gândirea este partea raţională a sufletului. Raţiunea este
superioară sensibilităţii. Dar filosofii nu faceau un studiu propriu-zis al gândirii,
fiind mai curând interesaţi de ceea ce gândeau (de continut), şi nu de gândire.
Socrate a fost interesat de gândire şi de elementele ei (gânduri, noţiuni,
concepte). Gândim despre bine, frumos, Dumnezeu, suflet (noţiuni pe care le
gândim corect dacă putem să le definim, să le explicam. Socrate a dezvoltat
noţiuni etice în special: curajul, prietenia, bunătatea, îndrăzneala, frica. Aceste
noţiuni trebuiau să fie bine definite. Orice om normal gândeşte corect şi are în
minte noţiuni şi definiţii ale acestora, dar ele trebuie să fie puse în evidenţă astfel
încît să se nască în mintea fiecăruia.
Mama lui Socrate era moaşă. Filosofia, asemănată cu moşitul, permite
ideea că filosoful nu produce noţiunile, ci îl ajută pe celalalt să le scoată la iveală

17
prin maieutică – arta de a naşte idei. Explicaţia acestui fapt, al descoperirii, consta
în ideea că sufletele oamenilor ar mai mai fi fi trăit cândva, ar mai fi învăţat (teorie
dezvoltată mai pe larg de discipolul lui, Platon), iar prin maieutică, persoana şi-ar
aduce aminte de ceea ce a învăţat. Socrate dovedea că un sclav gândea corect
amintindu-şi niste cunoştinţe pe care nu le obţinuse în viaţa aceasta. Trebuia însă
să ştii ce şi cum să-l întrebi. Metoda maieutică pornea de la ceea ce făcea adesea
Socrate – se punea în situatia, aparent, de a încerca să afle adevărul de la celalalt,
autoironizându-se şi folosind ironia împotriva celuilalt. Procesul psihic de obţinere
a noţiunilor în maieutică se facea prin generalizare şi abstractizare. Socrate căuta
multe exemple din care să reiasă că o anumită noţiune nu este valabilă numai într-
un singur caz. De pildă, noţiunea de curajos: Ahile, Ulise, Agamemnon – ostaşi
greci; generaliza noţiunea prin exemple, apoi prin abstractizare. Prin urmare, a fost
primul care a pus problema gândirii noţiunilor şi proceselor psihice (prin
generalizare, abstractizare), prin care pot fi obţinute în cadrul unei metode speciale
– maieutica.

Platon (427-347 î.e.n.), unul dintre cei mai mari filosofi ai antichităţii, îşi
ţinea cursurile într-o gradină ce aparţinea unui anume Academos, motiv pentru
care şcoala sa a rămas în istorie cu numele de Academie, expunându-şi lucrările
sub formă de dialoguri.
Într-un anumit sens, concepţia lui Platon ar fi chiar psihologistă. El
consideră că cetăţile ar trebui să fie conduse după exemplul funcţiilor pe care le
are sufletul (apetitul sau dorinţa, ce provine din nevoile corpului; gândirea, care
tinde spre obţinerea adevărului; şi voinţa care reprezintă puterea de a înfăptui fie
dorinţele corpului, fie obţinerea adevărului). Guvernanţii ar trebui să fie filosofi,
iar slujitorii acestora să fie militari. Agricultorii, meseriaşii şi negustorii trebuiau
să asigure nevoile corporale ale locuitorilor. Sclavii nu erau puşi la socoteală. Prin
urmare, se poate spune că Platon transpune funcţiile psihice în funcţii sociale. Ca
sedii ale funcţiilor sufletului erau capul pieptului şi partea de sus a abdomenului,

18
localizări cu o veche tradiţie: sediul gândirii este capul; sediul simţirii este pieptul;
sediul nevoilor este abdomenul.
Platon considera că sensibilitatea cu organele sale perceptive ne dă imagini
despre lumea înconjuratoare, dar că aceasta nu este lumea autentică, ci doar lumea
aşa cum ne apare nouă. Lumea autentică poate fi doar gândită raţional.
Cunoaşterea adevărului nu se bazează pe simţuri, ci pe gândire, fiindcă
numai aşa putem cunoaşte ideile, adevăratele forme ale lucrurilor; eidos=idee,
formă. Platon considera că fiecărei vieţuitoare îi corespunde o idee; lucrurile sunt
umbre, copii ale ideilor, lucrurile sunt alterabile, ideile nu se nasc şi nu pier
niciodată. Platon vorbeşte despre lumea ideală, un fel de sediu al ideilor. Pentru
ilustrarea raportului dintre lucruri şi idei, el foloseşte, printre altele, “mitul
cavernei”: într-o peşteră oamenii sunt legaţi în aşa fel încât să nu se poată întoarce
spre lumina care vine din afara peşterii; ei văd pe peretele peşterii umbrele celor
care trec prin lumină. Ei cred că umbrele pe care le văd pe peretele din faţa lor ar
fi chiar lucrurile însele. Prin gândire, îşi pot da seama că lumina şi adevărata lume
sunt în afara peşterii. Sufletul este considerat nemuritor, fiind de felul formelor
eterne, surse ale adevărului.
În privinţa cunoaşterii un rol important îl are memoria. Platon considera că
fiecare om ar avea reminiscenţe în suflet datorate experienţelor anterioare.
Memoria nu se identifică însă cu reminiscenţa. Memoria obişnuită înseamnă
păstrarea unor anumite senzaţii, percepţii, idei şi reactualizarea lor. Imaginaţia
(phantastia) este reprezentare mentală a unui obiect sau vieţuitoare care nu sunt de
faţă. Imaginaţia este legată şi de vis, halucinaţie, delir.

Aristotel (383-322 î. Hr.), discipol al lui Platon, întemeiază propria şcoală

filosofică numită Liceul. El elaborează o teorie despre suflet în De anima (lucrare
ce poate fi considerată primul tratat de psihologie din istorie) şi în Parva
naturalia, lucrare ce reuneşte nouă mici tratate.

19
 De anima pune cercetarea psihologică în legătură cu cea fiziologică şi
biologică. Psyche este în toate vieţuitoarele, existând un suflet vegetal, unul
animal şi unul raţional propriu omului.
La om, el nu mai este nemuritor ca la Platon, ci este o formă inerentă
individului, indisolubil legat de trup.
Sufletul are regiuni diferite, pentru Aristotel: regiunea inferioară,
vegetativă, comună plantelor şi animalelor, regiunea senzorială, proprie
animalelor, şi regiunea raţională, proprie omului.
Pentru a ajunge la formele sale pure de la senzaţie, gândirea trece prin mai
multe operaţii: a) imaginaţia prelucrează mai întâi materialul sensibil, degajând
calităţile generale; b) plecând de la aceste imagini, extrage ideile inteligibile; c)
operaţia ultimă a gândirii este intuiţia directă a esenţelor, a formelor inteligibile.
Intelectul este dedublat: Aristotel vorbeşte de un intelect activ şi de unul
pasiv, primul având funcţia formei, al doilea funcţia materiei.

Întrebări de autoevaluare:
Cum caracterizează Thales sufletul?
Care este concepţia despre suflet a lui Anaximenes?
Ce este Apeiron-ul lui Anaximandros?
Relevaţi legătura dintre suflet şi numere la Pythagora.
Este sufletul identic cu focul în viziunea lui Heraclit?
Ce este sufletul pentru eleaţi?
Ce este Nous-ul pentru Anaxagoras?
Care este principiul mişcării substanţelor corporale la Empedocle?
În ce constă atomismul lui Democrit?
Expuneţi concepţia despre om a lui Socrate.
Relevaţi corespondenţa dintre facultăţile sufletului şi rolurile sociale în
concepţia lui Platon.

20
 PRELEGEREA A III-A
EVOLUŢIA PREOCUPĂRILOR PSIHOLOGICE ÎN EVUL MEDIU
ŞI EPOCA MODERNĂ

În Evul Mediu, teologia, după cum bine se ştie, influenţează hotărâtor

concepţiile despre suflet şi viaţa psihică.

Pe linia misticismului neoplatonic, Augustin (354-430 d. Hr.) considera că

sufletul omului este de natură spirituală şi de aceea nemuritor, deşi este legat
temporar de corp (omul este un suflet care se foloseşte de un corp). Sufletul este
legat de trup doar prin acţiunea exercitată neîntrerupt asupra acestuia pentru a-i da
viaţă. În momentul când lucrurile din jur ne afectează simţurile, organele noastre
senzoriale sunt supuse acţiunii lor, fără ca sufletul să fie acţionat, fiind superior
trupului (ceea ce este inferior nu poate acţiona asupra a ceva superior). Sufletul
“notează” această înregistrare a trupului, fără să suporte nimic din partea acestuia,
şi scoate din propria substanţă o imagine a obiectului (senzaţia).
Sufletul trebuie să urmeze calea credinţei, însoţit, desigur, de un anumit
exerciţiu al raţiunii, dar credinţa trebuie să primeze: Nisi credideritis, non
intelligetis (dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege). Adevărul lui Dumnezeu trebuie
acceptat prin credinţă, dacă vrem apoi să îl înţelegem.

Toma d’Aquino (1225-1274), socotit cel mai de seamă folosof scolastic, se

situează, pe de o parte, în tradiţia aristotelică, pe de alta, în teologia creştină.
Sfântul Toma urmează teoria aristotelică din De anima, susţinând că sufletul
omenesc se înfăţişează sub trei dimensiuni: sufletul vegetativ (legat de hrană),

21
sufletul senzitiv (legat de simţuri), sufletul raţional (dependent de datele oferite de
simţuri).
Sufletul, formă unică a corpului, nu mai este un prizonier al trupului ca în
platonism sau ca la Sfântul Augustin, ci apare ca “energia care dă viaţă”. Se naşte
în acelaşi timp cu trupul, dar îi supravieţuieşte. Prin el, omul aparţine categoriei
fiinţelor imateriale, dar nu este o inteligenţă pură aşa cum sunt îngerii, ci simplu
intelect, pentru că este asociabil unui trup. Este o realitate, o formă spirituală de
grad inferior în comparaţie cu îngerii (el stă pe ultima treaptă a creaturilor
inteligente, fiind cel mai îndepărtat de intelectul divin). Intelectul agent prezent în
orice suflet reprezintă facultatea prin care ne apropiem cel mai mult de îngeri.
Pentru aflarea adevărului, sufletul are nevoie de credinţă. Numai prin
revelaţie avem acces la adevărurile superioare, dar nici raţiunea, utilizată corect,
nu ne înşală.

Odată cu Renaşterea, zona religioasă îşi scade din influenţă, creându-se un

nou profil de personalitate umană cu accent pe potenţele creative ale omului, pe
sporirea încrederii în natura umană, pe optimism, libertate şi demnitate umană.
În perioada modernă, preocupările faţă de fenomenele psihice urmează
direcţia generală a cercetării filosofice începută încă din Renaştere,
caracterizându-se prin renunţarea la cunoaşterea esenţei pentru cunoaşterea
fenomenului, prin trecerea de la interesul pentru ce este obiectul la cum este, cum
se comportă, cum se manifestă. De aici, şi o altă atitudine faţă de lume: trecerea de
la contemplaţie la acţiune, de la reflectare la modelare, în toate domeniile: artistic,
ştiinţific, filosofic. Nu mai contează esenţa imuabilă a omului, aceea de fiinţă
raţională, ci fenomenalitatea lui, manifestările şi acţiunile lui. Se conturează
treptat conceptul de suflet, cu toate aspectele sale subiective fluctuante, faţă de
rigiditatea obiectivă a spiritului.
Raţionalismul modern mai păstrează totuşi încă încrederea în raţiune şi
capacitatea ei de a cunoaşte, considerând-o sursă a adevărului.

