Biserica Ortodoxă Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă

Întemeietor(i) Sf. ApostolAndrei,

Sf.Vladimir din Kiev

Autocefalie/Autonomiedeclarat 1448
ă

Autocefalie/Autonomie 1589 de
recunoscută cătreConstantinopol

Primatul actual Patriarhul Chiril I

Sediu Moscova, Rusia

Teritoriu principal Rusia, Ucraina,

Belarus,
Kazakhstan,
Moldova (disputat),
unele foste republici
sovietice

Posesiuni în afară Statele Unite,

Canada, Marea
Britanie, Australia,
China, Franţa

Limbă liturgică Slavona

bisericească

Tradiţie muzicală Cântarea rusească

 Calendar Iulian (neîndreptat)

Populaţie estimată 90,000,000[1]

Sit internet oficial Biserica Ortodoxă

Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă (Русская Православная церковь),

cunoscută şi sub numele dePatriarhia Moscovei, este o biserică
ortodoxă autocefală, a cincea în
ordinea dipticelor dupăConstantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi
aflată în comuniune cu acestea. Îşi exercită jurisdicţia asupra creştinilor
ortodocşi din Rusia şi din unele ţările slave înconjurătoare, precum şi asupra
mai multor exarhate şi reprezentanţe patriarhale din întreaga lume. De
asemenea, îşi exercită jurisdicţia şi asupra Bisericii Japoniei şi asupra
creştinilor ortodocşi din China. Actualul întâistătător al Bisericii Ruse este
Sanctitatea Sa Chiril I, Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii.
Biserica Ortodoxă Rusă şi-a sărbătorit în anul 1988 aniversarea a o mie de ani
de existenţă. Biserica Ortodoxă Rusă îşi revendică succesiunea apostolică de
la Patriarhia de Constantinopol.

Jurisdicţie
În concordanţă cu statutul Bisericii Ortodoxe a Rusiei, jurisdicţia sa include
persoanele de confesiune ortodoxă care trăiesc pe teritoriul canonic al Bisericii
Ortodoxe Ruse, anume în Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova, Azerbaidjan,
Kazahstan, Kîrgîzstan, Letonia, Lituania, Tadjikistan, Turkmenistan,
Uzbekistan, Estonia şi asupra altpr creştini ortodocşi care trăiesc în alte ţări şi
care au aderat voluntar la această jurisdicţie.
Aceasta include şi unele Biserici autonome (cu drept de auto-guvernare) ca:

 Biserica Ortodoxă Estoniană (Patriarhia Moscovei)

 Biserica Ortodoxă a Lituaniei
 Mitropolia Ortodoxă a Moldovei (Republica Moldova)
  Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei
 Biserica Ortodoxă a Ucrainei

Istoria timpurie
Potrivit tradiţiei, Sfântul Andrei cel Întâi Chemat, în timp ce
propovăduia Evanghelia, s-a oprit pe dealurile Kievului ca să binecuvânteze
viitorul oraş. Însă Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului (858-861‚ 878-
886) este cel care a iniţiat o campanie misionară de amploare în rândul
slavilor.
Convertirea slavilor
Imperiul Rusiei Kievene (în zilele noastre Ucraina, Belarus şi Rusia) a fost
binecuvântat prin activitatea Sfinţilor Chiril şi Metodie, cei Întocmai cu
Apostolii, luminătorii slavilor. Cu toate că activitatea lor s-a desfăşurat în
Moravia (aproximativ pe teritoriul Slovaciei actuale) începând cu anul 863, de
lucrarea lor misionară au beneficiat toate ţările slave (mai
ales Bulgaria, Serbia, Ucraina, Belarus şi Rusia).

