Academia de Studii Economice

RECENZIE
Capcana globalizarii

Bucureşti
2003

3
 Capcana Globalizării este evident un studiu prin care autorii Hans-
Peter Martin şi Harald Schumann intenţionează să tragă un serios semnal de
alarmă în ceea ce priveşte complexul proces al globalizării. Şocant este
modul în care cei doi autori prezintă anumite realităţi. Un exemplu ar putea fi
problema şomajului. Imaginea societăţii celor 20% versus 80% pare sa fie
desprinsă mai degrabă dintr-un film de groază de cât dintr-un studiu
economic. Problema globalizării este privită dintr-un alt unghi. Populaţiei i se
cer tot timpul sacrificii în numele globalizării. Cei care cer însă aceste sacrificii
uită tot timpul să prezinte şi riscurile potenţialei globalizări. Nici guvernanţii şi
nici conducerile marelor companii internaţionale nu au ridicat vreodată public
probleme legate de globalizare cum ar fi posibila creştere uriaşă a şomajului,
creşterea gradului de poluare în marele oraşe, pierderea individualităţii
naţionale a popoarelor şi nu în ultimul rând şi poate cel mai important –
degradarea democraţiei. Spre deosebire de ei însă autorii acestei cărţi
subliniază clar aceste probleme folosind numeroase exemple şi prezentând
situaţii complexe petrecute deja.
Cartea este bine structurată fiind împărţită in 9 capitole divizate la
rândul lor în subcapitole. Prezentarea faptelor este destul de accesibilă;
cititorul nu trebuie să aibă prea multe cunoştinţe de economie pentru a
înţelege din acest volum care sunt pericolele globalizării.
În fine, autorii nu condamnă globalizarea; ei susţin doar că ea trebuie
făcută sub control şi propun chiar un set de soluţii pentru evitarea problemelor
menţionate.

Societatea unei singure cincimi: 20% versus 80%

Este prezentata la începutul acestui capitol reuniunea de la Hotelul

Fairmont la care s-a încercat punerea temeliei lumii următorului mileniu, sub
aspect economic si social.
Intr-un cadru încărcat de istorie, Mihail Gorbaciov, unul dintre cei putini
care au făcut istorie, si-a salutat, la sfarsitul lui septembrie 1995 , invitaţii- elita
mondiala. Vechi si experimentaţi lideri mondiali precum George Bush, George
Shultz sau Margaret Thatcher se întâlnesc cu noii stăpâni ai planetei cum ar fi
Ted Turner, seful CNN, care a fuzionat cu Tim Warner, creând cel mai mare
concern mass-media sau Washington SyCip, magnatul comerţului sud-est
asiatic. Fiind vorba de viitorul lumii, vor sa fie ascultaţi si emisari ai comerţului
liber din Singapore si, fireşte, din Beijing.
Pentru prima oara in carte, se face referire la sintagma 20% contra
80% si la cuvântul „tittytainment”.Conform acestui concept, 20% din populaţia

4
apta de munca ar fi suicienta in secolul următor pentru a asigura avântul
economiei mondiale. Cuvântul „ tittytainment’ este o invenţie a lui Zbigniew
Brzezinski si este explicat ca fiind o combinaţie intre „entertainment” si „tits”,
cuvântul folosit in jargonul american pentru sâni. Se presupune ca prin
aceasta mixtura intre un divertisment narcotizant si o îndestulare stomacala
populaţia frustrata de pe glob ar putea fi ţinuta intr-o bunadispozitie.
Autorii cartii considera ca economiştii si politicienii neoliberali predica
lumii „modelul american” cu toate ca aceasta lozinca se aseamănă
inspaimantator cu propaganda regimului din RDG: „ a invata de la Uniune
Sovietica inseaman a invata sa învingi !” In fine nicăieri in lume nu este mai
evidenta dezagregarea sociala decât in tara de origine a contrarevoluţiei
capitaliste, SUA. Dar, nici Europa, China, Japonia sau India se scindează intr-
o minoritate de castigatori si o majoritate de perdanti. Pentru sute de milioane
de oameni, un lucru este clar: nu exista un progres globalizat! Globalizarea
devine o capcana pentru democraţie! De mult deja, milioane de cetateni
dezorientaţi din clasa de mijloc isi cauta salvarea fata de piaţa mondiala in
xenofobie, separatisme si claustrare. Astfel, majoritatea perdanta , adică cei
80% au inca votul. Acesta este motivul pentru care populistul Ross Perot a
obţinut in 1982 19% in alegerile in SUA. La fel s-a întâmplat si in Franta, prin
Jean-Marie le Pen, dar si in Austria prin Jorg Haider. Suprema sarcina a
politicienilor democraţi in pragul următorului secol va fi repunerea in stare de
funcţiune a statului si restabilirea climatului politicii asupra economiei.