22
 Pentru René Descartes (1596-1650), sunt adevărate doar acele cunoştinţe
care apar clar şi distinct raţiunii, aşa cum este, de pildă, ideea despre propria
existenţă (obţinută în urma îndoielii metodologice: Mă îndoiesc, deci cuget; cuget,
deci exist). Dar la întrebarea “Ce este omul?”, Descartes răspunde în manieră
renascentistă că în nici un caz “animal raţional”, căci “animal raţional” era
definiţia aristotelico-scolastică a omului, respectiv a esenţei omului, care nu-i
spunea nimic lui Descartes despre modul în care se comportă omul, şi anume ca
fiinţă cugetătoare. Omul este alcătuit, potrivit filosofului francez, din două
substanţe: una cugetătoare sau neîntinsă şi una corporală. Substanţa cugetătoare
pătrunde ca un fel de lichid subtil sau ca un fel de gaz în cele mai mici părţi ale
corpului, fără să fie divizibilă. Toată această reţea de vase comunicante, numite
uneori şi spirite, având câteva sedii mai importante, cum ar fi creierul şi glanda
pineală, alcătuiesc sufletul individual. Unitatea suflet-corp devine un lucru
cugetător, res cogitans. Prin moarte, substanţa cugetătoare se retrage din corpul
perisabil.
Ar mai fi de spus că Descartes a scis şi o lucrare numită Pasiunile
sufletului, unde descrie în mod special cinci pasiuni: ura, bucuria, tristeţea, dorinţa
şi iubirea, alături de mirare, neconsiderată însă de regulă pasiune, arătând modul
lor de exteriorizare în termeni nepoetici, într-un stil clar comportamentist.

Baruch Spinoza (1632-1677) susţine că nu există decât o singură

substanţă, Dumnezeu sau Natura (Deus sive natura – concepţie imanentistă), iar
sufletele omeneşti sunt doar moduri ale gândirii divine. În opera sa principală,
Etica, în părţile a treia şi a patra, Spinoza tratează despre afecte (pasiuni), căutând
să arate în mod deosebit că prin raţiune omul se eliberează de acestea. El vorbeşte
despre mânie, răzbunare şi cruzime, dar şi despre iubire, speranţă şi milă, despre
sentimentele care pot sau nu deveni demne de admirat. Pe Spinoza îl interesează
însă legătura acestora, mai precis dependenţa lor de cele două substanţe care

23
alcătuiesc corpul şi sufletul omului. Spinoza urmăreşte şi să-l facă pe om conştient
de pericolul pasiunilor care încearcă să-l domine, să-l robească.

Cunoscut mai ales pentru teoria filosofică a ordinii prestabilite care

conducea la teza că lumea noastră este cea mai bună dintre lumile posibile, G.W.
Leibniz (1646-1716) nu admite existenţa sufletelor separate de corp şi nici
metempsihoza. Numai Dumnezeu ar fi cu totul independent de corp. Cu toate
acestea, Leibniz susţine nemurirea sufletului, dar în acelaşi timp, în mod straniu, şi
a corpului, prin resturile sale organice. Dualitatea corp-suflet, de natură carteziană,
îşi găseşte şi ea o soluţie de compromis. Sufletul îşi urmează legile sale, ca şi când
nu ar exista corpuri, iar corpul, legile sale, ca şi când nu ar exista suflete. Întâlnirea
dintre cele două se petrece datorită ordinii prestabilite de Dumnezeu.
Leibniz face şi o ierarhie a sufletelor, de la cele senzitive la cele cu raţiune,
numite suflete raţionale sau spirite; cu alte cuvinte, de la animale la oameni.
Sufletele animale sunt oglinzi vii sau imagini ale universului creaturilor, pe când
sufletele raţionale sunt imagini ale divinităţii înseşi, ale autorului naturii. Ele sunt
capabile să cunoască universul şi să îl imite.

Empirismul, spre deosebire de raţionalism, consideră că sursa adevărului o

constituie simţurile.
John Locke (1632-1704), de pildă, combătând teoria ideilor înnăscute,
considera că mintea omului este la naştere o tabula rasa, este ca o foaie albă de
hârtie pe care se aştern datele provenite din experienţă cu ajutorul simţurilor. Două
sunt sursele ideilor noastre, afirmă Locke: senzaţia, care face legătura simţurilor
cu obiectele sensibile, şi reflecţia, care face legătura cu procesele propriei noastre
minţi.
Percepţia nu presupune o activitate specială a gândirii, ea ne este impusă şi
necesită doar un anumit grad de atenţie, altfel, cu toate că un anumit corp
impresionează simţurile, prin producerea unor sunete, să zicem, ele devin practic

24
imperceptibile – nu se transformă în senzaţii. Percepţia, după Locke, este comună
omului şi animalelor, dar nu şi plantelor, cu toate că şi acestea sunt “senzitive”. La
animale se constată grade diferite de pecepţie, datorate modului de reţinere a
ideilor-percepţii, în special a memoriei. Defectele acesteia sunt uitarea şi
încetineala reamintirii. Animalele sunt dotate şi ele cu memorie.
O notă specifică a omului o constituie discernământul, capacitatea de a
distinge între idei. Discernământul, compararea şi combinarea ideilor sunt procese
sau operaţii ale minţii. Ultima dintre ele produce ideile complexe (obţinute prin
trei operaţii asupra ideilor simple (idei precum cea de cald, rece etc.): prin
combinarea mai multor idei într-una singură, prin alăturarea a două idei simple sau
complexe şi perceperea lor simultană, prin separarea ideilor de celelalte idei care
le însoţesc). Odată dobândite, ideile simple, prin intermediul cuvintelor pot fi şi
numite, respectiv pronunţate şi comunicate altora. Prin intermediul cuvintelor se
realizează şi abstractizarea, ce presupune un anumit grad de generalitate, prin
desprinderea anumitor idei de împrejurările concrete de loc şi de timp.

George Berkeley (1685-1735) este un continuator al lui Locke, fără a fi un

adept al acestuia. Ideile, susţine Berkeley, sunt reprezentări întipărite în simţurile
noastre prin senzaţii şi percepţii. Prin văz, avem idei despre lumină şi culori în
diferitele lor grade şi variaţiuni, prin pipăit simţim ce este tare sau moale, cald sau
rece şi în mod asemănător prin celelalte simţuri. Cu alte cuvinte, tot ce este pentru
mine şi pentru altul constă în a fi perceput: Esse est percipi – A fi înseamnă a fi
perceput. Berkeley recunoaşte două tipuri de idei: idei ale simţurilor şi idei ale
imaginaţiei. Primele sunt mai intense şi mai clare decât cele ale imaginaţiei. Sunt
atât de vii, încât pot lăsa impresia că ar fi provocate de ceva exterior, din afara lor.
Dar, dacă nu le mai percepem sau dacă nu le-a perceput nimeni, ele sunt ca şi
inexistente. Ideile imaginaţiei depind efectiv de voinţa noastră şi, în loc de “lucruri
reale”, ele sunt numite “himere”.

25
 David Hume (1711-1776) reia distincţia lui Berkeley între ideile simţurilor
şi ideile imaginaţiei; pe primele însă le numeşte impresii, respectiv percepţii şi
senzaţii, iar pe ultimele, gânduri sai idei, care nu sunt altceva decât reamintiri ale
impresiilor. El nu identifică impresiile, respectiv percepţiile cu lucrurile percepute,
dar consideră că impresiile sunt mai vii şi mai puternice decât amintirea acestora.
Nici o idee nu poate ajunge în minte decât prin intermediul senzaţiilor sale, ceea
ce corespunde tezei lui Locke.
Conexiunile între idei se realizează prin asemănarea acestora, prin
contiguitate în spaţiu şi timp şi prin cauză şi efect.

Disputa modernă cu privire la sursele cunoaşterii ia sfârşit odată cu apariţia

filosofiei lui Immanuel Kant (1724-1804), care concepe o „împăcare” între
gândire şi experienţă, între a priori şi a posteriori. Legătura directă dintre
cunoaştere şi obiectele cunoaşterii o constituie, la Kant, intuiţia. Pentru a se
produce o intuiţie este necesar să ne fie dat un obiect al cunoaşterii care să ne
afecteze simţirea într-un mod oarecare. Capacitatea de a primi reprezentări prin
modul în care suntem afectaţi de obiecte se numeşte sensibilitate. Prin intermediul
sensibilităţii ne sunt date obiectele şi ea ne produce intuiţii. Efectul unui obiect
asupra sensibilităţii este senzaţia. Altfel spus, obiectul este ceea ce ne produce
senzaţii. Intuiţia referitoare la o anumită senzaţie se numeşte empirică, iar obiectul
nedeterminat al intuiţiei empirice se numeşte fenomen. Fenomenul ca obiect este
compus, în manieră aristotelică din materie şi formă. Materia corespunde
senzaţiei, iar forma, modului de organizare a diversităţii senzoriale în cadrul
sensibilităţii. Materia ne este dată a posteriori, forma, a priori. Modalitatea de
ordonare a senzaţiilor trebuie să preceadă senzaţiile. Altfel spus, pentru a
înregistra senzaţiile produse de un obiect, trebuie să avem capacitatea de a
înregistra, ceea ce se întâmplă cu ajutorul formelor pure a priori ale sensibilităţii
care sunt spaţiul şi timpul. Intelectul, în acest ansamblu, ordonează datele primite
prin sensibilitate conform conceptelor sale a priori.

26
 Întrebări de autoevaluare
Care este relaţia dintre suflet şi corp la Sfântul Augustin?
Ce statut are sufletul la Sfântul Toma d’Aquino?
Care este direcţia de cercetare ştiinţifică instituită în Renaştere şi perioada
modernă?
Care sunt substanţele ce alcătuiesc fiinţa umană la Descartes?
Despre ce pasiuni vorbeşte Spinoza?
În ce constă concepţia despre suflet a lui Leibniz?
Rezumaţi teoria despre idei a lui Locke.
Ce înseamnă Esse est percipi la Berkeley?
Redaţi distincţia lui Hume referitoare la idei.
Cum se „încheagă” cunoaşterea în viziunea lui Kant?

27
 PRELEGEREA A IV-A
FILOSOFII CONTEMPORANE CU RELEVANŢĂ PSIHOLOGICĂ

Imm. Kant a mai determinat o schimbare: filosofia nu mai putea emite

pretenţii de cunoaştere, căci nu se limita la studiul lumii fenomenale. Ştiinţa
autentică părăsea lumea esenţelor, lumea transcendenţei, şi se îndrepta asupra
faptelor, fenomenelor din lumea observabilă. Secolul XIX este secolul marii
rupturi a ştiinţei de filosofie. Psihologia avea să devină, la rândul ei, ştiinţă de sine
stătătoare.
Filosofia nu a părăsit, cu toate acestea, preocupările de interes psihologic,
încercând să propună noi puncte de vedere în diferite probleme demne de luat în
seamă într-o istorie a psihologiei. Aşa au fost, de pildă, intuiţionismul,
fenomenologia şi existenţialismul.

Intuiţionismul

Cel mai de seamă reprezentant al acestui curent este recunoscut a fi Henri

Bergson (1859-1941). El îşi fundează metafizica pe o cercetare psihologică a
conştiinţei. Trebuie aplicată o metodă introspectivă, întrucât existenţa pe care o
cunoaştem cel mai bine este existenţa noastră; spre deosebire de celelalte obiecte,
pe care nu le cunoaştem decât din exterior, în legătură cu noi înşine putem
cunoaşte şi mobilurile care ne îndeamnă la acţiune. Substratul ultim al oricărei
forme de viaţă (viaţa fiind concepută evolutiv) îl constituie „elanul vital”. Elanul
original al vieţii a fost la început unitar, după care s-a dezvoltat pe două căi, una a
instinctului şi alta a inteligenţei. Omul este singura vieţuitoare care beneficiază şi

28
de instinct şi de inteligenţă. Ca facultate de cunoaştere, inteligenţa se referă la
lumea exterioară omului, iar instinctul la forma elevată a intuiţiei, ne oferă
cunoaşterea vieţii, a elanului vital în desfăşurarea lui. Intuiţia, ca opusă
intelectului, este un act personal, inexprimabil şi incomunicabil.
Una dintre problemele acestei teorii o constituie durata, care devine, la
Bergson, un fel de teorie originală a timpului. Importanţa duratei rezidă în două
tendinţe: una spre interiorizare şi alta spre derularea vieţii exterioare. Aplicarea
intelectului, a spaţialităţii exterioare la domeniul interior al duratei duce la
identificarea acesteia cu întinderea, a succesiunii cu simultaneitatea şi a calităţii cu
cantitatea. Pe linie introspectivă însă, se poate ajunge la durata pură, independentă
de orice idee de spaţiu, de orice „fantomă a spaţiului”. Ea este trăirea pură,
succesiunea stărilor noastre de conştiinţă, o curgere necurmată în care totul se
conservă; este deci evolutivă, creativă şi liberă.
Misiunea filosofiei ar fi, prin urmare, aceea de a surprinde introspectiv
această evoluţie, care este în fond a elanului vital, de la formele cele mai simple
ale vieţii până la om, şi la om apoi, de la inconştient până la intuirea propriei sale
trăiri ca manifestare a libertăţii pesonale.
Momentul creativ al duratei se realizează cel mai bine în cadrul artei.
Artistul intuieşte adesea trăirea autentică pe care o şi redă cu mijloacele sale sau o
sugerează, reuşind să treacă bariera pe care o ridică spaţiul între el şi durata pură.
Aceasta este cauza pentru care nimeni, nici chiar artistul nu poate să prevadă exact
cum va fi creaţia. La fel sunt şi momentele vieţii noastre ai căror meşteri suntem
noi înşine, fiecare dintre ele este un fel de creaţie. Trăim în măsura în care ne
creăm încontinuu pe noi înşine. Sensul acestei creaţii este libertatea ca trăire a
evoluţiei creative. Libertatea autentică rezidă în actul creaţiei pure. Ea produce
entuziasmul, cea mai elevată formă a bucuriei de a trăi. Prin creaţie, fiinţele umane
se aseamănă cu Creatorul.