Perioada kieveană (988-1237)

Sfinţii Chiril şi Metodie nu au adus populaţiilor slave doar creştinismul, ci şi
cultura bizantină. Slavii au primit o învăţătură creştină complet articulată şi,
odată cu ea, o civilizaţie creştină dezvoltată. Epoca celor Şapte Sinoade se
încheiase, iar dogmele Sfintei Treimi şi Întrupăriifăceau deja parte din
învăţătura bisericii. Deoarece oamenii ascultau propovăduirea misionarilor în
propria lor limbă, iar slujbele se ţineau în slavonă, ei au putut să asimileze
creştinismul cu uşurinţă.
În jurul anului 864, Patriarhul Fotie a trimis la Kiev (capitala Ucrainei de azi) un
episcop, dar acesta a fost oprit de la propovăduire în anul 878 de cneazul
Oleg, care preluase puterea în Kiev, capitala ruşilor de atunci. Totuşi, influenţe
creştine din Bizanţ, Bulgaria şi Scandinavia au continuat să pătrundă în
regiune.
În 954, Prinţesa Olga a Kievului s-a botezat, iar aceasta a deschis calea
pentru ceea ce a fost numit "cel mai mare eveniment din viaţa bisericii
ucrainene şi ruse", botezul cneazului Vladimir şi Botezul ruşilor din anul 988.
Atunci a luat naştere Biserica Ortodoxă Rusă. Nepotul cneaghinei Olga,
Vladimir (980-1015) s-a convertit la creştinism şi s-a căsătorit cu principesa
Ana, sora împăratului bizantin. Ortodoxia a devenit religia oficială a statului rus
până în anul 1917. (Influenţa Bisericii se făcea însă simţită atunci mai mult în
oraşe; până în secolele XIV-XV, majoritatea zonelor rurale au rămas păgâne).
În decursul secolelor X-XI, au fost construite numeroase biserici şi mănăstiri.
Sfântul Antonie al Peşterilor Kievului a adus tradiţia monasticăatonită în Rusia
(în prezent în Ucraina) în 1051.
Întreaga Biserică Ortodoxă Rusă a fost la început sub ascultarea canonică
a Patriarhiei de Constantinopol, aceasta numind mitropolitul din fruntea
Bisericii Rusiei Kievene. Până în anul 1237, Mitropolitul ruşilor a fost grec (de
atunci a rămas în tradiţia locală a bisericii ca intonarea imnului eis polla eti,
despota ("Întru mulţi ani, Stăpâne") pentru episcopi să se facă în limba
greacă). Majoritatea celorlalţi episcopi erau de origine rusă sau ucraineană.

Dobândirea autonomiei bisericeşti

Eliberându-se de invadatori, statul rus a început să capate noi puteri, iar
biserica l-a urmat. Până în acel moment, Patriarhul Constantinopolului
numea întâistătătorul Bisericii din Rusia, adică pe Mitropolitul de Moscova. În
timpul Sinodului de la Ferrara-Florenţa, în fruntea Bisericii Rusiei se afla un
mitropolit grec, Isidor. Susţinător al unirii cu Roma, Isidor se întoarce la
Moscova în anul 1441, unde proclamă unirea Bisericii locale cu cea a Romei,
aşa cum fusese ea decretată la Florenţa, dar se izbeşte de refuzul categoric al
ruşilor de a o accepta. El este întemniţat de către Marele Duce, dar după o
vreme i se permite să evadeze, iar el fuge în Italia. Astfel, scaunul mitropolitan
rămâne vacant; ruşii nu puteau însă un nou mitropolit, căci Biserica din
Constantinopol continua să accepte unirea florentină. Nevrând să acţioneze
pe cont propriu, ruşii amână luarea unei decizii vreme de câţiva ani. Totuşi, în
anul 1448, doar cu cinci ani înainte de căderea Constantinopolului sub asaltul
otoman, un sinod al episcopilor ruşi îl alege drept cap pe Mitropolitul Iona, fără
intervenţia şi acordul Constantinopolului, acesta fiind investit cu titlul de
Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor. După anul 1453, când este
abandonată unirea florentină, se restabileşte comuniunea între Biserica Rusiei
şi Biserica din Constantinopol, dar de atunci înainte ruşii aveau să continue
să-şi aleagă singuri întâistătătorul bisericii. De atunci înainte, Biserica Rusă
începe să se auto-guverneze.
Expansiunea continuă a statului rus a contribuit, de asemenea, la creşterea
autorităţii Bisericii Rusiei. Pentru poporul rus, acesta era un semn de la
Dumnezeu pentru că în momentul căderii Imperiului Bizantin ei reuşeau să
alunge ultimele rămăşiţe tătăreşti. Atunci apare pentru prima dată ideea că,
după căderea Constantinopolului (a doua Romă), Moscova devine A Treia
Romă, într-o scrisoare a monahului Filotei de Pskov către ţarul Ivan cel
Groaznic (în preajma anului 1525). Conceptul avea să fie folosit pentru a
susţine transformarea Rusiei în imperiu şi pentru instituirea Patriarhiei
Moscovei, fiind ulterior abandonat, apoi redescoperit şi intens promovat
începând cu secolul al XIX-lea. Ideea echivalării Moscovei cu o a treia Romă
nu a fost niciodată acceptată de celelalte Biserici Ortodoxe, dar ea continuă să
fie răspândită în cadrul Bisericii Rusiei.

