Professional Documents
Culture Documents
Grupa 9512
2Căsătoria în Dreptul roman
3Căsătoria în Dreptul roman
Cuprins
CUPRINS......................................................................................3
Noţiuni introductive...........................................................................................4
BIBLIOGRAFIE.............................................................................18
4Căsătoria în Dreptul roman
Noţiuni introductive
Căsătoria (iustum matrimonium sau iustae nuptiae), pentru romani modul natural de
creare a puterii părinteşti constă la origine în trecerea femeii sub puterea bărbatului.
Autorii explică această fizionomie a căsătoriei romane, în epoca veche, prin dorinţa
bărbatului de a fi sigur de fidelitatea soţiei şi deci de paternitatea copiilor, care urmau
să-i moştenească. Pentru a asigura fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia
era dată în mod absolut în stăpânirea bărbatului. Aşadar căsătoria ca si alte forme de
structură socială, apărea la vechii romani ca un reflex al spiritului individualist, generat
de instituţia proprietaţii-putere. În ultimă instanţă, femeia nu era decât un instrument
supus puterii nelimitate a bărbatului ca şi celelalte elemente constitutive ale familiei, cu
rolul de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi aceleiaşi puteri.
Engels explica fizionomia originară a căsătoriei romane prin interesul lui pater
familias de a-şi asigura fidelitatea soţiei şi, prin aceasta, certitudinea partenităţii faţa de
urmaşii care veneau la moştenirea bunurilor sale: “Ea se bazează pe dominaţia
bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu paternitate certă”.
Definiţia lui Justinian potrivit căreia căsătoria era ‘’unirea bărbatului cu femeia, care
constă într-o comunitate de viată de nedespărţit’’ (viet mulieris coniunctio individuam
consuetudim vitae continens) nu ne spune nimic despre conţinutul social al căsătoriei
romane, fiindu-ne redată doar o imagine idilică a sa1.
- Coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae este fragmentul din definitie ce
subliniază că, pentru romani, căsătoria era o legătură pentru toată viata, fiind considerată o
legătură de nedesfăcut. Romanii nu priveau căsătoria ca pe o simplă legătură sexuală sau ca o
afectiune trecătoare, sotii fiind uniti prin puternica legătură de cult;
1
Dumitru Burghelea, Drept privat roman, Ed. Alfa, Iaşi 2004, p.165.
5Căsătoria în Dreptul roman
atât de solemnă – spune Fustel de Coulanges - si va avea efecte atât de grave încât nu trebuie
să ne surprindă faptul că bărbatii considerau că această ceremonie nu este permisă decât
pentru o singură femeie în fiecare casă”.
Din nefericire, vechile obiceiuri s-au alterat, concepțiile s-au schimbat, credința
religioasă s-a diluat, fapt ce a dus la slăbirea legăturii căsniciei, păstrându-se doar unele
din cele trei elemente, si anume comunitatea în ce priveste bunurile materiale, femeia
fiind determinată să contribuie la sarcinile căsătoriei sub forma dotei2.
Căsătoria cum manu ca si căsătoria sine manu, erau la fel de vechi, Legea celor XII
Table le mentionează pe amândouă în acelasi timp. În Legea celor XII Table căsătoria
era considerată un simplu contract civil între particulari, fără să existe necesitatea unei
ceremonii sau interventia vreunui organ al statului. Totusi, la început, probabil că multe
căsătorii se încheiau prin anumite solemnităti. Aceste solemnităti precedau căsătoria si
se realizau pentru ca sotia să intre în puterea sotului – manus4.
În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie. Drept
urmare bunurile sale, întreaga avere dacă fusese sui iuris sau numai zestrea dacă
fusese alieni iuris, deveneau proprietatea bărbatului5. Acesta putea fi soţul şi atunci ea
dobândea în noua familie locul unei fiice (loco filiae mariti), sau tatăl soţului său şi atunci
ea dobândea locul unei nepoate, iar faţă de proprii copii ea era considerată ca o soră
(loco sororis).