29
 Fenomenologia

Termenul de fenomenologie are în filosofie semnificaţia de ştiinţă a

fenomenelor de conştiinţă. Prin fenomenologie, Hegel înţelegea “expunerea
conştiinţei în mişcarea ei progresivă de la primele forme nemijlocite care i se opun
până la ştiinţa sau cunoaşterea absolută”. Edmund Husserl (1859-1938),
iniţiatorul orientării filosofice fenomenologice, consideră că fenomenologia este o
cercetare a conştiinţei pentru a dezvălui condiţiile ultime ale constituirii obiectelor
cunoaşterii.
Fenomenologia transcendentală husserliană abordează structura ego-ului
transcendental. Pentru obţinerea eului pur, este nevoie de o punere între paranteze
a tot ceea ce ţine de existenţă, de lumea obiectivă. Epoche se numeşte această
“reducţie fenomenologică”, prin care se obţine eul pur, viaţa pură, cogitaţia pură,
conştiinţa pură: “Prin epoche fenomenologică, notează Husserl, eu reduc eul meu
uman natural şi viaţa mea psihică – domeniu al experienţei mele psihologice
interne – la eul meu transcendental şi fenomenologic, domeniu al experienţei
intirne transcendentale şi fenomenologice. Lumea obiectivă (…) cu toate obiectele
sale emană … din mine însumi…; ea apare în eul meu transcendental, pe care îl
relevă doar epoche…” Eul pur trebuie să constituie punctul de plecare şi
fundamentul atât pentru filosofie şi pentru ştiinţe, cât şi pentru “existenţa însăşi a
lumii obiective”.
Fenomenologia transcendentală se realizează în două etape: în prima
trebuie parcurs domeniul imens, spune Husserl, al experienţei transcendentale de
sine, iar în a doua se întreprinde “critica experienţei transcendentale” şi apoi a
“cunoaşterii transcendentale în general”, aceasta independent de “hotărârea
noastră referitoare la existenţa sau nonexistenţa lumii”. Este vorba de un fel de
egologie pură care determină şi un fel de solipsism metodologic transcendental.
Ceva care, în orice caz, nu trebuie confundat cu psihologia pură care presupune
existenţa lumii.

30
 Fără această presupunere, actele de conştinţă sunt totuşi acte ale conştiinţei
despre ceva, şi anume despre un obiect exterior acestora. În aceasta rezidă
caracterul lor intenţional, de a viza ceva despre un anumit obiect şi, zice Husserl,
“de a purta în sine propriul său cogitatum”. În mod obişnuit, într-un act de
percepţie, noi sesizăm, să zicem, o casă, o vedem, dar nu suntem conştienţi de
actul perceperii sale. Abia prin intermediul reflexiei “ne îndreptăm atenţia către
actul în sine al perceperii şi către orienterea lui spre un anumit obiect”. În genere,
în legătură cu descrierea unui obiect intenţional, referitoare la determinaţiile care îi
sunt atribuite, constatăm o dublă orientare: 1. către modurile de conştiinţă şi 2.
către modurile sale proprii de a fi, care se dezvăluie celui care le percepe. Prima
direcţie este numită “noetică” şi se referă la modalităţi ale lui cogito însuşi, moduri
de conştiinţă (acestea ar fi: percepţia, reamintirea, reţinerea, cu diferenţele lor
modale interne, cu distincţia şi claritatea lor). A doua direcţie de descriere este
numită “noematică” şi se referă la modurile de existenţă (existenţă certă, posibilă
sau probabilă sau la moduri subiectiv-temporale ca: existenţă prezentă, trecută sau
viitoare a obiectului intenţional). Acestea sunt de fapt cele două direcţii
determinate de cogitatio şi cogitatum, de gândire şi de obiect gândit.

Existenţialismul

Filosofia existenţială, practicată de multe personalităţi marcante ale

secolelor XIX-XX, face din existenţa umană obiectul ei fundamental, realizând că
atingerea autenticităţii existenţei omeneşti este actualizată de conştientizarea
“situaţiilor-limită” (suferinţă, angoasă, moarte etc.).

Considerat părintele existenţialismului, Sören Kierkegaard (1813-1855)

considera că existenţa umană autentică este una separată de viaţa socială, strict
individuală, trăire singulară. Aruncat în lume, omul trăieşte viaţa speciei, a
colectivităţii, trăind pentru alţii, nu pentru sine. Existenţa autentică presupune

31
raportarea sinelui la sine, afirmarea sa de sine însuşi. Nimeni nu poate să aibă
trăirea altuia sau viaţa altuia, căci nu există indivizi identici. Fiecare îşi are sinele
său şi propria lui angoasă – îngrijorarea sinelui său. Ea poate fi împărtăşită altuia,
dar nu poate fi trăită de altul, căci nu poate fi comunicată decât parţial. Angoasa
este o criză a sinelui în faţa finitudinii sale, a libertăţii sale, care prin acţiunea sa
teribilă îl pune în faţa alternativei (sau-sau) de alegere a păcatului sau a mântuirii.
Angoasa presupune conştiinţa de sine a omului înţeleasă ca disperare a trăirii, pe
care n-o pot avea îngerii sau animalele. Este o formă de existenţă autentică a trăirii
care conştientizează ca atare şi durata sau clipa, acest atom de eternitate care
împarte timpul în trecut şi viitor. Existenţă autentică are numai prezentul, care este
însă doar o clipă – clipa trăirii autentice.

Karl Jaspers (1883-1969) susţine că existenţa propriu-zisă nu se obţine pe

calea orientării în lume, ci prin iluminare. Aceasta este posibilă în situaţii limită de
viaţă (moarte, suferinţă, luptă, dragoste, culpă). Atunci se petrece un fel de salt
datorat angoasei sau îngrijorării. La Jaspers, conştiinţa existenţei, obţinută prin
iluminare, permite comunicarea ei şi deci comuniunea cu alte existenţe.

În existenţialismul creştin, locul iluminării îl iau participarea la Gabriel

Marcel sau revelaţia la Nicolai Berdiaev şi Leon Şestov. Absolutul transcendent
este Dumnezeu-Creatorul, iar omul este existenţa creată după chipul şi asemănarea
Creatorului. O existenţă privilegiată, dotată cu conştiinţă şi libertate. Libertatea
chiar de a încălca legile creaţiei, de a suferi, de a pedepsi şi de a regreta, dar şi pe
aceea de accedere la transcendenţă. Existenţa autentică este redusă în acest context
la trăirea mistică.

Fenomenologia existenţială a lui Martin Heidegger (1889-1976) afirmă că

existenţa poate fi sesizată numai prin analiza şi descrierea fiinţei umane,
modalitate esenţială de a fi în lume prin participare şi angajare. Omul trăieşte în

32
Lume, unde este pierdut sau înstrăinat şi pe care o simte prin frică şi o înţelege
prin interpretare, având la dispoziţie vorbirea. Frica trezeşte grija, culpa, în sensul
lui Jaspers şi decizia în sensul lui Kierkegaard. Ceea ce transcende existenţa este
Nimicul. Din perspectivă morală, se recomandă trăirea conştientă a îngrijorării.

Existenţialismul lui Jean Paul Sartre (1905-1980) urmăreşte în mod

special redarea clipei de luciditate, a momentului existenţial, de trezire a Existenţei
autentice din lume. Pentru Sartre, este vorba de momentul eşecului care provoacă
greaţa. Când se naşte, omul nu este încă nimic. El se construieşte pas cu pas, fiind
condamnat să fie liber în alegerea acţiunilor sale şi sortit astel să fie responsabil
pentru toate acţiunile sale. Încercând să nege acest statut şi să scape de anxietatea
negării, el se comportă ca şi cum viaţa sa ar fi determinată de situaţia lui socială.

Pentru Albert Camus (1913-1960), omul trăieşte sentimentul absurdului,

al vieţii trăite în mod absurd, întocmai ca Sisif care îndeplinea zilnic o sarcină
inutilă şi absurdă. În aceste condiţii, se întreabă Camus, viaţa mai merită trăită, nu
e mai raţional să ne sinucidem? Ataşamentul omului faţă de viaţă este însă mai
puternic decât orice. Absurdul poate fi învins mergând mai departe cu încredere în
clipele de viaţă care merită trăite.

Întrebări de autoevaluare
Ce este “elanul vital” în concepţia lui Bergson?
Ce este durata în filosofia bergsoniană?
Ce relaţie există între artă şi libertate la Bergson?
Explicaţi conceptul de epoche la Husserl.
Care sunt etapele în care se realizează fenomenologia transcendentală?
În ce constă intenţionalitatea gândirii pentru Husserl?
Ce este angoasa la Kierkegaard?

33
Ce este iluminarea în viziunea lui Jaspers?
Care sunt caracteristicile existenţialismului creştin?
Ce presupune fenomenologia existenţialistă a lui Heidegger?
Ce urmăreşte existenţialismul lui Sartre?
În ce constă sentimentul absurdului la Camus?

34
 PRELEGEREA A V-A
NAŞTEREA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ.
ASOCIAŢIONISMUL ŞI PSIHOFIZICA

Psihologia a fost secole de-a rândul parte integrantă a filosofiei. În secolul

XIX, odată cu marea ruptură a ştiinţelor de filosofie, şi psihologia îşi asumă un rol
propriu în cunoaşterea omenească. Însă, spre deosebire de alte ştiinţe, care aveau
un obiect de studiu palpabil, material, supus operaţiilor de măsurare şi
cuantificare, psihologia nu se putea înscrie în rândul ştiinţelor cu un astfel de
obiect de studiu, drept urmare, i s-a respins statutul de ştiinţă sau a fost primită cu
reticenţă, ca pe o ştiinţă ce nu este o ştiinţă exactă. Într-adevăr, psihismul este
adimensional, imaterial, greu de măsurat şi cuantificat, de evaluat matematic. În
trecut, opoziţia cea mai dură venea din zona religioasă, care considera psihicul
ceva inefabil, chiar de esenţă divină, neputând fi surprins decât printr-o trăire
specială, mistică. Acum opoziţia era academică şi susţinea în fond ceva
asemănător: nu se poate studia ceva imaterial, inefabil. Pozitivistul Auguste Comte
spunea că trăirea psihică este ceva inconstant când este considerată obiect de
studiu, susţinând plastic că atunci când are cine să observe, n-are ce observa, iar
când există ceva observabil, n-are cine să observe.
Totuşi, cercetătorii cu preocupări psihologice introduc treptat metode de
lucru specifice şi celorlalte ştiinţe, psihologia căpătând astfel reputaţia unei ştiinţe
autentice.
Se consideră că este imposibil de stabilit momentul exact al apariţiei
psihologiei ca ştiinţă. În schimb, se pot urmări două curente: asociaţionismul şi
psihofizica.