Anti-posesioniştii
În secolele al XV-lea-XVI-lea, Biserica şi îndeosebi mănăstirile ajunseseră
printre dintre cei mai mari proprietari de pământ din Rusia: aproape o treime
din pământul Rusiei aparţinea mănăstirilor. Sfântul Nil din Sora (Nil Sorski,
1433?-1508), un monah dintr-o sihăstrie îndepărtată din pădurile de dincolo de
Volga a lansat un atac la adresa acestei stări de fapt, îndeosebi asupra
faptului că mănăstirile erau proprietare de pământuri. Sfântul Iosif, Stareţ al
Mănăstirii Volokolamsk (1439-1515), s-a ridicat în apărarea dreptului
mănăstirilor de a deţine pământ. Acest episod a devenit cunoscut ca disputa
dintre "Posesionişti" (adepţii proprietăţii) şi "Anti-Posesionişti" (partizanii
sărăciei).
Disputa legată de proprietăţile monastice avea la bază două concepţii diferite
despre viaţă monahală şi, implicit, două puncte de vedere diferite asupra
relaţiei bisericii cu lumea. Adepţii proprietăţii insistau asupra îndatoririlor
sociale ale monahilor, afirmând că monahii nu foloseau bogăţiile pentru ei
înşişi, ci pentru a avea grijă de cei săraci şi bolnavi, pentru a arăta ospitalitate
faţă de străini şi pentru nevoile misionare ale Bisericii. Pentru a putea face
toate aceste lucruri, mănăstirile aveau nevoie de fonduri, astfel că era necesar
ca ele să deţină pământuri proprii. Astfel, ei insistau asupra nevoii de unitate
între propovăduire şi practică. Totodată, ei considerau că bogăţiile puteau fi
folosite şi pentru a pune în evidenţă frumuseţea şi solemnitatea slujbelor
bisericeşti.
Anti-Posesioniştii, adepţi ai sărăciei evanghelice, considerau că milostenia
este în principal datoria laicilor, în timp ce responsabilitatea călugărului este de
a-i ajuta pe ceilalţi prin rugăciunile sale şi prin exemplul personal. Pentru a-şi
împlini îndatoririle în mod corespunzător un călugăr trebuie să se detaşeze de
cele lumeşti; ori, doar cei care au făcut un legământ de sărăcie deplină pot
ajunge la adevărata detaşare. Or, considerau ei, fiind proprietari de pământ,
monahii nu pot evita implicarea în disputele lumeşti şi, fiind cuprinşi de grijile
pământeşti, ei vor acţiona şi gândi în mod lumesc. Ei credeau într-o mai mare
libertate a cultului, considerând că Dumnezeu este mai mulţumit cu o
rugăciune simplă, cu inimă smerită, mai degrabă decât de fastul liturgic. Ei
susţineau o practică religioasă mai interiorizată, practicănd rugăciunea inimiişi
cătuând să urmeze calea sărăciei evanghelice. În cele din urmă, adepţii
proprietăţii au avut câştig de cauză, dar Biserica a recunoscut validitatea
ambelor căi, declarându-i sfinţi pe liderii ambelor tabere.
Disputa avea şi implicaţii politice. Ţarul considera că puterea îi era dată de
Dumnezeu, el fiind reprezentantul Acestuia pe Pământ. De aceea, el avea
datoria să sprijine Biserica în toate acţiunile sale. Tradiţia politică bizantină
asigurase un anumit echilibru în relaţia dintre autoritatea Bisericii şi puterea
imperială stat: capul Bisericii şi cel al Imperiului aveau autoritate egală, fiecare
în domeniul său, astfel că Patriarhul putea sancţiona acţiunile împăratului dacă
acesta se abătea de la normele morale. Aceasta însemna că Biserica
reprezenta şi o forţă politică neglijabilă. Acest principiu a fost preluat şi în
tradiţia politică rusă. Or, influenţa politică a Bisericii era susţinută considerabil
de faptul că aceasta dispunea şi de proprietăţi şi alte averi considerabile. De
aceea, disputa dintre posesionişti şi anti-posesionişti ridica probleme de natură
politică - adoptarea poziţiei Sf. Nil ar fi dus nu doar la sărăcirea voluntară a
Bisericii, ci şi la scăderea influenţei politice a Bisericii şi, în cele din urmă, la
acceptarea dominaţiei absolute a puterii politice asupra Bisericii. Disputa s-a
sfârşit cu victoria adepţilor proprietăţii, însă autoritatea sa politică ieşit slăbită
din această confruntare, pierzându-şi capacitatea de a sancţiona eficient
acţiunile ţarului. Ţarul, în schimb, şi-a impus autoritatea asupra mitropolitului şi
a început să se amestece din ce în ce mai mult în treburile interne ale bisericii.

