UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

CATEDRA DE PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIE CLINICĂ
- SEMESTRUL I –

-seminar-

Asist. univ. drd. Ana-Maria MOGA

1
 EVALUAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ

I. Scopuri:
1. Formularea cognitiv-comportamentală a problemei
2. Educarea pacientului privind terapia cognitiv-comportamentală
3. Iniţierea procesului terapeutic
1. Formularea cognitiv-comportamentală a problemei (obţinerea de informaţii)
• are scopul de a desprinde o ipoteză iniţială (formularea) şi un plan de tratament; formularea
este testată prin temele de casă şi în şedinţele de terapie şi este modificată la nevoie;
• evaluarea continuă pe tot parcursul tratamentului prin evaluări şi reevaluări

2. Educarea pacientului privind terapia cognitiv-comportamentală (oferirea de

informaţii)
• abordarea cognitiv-comportamentală este de tipul self-help şi terapeutul îi dezvoltă
pacientului anumite abilităţi pentru a depăşi nu doar problemele curente, ci şi problemele
similare din viitor
• terapeutul va sublinia rolul temei de casă, accentuând faptul că o mare parte a terapiei se
desfăşoară în viaţa cotidiană
• terapeutul va discuta natura colaborativă a relaţiei terapeutice
• terapeutul va oferi informaţii privind structura terapiei, câte şedinţe, ce durată vor avea,
unde se va desfăşura terapia
• terapeutul va pune accent pe explicarea relaţiilor funcţionale – învăţând pacientul modelul
psihologic al problemelor sale
• educarea pacientul are ca obiectiv creşterea acordului între expectanţele terapeutului şi cele
ale pacientului

3. Iniţierea procesului terapeutic

• interviul de evaluare are un scop important în stabilirea relaţiei terapeutice
• prin interviu dificultăţile pacientului sunt reduse la proporţii acceptabile şi acesta începe să
creadă că schimbarea este posibilă
• ex.: - la pacienţii cu multe simptome subsumate unui tablou unitar
(ex. un pacient cu multiple probleme – tulburări de somn,
dispoziţie, apetit, inactivitate îşi va identifica problemele ca fiind
cauzate de depresie),

2
• la pacienţii cu o problemă majoră amorfă (lipsa controlului) care va putea fi decelată
în comportamente separate, concrete ce vor putea fi abordate separat
• fixează limitele rezonabile a ceea ce poate fi realizat în terapie (ex. o persoană cu
agorafobie nu va putea să nu mai aibă niciodată sentimente negative într-o situaţie
agorafobică pentru pacient)
• subliniază faptul că variaţiile în intensitatea distresului pot fi predictibile (ex. dacă nu îţi ei
un examen vei fi stresat şi deprimat)
• pacientul să înţeleagă că între evenimente şi simptome (gânduri, emoţii, comportamente)
există o relaţie cauzală
• funcţie importantă a evaluării este şi stabilirea unor priorităţi şi a urgenţelor (ex. riscul
suicidar)

Concluzii: Scopul principal al evaluării este să realizeze o formulare, o conceptualizare a

cazului şi un plan de terapie cu care pacientul să fie familiarizat. De asemenea ea permite
educarea pacientului cu privire la abordarea terapeutică şi începerea procesului de
schimbare.

II. Măsurarea în evaluarea şi terapia cognitiv-comportamentală

• este utilizată în evaluarea şi terapia cognitiv-comportamentală
• se regăseşte în mai multe metode
• măsurarea se realizează prin aplicare metodei experimentale:
- măsurarea nivelului de bază
- variaţia unui stimul
- repetarea măsurării
• această abordare experimentală duce la dezvoltarea unei terapii ca un experiment cu un
singur subiect în care se folosesc măsurători în cerc
Avantajele măsurării:
1. Contrabalansează nesiguranţa amintirilor, a evaluării retrospective a subiectului şi a altor
persoane ⇒ oferă o descriere acurată a problemelor
2. Permite evaluarea intervenţiei şi astfel modificarea acesteia (ex. verificarea modului în care
s-au realizat temele)

3
3. Măsurarea poate avea în sine efect terapeutic – prin oferirea de informaţii consistente şi
acurate privind schimbarea; aceasta determină crearea unei atmosfere de profesionalism şi
eficacitate (similar efectului Hawthorne)
4. Permite menţinerea focalizării asupra scopurilor stabilte împreună
5. Menţine cadrul structurat al terapiei.

