CAPITOLUL II

FACTORI CARE POT GENERA DIFERENŢE DE REACTIVITATE

PSIHOFIZIOLOGICĂ

2.1. Cercetări în domeniu

Psihofiziologii criminaliştii (Reid, 1972, Matte, 1997) au ajuns la concluzia că nu

există un răspuns unic de minciună, dar că aproape fiecare înregistrare a poligrafului
poate fi încadrată într-un model de reactivitate prezentat în capitolul anterior. Aşadar
vorbim despre o diferenţiere în limitele unei reactivităţi unitare. La fel ca în majoritatea
cazurilor în care se analizează fiziologia umană, cuvântul de ordine este diferenţa şi nu
identitatea.
În acest capitol nu încercăm să evaluăm modalităţile individuale de manifestare
ale fiziologicului pentru fiecare subiect în parte (din experienţa noastră a rezultat că nu
există două persoane care să aibă diagrame poligraf nici măcar apropiate), ci dorim să
trecem în revistă acei factori care la nivel statistic ar fi în măsură să altereze modelele de
reactivitate prezentate la capitolul anterior, astfel încât, la nivelul grupurilor, un element
sau altul să devină suficient de semnificativ pentru a determina o modificare demnă de a
fi semnalizată specialiştilor în domeniu.
Pentru a păstra acurateţea examinării, iar demersul psihofiziologului criminalist să
aibă un caracter valid, este imperios necesar ca toţi factorii ce pot deteriora starea optimă
de set psihologic (căreia în opinia noastră îi corespunde un nivel optim al reactivităţii
subiectului) trebuie să fie controlaţi de-a lungul examinării şi, în măsura în care este
necesar, să fie îndepărtaţi. Singurul element care va rămâne ca generator de reactivitate
psihofiziologică trebuie să fie minciuna. Acest demers este, însă, anevoios având în
vedere complexitatea naturii umane (şi aici facem referire la corelaţia fiziologic
-psihologic) surprinsă în acest proces al examinării poligraf.

1
 Din aceste motive una din preocupările psihofiziologilor criminalişti (rezultată,
evident, din activitatea practică) a fost determinarea factorilor care într-un mod sau altul
influenţează reactivitatea psihofiziologică a unui subiect examinat prin metoda poligraf.
Printre cei mai cunoscuţi pionieri care au teoretizat ştiinţa poligrafului au fost
John Reid şi Fred Inbau. În ultima şi cea mai prelucrată versiune „Adevăr şi Minciună”
(1972), în urma examinării unui număr de mai bine de 100.000 de subiecţi de-a lungul
unei perioade de 40 ani, cei doi specialişti au considerat necesar ca lucrarea lor
fundamentală să cuprindă un capitol distinct: „Factori suplimentari ce influenţează
rezultatele testelor”. Fără a avea pretenţia unor oameni de ştiinţă cu formare academică,
ei enumeră aceşti factori explicând diferenţele care pot apare, precum şi modalitatea în
care ele deteriorează validitatea examinării. Acest capitol cuprinde 13 subcapitole, şi
anume:
1. Lipsa de preocuparea a subiectului referitor la detectarea minciunii;
2. Tensiunea emoţională sau nervozitatea extremă;
3. Excesul de anxietate;
4. Preocuparea privind neglijenţa în serviciu;
5. Implicarea în alte fapte şi/sau infracţiuni similare;
6. Disconfortul psihic în timpul examinării;
7. O interogare excesivă prealabilă examinării;
8. Un număr prea mare de întrebări sau teste de-a lungul examinării;
9. Starea de subşoc sau de epuizare adrenalinică;
10. Tendinţele de raţionalizare sau de autoînşelare;
11. Construcţia inadecvată a chestionarului;
12. Afecţiuni psihice şi/sau psihice;
13. Factori diverşi (temperatura neadecvată a camerei de examinare, poluarea
fonică).
Anumite capitole astăzi nu se regăsesc în examinările curente, dar într-o epoca de
debut a psihofiziologiei criminalistice ele au fost perfect normale. Este firesc, deoarece au
apărut proceduri de lucru specifice, limitări ale utilizării poligrafului. Cercetările privind
diferenţele de reactivitate au constituit un motor al studiilor efectuate în domeniu. După
25 de ani de la apariţia lucrării lui Reid şi Inbau, un alt mare specialist poligraf american,

2
Allan Matte editează o lucrare de referinţă în domeniu (1997 - Forensic
Psychophysiology). Autorul mai sus-menţionat face o meta-analiză a tuturor variabilelor
care pot genera reactivitate psihofiziologică. Specialistul american nu diferenţiază aceste
variabile între ele, în sensul că unele ar reprezenta indicatori de minciună, iar altele ar
reprezenta factori parazitari, ci acesta face o trecere în revistă a tuturor variabilelor ce
determină o modificare în traseele poligraf. El distribuie aceste variabile în patru
categorii. Le redăm în continuare aşa cum au fost prezentate în lucrarea mai sus-
menţionată împreună cu numele persoanelor care au efectuat cercetări în domeniu.

A - RĂSPUNSURI SIMPATICE INDUSE EMOŢIONAL:

1. Frica de detecţie a subiectului vinovat (Rathus, 1994)
a) - activări ale Sistemului Reticulat Activator Ascendent (SRAA) şi filtrul
atenţie (Rathus, 1994)
b) - echipamentul psihologic,- atenţia selectivă, concetrarea atenţiei asupra
unei ameninţări imediate (Backster, 1969, 1974; Rathus, 1994; Matte,
1980; Keller, 1935.)
2. Disonanţa cognitivă – Conflictul dintre matricea morală şi matricea
infracţională
a) - conduite discrepante – atitudinea faţă de aceste conduite
b) - aversiunea faţă de minciună
3. Speranţa comiterii unei greşeli (numai la subiectul nesincer) (Matte, 1982)
4. Teama de comiterea unei erori (numai la subiectul sincer) (Matte, 1982)
5. Vinovăţia indusă prin neprezentare la examinare (Matte, 1995)
6. Furia (Rathus, 1994; Hunter, 1974; Matte, 1980; Abrams, 1989)
7. Surpriza (Ekman, 1980; Ekman şi Davidson, 1990; Rathus, 1994)
a) - Întrebare sau stimul nerevizuit, complet nou
b) - Zgomot intern şi extern (Lee, 1953; Matte, 1980 )
8. Ruşinea (Reiller, 1985; Cambel, 1989; Matte, 1985)
9. Corelaţiile clasice dintre infracţiune şi victime în special. Acestea pot răspunde
psihofiziologic la :
a) – cuvinte, gânduri referitoare la crimă (Manners, 1994)