Instituirea Patriarhiei ruse

În anul 1588, Marele Duce Teodor I al Moscovei a cerut Patriarhiei
Constantinopolului permisiunea de a înfiinţa o nouă patriarhie pentru poporul
rus. Întrebarea a fost remisă şi celorlaţi Patriarhi - ai Alexandriei, Antiohiei şi
Ierusalimului. Aceştia au stabilit împreună că, deşi Sinoadele stabiliseră
înfiinţarea a doar cinci patriarhii, a această chestiune nu era de drept divin, ci
doar o soluţie eclesiologică de moment; astfel, cererea Rusiei a fost aprobată.
În anul 1589, Mitropolitul Iov al Moscovei a devenit primul patriarh rus; astfel a
fost recunoscută autocefalia Bisericii Ruse. Celelalte patriarhii ortodoxe
(Constantinopolul, Antiohia, Alexandria şi Ierusalimul) i-au
recunoscut Moscovei dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea Biserică-
soră, definindu-i graniţele canonice ca fiind aceleaşi cu cele ale Imperiului
Rus.

Perioada modernă
Reformele interne
Când Nikon al Moscovei a devenit întâistătător al Bisericii Rusiei, era angajată
într-un proces de actualizare şi corectare a cărţilor de cult. O contribuţie
importantă la aceasta a avut-o însuşi Patriarhul Nikon, o personalitate
puternică şi şi un reformator al bisericii.
În vremea dominaţiei tătarilor, copiştii, prea puţin educaţi, făcuseră numeroase
greşeli în copierea cărţilor de cult. Nikon a impus corectarea cărţilor de slujbă
după manuscrisele contemporane greaceşti ale Bisericii Constantinopolului, şi
a introdus o serie de alte reforme utile. Patriarhul Nikon a avut o influenţă
considerabilă, inclusiv politică, dar, datorită zelului său, şi-a făcut mulţi
duşmani, astfel încât a murit în exil.
Astfel, patriarhul Nikon a introdus, după practica bizantină, facerea semnului
crucii cu trei degete împreunate (în numele Sfintei Treimi) în loc de două
(practica rusească mai veche: cele două degete împreunate simbolizau cele
două Firi ale Mântuitorului, cea omenească şi cea dumnezeiască).
Reformele au provocat ruperea de biserică a celor care considerau că toate
cărţile de cult şi practicile bisericeşti erau integral de inspiraţie dumnezeiască
şi nu era admisibilă nici o schimbare. Unii preoţi şi credincioşi au refuzat să
adopte reformelor liturgice ale Patriarhului Nikon şi au fost anatematizaţi de
autorităţile bisericeşti. Aceste grupuri au devenit cunoscute sub numele
de rascolnici sau "vechii credincioşi". O parte din ei au rămas în Rusia, fiind
alternativ persecutaţi şi protejaţi de autoritatea politică, iar alţii au emigrat în
alte ţări (între care pe teritoriul României de astăzi - comunitatea lipovenilor).
Unele dintre comunităţile Vechilor Credincioşi se află în prezent sub
ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara
Rusieicitare / referinţă critică necesară .
În anul 1688, Mitropolia Kievului a fost transferată de sub
jurisdicţia Constantinopolului sub cea a Moscovei, aducând milioane de noi
credincioşi şi şase eparhii sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse.