III. Metode de evaluare

1. Interviul
2. Automonitorizarea
3. Chestionare, scale de evaluare
4. Informaţii de la alte persoane
5. Observaţia directă
6. Produsele comportamentale
7. Măsurări fiziologice

1. INTERVIUL
1.1 Stadiul iniţial
a) stabilirea relaţiei terapeutice
b) date despre pacient
c) obţinerea unui cadru foarte general al problemei: sumarizare şi cererea unui feedback
d) o ierarhie preliminară a problemelor care vor fi explorate

1.2 Dezvoltarea / istoria problemei/ lor - informaţiile despre trecutul problemei trebuie să fie
relevante pentru situaţia curentă, pentru dezvoltarea sa.
1.2.1 Debut
a) Acut:
- cauză clar decelabilă (ex. fobia de maşină – după un accident)
- se identifică evenimentele precipitatoare şi de menţinere (gânduri automate negative,
comportamente de evitare – evită să meargă cu maşina) care întreţin comportamentul
(vezi ex. cu fobia)
b) Cronic, lent :
- se identifică factorii care declanşează comportamentul (ex. probleme cu autoritatea)
- problema se dezvoltă gradual ca o succesiune de evenimente care sunt în legătură
directă cu problema identificată ( ex. pacientul a părăsit mai multe locuri de muncă –
probleme cu autoritatea)

4
c) Neclar:
- pacientul îşi dă seama că este o problemă, dar nu este clar cum a apărut (ex. în
depresii unde nu există un eveniment clar care a declanşat depresia cum ar fi un deces
sau un divorţ)
- se explorează domenii relevante generale, cu potenţial etiologic pentru identificarea
cauzelor sau debutului problemelor (boală, pierdere, ameninţare, mutarea, schimbarea
locului de muncă, decesul unui prieten apropiat) şi arii de interes particular (pierderea
- pentru depresie-, boala unor persoane apropiate –pentru atac de panica-)

1.2.2 Evoluţia
a)Fluctuantă/constantă în severitatea problemei (ex. fobie de lift – fluctuantă, cînd este
iminentă folosirea liftului; anxietate generalizată – constantă)
B b)Deteriorare progresivă – ex. în stresul post traumatic
C c)Ameliorare progresivă – ex. după 6 luni de la un deces (doliul)
Alte informaţii relevante:
 de ce abia acum s-a prezentat pacientul? ( cum interferează problema cu viaţa de zi cu zi a
persoanei, care au fost schimbările în viaţa sa care au determinat ca pacientul să-şi
recunoască problema şi să dorească să o schimbe)
 realizarea unei diagrame a severităţii şi dezvoltării problemei (timp, evenimente majore,
consecinţe, simptome) şi a modalităţilor de a face faţă (personale, apel la specialist etc.).
Prin aceasta se accentuează predictibilitatea problemei şi pcientul înţelege de ce apar
variaţiile in severitatea simptomelor. Se discută raţiunile care au adus la apariţia problemei,
raţiuni care acum pot fi irelevante şi cu totul alţi factori o întreţin.

