ACTIVITATE BANCARA

Tema 1: Sistemul bancar.

1. Noţiunea, componenţa şi structura sistemului bancar.

Sistemul bancar a Republicii Moldova include:

• Banca Naţională a Moldovei;
• Banca Comercială şi alte instituţii creditare.
Noţiunea de instituţie de creditare denumeşte persoanele fizice şi juridice ce efectuează unele operaţiuni
bancare.
Băncile Comerciale pot deschide diferite reprezentanţe, filiale, sucursale pe teritoriul RM cît şi în afară.
Băncile pot forma asociaţii, uniuni şi alte societăţi în vederea coordonării activităţii lor.
Băncile comerciale se deosebesc
1. după felul de formare a capitalului statutar:
 de stat;
 mixte;
 Societăţi pe acţiuni;
 SRL.
2. după apartenenţa capitalului statutar:
 de stat;
 private;
 mixte;
 străine.
2. după felurile de operaţiuni:
 specializate;
 universale;
2. după sfera de influenţă în activitatea bancară:
 republicane;
 rtegionale.
Statutul BC trebuie să cuprindă:
⇒ Denumirea şi sediul central;
⇒ Capitalul statutar subscris şi termenul în care urmează a fi vărsatş
⇒ În cîte acţiuni se împarte capitalul statutar;
⇒ Lista operaţiunilor bancare pe care le va executa banca;
⇒ Garanţiile asiguratorii pe baza cărora banca acordă credite;
⇒ Lista fondurilor constituite de bancă;
⇒ Teza că banca este persoană juridică;
⇒ Structura şi funcţiile organelor de administrare a BC;
⇒ Modul de înfiinţare a sucursalelor, filialelor şi agenţiilor în ţară şi în străinătate;
⇒ Modul de fondare a băncii şi de încheere a activitaţii ei.

2. Autorizarea băncii comerciale.

3. Funcţiile şi operaţiunile băncilor comerciale.

4. Activitatea băncii comerciale.

5. Dirijarea activităţii băncilor comerciale şi supravegherea de către banca naţională.

BN este unica instituţie care efectueayă autoriyarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor
financiare.
În acest scop BN este împuternicită:
a) să emită actele normative necesare şi să ia măsurile necesare pentru a-şi exercita împuternicirile şi atribuţiile, ce
decurg din Legea cu privire la BN, prin acordare de licenţe instituţiilor financiare şi elaborarea de standarde de
supraveghere a acestora şi să stabilească modul de aplicare a actelor normative şi a măsurilor menţionate;
b) să efectueze prin intermediul funcţionarilor săi sau a altor specialişti calificaţi, antrenaţi în acest scop, controale
asupra tuturor instituţiilor financiare, precum şi să examineze registrele, documentele pe conturile acestora, condiţiile la
care îşi desfăşoară activitatea;
c) să impună oricărei instituţii financiare măsuri de remediere sau să aplice sancţiuni prevăzute de lege dacă instituţia
financiară sau salariaţii ei au încălcat legea sau vreun alt act normativ a BN, s-au angajat în operaţiuni riscante sau
incorecte a instituţiilor financiare.
BN poate crea şi întreţine o reţea de informaţii pentru necesităţile sistemului bancar.

pagina 1
ACTIVITATE BANCARA

pagina 2
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 2: Organizarea activităţii bancare

1. Ordinea fondării BC.

2. Particularităţile autorizării băncilor străine în RM.

3. Structura organizatorică şi factorii care o determină.

Structura băncii, numărul secţiilor şi a angajaţilor depind de mai mulţi factori şi sînt determinaţi de integritatea
economică.
Băncile au structuri diferite în dependenţă de mărimea lor, localitatea în care au fost înfiinţate sau zona
economică etc.
În structura organizatorică putem evidenţia două tipuri sau genuri de secţii:
• secţii liniare;
• secţii funcţionale.
Secţiile liniare se ocupă nemijlocit de îndeplinirea lucrului operativ, ca de exemplu, acceptarea depozitelor,
acordarea creditelor, cumpărarea hîrtiilor de valoare, etc. Termenul de liniar caracteriyeayă caracterul legăturilor dintre
aceste secţii şi eşaloanele superioare ale băncii.
Serviciile funcţionale se ocupă cu deservirea departamentelor liniare, le acordă ajutor în majorarea eficacităţii
activităţii lor, ca de exemplu, departamentul cadre, juridic, de planificare, statistic, etc.
Teoria managementului recomandă delimitarea funcţiilor diferitor tipuri de secţii şi trebuie de avut în vedere
că secţiile funcţionale nu au dreptul decît să acorde ajutor şi consultaţii secţiilor liniare.
Sînt cunoscute cîteva scheme principale a structurii organizatorice a băncilor. Fiecare din ele este proprie unui
anumit tip de piaţă. În condiţiile unei piţe locale cu un contingent restrîns de clienţi, în lipsa unei concurenţe şi a
filialelor e răspîndită structura în formă de piramidă a băncii. Acestei structuri îi sînt caracteristice simplitatea
legăturilor verticale, supunerea directă şi nemijlocită a secţiilor conducerii băncii. În bancile de acest tip există 6-8
secţii care cuprind princiopalele operaţiuni: creditare, investiţii, casă, de depozitare, marketing, administrativă, de
revizie.
Odată cu specializarea unor verigi operaţionale, cu trecerea de la deservirea unei clientele alese la deservirea
unui contingent masiv a consumatorilor de servicii financiare se schimbă şi structura organizatorică a băncii. În acest
caz sînt posibile mai multe variante. Toate însă au o trăsătură comună ce constă în faptul că o parte mare de
împuterniciri a organelor de conducere trec în posesia conducătorilor de un rang mai mic. Decui, apar verigi
intermediare între conducerea superioară a băncii şi structurile inferioare. Una din aceste structuri, ce asigură
descentralizarea funcţiilor şi intensificării rolului serviciilor băncii, poartă denumirea de structură geografică.
Un alt mod de organizare a serviciilor băncii pe un teritoriu mai mare poartă denumirea de structură
funcţională.
Odată cu extinderea activităţii băncilor regionale şi naţionale are loc specializarea şi complicarea mai departe
a unor verigi ce necesită atragerea unor tehnologii noi etc. În aceste condiţii devine necesar formarea în interiorul
băncii a unei sisteme centralizate de centre de profit, care acordă clientelei un număr determinat de servicii, avînd
servicii proprii, aparat de conducere, buget propriu, evidenţă de sine stătătoare a cheltuielilor şi profitului. Ca exemplu
a unui astfel de centru de profit poate servi secţia de trast a băncii funcţiile căreia în mare măsură sînt separate şi permit
constatarea clară a cheltuielilor şi rezervelor activităţii acesteia.
Un nivel şi mai înalt a specializării se atinge în companiile holding-bancare. Ea are multe aspecte comune cu
structurile precedente, deoarece filialele-fiice ale holdingului, de asemenea, sînt independente în procesul activităţii lor.
Însă, diferă prin metodele de control utilizate, condiţionate de formele diferite ale proprietăţii. Sistema centrelor de
profit se utilizează în limita unei singure bănci, pe cînd filialele-fiice ale holdingului au statut de persoană juridică
independentă.

pagina 3
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 3: Resursele bancare.

1.Resursele bancare: definiţia, clasificarea, caracteristica şi structura.

Resursele bancare sînt mijloace ce intră la dispoziţia băncii în rezultatul efectuării a operaţiunilor pasive
şi care se reflectă în pasivul bilanţului bancar.
Structura şi caracterul pasivelor influenţează operaţiunile active, de aceea este important de analizat sursele
de provenienţă a resurselor bancare. Resursele bancare se divizează în:
 proprii;
 atrase.
Resursele proprii se compun din:
⇒ fondurile băncii:
a) capitalul social:
b) fondul de rezervă;
c) fonduri speciale;
d) fondul de amortizare;
e) fondul de risc etc.
⇒ beneficiul bancar;
⇒ decontări pe investiţii capitale;
⇒ venituri anticipate.
Sînt mai multe modalităţi de atragere a resurselor :
♣ depozitele populaţiei şi a agenţilor economici;
♣ soldul pe conturile de decontare ţi curente ale agenţilor economici;
♣ credite interbencare contractate de la BNM sau de la alte BC;
♣ mijloacele altor bănci aflate pe conturile corespondente LORO sau pe conturile de depozite
interbancare;
♣ mijloace primite de la emisiunea obligaţiunilor.
Sursa principală a resurselor din afara băncii sînt depozitele bancare.
Depozitele sînt mijloace băneşti transmise de către clienţi BC în folosinţă temporară contra unei
plăţi concretizată sub formă de dobîndă.
Totalitatea depozitelor permit BC să formeze un capital pe care la rîndul său îl va investi în diferite
operaăiuni. Diferenţa dintre dobînda la credite şi dobînda la depozite constituie beneficiul băncii.
Există diferite tipuri de depozite.
În dependenţă de categoria de depunător deosebim:
♥ depozitele persoanelor fizice;
♥ depozitele persoanelor juridice.
După modul de retragere a mijloacelor depozitare deosebim:
♥depozite la vedere;
♥ depozite la termen;
♥ depozate convenţionale.
Depozitele la vedere sînt mijloace ce pot fi solicitate de către client în orice moment fără înştiinţarea în
prealabil a băncii. La acestă categorie se referă:
 mijloacele agenţilor economici de pe conturile curente, de decontare şi bugetare, şi sînt destinate
pentru efectuarea decontărilor curente. Mişcarea banilor pe aceste conturi este justificată de către
instrumentele de decontare.
 soldurile de pe conturile creditare sau conturile corespondente lor.
În majoritatea cazurilor depunerile la vedere deţin cea mai mare pondere în totalul activelor atrase şi este cea
mai ieftină metodă de formare a resurselor bancare.
Neajunsul acestei surse este caracterizată de variaţia imprevizibilă a soldurilor de pe conturi, care necesită
existenţa în circulaţie a unor active lichide sporite formate din contul activelor lichide. Din această cauză dobînda de pe
acest tip de depuneri este minimă. Mărimea minimă a soldului care poate fi folosit în calitate de resurse creditare
stabile se calculează prin raportul dintre soldul anual mediu pe conturile de decontare sau curente şi rotaţia creditară
anuală pe conturi.
Depunerile la termen sînt depozite atrase de către bănci pe o durată de timp stabilită. Pot fi deosebite:
*0 depozite la termen;
*1 depuneri la termen cu înştiinţare prealabilă;
*2 depuneri de acumulare.
Depuneri la termen presupun transferarea mijloacelor în posesia băncilor în condiţiile stabilite în contract.
Mărimea dobînzii depinde de termenul depozitului şi de modul în care depunătorul îndeplineşte condiţiile contractului.
Depozite la termen cu înştiinţare prealabilă presupun că clientul trebuie să comunice băncii în prealabil despre
sustragerea depunerii (în dependenţă de termenul de înştiinţare se determină şi cota procentuală pe depuneri).

pagina 4
 ACTIVITATE BANCARA

Depunerile de acumulare se deosebesc de cele la termen prin faptul că depunătorul are dreptul de a introduce
cote suplimentare la suma iniţială a depozitului. De obicei, băncile reglementează sumele minimale de depozite. În
cazul sustragerii înainte de termen a depozitelor, depunătorul este lipsit parţial sau total de dobînda aferentă.

Altă posibilitate de atrgere a capitalului este emisiunea propriilor tipuri de credit sub formă de hîrtii de
valoare. Emisiunea poate fi efectuată numai de către BC, cu condiţia achitării depline a capitalului social subscris.
Procedura de subscriere este reglementată de actele normative în vigoare.