Perioada comunistă
Pe durata celei mai mari părţi a secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Rusă a
fost pusă în situaţia de a coexista cu guvernul bolşevic ateu al Rusiei
sovietice, apoi al Uniunii Sovietice.
Biserica în perioada bolşevică
La începutul secolului al XX-lea, Biserica Rusiei a început pregătirile pentru
un Sinod al tuturor ruşilor. Dar sinodul s-a ţinut abia după revoluţia din 1917.
Printre principalele puncte adoptate de sinod se găsea şi restaurarea
scaunului patriarhal în Biserica Rusiei; cel ales pentru a ocupa rangul
patriarhal este Mitropolitul Moscovei, Tihon (†1927).
Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie din nou reformată, urmărindu-se
emanciparea sa măcar relativă faţă de autorităţile laice. Ca urmare a
decretului bolşevicilor din annul 1918 privitor la libertatea de conştiinţă şi la
separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă dobândeşte dreptul de a-şi
deşfăşura activităţile de cult, dar spaţiul său de acţiune este limitat exclusiv la
acestea, Biserica neavând dreptul de a-şi exercita influenţa asupra cetăţenilor.
Lucrurile au luat însă o altă întorsătură. Iniţial, bolşevicii (una dintre mişcările
politice de sorginte comunistă active în Rusia şi care sfârşeşte prin a deveni
singura deţinătoare a puterii politice) nu au luat măsuri antibisericeşti sau
anticlericale; au adoptat o legislaţie moderată în privinţa Bisericii şi a vieţii
religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul
că unii episcopi şi clerici colaboraseră cu Armata Albă (pro-ţaristă, opusă
Armatei Roşii conduse de bolşevici), mai ales în teritorile ocupate de acestea,
guvernul bolşevic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva
ierarhiei bisericeşti. Acuzaţiile împotriva clericilor erau cele de participare la
lupta împotriva Armatei Roşii, propagandă împotriva regimului bolşevic etc.
Din anul 1919, guvernul bolşevic a trecut la o politică antireligioasă şi
antibisericească sistematică, care a constat în propagandă şi acţiuni cu vădit
scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul
Bisericii etc. Sunt celebre în acest sens acţiunile de "verificare"
a moaştelor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de
a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la
adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea, cu sprijinul
temutei Ceka (poliţia politică), a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii,
care mai târziu se va desprinde de aceasta, formând aşa-numita "Biserică
Vie", controlată integral de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se
adaugă procesele intentate reprezentanţilor Bisericii sub diferite pretexte din
anii 1919-1920.
Opoziţia patriarhului Tihon faţă de politicile represive a guvernului bolşevic în
timpul războiului civil, precum şi apelurile sale repetate la neimplicarea
Bisericii în luptele politice şi încurajarea credincioşilor i-au consolidat
autoritatea şi i-au atras respectul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi,
precum şi creşterea prestigiului său peste hotare. Statul comunist urmărea
însă, prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel, succesorii numiţi de
patriarhul Tihon au fost arestaţi si deportaţi - ultimul dintre ei, Petru Poliansky,
pe data de 10 decembrie 1925 - după ce îşi reafirmase loialitatea faţă de
predecesorul său.
Când, în anii 1921-1922, guvernul a cerut ca averile bisericii să fie donate
pentru ajutorarea populaţiei care murea de foame ca urmare a recoltei slabe
din 1921, între Biserică şi noile autorităţi a izbucnit un conflict de amploare;
autorităţile au decis să folosească această ocazie ca să distrugă biserica,
lansând o serie de măsuri represive.
Ameninţată distrugerea completă, Biserica nu şi-a putut continua opoziţia faţă
de abuzurile puterii bolşevice. În condiţiile în care, după războiul civil, politica
antireligioasă şi anticlerică a luat o amploare nemaivăzută până atunci,
patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa
îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul bolşevic. El a renunţat
la opoziţia faţă de guvernul bolşevic, recunoscând legitimitatea acestuia şi
acceptând condamnarea publică a acelora dintre ierarhi şi clerici care se
alăturaseră rezistenţei antibolşevice. Patriarhia rusă se dezice de grupările din
emigraţie potrivnice puterii sovietice şi nu mai ia poziţie în disputele politice.
Protoiereul Vladislav Ţîpin explică această schimbare de orientare în
atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a
evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternice mişcări
"reformatoare" sprijinite făţiş de puterea sovietică.
Biserica sub stalinism
Datorită situaţiei critice în care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie
îi trimite lui Stalin, în 1927, o scrisoare prin care exprima acceptarea formală
de către Biserică a autorităţii regimului bolşevic. Declaraţia acestuia din data
de 29 iulie 1927, a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse, dar şi de
o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un act de capitulare faţă
de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii şi a credinţei;