1.2.3 Factori predispozanţi

- explorarea anumitor domenii relevante pentru problema pacientului (ex. pentru un depresiv
- moartea sau separarea, pentru anxietate – labilitate emoţională, pentru disfuncţii sexuale –
atitudinea sexuală a părţlor)

1.3 Analiză comportamentală (analiza funcţională)

• revederea problemei în detaliu
• focalizarea pe “aici şi acum”, pe factori actuali de menţinere, precipitatori şi protecţie
• model teoretic - A-B-C (O’Leary and Wilson ’75) (factori activatori – comportamente –
consecinte):
 modificările se pot realiza în oricare segment al secvenţei
 identificarea factorilor de menţinere şi a zonelor de intervenţie.

5
1.3.1 Descrierea detaliată a problemei
1. prin descrierea unui comportament recent
2. prin automonitorizare
(pe 4 dimensiuni: comportamental, cognitiv, emotiv, fiziologic)
Întrebări :ce, unde, când, cum, cu cine, de câte ori, cât timp, cât de stresant este, ce impact are
problema?
1.3.2 Variabile contextuale şi modulatoare (factori de precipitare)
Descrierea contextului, a variabilelor modulatoare e necesară, deoarece deseori planul de
terapie include manipularea acestora.
• indici situaţionali: identificarea situaţiilor în care simptomele se precipită
• indici comportamentali: acte, gesturi, conduite care pot precipita simptomele
• indici cognitivi: identificarea gândurilor relevante care modulează simptomul
• (neajutorare, incontrolabilitate, autocriticism, responsabilitate)
• indici afectivi: iritabilitate, excitare, nelinişte, tristeţe
• factori interpersonali: prezenţa şi comportamentul altor persoane, anumite situaţii sociale,
comportamentele şi convingerile familiei
• factori fiziologici: oboseală, faza premenstruală, cofeină, substanţe excitante
• (interpretarea acestor modificări somatice)
Atenţie! la indici (există diferenţe individuale în ceea ce priveşte accesul / recunoaşterea
acestor indici) şi interpretarea acestora de către pacient, şi la mecanismele prin care
simptomele se exacerbează.

1.3.3 Factorii de menţinere

Consecinţele comportamentului problemă determină cercuri vicioase (emotii, gânduri,
comportamentul altora).
a) Consecinţe imediate
• situaţionale
• comportamentale
• cognitive
• afective
• interpersonale
• fiziologice

6
Acestea menţin pacientul concentrat pe problemă şi ca rezulatat, determină creşterea de
intensitate a acesteia. Terapeutul oferă şi explică pacientului relaţia funcţională prin care
consecinţele menţin comportamentul.
Atenţie! Descriere concretă, operaţionalizarea consecinţelor.

7
b)Evitarea
• identificarea evitării active ( ”ce a început să facă, sau face diferit”) şi pasive(”ce
nu mai face ”)
• evitarea poate fi foarte extinsă, deşi situaţia fobică este bine circumscrisă.
• Evitarea poate fi:
 Cognitivă – gânduri (ex. numărarea în gând poate fi o metodă de evitare
a confruntării cu obsesiile pentru un pacient cu tulburări obsesiv
 Afectivă –ex.: asculţi muzica preferată
 Comportamentală –diferite acte, gesturi de evitare
c)Consecinţe pe termen lung
 “beneficiu secundar” al bolii
 schimbări generale pe care le-ar implica rezolvarea problemelor (ex.:o persoană
depresivă poate crede ca atunci cînd se va însanătoşi, soţul ei va divorţa)

1.3.4 Coping şi alte resurse – se referă la resursele pacientului de a reduce, stăpâni, tolera
problema.
• coping direct faţă de problema specifică (ex.: “ce faci ca să te controlezi, ce îţi
este de ajutor?”)
• coping la dificultăţi mai generale (ex.: “ce faci în general când eşti nervos?”)
Se vor identifica: - abilităti: sociale, de introspecţie, de rezolvare a problemelor, de decizie, de
informere, de relaxare.
- calităti: umor, toleranţa frustrărilor, perseverenţă
- resurse externe: financiare, sociale, familie, loc de munca, stare de
sanatate,etc.