2. Capitalul bancar: definiţia, componenţa şi destinaşia.

Pasivul bilanţului contabil reflectă toate sursele de formare a resurselor bancare acumulate de către bancă în
scopuri profitabile în procesul eliberării creditelor, investigaţiei hîrtiilor de valoare.
Pasivele băncii se divizează în două grupe:
♠ capitalul atras;
♠ sursele atrase de depozit şi de depozitar.
Capitalul propriu reprezintă partea resurselor financiare a fiecărui agent economic. Formarea capitalului
propriu reprezintă etapa principală ce stă la baza începerii activităţii instituţiilor financiare. Menţionăm că, funcţiile,
rolul şi mărimea capitalului propriu au specificul său în comparaţie cu alte domenii a activităţii de antreprenoriat. Acest
specific a băncilor este influenţat de un şir de circumstanţe şi anume: băncile în rol de intermediar pe piaţele financiare
atrag sume mari de capital străin în formă de depozite de la populaţie, agenţi economici şi instituşii de stat; în afară de
aceasta ele asigurăgestiune efectivă şi, păstrînd aceste mijloace, le acordă depunătorilşor servicii specializate şi
posibilităţi de primire a veniturilor pentru capitalul depus
Sistema asigurată de stat a depozitelor corespunzător a miocşorat pericolul de retragere a depozitelor şi le-a
permis băncilor să-şi menţină cota mijloacelor proprii necesară pentru asigurarea lichidităţii.
Activelor bancare prezentate de diferite necesităţi şi obligaţii financiare sînt mai lichide şi mai uşor realizabile
pe piaţă decît activele companiilor nefinanciare îngheţate în obiecte materiale. Aceaste asigură băncilor posibilitatea de
accelerarea a mobilizării resurselor băneşti şi corespunzător micşorează necesitatea de capital propriu. În fine, băncile
şi alte instituţii financiare pot menţine o proporţie între capitalul propriu şi active spre deosebire de instituţiile
nefinanciare. În afară de aceasta rolul capitalului acţionar în structura mijloacelor bancare este foarte mare pentru
asigurarea stabilităţii băncii şi eficienţei activităţii ei.
Funcţiile capitalului propriu:
1. Capitalul propriu - sursă a resurselor finaciare pentru bancă
El este neschimbător la etapele iniţiale a activităţii bancare cînd fondatorii efectuează un şir de cheltuiele fără de care
banca nu-şi poate începe activitatea în perioada iniţială (procurarea pămîntului, clădirii, utilajului pentru încăperi, etc.).
În afaă de acesta din contul defalcărilor de capital se formează diferite rezerve. Sursa principală de acoperire a
cheltuielilor de serveşte de obicei beneficiul acumulat; bancile de obicei emit noi acţiuni, lărgesc sfera de activitate.
2. Funcţia de protecţie şi garanţie:
Capitalul joacă rolul de asociator care permite băncii să prelungească acţiunile, în caz de pierderi neprevăzute sau
cheltuielilor extraordinare. Necătînd la acea că banca dispune de anumite fonduri de rezervă pentru aşa fel de cheltuieli,
în cazuri nefavorabile cheltuielile pot creşte în aşa mod încît pentru acoperirea pierderilor e necesar de a utiliza o parte
din capitalul acţionar. Este vorba anume de capital acţionar, deoarece mijloacele primite în urma realizării
obligaţiunilor pe piaţa financiară nu pot fi îndreptate la acoperirea pierderilor din activitatea curentă; ele de asemenea
sînt datorii adeverite. Excepţii pot fi în cazul de faliment, cînd are loc lichidarea băncii şi realizarea averii la licitaţii.
Capitalul acţionar a băncii, corespunzător, serveşte ca linie de strategie avînd rolul de fond de asigurare pentru
acoperirea cheltuielilor neprevăzute, apărute în procesul operaţional a activităţii băncii.
Rolul capitalului bancar se evidenţiază prin acea că, spre deosebire de alte întreprinderi, banca se consideră
solvabilă pînă cînd nu e atins capitalul acţionar.

3. Capitalul social: ordinea formării şi completării.

Capitalul BC reprezintă o parte importantă a activităţii băncii fără de care banca nu-şi poate începe
activitatea.
Capitalul băncii este format din:
♠ capital acţionar propriu;
♠ pasivele pe termen lung.
Capitalul acţionar se formează din:
*3 acţiuni simple;
*4 acţiuni priveligiate;
*5 surplus de capital;
*6 beneficiu nerepartizat.
Acţiuni simple sînt acţiunile ce dau dreptul participării acţionarilor la formarea capitalului, aduc venit în
formă de divident, dau dreptul la vot la adunarea acţionarilor. Mărimea dividendului nu se fixează şi depinde de
beneficiul primit.
Acţiunile priveligiate se caracterizează prin faptul că dividendul este stabilit şi nu depinde de beneficiu.
Posesorii acţiunilor date au facilităţi în caz de faliment, au dreptul la înaintarea reclamaţiilor faţă de bancă. Ele pot fi:

pagina 5
 ACTIVITATE BANCARA

• nelimitate, ce nu au termen de stingere;

• convertibile, ce conţin menţiuni despre schimbarea lor contra unui anumit număr de acţiuni simple pe o
perioadă determinată;
• cu termen nelimitat, ce se cumpără după o dată determinată avizată preliminar.
Ele, ca obiect de investigaţie, beneficiază de un risc mai mic şi un nivel mediu a dividendelor pe acţiuni simple.
Surplusul de capital se formează ca diferenţa dintre cursul de vînzare a acţiunilor simple şi nominalul lor.
Beneficiul nerepartizat reprezintă suma beneficiului acumulat ce rămîne în posesia băncii. Reprezintă fondul
mijloacelor băneşti care reglează administraţia băncii şi Adunarea generală a acţionarilor.

4. Fondurile speciale ale băcii comerciale

Capitalul băncii se formează din :

 fondul statutar;
 fondul de rezervă;
 fondul de risc;
 fondul de amortizare;
 fondul de stimulare economică;
Fondul statutar se formează în urma atragerii mijloacelor prin emisiunea şi subscrierea la acţiuni care pot fi
achitate contra mijloace băneşti precum şi acordarea în proprietatea băncii a cladirilor, utilajului şi altor valori.
Mărimea lui poate fi modificată în sensul majorării prin emiterea de noi acţiuni sau majorarea valorii nominale a
acţiunii sau prin răscumpărarea unei părţi de acţiuni de la acţionari în scopul anulării acestor acţiuni. Fondul statutar
este o formă de asigurare a respectării obligaţiunilorasumate de către bancă, de acea orice bancă se străduie să atragă cît
mai multe mijloace pentru a majora creşterea fondului statutar al băncii.
BC formează fondul de rezervă în scopul asigurării executării obligaţiunilor băncii faţă de clienţi şi
acoperirei pagubelor neprevăzute în procesul de activitate bancară. El este creat în baza actelor normative în vigoare în
mărime de 25% din capitalul social al băncii şi se completează din contul defalcărilor anuale în mărime de 7% din
beneficiu. El este destinat pentru plata dobînzilor pe depuneri în cazul insuficienţei veniturilor, plata unui dividend fix
la acţiunile pruveligiate si altor cheltuieli ale băncii.

5. Indicatorii suficienţei capitalului

Termenul suficienţa capitalului reflectă aprecierea solvabilităţii băncii şi gradul de prevenire la risc. Cu cît
e mai mare structura activelor riscante în activul băncii cu atît mai mare trebuie să fie capitalul propriu.
Pentru a determina mărimea suficienţei capitalului bancar se folosesc:
1. capital / suma depozitelor ce nu trebuie să fie mai mic de 10%;
2. capital / active;
3. coieficientul activelor riscabte;
4. capital bancar / suma activelor ponderate la risc.

pagina 6
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 4. Organizarea operaţiunilor de casă în banca comercială.

Pentru recipţionarea, eliberarea şi păstrarea banilor şi a altor valori, fiecare instituţie bancară îşi organizează
casă. În componenţa ei pot fi create diferite tipuri de case operaţionale:
- pentru recepţionare, pentru eliberare;
- de schimb valutar;
- de seară (destinate recepţionării sumelor de la incasatori);
- pentru eliberarea cecurilor;
- pentru renumărare a banilor.
Ultimele tot sunt destinate pentru deservirea incasatorilor. Casa fiecărei bănci se organizează la dispoziţia
conducătorului, reeşind din necesităţile clientelei şi instrucţiunile Bancii Naţionale. Pentru deservirea întreprinderilor,
organizaţiilor sau instituţiilor mari pot fi organizate case speciale, care se află în sediul organizaţiei respective. Pentru
organizarea acestor case se cere eleborarea statutului special de funcţionare, obligatoriu adoptat de Banca Naţională.
Activitatea casei este condusă şi organizată de casierul-şef (superior). Casele bancare sunt organizate pentru:
- satisfacerea necesităţilor clientelei legate de folosirea banilor în numerar;
- elaborarea propunerilor privitor la perfecţionarea deservirii clientelei;
- pentru prevenirea încălcărilor şi crimelor financiare.

Procedeul de recepţie (incasare) a banilor. Este necesară întocmirea următorului set de documente:
1) Anunţul despre întroducerea banilor în casă, ce se face în forma înscrierii în registrul special de evidenţă a
încasării.
2) Chitanţa de recepţionare eliberată persoanei sau organizaţiei, care întroduce banii.
3) Bonul de casă (documentul intern bancar) se transmite lucrătorului operaţionist pentru a face înscrierea
cuvenită în contul bancar al clientului.

Procedura de recepţionare a banilor de la incasatori. Incasatorii introduc banii în casă în genţi speciale
sigilate. Completul documentelor de însoţire este:
1) Borderoul de însoţire - se află în geantă, împreună cu banii şi conţine descrierea sumei aflate în geantă.
2) Borderoul de transmitere a banilor, oformat de persoanele respective a organizaţiei ce întroduce banii şi
semnat de această persoană şi incasator.
3) Borderoul de primire - oformat de incasator şi semnat de persoana respectivă a organizaţiei ce introduce
banii. Ducementul se ştampilează de incasator.

Procedeul de întroducere. Incasatorul predă toate documentele şi genţile casierului casei de seară, care
verifică documentaţia necesară şi numărul genţilor, fapt ce se documentează cu înscrierea în registrul de recepţionare a
genţilor de incasator. Apoi genţile se transmit în casele de numărare, unde ele se deschid şi se verifică suma de bani.
Borderoul de însoţire rămîne la dispoziţia casierului casei de numărare. Dacă la deschiderea genţii s-a depistat faptul,
că suma aflată în geantă diferă de cea din borderoul de însoţire se oformează un act corespunzător de deviere ce se
semnează de reprezentantul împuternicit al clientului.

Procedurile sfîrşitului zilei de operaţiuni. Casierul fiecărei case completează un borderou sumar, unde indică
toate sumele recepţionate în cursul zilei. Se întocmeşte un borderou final cu înscrierea tuturor sume încasate în contul
clienţilor în urma introducerii banilor. Casierul-şef la sfîrşitul fiecărei zile operaţionale semnează informaţia privind
circulaţia banilor în numerar prin casele ce ţîn de recepţionarea banilor.

Eliberarea banilor se efectuză în baza cecurilor speciale semnate de conducătorul şi contabilul-şef al

organizaţiei client sau de semnătura autentică a persoanei, în cazul persoanelor fizice.

Procedeul eliberării. Lucrătorul operaţionist al băncii compară iscăliturile cu specimentele din bancă,
numărul cecului, corectitudinea tuturor inscrierilor şi detemină dacă suma cerută nu depăşeşte acea din cont. După
această operaţie cecul se transmite în casa de eliberare a banilor. La sfîrşitul fiecărei zile operaţionale se eleborează un
borderou sumar cu înscrierea tuturor faptelor de eliberare a banilor.

Funcţia băncilor comerciale este controlul asupra operaţiunilor în numerar la întreprindere. Legislaţia RM
impune băncilor comerciale efectuarea controlului în operaţiunile cu numerar la întreprinderi. Orarul controlului se
determină de conducătorul boncii, în dependenţă de situaţia la întreprinderea concretă. Se controlează următoarele
momente:
- complectarea registrului de casăl, cu notarea zilnică a tuturor operaţiunilor;
- faptul dacă numerarul primit în bancă este arătat în întregime în documentaţia de casă a întreprinderii;
- folosirea banilor anume în scopurile arătate în momentul primirii banilor;
- reglementarea rotaţiilor băneşti în instituţiile bancare.