3
 b) - stimuli din mediul înconjurător relaţionaţi direct cu crima

B - RĂSPUNSURI SIMPATICE INDUSE ÎN MOD NON-EMOŢIONAL

Stimulii non-emoţionali sunt cunoscuţi ca fiind stări de tensiune care pot activa
sistemul simpatic determinând o reacţie fiziologică. În această categorie intră :
1. Răspunsuri fiziologice determinate de caracteristicile stimulilor utilizaţi în
examinare (Lee, 1953; Matte, 1993)
a) - schimbarea intonaţiei vocii, modificări aduse întrebării, mici adăugiri,
omisiuni.
b) – instructajul privind primul test (Lee, 1953; Backster, 1969; Matte, 1980)
c) - prima întrebare în test (Lee, 1953; Backster, 1969; Matte, 1960; 1989,
1993; Caps, 1991; Horvath, 1994)
d) - prima întrebare relevantă, relevantă pregătitoare, de sacrificiu (Backster,
1969; Matte, 1980, 1989, 1993; Horvath, 1994)
e) - senzaţii fizice – creşterea/descreşterea presiunii sanguine în manşonul de
tensiune arterială (Manners, DODPI, 1994)
f) - zgomot neaşteptat produs brusc (Matte, 1980 )
g) - tulburare vizuală (Golden, 1966; Matte, 1980)
2. Modificări la nivel conştient, procesări cognitive.
a) - diferenţe în valoarea de semnal între întrebările relevante şi cele de
comparaţie (Manners DODPI, 1994)
b) - Speranţe (Bondura, 1989, 1991; Rother, 1972; Rathus, 1994)
c) - exerciţii, eforturi cognitive (Lee, 1953; Matte, 1993) determinate de :
1 – complexitatea, lungimea şi structura întrebării (Lee, 1953; Matte,
1993)
2 – ambiguitate, terminologie mai puţin cunoscută, familiară (Lee, 1953;
Matte, 1993)

C - RĂSPUNSURI PARASIMPATICE INDUSE EMOŢIONAL

În aceste răspunsuri fiziologice lipseşte influenţa ramurii simpatice a Sistemului
Nervos Vegetativ.

4
 a) - supărare (Carson şi Butcher, 1992; Rathus, 1994)
b) - depresie (Carson şi Butcher, 1992; Rathus, 1994)

D – SUBSTANŢE, STĂRI CARE AFECTEAZĂ INTENSITATEA RĂSPUNSULUI

INDUS EMOŢIONAL SAU NON-EMOŢIONAL
a) - droguri (Berman, 1967, 1975)
b) - stimulente (Berman, 1967, 1975; Matte, 1980)
c) - sedative (Berman, 1967, 1975; Matte, 1980)
d) – biofeed-back (Corcoran, Lewis, Garver, 1978; Barland, 1995)
e) - hipnoza (Bitterman, Marcuse, 1945; Cumley, 1959; Provost, 1959;
German, 1961; Weinstein, Abrams, Gibbons, 1970)
f) - protecţia sub confidenţialitatea avocat – client (Matte, 1979)
g) - nivelul de socializare al subiectului (Waid Orne, 1972).

Dacă la nivelul anului 1972 se punea problema unor factori ce alterează

reactivitatea, la nivelul anului 1997, în cazul lui Alan Matte, se punea problema
controlării tuturor factorilor care ar putea într-un fel sau altul să genereze o reactivitate
parazitară. Din perspectiva ultimului autor menţionat, şi noi îmbrăţişăm în totalitate acest
punct de vedere, examinarea poligraf este o activitate controlată.
Având în vedere caracterul complex al unei examinări poligraf, suntem de părere
că există trei tipuri de factori care pot genera reactivitatea psihofiziologică a subiectului
supus unei examinări poligraf, şi anume:
1 - Factori care ţin de subiect;
2 - Factori care au legătură cu expertul;
3 - Factori care sunt determinaţi de mediul examinării.

2.2. Factori care ţin de subiect

Reactivitatea psihofiziologică înregistrată în diagramele poligraf aparţine unui

subiect care este în egală măsură un individ privit ca ansamblul caracteristicilor sale
biologice, o persoană privită ca ansamblul caracteristicile ei sociale şi o personalitate ca

5
ansamblul construcţiei sale psihologice. De altfel, lucrări recente de psihologie
diferenţială trec de la tipologii embriogenetice şi fiziologice la cele constructivist
evoluţioniste, adică se trece de la analiza diferenţelor de structură fiziologică la analiza
diferenţelor de comportament generate de construcţia unei identităţi sociale (Ursula
Şchiopu, 2006).
Demersul nostru îşi propune în continuare ca în baza cercetărilor existente dar şi a
propriei noastre experienţe să realizeze o trecere în revistă a factorilor ce pot determina o
reactivitate psihofiziologică. Nu ne vom opri decât asupra acelor factori care într-o
manieră sau alta ar fi putut interveni ca variabile în cercetarea noastră. Realizăm această
trecere în revistă tocmai pentru a demonstra că aceste variabile au fost controlate şi că din
categoria de factori macrosociali doar cei enuntaţi în cercetarea noastră au fost
semnificativi.
Din rândul acestor factori vom exclude, însă, factorii fundamentali: minciuna
subiectului şi teama corelată ei. Ei au fost pe larg prezentaţi în primul capitol al lucrării.

2.2.1. Trăsăturile macrosociale ale subiectului

Atunci când vorbim despre trăsăturile macrosociale ale subiectului dorim să

facem referire la apartenţa acestuia în mod simultan la un anumit grup rasial, sexual, al
vârstei sau al nivelului de şcolarizare, etnic. Considerăm utilă demonstrarea prezenţei sau
absenţei unor modificări determinate de aceste trăsături macrosociale pentru scopurile
cercetării noastre.

