UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Matematică - Informatică

Platforma BLACKBOARD

Codul cursului: Mmi1205

Denumirea cursului: Arhitectura Sistemelor de Calcul
Tip curs: Obligatoriu
Durata cursului / Nr. Credite: semestrul 1 / 4 credite
Perioada de accesare a cursului: 1 oct 2006 - 1 oct 2007
Manualul recomandat: Arhitectura Sistemelor de calcul, Editura FRM, sub tipar
Obiectivul principal al cursului: Dobândirea de cunoştinte, aptitudini şi competenţe privind
bazele aritmetice, logice şi arhitecturale ale sistemelor de calcul precum şi iniţiere în
programarea în limbaj de asamblare (a procesorului MMIX).
Modul de stabilire a notei finale: 6u x 3p + 10m x 5p + 4d x 8p = 100p. În final se împarte
numărul de puncte la 10 şi se rotunjeşte la întreg.
ZI - Verificare (se va lua în considerare şi activitatea desfăşurată în cadrul
laboratorului cu ponderea de 50%)
FR, ID - examen la calculator 6 întrebări uşoare, 10 întrebări de nivel mediu şi 4
întrebări difcile).
Consultaţii pentru studenţi: Marţi, 7.30 - 16.00
Adrese e-mail responsabil pentru contactul cu studenţii: info@spiruharet.ro
Titularul/titularii cursului / serie ZI, FR, ID (matematică, informatică)
Prof. Univ. Dr. Albeanu Grigore
Grigore.Albeanu@gmail.com
Str. Ion Ghica, Facultatea de matematică-informatică
Ma, 7.30-16

2. Conţinutul tematic al cursului

0. INTRODUCERE
1. BAZELE ARITMETICE ALE SISTEMELOR DE CALCUL
1.1. Sisteme de numeraţie
1.2. Coduri
1.3. Reprezentarea numerelor întregi
1.4. Reprezentarea IEEE 754
2. BAZELE LOGICE ALE SISTEMELOR DE CALCUL
2.1. Latici şi algebre Boole
2.2. Funcţii booleene. Forme normale
2.3. Aplicaţii
3. STRUCTURA SISTEMELOR DE CALCUL
3.1. Resursele fizice ale sistemelor de calcul
3.1.1. Generaţii de calculatoare
3.1.2. Procesor. Caracteristici. Set de instrucţiuni
3.1.3. Memorii
3.1.4. Dispozitive periferice
3.1.5. Viteza de procesare
3.1.6. Clasificarea sistemelor de calcul
3.1.7. Modelarea sistemelor digitale
3.2. Resursele logice ale sistemelor de calcul
3.2.1 Introducere în sisteme de operare
3.2.2. Iniţiere în utilizarea sistemelor de calcul bazate pe UNIX
3.2.3. Iniţiere în utilizarea PC/Windows
3.2.4. Resurse logice privind programarea calculatoarelor
4. CALCULATORUL MMIX
4.1. Instrucţiunile calculatorului MMIX
4.2. Programarea calculatorului MMIX

3. Bibliografie minimă obligatorie

[1] D. Knuth, Arta programării calculatoarelor: MMIX - un calculator RISC pentru noul
mileniu, Editura Teora, 2005
[2 ] A.S. Tanenbaum, Organizarea structurală a calculatoarelor, Computer Press Agora, 1999
[3] J. Henessy & D. Patterson, Computer Architecture: a Quantitative Approach, Morgan
Kaufman, 2002.
[4] G. Albeanu, Arhitectura Sistemelor de Calcul, Editura FRM (sub tipar)

4. Bibliografie facultativă
[5] G. Albeanu, Sisteme de operare, Editura Petrion, Bucureşti, 1996, ISBN 973-9116-04-3.
[6] D. Knuth, Arta programării calculatoarelor, Vol. I, Editura Teora, 1999, ISBN 973-601-
910-1.
[7] D. Knuth, MMIXware. Lecture Notes in Computer Science, Vol. 1750, Springer Verlag,
1999.

5. Prezentarea cursului: Materialul este organizat în patru capitole, conform programei. Va

fi prezentat capitol cu capitol pentru o mai uşoară urmărire: ASC_capitol?.pdf,
ASC_bibliografie.pdf.

6. Aplicaţii: Fiecare capitol cuprinde exemple, studii de caz, teme de casă, teste.
Terminologia este explicată acolo unde apare prima dată. Capitolul următor, dacă depinde de
cele anterioare, utilizează, tacit, definiţiile, formulele de calcul şi teoremele prezentate în
capitolele anterioare.

7. Exemple de teste de autoevaluare: La sfârşitul fiecărei unităţi de studiu (capitol),

cursantul găseşte exerciţii al căror răspuns este prezentat. Prin aceasta se asigură o
autoevaluare continuă. A se vedea test_autoevaluare?.pdf

8. Evaluarea computerizată sub formă de teste de tip grilă: Sunt incluse teste similare
celor prezentate în finalul fiecărei unităţi sau in fişierul ASC_lista_probleme_propuse.pdf.
Întrebările sunt clasificate în uşoare (u), medii (m) şi dificile (d).
 ARHITECTURA SISTEMELOR DE CALCUL

Prof. univ. dr. GRIGORE ALBEANU

INTRODUCERE

Sistemele de calcul au evoluat continuu, iar această evoluţie continuă să ne uimească.

Materialul următor încearcă sa capteze atât bazele matematice ale sistemelor de calcul (utile
oricărui programator), cât şi să prezinte o radiografie a principalelor concepte interesante atât
pentru utilizatori cât şi pentru programatori. Pare surprinzător că se acordă importanţă majoră
bazelor de numeraţie şi funcţiilor booleene, dar orice utilizator/programator, mai devreme sau
mai târziu, va avea nevoie de acestea. Stabilirea culorilor în realizarea paginilor HTML
necesită cunoaşterea sistemului hexazecimal, căutarea de informaţie folosind motorul Google
necesită utilizarea cuvintelor AND, OR etc. (deci a operaţiilor logice). Sistemele de calcul au
fost proiectate, iniţial, pentru calcule ştiinţifice. Ori, reprezentarea IEEE 754 este doar unul
dintre modelele de reprezentare a numerelor reale.
Dacă vrem să programăm eficient trebuie să simplificăm expresiile logice, să
înţelegem modul de funcţionare a unui sistem de calcul particular. Iată, de ce este important
să extindeţi cunoaşterea dincolo de acest material. Resursele bibliografice şi notele de subsol
vă dau doar câteva direcţii.
Partea a treia este doar pentru utilizatori, dar un programator are nevoie să cunoască
mult mai mult decât oferă prezentul material. Veţi spune că nu este nevoie de UNIX pentru că
Windows este sistemul de operare preferat. Nici o problemă! Mai devreme sau mai târziu veţi
avea ocazia să utilizaţi şi alte sisteme de calcul decât calculatoarele personale. Veţi fi
surprinşi să aflaţi cât de multe tipuri de sisteme de calcul / operare există.
Calculatorul MMIX este, deocamdată, unul virtual. Dar câte experimente se pot face.
Aici puteţi înţelege, că înainte de a avea un calculator pentru asamblat, acesta este proiectat
(funcţionarea acestuia fiind simulată pe alte sisteme existente deja), simulat, fabricat, testat şi
apoi multiplicat (eventual în clone precum calculatoarele IBM/PC).
Prezentul material este structurat în patru părţi. Prima parte se ocupă de modalităţi de
reprezentare a datelor în sistemele de calcul. Atât pentru numere naturale, numere întregi cât
şi pentru numere raţionale, sistemul binar se impune. Programatorii au nevoie, însă, şi de
sistemele hexazecimal sau octal. Complementul faţă de doi, reprezentarea IEEE 754 nu
trebuie să lipsească din pregătirea informaticienilor. Ele vă permit să înţelegeţi tipurile de date
cu care operează limbajele de programare (inclusiv cele care manipulează obiecte) precum şi
operaţiile cu aceste date. Capitolul al doilea, aparent teoretic, are aplicaţii majore în
proiectarea sistemelor digitale şi a optimizării calculului. Secţiunea 3.1.7 reprezintă doar o
introducere.
Secţiunea a treia este un sumar al tuturor componentelor unui sistem de calcul. El
poate fi oricând extins în funcţie de noile tehnologii informaţionale. Au fost introduse
modurile de utilizare UNIX/Windows pentru că acestea domină piaţa actuală. Aceasta nu face
ca cel care parcurge materialul să nu se poată descurca şi cu alte sisteme de calcul.
Experienţa de utilizare / programare se poate îmbunătăţii numai prin exerciţiu, prin
experiment. Instrucţiunile INTEL pot fi analizate folosind DEBUG (comandă externă a
oricărui sistem Microsoft), comenzile externe Windows pot fi studiate folosind Windows
NT/2000/XP în mod text, iar comenzile UNIX prezentate pot fi experimentate cu orice
versiune de Linux. Eventuale resurse necesare experimentării MMIX pot fi obţinute folosind
referinţele menţionate în text.
Bibliografia este minimală, ea poate fi completată cu alte referinţe şi va fi permanent
actualizată. Sistemele de calcul evoluează permanent. Este o realitate!
 1. BAZELE ARITMETICE ALE SISTEMELOR DE CALCUL

1.1. Sisteme de numeraţie

Pentru prelucrarea datelor, omul lucrează în sistemul de numeraţie zecimal, folosind

cele 10 simboluri: 0, 1, 2, ..., 9, numite cifre (eng. digits).
Pentru domeniul sistemelor de calcul digitale1, cele mai importante sisteme de
numeraţie sunt: binar, octal şi hexazecimal. Sistemul binar foloseşte baza de numeraţie 2 (0 +
1 = 1 + 0 = 1; 0 + 0 = 0; 1 + 1 = (10)2 = 2 (în baza 10); 0 x 0 = 1 x 0 = 0 x 1 = 0, 1 x 1 = 1).
Sistemul octal, cu baza opt, foloseşte simbolurile: 0, 1, ..., 7. Baza de numeraţie a sistemului
hexazecimal este 16, iar simbolurile folosite sunt: 0, 1, ..., 9, a, b, c, d, e, f. Se pot utiliza –
prin corespondenţă biunivocă - şi simbolurile A, B, C, D, E, F cu semnificaţia simbolurilor a,
b, c, d, e, f.
Datorită modului poziţional, de lucru, indiferent de sistemul de numeraţie utilizat,
realizarea operaţiilor aritmetice urmează acelaşi algoritm2 (de exemplu, la adunare se face
transport de la ordinul curent la ordinul imediat superior.
Procesul privind transformarea reprezentărilor exprimate în sisteme de numeraţie se
numeşte conversie. Referitor la sistemele de numeraţie, descriem câteva metode de conversie
şi algoritmii de calcul corespunzători3.
Codificarea unui număr real într-o bază de numeraţie b (b ≥ 2), se bazează pe
operaţiile de împărţire şi înmulţire aplicate numerelor întregi. Pentru a converti un număr real
format din parte întreagă şi parte fracţionară, din scrierea zecimală, în baza b (b ≥ 2), se
procedează astfel:
1. se împarte (conform teoremei împărţirii cu rest4) la b, partea întreagă şi câturile
obţinute după fiecare împărţire, până se obţine câtul zero. Rezultatul conversiei
este constituit din resturile obţinute, luate în ordine inversă apariţiei acestora.
2. se înmulţeşte cu b, partea fracţionară5 şi toate părţile fracţionare obţinute din
produsul anterior, până când partea fracţionară este nulă sau a fost obţinut
numărul de cifre dorit. Rezultatul conversiei părţii fracţionare este constituit din
părţile întregi6 ale produselor, luate în ordinea apariţiei.

1
Un sistem de calcul (calculator) este o structură destinată prelucrării datelor. El este alcătuit din
resurse fizice (hardware), resurse logice (software) şi resurse informaţionale (fişiere de configurare,
registre de profil etc.) care cooperează pentru satisfacerea cerinţelor utilizatorilor privind introducerea,
memorarea (stocarea), prelucrarea, transmiterea (către un alt sistem de calcul), precum şi regăsirea
(prin interogare) datelor. Se face distincţie între sistemele de calcul digitale (numerice) şi sistemele de
calcul analogice.
2
Un algoritm este o reţetă care descrie un proces de calcul şi este asociat rezolvării problemelor
decidabile.
3
Bazele de numeraţie îşi vor dovedi utilitatea atât în contextul programării calculatoarelor (limbaj de
asamblare, limbajul C, limbajul C++ etc.), cât şi în contextul utilizării calculatoarelor (de exemplu, la
specificarea culorii textului când se realizează pagini Web: pentru culoarea având structura 40% roşu,
20% verde şi 40% albastru, se obţine 40% din 255 = 102 = #66; 20% din 255 = 51 = #33, iar codul
final al culorii se obţine prin concatenare: #663366).
4
Teorema împărţirii cu rest: dacă a (deîmpărţit) şi b (împărţitor) sunt numere întregi (b nenul), atunci
există şi sunt unice numerele întregi q (câtul) şi r (restul), astfel încât a = b x q + r, 0 ≤ r < |b|, unde |b|
reprezintă modulul (valoarea absolută) a numărului b.
5
Partea fracţionară a unui număr real a, notată {a}, este diferenţă dintre numărul a şi partea sa
întreagă, notată [a], adică {a} = a – [a].
6
Conform principiului lui Arhimede, pentru orice număr real pozitiv x şi pentru orice număr real a,
există un număr întreg n, unic, astfel încât (n-1)x ≤ a < nx. Pentru x = 1, numărul întreg n se numeşte
partea întreagă a numărului a şi se notează cu [a]. Deci, [a] este cel mai mic număr întreg mai mic sau
egal cu a: [a] ≤ a < [a]+1.
Conversia binară a numărului zecimal 24,25 este 11000,01. Numărul zecimal 2002,2003 este
reprezentat în sistem octal cu 10 poziţii în partea fracţionară (b = 8) prin şirul:
3722,1464011651. Numărul zecimal 1961,25 este reprezentat în format hexazecimal (b = 16)
prin şirul: 7A9,4.
Pentru a transforma un şir de simboluri ale sistemului de numeraţie în baza b (b ≥ 2),
în zecimal, se va calcula suma produselor dintre cifra corespunzatoare (din şir) şi baza7
ridicată la puterea specificată de poziţia acesteia. Trebuie observat că poziţiile sunt indicate:
1. pentru partea întreagă, de la dreapta la stânga, prin numerele 0, 1, … ş.a.m.d.
2. pentru partea fracţionară, de la stânga la dreapta, prin numerele: -1, -2, … ş.a.m.d.
Şirul binar 01100110101,10101 corespunde numărului zecimal: 821,65625 (= 1x29 + 1x28 +
0x27 + 0x26 + 1x25 + 1x24 + 0x23 + 1x22 +0x21 +1x20 +1x2-1 +0x2-2 +1x2-3 +0x2-4 +1x2-5).
Şirul octal 765,567 corespunde numărului zecimal: 501,732421875. Şirul hexazecimal 3A5,4
reprezintă numărul zecimal 933,25.
Conversia din binar în octal, hexazecimal şi invers se bazează pe observaţia conform
căreia 8 = 23 şi 16 = 24, Astfel, folosind proprietăţile de calcul, se obţine o strategie de
conversie automată între aceste sisteme. Conversia binar → octal, respectiv octal → binar
foloseşte corespondenţa:

Octal: 0 1 2 3 4 5 6 7
Binar: 000 001 010 011 100 101 110 111

Conversia binar → hexazecimal, respectic hexazecimal → binar, foloseşte corespondenţa:

Hexazecimal: 0 1 2 3 4 5 6 7
Binar: 0000 0001 0010 0011 0100 0101 0110 0111

Hexazecimal: 8 9 A B C D E F
Binar: 1000 1001 1010 1011 1100 1101 1110 1111
Şirul cu 64de poziţii binare:
0111.0110.1110.1101.1011.1011.1010.1010.1110.1011.0101.0101.0101.0101.0101.0111
se va “traduce” în şirul octal: 0733555672535325252527, respectiv în şirul hexazecimal:
76EDBBAAEB555557. Se observă rolul sistemului binar ca sistem intermediar de conversie
pentru sistemele de numeraţie în care baza este o putere a numărului doi.
Operaţiile aritmetice cu numere binare, octale, respectiv hexazecimale se efectuează
similar operaţiilor cu numere zecimale. La adunare va interveni transportul către ordinul
superior, la scădere va interveni împrumutul de la ordinul superior, iar înmulţirea se va
desfăşura prin totalizarea unor produse parţiale, analog modului de calcul zecimal.
Pentru numere octale şi hexazecimale, operaţiile aritmetice sunt efectuate conform
următoarelor reguli:

Tabla adunării octale:

7
Aici este vorba de numărul b (baza de numeraţie considerată; b ≥ 2)
 Tabla înmulţirii octale:

Tabla adunării hexazecimale:

Tabla înmulţirii hexazecimale:

Exemple: 10110011 + 111110 = 11110001 (baza 2); 34022,56-1234,11=32566,45

(baza 8); 5DA2 x B8 = 434C70 (baza 16). Efectuaţi operaţiile arătând modul de calcul.
 1.2. Coduri
+
Fie A şi B două mulţimi nevide şi B mulţimea (infinită a) şirurilor (numite şi cuvinte
nevide peste B) formate cu elemente din B (în calitate de alfabet). Practic, un cuvânt peste
alfabetul B este o secvenţă finită de simboluri din B: w = a1a2...ak, k ≥ 1, ai ∈ B, 1 ≤ i ≤ k.
Numărul k reprezintă lungimea cuvântului w, notată şi prin |w|. Mulţimea tuturor cuvintelor
peste B, la care se adaugă cuvântul de lungime zero (cuvântul vid), identificat prin λ, se
notează cu B*, adică B* = B+ ∪{λ}.
Prin codificare a elementelor mulţimii A cu ajutorul elementelor mulţimii B
înţelegem determinarea unei funcţii injective, ϕ, numită cod, definită pe mulţimea A cu valori
*
în mulţimea B . Uneori, se numeşte cod chiar imaginea mulţimii A, notată ϕ(A), prin funcţia
de codificare. Codurile în care sunt reprezentate numai numere se numesc coduri numerice,
iar cele care cuprind numere, literele şi celelalte semne se numesc coduri alfanumerice. Altfel
spus, un cod este un set de simboluri elementare împreună cu o serie de reguli potrivit cărora
se formează aceste simboluri. Codificarea reprezintă procesul de stabilire a unui cod.
Dacă mulţimea A are n elemente, ne interesează determinarea lungimii codului, adică
lungimea maximă a secvenţei din B* pentru a se putea codifica toate cele n obiecte. Dacă toate
cuvintele din B* au aceeaşi lungime codul se numeşte uniform. O codificare ϕ : A → B* în
care toate cuvintele-cod ϕ(x), x ∈ A, au lungimea constantă k se numeşte codificare – bloc de
lungime k, iar ϕ(A) este un cod – bloc de lungime k. Mulţimea codurilor – bloc conţine codul
ASCII, codul Unicode, codul ISBN etc. ). Codul ASCII (eng. American Standard Code for
Information Interchange) - în engleză pronunţat “as-key” - este cel mai popular cod utilizat în
transmiterea datelor. Codul ISBN (eng. International Standard Book Number) este un cod
folosit de toate editurile din lume, fiecare carte având codul său unic (compus dintr-un prefix,
codul ţării, codul editurii, codul publicaţiei şi cifra de control).
Pentru cazul sistemelor de calcul, mulţimea B este formată din simbolurile unui
sistem de numeraţie, iar lungimea codului depinde de natura obiectelor mulţimii A. Dacă B
are numai două simboluri se obţine codificarea binară.
Un mesaj m este un element (şir) din A*: m = m1m2...m|m|. Codificarea mesajului m se
obţine prin concatearea şirurilor ϕ(m1), ϕ(m2), ..., ϕ(m|m|). Evident mesajul vid se codifică prin
cuvântul vid.
Codurile pot fi alfanumerice şi grafice (folosind imagini). Un exemplu de cod
nenumeric, foarte popular, este codul de bare (eng. bar code), utilizat în supermagazine.
În cazul transferului datelor între sisteme de calcul pot apărea erori. De aceea se
utilizează coduri de control cu posibilitatea detectării şi corectării erorilor. Mai precis, se
ataşează cifre binare (de control) la emisia mesajului, recepţia fiind responsabilă de controlul
modului de respectare a corectitudinii mesajului. Cele mai utilizate procedee pentru detectarea
erorilor sunt: codurile pentru controlul parităţii şi codurile polinomiale ciclice.
Din cele de mai sus rezultă că datele sunt reprezentarea fizică (prin intermediul
codului) a entităţilor din care este compusă informaţia (cifre, litere, semne speciale, imagini,
sunete etc.) pentru ca aceasta să poată fi stocată, prelucrată sau transmisă.
Din punct de vedere logic, unei date i se asociază un identificator (simbol sau nume
pentru diferenţierea de alte date şi pentru referirea acesteia). În vederea prelucrării, datelor le
sunt asociate atribute precum: tipul datei (numeric: întreg sau real; logic; şir de caractere;
enumerare, adresă etc.), precizia reprezentării interne şi modul de vizualizare (poziţie,
aliniere, corpul simbolului, dimensiunea etc). În timpul prelucrării unele date îşi păstrează
valoarea iniţială (se numesc constante), iar altele se modifică în timp (se numesc variabile).
Constantele hexazecimale vor fi scrise cu ajutorul unuia dintre prefixele 0x, 0X,
respectiv #, după care va urma secvenţa simbolurilor 0..9, a-f sau A-F. Constantele octale vor
fi descrise prin utilizarea prefixului 0. În lipsa acestor prefixe, constantele numerice vor fi
considerate ca fiind de tip zecimal (în baza 10). Prin caracter se înţelege un element al
codului ASCII (sau Unicode), iar un şir de caractere, de obicei este încheiat cu un cod
special. Mai multe detalii vor fi prezentate, în secţiunea 5, în conexiune directă cu
programarea procesoarelor.
 1.3. Reprezentarea numerelor întregi

Primele maşini de calcul (în special mecanice) au folosit sistemul de numeraţie

zecimal. La baza tehnicii calculului electronic au stat rezultatele obţinute în cadrul teoriei
informaţiei şi în domeniul circuitelor electronice active. Cercetările întreprinse, au arătat că
sistemul de numeraţie potrivit calculatoarelor digitale este cel binar, adică orice informaţie,
oricât de complexă este, poate fi exprimată prin informaţii elementare.
Informaţia elementară este numită bit (eng. binary digit). Un bit este descris prin una
din cifrele binare: 0, 1. Biţii se pot grupa formând un nyp (2 biţi; denumire8 dată de Gregor N.
Purdy, conform D. Knuth (2005) ), niblle (patru biţi), octet (opt biţi; eng. byte; denumire
stabilită în 1956 de Dr. Werner Buchholz de la IBM) etc. Următoarele secvenţe de mai mulţi
octeţi sunt foarte importante: wyde (doi octeţi), tetrabytes (patru octeţi), octabytes (opt octeţi).
Intern, ceea ce prelucrează un calculator numeric este un şir de cifre binare. Aceste şiruri fără
a avea vreo semnificaţie se numesc date. Într-un calculator, informaţia reprezentată codificat
formează mulţimea datelor.
Pentru a modela sistemul de numeraţie binar, trebuie utilizat un mecanism cu două
stări (un comutator). Prin urmare, calculatorul poate fi privit ca un ansamblu de circuite
electrice, electronice şi părţi mecanice, ansamblu numit hardware9. Prelucrarea datelor este
realizată de programe, compuse din comenzi numite instrucţiuni. Totalitatea programelor
poartă numele de software10. Se pot efectua operaţii de evaluare sau de transfer (cazul
reţelelor de calculatoare).
Sistemele de calcul utilizează cel mai frecvent coduri alfanumerice cu 7, 8 şi 16 cifre
binare care permit reprezentarea a 128 (ASCII), 256 (Latin-1 sau ISO 8859-1), respectiv
65536 (Unicode sau ISO/IEC 10646 UCS-2) obiecte (cifre, litere, caractere speciale.
Valorile din domeniul 0..31 ale codului ASCII descriu elemente de control, valorile
din domeniul 32..126 descriu simboluri imprimabile (semne speciale, litere, cifre), iar
valoarea 127 reprezintă codul elementului de control DEL. În tabelul de mai jos este prezentat
codul ASCII în exprimarea hexazecimală (de exemplu, #41 = 65, reprezintă caracterul 'A', iar
#20 = 32 = SP este caracterul 'spaţiu'.)

Codurile numerice oferă posibilitatea reprezentării numerelor folosind sistemul binar.

Reprezentarea numerelor în acest sistem se face în mai multe forme, în funcţie de mulţimea

8
Alte denumiri sunt: crumb, quad, quarter, tayste, tydbit, conform http://www.fullbooks.com/The-
New-Hacker-s-Dictionary-version-4-2.html, http://dictionary.reference.com/browse/crumb etc.
9
Cuvântul hardware descrie totalitatea resurselor fizice ale unui sistem de calcul. Conform
dicţionarului de informatică [DINF1981], hardware (din limba engleză) reprezintă un "termen general
desemnând circuitele, dispozitivele şi echipamentele componente ale unui sistem de calcul", adică
"toate unităţile fizice existente, cu funcţii bine determinate, în cadrul unui sistem de calcul; funcţiile
sale, specificate de către fabricant, sunt la dispoziţia utilizatorului care le poate exploata cum doreşte."
10
Cuvântul software descrie atât programele de bază cât şi pe cele aplicative. Conform [DINF1981],
software (din limba engleză) reprezintă un "termen utilizat pentru a desemna: a) totalitatea programelor
cu care este echipat un sistem de calcul; b) preocupările corespunzătoare realizării produselor program
şi, în cel mai larg sens, analizei şi cercetărilor efectuate în raport cu activităţile conexe realizării
programelor."
căreia îi aparţin numerele, operaţiile aritmetice fiind efectuate de către dispozitive aritmetice
specializate (sumatoare, multiplicatoare etc.).
Reprezentarea numerelor naturale se realizează pe un număr fix de poziţii binare (de
regulă 8, 16, 32, sau 64) prin conversia numărului zecimal în baza 2. Pentru numărul natural
x, această reprezentare este numită reprezentare aritmetică şi furnizează aşa numitul cod
direct cd(x).
Prin utilizarea a n poziţii binare (n ≥ 1) se pot reprezenta aritmetic toate numerele
naturale din plaja: 0 .. 2n-1. Se spune că aceste date sunt fără semn (eng. unsigned). Domeniile
de valori acoperite de reprezentarea aritmetică sunt:

unsigned byte 0 .. 255

unsigned wyde 0 .. 65.535
unsigned tetra 0 .. 4.294.967.295
unsigned octa 0 .. 18.446.744.073.709.551.615

Reprezentarea numerelor întregi (eng. signed)- numită şi reprezentare algebrică -

este asemănătoare reprezentării numerelor naturale, cu deosebirea că prima poziţie este
ocupată de semnul numărului întreg, iar celelalte simboluri se obţin în urma unei transformări
bit cu bit. De obicei, reprezentarea unui număr întreg negativ x utilizează codul complementar
faţă de doi c2(x) = c1(cd(|x|))+1, unde c1 asociază oricărei secvenţe binare, şirul obţinut prin
schimbarea lui 0 în 1 şi a lui 1 în 0 (aşa numitul cod invers sau complement faţă de unu). În
plus11, c2(x) = 2n +x, dacă primul bit din c2(x) este 1 (x < 0).
Cunoscând numărul n (n ≥ 1) de poziţii binare pe care se reprezintă un număr întreg
în forma algebrică, plaja numerelor care admit o reprezentare în cod complementar este -2n-1 ..
2n-1-1. Codul complementar este potrivit pentru aplicaţii deoarece operaţia de scădere este
transformată în operaţie de adunare conform formulei: a - b = a + (-b), iar scăzătorul este
reprezentat în cod complementar. Dacă rezultatul scăderii este un număr negativ, acesta este
reprezentat tot în cod complementar. Dacă apare transport de la poziţia alocată semnului,
acesta se ignoră. Domeniile de valori12 acoperite de reprezentarea algebrică sunt:

signed byte -128 .. 127

signed wyde -32.768 .. 32.767
signed tetra -2.147.483.648 .. 2.147.483.647
signed octa -9.223.372.036.854.775.808 .. 9.223.372.036.854.775.807

1.4. Reprezentarea IEEE 754

Numerele reale (mai precis numerele raţionale) se reprezintă sub formă fracţionară
prin intermediul codificării în virgulă mobilă. Operaţiile aritmetice cu numere în virgulă
mobilă sunt, fie realizate software (biblioteca metodelor de calcul numită şi API (eng.
Application Programmer Interface)), fie prin intermediul unor dispozitive electronice
specializate (procesoare de calcul în virgulă mobilă; FPU – Floating Point Unit).
Fie q şi b numere naturale nenule, iar x ∈ R dat. Numim reprezentare cu virgulă
mobilă a numărului x, cu excesul q, în baza b, perechea (e, f) cu semnificaţia: x = f⋅be-q şi
f<1. Componenta e se numeşte parte exponenţială, iar componenta f, parte fracţionară.
Dacă reprezentarea impune utilizarea a p ≥ 1(p ∈ N*) cifre în baza b atunci -bp ≤ bpf < bp.
Notăm cu e(x) (respectiv f(x)) cantitatea e (respectiv f) pentru a specifica numărul x
luat în considerare.

11
De asemenea, dacă b>1 este baza unui sistem de numeraţie, iar x<0 este un număr a cărui
reprezentare în baza b are n simboluri pentru partea întregă a valorii absolute, atunci complementul faţă
de b al numărului x, notat cb(x) este definit astfel încât cb(x) = bn + x.
12
Trebuie subliniat că aceste domenii împreună cu operaţiile de adunare şi înmulţire nu formează
structurile algebrice cunoscute. De exemplu nu orice întreg cu semn reprezentabil pe 64 de biţi are un
opus.
 Fie x, y numere reale, q şi b ca mai sus, dar fixate. Relaţia de ordine ">" este definită
astfel: x > y ⇔ e(x) > e(y) sau ( e(x) = e(y) şi f(x) > f(y) ).
Despre un număr cu virgulă mobilă (e, f) se spune că este reprezentat normalizat dacă
cifra cea mai semnificativă a reprezentării componentei f este nenulă, adică
1/b ≤ f<1 pentru f ≠ 0 sau
componenta e are cea mai mică valoare posibilă pentru f = 0.
Fie emin, emax numere întregi fixate. Mulţimea numerelor reale cu virgulă mobilă
reprezentabile exact, în baza b, cu excesul q, folosind exact p poziţii pentru partea
fracţionară este Fp,q={x ∈Q x = f⋅be-q, emin ≤ e-q ≤ emax , f = ± (c1b-1 + c2b-2+ ... + cpb-p), ci
∈{0, 1, ..., b-1}, i =1, 2, ...,p}. Fie x un număr real. Spunem că x este situat în domeniul de
valori numai dacă x ∈ Fp,q.
Exponentul minim emin este un număr întreg negativ, iar exponentul maxim emax este
un număr întreg pozitiv. De obicei se memorează btf folosind una dintre reprezentările cu
semn pentru numere întregi (cod invers sau cod complementar).