Reglementarea rotaţiilor băneşti în instituţiile bancare. În mod normal banca trebuie să fie în stare să
îndestuleze cerinţele băneşti a clientului din suma compusă din soldul iniţial la începutul zilei plus incasările. Dacă
acestă sumă nu este destulă se oformează o cerere, transmisă prin fax pentru eliberearea sumei necesare din rezervele
pagina 7
 ACTIVITATE BANCARA

bancii centrale (Filiala -- Banca Centrală).

În caz dacă Banca Centrală nu este în stare să îndestuleze cerinţa, oficial se apelează la Banca Naţională pentru
permisiunea de emisie. Această permisiune se semnează personal de guvernatorul Băncii Naţionale sau de prim
locţiitor. Fiecărei bănci operaţionale i se stabileşte o limită a sumei în numerar aflată în casă. În cazul depăşirii acestei
limite se formează surplusul, care în mod obligatoriu trebuie să fie transferat Băncii Centrale în decursul aceleiaşi zile
operaţionale. Dacă surplusul este temporar şi va fi înlăturat prin îndestularea cerinţelor clienţilor pînă la sfîrşitul zilei,
pentru evitarea transporturilor reciproc inverse, se poate lăsa surplusul la dispoziţia băncii operaţionale cu permisiunea
personală a conducătorului Băncii Centralaţe sau primului înlocţiitor.

pagina 8
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 5. Deservirea de casă a clienţilor băncii.

Organizarea rotaţiilor băneşti în banca comercială.

Aşa cum cantitatea banilor aflaţi în circulaţie influenţează mult procesele economice, procesul emiterii banilor
se află sub un control strict din partea Băncii Naţionale. Emisia banilor de către aceasta se efectiază în strictă
conformitate cu prognosticurile rotaţiilor de casă în băncile comerciale plus prognosticul indicatorilor macroeconomici
cum ar fi PIB şi părţile lui componente. Rotaţiile de casă sunt rotaţiile banilor în numerar, care se recepţionează şi se
eliberează din casă. Scopul principal al prognozei rotaţiilor de casă este determinarea necesităţii în bani în numerar în
instituţiile bancare. În corespondenţă cu legislaţia în vigoare toate personele juridice şi, în primul rînd, acelea care se
ocupă cu activitatea ecomonică, sunt obligaţi să păstreze toate mijloacele băneşti în conturile lor la bancă. Toţi banii în
numerar obţinuţi pe parcursul activităţii economice se introduc în conturile bancare, iar eliberarea lor se efectuză după
nişte reguli bine stabilite. Prognosticul rotaţiilor de casă permite soluţionarea următoarelor probleme:
- incasarea în conturi a tuturor sumelor în numerar;
- planificarea şi determinarea unei strategii raţionale de folosire economă a banilor;
- asigurarea plăţilor la timp, salariilor în organizaţiile deservite;
- efectuarea controlului asupra disciplinei financiare în organizaţiile deservite.
Mijloacele băneşti în numerar, aflate în casa băncii comerciale sunt strict limitate. Surplusul banilor este
transferat în depozitele Băncii Centrale. Fiecare bancă comercială efectuază calculul susţinerii casei în numerar din
rezervele Băncii Centrale. Acest calcul se bazează pe prognosticul incasărilor şi cheltuielilor în organizaţiile deservite.
În momenele cînd cheltuielile aşteptate depăşesc veniturile aşteptate se apelează la rezervele Băncii Centrale.
Prognosticul veniturilor de casă a băncii comerciale conţine 3 componente:
• veniturile - generalizează tote veniturile;
• cheltuielile - suma tuturor cheltuielilor;
• rezutatul de emisie - arată depăşirea cheltuielilor asupra veniturilor.
Pentru elaborarea acestui prognostic banca comercială analizează prognosticurile organizaţiilor deservite,
planurile lor de casă şi indicatorii dezvoltării în perspectivă a întreprinderilor sau chiar a teritoriului deservit. Comanda
de casă este cererea de bani în numerar solicitată de agenţii economici. Conform regulelor existente, toţi agenţii
economici, independent de forma de proprietate sunt obligaţi să întocmească în prealabil comenzile de casă în adresa
băncilor lor. Cum fiecare bancă comercială are limita casei aşa toţi agenţii economici au veniturile lor de casă. Limitele
de casă la întreprinderea deservită se stabilesc de către banca comercială respectivă. Datele iniţiale pentru calculul
limetei de casă sunt: incasările în numerer în ultimele 3 luni, venitul mediu pe zi şi pe oră şi cheltuielile efectuate în
ultimele 3 luni.
Întreprinderile şi organizaţiile pot primi bani, numai în conformitate şi în limitele comenzilor lor în casă.
Prognosticul de casă a băncii comerciale include:
- suma tuturor incasărilor, cu excepţia sumelor primite din Banca Centrală;
- suma tuturor plăţilor;
- sumele folosite în fondul de consum;
- calendarul plăţii salariilor la întreprinderile deservite.

pagina 9
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 6. Politica rezervelor minimale şi obligatorii.

Să presupunem că într-o bancă comercială în contul depozitar este introdusă suma de 5000 lei. Banca poate
folosi această sumă ca sursă de creditare şi oferă credit unui agent economic, care la rîndul său o foloseşte pentru plata
serviciilor sau cumpără utilaj pentru necesităţile lui investiţionale. În urma efectuării tranzacţiei bancare această sumă
de 5000 lei nimereşte deja în altă bancă comercială în aceaşi valoare şi tot poate fi folosită ca sursă de creditare. Aşa
dar, oricare depozit naşte o sumă infinit de mare de surse creditare. Deaceea statul în majoritatea ţărilor lumii încearcă
să frîneze sau cel puţin să dirijeze acest proces. Pentru aceasta se întroduce mecanizmul de întreţinere obligatorie a unei
părţi din depozite în Banca Naţională. Să presupunem, că acastă cotă este de 20%. În condiţiile exemplului, din
depozitul de 5000 lei, 20% constituie 1000 lei, care trebuie să fie obligatoriu transferaţi în Banca Naţională, iar din
suma depozitului pot fi folosite numai 4000 lei. În urma tranzacţiei numerarului în banca a doua oară, ele trebuie să fie
supuse aceluiaşi normativ de 20%, deci din 4000 lei drept sursă de creditare pot fi folosite doar (4000-(4000*0.2)) =
3200 lei. Observăm că procesul creării banilor noi tinde spre reducere.
Mecanizmul rezervelor obligatorii este un instrument puternic de influenţare a activităţii investiţionale, a
politicii antiinflaţioniste şi influenţării profiturilor sistemului bancar.
Istoric practica rezervelor minimale a apărut din necesitatea asigurării garanţiilor clienţilor privitor la
restituirea sumelor depuse în bănci, în continuare acest mecanizm a devenit cea mai puternică pozibilitate de
reglementare administrativă a activităţii bancare şi chiar economice în general. Aproape toate ţările dezvoltate practică
activ impunerea rezervelor din conturile depozitare. Excepţie fac numai GB, Canada şi Luxemburg. Ele în fond tot
practică acest mecanism, dar normele rezervelor sunt foarte mici, aşa de exemplu în 94 funcţionau următoarele norme:
GB - 0.45%, SUA - 12% pe conturi curente şi 13% pe conturi depozitare; Franţa - 5.5%; RFG - 4.15-12.1%; Elveţia -
12.5%; Japonia - 12.5-0.125%. Cotele cele mai mari sunt în Italia - 25% şi Spania - 17%.
Deseori, se practică înlesniri privind rezervele obligatorii în cea ce priveşte diferite activităţi, care statul
doreşte să le stimuleze. Aşa, în Germania sunt excluse din mecanismul rezervării obligatorie creditele îndreptate în
susţinerea exporturilor. Însăş trebuie de avut în vedere, că înlesnirile în acest domeniu crează posibilitatea încălcărilor
care sunt greu de depistat. La aceste înlesniri se apelează în cazul sistemelor de inspectorat şi control statal cu un
personal bine pregătit.

pagina 10
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 7. Creditarea bancară.

1.Creditarea bancară : clasificarea, principiile şi metodele.

Subiectul relaţiilor de creditare.

Forma principală de creditare în economiile contemporane este creditul bancar oferit de diferite bănci
comerciale. În calitate de subiecte a relaţiilor creditare apar agenţii economici, populaţia, statul şi băncile. În relaţiile
creditare subiectii întotdeauna apar în calitate de creditor sau beneficiar. În calitate de creditor apar persoane fizice sau
juridice, care acordă pe un termen şi în condiţii anumite mijloace lor, provizor libere, altor subiecţi, numiţi beneficiari.
În cazul creditului bancar băncile comerciale au trăsături duale şi de creditor şi de beneficiar. Acesta se întîmplă
datorită faptului că băncile comerciale opereză preponderent cu mijloace atrase (împrumutate). În relaţia Banca
Naţională - banca comercială, ultima apare ca beneficiar, iar BN ca creditor, iar în cazul creditării agenţilor economici,
banca comercială este creditor, iar agentul economic este beneficiar.
Interesant este cazul populaţiei. În majoritatea cazurilor populaţia apare ca creditor, făcînd economii şi
depozitări în băncile comerciale sau de economii şi foarte rar apar ca beneficiar, caz cînd persoana concretă apelează la
creditul bancar. Recent şi statul a apărut în calitate de beneficiar pentru:
- înlăturarea ruperii în execuţia bugetului pe un termen egal cu perioada bugetară;
- acoperirea dificitului bugetar;
- subgaranţiile hîrtiilor de valoare a statului.

Clasificare creditelor bancare.

Sunt mai multe principii:

- pe grupe de beneficiari: agenţii economici, populaţia şi organele puterii de stat;
- după direcţia de folosire: de consum, industrial, comercial, agricol, investiţional, bugetar;
- după aria activităţii: împrumuturi pentru asigurarea reproducerii lărgite a fondurilor fixe sau pentru
asigurarea fondurilor circulante. Ultimele se divizează în: a) pentru producere; b) pentru comercializare şi realizare.
- după termenul folosirii: scurt, lung şi mediu;
- după mărime: mare, mic şi mediu;
- după acoperire: neacoperit şi acoperit: prin gaj, prin asigurare, prin garanţie.
- după modul de eliberare: de compensare, de plată. Primul, de obicei, asigură cheltuielile beneficiarului,
efectuate ditr-un cont special şi într-un volum anumit. Eliberarea creditului de compensare durează mai mult timp.
Creditul de plată se efectuază momentan şi în valoarea lui întregă pentru plăţile conturilor concrete legate de realizarea
activităţii declarate pentru creditare;
- după modul de rambursare: pe părţi şi rambursarea sumei complete la momentul anumit. Mai des se practică
prima variantă.

Principiile creditării bancare.

Rambursarea în termen stabilit este o trăsătură caracteristică creditului. Factorul timpului determină perioada
rembursării. Termenul creditării este perioada de timp maximal posibilă pentru folosirea mijloacelor împrumutate de
către beneficiar. În determinarea acestui termen se iau în consideraţie problemele lichidităţii băncii, rambursarea
mijloacelor atrase de către bancă şi raţionalizarea circuitului mijloacelor în întregime.
Diferenţierea beneficiarilor. În rezultatul analizei efectuate de banca comercială, toţi beneficiarii pozibili se
organizează într-un rînd cu prioritate în dependenţă de credibilitatea lor. Poziţia ocupată de beneficiari în acest rînd
depinde de stabilitatea stării financiare şi arată şansele obţinerii unui credit în banca dată.
Acoperirea. Anterior, în calitate de acoperire erau recunoscute numai bunurile materiale. Actialmente,
bunurile materiale, întocmite pirn contracte de gaj pot fi completate de garanţiile subiecţilor credibili sau de asigurare.
Eliberarea cu plată. Plata pentru credit se stabileşte în mod liber şi este determinată de cererea şi oferta pe
piaţa banilor. Preţul de creditare poate fi considerat drept preţul echilibrului pe pizţa investiţională. Factorii principali
care determină mărimea plăţii sunt:
- rata refinanţării BN;
- rata creditului interbancar;
- structura resurselor comerciale a băncii (cu cît e mai mare cota surselor atrase, cu atît e mai mare plata pentru
credit);
- marja bancară, determinată de structura cheltuielilor şi rata profitului.