2
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, Roma- cetatea si destinul ei juridic -, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009,
p.144.
3
Lect. Dr. Emil Molcuț, Drept privat roman, p.98
4
Mihai Jacotă, Gheorghe Piticari, Drept privat roman, Iaşi 1987, p.244, apud Valerius. M. Ciucă, Lectii de drept
roman, vol. I, Ed. Polirom, 1998, pag. 194.
5
Dumitru Burghelea, op. cit., p .168,
6Căsătoria în Dreptul roman
viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum şi a zece martori. În
acest cadru se oferea lui Jupiter o pâine specială, farreus panis, cu scopul de a atrage
favoarea zeului suprem.
La usus apare vechea conceptie a uzucapiunii, deci a dobândirii unui obiect prin
folosintă îndelungată, usus neînsemnând altceva decât folosire. Lipsită de orice formă,
căsătoria devenea valabilă cu dubla conditie a coabitării timp de minim un an si ca traiul
comun să nu fi fost întrerupt timp de trei nopti consecutive. Dacă intervenea deci
usurpatio trinoctii (folosire, întrebuintare a celor trei nopți) aceasta îl împiedica pe bărbat
să dobâbdească manus asupra sotiei. Se pare că această formă de căsătorie a fost
concepută initial pentru a da satisfactie plebeilor, pentru a putea dobândi si ei manus
asupra sotiei. Începând cu secolul al II-lea al erei noastre, Gaius spune că această
institutie a căzut în desuetudine.
Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii. A apărut mai tarziu, pentru
ocolirea inconvenienţelor decurgând din confarreatio şi usus. Coemptio se realiza printr-
o autovânzare fictivă a viitoarei soţii de către viitorul soţ. Această formă de căsătorie
este o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare, ca procedeu de creare a puterii asupra unei
personae6. Coemptio era uzitată în vremea lui Gaius și în alte scopuri decât căsătoria –
ca de exemplu pentru schimbarea tutelei unei femei, pentru a putea testa, pentru
căsătoria formală cu un bătrân care o scutea de cultul propriilor strămosi.
Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii,
aceasta rămânea în familia de origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era
sui iuris aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se
astfel sub patria potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum
matrimonium chiar dacă bărbatul nu avea autoritate asupra ei.
6
Dr. Vasile Popa, Dr. Radu. I. Motica, Drept privat roman, Ed. Presa Universitară Română, Timisoara – 1994, p.
88.
7
Cristinel Murzea, Drept roman, Ed. All Beck, 2003, p.82.
7Căsătoria în Dreptul roman
- Tatăl putea să-si revendice fiica căsătorită, ca pe oricare din copiii săi,
oriunde s-ar afla;
Căsătoria sine manu era lipsită de formalităti, dar totusi, se cereau anumite conditii
în afară de simpla convietuire a sotilor. În primul rând se cerea, din partea bărbatului si a
femeii, manifestarea de voință de a trăi ca soti – affectus maritalia. Pe lângă aceasta,
erau necesare anumite ceremonii care deosebeau această căsătorie de concubinat.
a). Logodna (sponsalia) era promisiunea pe care si-o făceau viitorii soti
în vederea căsătoriei.
Viitorii soti puteau face promisiunea de căsătorie dacă erau persoane sui iuris,
însă această promisiune o puteau face si părintii, de asemenea. Logodna era denumită
sponsalia deoarece se folosea verbul spondere pe care îl întâlnim la stipulatie.
În dreptul roman, logodna producea anumite efecte. În primul rând, logodnicul are
actiune de adulter în caz de infidelitate din partea logodnicei. În cazul în care părtile
nu-si respectau promisiunea, ele erau penalizate. Astfel, dacă logodnicul nu-si respecta
8
R. Gidro, A. Gidro, V. Nistor, op. cit., p.152.
8Căsătoria în Dreptul roman
Cuprindea întelegerea scrisă în acte asupra patrimoniului viitorilor soti (acte dotale,
nuptiale)10.