această declaraţie a dus la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă din
afara graniţelor şi Patriarhia Moscovei.
În această perioadă grea pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă
publicarea de literatură religioasă, au fost omorâţi sau încarceraţi o mare parte
dintre episcopii şi clericii ortodocşi, Biserica nemaiavând acces la viaţa
publică. Arestările de clerici şi măsurile represive împotriva Bisericii s-au
intensificat după anul 1935. În perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot
corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. În preajma anului 1939 mai
existau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune, doar patru episcopi şi 4
arhierei-vicari, care au continuat să-şi deşfăşoare activităţile religioase în
clandestinitate. Constituţia sovietică din 1938 prevedea, în privinţa religiei,
doar "libertatea cultului şi a propagandei antireligioase" (subl. noastră).
Instituţional, la sfârşitul anilor '30, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în
pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea
Sfântului Sinod erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea
pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulţi clerici şi credincioşi erau arestaţi şi
deportaţi sau executaţi, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu.
Mai înainte de Revoluţia rusă existau aproximativ 54.000 de parohii şi peste
150 de episcopi. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor
au fost demolate sau au fost profanate şi lăcaşurile au primit alte întrebuinţări,
iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în
special în perioada marilor epurări din 1936-1937.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial însă, situaţia Bisericii Ortodoxe
Ruse se îmbunătăţeşte puţin în comparaţie cu perioada precedentă. Dată fiind
situaţia militară critică în care se găsea Rusia ca urmare a invaziei germane,
Stalin face apel şi la Biserica Ortodoxă pentru a susţine pe cât posibil (mai
ales moral) trupele ruseşti şi efortul de război.
În anul 1943, Stalin se întâlneşte cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, şi
anume locum tenens patriarhal, mitropolitul Serghie (Stragorodski), mitropolitul
de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) şi exarhul Ucrainei şi cu
mitropolitul de Kiev şi Galiţia, Nicolae (Iaruşevici), întâlnire unde se discută
problema relaţiilor dintre Biserică şi Stat. În urma acestei întâlniri, Biserica a
obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi
câteva biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Stalin propune chiar un ajutor
financiar si logistic pentru organizarea apropiatului Sinod de alegere a
patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). Pe 8 septembrie 1943, la
Moscova, în prezenţa a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe
mitropolitul Serghie, iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoştinţă adresat
guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de
înţelegere" a lui Stalin faţă de nevoile Bisericii ruse şi au promis să-şi
înmulţească lucrarea "pentru salvarea patriei". Rezultatele acestei întâlniri au
fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest
act devenind baza juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat
războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Nikita Hruşciov.
În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii, dintre cele închise în 1918.
După moartea fericitului patriarh Serghie (mai 1944), este ales patriarh
Mitropolitul Alexei al Leningradului, care devine în 1945 Patriarhul Moscovei şi
al întregii Rusii.
Din anul 1946, viaţa bisericească a instituţilor externe ale Patriarhiei Moscovei
a fost condusă de I.P.S.Mitropolit Nicolae al Krutiţelor, care a exercitat
totodată şi autoritatea episcopală pentru eparhiile care nu aveau episcopi
proprii. În această perioadă, un rol important în Biserică l-au jucat Secţia de
relaţii externe a Patriarhiei Moscovei şi mitropolitului Nicolae, aflat la
conducerea ei. Primele acţiuni ale acestuia din urmă au constat în restabilirea
urgentă a contactelor externe ale Patriarhiei Moscovei, legături lichidate de
stat în anii '30. Procesul a fost mai uşor observabil spre sfârşitul războiului.
Astfel, la Sinodul din ianuarie 1945 au sosit la Moscova reprezentanţi din
partea a opt Biserici Ortodoxe autocefale.
Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost
readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică,
inclusiv chestiunea "reunificării" Bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica
Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie" şi "Biserica din Catacombe", grupări
desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia,
lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina.
Protoiereul Vladislav Ţîpin consideră că actul reunificării a fost o refacere a
unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din
1596, însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără
vină sub pretextul colaborării lor cu administraţia germană şi cu Organizaţia
Naţionaliştilor Ucrainieni (principalele acuzaţii care li s-au adus în aceea vreme
prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina).