Metodele de creditare şi formele conturilor de împrumut.

Sistemul creditării bancare este un set de elemente ce determină organizarea procesului creditar şi
reglementarea lui în coresponenţă cu principiile de creditare. El conţine:
- nivelul şi ordinea participării surselor propriii în operaţiunile de creditare;
- destinaţia specială a cresitului;

pagina 11
 ACTIVITATE BANCARA

- metodele de creditare;
- formele conturilor de împrumut;
- metodele de reglementare a datoriei creditare.
Există 2 metode de creditare:
a) fiecare dată în mod individual se decide eliberarea creditului;
b) automat se finanţează activitatea economică în termenii şi limitele de creditare stabiliti.
Conturile de împtumut se divizeză în următoarele tipuri:
- contul simplu de împrumut - se deschide special pentru depunerea creditului eliberat. Folosirea acestui cont
se află sub controlul lucrătorilor băncii în ce priveşte folosirea banilor strict pentru afacerile din cererea pentru
creditare, aprobate de bancă şi întărite în contractul despre creditare. În majoritatea cazurilor se practică acest fel de
cont. Contul curent a agentului economic funcţionează în mod deplin, deservind toată activitatea, cu excepţia activităţii
creditare;
- contul special de împrumut - se deschide, de obicei, cînd creditul eliberat este destinat finanţării unei
activităţi economice în întregime. Se stabilesc limitele creditării şi beneficiarul din contul dat. Se efectuază toate plăţile
legate de activităţile stabilite şi concomitent toate incasările din această activtate vin pe acest cont. În acest caz contul
de decontare există, dar rolul lui e mult mai mică decît în primul caz. Se practică rar, datorită instabilităţii financiare a
agenţilor economici, dar cîţiva ani în urmă această formă era foarte răspîndită pentru finanţarea necesităţilor în fondul
circular a întreprinderilor de stat.
- contul contocurent. În acest caz toată activitatea beneficiarului este finanţată din acest cont, limitele creditării
fiind stabilite la nivel foarte înalt şi depind de prifitul brut al beneficiarului pe un termen anumit. Acest cont des este
numit «linie creditară» şi se oferă numai clienţilor cu o credibilitate înaltă. În cazul acestui cont, contul de decontare,
deşi există, dar execută nişte funcţii secundare şi volumul tranzacţiilor trecute prin el este foarte mic.

2.Etapele procesului de creditare

Procesul de creditare poate fi împărţit în cîteva etape, fiecare cu particularităţile sale, deternimat de nivelul de
sigutanţă şi profitabilitate a băncii:
1) examinarea cererii de acordare a creditului şi interviul;
2) studierea solvabilităţii şi evaluarea riscului acordat;
3) pregătirea şi încheerea contractului de creditare;
4) controlul respectării condiţiilor contractului şi rambursarea creditulu.
Pentru a obţine un credit debitorul se adresează la bancă cu o cerere (solicitare) fundamenrară, conform
regulamentului provizoriu cu privire la creditul bancar nr.6, 20.03.93, ce conţine:
- scopul bine determinat al creditului;
- suma, termenul de utilizare;
- termenile concrete de rambursare sau achitare;
- măsurile luate pentru garantarea creditului.
Împreună cu solicitarea în bancă se prezintă spre examinare următoarele documente:
- copii ale documentelor de fondare, copia statutului, contractelor de arendă, certificatelor de şnregistrare sau
brevetelor, documentelor care legalizează dreptul de utilizare sau posesie economică deplină a patrimoniului,
paşaportul etc.;
- documentele care confirmă fundamentarea tehnico-economică a opţiunii de creditare, conţinînd calculul
încasărilor propuse, care ar rezulta din realizarea producţiei, oferirea serviciilor, etc.;
- copii ale contractelor, acordurilor şi a documentelor care se referă la măsura de creditare. Din contul
incasărilor acestora va fi rambursat creditul obţinut;
- rapoartele contabile şi statistice anuale şi trimestriale, rapoartele privind veniturile şi cheltuielile, declaraţii
cu privire la venituri extrase de pe conturile de împrumut deschise la alte bănci comerciale, precum şi alte dări de
seamă, care determină situaţia financiară şi solvabilitatea clientului;
- angajamentele privind asigurarea rambursării creditului etc.
În cazuri aparte banca poate cere şi alte documente. Cererea de credit se prezintă lucrătorului băncii sau
inspectorului bancar după examinarea căreia, acasta duce o discuţie anticipată cu debitorul, care are de fapt un caracter
informativ-documentar. Pe parcursul discuţiei e necesar de atras atenţia asupra unor probleme cheie, cum ar fi:
1) informaţii privind clientul sau firma (tipul intreprinderii, data înfiinţării);
2) informaţii privind creditul solicitat (suma, scopul, condiţiile);
3) informaţii privind rambursarea creditului (în rate, integaral);
4) informaţii privind garantarea creditului (tipul etc.)
5) informaţii privind relaţiile dintre client şi alte bănci.
La această etapă nu se completează nici un act, iar numai inspectorul bancar îşi face o impresie generală
despre debitor. După interviu inspectorul bancar decide acordarea sau refuzul unui credit bancar. În cazul refuzului,
clientului i se dau explicaţiile respective. Cînd se dă hotărîrea de a acorda creditul , inspectorul îndeplineşte dosarul de
creditare, care împreună cu cererea şi alte documene se prezintă în secţia de creditare pentru analizad lichidităţii,
solvabilităţii clientului respectiv. Pe baza documentelor prezentate de către client banca începe analiza şi pregătirea
documentaţiei în vederea acordării creditului. Mai întîi, inspectorul bancar analizează datele referitor la solicitantul
respectiv, care se află în arhiva băcii. În continuare acesta îndeplineşte următoarele sarcini:
1) constituirea şi verificarea dosarului juridic al clientului;
2) analiza datelor din bilanţul clientului cu privire la:
pagina 12
 ACTIVITATE BANCARA

- evoluţia în timp a creditelor bancare (curente şi restante);

- evoluţia în timp a dispozibilului la zi în conturile deschise la alte bănci;
- evoluţia reportului creanţe de incasat şi obligaţii de plată;
- examinarea concordanţei angajamentelor, pe care clientul le are deja la bancă cu datele înscrise în
bilanţ;
- evoluţia operaţiunilor în devize convertibile;
- evoluţia profitului sau pierderilor (din de surse au fost acoperite ultimele);
În urma analizei, cu ajutorul bilanţului se vor calcula mai mulţi indicatori.

3. Garantarea împrumuturilor: tipuri şi modalităţi.

Garanţia este denumirea utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament referitor la
procesul de creditare, pus la dispoziţia sau emis în favoarea băncii în conformitate cu contractul încheiat, în măsură să
asigure băncii recuperarea sumelor împrumutate.
În practica bancară se întîlnesc mai multe tipuri de garanţii, fiecare avînd caracteristicele sale şi moduri de
utilizare proprii. Solicitantul creditului trebuie să ofere o garanţie suplimentară băncii privind îndeplinirea obligaţiilor
de rambursare a creditului, care pot fi de 2 tipuri:
a) acesta poate garanta cu bunuri materiale, imobile, terenuri sau active financiare, pe care le pune la dispoziţia
băncii, sub formă de ipoteci, gaj, depozite bancare etc.;
b) poate apela la o terţă persoană numită garant, care îşi asumă obligaţia că va achita datoria în cazul dacă
debitorul nu îşi va îndeplini obligaţia asumată. Instrumentul garanţiei poate fi: scrisoarea de garanţie bancară, avalul
cambial - garanţii personale.
Indiferent de tipul garanţiei, ea trebuie să corespundă anumitor cerinţe, cum ar fi:
- să existe un patrimoniu independent de relaţiile contractului de credit, suficient de mare şi stabil în timp
pentru a acoperi suma creditului şi dobînda;
- ea trebuie să asigure dreptul şi posibilitatea de a fi folosită fără ca debitorul să se opună;
- banca trebuie să aibă posibilitataa de a transforma garanţia în bani rapid şi fără pierderi.
Părţile indicate în garanţie sunt: cel în favoarea căruia s-a făcut garanţia; coordonatorul sau debitorul principal
- cel care doreşte să iee creditul; garantul - garant că în caz de nerambursare a creditului de către debitorul principal,
acesta va efectua obligaţiile de plată.
Modalităţile de garant.
Ipoteca - una din formele de garant cele mai utilizate, se foloseşte la garanarea obligaţiilor raţă de bancă
printr-un bun imobil din patrimoniul acestuia, impoteca se materializează printr-un contract de ipotecă. În cazul
nerambursării la timp a creditului şi dobînzii banca foloseşte bunul impotecar pentru a-şi acoperi cheltuielile. Un punct
principal este modul de evaluare a acestui bun. În scopul evitării pierderilor, care ar reeşi în urma unor evenimente
neprevăzute (calamităţi naturale etc.) bunul ipotecat se asigură la o societate de asigurări şi poliţa se prezintă la bancă.
Gajul - presupune instrăinarea bunului şi constă în transmiterea de către debitor în favoarea creditorului a unui
bun mobil. Contractul de gaj este un contract, care implică o obligaţie, pe care o garantează de creditor - gajist, are
sarcina să păstreze bunul şi să-l restituie după achitarea deplină a creditului. Ca gaj poate fi utilizat orice bun, dacă are
o valoare destul de mare, care este constantă sau crescătoare în timp şi în cazul gajerii unui bun material, dacă acesta
este asigurat. Deoarece în timp bunurile îşi pot modifica valoarea, la încheerea contractului se stabileşte un procent,
care întrece valoarea creditului acordat. Drept gaj pot fi folosite titlurile de credit (cambiile, biletul la ordin). Gajările
asupra acestora se face prin gir sau andosare cu clauza «Valoare în garanţie». Acceptarea titlurilor de credit ca gaj
pentru a fi singura, impune avalizarea lor de către un garant, deci are loc o dublare a garanţiei reale. Deseori, debitorii
deţin scrisori, care confirmă dreptul lor de a incasa o sumă şi care nu pot fi transmise prin gir, ca exemplu: acreditivele
documentare irevocabile, deschise în favoarea clienţilor. Utilizarea lor drept gaj presupune transmiterea dreptului de
incasare prin cesiunej, care se face în favoarea băncii comerciale creditare, conţinînd menţiunea, că a fost făcută cu
titlul de gaj. Deasemenea, pot fi gajate şi titlurile de valoare - acţiunile şi obligaţiunile, deţinute de clienţi. Modalitatea
de gaj depinde de titlul hîrtiilor de valoare degajate. Pentru acţiunile nominativi, gajul se face prin transfer cu înscrierea
în registrele firmei cu menţiunea «Pentru cauză de garanţie», iar titlurile de valoare la purtător se pot gaja prin simpla
lor transmitere creditorului. În practică, însă, în ambele cazuri se întorcmeşte un act scris cu precizarea părţilor
implicate, denumirea hîrtiilor de valoare, numele de identificare a acestora, valoarea nominativă, valoarea garantată şi
valoarea de piaţă a acestora.
Des se utilizează gajul asupra bunurilor mobile de timpul stocurilor. Debitorul poate direct gaja aceste bunuri
sau prin transmiterea unor titluri, care confirmă existenţa mării, cum ar fi conosamentul sau recipisa warant. Ca
garanţie pot fi folosite scrisori de garanăţie sau/si cauţiunea (Acte normative bancare 1996, vol.I, Regulametul
provizoriu privind garanţia şi cauţiunea bancară).
Scrisoarea de garanţie bancară este emisă de către o bancă din ordinul elientului său, debitor în relaţia de
creditare, în favoarea beneficiarului. Ca garanţie poate sevi avalul cambial - reprezintă un act prin care o persoană
farantează plata cambiei; cel ce dă avalul se numeşte avalist. Avalul se înscrie pe cambie «Pentru aval (garanţie)».

pagina 13
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 8. Leasingul ca formă a creditării.