La sfârsitul Republicii odată cu marile cuceriri romane, când conditiile vietii materiale
au modificat conceptia de viată a romanilor în sensul că moravurile s-au depreciat, au
decăzut, iar vechea familie romană se destrăma, ca o consecintă a acestei cauze a
apărut căsătoria făra manus. Aceasta avea un dublu aspect: unul privea concubinatul si
celălalt însăsi căsătoria fără manus ca instituție pe deplin legitimă. De aici chiar cuvântul
paelex (de la pelicat) însemna pe de-o parte femeia care trăia cu un bărbat neînsurat si
pe de alta, cea care trăia cu un bărbat însurat. Cu timpul paelex a devenit uxor în
căsătoria cu manus, si cele două forme respectiv concubinatul si căsătoria fără manus
s-au diferentiat net.
9
M. Jacotă, Drept roman, vol. I, Iasi, Ed. „Chemarea”, 1993, p.246.
10
Valerius M. Ciucă, Lectii de drept roman, Ed. Polirom, 1998, p. 194.
11
C. St. Tomulescu, Concubinatul în dreptul roman, 1953, pag. 96, apud prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., pag.
100.
9Căsătoria în Dreptul roman
Împăratul Justinian, după cum am mai spus l-a ridicat la rang de căsătorie, pentru
că copiii naturali aveau dreptul la succesiunea ab intestat- fată de tatăl lor natural, exista
de asemenea obligatia alimentară a acestuia, iar copiii puteau să aibă un nume special.
În ceea ce priveste pe concubină, aceasta avea acum o situație onorabilă, iar copiii
ei aveau un tată cert din punct de vedere juridic. Concubinatul capătă astfel un caracter
monogam, durabil si a fost considerat ca o uniune contractată cu o persoană
necăsătorită12.
Căsătoria era un act de drept privat ce nu se putea încheia fără prezenta sotiei, în
schimb ea se putea încheia fără prezenta sotului. Încheierea căsătoriei era urmată de
conducerea sotiei la casa sotului unde se dădea o petrecere rituală care atesta
legitimitatea căsătoriei. Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite
conditii13:
a). Prin conubium se întelege formalitatea încheierii căsătoriei, dar nu numai atât,
termenul având si semnificatia religioasă si juridică de aducere a femeii sub puterea
bărbatului. Căsătoria presupune o conventie de aducere sub putere, deci un act juridic,
care nu era posibil decât pentru cetătenii romani, sau pentru peregrinii cărora li se
recunostea, ca o favoare, ius conubi. În vechiul drept roman, conubium a fost o conditie
prin care se făcea nu numai diferentierea între cetăteni si peregrini, ci chiar si în
rândurile cetătenilor. Astfel, până la Lex Canuleia, din anul 445 î. Hr., plebeii nu se
bucurau de ius conubii, situație în care se poate afirma – pe bună dreptate – că suntem
în prezenta unei diferentieri cu ”un pronuntat caracter politic” ce a avut ca finalitate
mentinerea unor privilegii în favoarea patricienilor.
12
Prof. univ. dr. Stefan Cocos, Drept roman,Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni, obligatii,
izvoarele obligatiilor, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2005, p. 100.
13
Ibidem, p. 101.
14
Cristinel Murzea, op. cit., p. 81.
10Căsătoria în Dreptul roman
b). Consimtamântul (affectio maritalis). În dreptul vechi, dacă viitori soti erau sui
iuris, se cerea consimtământul lor precum si consimtământul tutorelui femeii. În cazul în
care consimtământul celor doi sefi de familie, în timp ce în epoca clasică se mai cerea si
consimtământul viitorilor soti16.