Totul-pretutindeni

Nu a existat nici o îndoială ca dacă omenirea ar trebui sa voteze astăzi

in favoarea unui stil de viata, care sa fie valabil pe plan mondial, acest lucru ar
fi posibil. Mai mult de 500 de sateliţi înconjoară Pământul, emiţând semnalele
evului modern. Imagini uniformizate captate pe mai mult de 1 miliard de
ecrane tv hrănesc aceleaşi aspiraţii si nostalgii pe Jang-Tze, Amazon, Gnge
si Nil. Niciodată in trecut nu au auzit si nu au ştiut atât de mulţi oameni despre
restul lumii. Pentru prima data in istorie, omenirea este unita de o fantezie
comuna a existenţei. Cu cât piaţa imaginilor in mişcare este mai
transfrontalieră cu atât mai mult ea se si îngustează. Industria americana a
filmului cheltuie in medie pentru un film artistic 59 milioane de dolari, suma pe
care producătorii europeni si din India aproape ca nu si-o pot permite.
Promisa a celor 500 de canale de tv in fiecare casa este, de asemenea una
doar aparenta. Puţine firme din cele care stăpânesc piaţa isi vor modifica si
recicla oferta lor pentru a corespunde interesului diverselor grupuri de
spectatori. Concomitent, vânătoarea după cote cât mai înalte de audienţă
favorizează concentrarea. Drepturile de transmisie pentru manifestări sportive
importante pot fi finanţate numai cu ajutorul unor enorme intrări la reclame pe
care insa le pot atrage numai posturile mari de emisie pentru marii ofertanţi de
e piaţa internaţională.

5
 In opinia autorilor ne îndreptăm spre “vremea oraşelor”. Între Pakistan
si Japonia, câteva zeci de regiuni in avânt economic năvălesc in poziţia de noi
playeri pe scena globala a concurentei si rivalizează pentru roluri care au
marcat lumea vestica a oraşelor din deceniile trecute. Bangkok intenţionează
să ia oraşul Detroit, ca metropola a automobilismului. Producătorii japonezi
Toyota, Honda, Mitsubishi si Isuzu îşi montează de multă vreme automobilele
in Thailanda, Chrysler si Ford îşi extind filialele lor de acolo ca puncte de
sprijin pentru afacerile di Asia de sud-est ale concernelor lor. Taipeh se vede
in poziţia de succesor al zonei Silicon Valley oricum Taiwanul se situează pe
plan mondial în producţia de monitoare, de mouse pentru computer si
scanere de imagine in plutonul din frunte.
Autorii constata ca faptul ca întreaga lume este o singura piaţa, aparent
comerţul liber înfloreşte. Dar nu devine în acest fel realitate un vis al omenirii?
Nu ar trebui ca noi, locuitorii tarilor industriale prospere de până acum, sa ne
bucuram de ascensiunea atâtor tari in curs de dezvoltare? Nu este pacea
globala atât de aproape? Răspunsul autorilor este concis: nu, nu este!
Apropierea mediatică şi concomitenţa actului de percepţie a aceluiaşi
eveniment nu creează nicidecum unitate şi solidaritate şi cu atât mai puţin
echitatea economică. Indiferenţa s-a transformat într-o indiferenţa trufaşă,
avertiza fostul preşedinte al Franţei, Francois Mitterrand, în martie 1995.
Orice interes de a acorda ajutoare de dezvoltare s-a pierdut cu totul. Fiecare
ţara, aşa se pare cel puţin, se îngrijeşte să facă lumină numai în curtea sa. În
anul decesului acestui om de stat sclipitor devenea tot mai greu de făcut
lumină chiar şi în această curte. 358 de miliardari deţin atâta bogăţie cât 2,5
miliarde de oameni, aproape jumătate din populaţia lumii.
Deoarece societatea se scindează in continuare din punct de vedere
economic, tot mai mulţi oameni dezorientaţi îşi caută salvarea lor politică tot
mai des în închiderea in sine şi în separatisme. Zeci de noi state au trebuit să
fie acceptate pe harta lumii, la Olimpiada de la Atlanta au mărşăluit pe stadion
deja 97 echipe naţionale. Italieni şi chiar elveţienii lupta pentru identitatea lor,
în joc se află unitatea naţională.
Pentru ca 95% din creşterea demografică mondială se concentrează în
cele mai sărace zone ale continentului, întrebarea nu mai este dacă vor exista
noi războaie, ci de ce natură vor fi acestea şi cine contra cui va lupta. 17 din
cele 22 de state arabe au înregistrat în 1994 o scădere a producţiei
economice. În multe dintre aceste ţări însă numărul populaţiei se va mai dubla
o data în următoarele doua decenii.
Întrebarea autorilor este cine se poate salva. Dacă la San Francisco
elita mondială se aşteaptă la o societate de tipul 20% conta 80% , în cadrul
statelor prospere până acum, pe plan mondial acest sistem de distribuţie s-a
instalat deja de multă vreme.