2.2.1.1. Variabila Rasă

Nu vom insista asupra acestei variabile deoarece 99,99% din examinările

efectuate în România sunt realizate pe subiecţi ce aparţin rasei albe şi, în consecinţă,
această variabilă nu afectează rezultatele prezentei cercetări. În statele în care există însă

6
mai multe rase, diferenţele de reactivitate obţinute au solicitat efectuarea unor studii mai
ample. Astfel, Gordon Barland (1978) a condus un studiu privind acurateţea deciziei
pentru rezultatele examinărilor poligraf efectuate pe două grupuri rasiale: un grup de 115
negri şi un grup de 514 subiecţi de rasă albă. Rezultatele studiului indică că acurateţea
deciziei a fost de 59,7% corectă pentru subiecţii de rasă albă şi de numai 53% pentru
subiecţii de rasă neagră. Pentru rezultatele neconcluzive procentul subiecţilor albi care nu
au putut fi diagnosticaţi este de 25,7%, iar numărul subiecţilor de rasă neagră care nu a
putut fi diagnosticat a fost de 35,7%. În ceea ce priveşte rezultatele greşite, procentele au
fost de 14% pentru albi, respectiv 11% pentru negri. Aceste valori indică, de fapt,
dificultăţi întâmpinate de specialiştii în tehnică poligraf în stabilirea unei decizii
conformă cu realitatea investigată. Studiul prezentat indică o diferenţă de aproape 10%,
mai mare în cazul subiecţilor de culoare la nivelul rezultatelor inconclusive. Din
experienţa noastră, imposibilitatea de a stabili o concluzie este o consecinţă a
incapacităţii de a discrimina între reactivitatea psihofiziologică la întrebările relevante şi
reactivitatea la întrebările de comparaţie. Cauzele unui asemenea tip de reactivitate sunt
determinate de mai mulţi factori. În mod cert însă, noţiunea de rasă este o noţiune
„umbrelă” şi ea poate ascunde diferenţe de şcolarizare, socializare, recidivă, tip de
activitate infracţională care, în opinia noastră, sunt elemente ce pot genera diferenţe de
reactivitate la nivelul grupurilor rasiale.

2.2.1.2. Variabila Vârsta

Allan Matte susţine (1997) că sexul, educaţia, vârsta, rasa, rezidenţa, apartenenţa
la o anumită categorie socială sunt variabile care afectează într-o mică măsură
reactivitatea psihofiziologică. Pentru o lămurire a tipului de influenţă exercitat de fiecare,
vom analiza în mod separat aceste variabile, mai ales din perspectiva înrâuririi posibile
asupra rezultatelor prezentei cercetări.
În evoluţia individuală, fiecare etapă cronologică are caracteristicile ei
psihofiziologice. De exemplu este cunoscut faptul că în perioada pubertăţii activitatea
hormonală este diferită de cea din perioada adultă. In condiţiile în care SNV implicat în
fiziologia comportamentului simulat funcţionează şi sub influenţa glandelor endocrine,

7
este firesc să ne întrebăm care sunt consecinţele acestei intensificări a activităţii
glandulare? De asemenea, starea de uşoară fatigabilitate a adolescentului şi a persoanelor
în vârstă oare nu afectează si înregistrările psihofiziologice? Răspunsul la asemenea
întrebări este, cu certitudine, unul pozitiv.
Din aceste motive, şi nu numai, examinarea minorului am realizat-o rar, în
condiţiile implicării lui în infracţiuni grave şi,de cele mai multe ori, în scopuri
experimentale. Suntem însă de părere că minorul peste 16 ani poate fi examinat cu
respectarea aspectelor de ordin legal (capacitate, discernământ). Sub 16 ani, examinarea
minorului este criticabilă.
În examinările efectuate nu am surprins deteriorări ale traseelor poligraf la nivelul
populaţiei adulte legate, bineînţeles, de criteriul vârstei. Mai mult, marea majoritate a
subiecţilor examinaţi aparţin acestei categorii a adultului tânăr. Nu acelaşi lucru îl putem
spune despre examinările efectuate cu persoane peste 60 de ani sau chiar cu vârste
cuprinse între 50 şi 60 de ani. Cel puţin la nivelul Bucureştiului am surprins o puternică
deteriorare a fiziologicului din înregistrările poligraf. Foarte mulţi subiecţi acuză
afecţiuni cardiace, respiratorii sau neurologice, minore, cronice, dar nediagnosticate
(tahicardii, dificultăţi de respiraţie etc). Din punctul nostru de vedere, aceste afecţiuni
sunt şi o consecinţă a locului de rezidenţă. Am evitat, pe cât posibil, să examinăm
persoane peste 60 de ani. Este adevărat că am întâlnit şi subiecţi cu vârste peste 60 de ani
cu un aspect exterior sănătos, viguros şi cu înregistrări apropiate mai degrabă de cele ale
adultului tânăr.

2.2.1.3. Variabila sex

De-a lungul examinărilor efectuate am observat că subiecţii de sex feminin sunt

mult mai emoţionaţi decât subiecţii de sex masculin, indiferent dacă ulterior s-a dovedit
că erau sau nu implicaţi în infracţiunile investigate. Tot această categorie de subiecţi are
tendinţa de a plânge mult mai uşor şi, în anumite situaţii, de a-şi folosi statutul de femeie
pentru a obţine bunăvoinţa expertului. Tot în baza experienţei apreciem că există în
rândul acestor subiecţi, persoane cu o mare abilitate de a se preface, de a masca adevărul.