Observaţii:
e −1
1. Numerele k = b min şi K = b max (1 − b − p ) sunt: cel mai mic număr pozitiv reprezentabil,
e

respectiv cel mai mare număr reprezentabil. -K este cel mai mic număr reprezentabil. Dacă în
timpul operaţiilor aritmetice rezultă numere în valoare absolută mai mici decât k (resp. mai
mari decât K) se spune că s-au produs depăşiri aritmetice inferioare (respectiv, superioare).
2. Nu orice număr raţional x (x∈Q) poate fi reprezentat, chiar dacă k ≤ x≤ K. De exemplu, x
= 0,1 număr reprezentabil exact în baza 10, nu se poate reprezenta exact în baza 2. Acesta
face ca expresia: 3/5*5-3 să fie evaluată de către mediul de programare Turbo Pascal, la
valoarea 2.1684043450E-19, adică
0,00000000000000000021684043450,
un număr foarte mic, dar nenul.
3. Dacă x ∈ Fp,q atunci –x ∈ Fp,q. Totuşi, pentru x ∈ Fp,q se poate întâmpla ca 1/x să nu fie
reprezentabil sau să nu fie în domeniul de valori.
4. Sistemele de calcul actuale utilizează reprezentarea normalizată. În acest caz pentru f ≠ 0
avem c1 ≠ 0. Numărul 0 are o reprezentare specială care depinde de tipul sistemului de calcul.

Fie x ∈ R, valoarea reprezentării lui x aparţinând mulţimii Fp,q , se notează prin fl(x) şi
se defineşte astfel: numărul reprezentabil exact, cel mai apropiat de x (metoda rotunjirii) sau
cel mai apropiat număr reprezentabil, cu modul mai mic decât x (metoda trunchierii).
Rezultă:
x − fl ( x)
Oricare x∈R, x≠0, ≤ cb1− p , unde c = 0.5 în cazul metodei rotunjirii şi
x
c =1 în cazul metodei trunchierii.
Membrul stâng al inegalităţii de mai sus se numeşte eroarea relativă a reprezentării
numărului x. Acest rezultat este foarte important pentru interpretarea rezultatelor obţinute prin
prelucrarea numerică a datelor.

Observaţii:
1. Sistemele de calcul bazate pe reprezentarea cu rotunjire sunt de preferat celor bazate pe
trunchiere, deoarece în cazul trunchierii, eroarea relativă poate fi de până la o cifră a bazei în
ultima poziţie.
2. Cu cât lungimea reprezentării părţii fracţionare (p) este mai mare, cu atât eroarea relativă a
reprezentării este mai mică, adică precizia reprezentării este mai mare. De aceea, de multe ori,
numărul p se mai numeşte (prin abuz de limbaj) şi precizia reprezentării.
Fie p, b, e şi q fixate. Distanţa absolută dintre două numere consecutive din Fp,q este
constantă şi egală cu be-q-p. Această distanţă creşte însă cu e-q şi b pentru p fixat. Distanţa
relativă definită ca b-p/|f| scade o dată cu creşterea părţii fracţionare. Astfel se poate afirma,
din nou, că sistemele de calcul preferate sunt cele care utilizează baza 2.
 Dacă f = 1/b atunci se obţine distanţa relativă maximă, εM = b1-p. În cazul multor
sisteme de calcul εM = 2εu unde εu este cel mai mic număr pozitiv reprezentabil pentru care
fl(1+εu)>1.
Pentru sistemele de calcul pentru care b = 2, în anul 1985, a fost elaborat standardul
IEEE 754. Un număr în virgulă mobilă este reprezentat cu ajutorul a c+m+1 biţi (un bit
pentru semn, m biţi pentru partea fracţionară şi c biţi pentru reprezentarea lui e-q (numit şi
caracteristică)) astfel încât numărul c+m+1 să fie un multiplu al lungimii cuvântului
sistemului de calcul.
Exemplificăm implementarea reprezentărilor în virgulă mobilă IEEE 754 pe 64 de
biţi (tipul de date double al limbajului Java). NaN, respectiv Inf sunt coduri care descriu
nederminarea, respectiv ∞ (infinit). Cei 64 de biţi sunt repartizaţi astfel: b63 - bit de semn, biţii
b52-b62 - caracteristica, iar biţii b0-b51 pentru reprezentarea părţii fracţionare. Valoarea
numărului reprezentat astfel, se obţine după cum urmează:
D1: Dacă 0 < c < 2047 atunci fl(x) = (-1)s.2(c-1023).(1.f).
D2: Dacă c = 0 şi f ≠ 0 atunci fl(x) = (-1)s.2(c-1022). (0.f).
D3: Dacă c = 0 şi f = 0 atunci fl(x) = (-1)s.0.
D4: Dacă c = 2047 şi f = 0 atunci fl(x) = (-1)sInf.
D5: Dacă c = 2047 şi f ≠ 0 atunci fl(x) =(-1)s NaN.
Ilustrăm aplicarea regulilor de mai sus pentru numărul 3.14. Folosind schema din
§1.1 obţinem: 3 = (11)2; 0.14 = 0.0(01000111101011100001) adică un număr binar periodic
mixt. Astfel şirul
11,0010001111010111000010100011110101110000101000111101011100001...
este transformat în
21 x 1,10010001111010111000010100011110101110000101000111101011100001 ...
ceea ce duce la
- bitul de semn: 0
- caracteristica: x-1023=1 ⇒ x = 1024 = (1000000000)2
- mantisa este:
10010001111010111000010100011110101110000101000111101011100001...
cu păstrarea a exact 52 de poziţii în reprezentarea cu trunchiere, respectiv
1001000111101011100001010001111010111000010100011111,
în reprezentarea cu rotunjire.
Prin asamblarea celor 64 de biţi, pentru modelul cu rotunjire, se obţine reprezentarea
IEEE 754 a numărului 3.14, pe 64 de biţi, cu afişare în sistemul de numeraţie hexazecimal:
40091EB851EB851F.
Totuşi, transformarea inversă a şirului
11,00100011110101110000101000111101011100001010001111
din baza 2 în baza 10 nu va duce la obţinerea cu exactitate a numărului 3.14, în nici una din
variantele posibile (cu rotunjire sau cu trunchiere), deoarece reprezentarea în baza doi a
numărului 3.14 este infinită, iar şirul de mai sus este unul finit.
Alte exemple de aproximări IEEE 754 sunt date în tabelul următor:

Numărul zecimal Reprezentare hexazecimală

(cu rotunjire)
-3.14 C0091EB851EB851F
0.6 3FE3333333333333
0.1 3FB999999999999A
-0.1 BFB999999999999A

De reţinut că deşi adunarea/înmulţirea sunt operaţii interne şi este satisfăcută

proprietatea de comutativitate, acestea nu sunt asociative. Înmulţirea nu este distributivă faţă
de adunare, sunt probleme cu existenţa opusului (pentru NaN) şi cu relaţia de monotonie.
 1.5. Exerciţii

1. Numărul zecimal 0,6 se reprezintă cu exactitate în memoria sistemelor de calcul binare.

Această afirmaţie este:
a. adevărată întotdeauna c. adevărată pentru microprocesoare INTEL
b. falsă întotdeauna d. adevărată pentru procesoarele supercalculatoarelor
Răspuns: b) Numărul zecimal 0.6 are o reprezentare binară infintă. Lungimea reprezentării în
sistemele de calcul este finită, deci se pierd o infinitate de poziţii nenule, astfel că diferenţa
dintre 0.6 şi reprezentarea sa este nenulă.

2. Conversia binară a numãrului zecimal 24,25 este:

a. 00100100,00100101 c. 00100101,00100100
b. 11000,01 d. 10,00011
Răspuns: b) Se aplică algoritmul de conversie a unui număr real, scris în baza 10, într-o bază
de numeraţie b (b >1).

3. Numărul zecimal reprezentat binar prin 101011,101 este:

a. 12,345 c. 43,625
b. 34,125 d. nici una dintre variantele anterioare
Răspuns: c) Se aplică algoritmul de conversie în baza 10 a unui număr scris în baza b (b > 1).

4. În cazul reprezentării cu semn (complement faţă de doi) pe 16 biţi (signed wyde) , afirmaţia
32767 + 2 = -32767 este:
a. adevărată b. falsă
Răspuns: a) Complementul faţă de doi al unui număr negativ este succesorul complementului
faţă de unu al valorii absolute a numărului. Pentru lungimea şi tipul de reprezentare
menţionate, 32767+1 = -32768, iar 32767 + 2 = -32767.

5. Rezultatul operaţiei 32 - 41 cu reprezentare în cod complementar (faţă de doi) pe 8 cifre

binare a scăzătorului este:
a. 11110111 c. 10001001
b. 00001001 d. 10010000
Răspuns: a) Se efectuează operaţiile considerând lungimea şi tipul reprezentării menţionate.

6. Şirul binar 11000000110011110000111100100001 reprezintă un număr real în simplă

precizie (32 biţi: IEEE 754 - single, float). Numărul este:
a. pozitiv b. negativ
Răspuns: b) Primul bit al secvenţei este alocat semnului. Cum 1 este pentru număr negativ
rezultă că răspunsul corect este b).

7. Care sunt principalele atribute ale datelor?

Răspuns: Datelor le sunt asociate atribute precum: tipul datei (numeric: întreg sau real; logic;
sir de caractere; enumerare, adresă etc.), precizia reprezentării interne şi modul de vizualizare
(pozitie, aliniere, corpul simbolului, dimensiunea etc).

8. Repartizarea biţilor în reprezentarea IEEE 754 pe 32 de biţi (single, float) este: _________
___________________________________________________________________________
Răspuns: Reprezentarea IEEE 754 pentru single, respectiv float, utilizează 32 de biţi
repartizaţi astfel: b[31] - bit de semn (notat în continuare cu s), biţii b[23]-b[30] pentru
memorarea caracteristicii (c), iar biţii b[0]-b[22] pentru reprezentarea părţii fracţionare (f).
Valoarea fl(x), se obţine conform regulilor (prin * este redată operaţia de înmulţire):
S1: Dacă 0 < c < 255 atunci fl(x) = (-1)s*2(c-127)*(1,f).
S2: Dacã c = 0 şi f ≠ 0 atunci fl(x) = (-1)s*2(c-126)*(0,f).
S3: Dacã c = 0 şi f = 0 atunci fl(x) = (-1)s*0.
S4: Dacã c = 255 şi f = 0 atunci fl(x) = (-1)sInf (∞).
S5: Dacă c = 255 şi f ≠ 0 atunci fl(x) = NaN. (Not a Number - nedeterminare)
 2. BAZELE LOGICE ALE SISTEMELOR DE CALCUL

2.1. Latici şi algebre Boole

Definiţia 2.1.1. Se numeşte latice o mulţime nevidă L înzestrată cu două operaţii

binare notate “+” şi “•” astfel încât pentru oricare elemente x, y, z ∈ L să fie valabile
următoarele proprietăţi:
comutativitate:
(1) x + y = y + x;
(2) x • y = y • x;
asociativitate:
(3) (x + y) + z = x + (y + z);
(4) (x • y) • z = x • (y • z);
absorbţie:
(5) x • (x + y) = x;
(6) x + (x • y) = x.
Exemple
1) Mulţimea părţilor (submulţimilor) unei mulţimi M notată P(M) (sau 2M) înzestrată
cu operaţiile “∪“ şi “∩“ formează o latice.
2) Mulţimea valorilor de adevăr {0, 1} înzestrată cu operaţiile “∨“ (disjuncţia logică) şi “∧“
(conjuncţia logică) formează de asemenea o latice care, în plus, are şi alte proprietăţi.
Principiul dualităţii pentru latici: Dacă într-o propoziţie adevărată din teoria laticilor
se înlocuieşte o operaţie prin cealaltă (şi invers) se obţine, de asemenea, o propoziţie
adevărată.
Propoziţia 2.1.1. În orice latice (L, +, •), pentru orice element x ∈ L sunt adevărate
relaţiile:
(7) x + x = x;
(8) x • x = x.
Propoziţia 2.1.2. În orice latice (L, +, •) avem x + y = y dacă şi numai dacă x • y =
x, oricare ar fi elementele x şi y aparţinând mulţimii L.
Definiţia 2.1.2. Fie x, y ∈ L, notăm “x ≤ y” dacă şi numai dacă x + y = y (echivalent
cu x • y = x).
Propoziţia 2.1.3. Relaţia “≤“ este o relaţie de ordine.
Observaţie: În cazul laticei (P(M),∪, ∩), ordinea corespunde relaţiei de incluziune
definită pentru două mulţimi.
Definiţia 2.1.3. Fie (L, +, •) latice. Elementul π ∈ L se numeşte prim element în L
dacă pentru oricare (ar fi) x ∈ L are loc relaţia: π ≤ x. Similar, elementul σ ∈ L se numeşte
ultim element în L dacă pentru oricare (ar fi) x ∈ L are loc relaţia: x ≤ σ.
Propoziţia 2.1.4. Fie laticea (L, +, •) cu L = {a1, a2, ..., an} formată cu n elemente
(distincte), atunci L are atât prim element cât şi ultim element în raport cu relaţia de ordine
definită mai sus, iar: π = a1 • a2 • ... • an şi σ = a1 + a2 + ... + an.
Definiţia 2.1.4. Laticea (L, +, •) se numeşte latice distributivă dacă oricare ar fi
elementele x, y, z din L sunt satisfăcute relaţiile:
( 9) x + (y • z) = (x + y) • (x + z);
(10) x • (y + z) = (x • y) + (x • z).
Definiţia 2.1.5. Latice (L, +, •) se numeşte latice complementată dacă sunt
îndeplinite condiţiile:
(11) Există elementul neutru pentru operaţia + (numit element nul), notat
cu 0, astfel încât x + 0 = x, oricare ar fi x ∈ L.
(12) Există elementul neutru pentru operaţia • (numit element universal),
notat cu 1, astfel încât x • 1 = x, oricare ar fi x ∈ L.
Pentru oricare x ∈ L există yx ∈ L, numit complementul lui x, care satisface relaţiile:
(13) x + yx = 1;
(14) x • yx = 0.
În cele ce urmează elementul yx va fi notat prin x’.
Propoziţia 2.1.4. Într-o latice distributivă şi complementată, complementul unui
element este unic.
Definiţia 2.1.6. O latice distributivă şi complementată se numeşte algebră booleană.
Exemple
1. Structura (P(M), ∪, ∩) este latice distributivă şi complementată, elementul nul este ∅,
elementul universal este M, iar dacă A ∈ P(M), atunci A’ = M-A (complementara mulţimii A).
2. Structura ({0, 1}, ∨, ∧) este latice distributivă şi complementată cu 0’=1 şi 1’=0.

În continuare vom considera că o algebră booleană sau, mai simplu, o algebră Boole este dată
prin ansamblul (B, +, •, ’, 0, 1), evidenţiind mulţimea nevidă B, operaţiile binare, operaţia
unară (pentru obţinerea complementului) şi elementele neutre. De asemenea pentru x•y vom
scrie, simplu, xy.
Se poate arăta că pentru a defini o algebră Boole este suficient ca, pentru oricare x, y,
z elemente ale mulţimii B, să fie satisfăcute relaţiile:
(15) x + y = y + x;
(16) xy = yx;
(17) x+yz = (x+y)(x+z);
(18) x(y+z) = xy + xz;
(19) x + yy’ = x;
(20) x(y+y’) = x;
Atunci, pentru oricare x şi y din B, avem xx’ = yy’ (rezultat notat cu 0) şi x + x’ = y + y’
(rezultat notat cu 1).

2.2. Funcţii booleene. Forme normale

Fie (B, +, •, ’, 0, 1) o algebră Boole şi n ( ≥ 1) număr natural. Notăm cu Fn(B)

mulţimea funcţiilor de n variabile definite pe Bn cu valori în B. Este evidentă relaţia:
card(B)n
card(Fn(B)) = card(B) .
Pentru n = 2 şi B = {0, 1}, se obţin 16 funcţii de 2 variabile, date prin tabelul:

x1 x2 f0 f1 f2 f3 f4 f5 f6 f7 f8 f9 f10 f11 f12 f13 f14 f15

0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 1 1 1 1 1 1 1 1
0 1 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1
1 0 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1
1 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1

sau prin formule (între ghilimele trecem denumirea funcţiei conform logicii propoziţiilor):

f0(x1, x2) = 0; “contradicţia - funcţia identic falsă“

f1(x1, x2) = x1x2; “conjuncţia”
f2(x1, x2) = x1x2’; “negaţia implicaţiei”
f3(x1, x2) = x1; “prima proiecţie”
f4(x1, x2) = x1’x2; “negaţia implicaţiei inverse”
f5(x1, x2) = x2; “a doua proiecţie”
f6(x1, x2) = f2(x1, x2) + f4(x1, x2) ; “sau exclusiv”
f7(x1, x2) = x1 + x2; “disjuncţia, sau inclusiv”
f8(x1, x2) = x1’x2’; “↓, nici x1 nici x2”
f9(x1, x2) = x1x2 + x’1x’2; “echivalenţa”
f10(x1, x2) = x2’; “negaţia”variabilei x2
f11(x1, x2) = x1+x2’; “implicaţia inversă, x2→ x1”
f12(x1, x2) = x1’; “negaţia” variabilei x1
f13(x1, x2) = x1’+x2; “implicaţia, x1→ x2”
f14(x1, x2) = x1’+x2’; “/, x1 este incompatibil cu x2”
f15(x1, x2) = 1; “lege logică sau tautologie“

Definiţia 2.2.1. Numim termen prim atât o variabilă cât şi complementul său. Numim
conjuncţie primă orice termen prim şi orice conjuncţie de termeni primi. Numim disjuncţie
primă orice termen prim şi orice disjuncţie de termeni primi. Conjuncţiile de termeni primi se
mai numesc şi monoame prime. Monoamele prime (respectiv, disjuncţiile prime) în care apar
toate variabilele sau complementul acestora, o singură dată, dar nu simultan variabila şi
complementul său, se numesc monoame (respectiv, disjuncţii) perfecte.
i i i
Pentru n variabile, un monom perfect este de forma x11 x 22 ... x nn , unde ik = 0, 1 ( k =
1, 2, ..., n) cu convenţia de notaţie: x k1 = x k , x k0 = x k' . În general, notăm, x1 = x şi x0 = x’
pentru oricare x ∈ B. Pentru n = 3, monoamele perfecte sunt: xyz, x’yz, xy’z, xyz’, x’y’z, x’yz’,
xy’z’, x’y’z’. Analog se pot descrie disjuncţiile perfecte.
Definiţia 2.2.2. Se numeşte formă normală disjunctivă (ND), disjuncţia oricărei
mulţimi de conjuncţii prime. Se numeşte formă normală conjunctivă (NC), conjuncţia oricărei
mulţimi de disjuncţii prime. Se numeşte formă normală perfectă acea formă normală formată
numai cu monoame perfecte (în cazul ND) respectiv sume perfecte (în cazul NC).
Propoziţia 2.2.1. Fie B algebra booleană de mai sus, (ci1 ,i2 ,...,in ) i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1} ,
(d i1 ,i2 ,...,in ) i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1} elemente din B şi x1, x2, ..., xn ∈ B. Următoarele proprietăţi sunt
adevărate:
(i1, i2, ..., in) ≠ (j1, j2, ..., jn) ⇒ x11 x 22 ... x nn • x1 1 x 2 2 ... x n n = 0,
i i i j j j
(21)
(i1, i2, ..., in, j1, j2, ..., jn ∈ {0, 1}),
(22) ∑x i1 i2
1 2 x ... x nin = 1,
i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1}

∑ ci1i2 ...in x1i1 x 2 i2 ... x n in + ∑ d i1i2 ...in x1i1 x 2 i2 ... x n in =

i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1} i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1}
(23)
= ∑ ( ci1i2 ...in + d i1i2 ...in ) x1 x 2 i2 ... x n in
i1

i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1}

∑ ci1i2 ...in x1i1 x 2 i2 ... x n in • ∑ d i1i2 ...in x1i1 x2 i2 ... xn in =

i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1} i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1}
(24)
= ∑ (ci1i2 ...in • d i1i2 ...in ) x1i1 x 2 i2 ... x n in
i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1}

 
'

(25)  ∑
i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1}
c x
i1i2 ...in 1
i1
x 2
i2
... x n  =
in
∑
 i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1}
(ci1i2 ...in ) ' x1i1 x2 i2 ... xn in

Definiţia 2.2.3. Funcţiile booleene simple ale algebrei B sunt acele funcţii booleene a
căror expresie se obţine plecând de la proiecţii şi aplicând operaţiile algebrei booleene
asupra unor elemente constituite anterior. Funcţiile booleene (la modul general) ale algebrei
booleene se obţin ca şi cele simple, dar luând elemente de plecare atât proiecţiile cât şi
constantele algebrei Boole B.
Teorema 2.2.1. O funcţie f: Bn → B este booleană dacă şi numai dacă există
constantele ci1i2 ...in ∈ B, (i1 , i2 ,..., in ∈ {0,1}) astfel încât
(26) f ( x1 ,..., x n ) = ∑ ci1i2 ...in x1i1 x 2 i2 ... xn in , ∀x1 ,..., x n ∈ B.
i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1}
Când (26) are loc, constantele ci1i2 ...in sunt unic determinate de
(27) ci1i2 ...in = f (i1 , i2 ,..., in ),( ∀i1 , i2 ,..., in ∈ {0,1}).
Propoziţia 2.2.2. O funcţie booleană de n variabile este simplă dacă şi numai dacă
(28) f(i1, i2, ..., in) ∈ {0, 1}, pentru oricare i1, i2, ..., in ∈ {0,1}.
Evident că o expresie de forma (26) transfomată astfel încât suma booleană se realizează
numai pentru constantele egale cu 1 este o funcţie booleană simplă.
Propoziţia 2.2.3. O funcţie booleană este funcţie booleană simplă dacă şi numai
dacă satisface:
(29) f ( x1 ,..., x n ) = ∑
x1i1 x 2 i2 ... x n in , ∀x1 ,..., x n ∈ B.
i1 ,i2 ,...,in ∈{0,1}
f ( i1 ,i2 ,...,in ) =1
Comentariu: Din cele de mai sus rezultă că mulţimea funcţiilor booleene pe B
coincide cu mulţimea funcţiilor booleene simple (cu acelaşi număr de variabile) dacă şi numai
dacă B = {0, 1}.
Exemplu: Pentru n=3, funcţia f73 (definită în tabelul de mai jos, unde numărul 73 este
convertit în baza doi) se poate scrie sub formă ND perfectă astfel: f73(x, y, z) = x’y’z + xy’z’ +
xyz.

Teorema 2.2.2. O funcţie booleană f este booleană simplă dacă şi numai dacă se
scrie astfel:
∏
0 0 0'
f ( x 1 , x 2 ,... , x n ) = f ( i 1 , i 2 , ... , i n ) + x 1i1 + x 2i 2 ...+ x nin ,
luând în considerare notaţiile şi convenţia de mai sus.
Exemplu: Funcţia f73 poate fi exprimată în formă NC perfectă astfel: f73(x, y, z) = (x
+ y + z) (x + y’ + z) (x + y’ + z’) (x’ + y + z’) (x’ + y’ + z).

2.3. Aplicaţii

O problemă importantă legată de reprezentarea1 funcţiilor booleene o constituie

reducerea la minimum a expresiei analitice a funcţiei booleene (mai puţini termeni şi cât mai
puţini factori). O funcţie booleană poate avea mai multe forme disjunctive nesimplificabile. O
metodă pentru aflarea unei forme normale disjunctive minime constă în construirea tuturor
formelor normale disjunctive ale funcţiei şi alegerea uneia dintre cele mai scurte. Pentru un
număr mare de variabile această metodă este ineficientă.
Din punct de vedere algoritmic, problema găsirii unei forme minimale a unei funcţii
booleene este decidabilă. Algoritmul Quine-McCluskey este destinat obţinerii formei ND a
unei funcţii booleene prin utilizarea sistematică a regulilor de calcul într-o algebră Boole.
Pentru expresii booleene cu până la 6 variabile se pot utiliza cu succes diagramele Karnaugh2.

1
Principalele aplicaţii ale funcţiilor booleene sunt în analiza şi sinteza sistemelor de calcul (de tip
numeric). De asemenea, reducerea complexităţii expresiilor booleene influenţează timpul de evaluare a
condiţiilor precizate în cadrul instrucţiunilor if, while..do, for, cond, do...while, repeat...until, etc. şi
deci viteza de executare a programelor.
2
Diagrama Karnaugh se construieşte cu ajutorul codului Gray, codul în care doi termeni succesivi
diferă printr-un singur bit, astfel că doi termeni vecini sunt cei între care există o diferenţă de un bit,
putându-se astfel extinde diagramele Karnaugh pentru oricât de multe variabile. Simplificarea
expresiilor booleene folosind diagramele Karnaugh se bazează pe gruparea termenilor şi utilizarea
identităţii x+x’ = 1 (care conduce la unificarea mintermenilor şi generarea unor termeni cu mai puţine
variabile).
 Tabelul 2.3.1. Tabelul 2.3.2.

Aplicaţia 2.3.1. Fie B algebra Boole de mai sus şi funcţia f dată prin legea:
f(x1, x2, x3) = x1x2+x1x2’x3+x1’x2’+x1’x2x3’.
Forma ND perfectă este: f(x1, x2, x3) = x1x2x3+x1x2x3’+x1x2’x3+x1’x2’x3+x1’x2’x3’+x1’x2x3’ şi
corespunde tabelului 2.3.1. Forma NC perfectă este f(x1, x2, x3) = (x1+x2’+x3’) (x1’+x2+x3) a
cărei evaluare necesită 3 operaţii de negare (NOT), 4 disjuncţii (OR) şi o conjuncţie (AND).
După aplicarea regulilor de calcul asupra formei ND perfecte se pot obţine următoarele
exprimări posibile:
( *) f(x1, x2, x3) = x1x2+x2’x3+x1’x3’ şi
(**) f(x1, x2, x3) = x1x3+x2x3’+x1’x3’
ambele necesitând 3 operaţii NOT, 2 operaţii OR şi 3 operaţii AND.

Aplicaţia 2.3.2. Operaţia de adunare a doi biţi se realizează conform tabelului 2.3.2.
Cum z şi tout sunt funcţii booleene (folosind t în loc de tin), obţinem:
z = xy’t’+x’yt’+x’y’t+xyt; şi
tout = xyz’+xy’t+x’yt+xyt = xy + xt + yt (după simplificare).
Circuitul sumator are trei intrări (cei doi biţi x şi y şi bitul de transport anterior tin) şi două
ieşiri (bitul rezultat z şi bitul de transport următor tout). Pentru adunarea a două cuvinte a n biţi
fiecare este necesar să se înserieze n astfel de sumatoare. Dacă considerăm că cele două
cuvinte care se adună sunt situate iniţial în două registre (registrul X şi Y), iar rezultatul se va
obţine în registrul Z (registrele X, Y şi Z de aceeaşi capacitate) şi are loc transport la
sumatorul asociat cifrei cu rangul maxim atunci se va activa (trece în poziţia on) bitul de
transport din registrul de stare al procesorului. Acest bit se numeşte Carry.

Aplicaţia 2.3.3. Considerăm două numere binare a câte doi biţi fiecare (x1, x2 biţii
primului număr; x3, x4 biţii numărului al doilea). Funcţia booleană va fi evaluată la 1 dacă
primul număr este cel mai mare şi va avea valoarea 0, în caz contrar. Tabelul asociat funcţiei
booleene de comparare este:
x1 0 0 0 0 0 0 0 0 1 1 1 1 1 1 1 1
x2 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1
x3 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1
x4 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1
fc 0 0 0 0 1 0 0 0 1 1 0 0 1 1 1 0
Cea mai simplă formă ND este: fc (x1, x2, x3, x4) = x1x3’+x1x2x4’+x2x3’x4’, iar circuitul poate fi
reprezentat grafic ca mai jos.
 2.4. Exerciţii

1. Să se simplifice expresiile booleene:

a) x’ y’ z’ + x’ y’ z + x’ y z
b) (x’+ y + z’) (x + y’+ z) (x’+ y’+ z’)
c) x y + x’z + xy z.
Răspuns: Folosind regulile de calcul specifice unei algebre Boole, se obţin următoarele
rezultate: a) x’(y’+ yz), b) x z’ + x’y’+ x’z, c) xy + x’z.

2. Să se determine forma normală disjunctivă a funcţiei f83 (x, y, z).

Răspuns: Tabelul funcţiei f83 este:
x Y z f83(x, y,z)
0 0 0 0
0 0 1 1
0 1 0 0
0 1 1 1
1 0 0 0
1 0 1 0
1 1 0 1
1 1 1 1

Conform teoremei de reprezentare sub forma normală disjunctivă rezultă că f83(x,y,z) = x’ y’z
+ x’ y z + x y z’ + x y z (= x y + x’ z + y z).

3. Să se determine forma normală conjunctivă a funcţiei f(x, y, z, w) = x’ y’ + y z w + x w.

Răspuns: Tabelul valorilor funcţiei f este:
x 0 0 0 0 0 0 0 0 1 1 1 1 1 1 1 1
y 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1
z 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1
w 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1
f(x,y,z,w) 1 1 1 1 0 0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1
Rezultă că f(x, y, z, w) = (x + y’ + z + w) (x + y’ + z + w’)(x + y’ + z’ +w) (x’ + y + z + w)
(x’ + y + z’ +w) (x’ + y’ + z + w) (x’ + y’ +z’ +w).

4. Să se simplifice funcţia de 4 variabile f(x, y, z, w) = x’ y’ z’ w’ + x’ y’ z’ w + x’ y’ z w’ +

x’ y’ z w + x’ y z’ w’ + x y’ z w.
Răspuns: f(x, y, z, w ) = x’ y’ + x’ z’ w’ + y’ z w.