După Stalin
După moartea lui Stalin , relaţiile dintre Biserică şi Stat au început să se
deterioreze din nou. Până la Perestroika, exprimarea publică a convingerilor
religioase – creştine sau de alt fel, a fost privită cu ochi răi de către autorităţi.
Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membre ale
Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilităţile de
afirmare profesională şi socială. În toate universităţile, studenţii trebuiau să
urmeze cursuri de "Ateism Ştiinţific". KGB-ul, poliţia politică sovietică, îşi
infiltrează un mare număr de agenţi între slujitorii Bisericii Ortodoxe, precum şi
în rândul celorlalte culte. În acelaşi timp însă, mulţi oameni au rămas, făţiş sau
pe ascuns, credincioşi. În anul 1987, doar în cadrul Federaţiei Ruse din cadrul
URSS, între 40% şi 50% dintre nou-născuţi (în funcţie de religie) au fost
botezaţi şi peste 60% dintre cei decedaţi au avut parte de servicii religioase la
înmormântare.
La data de 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din
U.R.S.S.erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi
episcopi şi clerici care petrecuseră vreme îndelungată în exil s-au reîntors în
patrie în cursul ultimilor ani ai regimului comunist.
Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 –
aniversarea a o mie de ani de la Botezul din Kiev, urmată, în 1989, de
aniversarea împlinirii a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la
treapta de Patriarhat. Se pare că în acel moment autorităţile înţeleseseră că
eforturile de a distruge religia şi de a o elimina complet din viaţa publică
eşuaseră, preferând ca pe viitor să încerce să folosescă religia pentru a obţine
sprijinul populaţiei. De-a lungul anului 1988, au avut loc celebrări generos
sprijinite financiar de stat în Moscova şi în alte oraşe. Mai multe mănăstiri şi
biserici au fost redeschise. În mod tacit, propaganda antireligioasă a încetat
treptat, Biserica recăpătându-şi într-o anumită măsură dreptul de manifestare
publică. Pentru prima oară în Uniunea Sovietică, credincioşii au putut urmări la
televizor transmisiuni în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale
ale ţării.
După căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S. (1991), Biserica Rusă
avea să devină treptat un factor activ al vieţii sociale şi culturale.