Dictatură cu răspundere limitată

6
 În faţa şefului FMI, aflat în funcţie de zece ani, chiar reprezentanţii unor
state aşa de mari cum sunt Rusia, Brazilia sau India apar ca simpli petiţionari.
In tratative, care durează ani de zile câteodată, aceştia trebuie sa se oblige la
programe draconice de austeritate şi la o comprimare radicală a birocraţiei
statelor lor. Abia după aceea, Camdessus supune spre aprobare ţărilor
bogate donatoare ale fondului, îndeosebi reprezentanţilor S.U.A. , Japoniei şi
Germaniei, râvnitele credite de miliarde cu dobândă favorabilă. Şi numai după
aceea el însuşi dă liber acordării banilor prin semnătura sa.
La burse şi în saloanele de tratative ale burselor şi societăţilor de asigurare şi
de pensii, o nouă clasă politică a păşit pe scena puterii, clasa căreia nu i se
poate substrage nici un stat, nici un întreprinzător şi cu atât cetăţeanul
obişnuit plătitor de impozit; din această clasă fac parte dealerii de devize şi
hârtii de valoare care dirijează zilnic un flux tot mai mare de capital disponibil
pentru investiţii care, astfel pot hotărî soarta unor naţiuni întregi, în mare
măsură nesupuşi vreunui control al statului. În munca lor, vânătorii de profit
se mişcă cu viteza luminii într-o reţea mondială de date de o mare ramificaţie
– o utopie electronică a cărei complexitate este şi mai puţin descifrabilă decât
matematica, şi ea destul de complicată, pe care se bazează orice tranzacţie.
Trecând de la dolar în yen şi în continuare în franci elveţieni şi apoi din nou în
dolari, dealerii de devize pot sării de la o piaţă pot sării de la o piaţă la alta, de
la un partener în New-York, la altul aflat la londra sau în Hong-Kong încheind
afaceri în sume de mii de milioane. Cu sânge rece şi cu obsesia preciziei,
marele speculant caută defectele de evaluare ale concurenţei orbite de
computer şi greşelile strategice ale fiecărui guvern în parte.
Tot în acest capitol autorii îşi exprimă ideea conform căreia cu cât
statele devin mai dependente de bunăvoinţa investitorilor, cu atât mai mult ele
trebuie să favorizeze fără nici un scrupul o minoritate oricum privilegiată :
posesorii de active băneşti. Interesele acestora sunt permanent aceleaşi :
inflaţie redusă, o valoare stabilă a monedei lor în exterior şi o impozitare pe
cât posibil redusă a veniturilor realizare din dobânzi. În mod tacit
fundamentaliştii pieţei pun statornic semnul egal între aceste obiective şi
binele general. Însă, în contextul pieţei financiare globale, această falsă
identitate se transformă în pură ideologie. Trebuie să tragem concluzia că
răsplătit va fi acela care creează cele mai bune codiţii pentru cei puternici
deţinători de capital. Orice guvern care se opune acestei legi a junglei riscă să
fie pedepsit.
Nimic nu ilustrează mai drastic evoluţia ostilă statului pe care s-a
angajat sistemul financiar mondial decât dezvoltarea aşa numitelor centre
financiare off-shore. Pe traseul Caraibe, Liechtenstein, Singapore sunt
răspândite astăzi deja mai mult de 100 de cente în care s-au stabilit bănci,
societăţi de asigurare şi fonduri de investiţii care administrează banii unor
clienţi înavuţiţi şi se sustrag in mod planificat competenţelor statale din care
provin. Paguba produsă de sistemul off-shore poate fi cu greu calculată. Nici
nu poate exista un teren mai fertil decât criminalitatea internaţională
organizată. Depistarea averilor dobândite ilegal a devenit practic imposibilă.
Experţii vietnamezi a organelor de securitate apreciază valoarea depunerilor
de provenienţa mafiotă din băncile republicii alpine la 200 miliarde de şilingi,
adică circa 19 miliarde de dolari.