5. Să se reprezinte grafic circuitul combinaţional descris de funcţia f care apare în exerciţiul 4.

Răspuns: Folosind notaţiile grafice de mai sus, rezultă:

 3. STRUCTURA SISTEMELOR DE CALCUL

3.1. Resursele fizice ale sistemelor de calcul

3.1.1. Generaţii de calculatoare

Tehnica de calcul a evoluat de la abac până la supercalculatoarele actuale (sisteme

hipercub ş.a.). În această evoluţie se disting următoarele etape1: etapa dispozitivelor mecanice
şi electromecanice şi etapa calculatoarelor electronice. Primul calculator electronic comercial
a fost sistemul ENIAC (1942-1945). Aproximativ în acea perioadă, John von Neumann
(1944) a stabilit că un sistem de calcul trebuie să asigure următoarele funcţii: memorare,
comandă si control, prelucrare, intrare-iesire.
Primul calculator românesc a fost CIFA-1 (1957) realizat la Institutul de Fizică
Atomică de către un colectiv condus de inginerul Victor Toma2.
Etapele de dezvoltare a calculatoarelor electronice sunt cunoscute sub numele de
generaţii de calculatoare. Până în prezent au fost parcurse cinci generaţii: generaţia tuburilor
electronice (programe binare sau cablate, suport informaţional: cartela perforată sau banda de
hârtie perforată), generaţia tranzistorilor şi diodelor (apar suporturile magnetice, apar
limbajele de programare: FORTRAN: eng. FORmula TRANslation, COBOL: eng. COmmon
Business-Oriented Language, ALGOL: eng. ALGOrithmic Language ş.a., apar primele
sisteme de operare), generaţia circuitelor integrate (apare conceptul de firmware, apar
sisteme de operare evoluate rezidente pe disc (DOS: eng. Disk Operating System), apar noi
limbaje de programare: PL/1, Pascal, LISP: eng. LISt Processing, BASIC), generaţia VLSI:
eng. Very Large Scale Integration (apar microprocesoarele, noi tipuri de arhitecturi:
microcalculatoarele (de exemplu cele compatible IBM PC – eng. Personal Computer, staţiile
MAC etc.), sisteme de operare precum CP/M, DOS (de la IBM sau Microsoft); se dezvoltă
reţelele de calculatoare; apar limbajele de programare orientată spre obiecte) şi generaţia
inteligenţei artificiale (în continuă dezvoltare) cu trimitere către viitoarele sisteme neurale,
sisteme cuantice, calcul ADN etc.
Cele mai populare sisteme de calcul ale momentului sunt cele dezvoltate în jurul
proiectului IBM PC. Un microcalculator IBM sau o clonă PC este formată din trei părţi:
unitatea sistem (eng. system unit), tastatura (eng. keyboard) şi ecranul (eng. display screen).
Unitatea sistem este construită modular. Partea cea mai importantă este placa de bază
(eng. mother board sau main board). Ea conţine circuitele electronice cele mai importante:
microprocesorul, ceasul (eng. clock), coprocesorul matematic (la generaţiile mai vechi),
memoria RAM (eng. Random Access Memory) şi memoria ROM (eng. Read Only Memory).
În plus, unitatea sistem mai conţine: sursa de alimentare, ventilatoare şi unităţile de discuri.
Diferitele plachete pentru cuplarea unor dispozitive de intrare-ieşire (imprimantă, disc,
modem etc.) se cuplează la placa de bază folosind conectorii la magistrală. Magistrala (eng.
bus) este un canal comun de comunicaţie între plachetele calculatorului prin care circulă
semnalele de dialog între componente. Plachetele pot fi introduse opţional în sloturi
(conectori), în funcţie de dorinţa utilizatorului. Cele mai importante plachete sunt: adaptorul
video (eng. display screen adapter), adaptorul sau cuplorul de disc, plachetele de memorie,
plachetele de comunicaţie (pentru imprimantă, modem etc.).
Pentru microcalculatoare compatibile IBM-PC se utilizează mai multe tronsoane de
magistrală: ISA (eng. Industry Standard Architecture) , MCA (eng. Micro Channel

1
Pentru detalii istorice şi vizite virtuale puteţi accesa: http://archive.computerhistory.org/search/
2
Alte sisteme de calcul românesti au fost CET (IFA Bucureşti), DACICC (Cluj), MECIPT
(Timişoara) etc. pentru a menţiona numai sistemele proiectate şi instalate înainte de 1970. Pentru mai
multe detalii se poate consulta: Mihai Drăgănescu, Realizarea de calculatoare şi retele de calculatoare
în România, http://www.atic.org.ro/anexe/MD.htm, ATIC, 2001.
Architecture), EISA (eng. Extended Industry Standard Architecture), PCI (eng. Peripheral
Component Interconnect), etc.
Prin intermediul magistralei se asigură o arhitectură deschisă, astfel că utilizatorii pot
extinde sistemul prin inserarea de plachete, cum a fost precizat mai sus. Totuşi numărul
sloturilor este limitat. Conectarea unui număr suplimentar de dispozitive se poate realiza prin
intermediul unui adaptor SCSI (eng. Small Computer System Interface – se pronunţă
“scazzy”). Se pot conecta până la 7 dispozitive: imprimante, discuri rigide, unităţi CD-ROM /
CD-RW, etc.
Minicalculatoarele sunt sisteme de calcul cu dimensiune şi performanţe de prelucrare
situate între cele ale microcalculatoarelor şi sistemelor mainframe. Ele sunt utilizate de
companiile medii sau departamentele companiilor mari pentru monitorizarea proceselor de
fabricaţie, gestiunea economică sau cercetare.
Sistemele mainframe sunt calculatoare de dimensiune mare care necesită condiţii
speciale de funcţionare (de exemplu, aer condiţionat), dar au putere mare de calcul şi pot
stoca cantităţi “uriaşe” de date. Sunt utilizate de organizaţiile mari – companii multinaţionale,
agenţii guvernamentale, bănci, universităţi etc. – pentru a prelucra un număr foarte mare de
tranzacţii pe unitatea de timp.
Supercalculatoarele sunt cele mai puternice sisteme de calcul. Ele sunt utilizate în
cercetare de organizaţii puternice pentru explorarea resurselor, simulări, predicţii etc.

3.1.2. Procesor. Caracteristici. Set de instrucţiuni

Una dintre componentele principale ale oricărui sistem de calcul o reprezintă

procesorul. Procesorul actualelor sisteme poate fi de tip special, un microprocesor sau un
ansamblu integrat de (micro)procesoare.
Orice procesor conţine patru blocuri funcţionale de bază: unitatea de comandă şi
control (UCC), unitatea aritmetico-logică (UAL), registrele procesorului, unitatea de interfaţă
cu celelalte componente (UI). Procesoarele performante utilizează structuri de date avansate
precum stivele. Acestea sunt utile pentru salvarea contextului unei activităţi înainte de
întreruperea acesteia.
Primele trei componente formează unitatea de executare. UCC comandă, coordonează
şi controlează întreaga activitate de prelucrare la nivelul componentelor calculatorului. Ea va
executa instrucţiunile unui program. UAL realizează prelucrarea datelor cerută prin instrucţiuni:
operaţii aritmetice, logice, de comparare etc.
Registrele reprezintă o memorie foarte rapidă a procesorului în care se păstrează
codul instrucţiunilor, datele de prelucrat, rezultatele prelucrărilor etc.
Cele mai importante registre ale unui procesor sunt: registrul acumulator, registrul
numărător de adrese al programului, registrul indicatorilor de condiţii (valoare negativă,
pozitivă sau nulă, transport în urma executării operaţiilor de calcul etc.), registrul de
instrucţiuni şi registrul de adresare a memoriei.
În general, registrul acumulator păstrează unul dintre operanzii unei instrucţiuni de
calcul, fiind totodată şi destinaţia rezultatului operaţiei.
Registrul numărător de adrese al programului sau registrul contor-program, arată
adresa, în memoria internă, unde se află stocată următoarea instrucţiune de executat.
Indicatorii de condiţie sunt poziţionaţi automat în urma efectuări anumitor operaţii.
Registrul de instrucţiuni memorează instrucţiunea ce se execută. Conţinutul acestui
registru este analizat pentru a se determina operaţia de executat, locul unde se află stocaţi
operanzii precum şi locul unde va fi stocat rezultatul, dacă instrucţiunea este una de calcul,
respectiv adresa unde se va face un salt în program sau adresa unei zone de memorie unde/de
unde se va stoca/citi o anumită dată, în alte situaţii.
Registrul de adresare a memoriei păstrează adresa curentă folosită pentru efectuarea
accesului la memorie. De obicei, adresa efectivă se obţine în urma unui calcul de adresă.
UI asigură legătura dintre procesor şi celelalte componente ale calculatorului
îndeplinind funcţia de transfer de date de la/spre procesor. Comunicarea procesorului cu
celelalte componente: adaptorul video, adaptorul de disc etc. se face prin intermediul
porturilor (puncte de intrare în procesor). Acestea pot fi porturi de intrare (vin date de la
componente) respectiv porturi de ieşire (pornesc date spre componente). În practică, un port
este identificat printr-un număr (unic).
Deoarece un sistem de calcul execută mai multe activităţi, acestea pot avea nevoie de
controlul procesorului. Rezultă necesitatea întreruperii unei activităţi pentru a trece la o altă
activitate. Aceste comutări sunt determinate fie prin hardware, fie prin software. Întreruperea
hardware este declanşată la apariţia unui semnal de întrerupere prin care procesorului i se cere
să analizeze un anumit eveniment.
Performanţele procesorului pot fi exprimate prin: durata ciclului procesorului,
lungimea cuvântului, repertoriul de instrucţiuni, numărul adreselor dintr-o instrucţiune,
durata executării instrucţiunilor etc.
Durata ciclului procesorului reprezintă intervalul de timp în care se efectuează un
transfer între două registre ale procesorului.
Lungimea cuvântului poate fi de 8 biţi, 16 biţi, 32 biţi, 64 biţi etc. în funcţie de tipul
procesorului.
Repertoriul de instrucţiuni conţine cel puţin următoarele grupe de operaţii
(mnemonicele instrucţiunilor au caracter orientativ):
- instrucţiuni generale (MOV - mutare de informaţie (încărcare în registre – LD;
stocare în memorie – ST, atribuire condiţionată (CS, ZS)), PUSH - punere de
informaţii în memoria organizată ca o stivă, POP - aducerea informaţiei din
memoria stivă etc.);
- instrucţiuni de intrare/ieşire (IN - depunerea în registrul acumulator a informaţiei
stocate în registrul de intrare/ieşire (portul de date), OUT - scrierea în portul de
date a informaţiei aflate în registrul acumulator);
- instrucţiuni aritmetice: adunare (ADD, ADC, INC etc.), scădere (SUB, DEC,
NEG, CMP etc.), înmulţire (MUL, IMUL etc.), împărţire (DIV, IDIV etc.);
- instrucţiuni de calcul în virgulă mobilă (FADD, FSUB, FMUL, FDIV, FSQRT,
FEQLE, FEQL etc.);
- instrucţiuni de manipulare a şirurilor de biţi: operaţii logice (NOT, AND, OR,
XOR, TEST), deplasare (SHL, SAL, SHR, SAR), rotire (ROL, ROR, RCL,
RCR);
- operaţii la nivel de octet (DIF, MOR, MXOR)
- instrucţiuni de transfer în regim de anticipare a salturilor (PBN, PBZ, PBP etc )
sau de transfer fără anticipare : salt necondiţionat (CALL, RET, JMP, GO), salt
condiţionat - prin testarea indicatorilor de condiţii (JC, JNC, JE, JG, JL, BN, BZ,
BP etc.), cicluri (LOOP etc.), întreruperi (INT, IRET, TRIP/TRAP etc.);
- instrucţiuni de sincronizare externă (HLT, WAIT, NOP etc.)
Durata executării unei instrucţiuni reprezintă timpul necesar desfăşurării fazei de citire-
interpretare şi a fazei de execuţie a acelei instrucţiuni.
Pentru microcalculatoare, procesorul este reprezentat de un singur circuit integrat
(eng. silicon chip), numit microprocesor (eng. microprocessor -“microscopic processor”).
Microcalculatoarele prelucrează (procesează) date şi instrucţiuni în milionimi de secundă, sau
microsecunde, supercalculatoarele realizează prelucrări în nanosecunde şi chiar picosecunde,
ele fiind de peste un milion de ori mai rapide decât microcalculatoarele.
În acest moment, există două categorii de microprocesoare: CISC (eng. Complex
Instruction Set Computer) şi RISC (eng. Reduced Instruction Set Computer). Cele mai
răspândite microprocesoare sunt cele CISC (având ca reprezentaţi microprocesoarele INTEL :
X86, Pentium). Microprocesoarele RISC implementează mai puţine instrucţiuni, sunt mai
simplu de proiectat şi mai ieftine. Câteva exemple de microprocesoare RISC sunt: PowerPC –
dezvoltat de Motorola, IBM şi Apple; Alpha şi MIPS R400 – dezvoltate de Digital Equipment
Corporation. O abordare specială o reprezintă arhitectura CISC bazată pe tehnici de tip RISC
care duce la o viteză de executare a aplicaţiilor CISC comparabilă cu cea a sistemelor RISC.
Un exemplu interesant de procesor a fost propus de D. Knuth pentru implementarea
calculatorului MMIX. Caracteristicile acestuia vor fi descrise în capitolul 4. Unelte software pentru
experimentare pot fi obţinute de la: http://www.cs.fhm.edu/~mmix/tools/tools.html (de exemplu).
 3.1.3. Memorii

Stocarea informaţiilor în sistemul de calcul se realizează prin intermediul memoriei.

Memoria este spaţiul de lucru primar al oricărui sistem de calcul. În funcţie de locul ocupat,
distingem: memoria centrală (numită şi memoria principală sau internă) şi memoria
secundară (numită şi auxiliară sau secundară). În memoria centrală sunt stocate programele
şi informaţiile utilizate de ele în timpul execuţiei lor de către procesor. Memoria secundară
păstrează cantităţi mari de date şi programe folosite frecvent şi încărcabile rapid în memoria
centrală. Memoria unui sistem de calcul este caracterizată prin: capacitate, timp de acces,
viteză de transfer, cost, mod de accesare a informaţiei stocate etc.
Capacitatea memoriei este definită prin numărul de unităţi de informaţie (caractere,
cuvinte) disponibile pentru stocarea informaţiei. În general3, capacitatea memoriei se exprimă
în sistemul binar prin MB (mega octeţi, eng. mega bytes): 1 MB = 1024 KB = 1024*1024*8
biţi). Localizarea zonelor de memorie (internă sau externă) se realizează prin intermediul
adresei. Prima locaţie a memoriei centrale are adresa 0 (zero). Dacă unitatea de stocare este
octetul, atunci adresa 10 (scrisă zecimal) reprezintă locaţia a unsprezecea.
Timpul de acces exprimă durata intervalului în care poate fi obţinută informaţia
stocată în memorie. Viteza de transfer se exprimă prin numărul de unităţi de informaţie
transferate de memorie în unitatea de timp.
În funcţie de natura accesului la informaţia ce o înmagazinează, memoria centrală a
unui calculator poate fi cu acces numai în citire şi respectiv, cu acces în scriere şi citire.
Memoria de tip "numai citirea este permisă" (ROM- eng. "Read Only Memory") se mai
numeşte şi memorie permanentă sau nevolatilă, deoarece programele şi datele ce au fost
înscrise în ea sunt fixate o dată pentru totdeauna. În general, în această memorie este
depozitat firmware-ul4 (secvenţă de instrucţiuni cu destinaţie specială). Memoria ce permite
acces de tip "citire-scriere" se mai numeşte memorie cu acces aleator (RAM- eng. Random
Access Memory) - deşi, tot cu acces aleator este şi memoria ROM - şi este de tip volatil
(trebuie să fie alimentată electric pentru a reţine date). Din punct de vedere tehnologic au fost
realizate două clase de memorii RAM (SRAM: Static RAM şi DRAM: Dynamic RAM).
Atributul dinamic specifică necesitatea unui interval de timp foarte mic între momentele de
reîmprospătare (eng. refresh), reîmprospătarea realizându-se de sute de ori pe secundă pentru
a se reţine datele stocate în celulele de memorie. DRAM-ul este preferat pentru memoria
principală a sistemelor, în timp ce SRAM-ul, care nu necesită reîmprospătare este utilizat în
primul rând la implementarea memoriei cache5. Rolul memoriei cache constă în memorarea

3
De fapt, trebuie să facem diferenţă între denumirile adoptate în sistem decimal (folosit în afaceri) şi
cele caracteristice sistemului binar (folosit în programare). Astfel, sunt în uz următoarele prefixe:
prefix zecimal binar
kilo (K) 1000 = 103 1024 = 210 = 1.024
mega (M) 10002 = 106 10242 = 220 = 1.048.576
3 9
giga (G) 1000 = 10 10243 = 230 = 1.073.741.824
4 12
tera (T) 1000 = 10 10244 = 240 = 1.099.511.627.776
5 15
peta (P) 1000 = 10 10245 = 250 = 1.125.899.906.842.624
6 18
exa (E) 1000 = 10 10246 = 260 = 1.152.921.504.606.846.976
7 21
zetta (Z) 1000 = 10 10247 = 270 = 1.180.591.620.717.411.303.424
8 24
yotta (Y) 1000 = 10 10248 = 280 = 1.208.925.819.614.629.174.706.176
Ultima actualizare a acestui sistem a fost realizată în 1991. A se vedea http://www.bipm.fr/fr/CGPM/db/19/4/ şi
http://www.techno-science.net/?onglet=glossaire&definition=1653.
4
Firmware este un cuvânt care iniţial a fost folosit pentru a desemna microprogramele cu ajutorul
cărora se realiza unitatea de comandă şi control a unui procesor. Astăzi desemnează şi secvenţele de
cod (în limbajul procesorului) ce implementează interpretoare, nuclee de intrare-ieşire etc. De
asemenea, această componentă este utilă în implementarea stardardului PnP (eng. Plug and Play) util în
reconfigurarea automată a sistemelor de calcul.
5
Memoria de tip cache poate aparţine atât procesorului (fiind integrată acestuia), dar şi spaţiului RAM.
De aceea, recent, se utilizează organizarea stratificată – pe niveluri - a memoriei cache.
datelor şi instrucţiunilor solicitate frecvent de către procesor. Memoria cache este primul loc
unde procesorul caută datele de care are nevoie. Numai dacă acestea nu se află în memoria
cache ele vor fi căutate în memoria principală (fiind transferate blocuri de date/instrucţiuni în
memoria cache).
Există mai multe tipuri de module DRAM utilizate în sistemele de calcul moderne:
SDRAM (eng. Synchronous DRAM), RDRAM (eng. Rambus DRAM), DDR şi DDR2
(Double-Data-Rate Synchronous DRAM) ş.a.
Circuitele de stocare nevolatile se încadrează în următoarele clase:
- PROM (eng. Programmable Read-Only Memory) – pentru înregistrarea codului
cu ajutorul unui echipament special, odată ce este scris nu se mai poate schimba;
- EPROM (eng. Erasable Programmable Read-Only Memory) – circuit de stocare
de tip ROM care poate fi şters cu ajutorul unui mediu în ultraviolet, iar apoi poate
fi rescris,
- Flash (un tip de memorie înrudit cu EPROM).

3.1.4. Dispozitive periferice

Totalitatea echipamentelor unui sistem de calcul diferite de unitatea centrală şi memoria

internă formează mulţimea echipamentelor periferice. Din această categorie fac parte unităţile
de memorie externă, echipamentele de intrare, echipamentele de ieşire şi echipamentele de
intrare/ieşire.
***
Discurile magnetice: Una dintre cele mai importante unităţi de memorare externă este
unitatea de disc magnetic. Memorarea informaţiei pe discul magnetic urmează acelaşi
principiu fizic cu cel utilizat în înregistrarea casetelor şi benzilor audio-video. Deosebirea
principală între cele două sisteme de memorare este datorată naturii semnalului de înregistrare
folosit: analogic, în cazul audio-video şi numeric (eng. digital), în cazul discurilor sistemelor
de calcul. Diferenţa faţă de benzile magnetice (înregistrate totr numeric) constă în modul de
acces. Pe bandă accesul este secvenţială, pe disc accesul este direct, după cum se va vedea
mai jos.
Din punct de vedere fizic, o unitate de disc magnetic are în compunere unul sau mai
multe platane, fiecare platan cu una sau două suprafeţe de înregistrare, atâtea capete de
citire/scriere câte suprafeţe de înregistrare există, un braţ ce permite accesul de la exterior spre
centrul platanului al capetelor de citire/scriere, motoare pentru rotirea platanelor şi deplasarea
braţului, precum şi un set de circuite specializate (numit controler, cuplor sau adaptor) pentru
comanda întregului mecanism.
Discurile magnetice care conţin un singur platan se numesc discuri floppy, iar
platanul propriu-zis se numeşte dischetă sau disc flexibil. Discurile conţinând mai multe
platane se numesc discuri rigide sau discuri dure (eng. harddisk). Atât pentru dischete, cât şi
pentru discul rigid, întreaga colecţie de date formează aşa-numitul volum. Suprafeţele de
înregistrare ale unui disc magnetic sunt împărţite într-un număr fix de cercuri concentrice,
fiecare cerc numindu-se pistă. Adresa unei piste este definită de o pereche de numere întregi
reprezentând numărul curent al suprafeţei de înregistrare, respectiv numărul curent al pistei.
Suprafeţele de înregistrare se numerotează începând de la zero, de sus în jos. Pistele se
numerotează crescător de la pista de rază maximă (indice 0) spre pista de rază minimă.
Această numerotare se reia pentru fiecare suprafaţă de înregistrare.
Mulţimea pistelor de pe toate suprafeţele de înregistrare identificate prin acelaşi
număr formează un cilindru. Cilindrii se numerotează de la zero, crescător, începând cu cel cu
diametrul maxim spre cel cu diametrul minim. Fiecare pistă este împărţită în sectoare, de
lungime fixă, de regulă 512 octeţi. Fiecare sector este adresat fizic de un triplet de numere
întregi reprezentând numărul cilindrului, numărul suprafeţei şi numărul sectorului.
Numerotarea sectoarelor pe cilindru începe de la unu. Pe fiecare cilindru, numărul de sectoare
este acelaşi.
Din punct de vedere logic, pistele sunt numerotate începând de la zero pe suprafaţa de
înregistrare zero şi continuând crescător până la epuizarea suprafeţelor şi pistelor. De
asemenea, sectoarele sunt numerotate începând de la zero (cilindrul zero, suprafaţa zero),
crescător până la epuizarea sectoarelor suprafeţelor cilindrilor. Adresa fiecărui sector este
înscrisă la începutul acestuia într-un antet ce mai conţine şi o secvenţă de octeţi de
sincronizare utilizaţi de adaptor (cuplor) pentru identificarea unei adrese disc. Operaţia de
scriere a adresei şi a celorlalte elemente ale antetului sectoarelor se numeşte formatare fizică a
discului. În cazul modului de operare text (comanda cmd), formatarea fizică a dischetelor este
realizată de comanda FORMAT. Pentru discul rigid, formatarea fizică este realizată, în
majoritatea cazurilor, de către fabricantul acestuia.
Cele de mai sus arată că discul magnetic este o memorie accesabilă prin adresă, deci
datele se obţin prin acces direct. Performanţele unui disc magnetic depind de următorii
factori: timpul de poziţionare, numărul de rotaţii pe minut, rata de transfer a discului etc.
Discurile flexibile au două suprafeţe pe care se poate scrie informaţia şi pot fi
protejate la scriere prin fanta de protecţie (în poziţia liber). Cuplarea unităţilor de disc se poate
realiza intern (prin intermediul unei interfeţe standard: IDE, SCSI etc.) sau extern (prin
intermediul interfeţei paralele).
Din punct de vedere constructiv, discurile rigide sunt de tip intern (capacitate fixă,
suportul de memorare nu poate fi demontat din unitatea de disc), cartridge (capacitate
variabilă – suportul poate fi evacuat precum o casetă din cititorul/înregistratorul de casete
(casetofon sau videocasetofon), respectiv pachet de discuri (care se montează în unităţile
speciale de citire-scriere ale mini şi supercalculatoarelor).
***
Discurile optice: Cele mai recente unităţi de memorie externă sunt unităţile de disc
optic sau magneto-optic. Înscrierea optică a informaţiei este un proces care foloseşte un
fascicul de lumină (o rază laser) fie pentru citirea şi/sau înregistrarea datelor, fie pentru a ajuta
la realizarea acestor operaţii pe un suport sensibil optic. Citirea datelor se bazează pe
evidenţierea unor modificări survenite în fasciculul de lumină reflectată de suport. Operaţia de
scriere foloseşte un fascicul laser pentru modificarea (sau pentru a facilita modificarea) unui
material sensibil la lumină amplasat pe suport. Din punct de vedere tehnologic distingem
următoarele tipuri de discuri optice:
- discurile CD-ROM (eng. Compact Disc – Read-Only Memory): Sunt discuri
compacte preînregistrate pe care informaţia nu poate fi actualizată. Conţinutul
unui astfel de disc este înscris de către producătorul său şi poate fi doar citit de
către utilizator.
- discurile CD-R (eng. C D-Recordable): Sunt discuri compacte ce pot fi înre-
gistrate de către posesor, dacă acesta dispune de un dispozitiv periferic special şi
programele de bază aferente. După înregistrare, fostul CD-R devine un CD-ROM
pe care îl poate citi orice unitate de citire CD-ROM. Discurile CD-R se mai
numesc discuri WORM (eng. Write Once, Read Many).
- discurile CD-E: sunt discuri compacte de pe care informaţia poate fi ştearsă.
Aceste discuri suportă un număr limitat de cicluri de citire/scriere.
- discuri MO (magneto-optice): Sunt discuri la care scrierea se realizează magnetic,
iar citirea optic. Aceste discuri pot fi scrise de câte ori este necesar, atâta vreme
cât suportul nu este deteriorat. Ele fac parte din clasa, mai largă, a discurilor RW
(eng. ReWriteable optical discs).
Caracteristicile principale ale unui disc optic sunt: dimensiunea (5,25" sau 3,5"), capacitatea
de stocare, numărul de cicluri de citire/scriere (pentru CD-E) etc.
Discurile compacte înregistrabile tind să devină cel mai convenabil suport pentru
salvarea şi transportul datelor. Ele pot stoca un volum mare de date (sute de MB), iar costul
este din ce în ce mai mic. Astfel, ele tind să înlocuiască dischetele, benzile şi casetele
magnetice în multe aplicaţii de transport şi arhivare a datelor.
Noua generaţie a discurilor optice o reprezintă suportul DVD (eng. Digital
Video/Versatile Disc.) cu caractersitici superioare suportului CD. Componentele principale al
unei unităţi DVD sunt următoarele: a) mecanismul pentru citirea discului; b) procesorul de
semnal DVD-DSP (eng. Digital Signal Processing); c) decodorul digital audio/video şi d)
modulul de control. Există mai multe tipuri de suporturi (deci şi de unităţi de citire/scriere)
DVD: a) DVD-R (DVD Recordable) înregistrabile o singură dată; b) DVD RW
(Read/Write), DVD RAM (Random Access Memory) şi DVD+RW (bazate pe o tehnologie cu
schimbare de fază: Phase-Change Rewritable).
***
Terminalul: Deoarece unităţile de memorare externă, de obicei, permit atât scrierea
cât şi citirea informaţiei, aceste dispozitive periferice pot fi considerate şi ca dispozitive de
intrare-ieşire. Un alt dispozitiv periferic de intrare-ieşire este terminalul. Prin intermediul
acestuia se asigură comunicaţia utilizator - sistem de calcul. Prin intermediul acestuia
utilizatorul poate conversa cu calculatorul.
La un sistem de calcul pot fi cuplate unul sau mai multe terminale. Din punct de
vedere al modului de cuplare la sistemul de calcul distingem două tipuri de terminale:
terminale seriale, terminale "memorie". Din punct de vedere software un rol important îl are
terminalul virtual6.
Terminalul serial este cuplat la calculator prin intermediul interfeţei de comunicaţie
standard RS-232 (conector RS-232C). El este compus din tastatură (ca dispozitiv de intrare)
şi un monitor (ca dispozitiv de ieşire). Pentru a transmite un caracter unui astfel de terminal,
calculatorul (prin circuitele sale de interfaţă) transmite: un bit de start, biţii ce compun
caracterul şi unul sau doi biţi de stop. Atât terminalul cât şi calculatorul dispun de circuite
hardware specializate în conversia şir de caractere - şir de biţi şi invers.
Interfaţa unui terminal "memorie" cu calculatorul este asigurată prin intermediul unei
memorii RAM cu destinaţie specială numită memorie video. Această memorie este adresabilă
ca şi memoria principală. Controlul memoriei video şi generarea semnalului video pentru
monitor sunt realizate de un set de circuite care formează adaptorul video. La aceste
terminale, tastatura este separată de monitor. Ea este cuplată printr-o interfaţă paralelă (mai
mulţi biţi simultan), dar există şi tastaturi cuplate serial. Pentru sistemele de calcul ce
utilizează terminale "memorie", tastatura este considerată un dispozitiv periferic separat, din
clasa dispozitivelor periferice de intrare.
***
Tastatura/Claviatura: Prin intermediul tastaturii utilizatorul poate transmite comenzi
calculatorului. Comenzile se introduc sub forma unui şir de caractere (litere, cifre, semne
speciale, caractere de control). Fiecare caracter se generează prin acţionarea uneia sau mai
multor taste (butoane; eng. keys). Acţionarea unei taste sau combinaţii de taste are ca efect
închiderea unui circuit electronic prin care se generează un cod unic, care este codul ASCII
(sau Unicode) al caracterului respectiv. Orice tastatură modernă are patru blocuri de taste:
1. Tastatura maşinii de scris. Sunt disponibile butoane pentru introducerea
următoarelor date simple: cifre, literele mari şi mici, semne speciale, bara de spaţiu,
retur de car (CR - Carriage Return), salt la linie nouă (LF - Line Feed), saltul
cursorului cu un număr de coloane (Tab), întreruperea unei activităţi (Esc- Escape),
tipărirea imaginii ecranului sau memorarea acesteia (Print Screen), suspendarea
temporară a executării unui program (Pause/Break).
2. Tastatura de editare. Editarea unui text constă în scrierea textului şi corectarea
acestuia. Textul este afişat pe ecran. Acolo apare şi o bară luminoasă sau un indicator
special (cursor7) care arată poziţia în care va fi inserat următorul caracter. Sunt
disponibile următoarele butoane: tastele săgeţi (pentru deplasarea cursorului), tastele
Page Up şi Page Down care comandă deplasarea cursorului în sus / jos cu un anumit
număr de rânduri, tastele Home şi End care comandă deplasarea cursorului la
începutul / sfârşitul textului, tasta Insert pentru alegerea tipului de corectură (cu
suprascriere sau cu inserare), tastele pentru ştergere (Delete şterge caracterul din
poziţia cursorului, Backspace şterge caracterul de la stânga cursorului).