Leasingul constă în asigurarea înreprinderii consumatoare de mijloace de producţie pe termen mediu şi lung în
condiţiile arendării. În operaţiile de liasing participă 3 părţi:
- întreprinderea-furnizor - de obicei producătorul utilajului dat;
- arendator - întreprinderaa care foloseşte mijloacele date în producţie în formă de arendă;
- compania leasing - deseori această funcţie este executată de către banca comercială. Chiar dacă compania
leasing este o companie separată, deobicei ea este susţinută de o bancă comercială puternică.
Pentru întreprinderea producătoare de utilaj leasingul apare ca o formă preponderentă de realizaere a
producţiei, care greu se realizează în condiţiile obişnuite din cauza costului său înalt. Prima firmă în Moldova, ce
funcţionează ca companie leasing este XEROX, care din an a început realizarea tehnicii de birotică, inclusiv
calculatoarele companiei XEROX.
Obiectele leasingului pot fi: utilajul, impbilul, proprietatea intelectuală (licenţe, brivete, soft-uri, tehnologii
know-how).
Se deosebesc 2 tipuri de leasig:
- operaţional - termenul leasing este mai mic decît ciclul de viaţă a produsului;
- financiar - prevede răscumpărarea completă a bunului.
Leasingul operaţional are următoarele trăsături specifice:
1) plata obiectului de leasing - nu rambursarea costului obiect în timpul unui singur contract;
2) după finisarea contractului de leasing, obiectul mai poate fi folosit şi poate fi dat în alt contract de leasing;
3) riscul pentrau detectarea sau nimicirea obiectului de leasing cade pe copmania leasig;
4) hairing - 1-3 ani.
Leasingul financiar - prevede rambursarea complectă al utilajului care deseori trece în posesia arendatorului.
Plata pentru leasing în acest caz se formează ca suma totală a amortizării şi profitul fixat al companiei leazing.
Leasingul financiar se divizează în 3 grupe:
- leasingul de deservire - în acest caz contractul de leasing este completat cu înţelegerea despre antrepriză, ce
prevede deservirea şi reparaţia utilajului din contul companiei leasing şi cu personalulu ei;
- leasing - este o formă specială, cînd marea parte din costul obiectului de leasing este răscumpărat de către
arendator prin intermediul împrumutului de la o organizaţie terţă bancară sau financiară;
- leasigul în complet - această formă se practică pentru a lua în leasing o producere întreagă. Deobicei clădirile
şi construcţiile se iau în chirie, iar utilajele în arendă cu răscumpărare.
Leasingul poate fi divizat în:
- leasing direct - organizaţia-producător livrează utilajul la dispoziţia companiei leasing;
- leasing indirect - organizaţia-producător formal transferă utilajul la dispoziţia companiei leasing şi ca al
doilea pas, arendeasă acelaşi utilaj în cadrul unui contract de leasing. În fond utilajul nu face o mişcare, însă în
calculele contabile apare o sumă a plăţii de arendă, care micşorează profitul impozabil al întreprinderii. Este o
posibilitate de a îndrepta o parte din profit în reinvestire, ocolind impozitarea.

Esenţa economică a leasingului.

Leasingul are foarte multe trăsături comune cu creditul bancar. Întreprinderea consumator primeşte un
împrumut în formă materială (utilaj) cu plată şi pe un termen stabilit, adică persistă toate specificaţiile creditului
bancar. Desebirile principale de creditul bancar constă în divergenţele în ce priveşte mecanizmul proprietăţii.
Împrumutl bancr şi realizarea lui materială este proprietate a băncii pînă la momentul rambursării, după ce proprietarul
valorii materiale devine organizaţia, care s-a folosit de acest împrumut. În condiţiile leasingului în cazul general după
expirarea contractului, proprietarul utilajului totuna rămîne compania de leasing, dacă în mod special nu este prevăzută
o altă variantă.
Pe de altă parte, nu poate fi redus la noţiunea de arendă, pentru că consumatorul capătă nişte trăsături
caracteristice cumpărătorului. Toată grija pentrua păstrarea şi deservirea utilajului îi revine consumatoruluil. În cazul
leasingului e vorba de rambursarea completă a costului, iar în cazul arendei e vorba de nişte plăţi lunare stabilite în
prealabil, care în fond pot să nu fie legate deloc nici de costul utilajuluil, nici de viaţa lui economică.
Băncile, deseori, apar ca companii de leasing sau formează organizaţii speciale, sau răscumpără singure utilaje
de la producători.
Schema realizării leasingului:
1) încheerea contractului de leasing;
2) livrearea utilajelor la comsumator;
3) plata utlajului de organizaţia de leasing;
4) plăţile de arendă pentru leasingul utilajului de la arendator la organizaţia de leasing.
Preţul contractulu leasing se determnă la fel ca şi preţul creditului bancar şi araţă nivelul echilibrului pe piaţa
investiţională.

pagina 14
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 9. Riscurile bancare şi gestiunea lor.

Cu trecerea la economia de piaţă problema riscurilor a devenit primondială în activitatea băncilor. În economia
administrativă unde riscul falimentului agentului economic era redus la zero, toate creditele se eliberau în concordanţă
cu planurile stabilite şi riscul dificitului mijloacelor financ-bancare era neînsemnat. Cu trecerea la economia de piaţă,
unde fiecare agent economic procedează la pripriul risc şi mulţi conştieint admit fraude financiare, mai ales în perioada
de tranziţie, riscul falimentului bancar devine foarte mare.
De la momentul proclamării independenţei deja cîteva bănci au dat faliment. În anii 92-93 cînd rata inflaţiei
atingea pînă la 1000% pe an, s-au permis multe fraude financiare, credite neasigurate, care au înrăutăţit situaţia
financiară mai multor bănci comerciale, în primul rînd din cauza lipsei experienţei de lucru în condiţiile pieţei libere.
Pe pragul falimentului erau mai multe bănci, însă statul a susţinut unele din ele, deoarece nu putea permite falimentul
băncilor mari, din cauza că aceasta automat duce la falimentul unei mari părţi din clienţi şi prăbuşirea unei bănci mari,
poate să lovească situaţia financiară a ţării în general. Mai există o părere că falimentul băncilor este un proces normal
de concurenţă bancară şi menţinere a unui nivei fixat de eficienţă în lucrul băncilor. Fiind corectă în general, realizarea
acestei idei cere o precauţie în privinţa băncilor mari. Procesele falimentării băncilor mari trebuie să fie amortizate de
eforturile băncii naţionale, care tinde să salveze majoritatea clienţilor acestei bănci, deacea BN efectuază un control
strict a nivelului profesionist a lucrătorilor bancari şi dinamica principalelor indicatori ale băncii.

Clasificarea riscurlor

1) riscul creditar - constă în faptul nerambursării unor credite destribuite, ce pune în pericol integritatea
băncii. Apare problema optimizării riscului, care constă în determinarea unei rate de dobîndă optimală, ce ar permite
selectarea clienţilor;
2) riscul insolvabilităţii - apare cînd banca nu este în stare să efectueze la timp plăţile curente;
3) riscul ratei dobînzii - constă în faptul admiterii ratelor extrem de scăzute în consordanţă cu numărul mic a
beneficiarilor de credit. În acest caz masa profitul este mică şi nu permite efectuarea plăţilor curente, în primul rînd faţă
de buget;
4) riscul operaţional - constă în faptul selectării ineficiente a diferitor portofolii de acţiuni bancare, cum ar fi:
diversificarea mică a numerarului valutelor străine cumpărate de bancă. În aceste caz schimbarea bruscă a cotaţiei
calutei naţionale faţă de una din valute străine poate aduce la falimentul băncii.

Modalităţile de prevenire a riscurilor sunt:

- clasificarea activelor şi pasivelor în funcţie de reacţie la evenimentele neprevăzute;
- schimbul politicii de portofoliu prin orientarea la activele pe termen scurt şi creşterea ponderii pasivelor pe
termen lung;
- creşterea capitalului statutar.
BN duce evidenţa permanentă a stabilităţii băncilor comerciale prin formarea ratingului băncilor comerciale.
Actualmente, se foloseşte un sistem de apreciere standard ce plasează băncile după 5 categorii de performanţe
CAMEL, care a fost eleborat în SUA în 1971. Acest sistem se modifică, dat pînă cînd se foloseşte varianta iniţială:
C - capitalul adecvat
prin care se determină suficienţa capitalului pentru protejarea depunătorilor şi dacă este deajuns cantitatea
lui;
A - calitatea activelor
determinarea gradului de circulaţie normată a mijloacelor depuse în active;
M - management
sistem de apreciere a nivelului de eficienţă a managmentul băncii date;
E - cîştiguri
determinarea suficientă a profitului pentru asigurarea activităţii normale;
L - lichiditatea
determină dacă banca este lichidă pentru efectuarea obligaţiilor curente.
Sistemul CAMEL este chemat pentru a determina locul băncii concrete în ratingul BN. Fiecare indicator se
apreciază de la un punct (excelent) pînă la cinci (nesatisfăcător). După acea toţi indicatorii se sumează şi se raportează
la 5. Numărul primit arată nivelul stabilităţii băncii. Este primit următorul randament pentru starea activităţii:
bună - 1-1.45,
satisfăcătoare - 1.5-2.4,
suficientă - 2.5-3.4,
critică - 2.5-4.4,
nesatisfăcătoare - 4.5-5.
În dependenţă de nivelul coeficientului, BN organizează nişte activităţi chemate să redreseze starea financiară
a băncii.

Modalităţi de gestionare a riscurilor.

1) identificarea şi analiza riscului - se efectuază în baza analizei retrospective a activităţii băncii în perioada
anterioară, determinarea şi clasificarea riscurilor cele mai des apărute;
pagina 15
 ACTIVITATE BANCARA

2) controlul sau eliminarea riscului constă în faptul excluderii afacerilor riscante sau afacerilor cu clienţii
nestabili;
3) asumarea riscului - banca comercială conştient merge la o afacere riscantă, fiind încrezută că pierderile
posibile pot fi acoperite din activele curente şi mărind volumul profitului aşteptat prin formarea condiţiilor specifice
privitor la afacerea riscantă concretă. Exemplu cel mai răspîndit de asumare a riscului este eliberarea creditelor firmelor
nou-formate sub un procent mai majorat;
4) transferarea riscului - are loc cînd banca tinde să-şi acopere riscurile, transferîndu-le pe seama altor
persoane, cum ar fi: companiile de asigurare, determinarea garantului sau efectuarea afacerii date în
cooperare cu alte instituţii bancare.

pagina 16
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 10. Contractul de credit. Conţinutul şi etapele de încheere.

