Anselm Grun

Invitaţie la seninătatea inimii

( fragmente traduse din cartea :

Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur,
Editura Albin Michel, Franta, 2002 )

Sa nu fugim de umbra noastra

Cum sa gasim seninatatea astazi
Meditatia
Imprumutarea cailor corpului
Dialogarea cu nelinistea noastra
A pune ordine cu ajutorul ritualurilor
Identificarea cauzelor nelinistii
A acorda atentie
A posti si a face liniste
A face viata mai simpla
A gasi odihna in Dumnezeu
Pacea ca implinire a timpului
Pacea ca intrerupere a timpului

Pentru listare economica apasati aici

Să nu fugim de umbra noastră(introducere)

Unui om îi era frică de umbra corpului lui şi căpătase oroare de

urmele paşilor lui. Pentru a scăpa de acestea a luat-o la fugă. Ori,
cu cât făcea mai mulţi paşi, cu atât lăsa mai multe urme; cu cât
fugea mai repede, cu atât mai puţin îl părăsea umbra lui.
Imaginându-şi că mergea prea încet totuşi, nu se oprea din
alergarea tot mai rapidă, fără să se odihnească. Ajuns la capătul

1
 puterilor, a murit. El nu ştia că pentru a-şi suprima umbra ar fi fost
îndeajuns să se aşeze la umbră şi că pentru a-şi opri urmele ar fi
fost îndeajuns să stea liniştit. Ce culme a prostiei!

Mulţi oameni, astăzi, nu mai au ideea simplă de a se aşeza la umbra unui arbore.
Ei preferă să fugă, aşa cum făcea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu.
Totuşi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu află niciodată
seninătatea. Aceşti contemporani care nu vor să-şi privească în faţă partea lor de
umbră merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instalează într-o
nelinişte care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplător maladiile inimii
sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Dacă inima nu-şi găseşte
liniştea, ea se epuizează şi, după un timp, sfârşeşte prin a ceda. E cazul mai ales
al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar şi cei care au o inimă
sănătoasă se tem să nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de
frică: ne temem de ceva. Inima simbolizează înainte de toate sentimentele.
Adesea emoţiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor
cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criză
cardiacă. Pentru că fugim de emoţiile noastre, inima noastră ne cheamă la ordine
şi ne constrânge să ne ocupăm de ea. Se vorbeşte chiar de o „nevroză a inimii”
pentru cei care sunt obsedaţi de teama că inima i-ar putea lăsa. Bolnavii de
inimă dau adesea impresia că sunt crispaţi, ei se aseamănă personajului lui
Chuang Tsu. Ei nu ştiu să se odihnească şi să se bucure de viaţă. Ei nu ştiu să
se aşeze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamănă cu maladia tipică a unui
manager: el are întotdeauna ceva important de făcut iar a se ocupa de umbra lui
i se pare o copilărie ! De aceea preferă să se plângă de probleme cardiace.

Calea care duce la seninătatea inimii, aşa cum a fost descrisă în special de către
monahii primelor veacuri, îşi păstrează întreaga actualitate pentru că neliniştea a
devenit o maladie a epocii noastre. Mulţi sunt cei care se plâng că nu-şi găsesc
calmul. Pentru călugări, n-ar fi suficient să lucreze mai puţin pentru a accede la
linişte. A găsi această seninătate presupune un drum lung care, trecând prin

2
cunoaşterea aprofundată de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde,
potrivit lui Augustin, este posibil să găsim odihna. Cale exigentă şi în acelaşi timp
angajantă pentru că ne permite să accedem, încă aici în această lume agitată, la
sabatul divin.
…
În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorală această absenţă a
seninătăţii la multe persoane. Mereu aceeaşi plângere: „Nu-mi pot găsi odihna !
Atâtea griji mă perturbă, inclusiv noaptea; mă îngrijorez pentru copiii mei care au
probleme psihologice, care au ales o cale diferită de cea pe care o doream eu
pentru ei.” Fără a pune la socoteală problemele financiare şi şomajul, cauze ale
insomniei…

Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupă posturi de răspundere şi care se
plâng că nu pot accede la seninătate. Se aşteaptă mereu ceva de la ei. Ei se
întreabă dacă au luat decizia cea bună şi dacă aceasta va fi utilă pentru
întreprindere…

Pentru alţii, teama de inactivitate este cauza anxietăţii. În calm şi seninătate, ei

se tem să facă faţă propriului lor adevăr. Dacă nu am nimic de ce să mă agăţ se
poate ca toate decepţiile vieţii să urce la suprafaţă. Risc atunci să descopăr că
nimic nu mai merge în existenţa mea şi că angajamentul meu faţă de alţii este
zadarnic. Continui să înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi
disperare. Dar nu mai cred că ceea ce fac are un sens: totul devine gol şi tocmai
de acest gol fug eu. Conştiinţa mea ar putea să-mi amintească şi să lase să vină
la suprafaţă sentimente de culpabilitate: de frică fug de calm şi de linişte. Cel mai
rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mă întâlnesc cu propriul meu
adevăr ! Pentru că vreau să evit aceasta cu orice preţ, trebuie să fiu ocupat în
permanenţă. Astfel, chiar şi timpul liber devine cauză de stres şi îl acopăr cu
nenumărate activităţi. Oamenii care refuză să-şi privească în faţă propriul
adevăr fug de ei înşişi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoacă ei înşişi.
Ei nu pot accede la calm pentru că în adâncul inimii lor nu vor cu adevărat

3
aceasta: o frică, ancorată în profunzime, îi agită în permanenţă.

În pofida acestei incapacităţi de a găsi calmul, omul de astăzi aspiră să se

„desprindã”. Cursurile care promit odihna interioară umplu sălile. Se aşteaptă de
la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare găsirea acestui calm la
care aspirăm. Totuşi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru că el este
rezultatul unui drum spiritual. Călugării primelor veacuri aveau drept scop să
conducă omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al
monahismului timpuriu: de acolo a ieşit o şcoală de spiritualitate numită
„isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioară. Acest calm,
această pace nu sunt cele care se găsesc în aburii alcoolului, în somnul beţiei,
care sunt mai degrabă renunţare la realitate. Calmul monahilor este cel în care
inima accede la pace, în care frica încetează, în care omul este regenerat şi
realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienţa odihnei sabatice pe care
ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune
şi meditaţie va găsi pacea în el şi în jurul lui. Se va regăsi şi va trăi în armonie cu
el însuşi. Calea spirituală a monahilor este în acelaşi timp terapeutică.
Înţelepciunea conţinută în sfaturile lor este redescoperită astăzi de mulţi
psihologi. Această cale îşi regăseşte deplina sa actualitate doar dacă această
înţelepciune se traduce în limbajul de astăzi.

Această carte ar vrea să-i invite pe cititorii ei să se aşeze la umbra arborelui pe

care Dumnezeu însuşi ni l-a dat. Dumnezeu ne-a invitat să ne „adăpostim sub
acoperământul aripilor sale” [Psalm 60,5 (61,5)]. El este stânca la umbra căreia
ne găsim pacea. În siguranţa iubirii divine, suntem capabili să suportăm, fără
teamă, umbra noastră. „Acoperământul aripilor lui” îndepărtează tot ce poate fi
ameninţător din umbra noastră. (pag.7-13)

Cum să găsim seninătatea astăzi

Tradiţia spirituală a dezvoltat numeroase metode pentru a ne ajuta să găsim

pacea, seninătatea. Totuşi, scopul principal al acestor metode nu era pacea ci

4
rugăciunea. Preocuparea maeştrilor spirituali era cum să ne rugăm pentru a
deveni una cu Dumnezeu. Pentru Evagrie, scopul cel mai înalt era de a se ruga
fără a se lăsa distras. Pentru a reuşi trebuie ca pasiunile, dorinţele şi gândurile
să nu ne mai tulbure. Dar aceasta nu se poate face printr-o simplă decizie a
voinţei. Este necesar un lung proces spiritual pentru a accede la această stare
de pace. Încă de la primii călugări era important să se aplice metode bune.
Evagrie apreciază că cel care se luptă fără metodă se luptă în zadar. De aceea
Părinţii spirituali au acordat atâta importanţă metodei. Ea trebuie să ia în
considerare psihicul uman şi să-i cunoască legile. Desigur, de-a lungul secolelor,
căi obscure au violentat fiinţa umană. Totuşi, adevărata tradiţie spirituală s-a axat
pe căi care au condus omul la viaţă, la libertate şi la pace interioară.

Chiar dacă există un mare număr de căi încercate de către tradiţie, nu are sens
să le adoptăm pe toate deodată. Fiecare trebuie să-şi găsească pentru el însuşi
calea care îi este cea mai potrivită la un moment dat. Trebuie totuşi să ne ferim
să trecem de la o cale la alta pentru că nu ne putem atinge scopul decât urmând
o cale de o manieră cu consecventă. Dar nu trebuie să ne hotărâm asupra unei
sau alte metode pentru faptul că s-a dovedit a fi eficientă. Trebuie să avem
intuiţia a ceea ce este bun pentru noi astăzi. Trebuie să căutăm în propria
noastră tradiţie ca şi în viaţa noastră căile care duc la pace şi la Dumnezeu.
Persoanei pe care o îndrum din punct de vedere spiritual îi cer întotdeauna să-mi
spună unde şi în care moment s-a simţit cel mai bine în copilărie, în ce moment a
putut să se bucure de clipă, uitând cu totul de sine. Reflectând, această
persoană va putea să găsească calea care o va conduce astăzi spre ea însăşi, o
va ajuta să ajungă la seninătate şi să se deschidă lui Dumnezeu. Trebuie ca cele
două să se întâlnească, calea tradiţiei şi cea pe care o găsim noi înşine spontan.

Meditaţia

Calea clasică pentru a găsi pacea este meditaţia. Meditaţia creştină, practicată
începând cu secolul al III-lea, leagă ritmul respiraţiei de un cuvânt. Atenţia
acordată respiraţiei orientează conştiinţa spre viaţa interioară şi, astfel, face să

5
se nască calmul. Atât timp cât rămânem în intelect, suntem neliniştiţi: o
sumedenie de gânduri se agită acolo. Expirând ne putem imagina că dăm la o
parte toate aceste preocupări şi după un timp ne găsim calmul. Putem astfel să
legăm respiraţia de o expresie: de exemplu, inspirând: „Priveşte”, şi expirând:
„Eu sunt cu tine”. Cuvânt pe care Dumnezeu ni-l adresează aşa cum a făcut
pentru Isaia. Pentru această meditaţie este inutil să ne concentrăm. Este
suficient să rostim aceste cuvinte fără a ne reprima gândurile sau sentimentele.
În loc să ne rumegăm gândurile facem să intre în ele respiraţia şi cuvântul rostit.
Gândurile se transformă astfel şi îşi pierd capacitatea lor de hărţuire. Chiar dacă
ele nu încetează să rămână la suprafaţă, noi rămânem calmi în faţa fluxului şi
refluxului lor. Suntem ancoraţi datorită acestui cuvânt legat de respiraţie. Acest
ancoraj protejează fragila ambarcaţiune a inimii noastre de asalturile la care o
supun gândurile noastre.

Altă cale constă în a nu acorda atenţie gândurilor noastre, ci în a ne concentra

spiritul asupra cuvântului. Ne lăsăm spiritul să coboare scara cuvântului până
când atinge locul interior al liniştii. Ne punem în cuvânt şi expiraţie toată aspiraţia
noastră spre odihna sabatică divină. Se poate ca cuvântul şi suflul să ne poarte o
clipă acolo unde totul este linişte în noi, acolo unde cugetările noastre găsesc
calmul. Misticii sunt convinşi că există în noi un spaţiu de tăcere unde locuieşte
Dumnezeu. Gândurile şi sentimentele, proiecţiile şi reflectările, pasiunile şi rănile
nu au acces acolo. Acest spaţiu de linişte(tăcere) nu este „de creat”, el preexistă
în noi. Dar cel mai adesea noi suntem separaţi de el. Meditaţia ne ajută să
reînnodăm legătura cu acest spaţiu interior. Capul poate continua să se agite,
gândurile să vagabondeze, dar, în profunzime, domneşte o pace în care ne
putem lăsa să alunecăm. Ken Wilber compară meditaţia cu o plonjare
submarină. La suprafaţă, marea rămâne agitată, dar cu cât coborâm mai în
adânc cu atât calmul este mai mare. Meditaţia este o plonjare în calmul interior,
îngropat în adâncul inimii noastre. Expresia „a-şi găsi calmul” vrea să spună că,
calmul există deja, nu trebuie să-l creăm. Meditaţia este calea care ne conduce
la calm, acest loc interior.

6
A medita nu înseamnă că trebuie să fim calmi în permanenţă dar că trebuie să
evităm stresul. Meditaţia nu are nimic comun cu concentrarea. Gândurile
continuă să ţâşnească, nu le putem opri mişcarea dar, dacă nu ne îngrijim de
ele, dacă atingem profunzimile sufletului nostru datorită cuvântului şi respiraţiei,
este posibil să găsim pacea. Simţim atunci că atingem însăşi esenţa noastră.
Suntem cu totul acolo, în noi, în Dumnezeu. Suntem în mijlocul liniştii şi a păcii,
inaccesibili, de neatins. Dacă în clipa următoare problemele reizbucnesc nimic
nu ne va face să ne înfuriem. Pentru că ştim că în adâncul nostru există un
spaţiu inaccesibil acestor probleme, un loc în care suntem cu adevărat.
Dumnezeu ne eliberează de nelinişte, de judecarea altora, de aşteptările şi de
atacurile lor. Sunt suficiente aceste câteva clipe, în timpul cărora simţim în noi
acest spaţiu interior, pentru a crede în existenţa lui şi pentru a ne simţi protejaţi
de agresiunile exterioare pentru restul zilei.

Împrumutarea căilor corpului

Primii asceţi ştiau că, adesea, nu ajută la nimic să te aşezi să meditezi. Ei îl

sfătuiau pe cel care este tulburat de către patimile lui să facă mai întâi, de mai
multe ori, turul chiliei lui. Atunci când suntem prea preocupaţi, este mai bine să
alungăm mai întâi neliniştea printr-o plimbare mai lungă sau printr-un raid prin
pădure. Prin mersul pe jos ne putem elibera de ceea ce ne preocupă. Filozoful
danez Soren Kierkegaard a putut să arate că nici o grijă nu rezistă mersului. Dar
mersul sau cursa practică pentru performanţă nu ne va elibera de preocupările
noastre. Trebuie să ne abandonăm complet mişcării pentru că ea absoarbe acel
du-te vino al gândurilor noastre. Dacă, după o plimbare, ne aşezăm pentru a
medita, ne regăsim calmul mai uşor. În lumea noastră deosebit de stresantă
avem nevoie de practici corporale pentru a alunga neliniştea. Mersul pe jos,
jogging-ul, grădinăritul ne pot ajuta să ne detensionăm.