6
Terminalul (Consola) virtual(ă) poate fi vazut(ă) ca o aplicaţie de serviciu care permite a) terminalelor
unei reţele multiuser să interacţioneze cu alte sisteme pe baza tipului şi caracteristicilor terminalului; b)
accesul la distanţă pentru managementul resurselor logice ale unui sistem de calcul; c) crearea mai
multor instanţe terminal etc.
7
A nu se confunda cu sensul precizat în DEX’1996.
 3. Tastatura numerică conţine tastele pentru cifre şi operaţiile aritmetice: + (adunare),
- (scădere), * (înmulţire) , / (împărţire) şi . (punct) ca separator între partea întreagă şi
partea zecimală a unui număr (conform sistemului englezesc de scriere).
4. Tastele funcţionale: cele 12 butoane F1, F2, …, F12 cărora li se pot asocia diferite
acţiuni de către programatorul de aplicaţii. Un utilizator, înainte de utilizarea tastelor
funcţionale, în cadrul unei noi aplicaţii, trebuie să inventarieze lista asocierilor.
Aplicaţii diferite fac asocieri diferite, pentru aceeaşi tastă. Chiar, în cadrul aceleiaşi
aplicaţii, asocierea se poate schimba de la un nivel funcţional la altul.
Unele taste sunt de tip "cald" (eng. hotkeys), iar altele de tip "rece" (eng. coldkeys). Tastele
reci nu generează cod către calculator ci se folosesc împreună cu tastele calde pentru a realiza
combinaţii. Tastele reci sunt: Shift, Ctrl, Alt. De exemplu, majoritatea programelor aplicative
folosesc combinaţiile: Ctrl+N (pentru lansarea unui nou proiect: program, document, imagine,
desen tehnic etc;eng. New), Ctrl+O (încarcă un proiect existent pentru actualizare, tipărire etc;
eng. Open), Ctrl+S (înregistrează pe un suport de memorare externă proiectul curent; eng.
Save), Ctrl+P (imprimă “imaginea” proiectului curent folosind o imprimantă sau trimite
proiectul prin intermediul unui adaptor de tip fax; eng. Print), Ctrl+X (mută o parte a unui
proiect într-o zonă a memoriei RAM, numită clipboard; eng. Cut), Ctrl+C (copiază o parte a
unui proiect în clipboard; eng. Copy), Ctrl+V (copiază conţinutul zonei clipboard în proiectul
curent, în locul specificat de utilizator; eng. Paste) etc.
O tastatură are şi taste comutator (cu două stări): CapsLock (asigură comutarea între
starea care generează litere mici şi starea care generează litere mari), NumLock (comută între
starea numerică şi starea de editare pentru blocul tastelor numerice), Insert (comută între
corectura prin inserare şi corectura cu suprascriere).
***
Monitorul: Monitorul oricărui terminal (compus din ecran şi circuite de generarea
imaginii) poate lucra în două moduri: modul text şi modul grafic.
În modul text ecranul este împărţit în rânduri (eng. rows) şi coloane (eng. columns).
Numărul de rânduri şi numărul de coloane este dat de modul de lucru permis de monitor. De
obicei sunt 25 de rânduri şi 80 de coloane. La intersecţia unei linii cu o coloană se generează
un caracter printr-o matrice de puncte luminoase. Pentru fiecare poziţie de afişare, se vor
păstra (din motive de reîmprospătare a imaginii) codul ASCII (Unicode) al caracterului şi
atributul caracterului (cel care controlează aspectul caracterului afişat şi depinde de adaptorul
folosit). De exemplu, pentru calculatoare personale, codul caracterului este stocat folosind 8
biţi, iar atributul folosind alţi 8 biţi. Atributul pentru afişarea color este format din trei
elemente: culoarea peniţei (eng. foreground), culoare hârtiei (eng. background) şi elementul
de control al clipirii (eng. blink). Culoarea este specificată cu ajutorul a trei componente
fundamentale: R-roşu (eng. Red), G-verde (eng. Green) şi B-albastru (eng. Blue).
În modul grafic ecranul este o suprafaţă de puncte luminoase numite pixeli (elemente
de imagine; eng. picture element). Fiecare pixel este caracterizat prin codul culorii.
Următoarele elemente caracterizează un anumit mod grafic:
• Rezoluţia - numărul de puncte de pe ecran;
• Definiţia - distanţa dintre două puncte pe ecran;
• Numărul de culori.
Toate aceste elemente depind de modul grafic suportat de monitor. De exemplu
modul VGA (eng. Video Graphics Array) asigură o rezoluţie de 640 x 480 puncte şi 16 culori,
iar modul SVGA (eng. Super VGA) standard asigură rezoluţia de 800 x 600 pixeli în 256
culori. Modul XGA (eng. eXtended Graphic Array) afişează mai mult de 18 milioane de
culori pentru o rezoluţie de până la 1024 x 768 de pixeli.
Generarea unor imagini complexe, la o viteză de prelucrare mare, fără aportul
procesorului sistemului de calcul, este asigurată astăzi de coprocesoarele grafice (numite şi
acceleratoare) care realizează în mod independent: trasarea liniilor, generarea suprafeţelor
definite prin contur, desenarea umbrelor, deplasarea textului, deplasarea blocurilor de imagine
etc.
 Monitoarele sunt de tip desktop (la locul de muncă sau acasă) şi portabile.
Monitoarele desktop, numite şi sisteme CRT (eng. Cathode-Ray Tubes) sunt similare ca
dimensiune şi tehnologie cu receptoarele emisiunilor de televiziune. Sunt de tip întreţesut
(eng. interlaced) – cu realizarea imaginii pe rândurile impare şi apoi pe cele pare şi, de tip
neîntreţesut (noninterlaced). Întreţeserea provoacă pâlpâirea, şi deci oboseala ochilor.
Monitoarele portabile echipează sistemele de tip laptop, notebook, subnotebook şi PDA.
***
Dispozitive pentru introducerea informaţiei grafice: În categoria dispozitivelor
periferice de intrare sunt incluse şi echipamentele: mouse8, joystick, trackball, tabletă grafică
sau digitizor (eng. digitizer), creion optic (eng. light pen) etc. Primele trei dispozitive de
interacţiune controlează deplasarea unui cursor pe ecranul unui sistem de calcul. Ele diferă
numai constructiv. Mausul dispune de butoane a căror apăsare este interpretată de programele
sistemului de calcul care generează o secvenţă de operaţii specifică locului cursorului,
butonului apăsat şi funcţiilor programului în executare. Creionul optic este un dispozitiv de
selecţie şi se utilizează numai în combinaţie cu terminale speciale, pentru aplicaţii speciale
(ex. proiectare grafică, pictură asistată de calculator etc.). Tableta grafică este un digitizor ce
poate fi folosit fie pentru selecţie, fie pentru introducere de date în aplicaţii de proiectare
înclusiv pentru arhitectură, sisteme informatice geografice etc.
Mausul se poate deplasa pe o masă reală (eng. pad) şi va antrena deplasarea unui
cursor pe ecran. Mausul are mai multe butoane utile în efectuarea următoarelor operaţii:
1. indicare (eng. point) - cursorul mausului este deplasat pentru a indica un anumit
punct de pe ecran (deci reprezentarea unui anumit obiect);
2. clic (eng. click) - se acţionează, foarte scurt, un buton al mausului. Codul ce
controlează funcţionarea mausului va trata evenimentul apărut;
3. clic dublu (eng. double click) - se acţionează, foarte scurt, de două ori, un buton al
mausului;
4. tragere (eng. drag) - se asigură deplasarea mausului pe masa reală, acesta având un
buton apăsat continuu.
Tabletele grafice se pot clasifica pe baza a două criterii: a) după dimensiunea
suprafeţei active: A4, A3, A0; b) după precizie şi acurateţe: pentru digitizare de planuri şi
pentru meniuri. Ele pot fi echipate cu un stylus sau un puck cu 4-16 butoane programabile.
Un alt periferic de intrare, cu aplicaţii în introducerea imaginilor, este scanerul (eng.
scanner). După citirea imaginii, aceasta poate fi prelucrată: mărită, micşorată, rotită, colorată,
suprapusă cu alte imagini şi analizată folosind diferite metode. Principiul fundamental al
funcţionării scanerului îl reprezintă modificarea intensităţii unui fascicul luminos la întâlnirea
unei suprafeţe de o culare oarecare. Scanarea unui document se desfăşoară în două faze. Un
fascicul luminos, în prima fază, baleiază (scanează) documentul linie cu linie, iar fascicolul
luminos care se reflectă este direcţionat (cu ajutorul unui sistem de oglinzi şi lentile) spre o
mulţime de celule fotosensibile CCD (eng. Charge-Coupled Device). În etapa următoare,
CCD-ul transformă semnalele luminoase recepţionate în semnale electrice care după o
conversie analog-digital sunt trimise programului care va salva imaginea. Scanerele color
obţin trei versiuni ale documentului de scanat: una de culoare roşie (eng. red), una de culoare
verde (eng. green) şi una de culoare albastră (eng. blue) care contribuie la imaginea finală.
Observăm că ceea ce se introduce nu este un punct ci o suprafaţă de puncte. Caracteristicile
unui scaner sunt: a) rezoluţia optică- numărul de puncte pe unitatea de suprafaţă pe care le
poate citi (eng. dots per inch); b) numărul de culori şi c) viteza de scanare (explorare).
Alte scanere sunt specializate: cititorul de bare (eng. Bar Code Reader), cititorul de
taloane (eng. Badge Reader), cititorul de text (eng. Document Scanner sau OCR Scanner),
cititoare cu cerneală magnetică a înscrisurilor bancare (eng. Magnetic Character Ink Reader)
etc.
Transmiterea/Recepţionarea documentelor la/de la distanţă se poate realiza, pe linie
telefonică, folosind un adaptor special (modem) şi un fax (eng. facsimile transmission

8
Acest dispozitiv este denumit maus (plural: mausuri) în DEX’1996: "dispozitiv acţionat manual,
conectat la un computer, a cărui deplasare pe o suprafaţă antrenează deplasarea cursorului pe ecran."
machines). În prezent cele două componente sunt integrate pe o plachetă numită internal fax-
modem sau într-un dispozitiv extern care se cuplează la un sistem de calcul prin portul serial.
***
Echipamente de ieşire: Din categoria echipamentelor de ieşire ne vom referi la
următoarele: imprimanta, plotterul şi fotoplotterul. Plotterele au fost primele dispozitive
periferice care au oferit sistemelor de calcul posibilitatea de a produce ieşiri în formă grafică.
Plotterele pot fi cu peniţă, cu jet de cerneală, de tip termic şi de tip electrostatic.
Plotterele au în componenţă procesoare grafice proprii. De exemplu, plotterele cu
peniţă recunosc primitive grafice precum: linie, poligon, arc de cerc, text etc. Dacă suportul
de informaţie este filmul fotografic atunci dispozitivul asemănător plotterului, dar instalat în
codiţii specifice se numeşte fotoplotter.
Imprimantele sunt dispozitive de afişare alfanumerică sau grafică. Ele pot fi: cu ace,
cu jet de cerneală, cu transfer termic sau pe bază de laser.
Sistemele multimedia acceptă şi intrare/ieşire sonoră dispunând de dispozitive
specializate pentru analiza/sinteza vocii. Conversia vocii unei persoane în code numeric se
realizează în scopul recunoaşterii vorbirii. Sunt disponibile sisteme integrate pentru
recunoaşterea vorbirii (la nivel discret şi la nivel continuu). Acestea sunt sisteme speciale care
realizează şi traducerea dintr-o limbă în alta, a mesajului vorbit.
***
Alte echipamente, a căror prezentare nu este realizată aici, sunt destinate redării unor
aspecte ale realităţii virtuale: mănuşa de date (eng: data glove), casca VR (HMD: Head
Mounted Display), camera VR (CAVE: Cave Automatic Virtual Environment) etc.

3.1.5. Viteza de procesare

Un sistem de calcul este un dispozitiv automat în care datele reprezentate în binar

sunt prelucrate pe baza unui program ce indică o succesiune determinată de operaţii. Datele
iniţiale de prelucrat şi programul constituit din instrucţiuni se introduc în sistemul de calcul
prin intermediul unor dispozitive periferice de intrare. Prin intermediul unor canale de
comunicaţie, datele şi instrucţiunile sunt transferate în memoria internă sub formă binară, în
locaţii identificabile prin adresele la care au fost memorate (şi nu prin conţinutul acestora).
Apoi fiecare instrucţiune este trimisă la UCC care interpretează conţinutul acesteia şi trimite
comenzi către:
1. memorie - prin care se solicită ca anumite date, localizate prin adresele la care sunt
memorate, să fie transferate către UAL pentru execuţia anumitor operaţii; după
realizarea operaţiei se va indica adresa din memorie unde se va depune rezultatul
operaţiei efectuate de UAL;
2. UAL - i se va solicita execuţia operaţiei indicate de instrucţiune;
3. canalele de intrare-ieşire - pentru preluarea altor date şi instrucţiuni de la
dispozitivele de intrare-ieşire, respectiv pentru începerea transferului rezultatelor din
memorie către dispozitivele periferice de ieşire.
După terminarea execuţiei operaţiilor solicitate, rezultatele memorate la anumite adrese din
memorie sunt transferate către dispozitivele de ieşire pentru vizualizarea acestora.
Creşterea vitezei de procesare a fost posibilă prin accelerarea executării
instrucţiunilor (de exemplu prin tehnica pipeline – bandă de asamblare), dar şi prin utilizarea
unor tehnici de organizare a memoriei (de exemplu prin utilizarea memoriei cache). Memoria
cache este reprezentată de un bloc de memorie de dimensiune mai mică, dar cu timp de
răspuns forte scurt, care funcţionează ca un tampon (eng. buffer) între procesor (sau diferite
componente ale procesorului) şi memoria principală. Ideea principală care stă la baza tehnicii
bazate pe memorie cache este: Dacă o instrucţiune accesează o anumită locaţie de memorie
atunci probabilitatea ca instrucţiunile următoare să acceseze locaţii vecine este foarte mare.
Această idee induce şi o disciplină de programare bazată pe evitarea salturilor la distanţă (eng.
jump) realizată în manieră înlănţuită şi utilizarea instrucţiunilor în secvenţă, eventual doar cu
salturi locale (eng. branch).
 Tehnica pipeline constă în divizarea fiecărei instrucţiuni într-un număr de etape.
fiecare etapă fiind executată de o unitate funcţională a procesorului. De obicei, etapele de
executare a unei instrucţiuni (în 4 paşi) sunt: extragerea (F – fetch), decodificarea (D –
decode), executarea (E – execute) şi scrierea rezultatului (W – write). În figura 3.1 se
ilustrează diferenţa (ca timp de procesare) a instrucţiunilor cu şi fără pipeline.

Fig. 3.1. Procesarea instrucţiunilor fără pipeline (sus) / cu pipeline (jos)

Observaţii
- Prelucrarea instrucţiunilor fără pipeline: Dacă fiecare etapă consumă o unitate
de timp, de-a lungul a patru unităţi de timp se procesează o singură instrucţiune.
- Prelucrarea instrucţiunilor în regim pipeline: Începând cu unitatea de timp 4, în
fiecare unitate de timp se lucrează simultan asupra a patru instrucţiuni. La fiecare
nouă unitate de timp se va încheia procesarea completă a unei instrucţiuni. Acesta
este motivul pentru care prelucrarea pipeline este numită prelucrare în regim
bandă de asamblare.

O altă modalitate de creştere a vitezei de procesare o constituie utilizarea

arhitecturilor paralele, a arhitecturilor distribuite precum şi a unor arhitecturi neconvenţionale
(de exemplu a sistemelor de tip cuantic).

3.1.6. Clasificarea sistemelor de calcul

Sistemele de calcul pot fi de tip numeric (digitale), analogic şi de tip hibrid.

Calculatoarele numerice, sunt cele care primesc, prelucrează şi transmit date/informaţii
codificate binar. Ele fac obiectul acestei lucrări. Sistemele de calcul analogice sunt
echipamente alcătuite din amplificatoare operaţionale şi circuite numerice independente,
interconectate în vederea realizării unor operaţii de tip continuu: integratoare, multiplicatoare
etc. Mărimile corespunzătoare condiţiilor iniţiale se introduc sub forma unor tensiuni
electrice. Acestea sunt prelucrate şi se obţin noi tensiuni electrice ce vor fi vizualizate cu
ajutorul unor dispozitive speciale. Sistemele hibride sunt rezultatul cuplării unor sisteme
numerice cu sisteme analogice. Comunicarea între cele două tipuri de sisteme se realizează
prin intermediul unor dispozitive de conversie: analogic-digital; digital-analogic. Sistemele
analogice nu fac obiectul acestei lucrări.
O clasificare interesantă a sistemelor digitale a fost propusă de Flynn (1972) şi
cuprinde atât sistemele de calcul cu o singură unitate centrală, cât şi pe cele cu mai multe
unităţi centrale (figura 3.2). Clasificarea lui Flynn consideră ca esenţiale două caracteristici:
mărimea fluxului instrucţiunilor şi mărimea fluxului datelor.
Un sistem de calcul cu flux unic de instrucţiuni şi flux unic de date este numit sistem
de calcul SISD (eng. Single Instruction Single Data Stream). Toate sistemele de calcul
tradiţionale (cu o singură unitate centrală) sunt maşini SISD. Această categorie include
sisteme de calcul, de la microcalculatoarele personale până la calculatoarele multiutilizator de
mare putere (eng. mainframe): IBM/704, IBM/7040, IBM 360/40, IBM 370/135, PDP,
FELIX C, microcalculatoarele IBM PC etc. Următoarea categorie o reprezintă sistemele de
calcul cu flux simplu de instrucţiuni, dar cu flux multiplu de date, numite sisteme SIMD (eng.
Single Instruction Multiple Data Stream). Aceste sisteme se bazează tot pe o singură unitate
centrală cu o singură unitate de comandă, dar cu N elemente de prelucrare (UAL) şi N module
de memorie ataşate acestora, toate interconectate (N≥2). Unitatea de comandă emite
instrucţiuni sub formă de flux unic spre toate elementele de prelucrare, în mod simultan. La
un moment dat, toate elementele de prelucrare active execută aceeaşi instrucţiune, numai
asupra datelor situate în propriul modul de memorie, deci flux multiplu de date. Din această
clasă fac parte unele supercalculatoare (de exemplu, ILLIAC-IV cu 64 UAL şi pentru fiecare
UAL fiind disponibili 8KB de memorie).

Fig. 3.2. Tipuri de sisteme de calcul (Flynn)

Sistemele SIMD sunt, la rândul lor, de mai multe categorii: a) matriceale -

prelucrează datele în mod paralel şi le accesează prin adrese în loc de index şi valoare; b) cu
memorie asociativă - operează asupra datelor accesate asociativ (prin conţinut). În loc de
adresă, specificarea datelor se face prin valoare, cum ar fi: "mai mare decât", "mai mic decât",
"între limitele", "egal cu" etc.; c) matriceal-asociative - sunt sisteme de tip asociativ ce
operează asupra tablourilor multidimensionale (matrice şi masive de date); d) ortogonale -
fiecare element procesor corespunde la un cuvânt (32 biţi) de memorie şi, astfel, biţii de
acelaşi rang ai tuturor cuvintelor pot fi prelucraţi în paralel. Acest procedeu mai este numit
procesare serială pe bit şi paralelă pe cuvânt.
Clasa sistemelor cu flux multiplu de instrucţiuni şi flux unic de date MISD (eng.
Multiple Instructions Single Data Stream) include acele structuri specializate ce folosesc mai
multe fluxuri de instrucţiuni executate pe acelaşi flux de date. Ultima categorie o reprezintă
sistemele MIMD (eng. Multiple Instructions, Multiple Data Stream), ce reprezintă un grup de
calculatoare independente, fiecare cu propriul context (program, date etc.). Multe dintre
supercalculatoare şi toate sistemele distribuite intră în această clasă. Sistemele MIMD pot fi
divizate în două categorii: sistemele multiprocesor (cu memorie comună) şi sisteme
multicalculator. Pe de altă parte, fiecare din aceste clase se poate împărţi în funcţie de modul
de interconectare. Există două posibilităţi de interconectare: magistrală (similar televiziunii
prin cablu) şi comutaţie (similar reţelei telefonice). Se obţin astfel patru clase de sisteme
MIMD (figura 3.3): sisteme multiprocesor cu magistrală, sisteme multiprocesor comutate,
sisteme multicalculator cu magistrală (reţele de calculatoare) şi sisteme multicalculator
comutate (sisteme distribuite generale).

Fig. 3.3. Tipuri de sisteme MIMD

 Calculatoarele dintr-o reţea pot fi de acelaşi tip (reţele omogene) sau de tipuri diferite
(reţele eterogene). Reţelele de calculatoare permit folosirea în comun a unor resurse fizice
scumpe (imprimante, discuri fixe de mare capacitate etc.) şi folosirea în comun a unor date.
Datele care se schimbă între sisteme de calcul se numesc documente electronice.
În funcţie de aria de răspândire a calculatoarelor dintr-o reţea, se disting următoarele
tipuri de reţele:
1. Reţele locale - LAN (eng. Local Area Network): În aceste reţele, aria de răspândire nu
depăşeşte 2 km şi deservesc o societate comercială. Reţelele locale sunt formate de
regulă din calculatoarele aflate într-o clădire sau un grup de clădiri.
2. Reţele metropolitane - MAN (eng. Metropolitan Area Network): Aceste reţele
acoperă suprafaţa unui oraş.
3. Reţele globale - WAN (eng. Wide Area Network): Calculatoarele acestor reţele au o
arie geografică de răspândire foarte mare (reţele internaţionale, "Internet" etc.)
În această lucrarene vom referi numai la reţelele locale. Reţelele locale, în special bazate pe
staţii de lucru sau calculatoare personale (PC) prezintă avantaje ce pot fi grupate în trei
categorii: a) avantaje strategice în mediul de afaceri/educaţional; b) avantaje operaţionale
şi/sau tactice; c) avantaje ale utilizatorului.
Avantajele strategice în mediul de afaceri/educaţional includ: facilitarea
comunicaţiilor în cadrul unei firme/şcoli, creşterea competitivităţii firmei/instituţiei,
posibilitatea organizării resurselor în grupuri de lucru cu efect asupra reducerii bugetelor
afectate prelucrării datelor. Din punct de vedere operaţional şi/sau tactic se remarcă: reducerea
costurilor per utilizator, creşterea siguranţei serviciilor de calcul (prin posibilitatea includerii
serverelor “în oglindă“ (eng. mirror)), îmbunătăţirea administrării software-ului,
îmbunătăţirea integrităţii datelor (datele de pe server vor fi salvate în mod regulat),
îmbunătăţirea timpului de răspuns (într-o reţea necongestionată). Un utilizator al unei reţele
locale poate avea următoarele avantaje: mediul de calcul poate fi ales de către utilizator, creşte
repertoriul de aplicaţii, creşte securitatea informaţiei (sistemul de operare în reţea fiind cel
care restricţionează/permite accesul la datele reţelei), există posibilitatea instruirii on-line
(prin intermediul bazelor de date pentru instruire) etc.
Componentele hardware specifice unei reţele locale (în afara staţiilor sau PC-urilor)
sunt:
1. Cabluri - pot fi coaxiale, fire torsadate (10Base-T), fibre optice etc. Acestea sunt utile
pentru realizarea legăturii fizice. Caracteristicile principale ale unui cablu sunt:
impedanţa, capacitatea, factorul de atenuare, viteza semnalului, caracteristicile de zgomot.
Spre deosebire de mediile prin cablu, mediile oferite de telefonia celulară, undele radio
terestre, undele radio prin satelit, undele laser, microundele şi undele meteorice permit
transmiterea informaţiilor fără cablu.
2. Module de interfaţă cu reţeaua - accesul fizic al unei staţii (sau PC) la LAN se face cu
ajutorul unui modul de interfaţă (NIC - eng. Network Interface Card), mai precis o
plachetă instalată în PC ce suportă atât funcţii de partajare a spaţiului fizic cât şi funcţii de
sincronizare.
3. Tranceivere - Acestea sunt receptoare-transmiţătoare pentru conectare la LAN.
Tranceiverul este un echipament ce transmite şi recepţionează semnal între NIC-ul din PC
şi mediul fizic utilizat. Dacă sunt utilizate conectoare Ethernet în T ataşate direct la
conectorul BNC al unui NIC, atunci nu este necesar un astfel de echipament.
4. Huburi pentru cablaje - Sunt echipamente utilizate pentru extinderea zonei de acoperire a
reţelei. De exemplu, într-un LAN pe fire torsadate, toate echipamentele sunt conectate
într-o configuraţie de tip stea într-un hub, care este de obicei localizat într-un dulap
închis. Un hub suportă de la 8 la câteva sute de staţii. Deoarece distanţa limită între
huburi este de approximativ 100 de metri, proiectanţii utilizează deseori cabluri de
interconectare de tip superior (celor 10Base-T) pentru a mări distanţa între huburi.
5. Repetitoare - Acestea sunt echipamente ce amplifică semnalele pentru a mări distanţa
fizică pe care poate acţiona un LAN.
6. Punţi (eng. bridge) - conectează 2 sau mai multe LAN-uri la nivelul transmiterii
pachetelor de date. Ele prelucrează datele în funcţie de adresa destinatarului şi adresa
expeditorului.
7. Rutere (eng. router) - sunt echipamente de dirijare a traficului de date. Ele înţeleg
protocolul folosit în transmisia datelor şi pot traduce protocoale, putând fi folosite la
conectarea a două reţele de calculatoare.
8. Porţi (eng. gateway) - sunt echipamente utilizate pentru conectarea unor reţele de
calculatoare care folosesc protocoale diferite.

Din punct de vedere software, accesul la blocurile de instrucţiuni specializate în

comanda şi controlul unităţilor de disc, imprimantelor şi a altor periferice este asigurat de
către sistemul de operare al reţelei (NOS- eng. Network Operating System). Un NOS este un
software de reţea ce permite reţelei să suporte capabilităţi multiproces (eng. multitasking) şi
multiutilizator (vezi capitolul 2). De asemenea un NOS oferă posibilităţi deosebite pentru
partajarea resurselor şi pentru comunicare. Cele mai cunoscute NOS-uri sunt: Microsoft LAN
Manager, Novell Netware, IBM LAN Server etc.
În afară de NOS-urile tradiţionale, recent s-au evidenţiat modelul "client-server" şi
modelul "de la egal la egal" (eng. peer - to - peer). Aceste soluţii utilizează atât sistemul de
operare local al staţiei cât şi NOS-ul.
O arhitectură client-server este un model de calcul în care aplicaţiile software sunt
distribuite între entităţile din LAN. Clienţii solicită informaţia de la serverul (serverele) din
reţea ce stochează datele şi/sau programele, partajarea acestora fiind asigurată de NOS. În
acest model, un sistem de calcul din reţea este fie server, fie client. Realizarea unor prelucrări
cu ajutorul serverului (de la distanţă) este realizată prin utilizarea apelurilor RPC (eng.
Remote Procedure Call). Alte metode pentru realizarea aplicaţiilor client-server sunt: interfaţa
de programare a aplicaţiilor: API (eng. Application Programming Interface), serverul de baze
de date (eng. data base), utilizarea ferestrelor la distanţă.
Reţelele bazate pe modelul "de la egal la egal" suportă comunicaţiile directe între
utilizatori şi sunt de dimensiune mică. Fiecare calculator din reţea poate fi, în acelaşi timp, şi
client şi server. Cele mai cunoscute sisteme de operare în reţele "de la egal la egal" sunt:
Microsoft Windows, Lantastic etc.

3.1.7. Modelarea sistemelor digitale

Aplicaţiile 2.3.2 şi 2.3.3 au considerat adunarea bit cu bit, respectiv compararea

numerelor binare de câte două cifre. Circuitul care implementează evaluarea unei funcţii
booleene (în formă simplificată; a se vedea aplicaţia 2.3.1) este unul de tip combinaţional:
ieşirea la momentul t depinde numai de intrările la momentul t. Această secţiune va prezenta
mai multe modele, in general de tip boolean, pentru unele componente hardware ale
sistemelor de calcul numeric. Se consideră a fi circuite combinaţionale primare – numite şi
porţi, următoarele circuite: AND (⊗), OR (⊕), NOT (∇), NAND = NOT AND şi XOR (Ξ).
Circuitele AND, OR, NAND pot avea două sau mai multe intrări, circuitul NOT are o singură
intrare, iar circuitul XOR are două intrări. Pentru aplicaţii sunt utile şi circuitele care
reprezintă constantele 0 (circuit inactiv) şi 1 (circuit activ). Practic, un circuit combinaţional
este reprezentat de o structură arborescentă de porţi (ieşirile unei porţi la momentul t+k, k≥1
nu pot fi intrări pentru o poartă la momentul t). Intrările unei porţi, in general, îşi schimbă
valoarea de-a lungul timpului de funcţionare a circuitului, în funcţie de semnalul de intrare.
Totuşi unele intrări pot fi constante. Complexitatea unui circuit este dată de numărul de porţi
(a se revedea aplicaţia 2.3.1). Funcţia booleană care implementează funcţionarea circuitului
combinaţional o vom numi funcţie de transfer. Considerăm că un circuit cu mulţimea
intrărilor X, mulţimea ieşirilor Y şi funcţia de transfer f, f: X → Y, este un sistem digital.
Evident, pentru sistemele de calcul, X, respectiv Y sunt mulţimi de secvenţe binare.
 Cu notaţiile din secţiunea 2.3, dacă a şi b sunt variabile booleene atunci funcţiile de
transfer ale circuitelor AND, OR, NAND, XOR şi NOT acţionează astfel: AND(a,b)= ab,
OR(a,b) = a+b, NAND (a,b) = (ab)', XOR(a,b)= a'b+ab'; NOT(a)=a', NOT(b)=b'.
Sistemele digitale complexe sunt fie circuite combinaţionale, fie ansambluri de
sisteme digitale conectate în serie sau paralel. Fie S1 = (X1, Y, f),
Y ⊆ Y1 şi S2 = (Y1, Z, g) două sisteme digitale conectate în serie.
Rezultatul obţinut este sistemul digital S = (X1, Z, h = g ° f) unde
prin ° am notat compunerea funcţiilor. Fie S1 = (X1, Y1, f1) şi S2
= (X2, Y2, f2) sisteme digitale. Prin conectarea în paralel a σ
sistemelor S1 şi S2 obţinem sistemul S = (X1xX2, Y1xY2, f), unde
x desemnează produsul cartezian, iar f(x,y)=(f1(x), f2(y)) este
funcţia de transfer a sistemului digital S. În general, Fig. 3.4. Recursia
complexitatea sistemelor digitale creşte prin utilizarea operaţiior
conectare în serie, respectiv paralel. De exemplu o arhitectură serie-paralel a patru sisteme Si
= (Xi, Yi, fi), i = 1,...,4, o constituie sistemul S = (X1xX2, Y3xY4 f) unde f = h2 ° h1, unde h1
este funcţia de transfer a sistemului paralel (S1, S2), iar h2 este funcţia de transfer a sistemului
paralel (S3, S4). Se presupune că mulţimile care intervin în construcţiile de mai sus sunt bine
formate.
Sistemele digitale devin şi mai complexe ca
funcţionalitate, dacă adăugăm o nouă operaţie, numită
recursie: Fie circuitul S = (XxZ, YxZ, (f1, f2)), cu f1 :
X x Z → Y, f2 : X x Z → Z. Prin recursie se obţine
sistemul R = (X, Y, h), unde h(x) = f1 (x, f2(x, z)), iar
f2 verifică condiţia z = f2(x, f2(x, z)). Trebuie observat
că pentru o intrare x constantă, circuitul poate
produce mai multe ieşiri, în funcţie de starea internă
(modelată prin elementele mulţimii Z) şi funcţia f2. Se
spune că autonomia unui sistem S creşte prin
includerea acestuia într-o recursie R.
Într-o reprezentare grafică, se remarcă
prezenţa unui ciclu σ (figura 3.4). O recursie A (deci
un ciclu σ1) poate fi sub-recursie a recursiei B (cu
ciclul σ2). Se spune că ciclul σ1 este subciclu al
ciclului σ2. Figura 3.5 ilustrează o astfel de situaţie. Fig. 3.5. Subciclu
Cadrul cel mai general este cel al sistemelor digitale de ordinul n, definite cu ajutorul
următoarelor reguli:
(R1) Orice circuit combinaţional (fără cicluri) este este un sistem digital de ordinul 0;
(R2) Un sistem digital A de ordinul n+1 se obţine dintr-un sistem digital B de ordinul
n prin adăugarea unui ciclu care include toate cele n cicluri ale sistemului B.
(R3) Orice sistem digital de ordinul n (n ≥ 0) se obţine numai prin aplicarea regulilor
R1 şi R2.

