Puşca de vânătoare

de Yasushi Inoué
- actul suicidar al lui Saïko -

Teza lui Lacan potrivit căreia „artistul întotdeauna precedă psihanalistul şi îi deschide calea”,
găseşte o ilustrare pătrunzătoare în textul publicat în 1949 de către scriitorul japonez Yasushi Inoué,
intitulat Puşca de vânătoare.
Această puşcă de vânătoare desemnează în realitate trei texte înlănţuite: un poem iniţial, primul
capitol care încadrează acest poem şi, în cele din urmă, întreaga relatare. Alegerea acestui titlu este
una dintre enigmele romanului şi lasă să se presupună că poemul constituie un element esenţial al
interpretării sale.
Romanul începe printr-o scurtă introducere a naratorului care vorbeşte despre fascinaţia ciudată
pe care o exercitată asupra lui un vânător zărit de el în timpul unei plimbări de iarnă, pe un şantier
din muntele Amagi. Această întâlnire l-a inspirat să scrie un poem enigmatic având ca subiect
semnificaţia simbolică a unei puşti de vânătoare. El este determinat să publice acest poem într-un
mod ce i se pare necuviincios, într-o revistă intitulată „Companionul vânătorului”. Câteva luni mai
târziu, şi fără să se aştepte la aşa ceva, primeşte o scrisoare de la un anumit Josuke Misugi care îi
scrie crezând că se recunoaşte în portretul vânătorului descris în poem. Cuprins de perspicacitatea
prea puţin comună a poeţilor, Misugi îl anunţă că-i va trimite trei scrisori pe care le-a primit el de la
trei femei şi îl roagă pe narator să le citească înainte de a le arde. Aceste trei scrisori, transcrise de
către narator, formează corpusul relatării.
Fiecare scrisoare a fost provocată de actul suicidar al lui Saïko, cea mai eminentă din cele trei
figuri feminine care se găsesc evocate în operă. Ne vom focaliza aşadar atenţia asupra suicidului lui
Saïko, care conferă textului una dintre orientările sale, aducând o lămurire subtilă la problema
cauzei suicidului şi ilustrând caracterul foarte delicat al unei asemenea investigaţii.
Inoué lasă să se înţeleagă din această relatare, vocile a cinci personaje. Doi bărbaţi: naratorul
care este de asemenea şi autorul poemului, şi vânătorul căruia nu-i vom cunoaşte decât pseudonimul
de Josuke Misugi. Trei femei : Saïko, amanta vânătorului care îi scrie imediat după ce se otrăveşte;
Midori, verişoara lui Saïko şi soţia vânătorului; şi Shoko, fiica pe care Saïkoa a avut-o cu soţul său
Kadota. Şi una şi cealaltă reacţionează la suicidul lui Saïko printr-o scrisoare adresată lui Josuke
Misugi.
Din moment ce problema cauzei suicidului se transmite prin trei epistole trimise nu doar
destinatarului scrisorilor Josuke Misugi ci şi naratorului, cititorul se găseşte şi el în aceeaşi postură
cu cel din urmă – aceea de destinatar indirect.
1
Parcursul lui Saïko către actul suicidar
Fiecare dintre cele trei epistole, vizează descrierea orelor care precedă suicidul lui Saïko, ajunul
morţii sale. Ele relevă, toate trei, ca element remarcabil, alegerea pe care o făcuse Saïko în acea zi –
de a purta un veşmânt tineresc, un „haori” de mătase purpurie.
Ori, dincolo de acest punct de aparentă convergenţă, interpretările celor trei femei, inclusiv a lui
Saïko, diferă prin modul în care caută să explice gestul acesteia. În jurul acestei investigaţii se ţese
relatarea. Succesiunea celor trei scrisori – Shoko, Midori şi, în ultimul rând Saïko – pare să
participe la o dialectică dorită de către romancier - de a se ridica deasupra interpretărilor imaginare
în care poate avea loc suicidul lui Saïko sau în general, orice suicid.
Interpretarea lui Shoko s-a format după presentimentul că Saïko nu şi-a revenit după o febră
misterioasă şi după descoperirea că mama sa avea un secret. În ajunul zilei fatale, Shoko, venită să o
anunţe pe mama sa de vizita lui Midori, are surpriza de a o găsi pe aceasta dintâi îmbrăcată cu un
„haori” de mătase, bordat cu mari pietre strălucitoare. Ea este şocată în acelaşi timp de frumuseţea
mamei sale îmbrăcate astfel, cât şi de înspăimântătoarea singurătate pe care o relevă această
frumuseţe. Către seară, Saïko îi dă fiicei sale jurnalul ei intim, pentru a i-l arde. Împinsă de dorinţa
de a afla câteva lucruri referitoare la legăturile care i-au unit pe părinţii ei, Shoko, citeşte jurnalul în
timpul nopţii. Astfel descoperă legătura secretă dintre Saïko şi Josuke care se desfăşoară de
treisprezece ani, într-o mare culpabilitate. A doua zi de dimineaţă, Saïko o anunţă că s-a otrăvit.