Starea Bisericii Ortodoxe Ruse în zilele noastre

Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă este Biserica ortodoxă cu cel mai mare număr
de credincioşi. Peste 90% dintre etnicii ruşi se declară creştini ortodocşi.
Numărul de oameni care participă în mod regulat de slujbe este relativ redus,
dar a crescut de la an la an. Biserica Ortodoxă Rusă are peste 23.000 de
parohii, dintre care peste 50% (14,700) se află în Ucraina [2]), 154 episcopi,
635 mănăstiri, 102 şcoli bisericeşti, în primul rând pe teritoriul fostei Uniuni
Sovietice, deşi există un mic număr de parohii şi în alte ţări. Până la Revoluţia
bolşevică, Biserica Ortodoxă era cel mai mare proprietar de pământuri din
Imperiul Rus, (aproximativ 49,000 km²). O bună parte a acestor terenuri au
fost retrocedate Bisericii până în anul 2004.

Legislaţie
După o lege foarte permisivă emisă în anul 1993, autorităţile Federaţiei Ruse
au emis în anul 1997 Legea libertăţii de conştiinţă şi de asociere religioasă.
Conform prevederilor Legii din 1997, înregistrarea de noi asociaţii religioase
este relativ dificilă, astfel că acele organizaţii religioase care nu pot aduce
dovezi clare ale prezenţei lor continue pe teritoriul Rusiei în ultimii 15 ani
suportă limitări semnificative ale posibilităţii de a face prozelitism. Legea a fost
dată pentru a combate în mod oficial cultele considerate distructive. Mişcările
religioase mai mici, (în specialbaptiştii şi membrii altor culte neoprotestante
aduse în Rusia de misionarii occidentali în ultimul deceniu) consideră că statul
acordă un suport inechitabil unei singure confesiuni şi le reprimă pe celelalte.
Acestea acuză faptul că legea este astfel formulată încât, de facto, orice
organizaţie religioasă, indiferent cât de veche ar fi, dar care nu poate aduce
documente privind funcţionarea ei pe teritoriul Uniunii Sovietice (deci de mai
înainte de căderea comunismului), este în mod automat considerată
"distructivă". Astfel, Legea stabileşte o distincţie între cultele recunoscute şi
care se bucură de drepturi depline (aşa cum sunt Biserica Ortodoxă
Rusă, islamul, budismul şi iudaismul) şi alte confesiuni, care nu beneficiază de
aceste drepturi.
Datorită rolului istoric şi cultural recunoscut al Bisericii Ortodoxe Ruse,
atitudinea autorităţilor ruse postcomuniste pare să favorizeze Biserica
Ortodoxă. Este un lucru obişnuit ca preşedintele Rusiei să se întâlnească
cu patriarhul cu ocazia sărbătorilor religioase importante cum ar fi de
Sfintele Paşti. Întâlnirile cu liderii religiilor budistă sau musulmană sunt mai
rare. Nici confesiunile protestante sau neoprotestante, nici Biserica Catolică nu
beneficiază de recunoaşterea guvernamentală.
Observaţii
Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) nu trebuie confundată
cu Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, formată după Revoluţia bolşevică
de comunităţile de ruşi emigranţi care refuzau să recunoască autoritatea
Bisericii ruse pe care o considerau dominată de comunişti. Comuniunea între
cele două Biserici ruse s-a restabilit în anul 2007.
Una din problemele foarte sensibile din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse
contemporane a fost şi rămâne statutul Bisericii Ucrainene, scindată în trei
facţiuni concurente, dintre care două reclamă autocefalia, iar una se află sub
ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse (aceasta din urmă este cea recunoscută de
către comuniunea Bisericilor Ortodoxe).
Misiune
Prin tradiţie, Biserica Ortodoxă rusă este prezentă şi are o misiune activă
în China, Japonia, Africa etc.

Bibliografie
 Pr. Teodor M.Popescu ,Pr.Teodor Bodogae, Pr.George Gh. Stănescu,
"Biserica rusă. Activitatea ei misionară", din Istoria Bisericească Universală,
vol.II, Ed.Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956

 Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului. Procesul

comunismului , trad.Doina Jela Despois, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999

 XXX, "Cronica bisericească. Mărturii ale unităţii poporului şi prestigiului

ţării. Trecerea la cele veşnice a sanctităţii sale Patriarhul Alexei",
înMitropolia Banatului, an XX, nr. 4-6, Bucureşti, 1970.
 Pr.Lector Chiril Pistrui, "Biserica Ortodoxă Rusă 1918-
1958",în Mitropolia Ardealului, an V, nr.1-2, Sibiu, 1960.

 Diac. Asist. I. Chivu, "Din viaţa bisericilor ortodoxe surori. Biserica

Ortodoxă Rusă", în Biserica Ortodoxă Română, an CVII, nr. 7-10,
Bucureşti, 1989.