În finalul secţiunii, prezentăm corespondenţa dintre componentele unui sistem de

calcul şi sistemele digitale de ordinul n: Circuitele combinaţionale (fără autonomie) sunt
sisteme digitale de ordin 0 [decodoare, codificatoare simple/cu prioritate, multiplexoare şi
demultiplexoare, sumatoare, circuite de deplasare, multiplicatoare, UAL, etc.]; circuitele de
memorie (cu autonomie pe stări) sunt sisteme digitale de ordinul 1 [registre, RAM etc.];
automatele finite (cu autonomie comportamentală) sunt sisteme digitale de tipul 2;
procesoarele (cu autonomie pe interpretarea stărilor interne) sunt sisteme digitale de ordinul 3,
iar un calculator (ca ansamblu) este un sistem digital de ordinul 4.
 3.2. Resursele logice ale sistemelor de calcul

3.2.1 Introducere în sisteme de operare

Un sistem de operare este "o colecţie organizată de programe de control şi serviciu,

stocate permanent într-o memorie principală sau auxiliară, specifice tipurilor de echipamente
din componenţa unui sistem de calcul, având ca sarcini: optimizarea utilizării resurselor,
minimizarea efortului uman de programare şi automatizarea operaţiilor manuale în cât mai
mare măsură, în toate fazele de pregătire şi execuţie a programelor".
Sistemul de operare pune la dispoziţia utilizatorilor (operatori, programatori etc.) şi o
interfaţă concretizată într-un interpretor al comenzilor utilizatorului exprimate cu ajutorul
unui limbaj de comandă. Toate sistemele de operare moderne (UNIX, System, Windows etc.)
oferă şi o interfaţă grafică, comenzile fiind selectate din meniuri ierarhice folosind dispozitive
de interacţiune grafică sau tastatura. Totuşi, puterea limbajului de comandă nu poate fi atinsă
numai cu ajutorul elementelor grafice.
Interfaţa dintre sistemul de operare şi programele utilizatorului (numite şi lucrări -
eng. jobs) este asigurată de o colecţie de "instrucţiuni extinse" ale sistemului de operare
numite apeluri sistem. Folosind apeluri sistem (organizate în biblioteci statice (.lib) sau
dinamice (.dll)), un program utilizator poate crea, utiliza şi şterge diverse obiecte gestionate
de către sistemul de operare. Cele mai importante obiecte gestionate de un sistem de operare
modern sunt procesele şi fişierele. De asemenea, firele de executare (eng. threads) sunt
obiecte specifice programării concurente (de exemplu folosind limbajul Java), dar şi ca
modalitate de implementare a proceselor Windows prin programare multi-fir (eng. multi-
thread programming).
Procesul (eng. task) reprezintă conceptul cheie al oricărui sistem de operare. Un
proces este o entitate dinamică care corespunde unui program în execuţie. Procesele sunt fie
procese sistem, fie procese utilizator. Procesele sistem sunt asociate unor module ale
sistemului de operare, iar procesele utilizator sunt asociate unor programe utilizator care pot
să creeze alte procese utilizator sau să lanseze pentru executare procese sistem. Un proces
(numit proces tată) poate creea unul sau mai multe procese (numite procese fiu sau
descendenţi). În sistemele multiutilizator fiecare proces este caracterizat de identificatorul
proprietarului (utilizatorului).
Un fişier (eng. file) este un şir de caractere terminat printr-o marcă de sfârşit de fişier
(EOF - eng. End Of File). Fişierul poate fi stocat pe disc, în memorie etc. Una din funcţiile
importante ale unui sistem de operare este aceea de a “ascunde” dificultatea lucrului cu
echipamentele periferice. Astfel, sistemul de operare oferă apeluri sistem pentru lucrul cu
fişiere: creare, ştergere, citire, scriere etc. Fişierele pot fi grupate într-un catalog (eng.
directory, folder) şi pot fi caracterizate de anumite atribute (proprietar, dimensiune, data
ultimului acces în scriere, coduri de protecţie etc.).
Modulele software pentru tratarea cererilor de intrare/ieşire de către sistemul de
operare se numesc drivere. Fiecare dispozitiv periferic are asociat un driver. În general, orice
driver menţine o coadă a cererilor de intrare/ieşire lansate de unul sau mai multe procese şi pe
care le prelucrează într-o anumită ordine (în funcţie de momentul lansării cererii sau conform
unei liste a priorităţilor). Un driver este răspunzător de satisfacerea cererilor de transfer de
informaţie, de tratarea erorilor ce pot apărea la realizarea unei operaţii fizice, ş.a. Un program
utilizator poate efectua operaţii de intrare/ieşire la nivelul unui driver, totuşi programul său nu
mai este independent de dispozitiv. De aceea, pentru operaţiile de intrare-ieşire se utilizează
apelurile sistem sau diferitele proceduri specializate puse la dispoziţie de mediile de
programare.
Primele sisteme de operare realizau prelucrarea pe loturi de programe (eng. batch
mode). Utilizatorul nu comunica direct cu sistemul de calcul; acesta funcţiona sub controlul
unui operator uman specializat. Operatorul avea sarcina de a asigura resursele externe
necesare unei lucrări (montarea benzilor magnetice, pornirea şi oprirea diverselor
echipamente periferice). De asemenea, operatorul asigura şi introducerea lucrărilor în sistem.
Comunicarea operaţiilor de executat, se realiza prin intermediul unei interfeţe de tip
alfanumeric ce utiliza un limbaj de comandă pentru descrierea ordinelor adresate sistemului,
precum şi pentru specificarea acţiunilor necesare tratării erorilor.
Primele sisteme de acest tip funcţionau în regim de monoprogramare, un singur
program fiind încărcat în memorie la un moment dat. Caracteristica de bază a acestui mod de
prelucrare o reprezintă imposibilitatea intervenţiei utilizatorului pentru a interacţiona cu
programul său.
Dintre conceptele implementate pentru creşterea performanţelor şi mărirea eficienţei
utilizării resurselor sistemelor de calcul, un rol important l-a avut multiprogramarea. În
sistemele cu multiprogramare, la un moment dat, în memorie se află încărcate, pentru
executare, mai multe procese (programe în executare), ce concurează, pe baza unei scheme de
priorităţi, pentru accesul la anumite resurse ale sistemului. Când o resursă este retrasă unui
proces (la încheierea acestuia sau la apariţia unui proces cu prioritate mai mare), aceasta poate
fi imediat alocată unui proces solicitant.
Sistemele cu multiprogramare sunt din ce în ce mai complexe. Ele au de rezolvat
probleme dificile privind: alocarea optimă a resurselor, evitarea interblocărilor, protecţia
utilizatorilor (între ei) şi protecţia sistemului (în raport cu utilizatorii).
În sistemele uniprocesor, execuţia mai multor programe în regim de multiprogramare
pare simultană din punctul de vedere al utilizatorului, dar la un moment dat, există doar un
singur proces activ în sistem. Totuşi, în sistemele multiprocesor sau multicalculator, două sau
mai multe procese pot fi active simultan, ele fiind prelucrate de procesoare diferite.
Un alt mecanism important este multiprocesarea. Acesta constă în multiprogramarea
a două sau mai multe procese având un obiectiv comun. Într-un sistem de operare multiproces
(eng. multitasking) procesele pot comunica între ele şi îşi pot sincroniza activităţile. Sistemele
Microsoft bazate pe tehnologia NT, sistemele UNIX şi Linux sunt sisteme de operare
multiproces. Conceptul de memorie virtuală este. de asemenea, foarte important în contextul
sistemelor de operare moderne.
Mulţimea funcţiilor şi modul de realizare a acestora definesc caracteristicile unui
sistem de operare. Aceste caracteristici pot fi utilizate pentru a clasifica şi compara sistemele
de operare. Cele mai importante caracteristici sunt: i) modul de introducere a programelor în
sistem [introducere serială, paralelă, respectiv la distanţă]; ii) modul de planificare a
proceselor [orientare pe lucrări; orientare pe proces]; iii) numărul de programe prezente
simultan în memorie [monoprogramare; multiprogramare]; iv) modul de utilizare a resurselor
[alocare completă; timp real; partajare]; v) numărul de utilizatori ce pot folosi sistemul în
acelaşi timp [monoutilizator; multiutilizator].
Referitor la modul de utilizae a resurselor, când resursa partajată este timpul unităţii
centrale, sistemul de operare devine cu timp partajat (eng. time sharing). În general, sistemele
de operare din această clasă asigură utilizarea eficientă a resurselor sistemelor de calcul
conversaţionale în care accesul la resursele sistemului poate fi:
a) direct - pentru asigurarea unui control direct şi permanent asupra unui set de
terminale pe baza unui program utilizator; un caz particular al acestor sisteme îl reprezintă
sistemele interactive în timp real, în cadrul cărora se cere o valoare maximă prestabilită a
timpului de răspuns;
b) multiplu - pentru accesul simultan, al unui număr mare de utilizatori, la resursele
hardware şi software ale sistemului; acest tip de acces apare când sunt cel puţin două
terminale în sistem, iar fiecare utilizator lucrează cu programul său într-o regiune de memorie
(partiţie) diferită de regiunile celorlalţi utilizatori, protejată printr-un mecanism software sau
hardware;
c) în timp partajat (time-sharing) - în care alocarea timpului de acces se realizează pe
baza unor cuante de timp fixe sau variabile, de ordinul milisecundelor, utilizatorii având
impresia că lucrează simultan cu sistemul;
d) la distanţă - în care prelucrarea se produce de către mai multe calculatoare asupra
datelor care sunt distribuite în mai multe colecţii de date dispersate geografic (eng. distributed
data bases).
 3.2.2. Iniţiere în utilizarea sistemelor de calcul bazate pe UNIX

Un sistem de operare, în forma cea mai simplă, apare ca o colecţie de proceduri cu

funcţii precise şi cu o interfaţă bine precizată între acestea. Serviciile (apelurile sistem)
furnizate de sistemul de operare, sunt solicitate prin încărcarea anumitor registre (ale UCC) cu
informaţia necesară sau depunerea acestei informaţii în memoria stivă şi apoi “provocarea”
unei întreruperi cunoscută sub numele apel supervizor sau apel nucleu. Acest apel determină
trecerea sistemului de calcul din mod utilizator în mod nucleu (supervizor) şi transferă
controlul sistemului de operare. Sistemul de operare analizează parametrii apelului pentru a-l
identifica, iar apoi apelează procedura de serviciu necesară. Această descriere sugerează
scheletul unui sistem de operare: i) un program ce invocă o procedură de serviciu; ii) o
bibliotecă de proceduri de serviciu ce corespund apelurilor sistem şi iii) o bibliotecă de
proceduri utilitare pentru procedurile de serviciu.
Tendinţa în realizarea sistemelor de operare moderne este de a implementa cea mai
mare parte a funcţiilor sistemului de operare sub formă de procese utilizator. Pentru a solicita
un serviciu, un proces utilizator (numit şi proces client) emite o cerere unui proces de
serviciu, care rezolvă solicitarea şi transmite clientului răspunsul. Această comunicaţie între
clienţi şi procesele de serviciu este asigurată de nucleul sistemului de operare.
Sistemul de operare UNIX a fost elaborat în anul 1969 (autori: Ken Thompson şi
Dennis Ritchie - Laboratoarele Bell din New Jersey, SUA) şi până în prezent a cunoscut mai
multe extensii. Pentru microcalculatoare personale, cea mai cunoscută implementare este
cunoscută sub numele de Linux. Cele mai importante caracteristici ale sistemului de operare
UNIX sunt:
• este un sistem de operare cu divizarea timpului, multiproces şi multiutilizator;
• asigură protecţia fişierelor şi a modului de executare a programelor prin existenţa
unor parole şi drepturi (coduri) de acces;
• promovează modularitatea aplicaţiilor;
• operaţiile de intrare/ieşire sunt integrate în sistemul de fişiere, prin realizarea aşa-
numitelor intrări/ieşiri generalizate;
• unitatea de planificare este procesul;
• gestiunea memoriei se face printr-un mecanism care permite schimbul de pagini
(migraţia sau eng. swapping) între memoria RAM şi cea externă, gestionându-se
spaţiul afectat executării proceselor şi controlându-se timpul de acces al
proceselor în aşteptare;
• prin intermediul componentei SHELL, asigură o interfată simplă şi interactivă.
Componenta SHELL nu este integrată în nucleul sistemului de operare;
• este un sistem de operare portabil (fiind scris în limbajul C) activ pe foarte multe
tipuri de sisteme de calcul, de la calculatoare personale până la calculatoare
MIMD.
Sistemul de operare UNIX este alcătuit din trei părţi majore: nucleul, sistemul de fişiere (ce
cuprinde programele utilitare, programele aplicative şi programele de gestiune a intrărilor şi
ieşirilor) şi interfaţa cu utilizatorul (componenta SHELL). Relaţiile între cele trei componente
ale sistemului se realizează prin:
• apeluri sistem;
• programe utilitare;
• funcţii standard folosite de limbajul C;
• subprograme de gestiune a intrărilor/ieşirilor, furnizate odată cu sistemul şi
diferite de la un sistem de calcul la altul.
Sistemul de operare UNIX oferă utilizatorului interfeţe organizate pe trei nivele: nivelul
exterior nucleului (prin programe utilitare); nivelul intermediar oferit de funcţiile din
biblioteca standard C şi nivelul interior oferit de apelurile sistem.
Sistemul de operare UNIX fiind un sistem multiutilizator şi cu divizarea timpului,
impune existenţa unui utilizator special numit administrator de sistem, care ţine evidenţa
utilizatorilor, stabileşte parolele şi drepturile de acces şi creează cataloagele asociate
utilizatorilor.
Pentru fiecare utilizator, administratorul de sistem creează câte un catalog propriu
(eng. directory), care poate conţine atât fişiere ordinare (programe sau date), cât şi
subcataloage.
Sistemul UNIX face deosebire între litere mari şi litere mici. Toate fişierele sunt
structurate în cataloage, organizate arborescent, în vârful ierarhiei (la rădăcina arborelui)
aflându-se catalogul rădăcină (eng. root) notat prin ‘/’.
Specificarea numelui fişierului se poate face în două moduri: absolut - pornind de la
rădăcină sau relativ - pornind de la poziţia curentă. Numele complet al fişierului conţine şi
calea de acces (catalogul din care face parte acesta).
Deschiderea unei sesiuni de lucru se realizează folosind comanda login. Sistemul va
solicita numele utilizatorului (eng. username) precum şi parola sa (eng. password). Un
utilizator poate să-şi schimbe parola folosind comanda passwd. Pentru terminarea sesiunii de
lucru se utilizează combinaţia de taste CTRL+d. Pentru documentare se poate utiliza
comanda man care prezintă informaţii despre anumite entităţi ale sistemului de operare. De
exemplu, comanda $man man, descrie structura manualelor UNIX precum şi modul lor de
consultare.
După deschiderea sesiunii de lucru, utilizatorul are acces la două grupe de fişiere:
fişierele create de el însuşi şi fişierele furnizate de sistem drept comenzi sistem.

Executarea unei comenzi

În general, o comandă UNIX poate fi privită ca o succesiune de zone separate prin

spaţii, de forma
comandă opţiuni expresii fişiere
unde: "comandă" este numele propriu-zis al comenzii, "opţiuni" reprezintă o secventă de
opţiuni (o opţiune UNIX este reprezentată printr-o literă precedată sau nu de semnele "+" sau
"-"), "expresii" reprezintă unul sau mai multe şiruri de caractere cerute ca argumente pentru
comanda respectivă, iar "fişiere" specifică unul sau mai multe fişiere.
Delimitarea anumitor argumente se poate face prin apostrofuri şi ghilimele. În acest
sens, trebuie să se respecte următoarele patru reguli de delimitare:
1. dacă în şirul de caractere nu apare nici unul din caracterele ' sau ", atunci se poate
delimita fie prin ', fie prin ";
2. dacă în şirul de caractere apare apostroful, dar nu apare caracterul " , atunci
delimitarea se poate realiza folosind caracterul ";
3. dacă în şirul de caractere apare caracterul ", dar nu apare apostroful, atunci
delimitarea se realizează folosind apostrofuri;
4. dacă în şirul de caractere apar ambele caractere (' şi ") atunci se va utiliza
caracterul de evitare “\”. Pentru prezenţa caracterului “\“ în şir, acesta se
dublează.

Interpretorul de comenzi UNIX acceptă cel puţin o comandă pe linie. Dacă se doreşte
specificarea mai multor comenzi pe acelaşi rând, acestea trebuiesc separate prin caracterul ";".

Comenzi pentru lucrul cu procese

Sistemul UNIX permite lansarea spre executare a unei comenzi (program) la un

anumit moment de timp. Comanda UNIX ce face posibil acest lucru este disponibilă numai
administratorului de sistem. Numele comenzii este at şi primeşte ca argumente timpul, data,
factorul de repetare a lansării, precum şi numele unui fişier care conţine comanda sau
comenzile ce se vor executa. De asemenea, folosind comenzile nice, kill şi sleep, utilizatorul
poate interveni asupra proceselor din sistem pentru a le modifica starea.
Comanda UNIX ce permite afişarea stărilor unor procese este ps. Cele mai uzuale
opţiuni ale acestei comenzi sunt:
 -e : listează toate procesele;
-f : produce o listare completă;
-l : produce o listare în format lung;
-p lista : afişează date doar despre procesele specificate în listă;
-t lista : afişează date doar despre procesele terminalelor din listă;
-u listă : afişează date doar despre procesele utilizatorilor din listă.
Informaţiile despre fiecare proces, în formatul lung, sunt prezentate pe o linie sub forma unui
tabel cu următoarele coloane:
F : tipul procesului (00 - proces terminat, 01 - proces sistem, 04 - proces
suspendat de părintele său, 10 - proces încărcat în memorie, dar blocat);
S : starea procesului (R - proces în coada de aşteptare (ÎNTRERUPT), S -
proces inactiv (sleep - mai puţin de 20 de secunde), I - proces inactiv (idle - peste 20 de
secunde), T - proces terminat, D - proces evacuat temporar pe disc, O - proces ACTIV).
UID : proprietarul procesului;
PID : identificatorul procesului;
PPID : identificatorul procesului părinte al acestui proces;
PRI : prioritatea procesului (valoare mică înseamnă prioritate mare);
TTY : terminalul de la care a fost lansat procesul (chiar dacă este lansat de la
distanţă, în urma unei sesiuni de tip telnet sau ssh.);
TIME : timpul total cât a fost ACTIV;
NICE : dacă prioritatea a fost stabilită folosind comanda nice;
ADDR : adresa din memorie la care se află încărcat procesul;
SZ : dimensiunea procesului;
STIME : momentul de start al procesului;
CMD : comanda care a lansat procesul.
Comanda kill emite un semnal de tip întrerupere către un proces. De obicei, acest
semnal solicită terminarea procesului. Comanda are ca argumente un număr de semnal
(precedat de -) şi identificatorul procesului căruia i se adresează semnalul. Semnalul este un
număr între 1 şi 31 prin care este codificat tipul semnalului de întrerupere. Cele mai
importante semnale sunt:
-2 : întrerupere la apăsarea tastei DEL;
-9 : oprire necondiţionată;
-15 : semnal software de oprire;
-16-31 : semnale definite de utilizator.
În absenţa specificării unui semnal (ci numai a identificatorului procesului), implicit este
considerat semnalul 15.
O altă facilitate a sistemului de operare UNIX privind execuţia comenzilor o
constituie lansarea în fundal (eng. background) a proceselor care nu sunt conversaţionale.
Pentru a lansa un astfel de proces, linia de comandă trebuie să se încheie cu simbolul "&".
Comanda sleep aşteaptă un număr de secunde înainte de a executa o altă comandă.
De exemplu comanda ls poate fi lansată peste 40 de secunde folosind apelul:
$ sleep 40; ls &

Comenzi informaţionale

O mare parte din comenzile sistemului UNIX afişează şi modifică anumite entităţi.
Unele comenzi sunt numai informaţionale. Printre acestea se pot enumera:

I.1. ps afişează starea proceselor (descrisă mai sus);

I.2. who afişează utilizatorii din sistem;
I.3. logname afişează utilizatorul curent;
I.4. whodo afişează informaţile despre utilizatori şi procese;
I.5. pwd afişează numele catalogului curent;
I.6. ls afişează conţinutul unui catalog;
I.7. cal tipăreşte calendarul pentru anul specificat;
I.8. du afişează numărul de blocuri conţinute în fiecare fişier şi catalog
specificat ca argument;
I.9. ipcs tipăreşte informaţii despre structurile active de comunicare
evoluată între procese (cozi de mesaje, semafoare, zone de
memorie partajată);
I.10. df afişează numărul de blocuri disc libere şi numărul I-nodurilor
libere pentru un anumit sistem de fişiere, sau pentru toate
sistemele de fişiere montate;
I.11. file afişează tipul unui fişier specificat (text, executabil, catalog).

Comenzi relative la fişiere şi cataloage

Comenzile UNIX ce acţionează asupra fişierelor şi cataloagelor permit navigarea în

sistemul de fişiere (explorarea), copierea, ştergerea, fixarea atributelor, afişarea şi tipărirea
fişierelor precum şi o serie de operaţii de căutare, comparare etc. Cele mai importante
comenzi din această categorie sunt:

F.1. cat afişează un fişier la ieşirea standard. Dacă sunt specificate mai
multe fişiere, acestea vor fi afişate unul după altul.
F.2. pg afişează paginat un fişier. Afişarea este întreruptă la apăsarea
tastei "q".
F.3. more afişează ecran cu ecran fişierele specificate (vezi şi pg);
F.4. cd schimbă catalogul curent;
F.5. mkdir creează un nou catalog;
F.6. rmdir şterge cataloagele specificate. Acestea trebuie să fie vide.
F.7. rm şterge unul sau mai multe fişiere. Folosind opţiunea -r se pot
şterge şi cataloage ce nu sunt vide.
F.8. mv mută sau redenumeşte fişierele şi cataloagele. Comanda mv
acţionează conform următoarelor reguli:
- Dacă sursa este un fişier existent, iar destinaţia este
nume de fişier, atunci are loc operaţia de redenumire.
- Dacă sursa este un fişier, iar destinaţia este tot un fişier
(existent), atunci fişierul existent este înlocuit cu
fişierul sursă.
- Dacă sursa este un catalog, iar destinaţia este un nume,
atunci catalogul este redenumit.
- Dacă sursa este un catalog, iar destinaţia este un
catalog existent, atunci mută catalogul sursă astfel încât
să devină un subcatalog al catalogului existent.
- Dacă sunt specificate unul sau mai multe fişiere în
sursă, iar destinaţia este un catalog existent, atunci
fişierele sunt mutate în acest catalog.
F.9. cp copiază unul sau mai multe fişiere sursă într-un fişier destinaţie.
Dacă destinaţia este numele unui catalog, atunci fişierele sunt
copiate în catalogul specificat.
F.10. mount/umount creează o intrare în tabela dispozitivelor (operaţia de montare)
sau şterge intrarea din această tabelă (demontare). Montarea
unui dispozitiv într-un catalog nevid, face inaccesibil (pe
durata montării) conţinutul acestuia.
F.11. chmod schimbă modul de acces al unuia sau mai multor fişiere. Numai
proprietarul unui fişier sau un utilizator privilegiat poate
schimba modul de acces.
F.12. chown schimbă proprietarul unuia sau mai multor fişiere. Numai
 proprietarul curent sau un utilizator privilegiat poate modifica
proprietarul unui fişier.
F.13. cmp compară două fişiere;
F.14. diff compară două fişiere şi arată modificările care trebuie efectuate
pentru a avea aceeaşi formă;
F.15. diffdir afişează diferenţele dintre două cataloage;
F.16. find caută unul sau mai multe fişiere care satisfac anumite criterii

Comenzi relative la volume

V.1. diskformat iniţializează un disc (disc rigid sau dischetă) şi îl formatează

conform specificaţiilor precizate în linia de comandă;
V.2. badtrk cercetează suprafaţa discului pentru depistarea pistelor defecte;
V.3. divvy divizează o partiţie a discului în mai multe diviziuni;

Alte comenzi

C.1. clear şterge ecranul (fereastra terminal);

C.2. date tipăreşte şi modifică data curentă;
C.3. stty fixează/afişează anumiţi parametri pentru terminalul curent;
C.4. fsck verifică şi repară sistemul de fişiere (catalog /etc).

3.2.3. Iniţiere în utilizarea PC/Windows

În ultimii ani, firma Microsoft a dezvoltat pentru calculatoare personale interfeţe

grafice similare sistemului de operare System - MacOS (sisteme de calcul Apple-Macintosh)
respectiv interfeţei grafice X-Window System a sistemele de operare UNIX. Spre deosebire
de interfeţele: Windows 3.1 şi Windows for Workgroups care asigură funcţii superioare
sistemului de operare MSDOS, dar se execută sub sistemul MSDOS, interfeţele Windows
dezvoltate după 1995, pot fi considerate sisteme de operare pentru calculatoare personale care
oferă însă şi posibiltatea conectării în reţea a acestor calculatoare. WINDOWS NT/2000/XP
sunt sisteme de operare adecvate atât serverelor cât şi staţiilor de lucru dintr-o reţea.
Următoarele noţiuni sunt importante pentru operarea unui software cu interfaţă
grafică:
• Pictogramă (eng. icon) - un simbol utilizat pentru a reprezenta grafic scopul
şi/sau funcţia unei aplicaţii, catalog sau fişier.
• Fereastră (eng. window)- zonă dreptunghiulară distinctă pe ecran, delimitată de
un chenar. O fereastră reprezintă un obiect deschis şi este folosită pentru a afişa
informaţii (text, grafică, meniuri etc.). Pot fi deschise mai multe ferestre simultan.
O fereastră poate fi închisă (corespunde terminării aplicaţiei care a deschis
fereastra), redimensionată sau mutată pe suprafaţa de lucru.
• Suprafaţă de lucru (eng. desktop) - întregul ecran reprezentând zona de lucru.
Pictogramele, ferestrele şi bara de operaţii sunt afişate pe suprafaţa de lucru. A se
observa că există şi un subcatalog DESKTOP al catalogului WINDOWS.
• Bara de meniuri (eng. menu bar) – bara orizontală conţinând numele meniurilor
disponibile.
• Bara de operaţii – bara situată la baza suprafeţei de lucru prestabilite a mediilor
de tip Windows. Conţine butonul Start precum şi butoane pentru toate
programele şi documentele deschise.
• Bara cu instrumente (eng. toolbar) – bara situată sub bara de meniuri a
programelor din Windows, care afişează un set de butoane pentru executarea
celor mai uzuale comenzi de meniu. Barele cu instrumente pot fi mutate sau
ancorate pe orice latură a ferestrei program.
 • Dosar (eng. folder) – container în care sunt stocate pe disc documente, fişiere
program şi alte dosare. Sinonim pentru catalog (eng. directory).
• Subdosar – Dosar inclus într-un alt dosar; sinonim pentru subcatalog. Toate
dosarele sunt subdosare ale dosarului rădăcină.
• Scurtătură (eng. shortcut) - legătură rapidă către un obiect (fişier, disc etc.). Are
asociată o pictogramă specială (o mică săgeată în colţul din stânga-jos).
• Calculatorul meu (eng. My Computer) - program de navigare prin resursele locale
ale sistemului de calcul (discuri, imprimante, programe de configurare şi de
programare a lansării proceselor).
• Coşul de gunoi (eng. Recycle Bin) - un dosar special care stochează temporar
obiectele şterse de utilizator. Dacă obiectele nu au fost şterse permanent atunci se
pot reface (eng. restore).
• Reţeaua locală (eng. Network neighborhood sau My Network places) - program
ce permite explorarea nodurilor reţelei locale (LAN) din care face parte sistemul.
• Memoria Clipboard - Folosind o parte din memoria RAM, obiectele (fişiere,
dosare, text, desene etc.) pot fi mutate dintr-o structură în alta, pot fi multiplicate
în cadrul sistemului sau pot fi înlăturate prin suprascrierea memoriei RAM.
Mecanismul este disponibil în oricare program pentru care meniul de editare
oferă funcţiile cut (mută conţinutul în memoria clipboard), copy (copiază
conţinutul în memoria clipboard) şi paste (copiază conţinutul memoriei clipboard
în locul specificat).

Lansarea spre executare a programelor este posibilă prin intermediul comenzii RUN din
meniul START, prin activarea aplicaţiei înregistrate în oricare submeniu al meniului START
sau prin activarea pictogramei corespunzătoare.
Sistemul de operare Windows 2000/XP dispune de o colecţie bogată de comenzi
executabile în mod text. Comenzile interne MS-DOS sunt, în continuare, utilizabile. În plus
sunt prezente comenzi precum cele din tabelul următor.