35
 Asociaţionismul

Asociaţionismul este concepţia psihologică care explică viaţa psihică prin

asociaţii între diverse fenomene psihice elementare. Psihicul era considerat un
ansamblu de elemente legate între ele pe baza legilor mecanice ale asociaţiei.
Încă Aristotel a fost cel dintâi filosof european care a gândit în aceşti
termeni, clasificând asociaţiile simple după contiguitate (când două evenimente se
întâmplă unul după altul în spaţiu sau timp mintea le aşează împreună), asemănare
(când două lucruri sunt asemănătoare, gândindu-ne la unul, ne gândim şi la
celălalt) şi contrast (alteori văzând un lucru, ne gândim la ceva opus lui).
După cum am văzut, în perioada modernă, John Locke considera ideile
simple ca fiind asociaţii de senzaţii, iar ideile complexe asociaţii de idei simple
obţinute pe calea reflecţiei. David Hume vorbea de trei legi naturale ale asociaţiei:
legea asemănării, a contiguităţii şi legea cauzei şi efectului.

John Stuart Mill (1806-1873), pe urmele lui Hume şi ale tatălui său James
Mill, considera că: (1) o impresie senzorială lasă o reprezentare mentală (idee sau
imagine); (2) dacă doi stimuli sunt prezenţi împreună repetat, ei creează o
asociaţie în minte; (3) intensitatea unei asemenea perechi serveşte aceeaşi funcţie
ca şi repetiţia. El a adăugat însă şi că asociaţiile pot fi ceva mai mult decât părţile
lor; asociaţiile pot avea atribute diferite decât părţile lor, aşa cum apa are atribute
diferite faţă de hidrogenul sau oxigenul care o compun.
J.S. Mill a influenţat puternic pozitivismul logic din secolul XX
(Wittgenstein, Ayer, Schlick, Carnap etc.), cel care a fost fundament teoretic-
filosofic pentru cei mai mulţi behaviorişti.

Johan Friedrich Herbart (1776-1841) a fost unul dintre cei care au pledat
de la bun început pentru statutul de ştiinţă al psihologiei. Cunoscut şi ca pedagog

36
format la şcoala lui Pestalozzi şi conturând câteva concepte şi în acest domeniu,
Herbart milita pentru o psihologie în care să se aplice măsurătorile şi calculul
matematic. Viaţa psihică era, pentru el, un sistem complex de reprezentări ce tinde
către unitate şi autoconservare, sistem ce poate fi supus observaţiei. Susţinea că
stările afective nu provin neapărat din stări fiziologice, cât mai ales din ideile
noastre despre ele (de pildă, actunci când un leu se află într-o cuşcă, nu ne este
frică de el).

În zilele noastre, se vorbeşte despre neoasociaţionism şi neoconexionism,

teorii recente din psihologia cognitivă. În neoasociaţionism, asociaţiile sunt
legături între reprezentări care sunt stocate în memoria de lungă durată.
Neoconexionismul se bazează pe ideea circulaţiei informaţiilor în reţele de unităţi
legate prin conexiuni.

Psihofizica

Dezvoltarea celorlalte ştiinţe au ajutat indiscutabil psihologia. Maturizarea

fizicii sau a fiziologiei a contribuit la evoluţia psihologiei. În laboratoarele de
fizică a început să se studieze de pildă problema senzaţiei, apărând astfel printre
fizicieni şi psihologi. Se poate vorbi de acum de o adevărată transdisciplinaritate la
nivelul ştiinţei. În secolul XIX se iveşte o nouă disciplină, psihofizica, disciplină
care studiază relaţiile cantitative dintre stimulii fizici şi senzaţii.

Fiziologul şi anatomistul german Ernst Weber (1795-1878) s-a preocupat

în principal de chinestezie, fiind primul care a demonstrat existenţa acesteia. A
arătat că simţul tactil este un conglomerat de simţuri compus din simţurile
presiunii, temperaturii şi durerii. Pornind de la investigaţiile asupra acestui simţ, a
evaluat cantitativ relaţiile dintre stimul şi răspuns. Lua astfel naştere psihofizica cu
primele ei metode specifice activităţii ştiinţifice autentice, printre care cea mai

37
cunoscută fiind cea a “înregistrării celor mai mici diferenţe perceptibile”.
Rezultatul notabil al aplicării acestei metode a fost stabilirea faptului că
sensibilitatea senzorială diferă după mărimea sau intensitatea stimulilor; de
asemenea a constatat că ea este mai fină în cazul stimulilor de intensitate slabă
decât a celor de intensitate ridicată. Legea care-i poartă numele sună astfel: pentru
un continuum senzorial dat, raportul diferenţial şi valoarea stimulului etalon rămân
constante.

Activitatea şi opera lui Gustav Fechner (1801-1887), cofondator împreună

cu Weber al psihofizicii, demonstrează că evenimentele psihologice sunt de fapt
măsurabile ca evenimente fizice. Specializat în matematică şi fizică, a studiat mai
întâi senzaţiile vizuale. Elaborează o lucrare în şapte volume în care expune un
panpsihism filosofic. Lucrarea reţinută de istoria psihologiei ca fiind remarcabilă
este Elemente de psihofizică (1860), unde studiază relaţia dintre intensitatea
stimulilor şi intensitatea reacţiilor, modificările reacţiilor în faţa modificărilor
stimulilor. Există o lege care-i poartă numele: senzaţia corespunde logaritmului
excitaţiei (legea lui Fechner). O altă lucrare importantă este Introducere în
estetică.

Tot în secolul XIX, se dezvoltă un alt domeniu ce va stimula apariţia

psihologiei experimentale: psihofiziologia. Lucrările germanului Johannes P.
Müller sau ale francezului Claude Bernard introduc reguli ştiinţifice în
metodologia observaţiei şi experimentului. Hermann von Helmholtz, considerat
unul dintre întemeietorii psihometriei a studiat vederea în culori, perceperea
sunetelor, viteza influxului nervos în funcţie de timpul de reacţie.

Întrebări de autoevaluare
Ce se înţelege prin asociaţionism?

38
În ce constă contribuţia lui J.S. Mill?
Ce reprezintă viaţa psihică pentru J. F. Herbart?
Ce este psihofizica?
Care sunt preocupările lui E. Weber?
Ce a studiat G. Fechner?
Ce preocupări apar în psihofiziologie?

39
 PRELEGEREA A VI-A
MARILE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI (I): INTROSPECŢIONISMUL

Adevăratul început al psihologiei îl constituie însă înfiinţarea laboratorului

de psihologie experimentală în 1879, la Leipzig, de către Wilhelm Wundt (1823-
1920). Fiziolog, psiholog, filosof, el este conducătorul Şcolii de la Leipzig, unde s-
au format psihologi de renume precum E.B. Tichner, Catell, Stanley Hall, O.
Külpe. Aici au studiat şi psihologii români Florian Ştefănescu-Goangă, Eduard
Gruber, Constantin Rădulescu-Motru, care, odată întorşi acasă, au înfiinţat
propriile catedre şi laboratoare de psihologie. Wundt este autor al lucrărilor Bazele
psihologiei fiziologice (1874), Psihologia popoarelor (în 10 volume, 1900-1920).
În laboratorul lui Wundt se naşte şi introspecţionismul. Deşi considera
psihologia o ştiinţă ce are ca model fiziologia şi care trebuie practicată în laborator
utilizând măsurători, Wundt a recurs la introspecţie (lat. Introspectio-introspectare
– a privi în interior) în vederea studierii conştiinţei. Deşi conştiinţa funcţionează în
şi prin creierul „fizic”, activităţile sale nu pot fi descrise în termenii chimiei sau
fizicii. Perceperea unei culori, a unui sunet, înţelegerea unei judecăţi sunt toate
evenimente eminamente psihologice, subiective, fără nici o cât de simplă
explicaţie fizică. Procesele mentale sunt activităţi ale creierului, dar nu sunt
materiale.
Experienţa internă devenea cunoscută prin intermediul descrierilor
subiecţilor antrenaţi în introspecţie, asociate cu fenomenele observabile. Aşa se
putea studia timpul de reacţie (una din temele prioritare de studiu ale lui Wundt),
căci acesta depindea atât de starea internă, cât şi de stimul. Experimentele erau

40
repetate, observaţiile notate şi sintetizate, astfel că se poate învesti încredere în
rezultatele obţinute.
Introspecţioniştii concep psihicul ca pe o realitate interioară, formată din
fenomene exclusiv subiective, rupte de orice manifestări exterioare. Studiul
gândirii nu se poate face decât prin introspecţie. Cercetătorul trebuie să devină
astfel concomitent şi subiect, şi obiect al studiului, el trebuie să gândească şi să-şi
descrie experienţa personală, trăirea nemijlocită. Această dedublare este suficientă
studiului propriei persoane, nu şi a altora, prin urmare, pentru studierea altor
persoane se recomandă empatia.
Punând în centrul psihologiei conştiinţa, introspecţionismul se mai numeşte
psihologia conştiinţei.

În America, introspecţionismul pătrunde prin Eduard Bradford Titchener

(1867-1927), despre care s-a spus că era un englez ce a adus în America tradiţia
germană, considerat de altfel purtătorul de cuvânt al lui Wundt peste ocean. Opere
principale: An Outline of Psychology (1896), Experimental Psychology. A Manual
of Laboratory Practice (1901-1905). A fost editor al revistei „American Journal of
Psychology” (1894-1920).
Titchener este părintele orientării ce poartă numele de structuralism. Şi
pentru el, obiectul de studiu al psihologiei este conştiinţa, cea care stă la baza
tuturor conduitelor. Cunoaşterea conştiinţei prin introspecţie (considerată nu un
proces de „privire în interior”, ci o tehnică elevată de analiză a evenimentelor
interne: activitatea, condiţiile în care se desfăşoară observarea de sine sunt bine
controlate, consemnate) este scopul unic al psihologiei, fără ambiţii practice
(împotriva funcţionalismului lui James şi Dewey).
Conţinutul psihicului este, şi la Titchener, pur, neinundat de material
exterior, exprimând această convingere prin ceea ce el denumea „eroarea
stimulului”: atunci când oamenii îşi descriu trăirile, senzaţiile, ideile, ei cad în

41
eroare şi relatează despre obiectele percepţiei reprezentării, gândirii; ei nu vorbesc
despre trăire, ci despre stimulul acesteia.

Tot pe linie introspecţionistă vine şi funcţionalismul lui William James

(1842-1910), continuat de John Dewey (1859-1952) şi James R. Angell (1867-
1949), în ceea ce s-a numit Şcoala de la Chicago, pe un fond însă antistructuralist.
James înfiinţează cam în acelaşi timp cu Wundt un laborator de psihologie
experimentală (1880) la Harvard. Autor al lucrării The Principles of Psychology
(începută în 1878 şi terminată în 1890).
Conform lui James, conştiinţa îndeplineşte funcţii adaptative care au ajutat
specia umană să supravieţuiască de-a lungul timpului. Pentru a o studia este
nevoie, ca şi la Wundt, de introspecţie. Ea este privită ca un tot unitar, iar
procesele ei sunt concepute ca „activităţi”.
În cadrul funcţionalismului, sunt studiate funcţiile psihice care ajută
individul, organismul său, să se adapteze la condiţiile mediului înconjurător.
Psihologia funcţională este, în fine, studiul funcţiilor conştiinţei, dar şi al relaţiilor
psihofizice dintre organism şi mediu.

Şcoala de la Würzburg, sub conducerea lui Oswald Külpe (1862-1915),

încearcă o revizuire a introspecţionismului prin adaptarea acestuia la cerinţele
experimentului obiectiv. În studiul gândirii pure, subiectul, în timp ce desfăşoară o
operaţie mentală, rezolvă o problemă, se exprimă cu voce tare, aducând în acest fel
informaţii asupra modului de gândire, asupra paşilor parcurşi. O a doua metodă
propusă în această şcoală era cea a retrospecţiei: relatarea rezultatelor introspecţiei
nu în timpul experimentului, ci după.
Principalul element de noutate al şcolii lui Külpe este gândirea concepută
ca pe un proces de rezolvare de probleme. În experimentele lor, subiecţii sunt
supuşi unor probe de calcul, găsiri de soluţii în situaţii problematice, interpretare
de texte abstracte.