7
 Conform autorilor dezechilibrul dramatic face ca totuşi mari părţi ale
economiei mondiale sa fie dependente economiei americane. Dependenţa de
spaţiul dolarului asigură politicienilor de la Washington, responsabili pentru
politica financiară şi monetara, o poziţie de supremaţie care ii aduce tot mai
des în situaţie de coliziune cu alte naţiuni. Barometrul raportului de forţe în
războiul latent pentru supremaţia economico-financiară sunt cursurile
devizelor. Cursul dolarului a devenit o armă în lupta cu Japonia şi Germania
pentru stăpânirea pieţei mondiale.
In ceea ce priveşte Uniunea Europeană autorii cred că dacă uniunea
monetară va fi într-adevăr înfăptuită, crearea unei politici reale, care să poată
lua decizii rapid şi, totuşi, în mod democratic, va deveni curând o problemă de
supravieţuire. Cursul de austeritate se află in totală contradicţie cu raţiunea
politicii economice. Dacă întreprinderile şi concernele aruncă pe stradă
milioane de oameni pentru a face economie de costuri, atunci statul este
solicitata de urgenţă în calitate de investitor. Prin măsurile de austeritate care
au provocat criza, proiectul Uniunii Monetare a ajuns să fie descreditat. Pe
fundalul fragilităţii structurii monetare confruntată mereu cu pericolul ca sub
presiunea operaţiilor speculative să cedeze intr-o direcţie sau alta in politica
UE nu poate nici sa înainteze nici să dea înapoi: “pieţele ar pedepsi
neiertător”orice modificare in planul Maastricht. Mai devreme sau mai târziu
nu va mai rămâne altceva de făcut de cât supunerea pieţelor de capital din
nou unei supravegheri riguroase din partea statului.
Astfel, an de an, creşte probabilitatea ca maşinăria turbată a finanţelor
sa declanşeze valuri de criză mondială, care nu pot fi stăpânite doar cu
credinţa în forţa ordonatoare a pieţei. Dar curând s-ar putea ca strigătul ca
statul să vină in ajutor să răsune în pustiu, pentru că marea finanţă
internaţională subminează tot timpul ceea ce ea resimte ca necesară in modul
cel mai presant într-o situaţie de criză:capacitatea de acţiune a statelor
naţionale şi a institutelor internaţionale create de ele.