Shoko, pradă sentimentelor confuze şi contradictorii provocate de descoperirea faptului că mama sa
a trăit o dragoste pe care „soarele nu o luminează şi care curge de nicăieri către nicăieri ca un râu
subteran”, nu poate spune decât: „Înţeleg”. Ea încearcă să-l anunţe pe Josuke de cele aflate, dar
Midori este cea care soseşte în fugă mare la căpătâiul lui Saïko şi asistă la ultimele ei clipe de viaţă.
Shoko, după ce citise în jurnal despre mama sa – că aceasta s-ar omorî dacă Midori ar afla legătura
sa cu Josuke, a concluzionat că mama ei s-a omorât „pentru a păstra secretul”. Pentru Shoko,
suicidul mamei sale se înscrie deci în continuitatea pasiunii acesteia pentru Josuke şi în
continuitatea dorinţelor suicidare care au marcat istoria lor vinovată.
În ceea ce o priveşte pe Midori, aceasta crede că a identificat înfiriparea ideei suicidului în
sufletul lui Saïko, în momentul unei priviri pe care aceasta i-a aruncat-o în timpul vizitei sale. De
fapt, când Midori intră în cameră, zărirea lui Saïko îmbrăcată în „haori” „cu pietrele mov, enorme”,
o aduce cu treisprezece ani în urmă într-o scenă întâmplată la hotelul Atami, între soţul ei şi Saïko
la care ea a asistat fără a fi văzută - în timp ce era o tânără proaspăt căsătorită de douăzeci de ani.
Midori evocă această scenă datând din februarie 1934 determinantă pentru urmarea relaţiei lor,
pentru a justifica faţă de soţul ei, cererea de divorţ. Urmărindu-l în secret pe Josuke până la hotelul
Atami, ea o vede de la fereastra camerei sale pe Saïko care i se alătura soţului ei. Verişoara ei se
identifcă deci în ochii ei cu acest veşmânt pe care îl poartă. Cufundată în confuzie de superioritatea
2
pe care o recunoaşte – experienţă, ştiinţă, talent, frumuseţe, tandreţe – ea alege să păstreze tăcerea
dar adoptă o conduită provocatoare în privinţa lui Josuke sperând în van să-l atragă astfel. În
momentul în care se situează în relatare, în octombrie 1947, în loc să continue să tacă, crede că i s-a
ivit ocazia să „ceară repararea” situaţiei : „ Voi dezvălui secretul meu – scrie ea – şi-l voi etala în
faţa acelui „haori ornat cu pietre”. În versiunea vizitei lui Saïko pe care o dă Midori, aceasta din
urmă scoate un ţipăt scurt, păleşte, coboară ochii, apoi îşi ridică faţa. Midori estimează că poate să
interpreteze cu certitudine această expresie : „Ea mă privea intens – scrie ea - ; şi eu simţeam că ea
va muri; fără îndoială în acea secundă moartea s-a instaurat în ea.” Midori crede că a citit în
„privirea liniştită” a lui Saïko decizia de a muri. Midori adoptă deci un alt punct de vedere referitor
la suicidul lui Saïko decât cel al lui Shoko. „ Cum trebuie ea să-şi fi dorit să dispară din vederea
mea!”, cum era împărţită între veselie şi tristeţe! Modori crede că a fost, prin cuvintele pe care i le-a
adresat, agentul morţii rivalei sale.
Dar certitudinile lui Shoko, ca şi acelea ale lui Midori sunt demontate de a treia scrisoare, cea a
lui Saïko. Să amintim faptul că ficţiunea lui Inoué o plasează pe Saïko în poziţia unei enunţări
singulare: ea a luat otrava, ea ştie că va muri, ea se angajează într-un efort de luciditate şi sinceritate
pentru a încerca să spună cine a fost adevărata Saïko.
În timp ce Midori crede că i-a dat o lovitură fatală lui Saïko, informând-o că a văzut totul,
aceasta din urmă insistă din contră pe impresia de linişte şi serenitate pe care i-a produs-o această
revelaţie. Cuvintele ei merită citate: „Mă simţeam eliberată. Încărcătura tristă şi grea care apăsa pe
umerii mei nu mai era. În locul ei, nu rămânea decât un gol care mă aducea în pragul lacrimilor ...
Am fost pătrunsă de un sentiment de bucurie deplină, sau mai bine zis de sentimentul eliberării
mele”. Ideile de păcat şi de moarte pe care le-a asociat timp de treisprezece ani cu eventualitatea că
secretul ei va fi descoperit îi păreau acum lipsite de sens. Ea arăta un fel de detaşare în privinţa
relaţiei cu Josuke.