ASSOC afişează / modifică asocierea extensiilor fişierelor

AT planifică comenzi şi programe pentru a fi executate mai târziu
CACLS afişează / modifică listele de control privind accesul la fişiere
CHKNTFS afişează / modifică verificarea discului în momentul încărcării
sistemului de operare
CMD lansează o nouă instanţă a interpretorului de comenzi
COLOR stabileşte culorile implicite ale consolei
COMPACT afişează / modifică compresia fişierelor din partiţiile NTFS
CONVERT converteşte volume FAT în NTFS. Nu se poate converti discul curent.
SETLOCAL iniţiază localizarea variabilelor de mediu într-un fişier batch
ENDLOCAL încheie localizarea variabilelor de mediu dint-un fişier batch
FIND caută un şir de caractere într-un fişier sau o listă de fişiere
FINDSTR caută şiruri în fişiere
FTYPE afişează / modifică tipurile de fişiere utilizate în lista de asociere.
GRAFTABL permite sistemului de operare să afişeze setul de caractere extins în
mod grafic.
PUSHD salvează dosarul curent şi apoi îl modifică
POPD reface valoarea anterioară acţiunii PUSHD
RECOVER recuperează informaţia text de pe discuri cu defecte
REPLACE înlocuieşte fişiere
START deschide o nouă fereastră pentru executarea unui program sau a unei
comenzi
TITLE stabileşte titlul ferestrei unei sesiuni cmd.exe
VERIFY solicită verificarea scrierii corecte a datelor pe disc
 3.2.4. Resurse logice privind programarea calculatoarelor

Pentru activitatea de programare sunt utile generatoarele de programe. Acestea

transformă programul sursă într-un nou format. Din această categorie fac parte:
macrogeneratorul, asamblorul (relocabil, absolut), compilatoarele, interpretoarele, editorul de
legături, bibliotecarul, editoarele de texte etc.
Macrogeneratorul analizează un text sursă conţinând descrieri într-un limbaj special şi
prezintă la ieşire un fişier cu text scris în limbaj de asamblare, care poate fi prelucrat ulterior
de asamblorul relocabil sau cel absolut. De exemplu, folosind TASM (al firmei Borland) se
pot asambla programe în format (cod) Intel. Pentru a putea avea portabilitate între sistemele
de tip Microsoft şi Linux, pentru procesoare Intel şi compatibile se poate utiliza NASM.
Pentru testarea programelor scrise în limbajul MMIXAL, pentru procesorul MMIX, se poate
utiliza un simulator9 MMIX.
Programul sursă, scris de utilizator în limbaj de (macro)asamblare, este constituit
dintr-un număr de linii. Fiecare linie conţine o instrucţiune a limbajului de asamblare sau o
directivă de macrogenerare. Rolul macrogeneratorului este de a expanda macroinstrucţiunile
existente şi a rezolva, pe cât posibil, blocurile condiţionale.
Macrogeneratorul recunoaşte şi analizează: directivele de control numeric (tipul bazei
de numeraţie), directivele de terminare (.END), directivele de asamblare condiţională (.IF,
.IFF, .IFT etc.), directivele de definire a macroinstrucţiunilor (.MACRO, .ENDM),
directivele de control (mesaje de eroare), directivele de generare şi substituire, directivele de
apelare a macrodefiniţiilor dintr-o bibliotecă etc.
Asamblorul relocabil transformă modulele sursă scrise în limbaj de asamblare într-un
modul obiect relocabil, o tabelă de simboluri şi un listing de asamblare. Asamblorul relocabil
acceptă la intrare unul sau mai multe fişiere sursă în limbaj de asamblare obţinute folosind
macrogeneratorul sau scrise de utilizator. Ieşirile asamblorului constau dintr-un fişier obiect
(.obj, .o, .mmo etc.), un fişier de listare (.lst) şi o tabelă de simboluri (.map).
Asamblorul absolut transformă modulele scrise în limbaj de asamblare (ieşire a
macrogeneratorului sau scrise de utilizatori) într-un program executabil (.tsk, .cmd, .out, etc.)
Compilatoarele efectuează translatarea programului sursă în program obiect relocabil.
Pentru ca un astfel de modul să devină program executabil este necesară editarea legăturilor.
Funcţia principală a editorului de legături este de a transforma şi înlănţui modulele obiect
relocabile rezultate în procesul de asamblare şi/sau compilare pentru a obţine un program
executabil acceptabil de programul încărcător al sistemului de operare. În faza de editare a
legăturilor pot fi incorporate şi module obiect situate în biblioteci relocabile.
Un compilator este structurat în patru componente principale: analizor lexical,
analizor sintactic şi semantic, generator de cod şi optimizator. Toate aceste componente
gestionează un tabel de simboluri.
Analizorul lexical realizează o primă translatare a textului programului sursă într-un
şir de entităţi lexicale ce constituie reprezentări interne ale unor categorii sintactice precum:
cuvinte cheie, identificatori, constante, delimitatori, operatori etc. Astfel, în fazele următoare
se poate lucra cu simboluri de lungime fixă şi cu un număr mai mic de categorii sintactice.
Analizorul lexical va completa tabelul de simboluri.
Analizorul sintactic şi semantic verifică corectitudinea sintactică a instrucţiunilor şi
colectează atributele semantice ale categoriilor sintactice din program. Ieşirea analizorului
sintactic şi semantic o constituie o reprezentare codificată a structurii sintactice şi un set de
tabele ce conţin atributele semantice ale diferitelor categorii sintactice (simboluri, constante
etc.) Generatorul de cod va traduce ieşirea analizorului sintactic şi semantic în format binar
relocabil sau în limbaj de asamblare. Optimizatorul are rolul de a prelucra ieşirea
generatorului de cod cu scopul de a minimiza memoria necesară la execuţie şi a elimina

9
Pentru testarea programelor se pot folosi uneltele puse la dispozitie pe pagina grupului de lucru de la
FHM: http://www.cs.fhm.edu/~mmix/tools/tools.html
redundanţele din corpul programului. Unele compilatoare efectuează anumite optimizări
înainte de generarea codului.
O funcţie importantă a compilatorului constă în detectarea erorilor din programul
sursă şi corectarea sau acoperirea lor. Spre deosebire de compilatoare, interpretoarele
efecuează şi executarea programului odată cu traducerea programului sursă, furnizând la
ieşire rezultatele programului. Mai precis, diferenţa faţă de un compilator este aceea că
interpretorul nu produce un program obiect ce urmează a fi executat după interpreatare, ci
chiar execută acest program. Din punct de vedere structural, un interpretor se aseamănă cu un
compilator, dar forma intermediară obţinută nu e folosită la generarea de cod, ci pentru a
uşura decodificarea instrucţiunii sursă în vederea executării ei. Este cazul interpretorului
sistemului AUTOCAD care analizează linia de comandă şi, dacă comanda este corectă,
realizează funcţia solicitată.
Un editor de texte este un program on-line (răspunsul la comenzi este imediat), ce
acceptă comenzi introduse de la terminal pentru a scrie şi/sau şterge caractere, linii sau
grupuri de linii din programul sursă sau din orice fişier text.
Editoarele de texte pot lucra în mod linie şi/sau mod ecran. Ele pun la dispoziţie
comenzi privind deplasarea cursorului în text (pe linie, în cadrul unui bloc sau în cadrul
întregului fişier), manipularea blocurilor de text (marcare, deplasare, copiere, ştergere),
comenzi de formatare a ieşirii etc. Exemplificăm prin Edit (Ms-DOS, Windows 2000),
Notepad (Windows), vi sau emacs (UNIX) etc.

3.3. Exerciţii

1. Se consideră comenzile UNIX (Linux):

a. ps e. df
b. who f. file
c. pwd g. du
d. ls h. cal
Alegeţi comanda UNIX (LINUX) potrivită pentru:
1. afişarea numărului de blocuri conţinute în fiecare fişier / director specificat ca argument.
2. afişarea informaţiei despre spaţiul liber de pe disc
3. afişarea directorului (folderului, catalogului) curent
4. afişarea stărilor proceselor
5. afişarea utilizatorilor din sistem
6. afişarea conţinutului unui director (folder, catalog)
7. afişarea tipului de fişier specificat (text, aplicaţie, director)
8. afişarea calendarului pentru anul curent.
Răspuns: (1, g), (2, e), (3, c), (4, a), (5, b), (6, d), (7, f), (8, h).

2.: Fie comenzile UNIX (Linux):

a. cat i. mv
b. pg j. mount/unmount
c. more k. chmod
d. cd l. chown
e. mkdir m. cmp
f. rmdir n. diff
g. rm o. diffdir
h. cp p. find
Alegeţi comanda UNIX (Linux) potrivită pentru a realiza următoarea acţiune:
9. Caută unul sau mai multe fişiere care satisfac anumite criterii
10. Compară două fişiere
11. Afişează unul sau mai multe fisiere la iesirea standard
12. Copiaza unul sau mai multe fişiere sursă într-un fişier destinaţie
13. Mută sau redenumeşte fişierele şi directoarele (folderele, cataloagele)
14. Şterge unul sau mai multe fişiere
 15. Creează un nou director (folder, catalog)
16. Afişează un fişier pagină cu pagină
17. Afişează un fişier ecran cu ecran
18. Schimbă modul de acces al unuia sau mai multor fişiere
19. Creează / Eliberează o intrare în/din tabela dispozitivelor.
20. Şterge directoarele specificate
21. Schimbaă directorul (folderul, catalogul) curent
22. Afişează diferenţele dintre două cataloage
23. Schimbă proprietarul unuia sau mai multor fişiere
24. Compară două fişiere şi arată modificările care trebuie efectuate pentru a avea aceeaşi
formă.
Răspuns: (9, p), (10, m), (11, a), (12, h), (13, I), (14, g), (15, e), (16, b), (17, c), (18, k), (19, j),
(20, f), (21, d), (22, o), (23, l), (24, n).

3. Fie comenzile:
a. ASSOC k. FIND
b. AT l. FINDSTR
c. CACLS m. FTYPE
d. CHKNTFS n. GRAFTABL
e. CMD o. PUSHD
f. COLOR p. POPD
g. COMPACT q. RECOVER
h. CONVERT r. REPLACE
i. SETLOCAL s. START
j. ENDLOCAL t. VERIFY
Alegeţi comanda Microsoft Windows 2000/XP potrivita care:
25. Solicită verificarea scrierii corecte a datelor pe disc
26. Deschide o fereastră pentru executarea unui program sau a unei comenzi
27. Afişează / Modifică asocierea extensiilor fişierelor
28. Lansează o noua instanţă a interpretorului de comenzi
29. Initiază localizarea variabilelor de mediu într-un fişier batch
30. Recuperează informaţia de pe discuri cu defecte
31. Planifică comenzi şi programe pentru a fi executate mai tarziu
32. Afişează / Modifică verificarea discului în momentul incărcării sistemului de operare
33. Afişează / Modifică compresia fişierelor din partiţiile NTFS
34. Salvează dosarul curent şi apoi îl modifică
35. Afişează / Modifică listele de control privind accesul la fişiere
36. Stabileşte culorile implicite ale consolei
37. Încheie localizarea variabilelor de mediu dintr-un fişier batch
38. Caută şiruri de caractere (ASCII / UNICODE) în fişiere
39. Reface valoarea anterioara acţiunii PUSHD
40. Înlocuieşte fişiere
41. Afişează / Modifică tipurile de fişiere utilizate în lista de asociere
42. Caută un şir de caractere într-un fişier sau o listă de fişiere
43. Permite sistemului de operare să afişeze setul de caractere extins în mod grafic
44. Converteşte volumele FAT în NTFS.
Răspuns: (25, t), (26, s), (27, a), (28, e), (29, i), (30, q), (31, b), (32, d), (33, g), (34, o), (35,
c), (36, f), (37, j), (38, l), (39, p), (40, r), (41, m), (42, k), (43, n), (44, h).

4. Calitatea imaginii unui display este dată de: a) memorie, b) rezoluţie, c) firma
producătoare.
5. Ce reprezintă rezoluţia display-ului? A) numărul de pixeli pe orizontală x numărul de pixeli
pe verticală, b) numărul de culori.
6. Unitatea de măsură a ecranului este: a) MB, b) inch, c) Hz
7. Asociaţi tatele speciale cu funcţia pe care o îndeplinesc:
a) ESC (Escape) g) Print screen (PrtSc) m) Internet
b) Tab h) Scroll Lock (ScrLk) n)E-mail
c) Ctrl (Control), Alt i) Pause
d) Caps Lock j) Num Lock (NumLk)
e) Backspace k) Win
f) Enter l) Application
Lista funcţiilor este:
45. Salt la următoarea zonă de tabulare
46. Foloseşte / Comută spre tastaura numerică sau specială
47. Oprirea execuţiei unui program
48. Oprirea defilării ecranului
49. Execută o operaţie
50. Întrerupe acţiunea
51. Sterge caracterul aflat înaintea poziţiei curente
52. Preluarea imaginii ecranului
53. Se folosesc în combinaţie cu alte taste
54. Blocarea tastaturii pe litere mari
55. Simulează butonul drept al mausului
56. Deschide meniul Start
57. Accesează rapid E-mail
58. Accesează rapid Internetul.
Răspuns: A se vedea textul.
8. Procesorul are rolul de a: a) stoca informaţiile pe termen lung, b) controla activitatea altor
echipamente şi de a prelucra informaţiile, c) executa programele.
9. Memoria ROM este folosită pentru: a) citire, b) scriere, c) citire-scriere.
10. Memoria RAM este folosită pentru: a) citire, b) scriere, c) citire-scriere.
11. Care memorie este mai rapidă: RAM sau ROM?
12. Determinaţi capacitatea de memorie internă a sistemului de calcul pe care lucraţi.
13. La ce se referă termenul de partajare cănd ne creferim la discuri şi imprimante?
14. Cum creaţi o dichetă sistem? În ce cazuri este aceasta utilă?
15.Enumeraţi avantajele şi dezavantajele utilizării CD/DVD-ROM-urilor.
16. Enumeraţi şi descrieţi principalele tipuri de imprimante. Evidenţiaţi principalele avantaje
şi dezavantaje ale fiecărui tip.
17. Ce este un modem? Tipuri de modemuri, avantaje şi dezavantaje.
18. Ce principiu are la bază funcţionarea unui scanner? Tipuri de scanner-e, avantaje şi
dezavantaje.
19. Deschideţi o fereastră şi identificaţi butoanele pentru: a) închiderea unei ferestre, b)
redimensionarea unei ferestre, c) minimizarea unei ferestre.
20. Aflaţi răspunsul la următoarele întrebări:
a) Ce este o fereastră grup de aplicaţii?
b) Ce sunt ferestrele de dialog?
c) Cum se activează o fereastră de dialog?
d) Cum se poate activa meniul Start?
e) Ce opţiuni avem pentru crearea unui director (folder, catalog)?
f) Ce opţiuni avem pentru copierea unui folder sau fişier?
g) Ce opţiuni avem pentru mutarea unui folder sau fişier?
h) Ce opţiuni avem pentru redenumirea unui folder sau fişier?
i) Ce opţiuni avem pentru ştergerea unui folder sau fişier?
j) La ce foloseşte o aplicaţie Explorer?
21. Se consideră lista extensiilor:
a) EXE b) TXT c) COM d) WAV
e) MP3 f) MID g) BMP h) AVI
i) XLS j) DBF k) PAS l) CPP
m) SYS n) HLP o) GIF p) PPT
Alegeţi tipul de fişier corespunzător:
59. fişier text
60. fişier aplicaţie (executabil)
61. fişieri magine bitmap (hartă de pixeli)
62. fişier audio
63. fişier video
64. fişier prezentare realizat folosind Microsoft PowerPoint
65. Fişier sursă C++
66. Fişier imagine, posibil animată.
67. fişier bază de date
68. fişier registru realizat folosind Microsoft EXCEL
69. fişier sursă Pascal
70. fişier Help
71. fişier cu informaţii pentru sistemul de operare.
Răspuns: Consultaţi lista de asocieri implicite: Tools/Folder Options/ File types

22. Care este diferenţa dintre formatarea fizică şi cea logică a discutrilor?
23. Explicaţi necesitata existenţei registrelor procesorului?
24. Asemănări şi diferenţe între componentele unui procesor SISD.
25. Care este legătura între instrucţiunile aritmetice ale unui procesor şi noţiunile teoretice
prezentate în primul capitol?
26. Care este diferenţă dintre un terminal serial şi un terminal memorie?
27. Prin ce diferă arhitecturile SISD şi SIMD?
28. Care sunt principalele tipuri de reţele? Explicaţi difereţele dintre acestea.
29. Ce asemănări şi deosebiri există între componentele hardware ale reţelelor locale?
30. Care este diferenţă dintre multiprogramare şi multitasking?
31. Care este diferenţa dintre un driver şi un controler (card sau cuplor)?
32. Asemănări şi diferenţe între sistemele de operare Windows de la Microsoft şi distribuţiile
de Linux?
33. Asemănări şi deosebiri relative la arhitecturile MIMD.
34. Asemănări şi deosebiri între arhitecturile RISC şi CISC.
35. Asemănări şi deosebiri între un interpretor şi un compilator.
36. Comparaţie între analizorul lexical şi analizorul sintactic.
37. Descrieţi principalele funcţii ale unui editor de text pentru programatori.
38. Asociaţi tastele speciale de deplasare şi prelucrare a unui text conform funcţiei îndeplinite:
a) Insert b) Delete c) Home
d) End e) PageUp f) Page Down
g) Left Arrow h) Right Arrow i) Up Arrow
j) Down Arrow
Lista funcţiilor îndeplinite este:
72. deplasare în sus cu un rând
73. deplasare în jos cu un rând
74. deplasare spre stânga cu un caracter
75. deplasare spre dreapta cu un caracter
76. mută cursorul la începutul paginii anterioare
77. mută cursorul la începutul paginii următoare
78. şterge caracterul indicat de către cursor
79. trece în modul de suprascriere şi invers
80. mută cursorul la sfârşitul rândului
81. mută cursorul la inceputul rândului
39. Care este rolul preprocesorului mediilor de programare bazate pe C?
40. Care este diferenţa dintre un limbaj de asamblare şi un limbaj de nivel mediu sau înalt?
 4. Calculatorul MMIX1

4.1. Instrucţiunile calculatorului MMIX

Procesorul MMIX (arhitecură RISC) a fost propus de D. Knuth2 (1999). Are 264
celule de memorie (a câte un octet), 28 (= 256) registre cu rol general şi 25 (= 32) registre
speciale. Fiecare registru stochează 64 de biţi de date.
Celule de memorie sunt notate cu M[0], M[1], ..., M[264-1], registrele generale sunt
notate $0, $1, ..., $255, iar registrele speciale (tabelul 4.1) se numesc rA, rB, ..., rZ, rBB, rTT,
rWW, rXX, rYY şi rZZ.
Accesul la memorie poate fi realizat la nivel de byte, wyde, tetrabyte şi octabyte (a se
revedea secţiunea 1.3), folosind notaţiile M, M2, M4 şi M8: M2[2k] = M2[2k+1] =
M[2k]M[2k+1]; M4[4k] = M4[4k+1] = M4[4k+2] =M4[4k+3] =
M[4k]M[4k+1]M[4k+2]M[4k+3], respectiv M8[8k] = M8[8k+1] = ... M8[8k+7] =
M[8k]M[8k+1] ... M[8k+7], unde k parcurge intervalul discret de la 0 la cea mai mare valoare
admisă impusă de indicele folosit (exerciţiu).
Pentru uniformitate convenim să notăm M1[k] = M[k], oricare k în domeniul permis.
Dacă k ≥ 264 atunci considerăm M[k] ≡ M[k mod 264].
Fie x o secvenţă de biţi. Notăm prin s(x) întregul cu semn corespunzător secvenţei x,
în reprezentarea cu complement faţă de doi. Pentru întregi fără semn, se notează cu u(x)
numărul natural corespunzător secvenţei x. Considerăm ca o adresă de memorie A este un
întreg fără semn şi se evaluează întotdeauna modula 264. Vom face distincţie între notaţia $k
(registrul general cu indexul k) şi numărul natural k.
O instrucţiune MMIX este stocată pe 32 de biţi interpretaţi (un tetrabyte), fiecare
dintre cei patru bytes având semnificaţie separat sau pe baza unei transformări, în funcţie de
operaţia la care se referă. Cei patru bytes sunt denumiţi convenţional: OP (codul operaţiei sau
opcode), X, Y, Z (operanzi consideraţi întregi fără semn). Când instrucţiunea are numai doi
operanzi, unul este X, iar celălalt este valoarea desemnată de YZ. Când este un singur operand
atunci acesta este valoarea desemnată de XYZ.
Calculatorul MMIX dispune de următoarele seturi de instrucţiuni:
încărcare şi stocare (tabelul 4.2) operaţii aritmetice (tabelul 4.3)
instrucţiuni condiţionale (tabelul 4.4) operaţii la nivel de bit/octet (tabelul 4.5)
instrucţiuni imediate (tabelul 4.6) instrucţiuni de salt (tabelul 4.7)
operaţii în virgulă mobilă/fixă (tabelul 4.8) instrucţiuni avansate (tabelul 4.9)

Instrucţiunile de încărcare folosesc mnemonice LoaD cu sau fără semn pentru bytes,
wydes, tetrabytes and octabytes. Când un byte, wyde sau tetrabyte cu semn este convertit într-
un octabyte cu semn atunci bitul de semn este extins la toate poziţiile din stânga. Similar,
instrucţiunile de stocare folosesc mnemonice Store (tabelul 4.2). Dacă $Y şi $Z sunt utilizaţi
în formarea adresei atunci A ← (u($Y) + u($Z)) mod 264.

1
Pentru resurse şi informaţii actualizate verificaţi în mod regulat pagina web a autorului acestui proiect
deosebit: http://www-cs-faculty.stanford.edu/~knuth/mmix.html
2
D. Knuth (1999), MMIXware. Lecture Notes in Computer Science, 1750, Springer Verlag.
 Tabelul 4.1. Registre MMIX speciale

Cod Nume Descriere Salvabil? Permite

scriere?
0 rB Registru Bootstrap pentru devieri (trip: deviere - redirectare Da Da
către codul utilizatorului)
1 rD Registrul de deîmpărţit (folosit de instrucţiunea DIVU, pentru Da Da
ca deîmpărţitul să fie pe 16 bytes şi împărţitorul pe 8 bytes.)
2 rE Registrul epsilon folosit în legătură cu anumite operaţii în Da Da
virgulă mobilă.
3 rH Registrul pentru instrucţiunea MULU: jumătatea superioară a Da Da
produsului a două valori pe câte 8 bytes este stocată în rH
(himult).
4 rJ Registrul de revenire (return-jump) utilizat în programarea Da Da
procedurală.
5 rM Registrul Multiplex Mask Da Da
6 rR Registrul Rest (pentru instrucţiunea DIV care formează atât Da Da
câtul cât şi restul)
7 rBB Registrul Bootstrap pentru întreruperi (trap: întrerupere – Da
controlul redirectat către codul sistemului de operare)
8 rC Contor de cicluri (registru ceas) : se incrementează continuu.
9 rN Număr serial (fiecare calculator MMIX are un număr unic)
10 rO Deplasamentul stivei de registre (stack offset)
11 rS Indicatorul stivei de registre (stack pointer)
12 rI Contor de interval (descreşte şi provoacă întrerupere când
ajunge la zero)
13 rT Registrul de adresă Trap: Trap Address
14 rTT Registrul Dynamic Trap Address
15 rK Registrul Interrupt Mask
16 rQ Registrul Interrupt Request
17 rU Contor de utilizare (se incrementează la întâlnirea unor coduri
specificate)
18 rV Registru de translatare virtuală (utilizat pentru conversia
celor 264 adrese virtuale, la adresele locaţiilor fizice ale
memoriei instalate).
19 rG Registrul de prag global: Registrul $k este global dacă k ≥ rG. Da
Valoara lui rG este întotdeauna între 32 şi 255 (inclusiv).
20 rL Registrul de prag local (precizează câte registre locale sunt Da
active la un moment dat): Registrul $k este local dacă k < rG.
Dacă rL ≤ k < rG atunci registrul $k se numeşte marginal.
21 rA Registrul de stare aritmetică ce evidenţiază următoarele Da Da
condiţii excepţionale: integer divide check (D), integer
overflow (V), float to fix overflow (W), invalid floating
operation (I), floating overflow (O), floating underflow (U),
floating division by zero (Z) şi floating inexact (X). rA este
compus din biţi de eveniment şi biţi de activare.
22 rF Registrul Failure Location Da
23 rP Registrul de predicţie Da Da
24 rW registrul Where-Interrupted(trip) Da Da
25 rX Registrul de executare (trip) Da Da
26 rY Registrul operandului Y (trip) Da Da
27 rZ Registrul operandului Z (trip) Da Da
28 rWW Registrul Where Interrupted (trap) Da
29 rXX Registrul de executare (trap) Da
30 rYY Registrul operandului Y (trap) Da
31 rZZ Registrul operandului Z (trap) Da
 Tabelul 4.2. Instrucţiuni de încărcare şi stocare

Cod Sintaxa Descriere Registre

speciale
utilizate
#80 LDB $X, $Y, $Z s($X) ← s(M1[A]); cu conversie de la byte la NU
octabyte şi păstrarea valorii.
#84 LDW $X, $Y, $Z s($X) ← s(M2[A]); cu conversie de la wyde la NU
octabyte şi păstrarea valorii.
#88 LDT $X, $Y, $Z s($X) ← s(M4[A]); cu conversie de la tetra la NU
octabyte şi păstrarea valorii.
#8C LDO $X, $Y, $Z s($X) ← s(M8[A]); transfer de octabyte. NU
#82 LDBU $X, $Y, $Z u($X) ← u(M1[A]); cu conversie de la unsigned NU
byte la unsigned octabyte şi păstrarea valorii.
#86 LDWU $X, $Y, $Z u($X) ← u(M2[A]); cu conversie de la unsigned NU
wyde la unsigned octabyte şi păstrarea valorii.
#8A LDTU $X, $Y, $Z u($X) ← u(M4[A]); cu conversie de la unsigned NU
tetrabyte la unsigned octabyte şi păstrarea
valorii.
#8E LDOU $X, $Y, $Z u($X) ← u(M8[A]); transfer de unsigned NU
octabyte.
#92 LDHT $X, $Y, $Z u($X) ← u(M4[A])x232; încarcă tetrabyte-ul NU
superior în jumătatea stângă a lui $X, iar
jumătatea dreaptă este ocupată cu zerouri.
#22 LDA $X, $Y, $Z u($X) ← A; încarcă adresa specificată (a se NU
vedea şi ADDU)
#A0 STB $X, $Y, $Z s(M1[A]) ← s($X); memorează byte. NU,
#A4 STW $X, $Y, $Z s(M2[A]) ← s($X); memorează wyde. Posibil
#A8 STT $X, $Y, $Z s(M4[A]) ← s($X); memorează tetrabyte. depăşire
#AC STO $X, $Y, $Z s(M8[A]) ← s($X); memorează octabyte. superioară
#A2 STBU $X, $Y, $Z u(M1[A]) ← u($X) mod 2 ; memorează NU
8

unsigned byte.
#A6 STWU $X, $Y, $Z u(M2[A]) ← u($X) mod 216; memorează NU
unsigned wyde.
#AA STTU $X, $Y, $Z u(M4[A]) ← u($X) mod 232; memorează NU
unsigned tetrabyte.
#AE STOU $X, $Y, $Z u(M8[A]) ← u($X); memorează unsigned NU
octabyte.
#B2 STHT $X, $Y, $Z u(M4[A]) ← [u($X) / 232]; stochează tetrabyte-ul NU
superior.
#B4 STCO X, $Y, $Z u(M8[A]) ← X; stochează o constantă unsigned NU
byte ca octabyte.

Pentru fiecare instrucţiune din tabelele 4.2, 4.3, 4.4 şi 4.5 există şi varianta imediat. Dacă
sintaxa instrucţiuni, utilizează Z în loc de $Z (adică se specifică valoare constantă şi nu un
registru) atunci se generează instrucţiunea cu codul incrementat (de exemplu: STBI/STTI $X,
$Y, Z are asociat codul #A1, respectiv #A9). Instrucţiunea cu codul #22 poate fi decodificată
fie ca LDA, fie ca ADDU.
 Tabelul 4.3. Operaţii aritmetice

Cod Sintaxa Descriere Registre

speciale
utilizate3
#20 ADD $X, $Y, $Z s($X) ← s($Y) + s($Z); adunare cu semn NU
#24 SUB $X, $Y, $Z s($X) ← s($Y) - s($Z); scădere cu semn NU
#18 MUL $X, $Y, $Z s($X) ← s($Y) * s($Z); înmulţire cu semn NU
#1C DIV $X, $Y, $Z [s($Z) ≠ 0] - Efectul este: s($X) ← [s($Y) / rR; rA:
s($Z)], s(rR) ← s($Y) mod s($Z). poziţionare
[s($Z) = 0] - Efectul este: s($X) ← 0; s(rR) indicator D,
← s($Y). dacă este
cazul.
#22 ADDU $X, $Y, $Z u($X) ← (u($Y) + u($Z)) mod 264; adunare NU
fără semn
#26 SUBU $X, $Y, $Z u($X) ← (u($Y) - u($Z)) mod 264; scădere NU
fără semn
#1A MULU $X, $Y, $Z u(rH$X) ← (u($Y) * u($Z)); înmulţire fără rH
semn
#1E DIVU $X, $Y, $Z [u($Z) > u(rD)] – Efectul este: u($X) ← rD, rR
[u(rD$Y) / u($Z)], u(rR) ← u(rD$Y) mod u($Z).
[u($Z) ≤ u(rD)] – Efectul este: u($X) ← u(rD),
u(rR) ← u($Y). La începutul oricărui program
u(rD) ≡ 0.
#28 2ADDU $X, $Y, $Z u($X) ← (u($Y) x 2 + u($Z)) mod 264; NU
înmulţeşte cu 2 şi adună, fără semn
#2A 4ADDU $X, $Y, $Z u($X) ← (u($Y) x 4 + u($Z)) mod 264; NU
înmulţeşte cu 4 şi adună, fără semn
#2C 8ADDU $X, $Y, $Z u($X) ← (u($Y) x 8 + u($Z)) mod 264; NU
înmulţeşte cu 8 şi adună, fără semn
#2E 16ADDU $X, $Y, $Z u($X) ← (u($Y) x 16 + u($Z)) mod 264; NU
înmulţeşte cu 16 şi adună, fără semn
#34 NEG $X, Y, $Z s($X) ← Y – s($Z); complementare cu semn NU
#36 NEGU $X, $Y, $Z u($X) ← (Y – u($Z)) mod 264; NU
complementare fără semn. Dacă Y este zero
atunci se scrie prescurtat NEG $X, $Z
(respectiv NEGU $X, $Z)
#38 SL $X, $Y, $Z s($X) ← s($Y) x 2u($Z); deplasare la stânga4 NU
#3A SLU $X, $Y, $Z u($X) ← (u($Y) x 2u($Z)) mod 264; deplasare NU
la stânga, fără semn
#3C SR $X, $Y, $Z s($X) ← [s($Y) / 2u($Z)]; deplasare la dreapta5 NU
#3E SRU $X, $Y, $Z u($X) ← [u($Y) / 2u($Z)]; deplasare la NU
dreapta, fără semn.
#30 CMP $X, $Y, $Z s($X) ← [s($Y) > s($Z)] – [s($Y) < s($Z)]; NU
comparare
#32 CMPU $X, $Y, $Z s($X) ← [u($Y) > u($Z)] – [u($Y) < u($Z)]; NU
comparare, fără semn.