1.4 Antecedente medicale şi psihiatrice

• istoria bolii şi reacţiile subiectului la tratament, rezultatele şi explicarea lor
• medicaţie curentă

1.5 Convingeri despre problemă şi terapie

• modelul bolii, al tratamentului
• expectanţe (ex.: boala este incurabilă)
• mituri
• impactul convingerilor şi expectanţelor
• reprezentarea mentală a bolii ce cuprinde:

8
 - identificarea / recunoaşterea / etichetarea bolii
- percepţia cauzelor
- percepţia evoluţiei în timp / temporalitate
- percepţia consecinţelor
- percepţia controlabilităţii (combaterea miturilor)

1. 6 Motivaţia / Implicarea în terapie

Atenţie! Nu există corelaţii puternice şi clare între dorinţa pentru schimbare, evaluare globală
şi rezultatul terapiei.
Eşecul se poate datora:
- sarcinilor, temelor de casă insuficient descrise, explicate, justificate, reamintite, evaluate;
- convingerilor pacientului despre eficienţa sarcinilor
- alţi factori: latenţa progresului, diferite incompetenţe

1.7 Status mental – evaluarea potenţialului intelectual -

1.8 Situaţia socială

- Chestionare pentru date demografice, familie, religie, sex, de sănătate, educaţie.

2. AUTOMONITORIZAREA
• cea mai utilizată metodă adjuvantă a interviului
• este utilizată atât în prima fază pentru formularea problemei cât şi pentru monitorizarea
modificărilor, pe parcursul terapiei
• subliniază natura colaborativă de auto-ajutor al terapiei
• poate fi aplicată atât pentru evenimente externe, cât şi pentru cele interne
• are 2 faze : 1.observarea apariţiei comportamentului, a cogniţiilor, emoţiilor, reacţiilor
fiziologice, situaţiilor;
2. înregistrarea acestora.

a) Aspecte privind acurateţea monitorizării

Aceasta poate fi îmbunătăţită dacă:
1 1. instrucţiile sunt clare, repetate
2 2. se solicită feedback şi sumarizare privind monitorizarea din partea pacientului
3.se subliniază relevanţa metodei

9
3 4.se solicită un acord explicit pentru monitorizare
5.se solicită şi un alt subiect (ex.: soţia) pentru monitorizările neregulate – comportamente
neregulate sau care sunt greu de monitorizat numai de pacient
6.comportamentele ce trebuie monitorizate sau modificate sunt definite simplu (ex. nu
“monitorizează comportamentul de evitare a unei situaţii specifice”, ci ”îregistrează de câte
ori eviţi să mergi la magazin”)
b) Aspecte privind tacticile de automonitorizare
• alegerea tehnicilor săfie relevante pentru comportament
• definirea specifică, clară a aspectelor monitorizării şi a procedurii (comportament,
frecvenţă, durată etc.)
• discutarea dificultăţilor posibile
• exemplificarea procedurii de observare şi înregistrare
• uilizarea unor instrumente standard (tabelele de automonitorizare)
• alegerea unor măsurători şi indici sensibili şi semnificativi
• măsurarea poate fi dificilă pentru stările interne (ex. starea de tristeţe), dar e posibilă prin
măsurarea efectelor externe ale stării interne ( ex. depresie înseamnă : reducerea contactelor
sociale, etc.);
• descompunerea comportamentelor complexe – pentru ca terapia să fie eficientă
comportamentele monitorizate trebuie să fie simple şi specifice, astfel un comportament
complex (ex. agresivitatea) trebuie definit prin mai multe comportamente simple ce pot fi
evaluate
• sincronizarea măsurării - imediat după observaţie – dacă monitorizarea se face după o
perioadă de timp (zile) este posibil să se piardă foarte multe informaţii relevante.