8
Femeile implicate în fapte penale au tendinţa de a se victimiza, mai ales în cazul
săvârşirii unor infracţiuni cu violenţă.
Suntem de părere că examinările cu subiecţi femei sunt caracterizate printr-un
nivel uşor mai ridicat de răspuns fiziologic. Pentru orice cercetare, această categorie de
subiecţi trebuie să fie prezentă în mod proporţional cu numărul de persoane de sex
feminin care, practic, sunt cuprinse în statistici ca fiind condamnate pentru infracţiuni
similare. În anuarele statistice ale României pentru anii 2003, 2004, 2005 numărul
femeilor condamnate a variat între 6,8 şi 4,9% din totalul persoanelor condamnate.
Este firesc ca în cazul cercetării noastre să se păstreze această proporţie. Numărul
de subiecţi de sex feminin a fost între 5 şi 14 procente. Numai în cazul grupului PU
procentul de subiecţi de sex feminin este mai ridicat, adică 14%. Pentru celelalte trei
grupuri, această categorie de subiecţi însumează 5-6 procente. Din acest motiv apreciem
că şi variabila sex este o variabilă care a fost controlată în cercetarea noastră.

2.2.1.4. Variabila nivelul de şcolarizare, educaţie

John Reid şi Fred Inbau în lucrarea „Truth and Deception” (1972) fac referiri la
prezenţa unor diferenţe de reactivitate în funcţie de nivelul de şcolarizare. Aceşti autori
susţin - în primul rând – că, subiectul neşcolarizat, cu un nivel intelectual inferior,
prezintă tipuri de reactivitate psihofiziologică diminuată comparativ cu subiecţii care au
un nivel de şcolarizare mai înalt. Mai mult, autorii mai sus-menţionaţi susţin că nivelul
reactivităţii în funcţie de gradul de pregătire intelectuală este diferenţiabil chiar raportat la
traseele poligraf. Astfel că, reactivitatea psihofiziologică este mai pronunţată în traseele
cardiovasculare pentru subiecţii cu un nivel intelectual inferior, iar pentru subiecţii cu un
nivel intelectual superior reactivitatea psihofiziologică este mai pregnantă la nivelul
traseelor respiratorii.
În 1978 s-a realizat un studiu compartiv cu cercetarea noastră, condus de Raskin,
Barland şi Podlensy. Cei trei cercetători au încercat să verifice în ce măsură suspecţii
criminali prezintă diferenţe de reactivitate psihofiziologică în funcţie de o serie de criterii:
sex, educaţie, numărul arestărilor anterioare, religie, teste poligraf susţinute, scoruri
obţinute la scara de minciună, scara de ipohondrie, scara de depresie. Rezultatele

9
cercetării nu au adus informaţii care să indice că aceste variabile au avut efect asupra
rezultatului poligraf.
Acest studiu este singurul care oferă asemenea date. Ulterior, o dată cu evoluţia
ştiinţei psihofiziologiei criminalistice, punctele de vedere s-au nuanţat. Waid şi Orne au
raportat, în 1982, că subiecţii cu un grad mai mare de socializare aveau răspunsuri
electrodermale mai puternice decât subiecţii cu un grad de socializare mai mic.
Gudyonson (1979) a indicat că, criminalitatea înaltă duce la descreşterea reactivităţii (şi
în acest caz vorbeşte despre asasinii profesionişti cu un nivel scăzut al reactivităţii),
nivelul de socializare scăzut duce la o descreştere a nivelului de detecţie a
comportamentului simulat (Lege, 1982), Matte, 1997 indică faptul că în lipsa unei
inteligenţe foarte scăzute şi a unor boli psihologice, examinările poligraf sunt eficiente pe
o scară largă de indivizi. El vine, astfel, să lărgească limitele unei examinări poligraf,
dorind un domeniu cât mai cuprinzător de aplicabilitate. Din experienţa noastră şi din
rezultatatele obţinuţe, apreciem că sunt, totuşi, o serie de impendimente care pot deteriora
diagramele examinărilor poligraf realizate pe anumite categorii de persoane.
Suntem de aceeaşi părere cu ultimele cercetări citate care afirmă că există nivele
mai scăzute de reactivitate în cazul unor grupuri cu un nivel scăzut de socializare.
Vorbim despre socializare ca proces de inculcare şi respectare a normelor sociale unanim
recunoscute într-o perioadă şi zonă geografică. Socializarea, ca proces, se realizează în
principal pe două căi (şcoala şi grupul de apropiaţi, aici incluzând familia, rudele, grupul
de egali, cultura de organizaţie etc).
Cu cât nivelul de şcolarizare este mai înalt cu atât este mai probabil ca inserţia
profesională să fie mai temeinică şi recunoaşterea valorii sociale să fie mai largă.
Diferenţa dintre statutul valorizat pozitiv deţinut anterior săvârşirii infracţiunii şi eticheta
de infractor obţinută după săvârşirea infracţiunii (ca o consecinţă a condamnării ei), este
mare şi, ca urmare, se poate constitui în factor potenţator al reactivităţii psihofiziologice a
subiectului examinat poligraf. Mai mult, suntem de părere că subiecţii care îşi desfăşoară
activitatea în instituţiile de aplicare a legii sunt cu atât mai reactivi din punct de vedere
psihofiziologic, cu cât ei cunosc mai bine mecanismele procesului judiciar şi consecinţele
penale ale acţiunilor lor.

10
 În urma examinărilor efectuate am observat că există o tendinţă a infractorilor
tineri multi-recidivişti de a recunoaşte falimentul socializării de bază proprii. Cauzele
acestui faliment, cel puţin din perspectiva lor, sunt atribuite inegalităţilor generate de
sistem, familiei care nu a putut asigura condiţii optime de trai etc, şi, extrem de rar,
propriei persoane. Se dezvoltă la aceşti tineri un sentiment de revoltă, de ură împotriva
sistemului, a reprezentanţilor legali. Ei manifestă o negare a valorilor fundamentale
(respectul faţă de muncă, proprietate, lege, autorităţi etc). Este firesc ca în aceste condiţii
să apară alte matrici morale ce sunt diferite de matricea morală colectivă. Dacă
reactivitatea psihofiziologică a subiectului nesincer supus unei examinări poligraf este şi
o măsură a conflictului dintre matricea morală (existentă la nivelul individului) şi
matricea infracţională, este firesc ca în condiţiile înstrăinării matricii morale individuale
de cea colectivă, să asistăm la un conflict de catifea şi, în consecinţă, la o reactivitate
psihofiziologică mult diminuată.