Tutela asupra femeilor a dispărut în epoca împăratului Claudius, dar până atunci, o
femei în vârstă de până la 25 de ani avea nevoie de consimtământul ascendentilor, desi
nu se mai afla sub puterea lor, consimtământ dat în scop de ajutor si protectie. Peste
vârsta de 25 de ani, femeia se putea căsători pe baza simplului ei consimtământ.
c). În vechiul drept roman, vârsta la căsătorie era fixată de pater familias. Cu
timpul, s-a procedat la examinarea corporală a viitorilor soti, pentru a constata
pubertatea băietilor si nubilitatea fetelor. În legătură cu această conditie a existat o
dispută între Scoala Proculienilor si cea a Sabinienilor. Sabinienii sustineau că vârsta la
căsătorie trebuie să fie stabilită în urma unui control corporal, asa cum se proceda în
15
R. Gidro, A. Gidro, V. Nistor, op. cit., p. 148.
16
Teodor Sâmbrian, Principii, institutii si texte celebre în dreptul roman, Casa de editură si presă „Sansa”,
Bucuresti, 1994, p. 68.
11Căsătoria în Dreptul roman
vechiul drept. Proculienii, în schimb, au fixat o vârstă minimă pentru căsătorie, fără un
control corporal. Această vârstă era de 12 ani pentru fete si 14 ani pentru baieti. Această
opinie a triumfat, fiind preluată si în codificarea lui Justinian. În cazul încălcării acestei
conditii de vârstă, căsătoria era nulă. Dacă, însă, până la constatarea nulitătii, sotii
împlineau vârsta, căsătoria rămânea valabilă17.
17
M. Jacotă, op. cit., p. 247
18
C.St. Tomulescu, Concubinatul in dreptul roman,1937, p. 143, P. Noailles, Revue historique de droit francais et
etranger, 1936, p. 415, apud prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 101.
19
Homme et choses de l’ancien Rome, 1911, apud Prof. Univ. Dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 101.
20
Dumitru Burghelea, op. cit., p .166.
12Căsătoria în Dreptul roman
În fine, viitorii soţi trebuiau să mai îndeplinească unele condiţii stabilite de legea
romană si cunoscute sub denumirea de ius conubii (dreptul legal de a se căsători). Cei
ce urmau să se căsătorească nu puteau fi rude între ei (în linie directă la infini, în linie
colaterală între cumnaţi si cumnate, dar numai din epoca dominatului). Bigamia fiind
interzisă, niciunul din viitorii soţi nu putea fi căsătorit, iar văduva nu se putea remărita.
Din considerente de incertitudine a paternitaţii, înainte de un an de la moartea soţului.22
În unele cazuri, căsătoria nu era îngăduită din considerente sociale (între patricieni
si plebei pâna in secolul V î.e.n.), politice (între guvernator si o femeie din provincia sa),
sau morale (între tutore – sau fiul acestuia – şi fosta pupilă).
21
Vl. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 202, apud, Prof. Univ. Dr. Stefan
Cocos, op. cit., p. 106.
22
Ibidem, p. 106.
23
Ideea că doar pater familias beneficiază de capacitate juridică deplină, pare a se justifica, dacă ne
raportăm la condiţia descendenţilor săi (vezi supra) si la calitatea lui de status familiae; în pofida faptului
că anumiţi autori nu au făcut referiri cu privire la acest aspect, considerăm totusi valabilă o astfel de ipoteză,
existând în acest sens un punct de vedere unitar.
24
Cristinel Murzea, op. cit., p. 81-82.
13Căsătoria în Dreptul roman
Spre finele Republicii Romane, îşi face apariţia aşa-zisa căsătorie „liberă” numită,
după cum am mai menţionat, sine manu, deoarece aceasta nu intra în puterea materială
a soţului.