Trainingul autogen şi eutonia conduc la calm adoptând şi căi care trec prin corp.
Prin aceste două metode încercăm să deplasăm conştiinţa spre corp. Trainingul

7
autogen utilizează autosugestia. Ne imaginăm, de exemplu, cum braţul nostru
drept este cald şi greu, cum corpul nostru devine greu şi, prin calmul adus
corpului nostru, ajungem să ne liniştim neliniştea. Pentru mulţi, trainingul autogen
este un mijloc de a se „deconecta” de preocupările profesionale. În eutonie luăm
cunoştinţă de tensiunile care s-au acumulat în noi. Lăsându-ne suflul să se
răspândească până în părţile cele mai tensionate ale corpului nostru, putem să
ne destindem. Contracţiile corporale exprimă întotdeauna tensiuni psihice,
constrângeri pe care ni le impunem, presiuni, crispări. Prin „tensiunea bună”
(eutonia) a corpului ajungem la echilibrul sufletului. Neliniştea cedează locul unei
păci creatoare.

Pentru mine, calea practicii corporale înseamnă şi exprimarea prin gesturi,

înaintea lui Dumnezeu, a ceea ce mă tulbură. Adesea, sunt aşezat şi foarte
neliniştit şi, concentrându-mă asupra respiraţiei, nu reuşesc să ajung la calm.
Ceea ce mă ajută, atunci, este să-mi ridic mâinile în formă de cupă şi să-mi pun
toată conştiinţa în mâinile mele. Acest gest mă linişteşte pentru că mă
îndepărtează de intelectul meu. Dacă sunt în întregime în gestul meu, agitaţia
interioară încetează. Nici o nevoie de a gândi sau rosti cuvinte pioase: eu nu sunt
decât în gestul acesta. Pot aşadar intra în relaţie cu Dumnezeu prin acest gest
al mâinilor deschise. Toată fiinţa mea este adunată în mâinile mele. După
gesturile mâinii se poate recunoaşte esenţa unei fiinţe umane. Prin acest gest,
eu pot întinde spre Dumnezeu tot ceea ce este în mine. Am astfel sentimentul că
Dumnezeu îl primeşte şi că sunt purtat de către el.

Adesea, am dorinţa de a face un alt gest, cel al crucii. Atunci când merg, în
răcoarea dimineţii, vara după rugăciune, îmi pun braţele în cruce sub soarele ce
se înalţă. Mă simt atunci una cu Creaţia, cu mine însumi, cu Dumnezeu, cu toţi
oamenii. Nu mai există separare în mine între cer şi pământ, între spirit şi
instinct, între spiritualitate şi sexualitate. Pentru mine este o experienţă de mare
profunzime. Dacă nu pot provoca această experienţă ca prin magie, pot cel puţin,
punându-mi braţele în cruce, să presimt adesea ce înseamnă să fii una cu toate.

8
Dialogarea cu neliniştea noastră

Unii, deşi acordându-şi timp pentru a găsi calmul, se plâng că nu reuşesc să

ajungă la el. Ei ar vrea să se roage sau să mediteze dar se prăbuşesc sub
asalturile gândurilor. Tradiţia monastică recomandă în acest caz să ne examinăm
la modul profund aceste gânduri, să ne concentrăm asupra lor pentru că ele sunt
expresia propriilor noastre probleme. Dacă le luăm în considerare şi le punem în
faţa lui Dumnezeu, accedem puţin câte puţin la calm şi putem astfel să ne
rugăm. Dacă izbucneşte animozitatea faţă de un coleg, putem încerca să
analizăm această mânie. Şi dacă ea persistă, în pofida încercărilor de meditaţie,
înseamnă că ea va fi imboldul care ne va conduce să schimbăm ceva în
realitate. Putem, de exemplu, să ne apropiem de acest coleg şi să elucidăm cu el
cauza acestui conflict. Sau putem să luăm distanţă faţă de el pentru a nu ne mai
tulbura cu probleme lui. Dacă ne invadează tristeţea, regretul pentru ceea ce nu
am trăit, trebuie s-o luăm în considerare, pentru ca, traversând-o, să găsim
calmul. Aceasta poate fi ceva foarte dureros dar numai traversând-o putem
ajunge la pacea veritabilă. Dacă ne facem c-o ignorăm, această tristeţe ne va
ajunge din urmă sau se va traduce printr-o insatisfacţie sau nelinişte difuză.

Alţii consideră că gândurile care apar în ei şi care îi împiedică să se roage cu

adevărat sau să-şi găsească seninătatea nu au nici o importanţă. Ei cred că ele
nu deranjează rugăciunea lor. Dar este esenţial totuşi să percep, în pofida tuturor
acestor gânduri superficiale, pentru că ele sunt şi o parte din noi înşine, cã noi
avem şi o latură superficială şi banală. De exemplu. Pentru că ţinem la lucruri
exterioare, am putea să ne întrebăm pentru ce aceste lucruri au atâta importanţă
pentru noi. Am putea de asemenea să ne întrebăm să aflăm pe cine căutăm să
evităm în această superficialitate. Poate vom descoperi atunci ceea ce ne este
atât de dezagreabil şi vom pune degetul pe adevărata noastră problemă. Tot
ceea ce iese la suprafaţă în tăcere are un sens. Trebuie să o luăm în considerare
fără a o judeca dar întrebând-o pentru a descoperi a cui mască este. Uneori

9
neliniştea este semnul că acest mod de a medita nu ni se potriveşte, nu ni-l
putem însuşi. Ea poate însemna şi că n-am atins scopul şi că trebuie să căutăm
o formă de rugăciune mai adecvată. Sau poate indica, că multe din problemele
noastre sunt departe de a fi reglate şi că trebuie să le examinăm. Aceste gânduri
superficiale nu sunt poate decât capacul pe care îl punem deasupra vulcanului
nostru interior în lipsa curajului de a-l înfrunta.

O femeie care mi se plângea că-şi pierde timpul când se roagă, ocupată cum era
cu mii de treburi deşarte, căuta un „truc” pentru a ajunge să se concentreze în
rugăciune. Ea voia ca acest „truc” să reziste judecăţii Supraeului ei. Căutarea ei
a durat mult timp până când a fost capabilă să recunoască, dincolo de aceste
gânduri superficiale, adevăratele ei dorinţe şi toate lipsurile vieţii ei. Aceasta o
împiedica să se roage şi atunci când şi-a privit în faţă propriul adevăr, rugăciunea
şi viaţa ei au devenit mai autentice. Ea s-a eliberat în sfârşit de corsetul pe care îl
îmbrăcase pentru a înainta spiritual. Ea voia să se debaraseze de neliniştea ei
dar a trebuit ca, mai întâi, s-o accepte pentru a putea accede la un grad superior
de pace. Preocupările ei nu-i permiteau să ajungă să cunoască cu adevărat
rădăcinile neliniştii ei. Acestea nu erau în fond decât o protecţie faţă de suferinţa
unei vieţi netrăite. De multe ori aceste gânduri comune care nu urmăresc peste
tot ascund o disperare profundă în privinţa absurdităţii vieţii, disperare pe care
refuzăm să o vedem. Angoasa care rezultă de aici nu ne lasă în pace. Un bărbat
îmi povestea că el a reuşit să scape cu bine din aceasta fără a recurge la
Dumnezeu, timp de cincisprezece ani. Dumnezeu nu îi lipsea. Dar o nelinişte
persistentă l-a zguduit. O prietenă i-a spus: „Vei sfârşi într-un spital psihiatric!”
Omul respectiv nu şi-a găsit calmul decât cu ocazia unui sejur într-o mănăstire
unde a recunoscut că această angoasă ascundea de fapt o aspiraţie la
Dumnezeu.

Cel mai mare duşman al seninătăţii este stresul pe care ni-l impunem. Mulţi ar
vrea să-şi combată neliniştea. Dar ei nu-şi pot atinge niciodată scopul astfel. Ar
vrea să se bucure de pace, dar când simt fierberea lor interioară, se înfurie şi nu

10
se mai pot suporta. Adeseori, ei refuză să atingă calmul. În loc să se debaraseze
de neliniştea lor, ei ar trebui să o admită. Neliniştea reapare mereu şi trebuie să
o lăsăm să vină. Tot ceea ce este în noi are drept la existenţă. Lăsându-i locul
cuvenit, noi ne putem retrage şi o putem abandona acolo unde este ea: în capul
nostru. Astfel, Eul nostru nu este atins. Lăsând să vină tot ceea ce apare în noi,
noi le relativizăm spunând: „Acum nu mă mai ocup de aceasta.” Calmul ne este
astfel acordat. Calmul absolut, pe care mulţi ar vrea să-l atingă dintr-odată prin
metode de meditaţie, este un grad prea ridicat pentru noi pentru că nu ne poate fi
dat decât în moarte. Atât timp cât trăim, noi suportăm constant asaltul gândurilor
şi emoţiilor. Lăsându-le să ne traverseze, noi rămânem calmi orice s-ar întâmpla.
Dincolo de conştiinţă, în inima noastră, în Eul nostru adevărat neliniştea nu mai
are putere. Ea nu locuieşte decât intelectul şi emoţiile noastre.

A pune ordine cu ajutorul ritualurilor

Noi ne începem rău ziua de multe ori. Ne sculăm în ultimul minut şi înghiţim
repede micul dejun: ne pregătim o zi stresantă şi probleme superflue. Sosesc
apoi soţul/soţia şi copiii noştri prost dispuşi. Nimeni nu vrea să fie deranjat şi cea
mai mică remarcă tensionează atmosfera. În acest fel, prin ritualuri patologice,
intrăm în tensiuni şi conflicte inutile. Din contră, începând ziua printr-un ritual
benefic – o scurtă rugăciune prin care ne încredinţăm binecuvântării lui
Dumnezeu – luându-ne timp ca să savurăm micul dejun, o începem mai calm, cu
conştiinţă, satisfacţie şi recunoştinţă mai mari. La birou, nu întreprindem decât un
singur lucru odată. Pentru că, chiar şi la muncă, ritualurile ne pot ajuta să
combatem stresul. Un director de bancă va merge, de exemplu, în timpul pauzei
de prânz, să stea cu calm într-o biserică. El va aprecia acest moment în care nu
are nimic de făcut, în care nimeni nu-l interpelează şi se va bucura de a fi acolo
şi numai acolo. Va găsi astfel putere şi vigoare pentru tot restul zilei.
…
Ritualurile care marchează sfârşitul zilei de lucru sunt decisive. Mulţi sunt cei
care revin acasă stresaţi, ceea ce este favorabil disputei. Soţia este fericită de
întoarcerea acasă a soţului ei dar acesta nu este de fapt disponibil, foarte

11
preocupat cum încă este de grijile sale profesionale. Lui i-ar place să-şi
găsească pacea dar familia îi cere disponibilitatea. Copiii îl aşteaptă, soţiei i-ar
place să-i povestească ziua ei, dar el se încruntă şi nu are chef să răspundă. Ar
fi bine ca un ritual să-l ajute să se „desprindă” de muncă şi să lase în urmă
agitaţia întregii zile. Ar fi suficient poate să se aşeze câteva minute înainte de a
părăsi lucrul, confortabil şi să respire profund pentru a evacua stresul zilei. Este
posibil de asemenea ca, odată aşezat în maşină, să nu demareze imediat şi să
se pregătească pentru întoarcerea în familie. Nu putem să trecem fără tranziţie
de la agitaţie la calm. Ritualurile de trecere ne pot ajuta în acest sens.

Ritualurile sunt importante pentru că nu putem fi întotdeauna calmi. Neliniştea

este o parte a noastră înşine iar ritualurile ne ajută să o canalizăm. Este cazul
angoasei care ne cuprinde încă de dimineaţă când ne vin în minte tot ceea ce ne
aşteaptă în ziua respectivă. Este şi cazul stresului pe care îl acumulăm de-a
lungul întregii zile. Ritualul de trecere ne permite să ne descărcăm de acest stres
şi să trecem de la muncă la timpul liber al serii, la pacea sabatului. Ritualurile
constituie şi tranziţii pentru perioadele vieţii umane. Fiinţa umană trăieşte
bulversări însoţite de angoasă, de exemplu cu ocazia pubertăţii sau a crizei de la
mijlocul vieţii. În asemenea momente a fi fatal să vrem să considerăm, cu orice
preţ, pacea ca cel mai mare bine. Pentru că angoasa, în asemenea situaţii, are
raţiunea ei de a fi: ea pune în mişcare. Pacea ne-ar expune riscului de a ne fixa
într-o incapacitate de a evolua. După fazele de agitaţie ar trebui ritualuri de
trecere care să ajute să înaintăm spre o mai mare stabilitate. Am putea trata cu
solemnitate anumite aniversări, de exemplu optsprezece, patruzeci sau cincizeci
de ani. Această sărbătoare ar putea fi atunci ocazia de a pune în cuvinte
angoasa care ne nelinişteşte, care scutură vechiul pentru a face să apară noul.
Am putea de exemplu să oferim o carte care invită la pace, un curs de meditaţie
pentru a înainta pe calea spirituală, o frumoasă piatră care să exprime ceea ce
celălalt ne aduce şi în acelaşi timp ceea ce noi îi urăm.

Aceste ritualuri traduc necesitatea neliniştii, pentru că ea este creuzetul în care

12
apare noul. Nu trebuie să ne indispunem dacă, pentru câţiva ani, nu ştim ce vrem
cu adevărat şi trecem de la o idee la alta. Neliniştea este şi o parte a vieţii
noastre. Ea ne împinge să continuăm să creştem, să nu ne retragem prea
repede în repaus, să trăim cu adevărat. Avem nevoie şi de perioade calme, în
timpul cărora lucrurile se pot stabiliza, în absenţa cărora, sub dominaţia neliniştii,
nu am găsi niciodată ceea ce căutăm cu adevărat. Adeseori, avem nevoie de un
mediu calm pentru ca angoasa noastră să se exprime. Recursul la o retragere
pentru reculegere destul de lungă poate fi ocazia de a ne asculta pe noi înşine.
Se poate să luăm cunoştinţă atunci de faptul că ceea ce trăim nu ni se mai
potriveşte.

Identificarea cauzelor neliniştii

Prea adesea ne plângem că nu găsim calmul fără a căuta cauzele. Am vrea să

stăpânim neliniştea care ne zbuciumă. Dar nu astfel o vom surmonta căci în
stăpânire suntem tensionaţi. Încercaţi să păstraţi pumnul strâns şi veţi vedea ce
înseamnă să ţii lucrurile în mână. Suntem purtaţi astfel spre a fi crispaţi. Nimic nu
mai încetează şi noi nu găsim odihna. Dar simţim nevoia de a menţine lucrurile
de teamă că ne-ar putea scăpa. Aceasta seamănă mai mult cu paralizia decât cu
calmul. Această paralizie este, în acelaşi timp, o fixare de angoasă asupra a
ceea ce poate, scăpându-ne, să ne pună în pericol.