2.2.2. Trăsături individuale

Cele mai importante trăsături care ar putea genera diferenţe de reactivitate sunt
cele legate de personalitatea subiecţilor. Subiectul vine în laborator cu personalitatea şi cu
experienţa sa de viaţă. Aceste elemente nu sunt controlate de expertul în tehnică poligraf.
Cercetările privind legătura dintre personalitate şi poligraf au avut, în general, două
direcţii. Una care se referea la posibilitatea utilizării unor teste de personalitate în diferite
faze ale examinării poligraf şi utilitatea acestora cu privire la detecţia comportamentului
simulat şi o a doua direcţie care se referea la influenţa factorilor de personalitate asupra
nivelului de reactivitate psihofiziologică. Printre primii teoreticieni ai tehnicii poligraf,
John Reid şi Fred Inbau susţin (1972) că aplicarea oricăror teste de personalitate anterior
sau ulterior examinării nu ajută la stabilirea faptului că subiectul este sincer sau nu în
ceea ce priveşte problema investigată.

11
 Ulterior (1978, 1979), Barland a încercat să elaboreze o baterie de teste în măsură
să diferenţieze comportamentul simulat de cel sincer la subiecţii la care acesta era aplicat.
Rezultatele au indicat că punctul de vedere al lui John Reid şi Fred Inbau era corect. În
cel mai bun caz, testele de personalitate ar putea avea un rol colateral, de a explica actul
infracţional şi mai puţin sinceriatea sau nesinceritatea subiectului. În aceeaşi direcţie se
orientează şi cercetările lui Bus Ioan (2000). Acesta a lucrat timp de 20 de ani ca expert
poligraf la I.P.J.Cluj şi propune utilizarea testelor de personalitate ca instrumente
adiacente tehnicii poligraf.
A doua orientare a avut parte de critici semnificative. Între cei care critică
poligraful a apărut un curent de opinie potrivit căruia personalitatea sau anumite structuri
ale acesteia pot interfera cu validitatea unei examinări poligraf (Lyken, 1981).
Argumentul are un puternic substrat intuitiv.
Poligraful, în esenţă, nu este decât o surprindere a legăturii dintre nivelul cognitiv,
conotaţia afectivă şi evenimentul fiziologic corelat acesteia. Diferenţele individuale în
ceea ce priveşte tipul de activitate nervoasă superioară, temperamentul, prezenţa sau
absenţa unor structuri de accentuare ale personalităţii, sau patologice, istoria psihologică
a fiecărui subiect, normele şi standardele morale ce construiesc caracterul, ridică serios
întrebarea dacă poligraful este egal pentru toţi subiecţii. În articolul scris de Donald
Kraphol – „O taxonomie a contramăsurilor poligraf” şi publicat în Revista „Polygraph”
vol 25, 1996, autorul prezintă trunchiul cercetărilor mai ales în domeniul factorilor de
personalitate care pot influenţa reactivitatea psihofiziologică. Astfel, Bradley şi Klohin
(1987) susţin faptul că machiavelismul scade reactivitatea psihofiziologică, Patrick şi
Iacono (1978) sunt de părere că psihopatia descreşte posibilitatea de a fi detectat
comportamentul simulat, Hekel, Brokan, Salzburg, Wigins (1989) apreciază că
psihoticismul descreşte posibilitatea de a fi detectată minciuna. Din perspectiva lui
Gudyonson (1982) introversiunea creşte posibilitatea de a fi detectat comportamentul
simulat. Ioan Bus (2000) susţine că există o anumită legătură între rezultatele
investigaţiei poligraf şi unele dintre scalele testelor de personalitate (devianţa psihopatică,
paranoia, psihastenie, schizofrenia, hipoamania, neuroticismul) aplicate cu scopul de a
creşte acurateţea detecţiei poligraf. Autorul mai sus-citat afirmă însă că, nu poate fi vorba
despre o relaţie cauzală între aceste scale şi comportamentul simulat. Ele nu fac decât să

12
întărească ideea că subiectul supus examinării are toate trăsăturile personalităţii
criminale. De asemenea, autorul român nu face legătura între scalele de personalitate şi
nivelul de reactivitate psihofiziologică.
Pentru o mai bună exemplificare a relaţiei dintre personalitate şi reactivitatea
psihofiziologică, am recurs la prezentarea unor studii de psihofiziologia trăsăturilor de
personalitate. Semnificative pentru cercetarea noastră sunt cercetările realizate de
Zuckerman şi col. (1979, apud Matweus, 2005). Subiecţii participanţi la această cercetare
au fost împărţiţi în două grupuri. Lor li s-au prezentat, în mod aleatoriu, stimuli din
categorii şi cu intensităţi diferite. Stimulii au fost fie neutri, fie cu conotaţii sexuale, fie
reprezentând elemente de violenţă. Subiecţii primului grup au fost prezentaţi ca cei care
au obţinut valori scăzute pe scala (LSS) de căutare a senzaţiilor, iar cel de-al doilea grup
a fost constituit din subiecţi care au obţinut valori foarte mari pe scala de căutare a
senzaţiilor (HSS - high scores). Înainte de prezentarea fiecărui stimul, a fost măsurată
activitatea electrodermală. La prezentarea stimulilor de nivel scăzut de intensitate nu au
apărut diferenţe semnificative între cele două grupuri, dar pe măsură ce intensitatea
stimulilor a crescut au apărut şi diferenţele de reactivitate fiziologică la nivelul reacţiei
electrodermale. Amplitudinea acestei reacţii a devenit treptat mai mare la grupul HSS,
comparativ cu grupul LSS. Concluziile cercetării au fost că „persoanele cu un nivel
ridicat de căutare a senzaţiilor sunt grupul cel mai excitat şi mai excitabil, iar această
corelare pozitivă dintre căutarea senzaţiilor şi excitaţia psihofiziologică creşte la
intensităţi mai mari ale stimulării”. Aspecte legate de ritmul cardiac şi personalitate au
fost raportate în 1988 de Kagan Reznik şi Sidman (1988 apud Mattweus, 2005).
Semnificativ este faptul că cercetătorii au stabilit existenţa unei relaţii între ritmul cardiac
şi efectuarea unor sarcini cu nivele moderate de stress. Autorii au constatat că, copii
constant inhibaţii aveau un ritm cardiac mai mare, pe când copii constant dezinhibaţi
aveau cele mai mici ritmuri cardiace. Ambele cercetări au la bază, la fel ca şi examinarea
poligraf, activări ale ramurii simpatice a SNV. Aceste două exemple vin să întărească
ideea interinfluenţei dintre structurile fiziologice şi trăsăturile de personalitate.
Apreciem că, personalitatea - ca element ce influenţează reactivitatea
psihofiziologică - nu a fost pe deplin studiată şi este posibil ca în afară de factorii mai