3
Conţinutul registrelor speciale poate fi examinat folosind instrucţiunea GET. Iniţializarea unor
registre speciale (cele care permit scrierea) se poate realiza folosind instrucţiunea PUT.
4
Notaţia x << n (în limbajele C, C++, Java, etc.) descrie deplasarea valori binare x cu n poziţii la stânga.
5
Notaţia x >> n (în limbajele C, C++, Java, etc.) descrie deplasarea valori binare x cu n poziţii la dreapta.
 Tabelul 4.4. Instrucţiuni condiţionale

Cod Sintaxa Descriere Registre

speciale
utilizate
#60 CSN $X, $Y, $Z Dacă s($Y) < 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – strict negativ); altfel efect
nul.
#62 CSZ $X, $Y, $Z Dacă s($Y) = 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – conţinut nul); altfel efect nul.
#64 CSP $X, $Y, $Z Dacă s($Y) > 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – strict pozitiv); altfel efect nul.
#66 CSOD $X, $Y, $Z Dacă s($Y) mod 2 = 1 atunci $X ← $Z NU
(copiere condiţionată – număr impar); altfel
efect nul.
#68 CSNN $X, $Y, $Z Dacă s($Y) ≥ 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – nenegativ); altfel efect nul.
#6A CSNZ $X, $Y, $Z Dacă s($Y) ≠ 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – conţinut nenul); altfel efect
nul.
#6C CSNP $X, $Y, $Z Dacă s($Y) ≤ 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – negativ sau zero); altfel efect
nul.
#6E CSEV $X, $Y, $Z Dacă s($Y) mod 2 = 0 atunci $X ← $Z Nu
(copiere condiţionată – număr par); altfel
efect nul.
#70 ZSN $X, $Y, $Z Dacă s($Y) < 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – strict negativ); altfel $X ← 0.
#72 ZSZ $X, $Y, $Z Dacă s($Y) = 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – conţinut nul); altfel $X ← 0.
#74 ZSP $X, $Y, $Z Dacă s($Y) > 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – strict pozitiv); altfel $X ← 0.
#76 ZSOD $X, $Y, $Z Dacă s($Y) mod 2 = 1 atunci $X ← $Z NU
(copiere condiţionată – număr impar); altfel
$X ← 0.
#78 ZSNN $X, $Y, $Z Dacă s($Y) ≥ 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – nenegativ);
#7A ZSNZ $X, $Y, $Z Dacă s($Y) ≠ 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – conţinut nenul); altfel $X ←
0.
#7C ZSNP $X, $Y, $Z Dacă s($Y) ≤ 0 atunci $X ← $Z (copiere NU
condiţionată – negativ sau zero);
#7E ZSEV $X, $Y, $Z Dacă s($Y) mod 2 = 0 atunci $X ← $Z NU
(copiere condiţionată – număr par); altfel
$X ← 0.

Conţinutul unui registru este negativ dacă bitul său cel mai din stânga este 1 (bitul de semn) şi
este impar dacă bitul său cel mai din dreapta este 1. Mnemonicele care au C ca prim caracter
modifică conţinutul registrului $X prin copiere numai dacă este îndeplinită condiţia, iar cel
care au Z ca prefix modifică întotdeauna conţinutul (fie prin copiere, fie prin iniţializare cu
zero).
Operaţiile la nivel de bit/octet au numeroase aplicaţii şi presupun organizarea şirului de biţi ca
un tablou liniar/bidimensional a câte 64 de componente. În cazul bidimensional este vorba de
o matrice booleana 8x8, cu liniile de sus în jos reprezentând octeţii şirului de biţi de la stânga
la dreapta. Dacă operaţiile la nivel de bit sunt utile în analiza semnalelor, realizarea sistemelor
de operare etc., operaţiile la nivel de octet pot fi întâlnite în procesarea textelor şi grafica pe
calculator, pentru a menţiona doar câteva domenii. Dacă x şi y sunt valori de tip
byte/wyde/tetrabyte sau octabyte, notăm prin xTy = max(0, x-y) diferenţa saturată dintre x şi
y. La nivel de bit vor fi folosite notaţiile and, or, xor şi not utilizate asupra algebrei Boole B
= ({0, 1}, or, and, not). Dacă x este un octabyte atunci v(x) reprezintă tabloul unidimensional
cu biţii lui x, b(x) tabloul unidimensional cu datele de tip byte, w(x) tabloul unidimensional
cu datele de tip wyde, t(x) tabloul unidimensional cu datele de tip tetrabyte, o(x) valoarea de
tip octabyte, m(x) reprezintă matricea formată cu biţii lui x, iar mT(x) este transpusa matricei
m(x). Operaţiile mor şi mxor între matricele booleene A = (aij)1≤i≤m,1≤j≤n şi B = (bjk)1≤j≤n,1≤k≤p
conduc la matricele C = A mor B şi D = A mxor B, cu elemente cik = (ai1 and b1k) or (ai2 and
b2k) or ... or ( ain and bnk), respectiv dik = (ai1 and b1k) xor (ai2 and b2k) xor ... xor ( ain and
bnk), unde 1 ≤ i ≤ m şi 1 ≤ k ≤ p.

Tabelul 4.5. Operaţii la nivel de bit/octet/wyde/tetrabyte/octabyte/matrice

Cod Sintaxa Descriere Registre

speciale
utilizate
#C8 AND $X, $Y, $Z v($X) ← v($Y) and v($Z); ŞI bit cu bit NU
#C0 OR $X, $Y, $Z v($X) ← v($Y) or v($Z); SAU bit cu bit NU
#C6 XOR $X, $Y, $Z v($X) ← v($Y) xor v($Z); SAU exclusiv bit NU
cu bit
#CA ANDN $X, $Y, $Z v($X) ← v($Y) and not v($Z); ŞI cu negaţie NU
bit cu bit
#C2 ORN $X, $Y, $Z v($X) ← v($Y) or not v($Z); SAU cu NU
negaţie bit cu bit
#CC NAND $X, $Y, $Z v($X) ← not (v($Y) and v($Z)); Negaţie - NU
ŞI bit cu bit
#C4 NOR $X, $Y, $Z v($X) ← not (v($Y) or v($Z)); Negaţie - NU
SAU bit cu bit
#CE NXOR $X, $Y, $Z v($X) ← not (v($Y) xor v($Z)); Negaţie – NU
SAU exclusiv bit cu bit
#D8 MUX $X, $Y, $Z v($X) ← (v($Y) and v(rM)) or (v($Z) and rM
not v(rM)); multiplexare – se aleg biţii din
$Y sau din $Z în funcţie de valoarea 1 sau 0
a bitului corespunzător din rM.
#DA SADD $X, $Y, $Z s($X) ← s(Σ(v($Y) and not v($Z))); NU
numărul de poziţii pe care $Y are valoarea 1
în timp ce $Z are valoarea 0.
#D0 BDIF $X, $Y, $Z b($X) ← b($Y) T b($Z); diferenţa saturată NU
la nivel de byte
#D2 WDIF $X, $Y, $Z w($X) ← w($Y) T w($Z); diferenţa saturată NU
la nivel de wyde
#D4 TDIF $X, $Y, $Z t($X) ← t($Y) T t($Z); diferenţa saturată la NU
nivel de tetrabyte
#D6 ODIF $X, $Y, $Z o($X) ← o($Y) T o($Z); diferenţa saturată NU
la nivel de octabyte
#DC MOR $X, $Y, $Z m($X) ← m($Y) mor m($Z) NU
#DE MXOR $X, $Y, $Z m($X) ← m($Y) mxor m($Z) NU
Toate instrucţiunile descrise mai sus admit şi forma simplificată în care în loc de $Z se
foloseşte Z. Tabelul 4.6 prezintă instrucţiunile ce utilizează constante imediate, dar pentru
care unul dintre operanzi este de forma YZ.

Tabelul 4.6. Instrucţiuni imediate YZ

Cod Sintaxa Descriere Registre

speciale
utilizate
#E0 SETH $X, YZ u($X) ← YZ x 248 NU
#E1 SETMH $X, YZ u($X) ← YZ x 232 NU
#E2 SETML $X, YZ u($X) ← YZ x 216 NU
#E3 SETL $X, YZ u($X) ← YZ NU
#E4 INCH $X, YZ u($X) ← (u($X) + YZ x 248) mod 264 NU
#E5 INCMH $X, YZ u($X) ← (u($X) + YZ x 232) mod 264 NU
#E6 INCML $X, YZ u($X) ← (u($X) + YZ x 216) mod 264 NU
#E7 INCL $X, YZ u($X) ← (u($X) + YZ) mod 264 NU
#E9 ORH $X, YZ v($X) ← v($X) or v(YZ << 48) NU
#E9 ORMH $X, YZ v($X) ← v($X) or v(YZ << 32) NU
#EA ORML $X, YZ v($X) ← v($X) or v(YZ << 16) NU
#EB ORL $X, YZ v($X) ← v($X) or v(YZ) NU
#EC ANDNH $X, YZ v($X) ← v($X) and not v(YZ << 48) NU
#ED ANDNMH $X, YZ v($X) ← v($X) and not v(YZ << 32) NU
#EE ANDNML $X, YZ v($X) ← v($X) and not v(YZ << 16) NU
#EF ANDNL $X, YZ v($X) ← v($X) and not v(YZ ) NU

Tabelul 4.7. Instrucţiuni de salt / ramificare

Cod Sintaxa Descriere Registre

speciale
utilizate
#F0 JMP AR Salt la adresa @ + 4XYZ; aici adresa NU
relativă se formează cu 3 octeţi: @ ← AR
#9E GO $X, $Y, $Z A = (u($Y) + u($Z)) mod 264; u($X) ← @ + 4; NU
@←A
#40 BN $X, AR Dacă s($X) < 0 atunci @ ← AR NU
#42 BZ $X, AR Dacă s($X) = 0 atunci @ ← AR NU
#44 BP $X, AR Dacă s($X) > 0 atunci @ ← AR NU
#46 BOD $X, AR Dacă s($X) mod 2 = 1 atunci @ ← AR NU
#48 BNN $X, AR Dacă s($X) ≥ 0 atunci @ ← AR NU
#4A BNZ $X, AR Dacă s($X) ≠ 0 atunci @ ← AR NU
#4C BNP $X, AR Dacă s($X) ≤ 0 atunci @ ← AR NU
#4E BEV $X, AR Dacă s($X) mod 2 = 0 atunci @ ← AR NU
#50 PBN $X, AR Dacă s($X) < 0 atunci @ ← AR NU
#52 PBZ $X, AR Dacă s($X) = 0 atunci @ ← AR NU
#54 PBP $X, AR Dacă s($X) > 0 atunci @ ← AR NU
#56 PBOD $X, AR Dacă s($X) mod 2 = 1 atunci @ ← AR NU
#58 PBNN $X, AR Dacă s($X) ≥ 0 atunci @ ← AR NU
#5A PBNZ $X, AR Dacă s($X) ≠ 0 atunci @ ← AR NU
#5C PBNP $X, AR Dacă s($X) ≤ 0 atunci @ ← AR NU
#5E PBEV $X, AR Dacă s($X) mod 2 = 0 atunci @ ← AR NU
Deoarece pentru a rezolva probleme cu ajutorul calculatorului este nevoie de înlănţuirea
etapelor de rezolvare, de ramificarea fluxului în funcţie de anumite evenimente şi de repetarea
unor secvenţe de operaţii, orice procesor trebuie să dispună de mecanisme de direcţionare a
controlului. Tabelul 4.7 descrie instrucţiunile de salt şi ramificare puse la dispoziţie de
procesorul MMIX. Acestea constituie baza oricărei structuri de nivel înalt de tip if, while, etc.
Pentru instrucţiunile BN, BZ, BP, BOD, BNN, BNZ, BNP, BEV şi variantele de tip
probabilist (prefixate pin P), adresa relativă AR se formează numai cu doi octeţi. Spunem că
astfel de salturi sunt la mică distanţă de punctul curent, spre deoebire de JMP a cărui adresă
relativă de salt este formată cu ajutorul a trei octeţi. Se recomandă utilizarea ramificărilor de
tip probabilist ori de câte ori programatorul ştie că probabilitatea apariţiei unei ramificări
depăşeste 0.5. Aceasta corespunde tendinţei actuale de proiectare a procesoarelor care pot
anticipa salturilor. Instrucţiunea GO are şi varianta de tip imediat, iar celelalte instrucţiuni pot
executa saltul şi înapoi (având sufixul B şi codul incrementat).
Operaţiile în virgulă mobilă se bazează pe principiile prezentate în secţiunea 1.4.
MMIX permite şi reprezentarea în virgulă mobilă, în format scurt, cu 32 de biţi, dintre care 8
pentru obţinerea exponentului şi 23 de biţi pentru mantisă. Reprezentarea numerelor cu
virgulă fixă presupune o poziţie fixă a virgulei. MMIX dispune de instrucţiuni de conversie
între reprezentările "virgulă fixă" şi "virgulă mobilă scurtă."

Tabelul 4.8. Instrucţiuni MMIX folosind reprezentarea IEEE 754

Cod Sintaxa Descriere Registre

speciale
utilizate
#04 FADD $X, $Y, $Z f($X) ← f($Y) + f($Z) NU
#06 FSUB $X, $Y, $Z f($X) ← f($Y) - f($Z) NU
#10 FMUL $X, $Y, $Z f($X) ← f($Y) * f($Z) NU
#14 FDIV $X, $Y, $Z f($X) ← f($Y) / f($Z) NU
#16 FREM $X, $Y, $Z f($X) ← f($Y) rem f($Z); y rem z = y-nz, n NU
fiind cel mai apropiat întreg de y/z.
#01 FCMP $X, $Y, $Z s($X) ← [f($Y)>f($Z)] – [f($Y)<f($Z)]; comparare NU
în virgulă mobilă
#11 FCMPE $X, $Y, $Z s($X)←[f($Y)>f($Z)(f(rE))]–[f($Y)<f($Z)(f(rE))]; rE
comparare în virgulă mobilă în raport cu epsilon
#03 FEQL $X, $Y, $Z s($X) ← [f($Y) = f($Z)] NU
#13 FEQLE $X, $Y, $Z s($X) ← [f($Y) = f($Z)(f(rE))]; egalitate în rE
virgulă mobilă în raport cu epsilon
#02 FUN $X, $Y, $Z s($X) ← [f($Y) || f($Z)]; neordonare în NU
virgulă mobilă; este adevărat când unul
dintre operanzi este NaN.
#12 FUNE $X, $Y, $Z s($X) ← [f($Y) || f($Z)(f(rE))]; neordonare rE
în virgulă mobilă în raport cu epsilon
#15 FSQRT $X, Y, $Z f($X) ← f($Z)1/2 NU
#17 FINT $X, Y, $Z f($X) ← int(f($Z)) NU
#05 FIX $X, Y, $Z s($X) ← int(f($Z)); NU
#07 FIXU $X, Y, $Z u($X) ← (int(f($Z))) mod 264; NU
#08 FLOT [I]$X, Y, $Z f($X) ← s($Z); NU
#0A FLOTU[I] $X, Y, $Z f($X) ← u($Z); NU
#0C SFLOT[I] $X, Y, $Z f($X) ← f(T) ← s($Z); T este un tetrabyte extra NU
#0E SFLOTU[I] $X, Y, $Z f($X) ← f(T) ← u($Z); NU
#90 LDSF[I] $X, $Y, $Z f($X) ← f(M4[A]); încarcă virgulă mobilă scurtă NU
#B0 STSF[I] $X, $Y, $Z f(M4[A]) ← f($X); memorează virgulă mobilă scurtă NU
 Tabelul 4.9. Instrucţiuni avansate

Cod Sintaxa Descriere Registre

speciale
utilizate
#F2 PUSHJ[B] $X, AR push(X); rJ ← @ +4; @ ← AR rJ, rO, rS
#BE PUSHGO[I] $X, $Y, $Z push(X); rJ ← @ +4; @ ← A rJ, rO, rS
#F8 POP X, YZ pop(X); @ ← rJ + 4*YZ rJ, rO, rS
#FB SAVE $X, 0 u($X) ← context (salvarea registrelor Sunt
curente în stiva de registre) Contextul este salvate; rL
compus din registrele locale, registrele ← 0.
globale şi registrele speciale. $X este un
registru global.
#FA UNSAVE $Z context ← u($Z); refacere contex Sunt citite
#FF TRIP X, Y, Z Conform algoritmului de tratare a devierilor rB, rW, rX,
TRIP X, YZ rY, rZ, rJ
TRIP XYZ
#00 TRAP X, Y, Z Conform algoritmului de tratare a rBB, rWW,
TRAP X, YZ întreruperilor rXX, rYY,
TRAP XYZ rZZ, rT,
rK, rQ
#F9 RESUME 0 Reluare după întrerupere rW, rX
#FE GET $X, Z u($X) ← u(g[Z]); 0 ≤ Z < 32 (codul registrului g[Z]
special); g[Z] este registrul având codul Z
#F6 PUT[I] X, $Z u(g[X]) ← u($Z); depunere în registrul g[X]
special g[X]
#F4 GETA[B] $X, AR u($X) ← AR; încarcă adresă relativă NU
#96 LDUNC[I] $X, $Y, $Z s($X) ← s(M8[A]); încarcă octabyte fără NU
depunere în memoria cache
#B6 STUNC[I] $X, $Y, $Z s(M8[A]) ← s($X); stocare octabyte fără NU
depunere în memoria cache
#9A PRELD[I] X, $Y, $Z Probabil, octeţii de la M[A] la M[A+X] vor NU
fi încărcaţi sau stocaţi în viitorul apropiat
#BA PREST[I] X, $Y, $Z Sigur, octeţii de la M[A] la M[A+X] vor fi NU
încărcaţi (scrişi) înainte de citirea următoare
#9C PREGO[I] X, $Y, $Z Probabil, octeţii de la M[A] la M[A+X] vor NU
fi utilizaţi ca instrucţiuni în viitorul apropiat
#BC SYNCID[I] X, $Y, $Z Octeţii de la M[A] la M[A+X] trebuie regăsiţi NU
înainte de a fi interpretaţi ca instrucţiuni
#B8 SYNCD[I] X, $Y, $Z Octeţii de la M[A] la M[A+X] trebuie să fie NU
actualizaţi în RAM înainte de a fi citiţi de
alte calculatoare sau dispozitive periferice
#FC SYNC XYZ Sincronizare în vederea cooperării fiabile în NU
procesarea paralelă
#94 CSWAP[I] $X, $Y, $Z Dacă u(M8[A]) = u(rP) atunci u(M8[A]) ← rP
u($X) şi u($X) ← 1, altfel u(M8[A]) ←
u(rP) şi u($X) ← 0; operaţie indivizibilă
#98 LDVTS[I] $X, $Y, $Z încarcă starea translatării virtuale (se aplică rV
doar sistemului de operare)
#FD SWYM X, Y, Z Nu efectuează nici o operaţie (NOP); octeţii NU
SWYM X, YZ X, Y, Z sunt ignoraţi
SWYM XYZ
În categoria instrucţiunilor avansate includem instrucţiunile pentru apel de subrutine
(proceduri / funcţii), instrucţiunile pentru tratarea întreruperilor (traps) şi devierilor (trips),
instrucţiunile relative la registrele speciale precum şi instrucţiunile pentru procesare
ultrarapidă. Instrucţiunile din tabelele de mai sus având sufixul [I] admit şi modul imediat, iar
cele cu sufixul [B] specifică modul de operare back.

4.2. Programarea calculatorului MMIX

Programele sursă MMIX (fişier text cu extensia .mms) constituite din declaraţii şi
instrucţiuni, trebuie asamblate folosind programul mmixal care produce un fişier obiect (cu
extensia .mmo). Interpretarea codului obiect se va realiza folosind simulatorul MMIX.
Programul poate admite argumente în linia de comandă (similar limbajelor C, C++, Java),
numărul argumentelor se va stoca în $0, iar adresa de început a şirului de argumente (primul
fiind numele programlui) este plasată în $1.
Instrucţiunile unui program MMIX încep întotdeauna de la locaţia simbolică Main.
Programele MMIX conţin simboluri (secvenţe de litere şi cifre care încep obligatoriu cu
literă), constante (zeimale – baza 10, hexazecimale – baza 16 – încep cu #), caracter (între
apostrofuri), şiruri de caractere încadrate de ghilimele), expresii şi instrucţiuni. Unele
simboluri sunt predefinite. Există elemente primare (simboluri, constante, @, expresie
încadrată de paranteze, operator unar urmat de element primar) şi termeni (unul sau mai multe
elemente primare separate prin operatori binari puternici: *, /, //, %, <<m >>, &). Expresiile
sunt formate cu operatori binari slabi: +, -, |, ^. O instrucţiune are trei câmpuri: zona etichetei
(spaţiu sau simbol), zona operaţiei OP (conform tabelelor de mai sus, sau o pseudo-operaţie
MMIXAL), zona expresilor (separate prin virgulă) şi eventual zona comentariu. Comentariile
de tip linie încep cu %, ; sau //, iar cele de tip bloc sunt delimitate de /* şi */.
Procesul de asamlare decurge în trei paşi astfel: locaţia curentă este aliniată la
multiplu de 8 (OP = OCTA), 4 (OP = TETRA sau operaţie MMIX), 2 (OP =WYDE); se
defineşte simbolul @ ca fiind eticheta, în afara cazului în care OP = IS sau OP = GREG. Dacă
OP este o operaţie MMIX atunci zona operaţie şi zona expresie definesc un tetrabyte, iar @
este incrementat cu 4. Daca OP este o pseudo-operaţie MMIXAL atunci se analizează
operaţia şi se realizează următoarele acţiuni:
a) Dacă OP = IS atunci simbolul din zona etichetei devine echivalent cu valoarea
unicei expresii prezente în zona expresiilor.
b) Daca OP = LOC atunci locaţia curentă @ devine valoarea unicei expresii, care
trebuie să aibă o valoare pură.
c) Dacă OP = BYTE, WYDE, TETRA sau OCTA, atunci în zona expresiilor sunt
prezente mai multe expresii stocabile pe 1, 2, 4 sau 8 octeţi începând cu adresa indicată
simbolic în zona etichetei.
d) Daca OP = GREG, atunci unica expresie evaluată la o valoare pură x se atribuie
acelui registru global (în mod read only) al cărui cel mai mare număr nealocat încă este
asociat simbolului din zona etichetă.
Un comportament important al oricărui asamblor este cel relativ la operaţiile de
intrare-ieşire. Dacă considerăm stilul limbajului C pentru operaţiile Fopen, Fclose, Fread,
Fgets (extins şi la Fgetws), Fwrite, Fputs (extins şi la Fputws), Fseek, şi Ftell, aceste pot fi
simulate conform tabelului 4.10.
Relativ la operaţiile de intrare-ieşire, următoarele simboluri sunt predefinite în
MMIXAL: Fopen = 1, Fclose = 2, Fread = 3, Fgets = 4, Fgetws = 5, Fwrite = 6, Fputs = 7,
Fputws = 8, Fseek = 9, Ftell = 10, TextRead = 0, TextWrite = 1, BinaryRead = 2,
BinaryWrite = 3, BinaryReadWrite = 4.
 Tabelul 4.10. Operaţii de intrare-ieşire

Funcţia Mod de simulare (efect)

Fopen (pointer, nume, mod)
Fclose (pointer)
Fread (pointer, buffer, dimensiune)
Fgets (pointer, buffer, dimensiune)
Fgetws (pointer, buffer, dimensiune)
Fwrite (pointer, buffer, dimensiune)
Fputs (pointer, şir)
Fputws (pointer, şir)
Fseek (pointer, deplasament)
Ftell (pointer)
LDA $255, Arg; Trap 0, Fopen, <pointer>,
unde ARG este o secvenţă de doi octabytes:
Arg OCTA <nume>, <mod>
TRAP 0, Fclose, <pointer>
LDA $255, Arg; TRAP 0, Fread, <pointer>
cu doi octabytes pentru celelalte argumente:
Arg OCTA <buffer>, <dimensiune>
Pointer-ul de fişier trebuie deschis cu unul
din modurile TextRead, BinaryRead,
BinaryReadWrite. LDA $255, Arg; TRAP 0,
Fgets, <pointer> cu doi octabytes pentru
celelalte argumente: Arg OCTA <buffer>,
<dimensiune>
Se aplică pentru tipul wyde: LDA $255, Arg;
TRAP 0, Fgetws, <pointer> cu doi octabytes
pentru celelalte argumente: Arg OCTA
<buffer>, <dimensiune>
Pointer-ul de fişier trebuie deschis cu unul
din modurile TextWrite, BinaryWrite,
BinaryReadWrite. LDA $255, Arg; TRAP 0,
Fwrite, <pointer> cu doi octabytes pentru
celelalte argumente: Arg OCTA <buffer>,
<dimensiune>
LDA $255, şir; TRAP 0, Fputs, <pointer>
LDA $255, şir; TRAP 0, Fputws, <pointer>
(se aplică pentru tipul wyde)
Pointer-ul de fişier trebuie deschis cu unul
din modurile BinaryRead, BinaryWrite,
BinaryReadWrite. Are loc poziţionarea
indicatorului de articol. LDA $255,
<deplasament>; TRAP 0, Fseek, <pointer>
Returnează poziţia curentă în fişier. TRAP 0,
Ftell, <pointer>

Exemplul 4.1. Programul de mai jos afişează la mediul de ieşire (StdOut) mesajul compus
dintr-un şir introdus în linia de comandă, spaţiu, şi BRAVO. Observaţi că #a este caracterul
ASCII de trecere la linie nouă, iar #0 este terminatorul de şir.
argv IS $1
LOC #100
Main LDOU $255,argv, 0
TRAP 0, Fputs, StdOut
GETA $255, String
TRAP 0, Fputs, StdOut
TRAP 0, Halt,0
String BYTE " BRAVO", #a, 0

Exemplul 4.2. Un experiment asupra şirului Fibonacci poate fi realizat folosind programul:
sp GREG
fp GREG
n GREG
fn IS n
 LOC #100
GREG @
Fib CMP $1,n,2 Termenii şirului
PBN $1,1F Fibonacci sunt:
STO fp,sp,0 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13,
SET fp,sp 21, 34, 55, 89 etc.
INCL sp,8*4
STO $0,fp,8
STO n,fp,16 Termenul de rang n este
SUB n,n,1 suma termenilor de
GO $0,Fib rang n-1 şi n-2.
STO fn,fp,24 // F[n-1]
LDO n,fp,16
SUB n,n,2 f0 = 0; f1 = 1;
GO $0,Fib fn = fn-1 + fn-2.
LDO $0,fp,24
ADDU fn,fn,$0
LDO $0,fp,8
SET sp,fp
LDO fp,sp,0
1H GO $0,$0,0
Main SETH sp,Data_Segment>>48
SET n,5
GO $0,Fib

4.3. Exerciţii

1. Scrieţi programe MMIX pentru:

• Calculul sumei primelor 100 de numere naturale.
• Calculul sumei a n numere întregi.
• Ordonarea crescătoare a unui şir de numere întregi.

2. Folosind descrierile de mai sus, prin analiza pas cu pas, stabiliţi ce realizează următorul
program MMIX6?
A IS $0
B IS $1
n IS $2
C IS $3
i IS $4
tt IS $5
j IS $6
ax IS $7
bx IS $8
cx IS $9
t IS $255

LOC #200
Main SRU n,n,6
SET tt,n
SLU tt,tt,3
ADDU tt,C,tt
SET t,1
SET i,0
S CMP t,i,n
BZ t,1F
SLU j,i,3
LDO ax,A,j

6
Ivonne Mehlfeld, S. Mehlfeld, FAUXPAS 3000, http://www.fauxpas3000.de/Kontakt.html
 LDO bx,B,j
AND cx,ax,bx
STO cx,C,j
XOR cx,ax,bx
STO cx,tt,j
INCL i,1
JMP S
1H TRAP 0,Halt,0

3. Să se verifice dacă un şir de caractere este palindrom (se citeşte la fel prin parcurgerea de la
stânga spre dreapta şi retur.)
Răspuns: Programul de mai jos verifică dacă la adresa String se află sau nu stocat un
palindrom.

s IS $0
t IS $255
poz IS $2
test IS $5
R IS $3
Q IS $4
LOC Data_Segment
GREG @
String BYTE "COJOC",0
%String BYTE "ELENESEDUCCUDESENELE", 0
%String BYTE "ROTITOR", 0
%String BYTE "AUONAVANOUA", 0
%String BYTE "PUPUPUP", 0
%String BYTE "ETALATE", 0
%String BYTE "ENEPURTAPATRUPENE", 0

LOC #200
LDA s,String

Main LDBU t,s

BZ t,sf2
SET poz,s
1H LDBU t,poz
BZ t,2F
INCL poz,1
JMP 1B
2H SUB poz,poz,1
3H CMP t,s,poz
BNN t,sf2
LDBU R,s
LDBU Q,poz
CMP test,Q,R
BNZ test,sf
ADD s,s,1
SUB poz,poz,1
JMP 3B
sf SET $0,0
JMP fin
sf2 SET $0,1
JMP fin
Fin TRAP 0,Halt,0
Test autoevaluare 1

1. Numărul zecimal 0,6 se reprezintă cu exactitate în memoria sistemelor de calcul binare.

Această afirmaţie este:
a. adevărată întotdeauna c. adevărată pentru microprocesoare INTEL
b. falsă întotdeauna d. adevărată pentru procesoarele supercalculatoarelor
Răspuns: b) Numărul zecimal 0.6 are o reprezentare binară infintă. Lungimea reprezentării în
sistemele de calcul este finită, deci se pierd o infinitate de poziţii nenule, astfel că diferenţa
dintre 0.6 şi reprezentarea sa este nenulă.

2. Şirul binar 11000000110011110000111100100001 reprezintă un număr real în simplă

precizie (32 biţi: IEEE 754 - single, float). Numărul este:
a. pozitiv b. negativ
Răspuns: b) Primul bit al secvenţei este alocat semnului. Cum 1 este pentru număr
negativ rezultă că răspunsul corect este b).

3. Repartizarea biţilor în reprezentarea IEEE 754 pe 32 de biţi (single, float) este:

-------------------------------------------------------------------------------------------------
Răspuns: Reprezentarea IEEE 754 pentru single, respectiv float, utilizează 32 de biţi
repartizaţi astfel: b[31] - bit de semn (notat în continuare cu s), biţii b[23]-b[30] pentru
memorarea caracteristicii (c), iar biţii b[0]-b[22] pentru reprezentarea părţii fracţionare (f).
Valoarea fl(x), se obţine conform regulilor (prin * este redată operaţia de înmulţire):
S1: Dacă 0 < c < 255 atunci fl(x) = (-1)s*2(c-127)*(1,f).
S2: Dacã c = 0 şi f ≠ 0 atunci fl(x) = (-1)s*2(c-126)*(0,f).
S3: Dacã c = 0 şi f = 0 atunci fl(x) = (-1)s*0.
S4: Dacã c = 255 şi f = 0 atunci fl(x) = (-1)sInf (∞).
S5: Dacă c = 255 şi f ≠ 0 atunci fl(x) = NaN. (Not a Number - nedeterminare)

4. Domeniile de valori pentru tipurile byte, wyde, tetra şi octa sunt: ---------------------
Răspuns:
signed byte -128 .. 127
signed wyde -32.768 .. 32.767
signed tetra -2.147.483.648 .. 2.147.483.647
signed octa -9.223.372.036.854.775.808 .. 9.223.372.036.854.775.807

5. Care este codul ASCII (în baza 16) pentru fiecare dintre simbolutile: A, +, *, a, @?
Răspuns: Se utilizează tabelul:

Se obţin următoarele coduri: #41, #2B, #2A, #61, #40.