Pe baza datelor rezultate din analiză în cazul cînd condiţiile de credit sunt îndeplinite, banca începe să
pregătească contractul de creditare. Acestă etapă mai poate fi numită şi structurizarea împrumutului. În casrul
stricturizării banca defineşte şi negociază cu clientul principalele caracteristici ale împrumutului, care sunt:
a) tipul creditului (în funcţie de destinaţie);
b) suma;
c) termenul de acordare;
d) termenul de rambursare;
e) tipul garanţiei şi
f) dobînda.
Stucturizarea are o influenţă colosală asupra rezultatelor operaţiunii de creditare. Dacă banca stabileşte şi
indică în contract un termen de rambursare prea scurt, debitorul poate să rămînă fără capitalul de care are nevoie pentru
desfacerea activităţii curente. Dacă se oferă un termen de rambursare în condiţii foarte liberale, debitorul foloseşte un
termen îndelungat împrumutul, în scopuri neidentificate în contract. Stabilirea incorectă a sumei creditului deasemenea
duce la probleme serioase, aşa încît suma find foarte mică, debitorul în timp scurt va avea necesitatea de un împrumut
adăugător, şi invers, dispunînd de o sumă mai mare decît necesarul, el va folosi creditul pentru finanţarea unot
cheltuieli neindicate în contract.
Tipul creditului depinde de scopul şi caracterul operaţiunii de creditare, de finanţarea căror cheltuieli va fi
folosit împrumutul, precum şi posibilitatea şi sursele debitorului de a rambursa creditul. Banca va propune acel tip de
credit şi acele condiţii de rambursare, care corespund în mai mare măsură caracterului operaţiunii, care stă la baza
împrumutului, şi în dependenţă de caracterul activităţii de producere a acestuia. O atenţie deosebită se acordă
problemei legate de preţul creditului, care se compune din dobîndă, diferite comisioane, percepute pentru pregătirea şi
acordarea creditului etc. Cînd se stabileşte rata dobînzii se iau în consideraţie mai mulţi factori: costul resurselor atrase
al băncii (depozitare şi nedepozitare), încrederea băncii în debitor, nivelul riscului legat de împrumutul, cheltuielile
legate de acordarea şi controlul rambursării creditului, caracterul relaţiilor dintre debitor şi bancă, etc. Inspectorul
băncii trebuie să prezinte clientuliu propuneri, privind condiţiile de acordare a creditului (rata dobînzii, garanţiile etc.)
Dacă s-a ajuns la un compromis, se pregăteşte documentaţia, care trebuie să conţină toată informaţia privind creditul şi
care este prezentată comisiei de creditare pentru aprobare. În timpul şedinţei acesteia inspectorul prezintă argumentele
în favoarea acestei operaţiuni de creditare, indicînd punctele tari şi slabe ale acesteia. Documentaţia prezentată are o
mare importanţă, deoarece în lipsa unor materiale necesare sau complectarea lor incorectă pot duce la pierderi pentru
bancă în cazul nerambursării creditului. Banca trebuie să păstreze în dosarul de creditare următoarele documente:
1) date, privind persoanele imputernicite să semneze contractul de creditare în numele
debitorului;
2) documentele ce adeveresc acordarea creditului;
3) documentele ce permit băncii de a intra în posesia garanţiei în caz de necesitate.
Ca certificat sau adeverinţă privind persoanele împuternicite, se foloseşte hotărîrea SA, care cuprinde lista
persoanelor oficiale ale companiei, cărora le se permite să efectueze operaţiuni din sumele acestora cu datele,
denumirea şi adresa companiei şi persoanelor ce activeză în numele ei. Ca certificat al dreptului de a pretinde
debitorului să ramburseze împrumutul se foloseşte «creanţa de datorie» a clientului, ce conţine:
• familia şi adresa debitorului;
• denumirea băncii;
• data acordării şi suma creditului;
• termenul de rambursare, în cazul rambursării în rate se indică suma şi termenele ratelor. Se indică rata
dobînsii şi în cazul cînd aceasta este fluctuantă se indică factorii de care va depinde oscilaţia acesteia;
• caracteristica scurtă a garanţiei prezentată de debitor.
Contractul de credit reprezintă documentaţia semanată de ambele părţi ale ralaţiei de credit şi care conţine
expunerea detaliată a tuturor condiţiilor în baza cărora se efectuază operaţoa de creditare. Principalele părţi ale
contractului de credit sunt:
a) adiverinţe şi garanţii, care confirmă faptul că debitorul are dreptul să:
- închee contractul şi să prezinte creanţa de datorie;
- nu are datorii;
- are dreptul de a-şi folosi activele proprii;
- nu are active gajate dacît acelea de care banca a făcut cunoştinţă;
b) caracteristica creditului, suma creditului, destinaţia, termenul de acord, de rambursare, dobînda, garanţia
etc.;
c) condiţiile obligatorii conţin regulile, care trebuie respectate de către debitor pe parcursul folosirii creditului:
- să menţină un anumit nivel al capitalului circulant;
- să menţină un nivel stabil al capitalului acţionar;
- să respecte şi să menţină mărimea stabilită a coeficienţilor de lichiditate şi solvabilitate;
- să prezinte regulat băncii dări de seamă privind activitatea financiară a acesteia;
- să înătiinţeze baca despre orice înrăutăţire a situaţiei financiare;
- să-şi achite impozitele şi alte obligaţii la timp, neîndeplinirea cărora poate duce la sechestrarea patrimoniului
debitorului;
d) condiţiile interzise - reprezintă acţiunile pe care nu trebuie să le efectueze debitorul:
pagina 17
 ACTIVITATE BANCARA

- de a nu vinde sau gaja activele;

- de a nu procura acţiuni şi obligaţiuni, cu excepţia celor de stat;
- de a nu folosi pentru remunerarea lucrătorilor sau plata devidendelor, sumelor mai mari decît mărimele
stabilite;
- de a nu organiza licitaţii cu acţiunile companiei etc.;
- de a nu acorda garanţii;
- de a nu participa la alte intreprinderi;
- de a nu participa la fuziuni sau absorbiri;
- de a nu organiza schimbări în conducerea întreprinderii, care ar influenţa politica acesteia;
e) neîndeplinirea condiţiilor contractului:
- neahitarea ratei de plată la momentul stabilit;
- încălcarea unei condiţii obligatorii, sau efectuarea unei condiţii interzise;
- anunţul falimentului sau lichidarea;
- moartea debitorului;
f) sancţiunile primite sau folosite în cazul neîndeplinirii condiţiilor contractului actual:
- cerinţă de rambursare imediată a obligaţiilor rămase (restul creditorilor şi creditorilor);
- cerinţe de prezentare a unei garanţii suplimentare;
- dreptul băncii de a acoperi suma datoriilor dini contul resurselor aflate în contul curent al debitorului.
Toată informaţia menţionată trebuie să fie explicată în contractul de credit, ca apoi să fie semnat de către
debitor şi creditor (banca), iar în cazul necesare şi de către garant. După aceasta un set de documente i se oferă
clientului, iar altul rămîne în posesia băncii în dosarul de creditare, unde pe parcurs se vor adăuga toate dările de seamă
şi alte documente privind debitorul.

pagina 18
 ACTIVITATE BANCARA

Plata pentru credit. Părţile componente. Metoda de calcul şi politica băncii.

Plata pentru creditare reprezintă un factor important ce influenţează activitatea băncii deoarece mărimea
acesteia influenţează
- cererea de creditare;
- profititabilitatea băncii, care la rîndul ei condiţionează mărimea capitalului acesteia;
- politica băncii privind anctivele sale.
Plata pentru credit se află sub influenţa mai multor factori:
a) exteriori: stadia ciclului economic, inflaţia din ţară, politica monetar-creditară a BN, capitalul valutar şi
cursul valutar, concurenţa pe piaţa monetară şi capitalului, plata stabilită de concurenţi, plata pentru credit a
concurenţilor, sursele de venituri;
b) interiori: suma, termenul, garanţia, tipul debitorului, caracterul relaţiilor existente dintre debitor şi bacă,
forma contractului de creditare, costul resurselor atrase, costul analizei pregătirii şi controlului asupra credituliu
(cheltuielile legate de acordarea creditului), alte cheltuieli.
Plata pentru credit se poate efectua prin mai multe metode:
1) plata este egală cu suma cheltuielilor şi profitul operaţiunii.
Cheltuielile:
- operaţionale;
- administrative;
- costul resurselor atrase (depinde de costul mediu la depozite);
- rata de refinanţare;
- rata dobînzii la cambii şi certificatele de depozit.
Profitul operaţiei de credit constă din norma profitului şi profitul petnru risc;
2) metoda I. Ca bază pentru determinarea preţului pentru credit se foloseşte rata dobînzii stabilită pentru
creditele pe termen scurt (pînă 3 luni), pentru finanţarea capitalului circulant pentru clienţii de clasa I. Costul creditului
este egal cu rata dobînzii plus riscul pentru clientul respectiv plus riscul scopului plus risclul termenului de acordare;
3) metoda II. Plata este egală cu produsul dintre rata dobînzii şi suma creditului. Pentru calcularea costului
creditului se folosesc 2 metode de calcul a ratei dobînzii: simplă şi compusă.
În practica bancară se folosesc cîteva metode de calcul a numărului de zile în an şi în lună:
♦ Engleză (UK) 365 sile în an, numărul efectiv de zile în lună;
♦ Franceză - 360 zile în an, numărul efectiv de zile în lună;
♦ Germană - 360 zile în an, 30 zile în lună.

pagina 19
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 11. Operaţiunile fiduciare a băncilor comerciale.

În terminologia internaţională, operaţiunile fiduciare sunt numite operaţiuni de trust. Operaţiunile de trust sunt
operaţiuni de gestionare a averei, banilor sau hîrtiilor de valoare din numele său şi în executarea proprietăţilor acestor
bunuri in baza contractului de trust. Ultimul timp operaţiunile clasice bancare (împrumutul) sunt tot mai mult
completate de un şir de alte activităţi care nu sunt reflectate în balanţa băncii. Apariţia acestor activităţi este chemată să
rezolve următoarele probleme:
• scăderea cerinţelor faţă de mărimea mijloacelor proprii:
• mărimea nivelului de lichiditate a băncii aşa cum sunt folosite mijloacele clienţilor , scade povara
asupra propriilor mijloace ale băncii;
• necesitatea lărgirii spectrului serviciilor oferite clienţilor;
• creşterea şi acutizarea concurenţei interbancare.
Aceste operaţii devin preferenţiale din următoarele motive:
- nu există limite care ar împiedica creşterea volumului acestor activităţi, deoarece creditele se
limitează de mai multe condiţii;
- aceste activităţi au costuri joase, în primul rînd din cauza că efectuind operaţiuni asemănătoare cu
propriile mijloace, banca, oricum, suportă aceste cheltuieli, în cazul cînd activităţile au loc în efectuarea
contractului trust sunt folosite instrumente şi mecanizmele deja existente în bancă;
- lărgindu-şi reţeaua relaţiilor corespunzătoare, banca comercială îşi ridică autoritatea faţă de clienţii şi
partenerii săi.
Avînd un spectru foarte larg, operaţiunile de trust în ţara noastră la moment se limitează la operaţiunile cu
hîrtiile de valoare. Aici apar următoarele funcţii:
1) gestiunea activelor (vînzarea si cumpărarea hîrtiilor de valoare şi formarea portofoliilor investiţionale în
interesul clienţilor);
2) distribuirea emisiunilor de hîrtii de valoare ale SA cum ar fi: organizarea emisiunii, distribuirea ei, ţinerea
registrului, calcularea şi plata devidendelor. Funcţia de ţinere a registrelor, care în mai multe ţări este efectuată de
bănci, în ţara noastră nu este permisă băncilor. Conform legislaţiei RM ţinerea registrelor SA se efectuază de companii
specializate - «registratorii independenţi»;
3) ţinerea contului «depo». Aceste conturi sunt destinate pentru depunerea în bancă a hîrtiilor de valoare a
clientului. Ele au menirea de a trece hîrtiile de valoare din forma lor materială în cea nematerială, ce este foarte comod
din următoarele motive:
-- în cadrul operaţiunii de vînzare-cumpărare nu este nevoie de prezentarea pachetului real, care poate să
conţină mii de acţiuni;
-- operaţiile cu contul «depo» permit divizarea liberă a pachetului.
Pentru SA sau fonduri investiţionale băncile execută încă 2 funcţii de trust:
a) gestiunea lor;
b) banca apare în calitate de depozitar, păstrînd «defacto» hîrtiile de valoare a fondurilor investiţionale.
În RM în timpul apropiat executarea funcţiilor depozitarului va fi permisă excepţional Depozitarului Central al
Bursei de Valori a RM. Schema de funcţionare a acestui depozitar se planifică a fi în aşa mod ca să submineze
(înlăture) registratorii independenţi şi funcţia de depozita re a băncilor comerciale.
Următorul domeniu a activităţii trust este colaborarea cu fondurile de pensii, la fel gestionarea lor şi folosirea
temporară a mijloacelor financiare libere. Forma clasică a operaţiunilor de trust - gestionarea averilor sau moştenirilor,
care a şi adus la apariţia acestor activităţi, la moment nu se practivă în RM din două motive:
- concentrarea capitalului încă nu a ajuns la nivelul, cînd dirijarea din partea proprietarului este
dificilă ;
- neincrederea populaţiei în instituţiile financiare naţionale.