Raporturile dintre soţi erau diferite după cum era vorba de o căsătorie „solemnă”
sau de una „liberă”. În primul caz soţia cădea sub puterea (manus) soţului, dacă acesta
era „independent” (sui iuris), iar dacă era „dependent” (alieni iuris) intra în puterea
şefului de familie (pater familias) de care aceasta depindea. Bunurile soţiei deveneau
proprietatea capului de familie, iar acesta exercita asupra soţiei o autoritate nelimitată,
cel puţin în epoca arhaică a Romei.
Relaţiile personale dintre soţi. Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire,
soţii datorându-şi unul altuia fidelitate. În căsătoria fără manus femeia rămânea în familia
de origine. Dacă erau alieni iuris, ea îşi păstra mai departe acest statut. Pentru că nu
făcea parte din familia soţului ei, dacă era persoană sui iuris, se bucura de o libertate
completă din punct de vedere al bunurilor şi persoanei, neexistând pentru ea obligaţia
de fidelitate şi nici de a locui la domiciliul soţului ei.
Tatăl femeii măritate fără manus putea interveni oricând în coabitarea soţilor, fapt ce
explica ideea adânc înrădăcinată a puterii părinteşti în concepţia romanilor. Totuşi
indiferent de excepţie trebuiesc remarcate câteva reguli de bază, respectiv: soţii îşi
datorau fidelitate unul altuia, adulterul fiind pedepsit; soţia trebuia să participe la
demnitatea soţului; ea îşi avea domiciliul la soţul ei; bărbatul era protectorul ei legal
având un mandat tacit pentru a o reprezenta în justiţie; soţii nu puteau intenta acţiune
unul împotriva celuilalt, în caz contrar suportând pedeapsa infamiei etc.
Paternitatea nu se stabilea decât prin căsătorie prin regula: mama totdeauna era
sigură chiar de ar fi zămislit în afara căsătoriei; tatăl însă era acela pe care îl arăta
căsătoria.
Relaţiile patrimoniale dintre soţi. Acestea par relativ complexe, dar dacă privim
regimul bunurilor după felurile căsătoriei, respectiv căsătoria cu manus si cea fără
manus, lucrurile sunt simple.
Dota era acel grup de bunuri pe care soţia le aducea pentru a susţine sarcinile
căsătoriei cu ocazia încheierii acesteia. Procedura juridică de constituire a dotei varia şi
se realiza prin următoarele modalităţi: datio dotis, promisio dotis si dotis dictio.
Promisio dotis consta într-o stipulatio – contract verbal de promisiune prin care se
constituia dota.
25
Prof. Univ. Dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 103.
15Căsătoria în Dreptul roman
Dotis dictio – promisiunea de dotă era forma specifică pentru constituirea dotei.
Diferite persoane, ca însăşi fata ce urma să se căsătorească, tatăl, bunicul dinspre tată
și chiar debitorul acesteia putea să se oblige prin dotis dictio pronuntând cuvinte
solemne în faţa viitorului soţ, să facă o prestaţie cu titlu de dotă26. Faţă de stipulatio, în
acest caz numai o singură persoană pronunţa cuvintele solemne, respectiv cel care
constituia dota. În epoca clasică dotis dictio a căzut in desuetudine.
Dota era foarte importantă la romani, iar lipsa acesteia era considerată drept dovadă
de dezonoare. Procedura de constituire a dotei, oricare ar fi fost modalitatea folosită
depindea de condiţia ca ulterior să fi avut loc căsătoria căci în caz contrar această
constituire nu mai producea efecte.
Totuşi chiar dacă soţul restituia dota, el putea reţine o parte din bunurile dotale in
următoarele cazuri: pentru a se asigura creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie; pentru
cheltuielile făcute de soţ pentru întreţinerea dotei; ca sancţiune pentru soţia ce a sustras
bunuri de la soţ sau care s-a compromis imoral.
De aceea pretorul a creat un regim juridic unitar al bunurilor dotale printr-o acţiune -
actio rei uxoriae, prin care femeia putea solicita restituirea dotei dacă a omis să încheie
stipulaţia de restituire a dotei.