Ce ar fi putut sa-i spună lui Midori, dacă aceasta n-ar fi plecat: „ Vrei să-mi dai pe soţul tău fără altă
formalitate?” sau din contră „ a venit momentul să-ti redau soţul”? Odată ridicat vălul secretului, nu
ideea morţii i se prezintă lui Saïko, ci o formă de linişte, de serenitate, un sentiment de eliberare; şi
de asemenea descoperirea faptului că s-a înşelat pe ea însăşi în toţi aceşti treisprezece ani.
Urmarea relatării ei, relevă circumstanţele de care nici Shoko, nici Midori nu ştiau. Saïko
povesteşte că de fapt a fost scoasă dintr-un somn profund de vizita unui unchi venit să afle despre
sănătatea ei. Acesta o informează accidental, la plecare, despre recenta recăsătorie a lui Kadota,
fostul ei soţ, tatăl lui Shoko. La această veste, Saïko îşi simte corpul căzând şi se aude spunând
”Totul s-a terminat!”. După ce i-a cerut lui Shoko să-i ardă jurnalul, ea decide să se omoare:
„Simţeam că a venit momentul în care, orice s-ar fi întâmplat trebuia să mor. Ar fi si mai drept de
spus că nu mai aveam dorinţa de a trăi”.
3
Cum am putea interpreta suicidul lui Saïko?
Senzaţiile induse lui Saïko de revelaţia lui Midori, dar şi precizia extremă a anamnezei care o
face pe eroina acestui caz să se gândească doar la vestea căsătoriei lui Kadota reprezintă cauza
contingentă şi determinantă a suicidului.
În contextul ficţiunii literare unde are loc, această interpretare, îşi datorează forţa faptului că se
sprijină pe relatarea interesului principal, nesuspectat de minciună în momentul şi în poziţia în care
se găseşte. Este desigur foarte delicat să împrumuţi o exemplaritate clinică unei opere de ficţiune, şi
mai mult, când este vorba despre interpretarea unui act asemenea suicidului. Şi noi suntem chemaţi
de text să ne întrebăm în ce măsură şi în ce condiţii o asemenea interpretare ar putea aduce o lumină
unei teorii psihanalitice a suicidului.
Vom începe prin a releva punctele care aduc dificultatea.
Am putea, pentru început, să obiectăm faptul că Saïko şi Kadota sunt separaţi de cincisprezece
ani şi că este în oarecare măsura o întâmplare, cum de altfel remarcă şi Saïko, faptul că soţul ei nu
se recăsătorise de atunci.
În al doilea rând, însuşi faptul că Saïko susţine că în sfârşit are acces la adevăratul ei „eu” cere a
fi examinat. „ „Eul” care scrie această scrisoare este eul meu, adevăratul meu „eu” ”, scrie ea. O
asemenea revendicare, chiar şi formulată de către un subiect în pragul morţii, poate semăna
suspectă. Saïko nu se gândeşte la efectul pe care îl va produce scrisoarea sa amantului ei?
Lacan enunţă faptul că suicidul este precedat de o dorinţă de a nu şti. Subiectul nu este prezent în
timpul actului său. El nu îşi va da aşadar seama de actul său.
În ceea ce-o priveşte poziţia subiectivă a lui Saïko în privinţa aceluia care i-a fost soţ şi este tată
al copilului ei se situează la antipodul indiferenţei. Scrisorile lui Shoko şi ale lui Saïko, luminează
parţial contextul rupturii: ele ne dezvăluie că aceasta s-a produs după vizita unei femei venită la
Kadota, în alcovul camerei de oaspeţi, cu un copil al cărui tată era. Saïko, incapabilă de a ierta, a
cerut atunci divorţul. Acest refuz al iertării pare să fi existat la ea deşi simţea un ataşament profund
faţă de Kadota, pe care îl presupunea mereu încă nerecăsătorit. Această ambivalenţă a lui Saïko
apare în scrisoarea sa, unde menţionează gânduri fugitive avându-l ca subiect pe Kadota, chiar şi
atunci când ea era cu Josuke, inclusiv în noaptea de 6 August. Caracterul lor terifiant este evocat de
către Saïko care îl asociază „ golului singurătăţii, o singurătate inexprimabilă, deprimantă. O
singurătate oarbă”. Se adevereşte deci, că relaţia afectivă dintre Saïko şi Kadota nu şi-a pierdut
actualitatea la momentul în care se desfăşoră relatarea, adică cincsprezece ani după separarea lor.