42
 Practicarea introspecţiei a condus într-o primă fază la contestarea
psihologiei ca ştiinţă. Auguste Comte spunea că introspecţia este analoagă cu
încercarea ochiului de a se vedea pe sine sau cu dorinţa cuiva de a se privi din
camera sa pe fereastră pentru a se vedea pe sine trecând pe stradă. A. Lalande avea
următoarele obiecţii cu privire la introspecţie: a) faptul observat se alterează prin
observaţia însăşi; b) stările afective de mare intensitate (precum emoţiile
puternice) sunt mai puţin accesibile autoobservaţiei; c) introspecţia sesizează doar
fenomenele psihice conştiente, care reprezintă doar o parte din viaţa psihică; d)
ideile preconcepute deformează interpretarea propriilor fenomene psihice într-o
măsură mai mare decât în observaţia asupra altora. Wundt a recunoscut limitele
introspecţiei, acceptând experimentul de laborator alături de aceasta. Într-adevăr,
astăzi elementul introspectiv în cercetare este încadrat şi de alte metode (mai
obiective). Pe de altă parte, foarte multe experimente psihologice nu se pot
dispensa cu nici un chip de acest element, în ciuda faptului că metodele de bază
sunt altele.

Întrebări de autoevaluare
În ce an apare primul laborator de psihologie experimentală?
În ce constă introspecţionismul lui W. Wundt?
Cum este văzut psihicul în introspecţionism?
Redaţi „eroarea stimulului” evidenţiată de Titchener.
Ce este conştiinţa în viziunea lui W. James?
În ce constau experimentele şcolii de la Würzburg?
Care sunt criticile aduse introspecţiei de către A. Comte şi A. Lalande?

43
 PRELEGEREA A VII-A
MARILE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI (II): BEHAVIORISMUL

Behaviorismul apare în SUA la începutul secolului XX ca o reacţie la

introspecţionism, mergându-se până la eliminarea conştiinţei ca obiect de studiu
etichetată drept o necunoscută, o himeră, ceva intangibil pentru orice laborator ce
utilizează metode experimentale. Este celebră în acest sens afirmaţia lui Watson:
„Nimeni nu a atins vreodată un suflet”. Apariţia sa în America este firească, într-
un mediu ce punea mult preţ pe aspectele practice, observabile ale lucrurilor, însă
preocupări similare apar şi în Europa, în Rusia, Franţa, Germania.
În schimb, behaviorismul a reprezentat pătrunderea mai puternică a
psihologiei în zona ştiinţelor experimentale, organizându-se în jurul faptelor strict
observabile şi eliminând speculaţiile neverificabile, iar aceasta se realiza prin
schimbarea obiectului de studiu: psihologia nu mai studia conştiinţa, ci
comportamentul.
Astfel, denumirea curentului vine de la obiectul său de studiu desemnat prin
termenul englezesc behavior, comportament, de unde şi denumirea de psihologia
comportamentului. Comportamentul, după John Watson, este ansamblul de reacţii
obiectiv observabile pe care un organism dotat cu sistem nervos le execută ca
răspuns la stimulările mediului, de asemenea obiectiv observabile (schema S-R).
Behaviorismul este teoria psihologică ce studiază reacţiile exterioare ale
individului la diferiţi stimuli. El vine în acest fel ca un continuator ferm al
empirismului clasic.

44
 Se consideră că actul de naştere al behaviorismului îl reprezintă articolul
manifest Psychology as the Behaviorist Views It (1813), publicat în
„Psychological Review” de către John Broadus Watson (1878-1958), considerat
de altfel părintele behaviorismului. El va publica însă şi lucrări mai largi –
precum Behaviorism Introduction to Comparative Psychology (1914), Psychology
from the Standpoint of a Behaviorist (1919), Behaviorism (1925), The Ways of
Behaviorism (1928) – în care îşi expune principiile behavioriste.
Psihologia, potrivit lui Watson, este ştiinţa stimulilor şi răspunsurilor. În
behaviorismul tradiţional al lui Watson, începem cu reflexe şi, prin condiţionări,
ne formăm răspunsuri. Cunoscând stimulul, putem prevedea răspunsul.
Procesele creierului nu sunt importante, creierul fiind numit de către el
„cutia misterioasă”. Procesele nervoase nu sunt observabile decât la extremităţile
sistemului nervos. Mai mult, spunea el, omul nu gândeşte cu creierul, ci cu nervii
laringelui şi ale organelor apropiate; gândirea deci se reduce la limbaj, câtă vreme
acesta este cumva singurul perceptibil, gândirea este vorbire subvocală. Conştiinţa
nu este mai nimic, doar o simplă speculaţie, un concept ce trebuie alungat din
psihologie, de vreme ce nu poate fi măsurată obiectiv. Imaginile vizuale sunt
reduse la tensiunile musculare ale ochilor, reprezentările sunt amintiri ale
senzaţiilor.
Şi emoţiile sunt răspunsuri ale corpului la stimuli, sunt reacţii
comportamentale. Mai important decât negarea conştiinţei, este negarea existenţei
instinctelor umane, a capacităţilor înnăscute (pe linie empiristă). Astfel, factorul
înnăscut nu contează în formarea personalităţii, ci numai cel dobândit, de mediu.
Omul învaţă şi se formează numai sub influenţa mediului în care trăieşte
(concepţie deterministă, omul este opera mediului), neavând posibilitatea, odată
format, să-şi schimbe personalitatea. Credinţa sa în forţa formativă a mediului
social şi natural l-a condus către un optimism înflăcărat în concepţia pedagogică,
susţinând, de pildă, că, dacă i s-ar da un grup de 30 de copii, le-ar putea crea
comportamente de excepţie.

45
 Behaviorismul tradiţional (ortodox), reducţionist şi radical, a primit critici
severe pe măsura radicalismului său. S-a spus despre el că sărăceşte omul de tot
ceea ce îl face realmente să fie om, şi nu robot sau animal: conştiinţă, voinţă
sentimente etc. Obiectul psihologiei se mută în afara psihologiei, punându-se
întrebarea dacă psihologia behavioristă mai este totuşi psihologie.

Urmare a acestei opoziţii, începând cu anii ’30, behaviorismul încearcă o

reformare, conducând la apariţia aşa-numitei orientări neobehavioriste. În cadrul
acesteia, remarcăm, pentru început pe Clark Leonard Hull (1884-1952), influent
behaviorist în anii ’40-’50 ai secolului XX. Teoria sa poate fi rezumată la teza că
răspunsul este o funcţie a forţei deprinderii (habitude). Deprinderea este o repetare
a unei reacţii întărite în prealabil. Un alt concept important al teoriei sale este cel
de drive, care este o denumire pentru motivaţiile primare. Cele două concepte
devin variabile intermediare în schema S-R (Principles of Behavior, 1943).

Edward Chace Tolman (1886-1959) introduce de asemenea variabile

intermediare în schema S-R, precum vârsta, impulsurile fiziologice, ereditatea,
conştiinţa, capacitatea cognitivă, intenţionalitatea etc., edulcorând principiul de
bază al behaviorismului clasic, practic umanizând behaviorismul, transformându-l
într-o psihologie propriu-zisă. Observăm reintroducerea în discuţie a conştiinţei.
De asemenea, sunt luate în calcul motivaţiile în stabilirea comportamentului.
Studiind comportamentul animalelor, Tolman nu le-a judecat în termeni de
cauză şi efect precum Watson, ci în cei ai comportamentului direcţionat, cu scop.
Animalele nu mai sunt „mecanisme”, ci fiinţe capabile să formeze şi să testeze
ipoteze bazate pe experienţa anterioară. Animalele dezvoltă o hartă mentală
(cognitive map) a mediului în care trăiesc. Procesul se numeşte învăţare latentă,
una desfăşurată în absenţa recompenselor sau sancţiunilor. Animalele dezvoltă
aşteptări (ipoteze) care sunt confirmate sau nu de experienţa ulterioară.

46
Recompensa sau sancţiunea intră în joc numai dacă cineva vrea să le motiveze în
vederea unui anumit comportament.
Principalele sale lucrări: Nerves Process and Cognition (1918), Instruct and
Purpose (1920), Purposive Behavior in Animals and Man (1932), Behavior and
Psychological Man (1949).

Barrhus Frederick Skinner (1904-1990; opere principale: The behavior of

Organismus. An Experimental Analysis – 1938, Science and Human Behavior –
1953, The Scientific Revolution of Education – 1968) are un sistem bazat pe
conceptul de condiţionare operantă: „comportamentul [omului] este urmat de o
consecinţă [în mediul înconjurător], iar natura acestei consecinţe este să modifice
tendinţele organismului de a repeta comportamentul în viitor”. Cu alte cuvinte,
comportamentul omului produce consecinţe în mediul înconjurător, consecinţe
care, la rândul lor, acţionează asupra organismului, modificând probabilitatea
producerii aceluiaşi răspuns de către organism. În cazul în care un anumit tip de
reacţie este întărit, este probabil să se repete mai des în viitor.
Este celebră aşa-numita „cutie a lui Skinner” în care un şoarece,
plimbându-se, apasă o clăpiţă ce deschide o uşiţă pe unde cade hrană. Un stimul
întăritor va face ca şoarecele să mai apese pe clăpiţă. Un comportament urmat de
un stimul întăritor conduce la creşterea probabilităţii ca acel comportament să se
întâmple şi în viitor şi, dimpotrivă, un comportament neurmat de un stimul
întăritor va descreşte probabilitatea repetării acelui comportament. Altfel spus, se
asociază cu stimulul întăritor o operaţie (apăsare, tragere, învârtire) după care
subiectul obţine o recompensă. Ideea de bază este aici, prin urmare, că fiecare
comportament al oamenilor se poate explica prin regularitatea întăririlor la care
oamenii au fost supuşi de-a lungul vieţii.
Ideea de întărire poate fi promovată şi în domeniul educaţiei: învăţarea prin
întărire este o soluţie revoluţionară.

47
 Concepând omul supus mediului, Skinner are tot o concepţie deterministă,
singura libertate posibilă fiind aceea care rezultă din „confruntarea” cu stimulii
întăritori din mediul înconjurător.

În reflexologia rusă, primii paşi sunt făcuţi de Ivan Secenov (1828-1905;

operă principală Reflexele creierului) şi Vladimir Bechterev (1857-1927),
cunoscuţi ca psihofiziologi.
Celebru este Ivan Pavlov (1849-1936), care l-a inspirat într-o anumită
măsură şi pe Skinner, prin teoria sa a condiţionării: începem cu un stimul
necondiţionat şi un răspuns necondiţionat – un reflex; asociem un stimul neutru cu
reflexul în prezenţa unui stimul necondiţionat; după un număr de repetiţii, stimulul
neutru obţine el însuşi un răspuns; în acest punct stimulul neutru va fi redenumit
stimul condiţionat, iar răspunsul, răspuns condiţionat.

Dintre behavioriştii primei jumătăţi a secolului XX, mai trebuie amintit şi

americanul Edward Lee Thorndike (1874-1949). A studiat inteligenţa şi
învăţarea la animale şi oameni. Învăţarea (prin relaţia S-R) se supune la două legi:
legea exerciţiului, pe filiaţie aristotelică (cu cât sunt mai dese asociaţiile, cu atât
conexiunea este mai puternică), şi legea efectului (relaţia S-R se consolidează, pe
de o parte, dacă duce la satisfacţie, şi să slăbească, pe de altă parte, dacă este
nesatisfăcătoare, ceea ce ne aminteşte de condiţionarea operantă a lui Skinner).

Întrebări de autoevaluare
Definiţi noţiunile de „comportament” şi „behaviorism”.
Rezumaţi programul psihologic al lui J. Watson şi critica făcută
introspecţionismului.
Care sunt schimbările neobehavioriste ale lui C.L. Hull şi E.C. Tolman?

48
 Definiţi noţiunile de „stimul întăritor” şi „condiţionare operantă” la B.F.
Skinner.
Care este contribuţia lui I. Pavlov în psihologie?
Enunţaţi cele două legi ale învăţării la E.L. Thorndike.