c) Tipuri de informaţie automonitorizată

1. numărarea frecvenţei comportamentului respectiv(nr. gânduri, nr. atacurilor de
panică, nr. activităţi)
2. durata comportamentelor sau gândurilor – ex. durata comportamentului compulsiv
3. autoevaluare:
- pentru situaţii emoţionale pe scale (ex.:0-100) – ex. intensitatea dorinţei de verificare
- pentru comportamente continue, foarte rare, sau foarte frecvente
4. jurnal -include măsurarea frecvenţelor, duratei, auto-evaluarea, informaţia privind
circumstanţele în care apare comportamentul.

d) Reactivitatea la automontorizare (concretizare a efectului terapeutic al măsurării în sine)

10
• indiferent de acurateţea monitorizării apar modificări datorate fenomenului numit
“reactivitate la monitorizare”: întreruperea unui lanţ comportamental automat şi
introducerea mecanismelor de decizie (când un pacient începe să-şi înregistreze
evenimentele , i se modifică frecvenţa comportamentelor şi starea afectivă)
• este mai problematic când datele automonitorizării sunt utilizate pentru stabilirea unui nivel
de bază (monitorizarea să nu modifice nivelul de bază real.

3. CHESTIONARELE DE AUTOEVALUARE (SCALELE)

• diferă de automonitorizare prin faptul că: informaţiile sunt mai retrospective şi mai globale.
• lipsa de concordanţă între chestionare şi alte tipuri de evaluare nu implică renunţarea la
chestionare, pentru că percepţiille şi judecăţile subiectului sunt relevante şi importante chiar
dacă sunt subiective (ex. un pacient depresiv poate la nivel subiectiv să se simtă la fel de
deprimat ca şi la începutul terapiei)
• atenţie la calităţile psihometrice ale scalelor - validitatea de conţinut (empirică şi nu
teoretică) şi validatea concurentă.
• Ex. de scalele clinice: - Hamilton - pentru depresie şi anxietate –
- Beck – pentru depresie şi anxietate –
- Testul stilului cognitiv (Blackburn)
- Scala de atitudini disfuncţionale (Weissmann & Beck)
- Scala de deznădejde (Beck)

4. INFORMAŢII DE LA ALTE PERSOANE (heteroanamneza)

4.1 . Interviul cu persoane semnificative pentru pacient
- este similar interviului cu pacientul şi are ca şi obiective:
 obţinerea de informaţii şi elaborarea unei formulări a problemelor
▪ educaţia persoanelor semnificative privind modelul psihologic al problemelor
şi terapia cognitiv-comportamentală
- obţinerea de informaţii despre:
 care este impactul comportamentului pacientului asupra persoanelor
semnificative
 care sunt reacţiile lor, modalităţile de coping
 care sunt convingerile vis-a-vis de boală şi tratament (reprezentările
mentale ale bolii)

11
4.2. Monitorizarea de către persoane semnificative
• pentru a spori acurateţea automonitorizării (atunci când pacientul nu poate descrie
comportamentul – ex. probleme de alcoolism sau alte dependenţe)
• pentru a surprinde impactul problemelor pcientului asupra celorlalte persoane (ex. în special
în agorafobii, tulburări sexuale, tulburări interpersonale, probleme de cuplu sau de familie)
• observaţii de către personalul medical.

5. OBSERVAŢIA DIRECTĂ A COMPORTAMENTULUI

Observarea directă se realizează când nu este încă identificată clar problema.

5.1 observarea în situaţii naturale
- cu terapeutul, familia, alte cadre medicale (dacă este spitalizat)
- include: durata, scorul, frecvenţa
ex: nr. de contacte vizuale, număr de autocriticisme
5.2 joc de rol
- în pre şi post terapie pentru evaluarea schimbării; se introduc şi alte măsurători
- în procesul terapiei prin modelare
5.3 testele comportamentale: - observarea directă a unui comportament provocat de psiholog
- include: măsurători de frecvenţă, timp, notare
- se manipuleaza experimentl conditiile care insotesc
comportamentul