Dacă vrem cu adevărat să ajungem la calm, trebuie să chestionăm această

nelinişte care nu are decât cauze externe. Cel care nu ajunge să se „desprindă”,
seara, de munca lui este poate prea sigur de importanţa lui. Sau prea
perfecţionist pentru că îşi pune neîncetat întrebarea dacă ceea ce a făcut este
bine făcut. Sau prea anxios pentru că îşi provoacă suferinţă, întrebându-se dacă
toată lumea este mulţumită de el. Această angoasă este, poate, dirijată şi
împotriva lui Dumnezeu, în faţa căruia nu crede să-şi aibă locul lui. Pentru a nu
avea de resimţit această angoasă, el fuge în agitaţie. Această fugă îl fereşte, fără
îndoială, de a-şi pune adevăratele probleme. Un asemenea om va fi stresat
pentru că îi este frică să privească în faţă relaţia pe care o are cu soţia sa. El îşi

13
ascunde problemele de cuplu în spatele acestui stres. El justifică acest stres
spunând că este gata să se sacrifice pentru familia lui. În realitate, acest stres îi
este un refugiu pentru a se deroba de la problemele dezagreabile. De aceea
trebuie, pentru a ajunge la calm, să fim atenţi la angoasa noastră pentru a o
descifra.

Alţii nu reuşesc să adoarmă şi luptă împotriva insomniei cu ajutorul

medicamentelor. Aceasta nu este decât o soluţie de urgenţă pentru că insomnia
este legată de incapacitatea de a lăsa lucrurile aşa cum sunt. Ei nu ştiu „să lase
lucrurile în voia sorţii”, să se abandoneze, să fie în mâna lui Dumnezeu pur şi
simplu. Se tem să piardă control asupra lor înşişi şi ar vrea să păstreze mânuirea
vieţii lor. Dar voind să controlezi totul ajungi să-ţi pierzi controlul propriei vieţi, ai
nervilor tăi şi te privezi de somn. Nevoind să te laşi în voii sorţii pentru a dormi,
ajungi să te prăbuşeşti.

Cum să reacţionăm în faţa acestei insomnii? Pentru că problemele somnului

exprimă o incapacitate de a te lăsa „în voia sorţii”, ar fi zadarnic să le combaţi. E
mai bine să încerci să te destinzi prin training autogen sau eutonie. Nu să
căutăm să adormim cu orice preţ, prin aceste metode: destinderea este ceea ce
contează. Somnul va veni în plus. În ceea ce mă priveşte pe mine, recitarea
rozariului mă ajută să mă abandonez somnului.

Alţii adorm fără probleme dar se trezesc în mijlocul nopţii fără a putea să
readoarmă. Ei ar trebui să se întrebe ce vrea Dumnezeu să le spună prin
aceasta. Trezirea lor se datorează poate unui vis important pe care ar trebui să
încerce să-l interpreteze. Sau poate că Dumnezeu le dă astfel ocazia de a
reflecta cu privire la viaţa lor pentru că în cursul zilei nu-şi fac timp pentru
aceasta. În loc să se revolte împotriva acestei veghe forţate ar trebui să o
privească ca pe o şansă. Am putea de exemplu să ne sculăm şi să citim până
picăm de somn. Am putea să ne rugăm pentru familie sau prieteni şi astfel
veghea noastră ar căpăta sens.

14
Abandonarea de sine este legată de încredere. Ar trebui să ne desfacem de
obsesia lucrului şi să avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Neliniştea, de
exemplu, din cauza bunului plasament al banilor noştri şi a cursului dolarului nu
poate decât să ne tulbure somnul şi rămâne inutilă pentru că nu putem schimba
nimic acolo. Cei care au responsabilităţi, care au de luat decizii care implică
multă lume, se pot întreba îndelung pentru a şti dacă au luat deciziile cele bune.
Această chestionare le pare justificată. Ei se neliniştesc pentru cei implicaţi dar,
din simplă grijă pentru alţii, pot ajunge să neglijeze grija de ei înşişi şi liniştea lor.
Trebuie bineînţeles să reflectăm îndelung înainte de a lua decizii dar, odată luate
deciziile, noi trebuie să ne încredinţăm lui Dumnezeu. Dumnezeu va face poate
ca aceste decizii, care nu sunt neapărat cele mai bune, să se dovedească
benefice. Numai abandonându-ne lui Dumnezeu vom găsi somnul.

Cauza neliniştii şi a insomniei poate fi şi mai profundă. Angoasa ne obligă să

privim în faţă problemele nerezolvate. Ea poate fi şi expresia dorinţelor refulate
sau a rănilor necicatrizate. S-a putut întâmpla în trecut să ajungem la impas cu
privire la mai multe lucruri care acum ne ajung din urmă. Unii nu întrevăd cauza
tulburărilor lor. Şi chiar pentru îndrumătorul lor spiritual nu este uşor să ghicit.
Este necesar atunci ca ei să „dialogheze” cu neliniştea lor: „Ce vrei tu să ne
spui? Încotro vrei să ne antrenezi? Asupra a ce vrei să ne atragi atenţia?” Astfel
se ridică adesea la suprafaţă imagini, amintiri din copilărie care ne umplu de
mânie sau de tristeţe. Îmi amintesc de un om care nu conştientizase niciodată că
până atunci nu făcuse decât să se adapteze, că făcuse totul pentru a fi „băiat
bun”. În el, ceva se revolta dintr-odată împotriva acestui rol cu care se prea
obişnuise. Fără a putea să le exprime exact, el simţea în fondul acestei nelinişti
că ar fi vrut să fie cu totul altul. Această nelinişte îl invita să-şi analizeze viaţa şi
să-şi înfrunte problemele nerezolvate: nu putea deci decât să fie recunoscător
pentru aceasta.

Neliniştea indică adesea că situaţia în care trăim ar trebui schimbată. Fără a

15
înţelege exact ce ne agită, privind mai îndeaproape însă am putea descoperi în
final că meseria nu ni se mai potriveşte, că ar trebui să schimbăm serviciul sau
măcar postul în aceeaşi unitate. Poate că situaţia noastră familială nu mai poate
dura astfel: ar trebui să abordăm în sfârşit dificultăţile de cuplu sau problemele
pe care le întâlnim cu copiii noştri. Noi am evitat cu adevărat să privim
problemele în faţă de-a lungul anilor. Dar neliniştea ne constrânge acum să
privim adevărul în faţă. Cineva va descoperi, de exemplu, că a rivalizat cu fraţii
lui de-a lungul copilăriei lui. În permanenţă fiind sub presiunea de a trebui să facă
mai bine decât ei, el n-a cunoscut răgaz. Numai luând cunoştinţă şi acceptând
rivalitatea care l-a animat întotdeauna va putea să o relativizeze pe aceasta.

Neliniştea vehiculează o energie. Ar fi o eroare deci să vrei să o controlezi ferm.

Trebuie să vedem mai întâi unde vrea ea să ne conducă. Ea ne semnalează că
viaţa noastră nu este încă ceea ce ar trebui să fie, că noi nu suntem în acord cu
imaginea singulară pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre noi. Noi ne-am forţat
să îmbrăcăm un corset prea strâmt pentru noi. Neliniştea ne împinge să facem
să explodeze acest corset şi să ne punem pe calea libertăţii. În loc de a contra
neliniştea ar trebui să utilizăm energia care este în ea. Neliniştea va trece atunci
de la sine, ea îşi va fi îndeplinit sarcina, dându-ne imboldul spre noi căi. Nu mai
avem nevoie de ea. Trebuie să analizăm îndeaproape neliniştea pentru a şti
dacă ea este salutară, dacă ne face să înaintăm pe calea devenirii umane şi a
metamorfozei. Sau dacă ea ne face incapabili să fim prezenţi clipei, dacă ea ne
împiedică să vedem ceea ce este cel mai necesar: această nelinişte nu face
decât să ne sfâşie şi nu duce la nimic.

Neliniştea poate exprima o insatisfacţie pe toate planurile. Această lipsă de

dorinţă călugării o numeau akedia. Nu înţelegem spre ce ne împinge această
nelinişte, ea este mai degrabă semnul unei rupturi interioare. În fond, noi ne
revoltăm împotriva vieţii noastre, a istoriei noastre, a naturii noastre. Şi ne
răzvrătim faţă de Dumnezeu. Ne agăţăm de iluziile noastre, care nu sunt adesea
decât vise copilăreşti de măreţie. Angoasa sfârşeşte prin a ne constrânge să

16
abandonăm aceste iluzii, să ne acceptăm şi să spunem da vieţii aşa cum se
prezintă ea. Da acestei lumi care este în mod natural imperfectă şi în final da lui
Dumnezeu care nu ne urmează în reprezentările noastre eronate, care este cu
totul altfel şi pe care, adesea, ne este dificil să-l înţelegem.

Alţii simt nelinişte chiar în clipa în care se aşează pentru a medita sau a se ruga.
Decepţionaţi, abandonează astfel meditaţia sau încearcă să se constrâng la
calm. Neliniştea nu face decât să crească astfel şi să le dea dureri de cap. Şi
aici, neliniştea este o invitaţie să aducem înaintea lui Dumnezeu lucruri care nu
sunt neapărat agreabile. Decât să ne încăpăţânăm la o pietate imediată, ar fi mai
bine să-l auzim în noi pe omul puţin credincios, reticenţa noastră faţă de pietate,
dezamăgirea şi rebeliunea noastră împotriva lui Dumnezeu, latura noastră „a-
thee”. Poate că încă nu am găsit calea spirituală potrivită. Poate că am ales
meditaţia pur şi simplu la recomandarea cuiva şi gândindu-ne că ea este
remediul tuturor relelor noastre. Ar fi mai bine să căutăm ceea ce, în copilăria
noastră, ne ajuta să ne simţim bine şi să fim în acord cu noi înşine pentru că
aceasta era şi o experienţă spirituală. Suntem în acord cu noi înşine atunci când
facem una cu Dumnezeu. În experienţa mea de îndrumător spiritual întâlnesc cu
regularitate persoane care încearcă să-şi însuşească metode preluate de la alţii.
Ei sunt astfel obligaţi să lupte neîncetat împotriva propriilor lor rezistenţe. Eu îi
sfătuiesc întotdeauna să urmeze propria lor cale spirituală. Dacă neliniştea lor,
atunci când vor să mediteze, persistă, înseamnă că ei încă nu au găsit această
cale. Trebuie să ne luăm rezistenţele noastre în serios. Ele sunt semnul că ar
trebui să fim mai consecvenţi, să nu ne încredem în dispoziţiile noastre, ci în
vocea noastră interioară. Ele pot semnala şi faptul că ne contrariem fiinţa noastră
cea mai profundă. Ne rămâne atunci să descoperim calea spirituală care ne
conduce la viaţa în Dumnezeu.

A acorda atenţie

Putem trece de la nelinişte(îngrijorare) la calm concentrându-ne, în fiecare clipă,

atenţia asupra a ceea ce este. Nu mai luptăm atunci împotriva neliniştii, ci o trăim

17
în toată conştienţa. Acordăm astfel atenţie la ceea ce se petrece în noi atunci
când suntem neliniştiţi. Această privire atenţionată transformă deja neliniştea
noastră. O lăsăm să vină fără să o combatem: neliniştea este prezentă fără a ne
domina. Îi dăm dreptul să existe dar ea nu mai are primul loc. Punctul de unde
privim neliniştea noastră nu mai este contaminat de ea. Stabilim o relaţie de
prietenie cu ea iar aceasta o linişteşte mult mai bine decât dacă am combate-o
violent. Trebuie să observăm cum se traduce această nelinişte în gândurile şi în
corpul nostru, cum creşte, cum se intensifică, apoi se atenuează. Astfel, ajungem
să rămânem calmi în mijlocul furtunii.

Cuvântul „atenţie” vine din latinul attentio, derivat din attendere care vrea să
însemne „a tinde cu spiritul spre”. În atenţie acţionăm de o manieră reflectată,
conştientă, suntem pe deplin în ceea ce facem, acţionăm cu toate simţurile
deşteptate. Corp şi spirit sunt convocate în aceeaşi calitate în acţiune. A fi atent
înseamnă că sunt prezent fiecărei clipe. Percepem astfel secretul clipei, al
timpului, al vieţii. Suntem în deplină conştienţă în ceea ce facem, fie că ţinem
un instrument, un stilou sau o cheie în mână. Suntem în simţurile noastre, în
corpul nostru. Percepem ceea ce se mişcă în noi, fără teama de a recunoaşte
acolo un semn de maladie. Mergem fiind cu totul în mersul nostru, conştienţi de
mişcările noastre, de muşchii şi de pielea noastră. Ne este dificil, natural, să fim
conştienţi în fiecare clipă. Ar însemna să ni se ceară prea mult. Dar este un bun
exerciţiu acela de a trăi în fiecare zi câteva clipe în această conştienţă. Atenţia ar
putea deveni astfel un ritual: de exemplu ieşind din casă inspirăm aerul, mergând
simţind vântul şi soarele, bucurându-ne de fiecare pas.

Dar această atenţie nu trebuie să devină o nouă performanţă. Prin ea realizăm

cât de neatenţi suntem adesea. Totuşi, să nu ne judecăm! A percepe fără a
judeca conduce la calm. Cauza neliniştii noastre provine adesea din judecata pe
care o aplicăm asupra a tot ceea ce facem. În cea mai mare parte a timpului nu
ne simţim la înălţimea aşteptărilor noastre. Nesatisfăcuţi de noi înşine şi de lume
fiind, se naşte în noi o nelinişte difuză, în timp ce am putea lăsa lucrurile aşa cum

18
sunt, fără a ne simţi obligaţi să le schimbăm, pentru că ele se vor transforma de
la ele însele. Dacă nu ne contrariem pentru neatenţia noastră, ea se transformă
în atenţie fără ca noi să fim constrânşi să folosim o metodă complicată.
Percepând în cel mai mare calm neliniştea noastră simţim multe lucruri
mişcându-se în noi dar Eul care simte toate acestea nu este el însuşi în nelinişte.
El este observatorul exterior, Sinele personal de care vorbeşte psihologia
transpersonală. El rămâne în pace chiar dacă sufletul este clătinat de vijelii, chiar
dacă mediul înconjurător încă este agitat.