Tipurile activităţii bancare în afara balanţei.

- angajamentele convenţionale şi contractuale (efectuarea unor operaţii în viitor sau în cazul unui eveniment);
- efectuarea garanţiilor financiare;
- eliberarea acreditivelor «stand-by» ce înseamnă efectuarea unor plăţi pentru client în cazul falimentului
acestuia;
- garantarea creditelor pe viitor în condiţiile contractate;
- securizarea activelor, are loc cînd banca comercială îşi vinde activele riscante sau activele care vor aduce un
venit în viitor. Acest fapt joacă un rol important în funcţionarea sistemului bancar în ţările dezvoltate şi joacă rolul unui
mijloc de redistribuire a lucrului bancar. Există, astfel, o tendinţă de eliberare a creditelor de băncile mari, cu stabilitate
şi autoritate, cu vinderea ulterioară a angajamentelor pe aceste credite băncilor mici, care preiau riscul asupra lor.

pagina 20
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 12. Activitatea investiţională

1. Instrumentele investiţionare ale băncii.
Cambii de trezorărie - sunt angajamentele guvernului de a le rambursa într-un termen scurt pînă la 1 an,
începînd cu momentul emisiei. Distribuirea lor are loc în cadrul licitaţiilor, ce se petrec săptămînal pentru cambiile de 3
şi 6 luni, şi lunar pentru cele anuale. Aceste hîrtii de valoare sunt atractive pentru investitori, fiind foarte stabile şi
garantate de autoritatea statului şi veniturile fiscale. Venitul ce se poate obţine este stabil şi se formează în formă de
diferenţă de costul cambiei, care creşte permanent, atingînd o valoare maximă la momentul rambursării ei. Cu cît mai
aproape e momentul rambursării, cu atît e mai mare costul cambiei. De obicei, preţul unei cambii se stabileşte în
mărime de 100 unităţi monetare şi atunci rata profitului se calculează în modul următor:
Rata Profitului = ((100-Preţul de vînzare)/100)*(360/Numărul de zile).
Să zicem că o cambie se vinde cu 98 lei pe un termen de 3 luni, atunci RP = ((100-98)/100)*(360/91) = 0.0791
= 7.91%.

Obligaţiile de trezorărie - se eliberează pe un termen de la 1 an pînă la 10 şi mai mulţi ani. Avînd o perioadă
mare de rambursare RP poate fi influenţat de mai mulţi factori exogeni, deaceea sunt mai puţin stabile, dar în schimb
deobicei RP declarată este mai înaltă decît în cazul cambiilor de trezorărie. Cînd rămîne un an pînă la rambursarea
obligaţiunilor ele se transferă în instrumente financiare active, cum ar fi cambiile, pot fi luate ca gaj.

Certificat depozitar - este un document de depunere, care asigură investitorului 1% stabil de venit. În practica
ţărilor dezvoltate se divizează certificatele depozitare cu valoarea pină la 100000 $, destinate, în majoritatea lor,
populaţiei, care mai sunt numite cerificate depozitare de consum; şi certificate depozitare cu valoarea mai mare de
100000 $ pe an, ce sunt destinate ralizării în sfera bussines-ului, altfel mai sunt numite jumbo. Certificatele de depozit
de consum, de regulă, sunt garantate de stat. În cazul dacă certificatul depozitar se cere a fi rambursat înainte de timp se
aplică sancţiuni financiare în formă de amendă.

Certificatul depozitar pe piaţa eurodollarilor - este acelaşi certificat de depozit, numai funcţionează în piaţa
interbancară a eurodollarului. Această piaţă interbancară se află la Londra. Termenul rambursării este de 30, 60, 90 sile.
Aceste hîrtii de valoare nu sunt asigurate sau garantate şi, deci, RP este înaltă.

Acceptele bancare - sunt hîrtii de valoare ca garant, plata unor angajamente financiare de către banca
comercială în favoarea persoanelor terţe. Cazul clasic cînd apare acceptul bancar sunt operaţiunile bancare în afara
balanţei de garantare, eliberare a creditelor în viitor. Aceste hîrtii de valoare sunt destul de stabile.

Cambiile comerciale - deobicei funcţionează în termen de mai puţin de 90 zile. Se eliberează de agentul
economic cu un înalt reiting al credibilităţii. Siguranţa lor depinde de situaţia financiară al agentului economic.

2. Strategiile de gestionare a portofoliilor.

Scară sau distribuire proporţională - constă în faptul că banca îşi stabileşte o perioadă de timp pentru a
opera cu hîrtii de valoare, împarte această perioadă în părţi egale şi, la sfîrşitul fiecărei perioade investiţionale, porţiuni
egale de capital. De exemplu: dacă a fost aleasă o perioadă de 5 ani şi intervalele egale stabilite la sfîrşitul fiecărui an,
atunci investiţia anuală - 20% din volumul total destinat investiţiei. Este o strategie precaută, ce nu asigură mari
venituri, în schimb permite ieşirea din afacere cu pierderi minimale.

Strategia acceptului pe termen scurt - se aleg hîrtiile de valoare cu perioada mică de rambursabilitate
(cambiile de trezorărie etc.). În cazul acestei strategii nu atît se rezolvă problema maximizării profiturilor, cît problema
asigurării unei lichidităţi stabile.

Strategia acceptului pe termen lung - se selectează hîrtiile de valoare cu termen lung de rambursare. În cazul
acestor strategii se urmăreşte scopul maximizării profiturilor, iar problema lichidităţii se rezolvă prin alegerea
mijloacelor suplimentare din piaţa monetară.

Strategia băncii sau companiilor -

cotaţiilor hîrtiilor de valoare în timp. Cere participarea analiticilor
puternici, ce pot prevedea schimbările cotaţiilor şi, ca urmare, efectuarea operaţiunilor cu hîrtiile de valoare. Procurarea
celor la care preţul se aşteaptă să crească şi vinderea a celor, unde preţul se prevede să scadă. Se capătă venituri mari,
însă şi riscurile sunt foarte mari şi pot aduce la faliment.

3. Rolul sistemului bancar în crearea climei investionale.

În procesul de estimare a fiecărei afaceri investiţionale apar 2 paramentri principali: suma investiţiilor nete şi
veniturile anuale din realizarea proiectului. În cazul cînd suma necesară a investiţiei este imprumutată din bacă,

pagina 21
 ACTIVITATE BANCARA

dobînda bancară pe acest credit apare în analiza proiectului investiţional ca norma profitului pe suma nerambursată a
investiţiilor nete. Al doilea paramentru: veniturile anuale se corectează cu coeficientul discontului, valoarea căruia se
calculă reeşind din rata bancară asupra depozitelor. Reieşind din acest fapt este clar, că clima investiţională depinde de
valoarea procentelor bancare de împrumut şi depozit.
Metodica elaborării proiectelor investiţionale ca susţinerea procesului de creditare a investiţiilor.
Definitivăm 2 tipuri de proiecte investiţionale:
Tip 1 - crearea sau lărgirea producţiei;
Tip 2 - modernizarea sau înlocuirea utilajului.
Investiţiile nete se calculează ca suma investiţiilor în capital fix (utilaj, edificii, construcţii) sau capitalul
circulant, cu scăderea venitului din realizarea utilajului vechi, corectat cu plăţile fiscale.
Venitul mediu anual se calculează ca suma algebrică a tuturor veniturilor şi cheltuielilor legate de activitatea
investiţională în timpul anului.
Ciclul de viaţă a proiectului investiţional se începe cu prima investiţie şi se termină cu încetarea activităţii
economice legate de acest proiect. Menţionăm că ciclul de viaţă, în caz general, nu coincide cu termenul de amortizare
a utilajului.
Coeficientul de discontare se calculează prin formula Dn(k) = 1/(1+k)n, unde n-numărul perioadei de timp; k - %
discontării, care deobicei se egalează cu rata medie a % pe depuneri depozitare formată în ţară.
Norma profitului, calculat din volumul investiţiilor restante, deobicei este egală cu rata plăţii pentru creditul
bancar.

EX.
Suma investiţiilor nete - 100000 lei;
% credit - 10%;
venitul mediu anual - 20000 lei;

Schema aprecierii proiectului investiţional Tip 1.

N restanţa investiţiilor rata profitului Venitul coeficientul venitul net restanţa
nete (la începutul mediu anual dicontării corectat investiţiilor nete (la
anului) sf. anului)

1. 100000 10000 20000 0.83 16600 83400

2. 83400 8340 20000 0.69 13800 69600

3. 69600 6960 20000 0.58 11600 58000

4. 58000 5800 20000 0.48 9600 48400

pagina 22
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 13. Factoringul

Factoringul este serviciul de intermediere, practicat pe larg de băncile comerciale.
Ca serviciu bancar a apărut la sfîrşitul sec. XIX şi este pracicat des în ultimii 25-30 ani.
Factoringul este calea cea mai simpolă şi scurtă a companiilor mici către sursele financiare. Pentru că in
procesul de creditare, băncile comerciale cer de la aceşti agenţi economici garanţii mai solide şi pentru ei se aplică o
cotă procentuală mai mare cu 2-3% decît în cazul creditării companiilor mari, factorilgul este destinat preponderat
firmelor mici.
Sensul factoringului constă în cumpărarea cererilor de plată de la furnizorul mărfurilor sau serviciilor şi scopul
constă în elimenarea riscurilor de neplată şi stabilizarea termenului de plată are o valoare mare în condiţiile economiei
de piaţă, asigurînd lichiditatea agenţilor economici.
Furnizorul vinde cererile de plată băncilor comerciale, iar banca comercială, pe riscul propriu, obţine plăţile
respective de la beneficiarii de bunuri sau servicii livrate. Deosebirea între factoring şi garanţia bancară constă în faptul
că în cazul factoringului plăţile se efectuază în prealabil, precum în cazul garanţiei banca plăteşte numai atunci, cînd
clientul nu e în stare să-şi onoreze obligaţiunile financiare, adică plăţile se efectuază ulterior. Reiese că factoringul are
mult comun cu operaţia de creditare, deşi în esenţă nu este creditare.
Serviciile factoring se efectuază sau de companii speciale, care, deobicei, sunt afiliate băncilor mari
comerciale, sau de secţiile factoring a băncilor comerciale. Operaţiunea factoring, deseori, este completată de mai
multe servicii suplimentare, cum ar fi ţinerea evidenţei contabile pentru clienţi, auditori şi perfectarea dărilor de seamă
statistice sau financiare.
Subiecţii operaţiunii factoring sunt:
- compania factoring:
- clientul - furnizoriul marfei sau serviciilor;
- cumpărătorul - beneficiarul bunurilor sar serviciilor.
Schema factoringului:
1) furnizorul livrează marfa cumpărătorului paralel informînd şi compania factoring despre acest fapt;
2) compania factoring, care analizează credibilitata clientului, cumpără cererea de plată şi efectuază plata
pentru marfă;
3) cumpărătorul (debitorul) achită cererea de plată băncii.
EX. O companie mică, producătoare de servicii sau bunuri se adresează companiei factoring pentru încheerea
contractului. Scopul clientului este asigurarea ritmicităţii plăţilori şi, respectiv, producerii. Compania factoring timp de
2-3 săptămîni analizează activitatea economică şi financiară a clientului, respectiv, clienţii principali - beneficiarii de
bunurile clientului. După aceasta se închee contractul factoring şi banca comercială îşi ia angajamentul de a plăti toate
livrările clientului. Fiecare plată următoare trebuie să aibă loc în termenul de la 24 ore la 3 zile, şi fiecare fapt de plată
este analizat de banca comercială, în dependenţă de faptul cît de dese sunt legăturile cu cumpărătorul respectiv.
Următoarea etapă - banca comercială asigură obţinerea plăţi de la cumpărători. În contract se stabileşte limita
plăţilor cu determinarea obligatorie a metodei de calcul a acestei limite şi factorilor care o determină. În mod normal,
această limită poate fin recalculată pe parcursul executării contractului în dependenţă de dezvoltarea situaţiei
economice. Limita poate varia şi condiţiile acestei schimbări trebuie să fie aduse la cunoştinţa clientului. Tot în
contract se poate prevede efectuarea unot plăţi în prealabil. În acest caz factoringul se transformă în creditare.