13
sus-prezentaţi să existe şi alte trăsături şi, mai ales combinaţii de trăsături care pot reduce
eficitatea tehnicii poligraf.
O analiză a ultimelor modele de prezentare a personalităţii relevă că există
numeroase dimensiuni şi paliere ale structurii numită personalitate, pornind de la cele
biolgice şi fiziologice către cele sociale (Mattweus, 2005). Din aceste considerente,
apreciem că va fi extrem de dificil, chiar pe viitor, de a stabili un factor sau altul de
personalitate care poate afecta rezultatele tehnicii poligraf.
Dacă în ecuaţia noastră intră şi elemente de psihopatologie, lucrurile tind să se
complice în mod periculos. Din acest motiv, părerea unanimă a specialiştilor români, pe
care o împărtăşim şi noi, este că trebuie evitată examinarea poligraf a persoanelor cu
afecţiuni psihiatrice, indiferent de diagnosticul formulat. În cercetarea noastră am ţinut
cont de starea de sănătate fizică şi psihică a fiecărui subiect examinat.
În realizarea unei examinări cu un grad mare de acurateţe, un rol deosebit revine
expertului şi capacităţii sale de a adapta examinarea în raport cu structura de personalitate
a subiectului. Printre primele condiţii pe care candidaţii la profesia de expert poligraf
trebuie să o îndeplinească este aceea de bună cunoaştere a naturii umane, a personalităţii
interlocutorului. Acest aspect presupune, pe rând, o apreciere corectă a tipului de
personalitate, dar şi capacitatea de a se adapta subiectului. Fără aceste aptitudini,
examinarea poligraf riscă să piardă foarte mult din acurateţe.
În acest sens, suntem de părere că expertul poligraf trebuie să fie în măsură să
recunoască trăsăturile unei personalităţi accentuate şi să le diferenţieze de
comportamentul simulat. Astfel, după un anumit exerciţiu, expertul în tehnică poligraf va
fi capabil să detecteze, de exemplu, atât un tip anxios, un tip obsesiv, anumite tendinţe
paranoide care pot interfera cu rezultatele tehnicii poligraf. La fel de important este să
adapteze examinarea în raport cu trăsăturile individuale ale fiecărei persoane. Tipul
anxios, de exemplu, aproape întotdeauna va aprecia că prin intermediul tehnicii poligraf
poate să i se facă un rău fizic, tipul paranoid va aprecia că poate să apară şi un rău psihic.
Rolul fundamental al expertului de-a lungul interviului pretest, va fi întotdeauna de a le
înlătura marea majoritate a suspiciunilor, dovedind caracterul ştiinţific al examinării,
acurateţea rezultatelor, valoarea testului în procesul penal, pentru cei sinceri şi
neimplicaţi în fapta penală inevestigată.

14
 Sarcina fundamentală a expertului în tehnica poligraf va fi aceea de a obţine un
prag optim de reactivitate psihofiziologică.
Preocuparea pentru modul de abordare individuală a subiectului este
semnificativă atunci când vorbim despre victime care trebuie examinate. În SUA există
cursuri speciale pentru modul în care trebuie tratate victimele de-a lungul unei examinări
poligraf. De asemenea, se urmează cursuri pentru modul de abordare al infractorilor care
au comis infracţiuni cu mobil sexual.
Un punct de interes major l-a constituit examinarea psihopatului cunoscându-se
faptul că majoritatea infractorilor care săvârşesc infracţiuni cu violenţă sunt structuri
psihopatice.
Răspunsul la modul în care sunt afectate rezultatele examinării de structura
psihopatică a subiectului examinat este dat de Brett Stern şi D.Krapohl (2004). După ce
autorii studiului realizează o prezentare a trăsăturilor majore a psihopatului în urma unei
meta-analize a studiilor realizate în raport de rezultatele poligraf ale persoanelor
diagnosticate ca psihopate, autorii mai sus-menţionaţi concluzionează că aceştia sunt înalt
motivaţi să înşele aparatul în situaţia unei examinări poligraf şi că, pentru subiectul
psihopat examinarea poligraf este o provocare mult prea mare ca să o poată refuza.
Specialiştii citaţi susţin faptul că, chiar dacă există o doză de insensibilitatea afectivă –
pentru psihopat lumea este o maşină uriaşă de jocuri de la care ei obţin tot felul de
cadouri fără a introduce nicio fisă - teama de detecţie este, în mod paradoxal, identică cu
cea a altor categorii de subiecţi. Din acest motiv, rezultatele sunt apreciate ca fiind
nediferenţiabile faţă de rezultatele obţinute de majoritatea populaţiei. Rezultate corecte în
proporţie de 88% (Raskin şi Hare, 1985), 87% (Patrick şi Iacono, 1989) din cazuri
obţinute cu ocazia examinării acestei categorii de subiecţii, aşa cum o dovedesc
cercetările analizate, tind să indice că aşa stau lucrurile.
Nu suntem întru totul de acord cu aceste studii. În primul rând, deorece ele exclud
din concluziile lor rezultatele de incertititudine generate de examinările pe subieţi
psihopaţi. Rezultate bune sunt obţinute, în principal, deoarece marea majoritate a acestor
subiecţi sunt examinaţi pentru fapte grave şi deosebit de grave pentru care, de cele mai
multe ori pedeapsa în SUA o reprezintă condamnarea la moarte sau câteva condamnări
consecutive pe viaţă. Ori se ştie foarte bine că un element al structurii psihopatice îl