O altă lecţie de a fi atent este reculegerea, concentrarea. În reculegere, adunăm

ceea ce este diferit şi dispersat. Ne facem una cu noi înşine şi cu tot ceea ce
îndeplinim. Nu ne lăsăm distraşi de activităţile cele mai variate. În germană
Sammlung (colecţie, concentrare, reculegere) conţine rădăcina sam pe care o
regăsim în Achtsamkeit (atenţie) ca şi în Behutsamkeit (precauţie). Cel care
acordă atenţie este precaut, îşi extinde grija, veghează asupra a tot ceea ce
face, este pe deplin treaz. Rădăcina sam a dat Sammlung, zusammen
(împreună) şi sanft (blând). A fi blând, înseamnă a şti să fii împreună cu oamenii
şi cu lucrurile în pace. Astfel, reculegerea ne scoate di dispersie, din
divertisment, din agitaţie şi ne conduce la o acţionare readunată (gesammelt),
atentă (achtsam) şi blândă (sanft). Cel care este „împreună” (zusammen) cu
ceea ce atinge, se serveşte de aceasta cu „blândeţe” (sanft). Cel care este
„împreună” cu el însuşi, cu dorinţele lui cele mai diverse, cu patimile şi cu
emoţiile lui, este „blând” cu el însuşi şi trăieşte în pace cu propriile sale
contradicţii. Cel care este lângă cel pe care-l întâlneşte nu poate fi dur sau
grosolan, cel care este „împreună” cu celălalt îl abordează de o manieră
„blândă”.

A posti şi a face linişte

Postul este una din căile concrete care conduc la calm. El revine astăzi în
considerare. A posti timp de o săptămână, de exemplu, face ca mişcările noastre
să se domolească. Nu mai suportăm stresul care ne dă „vertij”( schwindel, ce

19
vrea să însemne „escrocherie, înşelătorie”) dar putem să lucrăm mult şi bine. Ne
„înşelăm” pe noi înşine. La începutul postului, suntem totuşi confruntaţi cu
numeroase gânduri şi sentimente diverse pe care mânia şi decepţia ne-au făcut
să le refulăm. Luăam astfel cunoştinţă de maniera în care le reprimăm, în mod
obişnuit, mâncând. Alimentele ne servesc la colmatarea breşelor prin care
ţâşnesc aceste gânduri şi sentimente negative, incapabili cum suntem să ne
privim. A rezista foamei întrerupe acest mecanism arhaic. Postul invită la a căuta
alte căi, la a ne calma adevărata noastră foame. În practica mea, eu leg
întotdeauna postul de linişte pentru că are o semnificaţie religioasă. El mă
deschide, în linişte, lui Dumnezeu şi sufletului meu.

Expresia „a-şi calma foamea” exprimă bine acest mecanism care ne este
familiar, evocat mai sus. În mod normal ne „calmăm” foamea mâncând. Mama îşi
calmează sugarul dându-i sân. Postul „calmează” foamea noastră de o altă
manieră. El ne linişteşte mergând până la capătul foamei noastre, arătându-ne
că ea este, la urma urmei, dorinţa de a iubi şi de a fi iubit, dorinţa de
împlinire şi de plenitudine. Când mama îşi linişteşte copilaşul alăptându-l, nu
numai hrana îi calmează foamea ci şi atenţia iubitoare pe care mama i-o poartă.
În post, noi renunţăm la saţietate, ne întoarcem cu iubire spre aspiraţia noastră
profundă. Iar aceasta ne conduce la a depăşi această lume. Ea se adresează,
de fapt, lui Dumnezeu care, singurul, poate linişti foamea noastră.

Cu ocazia slujbelor de miercuri, călugării cântă Psalmul 62,2: „Numai în

Dumnezeu se odihneşte sufletul meu, de la El vine salvarea mea”. Noi nu
ajungem la odihnă decât atunci când inima noastră se întoarce complet spre
Dumnezeu şi când Dumnezeu însuşi linişteşte foamea noastră de iubire şi de
prezenţă, de pace şi de plenitudine. Nu mâncând ajungem să ne liniştim pentru
totdeauna. Psalmul 131 evocă un om pios în rugăciune: „Îmi ţin sufletul în pace şi
în linişte, ca un copilaş alături de mama lui” (Psalm 131,2). Acest închinător a
făcut, fără îndoială, experienţa că Dumnezeu poate să-l calmeze în felul în care
mama îşi linişteşte copilul alăptându-l. Iubirea lui Dumnezeu poate linişti foamea

20
noastră cea mai mare şi ne poate duce la o odihnă adevărată. Atunci când luăm
în considerare foamea noastră în toată amploarea ei, atunci când încetăm să o
potolim provizoriu, să o „colmatăm” pentru a nu o mai resimţi, atunci vom
descoperi în noi un loc de pace, un loc în care domneşte calmul absolut
pentru că Dumnezeu însuşi potoleşte această imensă nostalgie. Pentru a
ajunge la acel loc, trebuie să ne punem neîncetat întrebarea: „Care este aspiraţia
mea cea mai profundă?” În post, noi lăsăm să urce la suprafaţă dorinţele noastre
şi ne întrebăm la ce aspirăm. Dar trebuie totuşi trecute prin sită răspunsurile
noastre pentru a verifica, care din ele corespunde cu adevărat dorinţei noastre
cele mai profunde. Atunci ne dăm seama că această dorinţă, numai Dumnezeu o
poate satisface. Întorcându-ne inima spre Dumnezeu, aflăm pacea în care
foamea noastră este potolită.

A face viaţa mai simplă

Agitaţia noastră vine adesea din faptul că vrem să facem prea multe lucruri în
acelaşi timp şi pentru că suntem înconjuraţi de prea multe obiecte. Ursula Nuber
dădea, cu ceva timp în urmă, în magazinul Psychologie heute (Psihologia
astăzi), „trucuri” pentru a ne ajuta să facem vid în viaţa noastră. Ea estima că
multe lucruri pe care le păstrăm, aceasta fie acasă, fie la birou, ne sunt utile rar.
Ele constituie poveri pe care le tragem după noi. Cumpărăm cutare sau cutare
aparat electromenajer gândindu-ne că ne este util dar de fapt nu-l folosim decât
de două sau trei ori. Tot ceea ce am „adunat” astfel nu ne ajută să ne reculegem
ci ne încurcă mai mult. Pentru a ajunge la calm ar trebui să ne debarasăm de
toate cele de care nu avem cu adevărat nevoie, pentru a avea suficient spaţiu de
a trăi şi pentru a ne bucura de calm. Prea-plinul nu invită la calm. Prezenţa
obiectelor devine constrângătoare împingându-ne să le găsim o utilitate pentru a
nu avea impresia de a le fi cumpărat fără rost. Ele ne invită la activitate acolo
unde am putea să ne bucurăm de timpul liber care ne este oferit.

Multe cărţi apar astăzi pe această temă: a face viaţa mai simplă. Este ceea ce
altădată se chema asceză. În asceză trebuie să ne limităm şi să renunţăm.

21
Renunţarea presupune un Eu puternic. Cel care are un Eu slab are nevoie de
multe obiecte pentru a-şi umple vidul interior. El crede că poate ajunge la calm
posedând. Dar o nevoie trezeşte o altă nevoie. A se limita nu este doar dovada
unui Eu puternic dar contribuie şi la întărirea lui. Renunţând la ceea ce toţi ceilalţi
posedă, descopăr tot mai mult propria mea identitate. Faptul că eu nu mai am
nevoie de toate acestea măreşte sentimentul că am eu. Sunt re-centrat pe mine
însumi şi nu absorbit de obiecte care ar fi trebuit să satisfacă nevoile mele. Cu
cât mai mult mă apropii de mine cu atât mai mult găsesc pacea.

A găsi odihna în Dumnezeu

Biblia ne promite că ne vom găsi odihna în Isus Cristos şi că Dumnezeu ne va

introduce în odihna sabatului, tradiţia monastică spune că numai Dumnezeu
poate metamorfoza neliniştea în pace: aceasta corespunde şi cu ceea ce pot
experimenta multe persoane astăzi. Cel care adoptă calea spirituală constată că
se detaşează de plasele stresului. El vede stresul mai apoi ca şi cum ar fi pe altă
planetă. Cel care îşi găseşte centrul în Dumnezeu află că lumea nu mai are
putere asupra lui. El aude mesajul eliberator al evanghelistului Ioan potrivit căruia
suntem, desigur, în această lume dar nu din această lume, potrivit căruia Isus ne
oferă viaţa veşnică, o viaţă asupra căreia această lume nu mai are putere. Noi nu
putem să dominăm, să menţinem neliniştea noastră, dar dacă credem că suntem
ancoraţi în Dumnezeu şi nu în lume, ne sustragem acesteia. Putem să o
observăm dintr-un loc exterior lumii, pornind de la Dumnezeu cu care suntem
una în credinţă.

Evanghelia după Ioan reflectă această experienţă a calmului în mijlocul agitaţiei.

În prima parte, Isus nu conteneşte să se explice cu adversarii săi. Toate
problemele şi toată agitaţia lumii îl ating direct. Dar în capitolul al treisprezecelea
tonul Evangheliei se schimbă. Isus este singur cu ucenicii săi, le spală picioarele
şi le vorbeşte. Cuvintele de rămas bun ale lui Isus sunt pline de o pace profundă
care vine de dincolo. Pentru că el vede totul pornind de la Tatăl său pe care îl va
întâlni în moarte, chiar şi Patima şi crucificarea sa îşi pierd pentru el caracterul

22
tragic. Isus îşi traversează Patima calm şi suveran. Tulburarea mulţimii nu îl
atinge. Ceea ce se petrece acolo este de o cu totul altă importanţă: este revelaţia
lui Dumnezeu în inima lumii noastre dezbinate.

În chiar mijlocul Patimii sale, Isus este una cu Tatăl. Această unire îl smulge din
agitaţia lumii. Isus, în rugăciunea care-i precede Patima, cere această unitate
pentru ucenicii săi. Cei care cred în el trebuie să fie una cu el aşa cum el este
una cu Tatăl, să fie „perfecţi în unitate” (Ioan 17,23). În greacă teteleiomenoi
(perfecţi) vine de la telos (ţintă, totalitate, terminare). Acest cuvânt este folosit şi
în limbajul misterelor şi înseamnă atunci iniţiere în misterul lui Dumnezeu. Isus
cere deci ca ucenicii lui să fie iniţiaţi în taina misterul unităţii, în misterul lui
Dumnezeu. Dumnezeu este Una în sine. El este una cu Fiul său coborât pe
pământ, el leagă din nou în el cerul şi pământul, Dumnezeu şi omul, lumina şi
obscuritatea. Astfel, noi trebuie să strângem în noi cerul şi pământul, nucleul
divin şi carnea umană, spiritul şi materia, înălţimea şi profunzimea.

Pentru Greci, dezbinarea constituia tragedia fiinţei umane. Sfâşiat între cer şi
pământ, între divinitate şi umanitate, între masculin şi feminin, omul grec aspiră
la unitate. El voia să regăsească unitatea originară. Acestei aspiraţii îi răspunde
Isus. Când omul a devenit una, ca Isus şi Tatăl, el reflectă măreţia lui Dumnezeu
în lume. A face experienţa lui Dumnezeu semnifică deci a regăsi propria unitate.
Această unitate este în doxa, forma prin care Dumnezeu s-a manifestat în lume.
Ea este şi condiţia adevăratei păci. Când contradicţiile nu se mai confruntă în
noi, când animus şi anima sunt una, suntem, în sufletul nostru, profund liniştiţi.

În Patimă, Isus ne indică o cale pentru a ne păstra calmul în mijlocul turbulenţelor

vieţii, exact în momentul în care suntem agresaţi, neînţeleşi şi răniţi. Nici o
încercare nu ne atinge dacă ne-am reunificat natura noastră divină cu natura
noastră umană. Rănirile, calomniile, ironiile nu ne pot smulge nicidecum din
această unire cu Dumnezeu. Cuvintele pe care le spune Isus lui Pilat sunt
valabile şi pentru noi: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. (Ioan 18,36) În

23
acest spaţiu în care singur Dumnezeu locuieşte, suntem invulnerabili şi suverani.
Din pacea şi unirea cu Dumnezeu nimeni nu ne poate alunga.

În rugăciunea sa, Isus ne arată cum să ajungem la unitatea adevărată: „Tată, cei
pe care Tu mi i-ai dat, vreau ca ,acolo unde sunt Eu, să fie şi ei cu Mine.” (Ioan
17,24) Prin rugăciune suntem aproape de Cristos. Din rugăciunea lui Isus,
Biserica din Răsărit a făcut un mijloc pentru a ne impregna tot mai mult de spiritul
lui Cristos. Pentru ea, această rugăciune rezumă toată Evanghelia. Ea leagă
Spiritul cu Cristos şi, prin Cristos, deschide pentru unirea cu Tatăl. În ce mă
priveşte, de treizeci de ani ,am făcut din rugăciunea lui Isus o cale de meditaţie.
Ea mă însoţeşte nu doar cu ocazia meditaţiei de dimineaţă ci pe tot parcursul
zilei. Rugăciunea lui Isus mă pune, întotdeauna şi peste tot, în relaţie cu mine
însumi. Ea mă face să simt unitatea cu Dumnezeu în mijlocul agitaţiei cotidiene.
Atunci când, pe inspiraţie, rostesc cuvintele: „Doamne Isuse” iar, pe expiraţie:
„Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine!” sunt acolo unde este Cristos. Îl simt astfel
pe Cristos coborând în străfundurile sufletului meu, inclusiv în cotloanele pe care
i le interzic. Cristos locuieşte astfel toate „încăperile” corpului şi sufletului meu.
Simt o pace profundă, sunt în acord cu tot ceea ce este, unit cu Cristos şi cu
oamenii, reconciliez contradicţiile în mine. Nu mai sunt clătinat dintr-o parte în
alta, sunt pe deplin aici, prezent momentului în Dumnezeu.

Când suntem una cu Dumnezeu, când ne găsim sursa noastră în Dumnezeu,

agitaţia care ne înconjoară nu ne mai atinge. O percepem, desigur, dar ea nu
mai atinge spaţiul interior locuit de Dumnezeu. Pe măsură ce Dumnezeu umple
inima noastră, agitaţia ne atinge tot mai puţin. Întâlnirea cu Dumnezeu este
însoţită întotdeauna de o profundă pace interioară. În Dumnezeu, turbulenţele
sufletului nostru se liniştesc, contradicţiile noastre se rezolvă. În Dumnezeu este
adevărata odihnă, cea a sabatului pe care ni l-a promis. Pentru Nicolas de Flue
„pacea este totdeauna în Dumnezeu căci Dumnezeu este pacea, şi pacea nu
poate fi distrusă, în timp ce discordia poate fi”.

24
Orice cale care ne apropie de comuniunea cu Dumnezeu ne apropie de pace.
Pentru unul aceasta va fi meditaţia, pentru altul euharistia, pentru un al treilea o
plimbare. Căile care ne pot conduce la unirea cu Dumnezeu sunt numeroase.
Acestea nu sunt simple tehnici care ne pot ajuta să surmontăm neliniştea
noastră: căile care duc într-adevăr la pace trec prin experienţa propriului nostru
adevăr, prin întâlnirea cu Dumnezeu. La urma urmei este calea rugăciunii şi a
meditaţiei care, după un ocol prin propriul nostru adevăr, ne conduce până la
Dumnezeu şi ne oferă, în Dumnezeu, o partea din pacea divină.