49
 PRELEGEREA A VIII-A
MARILE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI (III): GESTALTISMUL

Gestaltismul se iveşte în Germania la începutul secolului XX ca o reacţie la

asociaţionism, susţinând prioritatea întregului asupra părţilor. Mai precis,
structurile psihice trebuie privite ca realităţi primordiale, ireductibile la părţile care
le compun.
Gestaltismul a fost curentul ce a introdus în psihologie metoda structurală,
ce ţine cont de totalităţi, de ansambluri, în detrimentul elementelor componente.
Gestalt înseamnă structură, configuraţie, formă, pattern. În gestaltism, toate
fenomenele psihice sunt structuri, configuraţii integrale.

Orientarea gestaltistă are drept principali reprezentanţi teoreticieni grupaţi

în celebra Şcoală de la Berlin: Max Werthheimer (1880-1967; cea mai cunoscută
lucrare – Productive Thinking, 1959; alte opere: Studii experimentale asupra
percepţiei şi mişcării, 1912; Undersuchungen zur Lehre von der Gestalt, 1923;
Drei Abhandlungen zur Gestaltteorie, 1925, 1963), Wolfgang Köhler (1887-
1967; lucrări: Mentality of Apes, 1917; Gestalt Psychology, 1929), Kurt Koffka
(1886-1941; lucrări importante: Beitrage zurPsychologie der Gestalt, 1913, 1915;
Growth of the Mind: An Introduction to Child Psychology, 1921), Kurt Lewin
(1890-1947; opere importante: A Dynamic Theory of Personality, 1935; Principles
of Topological Psychology, 1936).

Aşa cum am meţionat, în cadrul acestei şcoli conceptul de formă capătă o

importanţă majoră. Orice experienţă, orice conduită are o formă. Percepem

50
întreguri organizate, detaşate de fond, unităţi care alcătuiesc forme. Forma este o
unitate stabilă, echilibrată, un întreg ce nu reprezintă suma părţilor (ceea ce
contravine principiilor asociaţionismului; senzaţiile nu mai sunt elemente
psihologice prealabile şi nu au decât rolul de elemente structurate, nu
structurante). Este relevantă, în acest sens, spunea Wertheimer, structura unei
melodii: ea nu este suma sunetelor ce o compun sau a notelor; notele muzicale
sunt legate precis prin înălţimi tonale şi succesiuni temporale; odată schimbate
aceste legături, melodia este distrusă sau modificată. Percepţia melodiei are un
caracter integral. Melodia poate fi recunoscută chiar dacă lipsesc unele sunete
(ceea ce poartă numele de „tendinţă către întreg”). Poate fi recunoscută şi dacă se
folosesc instrumente diferite, dacă se păstrează raporturile originale între note sau,
altfel spus, aceeaşi structură. Tot în acest sens, Wertheimer observa că perceperea
mişcării este mai mult decât o succesiune rapidă de evenimente senzoriale
individuale; noi vedem mişcarea ca efect, ca efect întreg, nedivizat în mici
particule de timp. Tot la fel şi cu figurile, imaginile: ele rămân la fel indiferent de
poziţia din care sunt percepute.
Teoria gestaltistă presupune unele legi de organizare perceptivă, ce conduc
toate către ideea că percepţiile tind să se organizeze în entităţi inteligibile.
Enumerăm aici câteva:
a) legea pregnanţei subliniază că avem o dispoziţie înnăscută de a
identifica gestalturi; de pildă, pentru un grup de puncte aranjate pe o tablă
asemănător cu o stea, vom identifica forma unei stele şi nu un grup de
puncte;
b) legea închiderii spune că, dacă ceva lipseşte dintr-o figură completă,
avem tendinţa de a completa; de exemplu, dacă o mică parte dintr-un
triunghi lipseşte, noi tot vom vedea un triunghi; se cheamă că „am
închis” spărtura;

51
 c) legea similarităţii spune că avem tendinţa de a grupa itemi similari într-
un gestalt chiar înăuntrul unei forme mai largi ca în exemplul tipografic
următor:
OXXXXXX
XOXXXXX
XXOXXXX
XXXOXXX
XXXXOXX
XXXXXOX
XXXXXXO
Vedem în mod natural o linie de O într-un câmp de X.
d) legea proximităţii: lucrurile sunt strânse împreună ca aparţinând unele
altora (dacă sunt percepute împreună în timp şi spaţiu); în exemplul:
**********
**********
**********
vedem mai degrabă trei linii decât câte 3 steluţe puse vertical de 10 ori;
e) legea simetriei: există tendinţa organizării în forme similare a itemilor
asemănători; în exemplul:
[ ][ ][ ]
în ciuda presiunii proximităţii de a grupa parantezele împreună doar cele
apropiate, simetria copleşeşte percepţia şi ne face să vedem trei perechi de
paranteze simetrice;
f) legea continuităţii: când vedem o linie dreaptă trecând peste altă linie
dreaptă, ceea ce reţinem reprezintă o combinaţie de două linii şi nu o
combinaţie de unghiuri.

Gestaltismul afirmă că întreaga activitate perceptivă se supune principiului

izomorfismului, după care perceperea lucrurilor nu înseamnă doar simpla lor

52
reflectare, ci presupune funcţionalităţi specifice cu tendinţe de organizare în forme
a experienţei.
Un alt concept interesant al teoriei psihologice gestaltiste este cel de
insight, un fel de înţelegere completă a problemei de rezolvat, o intuiţie, care
conduce de regulă la o nouă structură a câmpului perceptiv şi la găsirea de noi
soluţii.
Lewin propune şi conceptul de câmp psihologic, ce desemnează un
ansamblu de fapte de ordin biologic, social, psihic, fizic etc., ce determină
comportamentul cuiva la un moment dat.

Întrebări de autoevaluare
Definiţi conceptul de Gestalt.
Conturaţi programul teoretic al psihologiei gestaltiste.
Enumeraţi câteva legi ale teoriei gestaltiste.
Ce presupune principiul izomorfismului?
Ce este insight-ul?
Dar câmpul psihologic?

53
 PRELEGEREA A IX-A
MARILE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI (IV): NATIVISMUL ŞI
PSIHOLOGIA GENETICĂ

Nativismul

„Nativism” este una dintre denumirile orientării deschise de americanul

Noam Avram Chomsky (n. 1928; lucrări importante: Syntactic Structures – 1957,
Aspects of the Theory of Syntax – 1965) în psihologia limbajului şi lingvistica
teoretică.
Pe linia raţionalismului modern, Chomsky introduce în psihologie ideea
unei abilităţi înnăscute de învăţare a limbii (el vorbind chiar de o lingvistică
carteziană sau de o teorie carteziană a minţii), împotriva opiniilor behavioriste
dominante cu privire la această problemă. Avem înnăscută o gramatică universală
capabilă să absoarbă detaliile oricărei limbi naturale, materne, la o vârstă potrivită.
Mai precis, gramatica universală se referă la acele structuri, mecanisme înnăscute
ale omului care pot explica formarea unei competenţe pe care o arată gramaticile
diferitelor limbi naturale. Desigur, gramatica universală va conduce către o
gramatică specială, a unei limbi naturale, atunci când copilul ia contact cu acel
cadru lingvistic. Însă însuşirea limbajului nu se reduce la învăţare, la contactul cu
respectivul cadru lingvistic; competenţa lingvistică nu este produsul învăţării.
Pentru a întări această idee, Chomsky propune conceptul de „creştere”: „Termenul
de «învăţare» este în realitate unul foarte înşelător (...). Cunoaşterea limbajului
creşte în mintea unui copil pus într-o comunitate lingvistică”. Trebuie înţeles că nu
avem motive să credem că dezvoltarea mintală este substanţial diferită de
dezvoltarea corpului. Atât în dezvoltarea organismului, cât şi în dezvoltarea minţii

54
avem de-a face cu o creştere, cu etape programate genetic, ce se desfăşoară sub
influenţa parţială a mediului. În fond, de ce organismul ar creşte, iar mintea ar
învăţa?
În cartea Syntactic Structures, Chomsky distinge două niveluri: structura de
suprafaţă (care, esenţial, este limba aşa cum o ştim noi, limba cu regulile ei
fonetice şi gramatica de bază) şi structura de profunzime (mai abstractă, la nivelul
înţelegerii şi al gramaticii universale). Regulile de transformare guvernează
relaţiile dintre cele două structuri.
Pentru Chomsky, limbajul este deci aprioric şi are drept fundament acele
structuri sintactice de profunzime, ceea ce garantează generativitatea sau
creativitatea. Punând întrebarea „Cum putem crea noi propoziţii pe care nu le-am
mai rostit niciodată înainte?”, gramatica generativă răspunde că, însuşindu-ne
sensul unui cuvânt şi a capacităţii de a-l pronunţa, îl putem utiliza în foarte multe
situaţii şi combinaţii gramaticale fără exerciţii în această direcţie.
Iată de ce orientarea structuralistă din lingvistica teoretică a lui Chomsky a
mai fost numită „gramatică tranformaţional-generativă”.
Teoria cercetătorului american a provocat reacţii virulente în rândul
oamenilor de ştiinţă şi filosofilor. La fel ca în cazul introspecţionismului,
nativismul are enunţuri ce nu pot fi verificate empiric (aşa cum se procedează de
obicei în ştiinţă), mai ales cele cu privire la ceea ce este înnăscut. În plus, din
punct de vedere psihologic, teoria nativistă ar putea fi redusă chiar la un
behaviorism mai moderat care acceptă că există condiţii înnăscute ce fac posibilă
intervenţia mediului, ce fac posibilă învăţarea.

Psihologia genetică

Concepţia lui N. Chomsky a fost criticată în anii ’70 într-o dezbatere

celebră şi de Jean Piaget .

55
 Personalitate importantă în psihologia secolului XX, conducător al Şcolii de
la Geneva, întemeietor al Centrului de Epistemologie Genetică în 1956 (cu
preocupări interdisciplinare, între biologie, psihologie, gnoseologie, logică), Jean
Piaget (1896-1980) este un savant cu o operă impresionantă (cităm aici doar
câteva lucrări, unele traduse şi la noi: Reprezentarea lumii la copil – 1926,
Judecata morală la copil – 1924, Naşterea inteligenţei la copil – 1935, Psihologia
inteligenţei – 1947, Introducere în epistemologia genetică – 1950, 3 volume,
Tratat de psihologie experimentală – 1963-1965, 9 volume, împreună cu P.
Fraisse).
Principalele contribuţii ale lui J. Piaget sunt legate de inteligenţă (de altfel,
el a fost supranumit „marele arhitect al construcţiilor inteligenţei”). El studiază, de
pildă, constituirea mentală a schemelor sau structurilor psihice la noii născuţi,
unde vorbeşte de şase stadii: 1) al reflexelor senzorio-motorii (contactul noului
născut cu mediul – adaptabilitate – constă în reflexele ereditar-instinctive ale
copilului faţă de acţiunile exterioare asupra corpului său: ambianţa gazoasă faţă de
cea lichidă dinaintea naşterii, diferenţa dintre lumină şi întuneric, dintre gălăgie şi
linişte); 2) de perfecţionare a receptării senzoriale a mediului (perioada
perfecţionării tatonărilor la supt şi a distincţiei tactile, gustative şi olfactive a
sursei de hrană din mulţimea obiectelor înconjurătoare pe care le mai suge totuşi
instinctiv); 3) de percepere a obiectelor (distingerea obiectelor este legată de
activitatea mâinilor: la început, de mişcarea lor spre obiecte vizibile şi sonore, apoi
de atingerea lor, şi în fine de apucarea lor, adică identificarea, localizarea lor); 4)
de înţelegere a relaţiilor dintre obiecte (a fi mai jos sau mai sus, mai departe sau
mai aproape, tangibil sau nu, deplasarea, aruncarea, căutarea şi găsirea obiectelor,
amestecul, ciocnirea); 5) înţelegerea relaţiilor de apartenenţă şi incluziune
(introducerea unora în altele, extragere, împrăştiere, risipire, grupare); 6)
înţelegerea relaţiilor interfactuale (predilecţia pentru unele obiecte pentru a fi
apucate sau atinse înseamnă alternativă, alegere, deci concretizări ale relaţiei de
disjuncţie, în timp ce conjuncţia este ilustrată prin atingerea simultană cu mâinile