15
constituie egocentrismul. O condamnare la moarte este un pericol insuportabil pentru un
altruist, cu atât mai mult pentru un egocentric. O pedeapsă cu închisoarea pe viaţă
reprezintă sfârşitul domniei hedonismului care îl caracterizează pe psihopat. De
asemenea, ne vine greu să acceptăm că aceste concluzii sunt valabile pentru subiectul
psihopat care a săvârşit o infracţiune minoră care nu va avea consecinţe grave, penale
asupra lui.
Din perspectiva cercetării noastre, considerăm că acest element al personalităţii
subiectului nu a fost pe deplin controlat. În mod cert însă putem spune că nu am examinat
subiecţi care au fost diagnosticaţi cu psihopatie. Mai mult, fiind vorba numai despre
infractori (toţi subiecţii şi-au recunoscut faptele pentru care au fost cercetaţi), apreciem că
într-o formă sau alta toţi subiecţii au predispoziţii criminogene ca nucleu al personalităţii
lor.
Am înlăturat din cercetarea noastră toate acele cauze individuale: boală psihică
sau fizică, stări de disconfort, utilizarea de medicamente care influenţează sistemul
nervos central, care ar fi putut, într-un fel sau altul, să interfereze cu acurateţea
examinărilor poligraf. Am încercat să controlăm aceşti factori tocmai pentru a da
posibilitatea ca singurele variabile ce influenţează conduita subiectului nesincer să
rămână variabilele cercetării noastre.

2.3. Factori care au legătură cu expertul

În ştiinţa psihofiziologiei criminalistice (tehnica poligraf) a existat o permanentă

ajustare a poziţiei expertului în cadrul examinării. Dacă la începuturile ei această stiinţă a
fost practicată de politişti cu serioase cunoştinţe în domeniul anchetei judiciare, astăzi ea
este practicată în majoriatea statelor de absolvenţi de studii superioare cu diplomă în
psihologie. Dacă în momentele de pionierat ale acestui domeniu expertul poligraf în
interviul pretest avea o serie de întrebări de stimulare a subiectului nesincer astăzi el are o
atitudine perfect neutră. Iniţial, în tehnica poligraf în interviul pretest răzbăteau tonuri şi
tendinţe de anchetă, astăzi ele au dispărut cu desăvârşire, până şi tonul de adresare al
întrebărilor trebuie să fie unul neutru, fără inflexiuni ale vocii, fără urcări ale tonului la
sfârşitul întrebării.

16
 În prezent, expertul trebuie să se abţină de la obţinerea unei mărturisiri în interviul
pretest (în afara situaţiei în care există dorinţa expresă a subiectului de a face o
confesiune totală). Până la nivelul anilor 70 abordarea clinică ce lua în considerare atât
aspectele relevate de tehnica poligraf, cât şi aspectele relevate de comportamentul
subiectului de-a lungul examinării era dominantă. Astăzi adepţii ei sunt din ce în ce mai
puţini, majoritatea experţilor în tehnica poligraf orientîndu-se spre abordarea numerică.
Dacă la debutul utilizării tehnicii erau folosite doar întrebări de două categorii relevante
şi irelevante (întrebări fără încărcătură emoţională şi întrebări cu încărcătură emoţională),
astăzi există o paletă mult mai largă ce cuprinde întrebările de comparaţie, întrebările
simptomatice etc. Odată cu aceste modificări au apărut mutaţii în modul de construire al
testelor, în maniera lor de aplicare şi de interpretare. Modalitatea de pregătire a experţilor
se realizează actual prin prezentarea unor înregistrări audio şi video ale modului în care
trebuie să se deruleze o examinare. De asemenea, pentru ameliorarea performanţelor
expertului debutant sunt înregistrate şi analizate modalităţile de realizare a interviului
pretest. S-au stabilit astfel o serie de algoritmi de conducere a interviului pretest care
trebuie respectaţi. Toate aceste transformări s-au realizat pentru a diminua influenţa
negativă a examinatorului de-a lungul unei testări, pentru a uniformiza interviul pretest.
Ele au avut ca principal scop realizarea unui interviu pretest astfel încât influenţa
expertului să devină comparabil apropiată ca nivel de impact asupra reactivităţii
psihofiziologice a subiectului chiar dacă acesta a fost examinat în două situaţii de către
doi experţi diferiţi. Rolul acestor trasformări a fost determinat de nevoia de a asigura
fidelitatea interviului pretest indiferent cine ar fi fost examinatorul.
Experienţa specialistului în tehnica poligraf stă tocmai în arta lui de a adapta
aceste cerinţe la personalitatea subiectului examinat. După un număr de 100-200 de
examinări, specialistul debutant reuşeşte să mute setul psihologic de pe propriul
comportament pe comportamentul subiectului. Este firesc ca la inceputul practicării
acestei profesii să existe stangâcii, discordanţe. De abia după un număr de 5 ani şi cel
puţin 1000 de examinări putem vorbi despre un expert în tehnica poligraf.
Specialiştii străini, Richard N Mack şi Michael C Gougler vorbesc despre metoda
poligrafistului prietenos, colaborativ (1997). Acest model este utilizat în unele infracţiuni
cu mobil sexual şi caracteristic lui este faptul că examinarea poligraf este interrelaţionată