Legea lupilor

Universul muncii este cuprins de o adevărată revoluţie, ramură după

ramură, profesie. Aproape nimeni nu este menajat. Oamenii politici şi
economiştii caută in zadar să găsească alte locuri de muncă în locul celor
pierdute pe şantierele navale Vulkan, în fabricile de avioane ale societăţii
Dasa sau la benzile rulante de la Volkswagen. Şi pentru cei aproape un milion
de angajaţi din sistemul bancar şi de la societăţile de asigurare se anunţă
vremuri grele. Într-un studiu asupra planurilor a 50 de mari bănci din lume ei
prognozează că branşa bancară, în următorii 10 ani, jumătate din angajaţi îşi
vor pierde locul de muncă. Hewlett-Packard, Motorola sau IBM au început să
angajeze noi specialişti din India cu salarii mult mai mici.”Brain Shopping”, a
cumpărat creiere, aşa au numit ei acest concept vizând economisirea de

8
cheltuieli pentru forţa de muncă. Dacă se va adeveri prognoza lui Karl
Schmitz, atunci din cele 200 de locuri de munca din industria de software din
Germania nu vor mai rămâne de cât 2000. Este încă un motiv să credem că
societatea 20% versus 80% se apropie. Integrarea economiei la scară
mondială, fără a se ţine seama de garanţie, nu este determinată în nici un caz
de o lege a naturii sau un progres tehnic linear care survine pe neaşteptate,
fără alternativă. Ea este în primul rând rezultatul unei politici guvernamentale
promovată în mod conştient de ţările vestice industrializate continuată şi în
prezent.
Consecinţele creşterii libertăţii comerţului sunt după părerea autorului
covârşitoare. De patru decenii, schimburile mondiale de servicii cresc mai
repede decât producţia. În comerţul mondial mărfurile nu mai sunt oferite de
statele naţionale şi întreprinderile lor pentru ca apoi acestea să-şi negocieze
sau să-şi dispute distribuirea profitului realizat în interiorul graniţelor ţării. În
schimb, acum, proletarii din toate ţările concurează pentru împărţirea muncii
care li se mai oferă în cadrul producţiei organizate la nivel mondial. Capcana
globalizării pare că s-a închis definitiv iar guvernele celor mai bogate şi
puternice ţări ale lumii ne apar ca prizonieri ai unei politici care nu ne mai
permite vreo schimbare de curs. Comerţul total liberalizat slăbeşte legăturile
naţiunilor chiar mai profund de cât delocalizarea şi interdependenţele din
sectorul producţiei. Liderii sindicali descoperă aproape peste noapte că,
acum, de fapt lupta nu se mai dă pentru câteva procente care să se adauge
salariilor membrilor sindicatelor ci pentru însăşi supravieţuirea sindicatelor.
Managerii de fonduri şi conducătorii de concerne nu sunt, evident, singuri în
ofensiva lor împotriva locurilor de muncă şi a salariilor. Guvernele naţionale
sunt a treia grupă de actori care susţin acest atac. Concurenţa înseamnă
totul, locurile de muncă, nimic. Fără nici o dezbatere publică, privatizarea şi
dereglementarea tuturor sectoarelor conduse de stat au devenit o
componentă standard a marelui plan al pieţei interne unice. Dacă politicienii
din Europa iau în serios afirmaţia solemnă că şomajul e cea mai mare grijă a
lor atunci, ceea ce fac ei nu este altceva decât nonsens cu metodă.
Întrebarea este dacă ei mai ştiu ce fac.

Minciuni comode

În opinia autorilor acestui volum, ori de câte ori o ţară mai puţin
dezvoltată încearcă să se măsoare cu concurenţa superioară din ţările
industriale vestice fără să-şi promoveze în mod deliberat industria şi fără o
protecţie prin bariere vamale eşecul este previzibil : comerţul liber înseamnă
doar impunerea dreptului celor mai puternici. În speranţa de a realiza o rapidă
modernizare, guvernul de la Ankara a încheiat cu U.E. un acord de formare a
unei uniuni vamale care a intrat în vigoare la începutul lui 1996. Acordul de
uniune vamală cu U.E. permite măsuri de protecţie dar numai pentru 200 de
zile. Turcia a căzut în capcană. Se dovedeşte că integrarea neprotejată a