6. Şirul cu 64de poziţii binare:
0111.0110.1110.1101.1011.1011.1010.1010.1110.1011.0101.0101.0101.0101.0101.0111
se va “traduce” în şirul octal:
a) 5325252527253567355073
b) 0733555672535325252527
c) 7252525235352765553370
Răspuns: Prin gruparea convenabilă a secvenţelor de biţi se obţine răspunsul de la b).
Test autoevaluare 2

1. Să se simplifice expresiile booleene:

a) x’ y’ z’ + x’ y’ z + x’ y z
b) (x’+ y + z’) (x + y’+ z) (x’+ y’+ z’)
c) x y + x’z + xy z.
Răspuns: Folosind regulile de calcul specifice unei algebre Boole, se obţin următoarele
rezultate: a) x’(y’+ yz), b) x z’ + x’y’+ x’z+y’z’, c) xy + x’z.

2. Să se determine forma normală disjunctivă a funcţiei booleene de trei varibile f73(x,

y, z).
Răspuns:
Folosind tabelul:

obţinem f73(x, y, z) = x’y’z + xy’z’ + xyz.

3. Enunţaţi definiţia unei funcţii booleene simple.

Răspuns. A se vedea definiţia 2.2.3.

4. Reprezentarea funcţiilor booleene sub forma normală disjunctivă.

Răspuns. A se vedea teorema 2.2.1.

5. Să se reprezinte grafic un circuit combinaţional corespunzător funcţiei de trei

variabile f83(x, y, z).
Răspuns. Folosind una dintre formele normale se obţine:
Test autoevaluare 3

1. Se consideră comenzile UNIX (Linux):

a. ps e. df
b. who f. file
c. pwd g. du
d. ls h. cal
Alegeţi comanda UNIX (LINUX) potrivită pentru:
1. afişarea numărului de blocuri conţinute în fiecare fişier / director specificat ca argument.
2. afişarea informaţiei despre spaţiul liber de pe disc
3. afişarea directorului (folderului, catalogului) curent
4. afişarea stărilor proceselor
5. afişarea utilizatorilor din sistem
6. afişarea conţinutului unui director (folder, catalog)
7. afişarea tipului de fişier specificat (text, aplicaţie, director)
8. afişarea calendarului pentru anul curent.
Răspuns: (1, g), (2, e), (3, c), (4, a), (5, b), (6, d), (7, f), (8, h).

2. Fie comenzile:
a. ASSOC k. FIND
b. AT l. FINDSTR
c. CACLS m. FTYPE
d. CHKNTFS n. GRAFTABL
e. CMD o. PUSHD
f. COLOR p. POPD
g. COMPACT q. RECOVER
h. CONVERT r. REPLACE
i. SETLOCAL s. START
j. ENDLOCAL t. VERIFY
Alegeţi comanda Microsoft Windows 2000/XP potrivita care:
25. Solicită verificarea scrierii corecte a datelor pe disc
26. Deschide o fereastră pentru executarea unui program sau a unei comenzi
27. Afişează / Modifică asocierea extensiilor fişierelor
28. Lansează o noua instanţă a interpretorului de comenzi
29. Initiază localizarea variabilelor de mediu într-un fişier batch
30. Recuperează informaţia de pe discuri cu defecte
31. Planifică comenzi şi programe pentru a fi executate mai tarziu
32. Afişează / Modifică verificarea discului în momentul incărcării sistemului de operare
33. Afişează / Modifică compresia fişierelor din partiţiile NTFS
34. Salvează dosarul curent şi apoi îl modifică
35. Afişează / Modifică listele de control privind accesul la fişiere
36. Stabileşte culorile implicite ale consolei
37. Încheie localizarea variabilelor de mediu dintr-un fişier batch
38. Caută şiruri de caractere (ASCII / UNICODE) în fişiere
39. Reface valoarea anterioara acţiunii PUSHD
40. Înlocuieşte fişiere
41. Afişează / Modifică tipurile de fişiere utilizate în lista de asociere
42. Caută un şir de caractere într-un fişier sau o listă de fişiere
43. Permite sistemului de operare să afişeze setul de caractere extins în mod grafic
44. Converteşte volumele FAT în NTFS.
Răspuns: (25, t), (26, s), (27, a), (28, e), (29, i), (30, q), (31, b), (32, d), (33, g), (34, o), (35,
c), (36, f), (37, j), (38, l), (39, p), (40, r), (41, m), (42, k), (43, n), (44, h).

3. Se consideră lista extensiilor:

 a) EXE b) TXT c) COM d) WAV
e) MP3 f) MID g) BMP h) AVI
i) XLS j) DBF k) PAS l) CPP
m) SYS n) HLP o) GIF p) PPT
Alegeţi tipul de fişier corespunzător:
59. fişier text
60. fişier aplicaţie (executabil)
61. fişieri magine bitmap (hartă de pixeli)
62. fişier audio
63. fişier video
64. fişier prezentare realizat folosind Microsoft PowerPoint
65. Fişier sursă C++
66. Fişier imagine, posibil animată.
67. fişier bază de date
68. fişier registru realizat folosind Microsoft EXCEL
69. fişier sursă Pascal
70. fişier Help
71. fişier cu informaţii pentru sistemul de operare.
Răspuns: Consultaţi lista de asocieri implicite: Tools/Folder Options/ File types

4. Prin ce diferă arhitecturile SISD şi SIMD?

Răspuns:
Un sistem SISD este acel sistem de calcul cu flux unic de instrucţiuni şi flux unic de
date. În schimb, un sistem SIMD se bazează tot pe o singură unitate centrală cu o singură
unitate de comandă, dar cu N elemente de prelucrare (UAL) şi N module de memorie ataşate
acestora, toate interconectate (N≥2), iar unitatea de comandă emite instrucţiuni sub formă de
flux unic spre toate elementele de prelucrare, în mod simultan. La un moment dat, toate
elementele de prelucrare active execută aceeaşi instrucţiune, numai asupra datelor situate în
propriul modul de memorie, deci flux multiplu de date. Din această clasă fac parte unele
supercalculatoare (de exemplu, ILLIAC-IV cu 64 UAL şi pentru fiecare UAL fiind
disponibili 8KB de memorie).

5. Care sunt principalele clase de sisteme SIMD?

Răspuns:

Sistemele SIMD sunt de mai multe categorii: a) matriceale - prelucrează datele în mod paralel
şi le accesează prin adrese în loc de index şi valoare; b) cu memorie asociativă - operează
asupra datelor accesate asociativ (prin conţinut). În loc de adresă, specificarea datelor se face
prin valoare, cum ar fi: "mai mare decât", "mai mic decât", "între limitele", "egal cu" etc.; c)
matriceal-asociative - sunt sisteme de tip asociativ ce operează asupra tablourilor multidimen-
sionale (matrice şi masive de date); d) ortogonale - fiecare element procesor corespunde la un
cuvânt (32 biţi) de memorie şi, astfel, biţii de acelaşi rang ai tuturor cuvintelor pot fi prelucraţi
în paralel. Acest procedeu mai este numit procesare serială pe bit şi paralelă pe cuvânt.
Test autoevaluare 4

1. Câte registre are procesorul MMIX? Prezentaţi 8 registre ale acestuia.

Răspuns: Procesorul MMIX are 32 de registre cu semnificaţii multiple. Lista completă
a registrelor procesorului MMIX este prezentată în tabelul 4.1.

2. Care sunt registrele utilizate de instrucţiunea DIVU?

Răspuns: rD şi rR

3. Scrieţi un program MMIX care afişează, la mediul standard de ieşire, textul format
din numele unui student (introdus în linia de comandă) şi ‘EXAMEN ’
Răspuns: Programul de mai jos afişează la mediul de ieşire (StdOut) mesajul compus dintr-
un şir introdus în linia de comandă, spaţiu, şi EXAMEN.
argv IS $1
LOC #100
Main LDOU $255,argv, 0
TRAP 0, Fputs, StdOut
GETA $255, Sir
TRAP 0, Fputs, StdOut
TRAP 0, Halt,0
Sir BYTE " EXAMEN", #a, 0

4. Scrieţi un program care copiază un fişier la ieşirea standard.

Răspuns. O posibilă arbordare este:
t IS $255
argc IS $0
argv IS $1
s IS $2
Buf_Dim IS 5
LOC Data_Segment
Buf LOC @+Buf_Dim
GREG @
Arg0 OCTA 0,TextRead
Arg1 OCTA Buf,Buf_Dim

LOC #200 % main(m,x) {

Main CMP t,argc,2 % if (m==2) goto Deschide
PBZ t,Deschide
GETA t,1F % fputs("Foloseste: ",stderr)
TRAP 0,Fputs,StdErr
LDOU t,argv,0 % fputs(x[0],stderr)
TRAP 0,Fputs,StdErr
GETA t,2F % fputs(" Nume fişier\n",stderr)
Stop TRAP 0,Fputs,StdErr
NEG t,0,1 % Stop: exit(-1)
TRAP 0,Halt,0
1H BYTE "Foloseşte: ",0
LOC (@+3)&-4
2H BYTE " Nume Fişier",#a,0

Deschide LDOU s,argv,8 % Deschide: s=x[1]

STOU s,Arg0
LDA t,Arg0 % fopen(x[1],"r",file[3])
TRAP 0,Fopen,3
PBNN t,Copiază % if (fără eroare) goto Copiază
GETA t,1F % fputs("Nu se poate deschide fişierul ",stderr)
TRAP 0,Fputs,StdErr
 SET t,s % fputs(argv[1],stderr)
TRAP 0,Fputs,StdErr
GETA t,2F % fputs("!\n",stderr)
JMP Stop % goto Stop
1H BYTE "Fisierul nu poate fi deschis.",0
LOC (@+3)&-4 % Aliniere
2H BYTE "!",#a,0

Copiază LDA t,Arg1 % Copiază

TRAP 0,Fread,3 % nr_elemente=fread(Buf,1,buf_dim,file[3])
BN t,Inchide % if (nr_elemente < Buf_dim) goto Inchide
LDA t,Arg1 % nr_elemente=fwrite(Buf,1,Buf_dim,stdout)
TRAP 0,Fwrite,StdOut
PBNN t,Copiază % if (nr_elemente >= Buf_dim) goto copiază
Probleme GETA t,1F % Probleme: fputs("Problema ...!",stderr)
JMP Stop % goto Stop
1H BYTE "Probleme la scriere in StdOut!",#a,0

Inchide INCL t,Buf_dim

BN t,Cit_er % if (ferror(file[3])) goto Cit_er
STO t,Arg1+8
LDA t,Arg1 % n=fwrite(Buf,1,nr_elemente,stdout)
TRAP 0,Fwrite,StdOut
BN t,Probleme % if (n < nr_elemene) goto Probleme
TRAP 0,Halt,0 % exit(0)
Cit_er GETA t,1F % Cit_er: fputs("Probleme...!",stderr)
JMP Stop % goto Stop }
1H BYTE "Dificultăţi la citire!",#a,0

5. Analizaţi efectul următorului program MMIX:

LOC #200
Main XOR $1,$1,$1
NEG $1, 1
STCO 1,$1,1
CMPU $1,$1,1
STB $1,$1,$1
LDOU $1,$1,$1
INCH $1,1
16ADDU $1,$1,$1
MULU $1,$1,$1
PUT rA, 1
STW $1,$1,1
SADD $1,$1,1
FLOT $1, $1
PUT rB,$1
XOR $1,$1,1
PBOD $1, @ - 4*1
NOR $1,$1,$1
SR $1,$1,1
SRU $1,$1,1
TRAP 0,Halt,0

Răspuns:
Prin executarea pas cu pas se obţine următorul conţinut al memoriei, respectiv
registrelor afectate (folosind MMIXAL şi simulatorul mmix).
1. 0000000000000200: c6010101 (XOR) $1=l[1] = #4000000000000008 ^ #4000000000000008 =
= #0
2. 0000000000000204: 35010001 (NEGI) $1=l[1] = 0 - 1 = -1
3. 0000000000000208: b5010101 (STCOI) M8[#ffffffffffffffff+1] = 1
4. 000000000000020c: 33010101 (CMPUI) $1=l[1] = #ffffffffffffffff cmp 1 = 1
5. 0000000000000210: a0010101 (STB) M1[#1+#1] = 1, M8[#0]=#10000000001
6. 0000000000000214: 8e010101 (LDOU) $1=l[1] = M8[#1+#1] = #10000000001
7. 0000000000000218: e4010001 (INCH) $1=l[1] = #10000000001 + #1000000000000 =
= #1010000000001
8. 000000000000021c: 2e010101 (16ADDU) $1=l[1] = #1010000000001 <<4+ #1010000000001 =
= #11110000000011
9. 0000000000000220: 1a010101 (MULU) $1=l[1] = #11110000000011 * #11110000000011 =
= #244420000000121, rH=#12343210000
10.0000000000000224: f7150001 (PUTI) rA = 1 = #1
11.0000000000000228: a5010101 (STWI) M2[#244420000000121+1] = 163328054259613985,
M8[#244420000000120]=#12100000000, rA=#00041
12.000000000000022c: db010101 (SADDI) $1=l[1] = nu(#244420000000121\1)= 7
13.0000000000000230: 08010001 (FLOT) $1=l[1] = (flot) 7 = 7.
14.0000000000000234: f6000001 (PUT) rB = 4619567317775286272 = #401c000000000000
15.0000000000000238: c7010101 (XORI) $1=l[1] = #401c000000000000 ^ 1
=#401c000000000001
16.000000000000023c: 5701ffff (PBODB) 4619567317775286273 odd? Yes, -> #238
17.0000000000000238: c7010101 (XORI) $1=l[1] = #401c000000000001 ^ 1
=#401c000000000000
18.000000000000023c: 5701ffff (PBODB) 4619567317775286272 odd? No (bad guess)
19.0000000000000240: c4010101 (NOR) $1=l[1] = #401c000000000000 ~| #401c000000000000 =
= #bfe3ffffffffffff
20.0000000000000244: 3d010101 (SRI) $1=l[1] = -4619567317775286273 >> 1
= -2309783658887643137
21.0000000000000248: 3f010101 (SRUI) $1=l[1] = #dff1ffffffffffff >> 1
= #6ff8ffffffffffff
22.000000000000024c: 00000000 (TRAP) Halt(0)
 Arhitectura sistemelor de calcul
Lista problemelor propuse
1. Numărul zecimal 0,6 se reprezintă cu exactitate în memoria sistemelor de calcul binare.
Această afirmaţie este:
a. adevărată întotdeauna c. adevărată pentru microprocesoare INTEL
b. falsă întotdeauna d. adevărată pentru procesoarele supercalculatoarelor

2. Conversia binară a numãrului zecimal 24,25 este:

a. 00100100,00100101 c. 00100101,00100100
b. 11000,01 d. 10,00011

3. Numărul zecimal reprezentat binar prin 101011,101 este:

a. 12,345 c. 43,625
b. 34,125 d. nici una dintre variantele anterioare

4. În cazul reprezentării cu semn (complement faţă de doi) pe 16 biţi (signed wyde) , afirmaţia
32767 + 2 = -32767 este:
a. adevărată b. falsă

5. Rezultatul operaţiei 32 - 41 cu reprezentare în cod complementar (faţă de doi) pe 8 cifre

binare a scăzătorului este:
a. 11110111 c. 10001001
b. 00001001 d. 10010000

6. Şirul binar 11000000110011110000111100100001 reprezintă un număr real în simplă

precizie (32 biţi: IEEE 754 - single, float). Numărul este:
a. pozitiv b. negativ

7. Să se simplifice expresiile booleene:

a) x’ y’ z’ + x’ y’ z + x’ y z
b) (x’+ y + z’) (x + y’+ z) (x’+ y’+ z’)
c) x y + x’z + y z.

8. Să se determine forma normală disjunctivă a funcţiei f83 (x, y, z).

9. Să se determine forma normală conjunctivă a funcţiei f(x, y, z, w) = x’ y’ + y z w + x w.

10. Să se simplifice funcţia de 4 variabile f(x, y, z, w) = x’ y’ z’ w’ + x’ y’ z’ w + x’ y’ z w’ +

x’ y’ z w + x’ y z’ w’ + x y’ z w.

11. Se consideră comenzile UNIX (Linux):

a. ps e. df
b. who f. file
c. pwd g. du
d. ls h. cal
Alegeţi comanda UNIX (LINUX) potrivită pentru:
1. afişarea numărului de blocuri conţinute în fiecare fişier / director specificat ca argument.
2. afişarea informaţiei despre spaţiul liber de pe disc
3. afişarea directorului (folderului, catalogului) curent
4. afişarea stărilor proceselor
5. afişarea utilizatorilor din sistem
6. afişarea conţinutului unui director (folder, catalog)
 7. afişarea tipului de fişier specificat (text, aplicaţie, director)
8. afişarea calendarului pentru anul curent.
12. Fie comenzile UNIX (Linux):
a. cat i. mv
b. pg j. mount/unmount
c. more k. chmod
d. cd l. chown
e. mkdir m. cmp
f. rmdir n. diff
g. rm o. diffdir
h. cp p. find
Alegeţi comanda UNIX (Linux) potrivită pentru a realiza următoarea acţiune:
9. Caută unul sau mai multe fişiere care satisfac anumite criterii
10. Compară două fişiere
11. Afişează unul sau mai multe fisiere la iesirea standard
12. Copiaza unul sau mai multe fişiere sursă într-un fişier destinaţie
13. Mută sau redenumeşte fişierele şi directoarele (folderele, cataloagele)
14. Şterge unul sau mai multe fişiere
15. Creează un nou director (folder, catalog)
16. Afişează un fişier pagină cu pagină
17. Afişează un fişier ecran cu ecran
18. Schimbă modul de acces al unuia sau mai multor fişiere
19. Creează / Eliberează o intrare în/din tabela dispozitivelor.
20. Şterge directoarele specificate
21. Schimbaă directorul (folderul, catalogul) curent
22. Afişează diferenţele dintre două cataloage
23. Schimbă proprietarul unuia sau mai multor fişiere
24. Compară două fişiere şi arată modificările care trebuie efectuate pentru a avea aceeaşi
formă.

13. Fie comenzile:

a. ASSOC k. FIND
b. AT l. FINDSTR
c. CACLS m. FTYPE
d. CHKNTFS n. GRAFTABL
e. CMD o. PUSHD
f. COLOR p. POPD
g. COMPACT q. RECOVER
h. CONVERT r. REPLACE
i. SETLOCAL s. START
j. ENDLOCAL t. VERIFY
Alegeţi comanda Microsoft Windows 2000/XP potrivita care:
25. Solicită verificarea scrierii corecte a datelor pe disc
26. Deschide o fereastră pentru executarea unui program sau a unei comenzi
27. Afişează / Modifică asocierea extensiilor fişierelor
28. Lansează o noua instanţă a interpretorului de comenzi
29. Initiază localizarea variabilelor de mediu într-un fişier batch
30. Recuperează informaţia de pe discuri cu defecte
31. Planifică comenzi şi programe pentru a fi executate mai tarziu
32. Afişează / Modifică verificarea discului în momentul incărcării sistemului de operare
33. Afişează / Modifică compresia fişierelor din partiţiile NTFS
34. Salvează dosarul curent şi apoi îl modifică
35. Afişează / Modifică listele de control privind accesul la fişiere
36. Stabileşte culorile implicite ale consolei
37. Încheie localizarea variabilelor de mediu dintr-un fişier batch
 38. Caută şiruri de caractere (ASCII / UNICODE) în fişiere
39. Reface valoarea anterioara acţiunii PUSHD
40. Înlocuieşte fişiere
41. Afişează / Modifică tipurile de fişiere utilizate în lista de asociere
42. Caută un şir de caractere într-un fişier sau o listă de fişiere
43. Permite sistemului de operare să afişeze setul de caractere extins în mod grafic
44. Converteşte volumele FAT în NTFS.
14. Calitatea imaginii unui display este dată de: a) memorie, b) rezoluţie, c) firma
producătoare.
15. Ce reprezintă rezoluţia display-ului? A) numărul de pixeli pe orizontală x numărul de
pixeli pe verticală, b) numărul de culori.
16. Unitatea de măsură a ecranului este: a) MB, b) inch, c) Hz
17. Asociaţi tatele speciale cu funcţia pe care o îndeplinesc:
a) ESC (Escape) g) Print screen (PrtSc) m) Internet
b) Tab h) Scroll Lock (ScrLk) n)E-mail
c) Ctrl (Control), Alt i) Pause
d) Caps Lock j) Num Lock (NumLk)
e) Backspace k) Win
f) Enter l) Application
Lista funcţiilor este:
45. Salt la următoarea zonă de tabulare
46. Foloseşte / Comută spre tastaura numerică sau specială
47. Oprirea execuţiei unui program
48. Oprirea defilării ecranului
49. Execută o operaţie
50. Întrerupe acţiunea
51. Sterge caracterul aflat înaintea poziţiei curente
52. Preluarea imaginii ecranului
53. Se folosesc în combinaţie cu alte taste
54. Blocarea tastaturii pe litere mari
55. Simulează butonul drept al mausului
56. Deschide meniul Start
57. Accesează rapid E-mail
58. Accesează rapid Internetul.
18. Procesorul are rolul de a: a) stoca informaţiile pe termen lung, b) controla activitatea altor
echipamente şi de a prelucra informaţiile, c) executa programele.
19. Memoria ROM este folosită pentru: a) citire, b) scriere, c) citire-scriere.
20. Memoria RAM este folosită pentru: a) citire, b) scriere, c) citire-scriere.
21. Care memorie este mai rapidă: RAM sau ROM?
22. Se consideră lista extensiilor:
a) EXE b) TXT c) COM d) WAV
e) MP3 f) MID g) BMP h) AVI
i) XLS j) DBF k) PAS l) CPP
m) SYS n) HLP o) GIF p) PPT
Alegeţi tipul de fişier corespunzător:
59. fişier text
60. fişier aplicaţie (executabil)
61. fişieri magine bitmap (hartă de pixeli)
62. fişier audio
63. fişier video
64. fişier prezentare realizat folosind Microsoft PowerPoint
65. Fişier sursă C++
66. Fişier imagine, posibil animată.
67. fişier bază de date
68. fişier registru realizat folosind Microsoft EXCEL
 69. fişier sursă Pascal
70. fişier Help
71. fişier cu informaţii pentru sistemul de operare.
23. Asociaţi tastele speciale de deplasare şi prelucrare a unui text conform funcţiei îndeplinite:
a) Insert b) Delete c) Home
d) End e) PageUp f) Page Down
g) Left Arrow h) Right Arrow i) Up Arrow
j) Down Arrow
Lista funcţiilor îndeplinite este:
72. deplasare în sus cu un rând
73. deplasare în jos cu un rând
74. deplasare spre stânga cu un caracter
75. deplasare spre dreapta cu un caracter
76. mută cursorul la începutul paginii anterioare
77. mută cursorul la începutul paginii următoare
78. şterge caracterul indicat de către cursor
79. trece în modul de suprascriere şi invers
80. mută cursorul la sfârşitul rândului
81. mută cursorul la inceputul rândului
24. Forma binară a numărului zecimal 2009 este (11111011001)2. Cât este 2009 în
baza 16?
25. Care din literele următoare {A, B, C, D, E, F, a, b, c, d, e, f} sunt impare atunci
când sunt considerate
(a) cifre hexazecimale?
(b) caractere ASCII?
26. Ecuaţia s($Y) = s($X) x s($Z) + s(rR) este valabilă întotdeauna după executarea
instrucţiunii DIV $X, $Y, $Z?
27. Adevărat sau fals?
(a) Atât MUL $X, $Y, $Z căt şi MULU $X, $Y, $Z dau acelaşi rezultat în $X.
(b) Dacă registrul rD este zero, atât DIV %X, %Y, %Z cât şi DIVU $X, $Y, $Z, dau
acelaşi rezultat în %X.
28. Dacă reprezentăm o submulţime S a mulţimii {0, 1, …, 63} prin vectorul de biţi
([0 ∈ S], [1 ∈ S],…, [63 ∈ S]), unde [x ∈ S] este 1 dacă x aparţine mulţimii S, şi 0 în
caz contrar, atunci operaţiile pe biţi AND şi OR corespund intersecţiilor mulţimilor
(S∩T) şi reuniunii mulţimilor (S∪T). Care operaţie pe biţi corespunde diferenţei
mulţimilor (S-T)?
30. Distanţa Hamming dintre doi vectori de bţi este numărul de poziţii unde aceştia
diferă. Scrieţi o secvenţă de două instrucţiuni MMIX pentru a atribui registrului $X
distanţa Hamming dintre v($Y) şi v($Z).
31. Cum trebuie utilizată instrucţiunea BDIF pentru a calcula maximul şi minimul a
opt octeţi deodată: b($X) = max(b($Y), b($Z)), b($W) = min(b($Y)b($Z)).
32. Adevărat sau fals:
(a) Instrucţiunile CSOD $X, $Y, 0 şi ZSEV $X, $Y, $X au exact acelaşi efect.
(b) Instrucţiunile CMPU $X, $Y, 0 şi ZSNZ $X, $Y, 1 au exact acelaşi efect.
(c) Instrucţiunile MOR $X, $Y, 1 şi AND $X, $Y, #ff au exact acelaşi efect.
(d) Instrucţiunile MXOR $X, $Y, #80 şi SR $X, $Y, 56 au exact acelaşi efect.
33. Care sunt numele simbolice ale codurilor de operaţie #DF şi #55?
34. Enumeraţi toate codurile de operaţii MMIX care pot modifica valoarea registrului
rH.
35. În limbajul de asamblare MMIX valorile mari sunt reduse modulo 264. Care este
valoarea constantei #112233445566778899?
36. Presupunem că registrul $0 conţine opt caractere ASCII. Găsiţi o ecvenţă de trei
instrucţiuni MMIX care contorizează numărul de blancuri (spaţii) dintre acele
caractere. Un spaţiu are codul ASCII #20.
37. Tetrabyte-ul format numai din zerouri #00000000, opreşte executarea unui
program atunci când apare ca instrucţiune MMIX. Ce face tetrabyte-ul format numai
din cifre de 1, #ffffffff?
38. Se consideră secvenţa de instrucţiuni (programul MMIX):
LOC #200
Main XOR $1,$1,$1 %1
NEG $1, 1 %2
STCO 1,$1,1 %3
CMPU $1,$1,1 %4
STB $1,$1,$1 %5
LDOU $1,$1,$1 %6
INCH $1,1 %7
16ADDU $1,$1,$1 %8
MULU $1,$1,$1 %9
PUT rA, 1 %10
STW $1,$1,1 %11
SADD $1,$1,1 %12
FLOT $1, $1 %13
PUT rB,$1 %14
XOR $1,$1,1 %15
PBOD $1, @ - 4*1 %16
NOR $1,$1,$1 %17
SR $1,$1,1 %18
SRU $1,$1,1 %19
TRAP 0,Halt,0 %20
Atunci, după executarea ultimei instrucţiuni continutul registrului
a) $1
b) rA
c) rB
d) rH
este
82. #401c000000000000
83. #6ff8ffffffffffff
84. #12343210000
85. #1
39. Se consideră programul de la exerciţiul 38. Atunci instrucţiunea din linia indicată
prin simbolul %i cu i =
a) 15
b) 19
c) 20
d) 9
e) 10
f) 6
g) 5
h) 4
i) 8
j) 7
k) 3
l) 2
m) 1
n) 18
o) 11
p) 13
q) 16
r) 14
s) 17
t) 12
are codul MMIX:
86. #c6010101
87. #35010001
88. #b5010101
89. #33010101
90. #a0010101
91. #8e010101
92. #e4010001
93. #2e010101
94. #1a010101
95. #f7150001
96. #a5010101
97. #db010101
98. #08010001
99. #f6000001
100. #c7010101
101. #5701ffff
102. #c4010101
103. #3d010101
104. #3f010101
105. #00000000

40. Semnificaţia registrului special:

a) rB
b) rD
c) rE
d) rH
e) rJ
f) rM
g) rR
h) rBB
i) rC
j) rN
k) rO
l) rS
m) rI
n) rL
o) rA
este:
106. Registru Bootstrap pentru devieri
107. Registrul de deîmpărţit
108. Registrul epsilon
109. Registrul (superior) pentru instrucţiunea MULU
110. Registrul de revenire
111. Registrul Multiplex Mask
112. Registrul Rest
113. Registrul Bootstrap pentru întreruperi
114. Contor de cicluri (registru ceas)
115. Număr serial
116. Deplasamentul stivei de registre
117. Indicatorul stivei de registre
118. Contor de interval
119. Registrul de prag local
120. Registrul de stare aritmetică
 Bibliografie

1. G. Albeanu, Sisteme de operare, Editura Petrion, Bucureşti, 1996, ISBN 973-9116-04-3.

2. G. Albeanu, Algoritmi şi limbaje de programare, Editura FRM, Bucureşti, 2000
(capitolul 2), ISBN 973-582-286-5
3. G. Albeanu, Programarea şi utilizarea calculatoarelor, Editura Universităţii din Oradea,
Oradea, 2003 (capitolul 1), ISBN 973-613-374-5.
4. DEX’1996, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic,
Bucureşti, 1996.
5. DINF’1981, Dicţionar de informatică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1981.
6. J. Henessy & D. Patterson, Computer Architecture: A Quantitative Approach, Morgan
Kaufman, 2002, ISBN 1-55860-724-2.
7. D. Knuth, Arta programării calculatoarelor, Vol. I, Editura Teora, 1999, ISBN 973-601-
910-1.
8. D. Knuth, Arta programării calculatoarelor: MMIX – un calculator RISC pentru noul
mileniu, Editura Teora, 2005, ISBN 1-59496-099-2. Se recomandă versiunea în limba
engleză: D. E. Knuth: The art of Computer programming. Fascicle 1: MMIX, Addison-
Wesley, Zeroth printing (revision 15), 2004.
9. D. Knuth, MMIXware. Lecture Notes in Computer Science, Vol. 1750, Springer Verlag,
1999.
10. A.S.Tanenbaum, Organizarea structurală a calculatoarelor, Computer Press Agora,
1999, ISBN 973-86699-0-1.