17
cu procesul terapeutic tocmai pentru a produce ulterior efecte pozitive terapeutice la
nivelul abuzatorului. Apar în acest tip de examinare etape noi în care terapeutul este
implicat. Pare surprinzător acest demers deoarece abordarea terapeutică este una de
susţinere, asertivă, iar abordarea poligraf presupune poziţii antagonice între subiect şi
expert. Ea vine să consfinţească o nouă etapă în acest proces de evoluţie a poziţiei
expertului în cadrul examinării poligraf.
Suntem de părere că expertul, prin atitudinea de-a lungul întregii examinării,
trebuie să urmărească respectarea următoarelor principii:
1. Principiul aflării adevărului. Singurul scop al examinării poligraf este cel al
realizării unei examinări de veracitate, adică de obţinere a unor rezultate valide în
conformitate cu realitatea investigată.
2. Principiul neutralităţii de-a lungul fazei pretest şi intest. Expertul va aborda o
manieră bazată pe respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la obţinerea unor
înregistrări poligraf care dovedesc fără dubiu contrariul.
3. Principiul caracterului ştiinţific al examinării. Atitudinea expertului va fi una
permanent serioasă, ştiinţifică, argumentativă.
4. Principiul prezentării ambivalenţei rezulatelor tehnicii poligraf. De-a lungul
fazelor pretest şi intest expertul va prezenta metoda ca o modaliatate obiectivă de a
descoperi în egală măsură comportamentul simulat al subiectului implicat în faptă dar şi
comportamentul sincer al subiectului inocent.
5. Principiul adaptării examinarii la personalitatea şi starea subiectului
investigat. Acest princiu presupune o permanentă ajustare a modului de derulare a
examenului poligraf în raport cu personalitatea subiectului investigat mergând, dacă este
necesar, până la o amânare a examinării sau o recunoaştere a unei poziţii de inaptitudine a
subiectului.
Respectarea cu stricteţe a acestor principii înlătură într-o foarte mare proporţie
factorii parazitari ce pot altera, din perspectiva expertului, examinarea. Nerespectarea
acestor principii, realizarea, de exemplu, a unui interviu pretest acuzator pot avea
consecinţe de natură să îndepărteze rezultatele examinării poligraf de realitatea
investigată.

18
 În cercetarea noastră am folosit doar date obţinute de specialişti în tehnică
poligraf cu experienţă apropiată în ani vechime şi număr de examinări. Datele au fost
recoltate din 10 laboratoare de detecţie a comportamentului simulat (Laboratorul de
Detecţie a Comportamentului Simulat din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a
Municipiului Bucureşti şi din următoarele Inspectorate de Poliţie: Bihor, Cluj, Dolj,
Galaţi, Iaşi, Prahova, Timiş, Maramureş şi Inspectoratul General al Poliţiei Române).
Motivul pentru care am selecţionat aceste laboratoare este determinat tocmai de faptul că
la data începerii cercetării, psihologii care încadrau aceste formaţiuni aveau toţi o
vechime cvasi-egală în specialitate, după cum urmează: unul dintre ei a fost încadrat
începând din anul 1998, şapte au fost încadraţi începând cu anul 1999 şi doi începând cu
anul 2000. Am urmărit în acest fel ca experienţa psihofiziologilor criminalişti care au
realizat testările să fie aproximativ identică. Toţi cei zece specialişti au beneficiat de
stagii de formare în laboratoarele poligraf ale Poliţiei Române. Numărul de cauze
recoltate de la fiecare în parte a variat, dar numărul de subiecţi introduşi în cercetare
aparţinând fiecărui specialist a fost între 9 şi 14% din cazuri. Din aceste considerente
apreciem că factorii legaţi de expert au fost controlaţi. Susţinem acest aspect cu atât mai
mult cu cât în cercetarea noastră a fost utilizată analiza unui singur spot de reactivitate,
adică o întrebare relevantă şi întrebarea de control adiacentă ei. Influenţa proprie
expertului, în cazul în care se analizează un singur spot, este de cele mai multe ori redusă.
Ea constă în modul de abordare al acelei probleme în interviul pretest.

2.4. Factori care ţin de mediul examinării

Examinarea poligraf se desfăşoară, de regulă, în spaţiul laboratorului special destinat.

Acest tip de laborator psihologic are câteva caracteristici specifice oricărui laborator de
specialitate, dar şi câteva particularităţi care îi conferă o notă distinctă. Redăm în
continuare condiţiile minimale impuse de prevederile Procedurilor privind desfăşurarea
atestării dreptului de liberă practică în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei
naţionale al Colegiului Psihologilor privind spaţiul şi dotarea laboratorului poligraf.
„Art. 40 - Cabinetul de psihologie judiciară - evaluarea comportamentului simulat
prin tehnica poligraf va cuprinde :

19
a) cabinetul psihologului:
- existenţa unui spaţiu de minim 16 m2, pentru psiholog;
b) cabinetul de examinare prin tehnica poligraf:
- spaţiu minim de 16 m2;
- mobilier şi accesorii adecvate desfăşurării actului psihologic, precum şi păstrării
probelor şi instrumentelor în deplină securitate, conform legislaţiei în vigoare;
- geam unisens;
- tehnică poligraf cu cel puţin trei canale diferite de înregistrare a parametrilor
psihofiziologici;
- tehnică de calcul;
- aparatură audio-video minimală;
- sistem de climatizare;
- condiţii optime si de protecţie la stimuli de ordin sonor, luminos etc.;
- condiţii igienico-sanitare adecvate.
c) spaţiu de aşteptare pentru subiecţi şi însoţitorii acestora de minim 12m2”.
Respectarea acestor condiţii de spaţiu şi dotare sunt necesare pentru a asigura
desfăşurarea activităţii în condiţii normale.
Absenţa unui sistem de climatizare poate face ca în laborator temperatura să
depăşească condiţiile optime de 20-23 de grade. La temperaturi progresiv mai mari de 23
de grade, senzorul de răspuns electrodermal va deveni, în aceeaşi măsură, inutil. Absenţa
unor condiţii de izolare fonică adecvată va face ca cel mai mic zgomot extern să
determine alterări ale traseelor fiziologice. Geamul unisens, tehnica de înregistrare audio
şi video sunt necesare pentru a asigura, pe de-o parte, prezenţa la examinare a tuturor
actorilor implicaţi în procesul judiciar care beneficiază de acest drept (avocat, procuror,
tutore, alt expert), pe de altă parte, această măsură este necesară pentru siguranţa
subiectului şi a expertului.
Tot în cadrul factorilor de mediu intră şi posibilele defecţiuni de ordin tehnic ce
pot apare de-a lungul unei examinări: pene de curent, defecţiuni ale aparatului etc.
Laboratorul propriu-zis este un spaţiu care nu trebuie să ofere stimuli vizuali de
natură să corupă atenţia subiectului sau să îi permită acestuia posibilităţi de evaziune
psihologică. El trebuie echipat la modul sobru, iar spaţiul care se găseşte în faţa

20
subiectului să fie lipsit de orice stimuli. Un perete de nuanţă gri-deschis este foarte util
pentru a asigura acest deziderat.

21
22