9
unor ţări în curs de dezvoltare, pline de speranţă, dar fără capital, în zonele
comerţului liber ale ţărilor puternic industrializate aduce mai multe pagube
decât foloase. Pe toate meridianele, economiştii şi oamenii de afaceri
celebrează miracolul economic asiatic exemplar, ca o dovadă vie ca există
totuşi o ieşire din sărăcie şi subdezvoltare pe baza economiei de piaţă. Se
impune însă o precizare : boom-ul are puţin de a face cu capitalismul de tip
laisser-faire al celor mai multe ţări membre ale OECD. Fără excepţie, aceste
ţări în ascensiune din extremul orient mizează pe o strategie care în vest este
treptat prohibită: intervenţia masivă a statului la toate nivelurile vieţii
economice. Protecţia mediului şi a sănătăţii, democraţia şi drepturile omului
trebuie să fie abandonate dacă aceasta serveşte economiei mondiale. Este
de remarcat că împotriva respectării standardului minim, asupra căruia s-a
atras atenţia nu există nici un argument temeinic. Normele centrale ale OIM,
cum sunt interzicerea muncii copiilor, a muncii forţate şi a discriminării etnice
şi de sex, sunt şi aşa parte componentă a convenţiilor O.N.U. pe care toate
statele le-au ratificat de multă vreme. Democraţia se depreciază.
Recâştigarea capacităţii de acţiune politică, restabilirea primatului politicii
asupra economiei este sarcina centrala a viitorului.

Să se salveze cine poate! Întrebarea este cine poate?

20 de milioane de familii îşi încearcă norocul la ruleta acţiunilor,

mizează cel puţin pe unul din cele peste 6000 de fonduri speculative care pot
jongla în întreaga lume cu fonduri de 6 bilioane de dolari. În timp ce, cu numai
20 de ani în urmă, 75% din economiile private din S.U.A. se depuneau în
cecuri sau în hârtii de valoare cu dobândă fixă – cum mai este obiceiul în
zilele noastre în Europa – raportul s-a inversat în anii 90: la bursă se fac
speculaţii cu trei sferturi din capitalul propriu economisit. Milioane de germani
trăiesc cu toţii acelaşi sentiment: deşi cu toţii trebuie să muncească mai mult,
primesc mai puţin. Întrucât pentru şovinii bunăstării aceasta din urmă este un
drept, atunci trebuie ca cineva să fie totuşi vinovat de pierderea bunăstării.
Dar mai bine ca străinii şi solicitanţii de azil să fie daţi afară decât să se facă o
analiză, suna deviza. Ca manipulaţi de o mână invizibilă, alegătorii retrag
partidelor de centru sprijinul şi caută să se refugieze la populiştii de dreapta.
Vechile instituţii politice decad, cel mai vizibil se întâmplă aceasta în S.U.A.
Observatorii politici de fineţe comentează schimbările actuale în sânul cele
mai stabile democraţii parlamentare de până acum din lume, punând în gardă
cu o intuiţie alarmantă: “ne aflăm într-o situaţie prefascistă ”. “Fascismul
izvorăşte din anumite tendinţe ale politicii economice şi financiare. Orice om
politic autoritar, care poate să afirme cu o anumită credibilitate şi poate
făgădui poporului că o să-i facă rost de pâine şi mai agrementează aceasta

10
cu un subtext rasist, va câştiga curând şi încă cu un procent înalt ”
profetizează William Greider.