Pacea ca împlinire a timpului

Timpul şi eternitatea sunt una atunci când opoziţia dintre Dumnezeu şi om, dintre
cer şi pământ dispare. Intrăm atunci în pacea sabatului divin. Această pace
veritabilă ne face să atingem eternitatea. Augustin o evocă deja atunci când se
gândeşte la pacea celei de a opta zi, cea a învierii. Cea de-a opta zi este cea în
care participăm la pacea eternă a sabatului divin.

Căci această pace eternă continuă cea de-a opta zi şi nu se

opreşte cu ea, altfel nu ar fi eternă. Din acest motiv, cea de-a opta
zi se confundă cu prima şi astfel viaţa originară nu se adevereşte
ca fiind trecută ci înzestrată cu pecetea eternităţii. (Augustin –
Confesiuni).

Opt este cifra eternităţii, cea de-a opta zi este ziua care nu cunoaşte seară.
Cristelniţele baptisteriului erau octogonale pentru că, prin botez, suntem
scufundaţi în viaţă eternă a lui Dumnezeu. Cea de-a opta zi, pentru Augustin,
este şi cea în care timpul şi eternitatea coincid. Toată aspiraţia lui tinde să aibă
parte de eternitate în mijlocul timpului.

Dar în această lume, zilele trec, unele pleacă, altele vin, niciuna nu
rămâne. Chiar şi momentele în care vorbim se succed unele după
altele, prima silabă pentru ca să poată răsuna următoarea. Faţă de
momentul în care am început să vorbim, am devenit deja puţin mai

25
 bătrâni şi, fără îndoială, acum sunt mai bătrân decât azi dimineaţă.
Astfel, nimic nu rămâne stabil, nimic nu rămâne ancorat în timp.
Pentru aceasta trebuie să-l iubim pe Cel prin care au survenit
timpurile pentru a fi eliberaţi din timp şi ancoraţi în eternitate, acolo
unde timpul nu mai este instabil. (Augustin – Confesiuni.)

Augustin aspiră la pacea în care , în chiar sânul timpului, eternitatea este deja
prezentă, în care timpul şi eternitatea coincid.

Timpul şi eternitatea coincid în clipa prezentă. Atunci când suntem cu totul

prezenţi, timpul se opreşte. Fiecare a simţit fascinaţia produsă de un apus de
soare: atunci uităm că timpul trece. Când suntem absorbiţi de un eveniment
uităm timpul şi nu mai suntem decât momente pure, prezent pur. Avem atunci
intuiţia odihnei eterne la care participăm deja. Toţi misticii vorbesc despre acest
prezent pur în care fac ei experienţa lui Dumnezeu. Pentru Meister Eckhart,
omul, în unire cu Dumnezeu, depăşeşte orice timp şi participă deja la eternitate:
„Ţelul [este de a găsi locul] în care spiritul se menţine în odihnă, unit cu draga
eternitate.” Eckhart vorbeşte aici despre plenitudinea timpului. În comentariul
epistolei către Galateni (4,4): „Dar când a venit plenitudinea timpului, Dumnezeu
l-a trimis pe Fiul, născut din femeie, născut sub Lege”, el scrie:

Când este plenitudinea timpului? – Când nu mai este timp. Când, în

timp fiind, ne-am pus inima în eternitate, când toate lucrurile
temporare au murit în noi, atunci este plenitudinea timpului.” (Maitre
Eckhart – Traites et Sermons).

Această experienţă, în care timpul şi eternitatea coincid, o putem face atunci

când suntem absorbiţi în contemplarea unei flori, a unui peisaj, a unui tablou.
Când suntem numai privire nu mai există diferenţă între cel care priveşte şi
obiectul privit. Atunci timpul se opreşte. Mai putem presimţi această pace atunci
când ascultăm o frază de Bach sau Mozart, atunci când suntem numai auz şi
când nimic nu ne poate distrage, când suntem absorbiţi de ascultare. Aceasta ni

26
se poate întâmpla , adesea, şi atunci când citim. Plonjaţi în lectura noastră, ceva
ne mişcă şi nu mai putem să citim. Paradoxul provine din aceea că, coincidenţa
dintre timp şi eternitate trece prin simţuri. Experienţa spiritului ne este dată prin
materie, cea a infinitului prin spaţiu şi cea a eternităţii prin timp. Când suntem cu
totul în meditaţie, suntem şi pe deplin prezenţi şi simţim pacea absolută.
Abandonându-ne soarelui, îi simţim căldura pătrunzându-ne şi, dacă suntem
complet concentraţi asupra pielii noastre, agitaţia spiritului încetează. Spiritul se
lasă absorbit prin simţuri şi parvine, în ele, la odihnă. Astfel simţim unitatea:
spiritul şi simţurile sunt una, în acelaşi fel ca şi timpul şi eternitatea.

Pentru mine ascultarea este o experienţă importantă. În anii şaptezeci, am mers

adesea la Rutte, la Karlfried Graf Durckheim. Ascultându-l vorbind, totul în mine
devenea calm. La capătul câtorva conferinţe, puteam deja să ghicesc ce urma să
spună. Dar nu aceasta era important pentru că din cuvântul lui emana ceva ce
mă liniştea. Gândurile care se agitau în mine tăceau, nu mai eram în analizare şi
reflexie, ci în ascultare. Aceasta mi se întâmplă adesea atunci când aud un pasaj
din Bibie. Dacă este bine citit, dacă cel care citeşte este pe deplin în cuvântul pe
care-l citeşte, mă pot lăsa absorbit cu totul în ascultare. Nu mai îmi amintesc, pe
urmă, ce am auzit, dar cuvintele m-au liniştit. Ele m-au pus în relaţie cu adâncul
inimii mele, unde totul este calm şi unde locuieşte Dumnezeu. Cuvintele mă
conduc la misterul lui Dumnezeu, dincolo de cuvinte. Ele dau acces la odihna
eternă a sabatului divin.

Pacea ca întrerupere a timpului

Teologul Johann Baptist Metz a dat cea mai scurtă definiţie posibilă a religiei: o
întrerupere (a timpului). Odihna sabatică a lui Dumnezeu întrerupe lucrarea
sabatică a omului, rugăciunea suspendă, într-un mod salvator, stresul cotidian.
Nimeni nu poate trăi mereu şi peste tot în calm interior. Un conflict ne
acaparează, cineva ne contrariază, şi imediat mecanismul prin care ne rănim pe
noi înşine se pune în mişcare. Ne întoarcem împotriva noastră cuvintele
producătoare de răni, ne tulburăm în noi reproşându-ne că nu am ştiut să

27
reacţionăm mai bine. Hotărârile pe care le-am luat de a ne păstra pacea
interioară nu ne mai sunt acum de nici un folos. Şi, atunci când începem să ne
rugăm înaintea lui Dumnezeu, suspendăm procesul care ne conduce de la
jignirea îndurată la cea pe care ne-o aplicăm noi înşine. În rugăciune, ne
retragem pentru moment din tot ceea ce ne acaparează, le luăm pe toate în
considerare pornind de la Dumnezeu. Prin această distanţă sănătoasă ne
eliberăm de tulburare şi de griji. Rugăciunea ne aduce la calm chiar în mijlocul
tulburării. Rugăciunea cotidiană ne garantează că nu ne vom lăsa înşfăcaţi de
stres mai mult de opt ore şi ne oferă balize pentru a lua recul ca să ancorăm, din
nou, viaţa noastră în Dumnezeu şi să o liniştim.

Întreruperea salvatoare a religiei se revelează, mai mult chiar decât în rugăciune,

în sărbătoare. Aceasta din urmă este incursiunea eternităţii în timp. Ea este
suspendare a lucrului, a profitului, a calculului. Ea se situează în afara timpului şi
ne smulge din tot ceea ce are viaţa ca funcţional şi din rutina cotidiană.
Sărbătoarea se caracterizează prin „uşurinţă” şi „lejeritate”. Josef Piper spune că
noi suntem incapabili să celebrăm cu adevărat sărbătorile pentru că nu mai
vedem legătura dintre sărbătoare, cult şi odihnă. „A celebra o sărbătoare
înseamnă a exprima acordul nostru complet faţă de lume de o manieră
excepţională.” Dacă noi spunem da acestei lumi, dacă o luăm în considerare ca
pe o creaţie divină şi dacă îl lăudăm pe Dumnezeu pentru aceasta, atunci putem
celebra o sărbătoare care, suspendând cotidianul, ne ajută să participăm la
Adevărat. Platon credea că zeii avuseră milă de oameni, acordându-le, pentru a
le alina durerea, „întoarcerea zilelor de cult de sărbătoare şi ca tovarăşi de
sărbătoare Muzele şi pe zeii Apolon şi Dionisos”. Dacă acest acord faţă de lume
nu este dat, dacă acest da în faţa vieţii nu este rostit – aşa cum Dumnezeu îl
aşteaptă de la noi – atunci aceste sărbători sunt artificiale, aceste „pseudo-
sărbători” potrivit lui Piper, nu sunt „decât o formă şi mai extenuantă de lucru”.

”Festivitate” vine din latinul festum. Adjectivele festus şi festivus semnifică „festiv,
solemn,” dar şi „agreabil, fermecător”. O dies festus, zi festivă, se deosebeşte de

28
feriae, zile consacrate odihnei. Ziua de sărbătoare se caracterizează printr-o
organizare precisă a timpului, prin celebrarea unui ritual, printr-o masă solemnă,
prin jocuri şi muzică. Sărbătoarea corespunde unei suspendări în cotidian, unui
prisos de viaţă pentru că Dumnezeu însuşi face irupţie în viaţa noastră.
Sărbătoarea ne leagă din nou cu originea şi anticipează, în acelaşi timp, viitorul.
Noi sărbătorim odihna sabatului veşnic al lui Dumnezeu. Această odihnă a
sabatului nu este inactivitate ci bucuria lumii; este celebrare a vieţii noastre care
devine demnă de a fi trăită pentru că este transformată şi salvată de Dumnezeu.
Pentru că, în sărbătoare, avem parte de realitatea lui Dumnezeu, ea ne acordă o
odihnă şi o recreaţie, altfel şi mai pline, decât activismul distracţiilor. Potrivit lui
Clement din Alexandria, pentru că viaţa este o sărbătoare continuă, nu mai avem
nevoie de zile de sărbătoare. Dacă avem conştienţa de a trăi fiecare zi în
apropierea binefăcătoare şi iubitoare a lui Dumnezeu şi de a acţiona prin harul
său suntem astfel în mâna lui Dumnezeu şi putem celebra munca noastră ca pe
sărbătoare a creaţiei. Munca nu este o sarcină ci o plăcere, o sărbătoare
celebrată cu Dumnezeu. Viaţa noastră cotidiană nu mai este dominată atunci de
stres ci de pace.

Sărbătoarea, cale a păcii, celebrează întotdeauna acţiunea lui Dumnezeu în noi.

Ea constă într-o laudă adusă lui Dumnezeu, în care inima omului îşi găseşte
seninătatea. Noi căutăm să rezolvăm, spiritual sau psihologic, problemele
noastre, am vrea să surmontăm frica noastră, stările noastre depresive dar nu
prin dominare ajungem la pace. Voinţa de a stăpâni, de „a lua în mâini”,
generează, la rândul ei, frica de a pierde controlul. Nu trebuie deci să căutăm să
gestionăm fricile şi stările noastre depresive, patimile şi emoţiile noastre, ci să
ne reconciliem cu ele şi să facem din ele, depăşindu-le, suportul unei laude
aduse lui Dumnezeu. Aceasta este revelaţia pe care a avut-o Henri Nouwen cu
ocazia sejurului său la călugării trapişti. La început, credea că se poate desface
de problemele lui găsindu-şi pacea într-o mănăstire. Dar curând, starea sa
depresivă a revenit. El a recunoscut atunci că „o mănăstire nu este făcută pentru
a rezolva problemele, ci pentru a-l lăuda pe Domnul în pofida lor". Dacă îl lăudăm

29
pe Dumnezeu chiar în mijlocul întâmplărilor vieţii noastre, a conflictelor
nerezolvate, scăpăm de sub puterea lor şi aflăm calmul şi destinderea.
Sărbătoarea este expresia acestei destinderi în mijlocul unei lumi în care atâtea
probleme sunt în aşteptarea soluţiilor. Dacă am aştepta ca toate problemele să
fie rezolvate n-am putea niciodată să celebrăm sărbători. Am rămâne închişi în
cercul vicios al conflictelor. Sărbătoarea este aşadar o suspendare
salutară(salvatoare). Dar nu vom trăi seninătatea pe care o oferă sărbătoarea
decât dacă îl lăsăm pe Dumnezeu să intre în viaţa noastră, lăudându-l ca şi
Creator. Dacă vom celebra în deplină conştienţă sărbătorile ca pe nişte
întreruperi benefice, vom putea spune, împreună cu Clement din Alexandria, că
viaţa noastră este o sărbătoare perpetuă. (pag.112-161)

(fragmente traduse din cartea:

Anselm Grun- Invitation à la sérénité du coeur,
Editura Albin Michel, Franta,2002,
Traducerea îmi apartine, VJ)

30
Anselm Grun

Credinţă şi psihologie

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă"

"Îngrijirea sufletului” reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. Se

pare chiar că psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii.
Aceasta se datorează , după dumneavoastră, incapacităţii Bisericii de a propune omului
contemporan un ajutor, într-un mod inteligibil, în rezolvarea problemelor interioare?

Este sigur că Biserica şi-a pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. Ea s-a îngrijit
foarte puţin de sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura acestuia
pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui. Biserica ar trebui să
înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care, pe vremea lor, erau adevăraţi
terapeuţi pentru oamenii în căutare.

În Statele Unite astăzi, consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte
obişnuit. Este vorba de o practică tipic americană, de o modă, sau această practică are
raţiuni mai profunde?

Să spunem mai întâi că vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte
american. Dar la noi această practică se răspândeşte. Ea se înrădăcinează în faptul că s-a
pierdut sensul relaţiilor interpersonale. Altădată, omul avea ocazia să vorbească mult cu

31
prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie pastorală sau în
confesiune. Astăzi, aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte din ce în ce mai mult timpul
pentru pastoraţie.

Astăzi, pentru mulţi oameni, psihologii l-au înlocuit pe confesor. După părerea
dumneavoastră, a fost neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul
confesiunii decât împlinirea unei prescripţii religioase?