56
şi picioarele sau apucarea cu ambele mâini). Important este că toată această geneză
şi evoluţie a inteligenţei se petrece înainte de învăţarea vorbirii; acesta este şi
motivul pentru care, în conformitate cu schemele numite senzorio-motorii,
inteligenţa corespunzătoare a fost numită inteligenţă senzorio-motorie sau
inteligenţă preverbală.
Inteligenţa se dezvoltă în continuare în stadii: 1) între un an şi jumătate şi
patru ani se dezvoltă o gândire preconceptuală (între schema senzorio-motorie şi
concept); 2) între 4 şi 7 ani avem de a face cu gândire intuitivă, în imagini, în
planul reprezentărilor; 3) între 7 şi 12 ani este perioda operaţiilor concrete sau
obiectuale (operaţiile au loc doar prin raportare la obiecte); 4) între 12 şi 15 ani
este stadiul operaţiilor formale sau propoziţionale (are loc trecerea de la
desfăşurări mentale cu referire la obiecte concrete la operaţii cu propoziţii).
Concepţia lui Jean Piaget este una structuralistă, ce consideră totalitatea pe
baza relaţiilor dintre elemente, supusă transformării, într-un autoreglaj continuu:
„structurile sunt sisteme de transformări care se nasc unele din altele prin
genealogii cel puţin abstracte şi, cum structurile cele mai autentice sunt de natură
operatorie, conceptul de transformare îl sugerează pe cel de formare, iar
autoreglajul aminteşte autoconstrucţia”. Deci, structurile se construiesc, sunt
rezultatul unei geneze, împotriva nativismului chomskian. Elementele structurale
sunt, după cum am văzut, „relaţii de ordine (ordinea mişcărilor într-un reflex, în
acelea ale unui obicei, în conexiunile dintre mijloace şi scopurile urmărite),
înglobările (subordonarea unei scheme simple, cum este aceea de a apuca, la o alta
mai complexă, cum este aceea de a extrage), şi corespondenţele (în asimilările
cognitive)”. Asimilarea este „sursa punerilor continue în relaţii şi în corespondenţă
(...), iar pe planul reprezentării conceptuale ea duce la aceste scheme generale care
sunt structurile. Asimilarea însă nu este o structură: ea nu este decât un aspect
funcţional al construcţiilor structurale, care intervine în fiecare caz particular, dar
care conduce mai devreme sau mai târziu la asimilări reciproce, adică la legături
tot mai intime care leagă din nou structurile unele de altele”.

57
 Întrebări de autoevaluare
Ce este „gramatica universală”?
Relevaţi analogia dintre minte şi corp prin prisma conceptului de „creştere”
la N. Chomsky.
Cum poate fi criticată teoria lui Chomsky?
Care sunt stadiile dezvoltării inteligenţei la noii născuţi, în viziunea lui J.
Piaget?
Dar între 1 şi 15 ani?
Prezentaţi pe scurt structuralismul genetic al lui Piaget.

58
 PRELEGEREA A X-A
MARILE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI (V): PSIHANALIZA

Dintre toate curentele psihologice ale secolului XX, psihanaliza cunoaşte

cel mai mare succes de public, în ciuda faptului că, la începuturile ei, a fost primită
cu ostilitate.
Iniţiatorul psihanalizei este, după cum se ştie, Sigmund Freud (1856-1939;
lucrări importante: Introducere în psihanaliză, Interpretarea viselor, Trei eseuri
asupra teoriei sexualităţii, Psihopatologia vieţii cotidiene, Totem şi rabu, Moise şi
monoteismul, Viitorul unei iluzii).
Conceptul central al noii orientări este cel de inconştient, motiv pentru care
psihanaliza a fost numită şi psihologia inconştientului. Viaţa psihică nu se reduce
la conştiinţă şi trebuie admis şi acest „loc psihic” aparte, ce nu este o a doua
conşiinţă, ci un sistem care are conţinuturi, mecanisme şi poate o energie aparte.
Mai precis, inconştientul este un sistem constituit din elemente psihice moştenite
(ceva analog instinctelor animalelor) şi din conţinuturi refulate cărora li s-a refuzat
accesul în sistemul preconştient-conştient. Refulările tind permanent să apară în
conştiinţă prin diferite mijloace şi, îndată ce elementele inconştiente redevin
conştiente, starea mentală se ameliorează.
Cum se poate ajunge totuşi la această entitate misterioasă, imperceptibilă,
cum poate fi cunoscută această entitate aflată în cel mai ascuns loc al psihicului?
În tratamentul psihanalitic, se cere subiectului să facă liber o asociaţie de idei, de-
a lungul căreia, în înşiruirea mecanică, pot apărea anumite indicii din inconştient,
în ciuda rezistenţei, a cenzurii. Freud propune şi analiza actelor ratate, a
lapsusurilor, a gafelor ce pot indica dorinţe inconştiente. Dar „calea regală a

59
explorării inconştientului” este visul. Orice vis are o semnificaţie, exprimă o
dorinţă, în afara dorinţei primordiale de continuare a somnului; de pildă, dacă
visez că mănânc cireşe, e semn că am dorinţa de a mânca cireşe (o dorinţă care
poate nu a fost satisfăcută în timpul zilei), în somn am satisfacţia de a savura
fructele, prelungindu-mi somnul. Sunt însă şi dorinţe „interzise” care sunt
satisfăcute în timpul somnului şi care apar voalat, simbolizat, prin urmare, visul
trebuie interpretat de către psihanalist. Sub conţinutul manifest al visului,
specialistul trebuie să descopere conţinutul latent, ascuns.
S-a prefigurat mai sus oarecum ideea că, pentru Freud, există un conflict
între exigenţele morale şi sociale ale conştiinţei guvernată de principiul realităţii,
pe de o parte, şi dorinţele neconvenabile conştient, care, din acest motiv, sunt
refulate în inconştient, guvernat de principiul plăcerii, de altfel principiul
fundamental al vieţii. Câtă vreme cele două se află în echilibru, viaţa individului
se desfăşoară normal.
Freud susţine că psihismul se desfăşoară pe trei niveluri suprapuse: la
mijloc se află eul conştient, ce are parte de presiuni contradictorii; din jos, zona
sinelui, vin presiunile instinctelor ce vor să ajungă la nivelul conştiinţei clare; de
la supraeu, de sus, vine presiunea cenzurii morale, vin interdicţiile morale.
Supraeul, în viziunea psihologului austriac, „este moştenitorul complexului lui
Oedip”: copilul, gelos pe tatăl lui, vrând să se bucure exclusiv de dragostea
mamei, resimte în tată un rival; neputând să-l excludă, să-l suprime, se identifică
cu el interiorizând interdicţia. De altfel, este de remarcat importanţa pe care o
acordă Freud în general traumelor din copilărie, primelor relaţii ale copilului cu
părinţii, care, scoase la suprafaţă din inconştient, pot ajuta la înţelegerea adultului.
Experienţa i-a arătat lui Freud că cele mai multe refulări priveau viaţa
sexuală, întrucât instinctul sexual este foarte rar pe deplin satisfăcut, intrând în
conflict cu supraeul. Astfel, viaţa sexuală începe încă din copilărie, de la stadiul
bucal (plăcerea sugarului de a suge sânul mamei) şi cel anal (plăcerile legate de
excreţie la copilul de 3 ani) până la stadiul genital propriu-zis. Pe de altă parte, aşa

60
cum am mai spus, istoria lui Oedip se repetă în fiecare dintre noi, toţi căpătând o
afecţiune (fixaţie) pentru părintele de sex opus. În acelaşi timp, totuşi, părinţii sunt
şi sursa interdicţiilor cu privire la sex, ceea ce provoacă o separare între sexualitate
şi afectivitate, separare care creează probleme mai târziu, reconcilierea fiind foarte
dificilă.
Sexualitatea nesatisfăcută nu conduce neapărat la probleme psihice, ci în
anumite situaţii dă naştere creativităţii: „Există situaţii când instinctele sexuale
renunţă la plăcerea parţială pe care o produce satisfacerea lor sau la cea procurată
de actul procreaţiei, înlocuind-o printr-un alt scop care a încetat să mai fie sexual,
devenind social. Denumim acest proces sublimare”. Arta, religia etc. devin
rezultate ale sublimării.
Rolul major, oarecum exagerat, acordat de Freud sexualităţii a atras pentru
teoria sa denumirea de pansexualism; teza de bază a psihanalizei freudiene ar fi:
omul este stăpânit de libido (un fel de energie sexuală sau forţă a instinctelor
sexuale).

Inconştientul capătă noi dimensiuni în concepţia unui colaborator şi

discipol al lui Freud, Carl Gustav Jung (1875-1961; opere principale:
Psychologiche Zysen – 1921, Die Bezienhung Zwischen dem Ich und der
Umbewussten – 1928, Wirklichkeit der Seele – 1943, Uber psychische Energetik
und das der fraüme – 1948, Von den Wurzein das Pewusstscins – 1954). Acesta
vorbeşte de două niveluri ale inconştientului: inconştientul personal şi
inconştientul colectiv.
Inconştientul personal conţine achiziţii ale vieţii personale, automatisme,
dar nu şi instinctele ca la Freud. Inconştientul colectiv poate fi privit ca o
„moştenire psihică”. El este rezervorul experienţelor noastre ca specie, un fel de
cunoaştere cu care ne-am născut, dar de care nu suntem totuşi conştienţi, cu toate
că ne influenţează comportamentul, mai ales pe cel cu încărcătură emoţională.
Există unele situaţii de viaţă în care se pot recunoaşte efecte ale inconştientului

61
colectiv: un deja vu, recunoaşterea unor simboluri şi semnificaţii ale unor mituri,
momente creative ale unor artişti, momente mistice ale unor oameni religioşi etc.
În inconştientul colectiv se află anumite conţinuturi prezente la toţi
indivizii: arhetipurile (tipare psihice arhaice), imagini primordiale, dominante,
mitologice, un fel de „forme preexistente”, de predispoziţii psihice înnăscute (deşi
se transmit ereditar, ele sunt de natură psihică), ce acţionează ca nişte „principii
organizatoare”. Astfel, inconştientul oamenilor este scufundat în „sufletul colectiv
istoric”. Inconştientul moşteneşte imagini din cea mai îndepărtată istorie, el poartă
cu sine nu numai probleme ale copilăriei personale, ci şi angoasele întregii omeniri
de-a lungul istoriei sale.
Jung prezintă unele exemple de arhetipuri universale: arhetipul mamei (ne
naştem cu dispoziţia de a ne căuta o mamă, recunoscând-o de obicei în propria
mamă naturală, iar în cazul în care lipseşte o persoană particulară avem tendinţa de
a personifica sau simboliza arhetipul chiar printr-un personaj mitologic; arhetipul
mamei este simbolizat în multe feluri: se vorbeşte de „mama Pământ”, de Eva, de
Maria sau chiar de naţiune, biserică, pădurea, oceanul); arhetipul umbrei
(reprezintă partea noastră întunecată, instinctele răului); arhetipul persona (partea
de suprafaţă a persoanei, cea pe care o lăsăm şi altora s-o vadă, masca); arhetipul
animus şi anima (animus este partea masculină a femeii, anima, partea feminină a
bărbatului); sinele (reprezintă reunirea tuturor opoziţiilor, asfel încât toate
aspectele personalităţii se exprimă în mod egal, într-un proces de individuare, de
construcţie a personalităţii: nu suntem nici bărbat, nici femeie, şi totuşi amândouă,
nici buni, nici răi, dar amândouă, nici conştienţi, nici inconştienţi, dar amândouă).