Împăratul Augustus prin lex Iulia de adulteriis a interzis înstrăinarea de către soţ a
imobilelor italice ale femeii care făceau obiectul dotei. Împăratul Justinian a lărgit
26
S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, nr. 6., 1940, p. 159, apud, prof. univ. dr. Stefan Cocos,
op. cit., p. 105.
16Căsătoria în Dreptul roman
Donaţiunea între soţi, constituia un caz special al donaţiunii între vii. Ea a apărut
odată cu căsătoria fara manus, căsătorie în care femeia putea să aibă bunuri ce
constituiau patrimoniu şi deci să primeasă alte bunuri cu titlu de donaţiune.
Fără a mai încerca să limiteze divorţurile, împăratul Justinnian le acceptă, dacă erau
justificate ( de exemplu căderea în prizonierat, adulterul ) sau dacă exprimau voinţa
17Căsătoria în Dreptul roman
Desfacerea căsătoriei. Aceasta se realiza în mod forţat sau în mod voluntar. În mod
forţat căsătoria se desfăcea prin moarte şi prin pierderea libertaţii sau a cetaţeniei unuia
dintre soţi. Tot cau un mod forţat se desfăcea şi căsătoria care după încheiere intra sub
incidenţa unei piedici la căsătorie, ca de exemplu căsătoria unui cetaţean devenit ulterior
senator, cu o dezobită28. În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voinţa părţilor,
făcându-se distincţia între căsătoria cu manus si cea fără manus.
În ceea ce priveşte persoana soţilor, supă desfacerea căsătoriei foştii soţi dispuneau
de persoana lor şi dacă doreau puteau încheia alte căsătorii.
Privitor la persoana copiilor, când căsătoria se desfăcea prin moartea soţului care
era pater familias, copiii deveneau persoane sui iuris. Când căsătoria se desfăcea prin
divorţ, copiii rămâneau la soţul nevinovat şi tatăl le purta de grijă pentru creştere.
Putem conchide că dacă pentru romani căsătoria era o uniune între bărbat şi
femeie, o asociere pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios - nuptie
suntcomunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris
comunicatio; era uniunea bărbatului şi a femeii ce implica o viaţă comună - nuptia sive
matrimonium este vire et mulieris conjuctio, individuam consuetudinem vitae contiens.
Astăzi, căsătoria este definită ca uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie,
încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi
reglementată de normele imperative ale legii.
27
Cristinel Murzea, op. cit., p. 84.
28
Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1977, p. 202, apud, Valerius. M. Ciucă,
op. cit., p. 196.
29
Prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 104-105.
18Căsătoria în Dreptul roman
Bibliografie
Ciucă, Valerius M., Lectii de drept roman, vol I, Iasi, Ed. Polirom, 1998.
19Căsătoria în Dreptul roman
Cocoș, Ștefan, Drept roman. Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni,
obligatii, izvoarele obligatiilor, editia a III-a, Bucuresti, Ed. Universul Juridic, 2005.
Gaius, Institutiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note si adnotări
de Aurel N. Popescu, Bucuresti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1982.
Gidro, Romulus, Gidro, Aurelia, Nistor, Vasile, Roma – cetatea si destinul ei juridic -,
Bucuresti, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009.
Jacotă, Mihai Vasile, Drept roman, vol. I, Iasi, Ed. „Chemarea”, 1993.
Popa, Val, Vasile, Drept privat roman, prefată de acad. prof. univ.Gaudemet, Jean,
Universitatea Sorbona, Pasris, Bucuresti, Ed. All Beck, 2004.
Popa, Vasile, Motica, I. Radu, Drept privat roman, Timisoara, Ed. Presa Universitară
Română, 1994.
Sâmbrian, Teodor, Principii, institutii si texte celebre în dreptul roman, Bucuresti, Casa de
editură si presă „Sansa” S.R.L., 1994.