Costul operaţiilor factoring este compus din 2 elemente:

- comisionul pentru volumul factoringului;
- procentul calculat pe suma plătită în prealabil.
Mărimea comisionului variază în limitele 1.5-3%, iar procentul pentru creditare - cu 1.2% mai mare decît
procentul mediu de creditare.
Deşi condiţiile sunt prevăzute în contract, deobicei banca plăteşte 80% din suma livrării, lăsînd 20% ca
rezervă, care i se plăteşte clientului după un termen stabilit.

Exemplul calculării mărimii plăţii pentru factoring. Să presupunem că volumul livrării este de 200000 lei,
în avans se plăteşte 90%, comisionul - 3%, procentul pentru avans - 2%. În cazul dat firma-client primeşte:
200000 lei - (10%*200000 - rezervă) - (3%*200000 - comision) - (2%*(90%*200000)) = 174000 lei.
Există 3 metode de determinare a limitei factoringului:
- limita generală;
- limita livrărilor lunare, care poate fi divizată pe cumpărători;
- limita pe afaceri speciale, care nu apar des în activitatea furmizorului.
Tipurile de factoring.
I. Convenţional (larg) - compania factoring efectuază toată evidenţa contabilă a clientului. Clientul îi rămîne
numai activitatea de producţie.
II. Conficenţial (restrîns) - cînd compania factoring oferă numai servicii factoring.
Deasemenea factoringul poate fi:
a) deschis - cumpărătorii sunt informaţi de existenţa contractului;
b) închis - despre existenţa contractului ştie numai banca comercială sau sompania factoring.

Forfeting - este factoringul de o singură dată. A apărut în anii 50-60 sec. XX în Europa Postbelică ca o
pagina 23
 ACTIVITATE BANCARA

asigurare a riscurilor livrărilor de export în ţările asiatice sau africane, valuta cărora nu era convertibilă şi situaţia
economico-politică instabilă.
Forfetingul este cumpărarea ceririlor de plată, stingerea cărora va apărea pe viitor, deobicei din export.

pagina 24
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 14. Organizarea circulaţiei plăţilor

Partea preponderentă a circulaţiei băneşti constituie transferul banilor prin decontare cu folosirea fondurilor
organizaţiilor bancare şi sistemului de stingere a datoriilor reciproce. În total operaţiunile fără numerar constituie 80-
90% din totalul circulaţiei băneşti.
Sistema decontărilor băneşti în general este bazată pe sistemul bancar. Un rol aparţine băncilor de economii,
care prin intermediul filialelor şi sucursalelor sale asigură efectuarea tuturor plăţilor legate de activitatea cotidiană a
populaţiei. Ocupînd un loc specific, aceste bănci, deobicei, sunt sprigenite de stat prin asigurarea integrităţii
depunderilor populaţiei.
Principiile efectuării transferurilor:
- cerinţa obligatorie către subiecţii economici este de a ţine toate mijloacele băneşti în conturile bancare;
- efectuarea tuturor plăţilor în mod normal după recepţionarea producţiei sau serviciilor, fiind, ca regulă şi
numai în cazuri rare se permite plata în prealabil sau argonă;
- plata se efectuază într-un volum care nu depăşeşte suma restanţei contului în decontare a plătitorului sau
dreptul la credit;
- pentru efectuarea decontărilor este obligatoriu acceptul plătitorului.
Cerinţele pentru decontări:
• trebuie să fie efectuate la timp;
• plătitorul poartă răspunderea materială pentru întîrzierea decontărilor, care este realizată sub formă
de aviz, calculat pentru fiecare zi de întîrziere;
• necesitatea efectuarii controlului bancar asupra activităţii economice, în primul rînd băncile
comerciale au obligaţia de asigurare a obligaţiunilor agenţilor economici faţă de Bugetul de Stat sau altor
fonduri statale.

(Părerile lui Caraganciu).

Există trei etape obligatorii pentru trecerea la economia de piaţă a unei economii administrative:
1. liberalizarea preţurilor - preţurile să se formeze în urma focului liber a cererii şi ofertei;
2. privatizarea în masă a patrimoniului de stat - deoarece accentul principal se pune pe definirea
proprietarului unor bunuri;
3. macrostabilizarea economică.
Nu există o teorie adecvată de dirijare a economiei în tranziţie, aşa cu există teorii despre economia
administrativă sau liberă, deoarece toate teoriile existente au apărut ca consecinţă şi nu ca cauză a unei situaţii
economice.
În RM deasemenea s-a încercat să se efectueze această tranziţie, care însă a adus la alte probleme. Greutăţile
pe care la înfruntă la momentul actual economia RM au apărut în urma unor greşeli în efectuarea reformelor, ca
consecinţă a avut loc:
- criminalizarea corpului suprem managerial a întreprinderilor de stat;
- funcţionarea fără control a întreprinderii şi apariţia contradicţiilor de interese a întreprinderii şi a
managerilor;
- pe lîngă corpul managerial a întreprinderii s-a format un anumit cerc de persoane, care indiferent de faptul că
întreprinderea staţionează, primesc regulat salarii destul de mari;
- blocarea sistemului de decontări bancare - se efectuază în urma incapacităţii întreprinderii de a-şi achita
datoriile, fapt imposibil de realizat fără contul de decontare.
- privatizarea prin metode popularizate. Cum s-a mai spus, determinarea proprietarului este problema
principală în cazul economiei de tranziţie. Ca consecinţă a privatizării populaţia nu a fost bine informată ce să facă,
cum să acţioneze şi ce beneficii poate avea. Pe lîngă aceasta, fondurile de investiţii, în care populaţia şi-a depus
bonurile, nu pot fi considerate proprietar. Aici a apărut şi o altă problemă. Fondurile de investiţii trebuie să aibă
experienţă în ramură şi să efectueze operaăiuni de trast, fapt ce lipseşte la momentul actual.

Restructurizarea întreprinderilor statale.

Restructurizarea întreprinderilor - reforma organizatorică a unei întreprinderi, destinată în primul rînd
determinării proprietarului.
Există două laturi pozitive:
- o parte din cetăţeni au posibilitatea de a obţine salarii, deci au o sursă de venit;
- căpătarea experienţei în domeniu.

pagina 25
 ACTIVITATE BANCARA

Tema 15. Formele principale de achitări bancare fără numerar

Cerere de plată - un document de achitare care conţine cererea creditorului către debitor pentru o sumă de
bani achitată prin bancă.
Schema tranzacţiei:
- operaţiunea este iniţiată de către furnizor, care, după expedierea mărfii, transmite la banca sa o cerere de
plată;
- această cerere este transmisă la banca cumpărătorului, care cere acceptul acestuia de a vira din contul său
banii;
- la primirea acceptului, banca plătitorului (cumpărătorului) transmite banii şi documentele înapoi la banca
furnizorului.
Această formă de plată constă în faptul, că ea permite efectuarea unui control perfect asupra afacerilor.
Aceasta se efectuază cu folosirea acceptului, adică banii nu se decontează din contul cumpărătorului fără acceptul lui,
ce permite controlul calităţii produsului livrat sau serviciilor prestate. Acceptul poate fi anterior şi ulterior. În cazul
acceptului anterior banii nu se decontează fără permisiunea clientului, dată în scris. Pentru a impune clientul să
reacţioneze la timp, se stabileşte un termen de 3-5 zile în care clientul este obligat să accepte sau să respingă plata. În
cazul dacă în acest termen nu s-a primit nici o informaţie, tranzacţia se consideră acceptată. Acceptul ulterior constă în
faptul că transferul banilor din cont este efectuat automat, urmînd să fie confirmat de acceptul clientului. În caz dacă
acceptul nu este primit şi tranzacţia este respinsă de client, banca este obligată să-i restituie banii în cont din propriile
surse, insistînd ulterior la stingerea datoriei de către furnizori.
Neajunsul cel mai mare a acestei forme de decontare constă în faptul că tranzacţia durează mai mult timp, cel
puţin 3-5 zile de aşteptare a acceptului. Pentru a cempensa acest neajuns a apărut forma acceptului ulterior. Această
formă se aplică pentru organizaţiile şi întreprinderile care, deobicei îşi onorează obligaţiunile la timp. Eficienţa acestei
forme pentru bancă depinde de calitatea analizei bancare.

Bonurile de plată - document de achitare care conţine cererea plătitoruli de a transfera o sumă din conturile lui.
Schema tranzacţiei:
- operaţiunea este iniţiată de către cumpărător, care primind factura pentru plată de la furnizor, transmite la
banca sa bonul de plată;
- banca transmite banii şi documentele la banca vînzătorului;
- vînzătorul transmite cumpărătorului marfa.
Această schemă reflectă cazul, în care banii sunt plătiţi în prealabil. În caz contrar prima etapă este
transmiterea mărfii împreună cu factura.
Principalul avantaj al acestei forme de plată este asigurarea vitezei tranzacţiei. Însă, relativ cu prima formă ea
este riscantă fie pentru cumpărător, în cazul plăţii în prealabil, fie pentru vînzător în caz contrar.

Plata cu cecuri.
Schema tranzacţiei:
- operaţiunea este iniţiată de către furnizor, care, după expedierea mărfii a primit cecul de la cumpărător, pe
care îl transmite la banca sa;
- cecul este achitat dim fondurile proprii ale băncii;
- la banca cumpărătorului se transmite o cerere de decontări pentru ca aceasta să-i restituie suma;
- banca cumpărătoruli ia din contul acestuia suma cecului.
Pentru a primi un carnet de cecuri, întreprinderea se adresează la banca sa cu cererea de eliberare a acestuia,
fapt efectuat numai după ce clientul depozitează suma de bani necesară pentru acoperirea cecurilor (limita carnetului de
cecuri). Deseori această depunere poate avea formă de credit.
Acest tip de tranzacţii este avantajos pentru furnizor, asigurînd o viteză mare a tranzacţiilor. Achitarea prin
acreditive - prezintă porunca compărătorului către banca furnizorului de a achita cerinţa furnizorului pentru restituirea
sumelor băneşti de plată a mărfurilor livrate, care este descrisă în acreditiv.
Schema tranzacţiei:
- operaţiunea este iniţiată de către cumpărător, care înainează la banca sa cererea de deschidere a unui
acreditiv, care la rîndul său infromează banca furnizorului, care la rîndul său informează furnizorul;
- furnizorul livrează marfa, transmite documentele la banca sa care îi plăteşte, cu alte cuvinte banca fie
cumpără documentele, fie creditează furnizorul sub asigurarea documentelor;
- banca furnizorului se adresează la banca cumpărătorului, căreia îi transmite documentele şi cere acoperirea
acreditivului, adică, la rîndul său, vinde documentele;
- banca cumpărătorului îi transmite documentele şi debitează contul acestuia.
Această formă este asemănătoare acelei de achitare prin cecuri şi se aplică în cazul cînd distanţa geografică
dintre cumpărător şi furnizor este mare.
Achitările reciproce. În cazul cînd 2 agenţi economici au o frecvenţă mare a afecerilor, ei declară
concomitent băncilor sale, la care li se deschid conturi speciale, din care tranzacţia se efectuează automat, urmînd
săptămînal, lunar sau trimestrial să fie echilibrate. Dacă pe parcursul perioadei în acest cont s-a format un sold creditar
el urmează să fie transferat în contul de decontare şi invers.
Achitări periodice. Se aplică, deseori, pentru efectuarea plăţilor între întreprinderile producători şi furnizorii
lor principali. În cazul acestei tranzacţii plata nu este legată de momentul livrării şi se efectuează independent o dată în
3-5 zile în părţi egale. Echilibrarea plăţilor şi livrărilor se efectuează nemijlocit între agenţii economici.

pagina 26