6. PRODUSELE COMPORTAMENTALE
• sunt indirecte şi nu se focalizează pe comportamentul problemă
• oferă obiectivitate
ex: modificari in greutatea corporala, banii cheltuiţi, săpun utilizat, obiecte distruse

7. MĂSURĂRI FIZIOLOGICE
• puţin utilizate în clinică (cost, echipament, timp, personal).
• în special în probleme somatice (ex. frecvenţa respiraţiei în atacul de panică, frecvenţa şi
intensitatea durerilor sau a migrenelor)

12
• prin automonitorizare sau heteromonitorizare

IV Proceduri de evaluare specifice pentru evaluarea comportamentală şi cognitivă

Proceduri în evaluarea comportamentală

1 Măsurarea frecventei comportamentului
• numărul apariţiilor într-o anumită perioadă de timp
• pentru comportamente discrete, constante, frecvent repetate
• măsoară “cantitatea” comportamentului - e cea mai des utilizată, fiind cea mai adecvată
scopului terapiei comportamentale (reducerea sau intensificarea apariţiei unui
comportament)
2 Categorizări discrete
• se notează prezenta / absenta comportamentului, pe o listă de comportamente dată de
terapeut sau realizată în timpul şedinţelor, intr-o anumită perioadă de timp
3. Inregistrare pe interval (Interval recording)
• se notează apariţa, comportamentului pe un anumit interval, împărţit în unităţi
(ex: 30 de secunde - 6 unităţi de câte 5 secunde)
4. Inregistrarea duratei
• se notează durata realizării / menţinerii unui comportament
• se notează durata de la apariţia stimulului până la aparitia comportamentului (ex. după cât
timp de la apariţia obsesiei apare comportamentul compulsiv)
• pentru comportamente continue, care durează o perioadă mai mare de timp
(mai mult de 1 minut)

Proceduri în evaluarea cognitivă - înregistrarea cogniţiilor

Gândirea cu voce tare - -verbalizare timp de 5-10 minute în condiţii relevante
Listarea gândurilor - sumarizarea gândurilor declanşate de anumite situaţii.
Observarea vorbirii private - în special la copii
Gândire articulată - verbalizarea gândurilor în condiţii artificiale
Tabele de înregistrare
Lista de gânduri negre care trebuie bifate de pacient

13
 FORMULAREA / CONCEPTUALIZAREA CAZULUI

Istoric
• Este implicită în primele forme ale terapiei cognitive sub forma protocoalelor standard.
Consta în aplicarea modelului cognitiv al depresiei la o situaţie individuală.
• Conceptualizarea cazului se dezvoltă sub influenţa
1. - eficacităţii analizei funcţionale în terapia comportamentală
2. - rolului emoţiei (impus de Greenberg & Safran ’84)
- rolului relaţiei terapeutice (Layden ’90, Young ’ 94) (Safran & Segal ’90)
3. - introducerii variabilele cognitive (scheme, asumpţii), comportamentale,
biologice, de rol.
Modele:
Beck et al. ’90
Blackburn şi Davidson ’95
Freeman ’92
Hawton et al. ’89
Kirk ’89
Persons ’89, ’93
Turcat şi Maisto ’85
Joung ’94.

Origine
• Evaluarea structurală a terapiei cognitive; din care reţine: reformularea problemei şi
simptomelor; convingerile de bază care sunt subiacente simptomelor; evenimentele de viaţă
care activează schemele
• Analiza funcţională a terapiei comportamentale; din care reţine: identificarea şi măsurarea
problemei observabile, specificarea ipotezei funcţionale, ideea eficacitatii terapiei ca funcţie
a calităţii formulării cazului.