Noi am lăsat confesiunea să se degradeze într-un ritual vid. Pentru o confesiune autentică
dialogul este indispensabil. Dar atunci când se efectuează confesiuni în masă, lipseşte
timpul pentru o discuţie. Confesiunea ar fi cu siguranţă pentru mulţi, şi astăzi, un bun
mijloc de a vorbi de partea lor de umbră şi de culpabilitatea lor; primind absolvirea, ei ar
putea astfel face experienţa a ceea ce înseamnă, pentru ei, o primire necondiţionată din
partea lui Dumnezeu. Ar trebui să găsim noi forme de confesiune(de exemplu o
confesiune în cursul unei discuţii), dar şi să promovăm formarea psihologică a
confesorilor. Pentru că penitenţii caută oameni apţi să-i înţeleagă şi să-i ajute pe calea lor
spirituală.

Această problemă s-a pus de secole. Chiar dacă existau suficient de mulţi preoţi totuşi
confesiunea era o formalitate. Până în ultima vreme se utilizau ceea ce se numeşte
examene de conştiinţă care se bazau pe o listă de păcate grave sau venale. Cum
consideraţi această confesiune şi cum să se schimbe concret modul de a ne confesa?

Maniera de a ne confesa în ultimele veacuri a fost extrem de formală. Cu toate acestea

confesiunea rămâne o ofertă salvatoare importantă din partea Bisericii, pe care o recunosc
chiar şi unii psihoterapeuţi. Ar fi bună de asemenea redescoperirea planului
psihoterapeutic al sacramentului reconcilierii. Oamenii ar veni mai des să-şi întâlnească
confesorul. Cu siguranţă nu atât de des ca acum o sută de ani, dar totuşi în momentele în
care au nevoie în mod real. Examenul de conştiinţă oferă un ajutor sigur cu condiţia să nu
fie de un formalism fără judecată. N-ar trebui să fie vorba decât de simple sugestii
destinate examenului de conştiinţă.

32
În cărţile dumneavoastră asociaţi adeseori privirea credinţei cu cea a psihologiei. Există
în zilele noastre posibilităţi de rezolvare, pentru asistenţă spirituală, fără cunoştinţe de
psihologie modernă?

A asista spiritual pe cineva implică o cunoaştere a sufletului omenesc. Să o recunoaştem:

tradiţia spirituală a dobândit un capital de înţelepciune plecând de la relaţia sa cu psihicul
omului. Dar cunoaşterea spirituală trebuie să fie asociată astăzi cu psihologia pentru a
putea lua în considerare omul aşa cum este el. Cel care, în zilele noastre, asistă spiritual
persoane fără cunoştinţe psihologice – descoperind de exemplu prea târziu aspecte
patologice, nevroze, răni interne sau fale reprezentări - , poate chiar să le angajeze pe căi
fără ieşire.

În ce anume vedeţi aportul principal al psihologiei în rezolvarea problemelor religioase?

Ce poate oferi psihologia credinţei?

Psihologia nu pune în ordine problemele religioase. Dar ea ne incită să ne întrebăm

asupra credinţei noastre, asupra concepţiilor infantile, asupra fugii din faţa realităţii fiinţei
noastre. Psihologia are deci o funcţie critică a religiei. Şi mai exact psihologia lui Jung şi
psihologia transpersonală sunt cele care mi-au dat încredere pe calea mea spirituală. Ele
mi-au arătat că drumul meu spiritual mă conducea la o sănătate psihică dând sens vieţii
mele.

Avantajul psihologiei rezidă în aceea că putem percepe sufletul omenesc ca pe un tot. Ea

mă ajută să iau cunoştinţă de globalitatea existenţei mele. Într-adevăr, relaţia mea cu
Dumnezeu nu poate fi pe deplin vie decât dacă sunt capabil să-i să-i prezint tot ceea ce se
află ascuns în mine. Adeseori întâlnesc persoane de o mare pietate care sunt incapabile
să-i prezinte lui Dumnezeu rănile înscrise în profunzimea fiinţei lor. În consecinţă,
raportul lor cu Dumnezeu nu poate fi plenar. Psihologia mă ajută deci să-mi identific
propriile răni fără a putea totuşi să dea un sens vieţii mele, ceea ce poate face numai
credinţa. Dar trebuie mai întâi ca eu să încep prin a recunoaşte toate problemele mele

33
pentru a le putea prezenta lui Dumnezeu. Atunci numai îmi este posibil să parvin la o
transformare interioară şi la o vindecare. Mai mult, psihologia are un rol critic, deja
evocat, în privinţa vieţii spirituale. Ea poate să-mi arate dacă, prin intermediul
spiritualităţii, nu cumva caut doar să-mi croiesc propria mea cale. Atunci când
spiritualitatea devine un mijloc pentru a-mi permite să elimin problemele mele sau să le
evit, o asemenea practică spirituală(sau chiar o reprezentare a lui Dumnezeu) poate
deveni un drog. Psihologia deci îmi oferă un criteriu important pentru a judeca
autenticitatea credinţei: acolo unde credinţa şi viaţa spirituală mă conduc la trezirea vieţii,
la libertate interioară, la pacea inimii şi la armonia cu sine, este pentru că este vorba de o
cale bună.

Unii credincioşi atenţionează contra pericolului psihologizării credinţei. Unde sunt

limitele pentru ca psihologia să nu înlocuiască credinţa?

Psihologia nu trebuie să fie norma ultimă a credinţei. Credinţa depăşeşte psihologia. Ea

trebuie doar să se confrunte cu psihologia. Dar scopul credinţei nu este în primul rând
sănătatea psihică(şi deci ceva important ar putea să-i scape), ci deschiderea spre
Dumnezeu şi împlinirea dorinţei sale umane în Dumnezeu.

Ne întrebăm cu privire la raţiunea pentru care omul, din punct de vedere psihologic, se
poate scuza pe sine de ceva fără ca apoi, din punct de vedere spiritual, să poată numi
corect lucrurile. Un anumit număr de păcate se raportează disimulat(făţarnic, cu perfidie)
la o rană interioară…

Cu toată înţelegerea noastră pentru atitudinea noastră, adeseori influenţată de propriile

noastre răni şi temeri, există o culpabilitate reală pe care o recunoaşte şi psihologia, şi cu
aceasta trebuie să venim la Dumnezeu. Psihologia ne poate ajuta să atenuăm apăsarea
noastră. Dar nu este aptă să o elimine nici să o ierte.

34
Vorbeam de faptul că mulţi tineri vă citesc cărţile. Ori, ei au probleme diferite şi au o altă
mentalitate decât cea a generaţiei dumneavoastră. Este astăzi mai dificil să captivezi
tinerii sau să-i faci interesaţi de o viaţa spirituală?

Practic pastoraţia tinerilor de douăzeci şi cinci de ani. Am învăţat să evaluez dorinţa

spirituală a tinerilor. Există în zilele noastre mulţi tineri care nu manifestă nici un interes
pentru credinţă. Aceasta ţine mai mult de o influenţă exterioară care acţionează asupra lor
decât de o indiferenţă reală. Eu cred că tinerii sunt deschişi chestiunilor credinţei cu
condiţia să ne străduim să le oferim un discurs care să-i atingă şi să le mişte inimile. De
asemenea este capital să li se comunice tinerilor o experienţă spirituală autentică. În acest
caz vor veni bucuroşi. Aceşti tineri refuză pur şi simplu formele insipide, depăşite sau
convenţionale, în spatele cărora ei nu simt nici o viaţă autentică, ci doar o rutină. Ei caută
acolo o realitate autentică şi nu o integrare.

Aţi amintit că la începutul studiilor de teologie, aţi întâlnit mari dificultăţi personale. În
ce sens?

Atunci când am intrat în mănăstire voiam,ca şi regele din parabola lui Isus, să plec la
război cu zece mii de soldaţi contra tuturor defectelor şi slăbiciunilor mele. Mă încredeam
în forţa voinţei mele proprii şi mă gândeam: e suficient să vrei ca să reuşeşti. Dar n-am
acordat destulă atenţie adevăratelor mele aspiraţii şi dorinţe. Am eşuat evident căci
lipsurile şi slăbiciunile m-au ajuns din urmă. Atunci Dumnezeu mi-a arătat o altă cale,
cea a îndurării.

Ce v-a ajutat cel mai mult?

Întâlnirea cu psihologia şi practica meditaţiei care au contribuit la eliberarea mea

interioară. Şi ceea ce m-a clarificat cel mai mult a fost să vorbesc despre această situaţie
cu confraţii mei şi să iau împreună cu ei o cale comună care a condus la libertate şi
vitalitate.

35
Ce v-a învăţat concret meditaţia zen şi psihologia jungiană?

Am învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte şi ea m-a învăţat poziţia asiză. Am

învăţat că nu era vorba de a reflecta ci de a exista pur şi simplu în clipa prezentă şi de a
căuta calea care conduce la centrul meu intim. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia
aparţine în mod esenţial omului. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să reinterpretez şi să
înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din Biblie. Şi, în acelaşi timp, am învăţat de la
Jung să acord atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra oamenilor. De
fiecare dată când spiritualitatea îl face pe om bolnav sau plin de emfază este pentru că ea
nu corespunde spiritului lui Isus. Spiritualitatea este întotdeauna legată de procesul de
dezvoltare a oamenilor. A pleca la drum spre spiritualitate, înseamnă a găsi adevăratul
sine. Însă pe acest drum, trebuie ca fiecare să-şi vadă cu exactitate şi să-şi lucreze
realitatea sa proprie, cu părţile ei de umbră.

Aţi mai spus că nu ar trebui să intre în mănăstire decât oamenii care au gustul vieţii.
Pentru ce este această realitate aşa de importantă?

Pe parcursul întâlnirilor(lecţiilor) pe care le ţin la mănăstire remarc că numeroşi preoţi şi

călugări nu şi-au ales calea spirituală pentru că ar fi căutat bucuria vieţii. Ei au fugit de
viaţă. Cel care intră în mănăstire pentru a se eschiva de la problemele lui de viaţă şi
găseşte acolo o cale liniştită poate să-l găsească pe Dumnezeu cu mare dificultate.
Evanghelia lui Ioan spune despre Isus: „În El era viaţa”(Ioan 1,1) şi în prima epistolă a
lui Ioan se poate citi: „În Cristos a fost arătată viaţa” (1Ioan 1,2). Numai cel care caută
viaţa o va găsi. Se poate spune chiar: numai cel care caută viaţa o va găsi din abundenţă.
Dacă numai negatorii vieţii ar intra în mănăstire nu ar ieşi din ea nici o viaţă. Nu ar mai fi
vestit Cristos, el provocatorul vieţii, ci o imagine de Dumnezeu auto-fabricat.

Unii tineri visează să „trăiască în cer” cât mai repede posibil: adică să devină un om
spiritual. Ei urmăresc adeseori acest ideal într-un mod foarte radical.

36
Când tinerii sunt numai „spirituali” şi încep să vorbească cu euforie despre experienţele
lor spirituale, eu îi ascult întotdeauna cu seriozitate. Dar în acelaşi timp îi întreb despre
viaţa lor concretă, despre obiceiurile lor cotidiene: „Când te scoli? Cum reuşeşti în munca
ta? Cum merg studiile tale? Cum sunt relaţiile tale?” Insist asupra vieţii lor concrete
pentru ca ei să nu desprindă ci să integreze spiritualitatea lor în cotidian. Altfel
spiritualitatea lor nu este decât o fugă din faţa vieţii cotidiene, riscând să se învârtă într-
un mod narcisic în jurul lor înşişi. La unii tineri instabili care sunt în căutare de
spiritualitate percep pericolul de a se vrea interesanţi şi de a se ocupa prea mult de ei
înşişi.

În afară de aceasta, să amintim încă un pericol menţionat deja mai sus: în cazul în care
mă văd prea ideal, voi respinge şi voi refula tot ceea ce nu corespunde acestei imagini
ideale. Aceste particularităţi negative reprimate vor izbucni totuşi într-o zi sau alta şi le
voi proiecta asupra altor oameni, opunându-mă lor şi condamnându-i.

Sprijinindu-mă pe propria mea experienţă pastorală pe lângă preoţi, călugări şi laici

credincioşi, am constatat că există în viaţa umană două forţe fundamentale care se opun
idealului pe care ni l-am făcut despre persoana noastră şi pe care încercăm să-l refulăm:
agresivitatea şi sexualitatea. Dificultatea constă în aceea că noi folosim toată energia
noastră vitală ca să refulăm sau să reprimăm aceste forţe puternice în timp ce rezultatul
este extrem de aleatoriu.

Pentru ce motive sunt credincioşii mai neliniştiţi şi traumatizaţi de sexualitate, în timp ce

pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai periculoase pentru salvarea oamenilor?

În toate culturile sexualitatea este percepută ca ceva fascinant, dar în acelaşi timp, ea
poate deruta oamenii. Unele persoane spirituale trăiesc sexualitatea lor ca pe o putere
proprie care le perturbă ideile spirituale şi le dezechilibrează. Dar refularea sexualităţii îşi
are cauza şi într-o frică profundă de sexualitate aşa cum a fost ea considerată de secole de
către morala sexuală a Bisericii catolice romane. Ea s-a ocupat prea mult de reprimarea

37
sexualităţii în loc să se ocupe de transformarea ei. N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de
spiritualitate, ceea ce mistica a făcut întotdeauna.

Aţi putea fi mai concret? Pentru mulţi oameni legătura dintre sexualitate şi mistică este de
neconceput!

În mistică ca şi în sexualitate se vizează un extaz, este vorba de a-şi abandona propriul eu

şi de a se uita pe sine. În sexualitate se abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt
om, dar în această iubire umană, se poate presimţi şiiubirea infinită a lui Dumnezeu. În
mistică, eu caut această experienţă cu Dumnezeu, adică unirea cu Dumnezeu. Să nu uităm
că misticii şi-au exprimat experienţa lor cu Dumnezeu recurgând la un limbaj erotic,
pentru că acesta poate cel mai bine descrie ceea ce dă Dumnezeu omului atunci când este
una cu El.

Cum poate tânărul să dobândească o noţiune sănătoasă despre sexualitate în Biserică sau
în familie când acest subiect este tabu, cum este cazul adeseori, şi dacă păcatul în acest
domeniu este „supraestimat”?

Este esenţial ca tânărul să-şi trateze sexualitatea în bucurie şi să o considere ca dar de la

Dumnezeu. Dar în acelaşi timp, el trebuie să înveţe să rămână liber vis-a-vis de
sexualitatea lui şi să înveţe că nu trebuie să se lase determinat de ea. Pavel spune despre
sexualitate: „Totul îmi este permis; dar nu totul îmi este profitabil. Totul îmi este permis
dar înţeleg să nu mă las dominat de nimic!” (1 Co 6,12). Sexualitatea este bună. Dar ea
nu trebuie să mă influenţeze. Altfel ea mă poate domina şi dezorienta.>

Să evocăm cea de-a doua forţă care este agresivitatea. O putem întâlni şi în Biserică?