Cât despre referinţa pe care o face Saïko la „eul” ei „veritabil”, trebuie constatat că poziţia ei
este departe de orice introspecţie cu caracter psihologic. Ea nu va şti să se reducă nici la un
resentiment, nici la o tentativă de manipulare. „Eul veritabil” a lui Saïko este, de reţinut acest
aspect, acela care nu a putut să se exprime în timpul relaţiei sale cu Josuke şi nu putea să-şi
4
găsească locul datorită circumstanţelor care au marcat începutul relaţiei lor. Ea îşi aminteşte cum
şi-a spus ei însăşi „ Atâta timp cât voi trăi, voi înşela pe toată lumea, nu doar pe Midori ci şi pe toţi
ceilalţi, pe tine şi pe mine deopotrivă. Acesta este destinul meu.” Nu este vorba la ea despre un eu
profund pe care l-a cunoscut şi pe care l-a disimulat considerându-se a fi în măsură să obiectiveze
contururile apropierii morţii. Ci dimpotrivă, o parte din ea însăşi, suscită repulsia sa şi groaza sa; ea
pare a vrea să fugă şi să se apropie prin scriitură. Acest „eu oribil” ea îl asociază deopotrivă
„karmei” şi „coşmarului de a fi în viaţă”, şi sugerează în plus o imagine - aceea a şarpelui care i-a
fost destinat ca ornament al unei pagini din jurnalul ei. Altfel spus, Saïko, nu face decât să expună
în scrisoarea sa ceea ce ştia deja. Inoué îi împrumută, în mod contrar, un demers care înglobează pe
rând ceea ce Lacan desemnează drept „oroarea de a şti” şi ceea ce am putea numi o grijă a sinelui, şi
chiar în câteva privinţe, o etică a dorinţei.
În cele din urmă, în ceea ce priveşte trecerea la actul suicidar, aceasta ar exclude din principiu
orice auto-interpretare, nu vom şti din nou că este vorba despre o operă literară. Cadrul ficţiunii îi
permite lui Saïko să supravieţuiască suicidului şi în acest timp al amânării, moment al unei vieţi
intense, se supune dorinţei de a analiza evenimentele care au precedat actul său şi au participat la
cauzarea lui. Ea ia astfel distanţă faţă de dorinţele ei suicidare anterioare. Inoué nu îî împrumută
totuşi o plină conştiinţă a naturii complexe a cauzalităţii actului ei. Oricât de profunde şi de
autentice ar fi, exigenţa adevărului despre care mărturiseşte Saïko şi justeţea cu care notează
momentele de oscilare între identificările care o îndeamnă către trecerea la act – şi afectele care
însoţesc această traiectorie – nu trebuie să fie confundate cu o înţelegere exactă a înlănţuirilor
acestor cauze.
În această privinţă, ordinea scrisoriilor – Shoko, Midori, Saïko – nu posedă doar o dialectică
adevărată, în sensul în care diferitele interpretări ale actului se reiau una pe alta; comportă şi efecte
cumulative. Astfel, chiar dacă interpretarea lui Midori ar fi amprenta necunoştiinţei, revelaţia
faptului că ea ştia secretul nu are efectul cuvintelor unchiului lui Saïko. Acest efect declanşator al
veştii recăsătoriei lui Kadota nu poate totuşi să se conceapă decât dacă ţinem cont de bulversările
prealabiile induse lui Saïko de către revelaţia lui Midori. Această revelaţie a făcut-o să ezite în
dorinţa de a se lăsa iubită de către Josuke. Ea se găseşte de atunci readusă într-o stare psihică
anterioară, marcată de senzaţia de nelinişte deja încercată între cele două - între ruptura cu Kadota şi
legătura cu Josuke. Ea notează această reproducere a unei situaţii trecute „Totul se prezintă sub
acelaşi aspect ca altădată”.
Această structură cauzală în doi timpi, care-l trimite şi pe unul şi pe celălalt la o separare, se
dovedeşte esenţială realizării trecerii către actul suicidar.
Într-un prim timp, revelarea că Midori a ştiut dintotdeauna secretul ei o aduce pe Saïko în pragul
de a se gândi că s-ar putea despărţi de Josuke. Acest gând îi provoacă o senzaţie de gol. Regăsim
5
deci aici, sub o altă formulă „golul singurătăţii” a cărui experienţă a simţit-o Saïko în timpul marilor
bombardări când se gândea că prezenţa lui Kadota ar fi protejat-o. Dar acest gol este din început
asociat cu un sentiment de eliberare şi cu o formă de extaz pentru care Saïko nu ezită să folosească
termenul de veselie enormă.
În timpul secund, vestea recăsătoriei lui Kadota îşi dobândeşte eficacitatea singulară pentru că
se înscrie în golul indus de primul timp. Golul nemaifiind acoperit de fantasmă, Saïko simte
literalmente corpul său căzând.