Nici Alfred Adler (1870-1937; opere principale: Studien über die

kinderwertigkeit von Organen – 1907, Das Problem der Homosexualität – 1917,
Uber den Nevrösen Charakter – 1912, Praxis und Theorie der Individual
Psychologie – 1922, Mensch enkenntnis – 1926, Individual Psychologie in der
Schule, Der Sinn das Lebens – 1932), în teoria pe care şi-o numeşte psihologie

62
individuală, înţeleasă ca o psihologie a unui tot indivizibil, ce se referă la individul
în sine şi la relaţia sa cu societatea, nu mai acordă mare importanţă sexualităţii,
concentrându-se asupra nevoii de afirmare, de dominaţie, asupra a ceea ce
Nietzsche numea „voinţa de putere”. Nevrozele nu mai apar datorită sexualităţii
nesatisfăcute, ci datorită sentimentului de inferioritate, care cere o compensare
permanentă. Şi comportamentul sexual se explică pornind de la compensaţie:
astfel, comportamentul de cuceritor al lordului Byron se poate explica prin nevoia
de compensare a infirmităţii sale fizice (era şchiop). În paranteză fie spus,
complexul de inferioritate însuşi a fost pus pe seama şubrezeniei fizice a lui Adler,
el fiind un copil bolnăvicios, firav, aşa cum complexul lui Oedip al lui Freud a fost
pus pe seama faptului că mama sa era mai tânără cu 20 de ani decât tatăl.

Întrebări de autoevaluare
Definiţi inconştientul la S. Freud.
Definiţi conceptele de eu, sine şi supraeu.
La ce se referă complexul lui Oedip?
Ce este sublimarea în concepţia lui Freud?
Ce este inconştientul colectiv?
Care sunt principalele arhetipuri de care vorbeşte Jung?
Ce este sentimentul de inferioritate la Adler?

63
 PRELEGEREA A XI-A
MARILE CURENTE ALE PSIHOLOGIEI (VI): PSIHOLOGIA
CONDUITEI ŞI PSIHOLOGIA UMANISTĂ

Psihologia conduitei

Cel care introduce în psihologie conceptul de „conduită” este francezul

Pierre Janet (1859-1947; lucrări principale: L’Automatisme psychologique: Essai
de psychologie expérimentale sur les formes inférieurs de l’activité humaine –
1883, L’Etat mental des hystérique – 1892, Névroses et les idées fixes – 1898, Les
obsesions et la psychasthénie, 2 vol. – 1903, Les médications psychologique, 3
vol. – 1919, De l’angoisse à l’extase – 1926, L’evolution de la memoire et la
notion de temps – 1928, La force et la faiblesse psychologique - 1932, Les débuts
de l’intelligence – 1935, L’Intelligence avant le langage – 1936).
Psihologia conduitei este „studiul omului în raport cu universul şi mai ales
în raporturile cu ceilalţi oameni”, este o „ştiinţă a conduitei”, o „ştiinţă a acţiunii
umane”. Conduita se referă atât la manifestările exterioare, cât şi la acele procese
interioare de organizare şi reglaj. Observăm că noul concept unifică cele două
compartimente ale vieţii psihice – comportamentul şi viaţa subiectivă – ce erau
tratate separat sau disproporţionat în alte orientări psihologice, fiind evidenţiate în
mod egal ca importanţă. Este vorba despre o unitate dintre minte şi comportament
în conduită. Conduita devine ansamblul actelor unui individ orientate către un
scop şi încărcate de semnificaţie.
Conduitele sunt învăţate de individ ca urmare a interacţiunii dintre
organism şi mediul social şi natural. Psihologia conduitei vine să aranjeze, să
ierarhizeze conduitele de la cele mai simple la cele mai înalte, mai complicate, atât

64
cantitativ, cât şi calitativ. Spre deosebire de behaviorism, care privea conduita doar
ca reacţie a organismului, psihologia conduitei ia în considerare întreaga
personalitate a omului. Răspunsul la stimulări este rezultatul şi al reglajului intern,
al stărilor subiective interne.
În felul acesta, psihologia conduitei poate fi privită ca o unificare a
introspecţionismului şi behaviorismului, dar mai ales ca o depăşire a lor.

Psihologia umanistă

În anii ’50 ai secolului XX, dominaţi în Occident de behaviorism şi

psihanaliză, apare în SUA o nouă orientare, psihologia umanistă, ca o reacţie la
cele două considerate viziuni pesimiste asupra omului. Iniţiatorul acestei
psihologii, Abraham Maslow, o numeşte „a treia forţă în psihologie”. Psihologia
umanistă se prezintă pe sine ca o viziune optimistă, opusă mecanicizării,
fiziologizării, biologizării imaginii psihice a omului. Omul era supus fie mediului,
fie instinctului, incapabil de autoconstrucţie, autocontrol conştient, fatalmente
lipsit de libertate. În psihologia umanistă, omul concret devine obiect de studiu.

Temele de studiu ale psihologiei se apropie de cele din filosofiile

existenţialiste (de altfel, este declarată orientarea către filosofie, literatură, religie).
În acest sens, Abraham Maslow (1908-1970) susţinea că psihologia trebuie să
studieze problemele cotidiene importante ale omului precum războiul şi pacea,
exploatarea şi fraternitatea, ura şi dragostea, boala şi sănătatea, înţelegerea şi
conflictul, fericirea şi nefericirea. Dar şi viaţa personală a omului este luată în
calcul, cu elementele sale derizorii, cu dramele sale, cu efortul activ al omului de a
se automodela permanent.
Abraham Maslow este cunoscut în istoria psihologiei mai ales ca un
cercetător al motivaţiei umane. Pe acest plan, Maslow ierarhizează nevoile
piramidal, cu 8 niveluri şi trei paliere. Palierul de bază are două niveluri: nevoile

65
fiziologice şi nevoile de securitate: următorul palier are patru niveluri: nevoi de
proprietate, afiliere şi dragoste; nevoi de stimă şi apreciere; nevoi cognitive; nevoi
estetice. Palierul ultim are două niveluri: nivelul împlinirii sinelui, al realizării
potenţialului creator, şi nivelul nevoii de transcendere, de depăşire a lumii
cunoscute, materiale.

Carl Ransom Rogers (1902-1987), denunţând subjugarea omului de către

mediul înconjurător, lipsa lui de libertate, imaginea lui de păpuşă, sclav sau
maşină, aşa cum l-au înfăţişat teoriile deterministe din psihologie, propune
studierea omului ca Sine individual şi unic. Freud vedea omul prins între conştient
şi inconştient, behavioristul Skinner îl vedea inactiv în faţa lumii, lume care doar
ea acţionează asupra lui. Rogers credea că omul are capacitatea de a deveni ceea
ce Sinele său este realmente. Realizarea Sinelui (self-actualization) este văzută ca
o „funcţionare completă a persoanei”, o creştere ascendentă pe trei niveluri: o
deschidere către experienţă; participarea totală, lipsită de prejudecăţi în fiecare
etapă a vieţii; încrederea în corpul şi psihicul său, ce conduce la libera alegere şi la
creativitate.

Întrebări de autoevaluare
Definiţi conceptul de „conduită” la P. Janet.
Ce reproşează psihologia umanistă psihanalizei şi behaviorismului?
Ce noi teme introduce psihologia umanistă?
Expuneţi nivelurile piramidei nevoilor a lui A. Maslow.
Cum se realizează sinele individual şi unic în viziunea lui C. Rogers?

66
 BIBLIOGRAFIE

Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Aristotel, Despre suflet, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Aristotel, Metafizica, Edit. Iri, Bucureşti, 1999
Henri Bergson, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, Edit. Antet,
1999
George Berkeley, Principiile cunoaşterii omeneşti, Edit. Agora, Iaşi, 1995
Yvon Brés, Psihologia lui Platon, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2000
Albert Camus, Mitul lui Sisif, Edit. Pentru Literatură, Bucureşti, 1969
***, Cartea tibetană a morţilor, Edit. Oltenia, Craiova, 1992
Noam Chomsky, Syntactic Structures, Mouton & Co., 1978
Noam Chomsky, Aspects of Theory of Syntax, MIT Press, 1986
Noam Chomsky, Jean Piaget, Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării,
Bucureşti, 1988
Auguste Comte, Discurs asupra spiritului pozitiv, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1999
René Descartes, Meditaţii despre filosofia primă, în vol. Două tratate
filosofice, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1992
Paul Deussen, Filosofia Upanişadelor, Edit. Tehnică, Bucureşti, 1994
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Edit. Univers
Enciclopedic & Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999
***, Filosofia greacă până la Platon, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti,
Gustav Fechner, Elemente der Psychophisik, 1880

67
 Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.
Psihopatologia vieţii cotidiene, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
Etienne Gilson, Filosofia Evului Mediu, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1995
Mihai Golu, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti,
2005
Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2003
David Hothersall, History of Psychology, McGraw-Hill, New York, 2004
Clark Hull, Principles of Behavior, Appleton-Century-Crofts, New York,
1943
Clark Hull, A Behavior System, Yale University Press, New Haven, 1952
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987
Edmund Husserl, Meditaţii carteziene, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1994
William James, The Principles of Psychology, 2 vol., Dover Publications,
1950
Pierre Janet, L’Automatisme psychologique, Societe Pierre Janet, Paris,
1973
Carl G. Jung, Dictionary of Analitical Psychology, Ark Paperbacks,
London, 1987
Carl G. Jung, Arhetipurile şi inconştientul colectiv, în Opere complete, vol.
I, Edit. Trei, Bucureşti, 2003
Immanuel Kant, Prolegomene, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1987
Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Edit. Iri, Bucureşti, 1994
H.H. Kendler, Historical foundations of modern Psychology, The Dorsey
Press, Chicago, 1987
Kurt Koffka, Principles of Gestalt Psychology, Lund Humphries, London,
1935
Oswald Külpe, Grundriss der Psychologie, 1893
G.W. Leibniz, Monadologia, Edit Humanitas, Bucureşti, 1994

68
 G.W. Leibniz, Eseuri de teodicee, Edit. Polirom, Iaşi, 1997
Kurt Lewin, A Dynamic Theory of Personality, McGraw-Hill, New York,
1935
Kurt Lewin, Principles of Topological Psychology, McGraw-Hill, New
York, 1936
John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,
1962
Abraham Maslow, Motivation and Personality, Harper & Row Publishers,
New York, 1970
Ion Mânzat, Istoria universală a psihologiei, Edit. Printech, Bucureşti,
2000
Mihaela Minulescu, Introducere în analiza jungiană, Edit. Trei, Bucureşti,
2001
Paul Popescu Neveanu, Curs de psihologie generală, Univ. Bucureşti, 1976
Ivan Pavlov, Conditioned Reflexes: An Investigation of the Physiological
Activity of the Cerebral Cortex, Oxford University Press, London, 1927
Jean Piaget, Naşterea inteligenţei la copil, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973
Jean Piaget, Psihologia inteligenţei, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
Platon, Republica, în: Opere, vol. V, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986
Carl Rogers, On Becaming a Person, Houghton Mifflinj Company, Boston,
1961
Jean Paul Sartre, L’existentialisme est un humanisme, Plon, Paris, 1946
Jean Paul Sartre, L’Etre et le néant, Gallimard, Paris, 1943
D.P. Schultz & S.E. Schultz, A History of Modern Psychology, Harcourt
Brace Jovanovich Publications, 1987
Barrhus F. Skinner, About Behaviorism, Alfred Knopf, New York, 1974

69
 Barrhus Skinner, Science and Human Behavior, Free Press, New York,
1953
Baruch Spinoza, Etica, Edit. Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
Alexandru Surdu, Filosofia modernă, Edit. Paideia, Bucureşti, 2002
Alexandru Surdu, Filosofia contemporană, Edit. Paideia, Bucureşti, 2003
Edward Thorndike, Selected Writings from a Connectionist’s Psychology,
Appleton-Century-Crofts, New York, 1949
Edward Tolman, Purposive Behavior in Animals and Men, Appleton-
Century-Crofts, New York, 1932
Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Edit. Polirom, Iaşi, 2000
John B. Watson, Psychology as the Behaviorist Views it, „Psychological
Review”, 20, 1913
John Watson, The Ways of Behaviorism, Harper & Brothers Pub., New
York, 1928
Ernst Weber, Der Tastsinn und das Gemeingefühl, Wagner Handwörteb
Physiol. 2 dep., vol. 3, 1850
Max Wertheimer, Productive Thinking, Harper, New York, 1959
Wilhelm Wundt, Grundzuge der Physiologischen Psychologie, 1874

70
71