Mai întâi trebuie să spunem că agresiunea este forţa care clarifică raportul de proximitate
şi de distanţă. Agresiunea înseamnă: a se apropia de ceva, a apuca ceva, a lua ceva în
mână. Agresivitatea nu trebuie în nici un caz să devină agresiune de sine, cum apare
adesea în forme agresive de pietate şi nu trebuie nici să se întoarcă împotriva altuia.

38
Care sunt cauzele acestor forme degradate ale agresivităţii în viaţa spirituală?

Rădăcinile acestor atitudini , în care omul este foarte agresiv împotriva sa – şi, foarte
adesea, în numele lui Dumnezeu, împotriva altuia -, provin de obicei din experienţa
singurătăţii interioare. Oameni care nu s-au simţit bine veniţi ca şi copii îşi dirijează ura
pe care o simt contra părinţilor împotriva lor înşişi. Ei sunt agresivi şi distructivi contra
lor înşişi pentru că este singura lor manieră de a se simţi pe ei înşişi.

Dar perfecţionismul nu este o anume formă de agresivitate contra sine însuşi?

Perfecţionistul ar vrea să facă eradicarea cu violenţă a tuturor defectelor sale. Este

inuman. Căci omul nu este Dumnezeu, el este om. El este deci o fiinţă comportând
slăbiciuni şi o parte de umbră. Numai când omul se acceptă pe el însuşi, cu tot ce se află
în el, numai atunci poate să se transforme şi să urmeze calea sa interioară. Cel care luptă
împotriva tuturor defectelor sale face o fixaţie asupra lor şi nu va putea să scape de ele.
Defectele vor genera o forţă contrară atât de intensă încât omul se va afla dezarmat în faţa
lor sau din ce în ce mai feroce împotriva sa şi aceasta va conduce la o duritate faţă de sine
şi mai mare şi, în consecinţă, şi împotriva altuia.

Mulţi oameni v-ar replica în acest context, făcând referinţă la cuvântul lui Isus: „Fiţi
desăvârşiţi ca şi tatăl vostru!”

Cuvântul grec folosit de Matei(5,48) este teleios. Aceasta vrea să însemne „desăvârşit,
orientat spre un ţel, complet în întregime ”. Isus nu vizează omul perfect. El arată mai
degrabă că omul care a făcut experienţa, în rugăciunea sa, a statutului său de fii şi fiice
ale lui Dumnezeu este capabil să adopte o nouă atitudine. Şi comportându-se de o nouă
manieră, el participă la viaţa lui Dumnezeu, face experienţa misterului lui Dumnezeu.
Deci, nu numai rugăciunea, ci şi comportamentul conduce la experienţa lui Dumnezeu. Şi
invers, o experienţă veritabilă a lui Dumnezeu conduce la o reînnoire în atitudine şi
acţiune. Isus nu vizează omul lipsit de greşeli, ci omul nou, marcat de Duhul lui

39
Dumnezeu şi, în consecinţă, capabil să iubească şi pe vrăjmaşul lui şi capabil să vindece
falia care traversează societatea oamenilor.

Cauza comportamentului agresiv în viaţa spirituală nu se găseşte în caracterul sever şi

unilateral al educaţiei sau în faptul că în familie lipsea un model masculin?

Una din cauzele agresivităţii în viaţa spirituală este cu siguranţă de găsit în privarea de
tată. Cel care n-a trăit experienţa tatălui ca pe o forţă organizaţională nu găseşte nici un
sens unei ordini salvatoare. El va găsi întotdeauna ordinea exagerată. Şi cel care n-a
cunoscut un tată care să-l sprijine va căuta un substitut de coloană vertebrală în normele
rigide. Îi va lipsi supleţea şi va fi crispat. Dacă se doreşte să fie ajutat, nu se va putea
interveni direct contra agresivităţii lui. Din contra, este important să se adreseze acestei
persoane auto-agresive cu bunăvoinţă pentru a-i indica căile care-i vor permite să se
reconcilieze cu tatăl său şi să se asume pe sine însuşi.

Aţi scris că pasiunile reprimate conduc la duritate care se disimulează în conştiinţă. Puteţi
să dezvoltaţi această idee?

Este o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se fixează în
conştiinţă. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea sexualităţii. Persoane
care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor nici nu remarcă cum conştiinţa lor a
devenit un judecător agresiv nemilos, nu numai cu ei înşişi, ci şi cu alţii. Furrer, un
terapeut elveţian, a putut să spună: „Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată.”
Ne lovim des de această problemă chiar între creştini: este vorba de brutalitatea
oamenilor pioşi, care trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altuia şi
insultându-i ca pe nişte laxişti moral. Numeroşi fundamentalişti acţionează foarte violent
vis-a-vis de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau care trăiesc puţin altfel de cum
şi-ar imagina aceşti oameni pioşi.

Pe lângă conştiinţa austeră, există şi o conştiinţă anxioasă sau scrupuloasă. Este vorba de
aceeaşi problemă?

40
Da, conştiinţa scrupuloasă este o formă de agresivitate. Respectivul se judecă în mod
constant pe sine. Cea mai mare parte a oamenilor scrupuloşi pe care i-am cunoscut se
învârt mereu în jurul sexualităţii lor. Ei se învinuiesc pentru că au, împărtăşindu-se,
halucinaţii sexuale vis-a-vis de preotul care le dă împărtăşania. Îşi trăiesc inconştient
sexualitatea crezându-e obligaţi să meargă să se confeseze frecvent iar preoţii lor sunt
adeseori iritaţi de aceasta repetare neîncetată de acuzaţii pe tema sexualităţii.

De ce întâlnim atât de des o spiritualitate rigidă la oameni foarte spirituali la care totuşi
cunoştinţele spirituale nu lipsesc şi care ştiu de asemenea că Dumnezeu este plin de
îndurare( milostiv, în franceză „misericorde” n.trad.)?

Trebuie să facem distincţie între imaginile noastre despre Dumnezeu conştiente şi cele
inconştiente. În mod conştient noi credem în general în îndurarea divină. Dar în
inconştientul nostru se găsesc şi imaginile din copilăria noastră: imaginea unui
Dumnezeu judecător şi sever, imaginea unui Dumnezeu contabil, imaginea unui
Dumnezeu arbitrar. Aceste imagini divine au cauza lor nu mai întâi în educaţia religioasă,
ci în experienţa pe care am trăt-o cu tatăl şi cu mama noastră. Şi contra acestei trăiri ale
experienţei primitive, cunoştinţele teologice nu au adesea nici putere.

Ne puteţi da un exemplu de o asemenea proiecţie?

Aşa cum v-am menţionat deja, omul proiectează asupra lui Dumnezeu experienţa pe care
a avut-o cu tatăl şi cu mama sa. Când tatăl nu i-a inspirat încredere, omul manifestă
neîncredere faţă de Dumnezeu. Căci în inima lui, el are sentimentul că Dumnezeu se
opune arbitrar dorinţelor lui, refuzându-i totul. Aceste proiecţiuni maladive nu se pot
vindeca decât prin întoarcere la sursă care este cea a experienţei copilăriei. Trebuie să se
trăiască din nou aceste experienţe pentru a putea apoi scăpa din ele. Avem nevoie de
agresivitate pentru a da afară din suflet aceste imagini negatoare ale vieţii. Numai astfel
se poate regăsi terenul pentru a primi imaginile biblice salvatoare.

41
Care sunt aceste imagini salvatoare pe care i le propune Biblia?

Pe lângă experienţa deja menţionată a tatălui şi a mamei, există în noi o imagine

arhetipică a lui Dumnezeu care traversează experienţa noastră individuală. Biblia ne arată
aspectele salvatoare ale acestei imagini a lui Dumnezeu. În Vechiul Testament există, de
exemplu, în Psalmi şi Profeţi, imagini care anunţă iubirea maternă a lui Dumnezeu care
iartă întregul popor şi pe fiecare în parte. Ne este prezentat ca un tată plin de îndurare
care îşi îmbrăţişează fiul şi care aşteaptă cu răbdare până când omul se întoarce spre el.
Imaginile salvatoare ale Bibliei ni-l prezintă pe Dumnezeu, când ca pe un tată care dă
copiilor lui ceea ce au nevoie, când ca pe o mamă care ne oferă refugiu şi siguranţă,
pacea şi patria. Mai mult, Dumnezeu depăşeşte toate valorile părinţilor noştri pământeşti.

Se spune adesea că, în trecut, Biserica a contribuit ea însăşi la crearea acestor reprezentări
despre Dumnezeu false şi generatoare de anxietate?

Trebuie să distingem corect. Biserica însăşi, în globalitatea ei, n-a creat niciodată o
imagine a lui Dumnezeu. Acestea sunt întotdeauna persoane concrete. Pe de altă parte,
ceea ce este adevărat, este că Biserica a susţinut aceste imagini false despre Dumnezeu
într-o teologie la baza căreia există mai multă frică decât încredere. A răspândi frica
înseamnă a-şi asigura putere asupra oamenilor. Cel care seamănă o conştiinţă rea exercită
într-un mod subtil o putere asupra oamenilor. Din nefericire, Biserica n-a dat înapoi în
faţa acestei tentaţii.

Este adevărat că unii preoţi au răspândit o falsă imagine a lui Dumnezeu, căci cineva
căruia îi este frică de el va transmite si el această idee. Cunosc un mare număr de preoţi
care au învăţat o teologie solidă, care au dobândit cunoştinţe pe această temă şi care au
crezut în teorie în îndurarea lui Dumnezeu, dar care totuşi, în inconştientul lor, s-au temut
că şi Dumnezeu ar putea fi tiranic. Într-un asemenea caz, în pofida unei teologii corecte,
acest om a transmis o imagine falsă despre Dumnezeu. Apoi, există un număr ridicat de
răi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu care insuflă frica sau care abuzează de această
imagine a lui Dumnezeu pur şi simplu pentru a cuceri puterea asupra altuia. Dar în

42
general se poate spune că prima cauză a ideilor generatoare de anxietate despre
Dumnezeu se găseşte în educaţia primită în primii ani de copilărie.

Aceste imagini false coincid adesea cu o severitate exagerată în chestiunile morale. După
părerea dumneavoastră, unde se află pericolul rigorismului în viaţa spirituală?

Rigorismul face omul bolnav pentru că îl înfundă la a fi hărţuit în multe domenii.

Rigorismul conduce la divizare în Biserică şi societate, pentru că oamenii rigorişti au
dificultate în crearea unei comunităţi. Ori, Biserica este în mod esenţial o comunitate; şi
ea nu poate închide ochii asupra acestei chestiuni. Unele comunităţi monastice care au
primit numai membri rigorişti se dezagregă în puţin timp, dedându-se la lupte de tranşee.
Denunţând cauzele rigorismului, avem în vedere, în final, viitorul Bisericii.

Titlul uneia din cărţile dumneavoastră este Tratează-te bine pe tine însuţi. Dar nu auzim
adesea în Biserică această invitaţie care ne vorbeşte mai degrabă de negarea de sine, de
umilinţă, de post, de cruce etc. De ce este necesar să fim buni cu noi înşine?

În Evanghelia Sfântului Luca, Isus spune: „Fiţi milostivi cum şi Tatăl vostru este
milostiv!” (Lc 6,36). A fi milostiv înseamnă a se trata bine pe sine, a avea în sine o inimă
pentru mizerie(nevoie), slăbiciune şi lipsă. A se trata bine pe sine este o altă expresie a
milei care, atât la Matei („Milă voiesc şi nu jertfe”) cât şi la Luca caracterizează persoana
lui Isus şi care trebuie să fie şi atitudinea creştinului. Isus spune: „Iubeşte-l pe aproapele
tău ca pe tine însuţi!” Nu pot iubi pe altul dacă nu mă iubesc pe mine însumi.

Dar care este semnificaţia concretă a acestei expresii „a se trata bine pe sine”?

Cu siguranţă nu a ceda la toate aspiraţiile şi la toate dorinţele personale. Aceasta ar fi o

atitudine de slăbiciune. Cel care trebuie să aibă satisfacţia imediată a oricărei dorinţe nu
va putea niciodată să construiască în el un „eu” puternic. A se trata bine pe sine înseamnă
în mod fundamental: a-şi accepta propria sa existenţă. Această singură condiţie este
suficientă pentru ca omul să se schimbe şi să facă să se dezvolte în sine ceva. A se trata

43
bine pe sine nu înseamnă că acel cineva să se instaleze în inactivitate. Din contra, eu am
încredere că se descoperă tot mai mult fondul de bunătate care este în mine. Dar pentru a
ajunge acolo trebuie ca eu să-mi fixez limite precise, ceea ce nu presupune ca eu să fiu
nemilos cu mine însumi.

Carl Gustav Jung a scris mult pe tema acestei „acceptări de sine”. După el, aceasta este
una din formele de imitare a lui Cristos. Sunteţi de acord cu Jung?

Acceptarea de sine este cu certitudine aspectul psihologic al iubirii de sine aşa cum o cere
Isus. În acest sens, Jung a tradus una din exigenţele importante ale lui Isus în limbaj
psihologic. Sunt de acord cu Jung deci.

Continuaţi să constataţi că în rândurile preoţilor şi ale călugărilor se găsesc întotdeauna

persoane hărţuite şi nereconciliate lăuntric?

Da. Şi aceasta mă sperie adeseori să văd că preoţi care timp de zeci de ani au proclamat
mila lui Dumnezeu sunt nesatisfăcuţi şi nefericiţi lăuntric. Întâlnesc şi călugăriţe care s-au
consacrat îngrijirii celor bolnavi şi care, ajunse la bătrâneţe, sunt pline de amărăciune.
Aceasta arată că ele n-au ştiut să se trateze bine pe ele însele şi nici să facă dreptate
aspiraţiilor lor. Cel care se mulţumeşte să abordeze pe altul, neglijând propriile sale
aspiraţii vede că aceste dorinţe reprimate îl ajung din urmă într-o zi sau alta şi îl surprind
prin intensitatea lor, la punctul de a le simţi ca deziluzii şi amărăciune. Şi dintr-odată el
este mai egocentric decât toţi cei pe care îi măsoară de la înălţimea spiritualităţii lui.
Adeseori întâlnesc şi oameni hărţuiţi interior şi care răspândesc această tulburare în
anturajul lor. Există printre ei şi preoţi care,în acest fel, divizează comunitatea lor
parohială. Alteori ceea ce mă sperie sunt persoanele care nu sunt lipsite de milă dar care
sunt incapabile să aibă o atitudine de compasiune sau de înţelegere faţă de ele însele sau
vis-a-vis de altul.

Oare o persoană inaptă să lege relaţii umane normale ar trebui să se orienteze spre
sacerdoţiu?