Valoarea conceptualizării
Pentru terapeut:
• îl ajută în alegerea tehnicilor şi in planificarea terapiei
• la rezolvarea propriilor întrebări privind problemele pacientului
Pentru terapie:
• focalizează şi conduce terapia (structurează)
• face legătura între teoria şi practică
• maximizează efectul intervenţiei
• focalizează colaborarea (clientul participă activ la formulare) şi
ajuta la rezolvarea problemelor intraterapeutice (introducerea
schemelor interpersonale facilitează înţelegerea şi acurateţea
predicţiilor asupra relaţiilor terapeutice)
Pentru pacient:
• îl ajută să înţeleagă existenţa unor relaţii între evenimente, gânduri, comportamente
• predictibilitate, controlabilitate
• pacientul învaţă să devină propriul lui terapeut (self-help)

Conceptualizări specifice tulburării

• pentru anumite tulburări există modele explicative, solid fundamentate, care ghidează
procesul terapeutic, atunci când problemele pacientului nu sunt foarte complexe şi se
încadrează în modelul diagnostic şi conceptual

14
• pentru cazuri complexe conceptualizarea reprezintă mai mult decât simpla aplicare a
modelului la situaţia pacientului

Nivele ale conceptualizării cazului

• de adâncime: relaţia scheme /asumpţii şi gânduri – emoţii - comportamente la nivelul
cazului
• de bază sau situaţional: se explică relaţia gânduri - emoţii – comportamente pentru o
situatie concreta, particulara (aplicarea conceptualizarii de adancime la o situatie concreta)

Componente
1. Lista problemelor
2. Origini
3. Factori de activare şi precipitare
4. Convingerile centrale, asumpţii, gânduri negative
5. Ipoteza de lucru
6. Planul terapeutic: scopuri, intervenţii
7. Obstacole posibile

1. Lista problemelor
- se evidenţiază toate problemele; chiar dacă nu reprezintă scopul terapiei (5-7, max.10
itemi)
- problemele sunt definite clar, concret, specific in unul-doua cuvinte urmate de o scurta
descriere in termenii unor comportamente/cognitii/emotii tipice
- problemele includ variabilele cognitive, comportamentale, emoţionale, fiziologice, de
mediu
- se specifică frecvenţa, durata, intensitatea (pentru evaluarea postterapeutică)
-poate include şi scoruri la teste sau ierarhii ale stimulilor fobiei

2.Origini
- originea schemelor: atitudinile familiei, probleme cotidiene sau experienţe traumatice în
copilărie, trecut;
- originea unor patternuri comportamentale : - prin intarire
- vicariant, prin modelare
Se pot descrie mai multe situatii care au avut loc in perioadele timpurii in viata pacientului
pentru a explica modul cum acesta a achizitionat convingerile/comportamentele.

3. Factori precipitatori = evenimente care au activat asumpţiile, schemele

• factori situaţionali, comportamentali, cognitivi, afectivi, interpersonali, fiziologici
• evenimente care exagerează schemele, gândurile (la nivel situaţional)
Se descriu evenimente externe/interne care favorizeaza aparitia problemei.

4. Convingeri centrale
• Asumpţii: - neconditionate: termeni absoluti, scheme primare, tulburari de personalitate din
copilarie
• afirmaţii condiţionate: “dacă… atunci”
• Valoarea lor funcţională, adaptativă s-a pierdut în cursul vieţii, s-a diminuat sau este
circumscrisă unor situaţii specifice
• Caracteristici: - întărite social, cultural
• inconştiente
- implicite, “a priori”

15
 - cadru de referinţă pentru perceperea, evaluarea şi interpretarea
evenimentelor

Pot fi inferate: a) inductiv: - prin întrebări de genul : “ce convingere ar putea fi

răspunzătoare de problemele de pe lista?” (cautăm principiul, tema
generala care pare a stă la baza problemelor)

b)diagnosticul însuşi poate oferi indicii asupra convingerilor (ex.: sociofobicii se

percep ca fiind necorespunzători standardelor şi pe ceilalţi ca fiind critici). Deci,
există convingeri tipice pentru fiecare tulburare, dar ele trebuie particularizate
pentru pacient.