Făptaşi sau victime

În acest capitol sunt prezentate reflecţiile şi opiniile asupra globalizării a

15 personalitaţi politice şi economice.
Globalizarea este tema centrală care îl obsedează de câtva timp pe
Butrtos Butros – Ghali. Ca să mai poată şi vorbi despre această temă, el îşi
prelungeşte ziua sa de lucru de 15 ore cu încă una. “Nu există numai o
globalizare, ci mai multe, cea a informaţiei, a drogurilor, a epidemiilor, a
mediului şi, fireşte, în primul rând, cea a finanţei. În afară de aceasta se naşte
o mare complicaţie pentru că globalizările avansează cu viteze foarte diferite.”
Tot Butros Ghali consideră că adevăratul pericol va interveni atunci când
globalizarea va fi dirijată de un sistem autoritar, ci nu de unul democratic.
Opinia lui Vincent Truglia, vicepreşedinte la Moody’ s Investors
Service din New York este că serviciul de consultanţă cu indicele său
constituit din 3A a devenit o metaforă a pieţei. “Noi nu putem să ne permitem
totuşi nici o emoţie faţă de o ţară sau firmă.”
Este prezentă si filozofie a lui Kjell-Olaf Feldt care afirmă “Filozofia mea
este: trebuie să fii pregătit pentru tot ceea ce poate fi mai rău, ca să poţi
obţine maxim posibil.”
Managerul de elită Anton Scheneider este de părere că în cazul
globalizării “problema principală o reprezintă sistemele culturale diferite ale
acestei lumi.” Tot Schneider concluzionează: “Cred că aproape toate marile
firme europene se consideră ca fiind hăituite de globalizarea economică.”
Autorii cărţii adaugă remarca următoare “Frica este însă un sfetnic prost şi
aceasta înţelepciune populară este ştiută de managerii de elită.”

Cui aparţine statul?

Concernele şi instituţiile care administrează averi, dacă sunt bine

conduse nu au nevoie de aşa ceva. Chiar şi încălcarea legii, în jungla pieţei
financiare transnaţionale, povara impozitului poate fi micşorată după bunul
plac, dacă trebuie, chiar şi sub 10%.
Sunt prezente şi exemple concludente despre modul în care mari firme
reuşesc să scape de plata unor impozite destul de mari. Exemplele date sunt
cele ale firmelor BMW şi Siemens care prin diferite tehnici acoperite legal au

11
reuşit să îşi mărească profiturile deja uriaşe prin neachitarea unor impozite
cea mai simplă metodă a planificării fiscale este denumită în jargonul
experţilor “transfer pricing”. Baza o constituie o reţea transfrontalieră de filiale
şi sucursale. Pentru că între ele operează cu produse intermediare, cu
servicii, precum şi cu licenţe, firmele pot să-şi treacă în factura lor costuri de
un ordin de mărime lăsat aproape la bunul lor plac. De aceea, cheltuielile
întreprinderilor care operează pe plan internaţional sunt cele mai înalte de
regulă acolo unde cotele de impozitare sunt cele mai mari. Invers filialele lor,
stabilite in aşa-numitele oaze ale evaziunii fiscale sau zonele în care se
percep impozite mici, produc permanent câştiguri exorbitante, chiar dacă au
acolo doar un birou cu legătură de fax şi doi angajaţi.
În opinia autorilor, încercarea de a atrage concerne mondiale prin
subvenţii devine o adevărată gaură neagră pentru finanţele statului. O altă
concluzie la care s-a ajuns este aceea că criminalitatea organizată este
branşa economică cu cea mai rapida expansiune din lume, asigurând un
profit anual de 500 de miliarde de dolari. Una din soluţiile găsite este aceea
că statul autoritar devine răspunsul la neputinţa politicii faţă de economie.

10 idei împotriva societăţii unei singure cincimi

În acest capitol de final autorii propun 10 soluţii pentru problemele pe

care chiar ei le-au subliniat în această carte pe tema globalizării. Iată pe scurt
care sunt în opinia lor soluţiile pentru a evita societatea 20% versus 80%:
• O uniune europeană democratică şi capabilă de acţiune
• Consolidarea şi europenizarea societăţii civile
• Uniunea monetară europeană
• Extinderea legislaţiei UE şi asupra impozitării
• Perceperea unui impozit pe comerţul cu devize (Tobin Tax) şi pe
creditele în Euro acordate băncilor europene
• Standard minim social şi ecologic pentru comerţul mondial
• O reformă ecologică a impozitelor la nivel european
• Introducerea unui impozit european pe articolele de lux
• Sindicate europene
• Stoparea dereglementărilor care nu sunt însoţite de măsuri de
protecţie sociale

12