44
Ar fi fatal dacă numai tinerii inapţi să lege relaţii umane normale s-ar angaja să
îmbrăţişeze o vocaţie sacerdotală. Ei ar idealiza incapacitatea lor relaţională alegând
celibatul. Dar nu acesta este sensul celibatului pentru împărăţia cerurilor (cf. Mt 19,12)
aşa cum îl înţelege Isus. Nu poate trăi acest celibat pentru împărăţie decât cel care este
capabil să lege şi să provoace relaţii. Desigur, tinerii care vor să devină preoţi nu sunt
obligaţi să fie deja maturi. Dar trebuie ca ei să fie apţi pentru a se angaja pe calea
maturităţii.

Spuneaţi că aţi fost înspăimântat să întâlniţi oameni pioşi care erau în acelaşi timp
nemiloşi. Unde întâlniţi asemenea oameni?

Adesea când aud oratori care judecă nemilos pe altul. Sau când primesc scrisori de la
persoane care îmi urează să mă duc în infern. Atunci mă întreb ce agresivitate se poate
camufla în această pietate. Pot aceşti oameni să creadă în Dumnezeu când ei doresc ca cel
mai mare număr posibil să ajungă în infern? Există ceva eronat în acest comportament.
Este teribil tot ceea ce au trebuit să reprime în ei pentru a se dovedi atât de duri!

Aţi scris cândva: „A-l spiona pe celălalt la punctul de a vedea dacă viaţa lui corespunde
normelor exterioare cum au făcut fariseii, înseamnă a-l omorî!” Aceste cuvinte sunt
foarte dure!

Isus însuşi pune această întrebare fariseilor care-l pândesc să vadă dacă el ar vindeca în
ziua sabatului: „Este permis în ziua sabatului să faci bine sau să faci rău, să salvezi o
viaţă sau să o pierzi?” (Mc 3,4). Isus este deci încredinţat că cel pentru care normele sunt
mai importante decât vindecarea unui om face răul şi că în finalul acestei atitudini, îl
omoară. Într-un climat de legalitate absolută, evident nu se poate trăi, se lâncezeşte şi se
moare.

Pe de altă parte, dumneavoastră admiteţi că agresivitatea are şi un rol pozitiv. În ce fel

este ea utilă creştinilor?

45
Aşa cum am spus, agresivitatea are drept funcţie clarificarea raportului de proximitate şi
de distanţă. Este forţa care îmi permite să iau o anumită distanţă în raport cu altul pentru a
decide în privinţa influenţei pe care acesta trebuie s-o aibă în viaţa mea. Agresivitatea mă
ajută să îndepărtez de mine pe cel care m-a rănit pentru a mă distanţa. În acest fel toate
sentimentele negative vis-avis de cel care m-a rănit îşi pierd din puterea lor asupra mea.
Dar nu trebuie ca eu să mă opresc la agresivitate. Odată ce am luat o distanţă suficientă în
raport cu cel care m-a rănit, eu trebuie şi să-l iert.

Nu ar trebui să-l iert imediat? Creştinismul nu vesteşte agresivitatea ci iertarea?

Este adevărat. Agresivitatea este adesea un mijloc care îmi permite să ajung la iertare.
Iertarea, într-adevăr, nu se găseşte la începutul reconcilierii ci la capătul ei. A ierta
înseamnă că renunţăm la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi încetăm să ne mai raportăm
la ea. A ierta înseamnă: „Tu ai dreptul de a fi cel care eşti. Atitudinea ta mi-a făcut rău.
Dar este problema ta. Nu-ţi fac nici un reproş. Doresc să-ţi găseşti pacea.” Pentru ca eu
chiar să gândesc sincer aceste cuvinte sau altele asemănătoare, eu trebuie să iau o
anumită distanţă faţă de celălalt. Este dificil să iert pe cineva chiar în clipa în care mă
răneşte, atunci când cuţitul lui încă se învârte în rana mea.

Agresivitatea nu se raportează numai la iertare. Aţi putea să ne daţi un alt exemplu în care
un creştin îşi poate manifesta agresivitatea?

Mulţi sfinţi şi-au trăit agresivitatea lor. Fără agresivitate ei n-ar fi putut să se devoteze
cauzei oamenilor şi Împărăţiei lui Dumnezeu. Cel care se angajează cu pasiune în slujba
Bisericii, a fericirii umanităţii, pentru pace şi pentru dreptate, îşi trăieşte pozitiv
agresivitatea sa. Agresivitatea este un impuls permanent în a nu mă relaxa în
angajamentul meu. Însă trebuie să fim foarte atenţi să nu ne prăbuşim în amărăciune.
Dacă eu devin amar trebuie să văd în aceasta un avertisment, căci agresivitatea se poate
întoarce împotriva mea. Trebuie să mă examinez cu regularitate pentru a şti dacă sunt

46
atent la persoanele contra cărora trebuie să lupt pentru a instaura structuri de dreptate şi
dacă le iubesc cu adevărat. Altfel agresivitatea mea va deveni destructivă.

Voi cita un al doilea exemplu pentru a ilustra în ce fel agresivitatea îmi oferă un spaţiu
vital. Să ne amintim că Isus nu a ajutat pe toată lumea. El s-a îngrijit şi de el însuşi; este o
descoperire importantă pentru mine. Eu nu sunt Dumnezeu şi, în consecinţă, nu pot
numai să dau fără măsură. Eu trebuie şi să fiu capabil să accept să primesc. Am nevoie de
timp pentru a intra în contact cu sursa care ţâşneşte în mine. Dacă am bucurie să fiu aici
pentru altul în ideea de a-i veni în ajutor este bine. Dar dacă simt în mine o anumită
asprime şi o anumită amărăciune ţine de responsabilitatea mea să-mi apăr propriile limite.
Faptul că îmi impun mie însumi propriile limite nu este semnul egoismului meu ci
semnul iubirii mele de aproapele; încerc să-mi fixez limite pentru a fi capabil să dau
mereu.

Unele şcoli psihologice cer să te cunoşti bine pe tine însuţi şi să te accepţi, inclusiv în
limitele şi deficienţele tale. Undeva se spune: „omul trebuie să-şi găsească propria sa
valoare personală.” Pierderea sentimentului de stimă de sine este problemă numai a
epocii noastre?

Din toate timpurile oamenii au suferit de lipsă de stimă de sine. Vedem aceasta în cazul
lui Zacheu care era de talie mică şi care, în consecinţă, îşi compensa complexul de
inferioritate câştigând mulţi bani. Isus l-a vindecat acceptându-l necondiţionat, arătându-i
„consideraţie”. Aceasta l-a condus să dea jumătate din averea sa săracilor.

Cum să facem distincţie între terapia creştină şi terapia pur psihologică?Aceasta din urmă
vizează adesea acceptarea de sine fără altă ambiţie şi fără altă evaluare.

Cu siguranţă este esenţial să privim orice lucru în noi fără a face imediat evaluare.
Aceasta este. Trebuie s-o acceptăm aşa cum este. Dar al doilea pas constă în aceasta: în
care perspectivă vreau eu să mă dezvolt? Şi în această a doua etapă idealurile creştine
joacă un mare rol. În viaţa mea eu trebuie să devin din ce în ce mai mult imaginea unică

47
pe care şi-a făcut-o Dumnezeu despre mine. Şi eu trebuie să exprim ceva din mentalitatea
lui Isus fără a încerca să-l copiez în mod nechibzuit. Însă relaţia mea cu Isus cere de la
mine ca eu să cresc şi să mă transform.

După mine, o caracteristică a terapiei creştine este de a nu rămâne acolo, pur şi simplu
preocupat de a mă trata bine şi de a mă simţi în formă. Mă întreb cu privire la misiunea
mea: care este misiunea mea, vocaţia mea în această lume? Ce sarcină am eu de
îndeplinit? Aceasta mă obligă să ies din mine însumi. Viaţa mea trebuie să devină
fecundă, lăsând o urmă originală în lume. Ceea ce contează în primul rând pentru această
urmă individuală nu este o performanţă. Trebuie ca eu să iradiez(exprim) un aspect al lui
Dumnezeu pe care numai eu singur sunt în măsură să-l propag.

Sensul terapiei creştine este ca o persoană să se dezvolte în imaginea originară şi

nealterată pe care şi-a făcut-o Dumnezeu în mine despre el. Aş putea exprima aceasta
reluând cuvântul lui Cristos: „Nu trebuia ca Mesia să îndure aceste suferinţe pentru a
intra în slavă [doxa] (Lc 24,26). Trebuie ca eu să mă dezvolt traversând grijile şi
conflictele acestui timp pentru a intra în starea(doxa) pe care Dumnezeu a gândit-o pentru
mine.

Să mai rămânem la iertare, pentru că exercită o mare influenţă asupra sănătăţii sufletului
meu. În ce măsură această capacitate de a ierta depinde de evenimentele din propria mea
copilărie, de exemplu de experienţa, trăită în propria mea familie, a iertării?

Cel care a trăit într-un fel necondiţionat această acceptare din partea părinţilor săi va avea
mai multă facilitate în a ierta decât cel care s-a simţit în permanenţă respins. Totuşi
iertarea se învaţă. Nu suntem determinaţi pe viaţă de copilăria noastră.

Ce amploare trebuie să ia iertarea, de exemplu într-o familie, pentru a avea sens de

ambele părţi?

48
Voi repeta probabil ceea ce am spus deja răspunzând la problema referitoare la
agresivitate. Trebuie ca eu să iau în serios sentimentele mele, suferinţa ca şi mânia mea.
Această mânie creează o distanţă bună faţă de celălalt. Multe vătămări se produc datorită
faptului că bărbatul şi femeia nu păstrează între ei o distanţă suficientă şi că se produce o
confuzie în emoţiile lor, aşa încât ei se „înăcresc” unul pe altul. De asemenea prima etapă
a iertării este să iau distanţă faţă de ofensatorul meu. La a doua etapă deja îmi recunosc
mânia datorită căreia am luat distanţă faţă de ofensatorul meu. În cursul celei de-a treia
etape eu trebuie să înţeleg corect pentru ce raţiune a acţionat celălalt astfel, cea ce mă
duce la sesizarea motivelor acţiunii sale. Şi abia în cursul celei de-a patra etape se
produce iertarea efectivă prin care renunţ la atitudinea vătămătoare a celuilalt şi astfel mă
eliberez lăuntric. Ar trebui apoi continuat cu o rugăciune pentru celălalt pentru ca el să
regăsească pacea. Eu sunt astfel reconciliat cu existenţa mea. Iertarea este salvatoare
înainte de toate pentru mine căci mă eliberează de ceea ce mi-a făcut celălalt. Dacă nu pot
să-l iert pe cel care m-a rănit eu sunt legat mereu de el. Unele persoane nu vor fi deci
niciodată vindecate pentru că ele nu pot ierta. Dar în iertare trebuie de asemenea găsite
căi rezonabile. Odată, doi soţi au venit la mine pentru că aveau mereu dispute între ei. De
cum s-a terminat ultima ceartă, soţia a venit să-l caute pe soţul ei pentru a-i cere să o ierte
imediat în numele lui Cristos. Soţul a văzut roşu, natural, pentru că, în ochii lui, era un
gest total neadecvat. Celălalt are nevoie de timp şi spaţiu pentru a lăsa mânia să
izbucnească. Altă familie mi-a povestit că ei au lăsat pe masă lumânarea de nuntă. Când
ei se ceartă şi nu sunt în măsură să-şi vorbească, unul din ei merge să caute lumânarea şi
o aprinde. Pentru celălalt este o invitaţie. Adesea nu se poate începe imediat pentru că
convorbirea imediată pe tema în discuţie ar provoca alte răni. Aceşti soţi procedează de o
manieră avizată.

Cum se poate omul ierta pe sine însuşi? Cum putem rupe cercul vicios al autorănirii?

Aşa este, unii oameni nu se pot ierta pe ei înşişi. Ei vin să se confeseze pentru a simţi
iertarea lui Dumnezeu, dar în adâncul inimii lor ei nu încetează să-şi facă reproşuri. A te
ierta pe tine însuţi implică renunţarea la iluzia că eşti perfect. Aceasta cere şi umilinţă. Se
întâmplă ca unele persoane să aibă despre ele însele o imagine prea ideală şi nu se pot

49
ierta pentru că ar trebui să renunţe la această iluzie. Ele preferă să ţină la ideile lor şi, în
consecinţă, sunt incapabile de a se schimba.

Singura condiţie care îmi permite să mă iert este credinţa în iertarea lui Dumnezeu şi
experienţa acesteia. Însă eu spun multor penitenţi care vin să se confeseze: „Dacă
Dumnezeu te iartă, şi tu trebuie să te ierţi. Altfel nu crezi cu adevărat în iertarea lui
Dumnezeu!” A se ierta pe sine presupune ca omul să-şi îngroape sentimentele lui de
culpabilitate, să-şi abandoneze reproşurile pe care şi le adresează şi să se accepte ca cel
care şi-a asumat responsabilitatea sau ca cel care a devenit aşa cum este în prezent.

Într-una din cărţile dumneavoastră trataţi subiectul: rolul viselor în viaţa spirituală. Până
la ce punct trebuie să ţină cont creştinul de visele sale? Îi sunt cu ceva de folos?

În Biblie, visele sunt limbajul lui Dumnezeu. Eu pot afirma de asemenea că Dumnezeu îşi
trimite îngerii în vis pentru a-i învăţa pe oameni. Visele îmi arată ceea ce sunt; ele îmi
descoperă realitatea mea şi înainte de toate aspectele mele inconştiente. Unele vise îmi
indică de asemenea demersurile de împlinit în viaţa spirituală. Alte vise sunt pline de
promisiuni. Ele îmi dezvăluie că sunt mai avansat decât credeam pe drumul meu. Când
visez un copil de exemplu este semn că ceva creşte în mine. Şi există şi vise religioase
care îmi reconfortează credinţa. În ele eu fac experienţa apropierii salvatoare a lui
Dumnezeu ca lumină, sau în simboluri(de exemplu în simbolurile Bisericii sau în cuvinte
pe care le aud dintr-odată). Pentru tradiţia creştină ascultarea viselor a fost capitală pentru
că Dumnezeu vrea să lumineze profunzimile sufletului şi să le transforme.

Putem spune, de exemplu, că ne-am domina mai bine agresivitatea dacă ne-am asculta
mai mult propria conştiinţă?

În zilele noastre există mai mulţi specialişti care au un acces la inconştient, ceea ce nu era
cazul altădată. Ei cerceteazã visele, psihologia şi alte lucruri de acelaşi tip. Eu ţin de
exemplu cursuri pentru industriaşi şi aceştia ştiu bine că trebuie să soluţioneze cu
inconştientul lor, altfel ei ar putea să-şi proiecteze agresiunile lor inconştiente asupra

50
colaboratorilor lor. Există totuşi o mulţime de oameni care se eliberează de inconştientul
lor, de emoţiile lor şi totuşi nu pot trăi cu adevărat decât dacă îşi transpun în fapt
instinctul lor de distrugere. Dar o agresiune care se manifestă în exterior răneşte în acelaşi
timp şi sufletul propriu al celui care reacţionează astfel.

51