c)inregistrari a gandurilor urmate de intrebari: “ce ne spune acest lucru despre

Dvs.?”, “ce inseamna aceasta referitor la Dvs.; la viata Dvs.; referitor la altii?”
• nu este necesara gasirea unei singure “credinte” responsabila pentru toate problemele; pot fi
mai multe credinte care actioneaza deodata sau succesiv
• psihologul elaboreaza si ofera pacientului ipoteze asupra modului cum acesta se vede pe
sine/altii, conceptiile asupra lumii care par a cauza/mentine problemele

5. Ipoteza de lucru
• schemă comprehensibilă care explică problemele (de pe listă) prin relaţie cu convingerile
de bază, cu originile, factorii de activare, precipitare sau menţinere
• “cea mai buna speculatie” privind modul in care convingerile si contingentele mentin
comportamentul problematic
• poate include relaţiile cauzale (explicaţii) sau funcţionale (predicţii)
• poate include variabile biologice
• baza formularii ipotezei de lucru o constitue modelul teoretic al tulburarii respective
• decizia de a mentine/renunta la ipoteza se bazeaza pe eficacitatea terapiei (formularea
/reformularea ipotezei este un proces

6. Planul terapeutic
a) Stabilirea scopurilor
Tipuri: imediate, intermediare, de lungă durată
Caracteristici: realiste, realizabile, concrete, specifice, relevante, sănătoase, de comun acord
Avantaje: - modulează expectanţele pacientului( mai realiste)
- accentuează posibilităţile schimbării
- accentuează implicarea activă a pacientului
- impune structură terapiei
- pregăteşte pacientul pentru terminarea terapiei
- oferă oportunitate pentru evaluarea terapiei în funcţie de problemele
prezentate iniţial (monitorizarea progreselor)
Cum se stabilesc scopurile: - în termeni pozitivi –ex.: să descrie o zi ideală, trei dorinţe
-în termeni specifici, concreţi, detaliaţi( caracteristici, frecvenţă,
durată, intensitate; astfel formulate incat mai multe persoane sa
poate observa atingerea lor, crescand siguranta masurarii).

16
 b) Stabilirea interventiilor terapeutice (se vor studia la “Modificari cognitiv
comportamentale”)

7. Obstacole posibile in terapie

din : - lista de probleme
- convingeri centrale
- convingeri despre boala
- ipoteza de lucru
se pot face predictii referitoare la dificultati care pot apare in :
- relatia terapeutica
- efectuarea temelor
- progresul terapiei
- continuarea terapiei (abandonul timpuriu al terapiei)
reprezinta felul cum problemele concrete ale pacientului se concretizeaza in cadrul
terapiei
ex.: - atitudinea fata de tema de casa concretizeaza atitudinea fata de orice sarcina
- ingrijorarea privind parerea terapeutului fata de pacient concretizeaza anxietatea
fata de parerea oricarei persoane cu statut ridicat.

17
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:

1. Beck, A. T., Rush, A. J., Shaw, B. F., and Emery, G. (1979). Cognitive therapy of
depression. Guilford Press, New York.
2. Eells, T. D., (1997). Handbook of psychotherapy case formulation. The Guilford Prees,
New York.
3. Leahu, R. L.,(1997). Practicing cognitive therapy – a guide to interventions. Jason Aronson
Inc.
4. Pearls, S., Berman, (1997). Case conceptualization and treatment planning – exercises for
integratiwe theory with clinical practice. Sage pub.
5. Powell, G. E. (1994) The Handbook of Clinical Adult Psychology.Bib. Soros c/2927.
6. Salkovskis, P. M., Hawton, K., Kirk, J., Clark, M., (1989). Cognitive behaviour therapy for
psychiatric problems: a practical guide. Oxford University Press.
7. Wills, F., Sanders, D., (1997). Cognitive Therapy. Transforming the image. Sage pub.

18