Professional Documents
Culture Documents
Facultatea de Economie
Catedra de Economie şi Finanţe
Doctrine economice
-suport de curs-
Titular disciplină
Lect. univ. drd. Alexandru Trifu
1
Cuprins
Cap. IV Mercantilismul
4.1 Mercantilismul mediteraneean
4.2 Cameralismul
4.3 Mercantilismul britanic
2
5.5.2 Arthur Cecil Pigou şi ,,economia bunăstării”
5.6 Contribuţii româneşti în contextul clasicismului şi
liberalismului economic
6.1 Intervenţionismul
6.1.1 ,,Socialismul de catedră”
6.1.2 Solidarismul şi radicalismul social
6.2. Şcoala istorică (germană)
6.3 Protecţionismul german
6.3.1 Exagerarea doctrinei protecţionismului economic :
autarkia economică
6.4 Socialismul premarxist
8.1 Rasismul
8.2 Teorii geopolitice germane
8.3 Teoria ,,marelui spaţiu vital”
8.4 Corporatismul interbelic
Cap. IX Marginalismul
3
Cap. X John Maynard Keynes-al doilea momentcrucial în gândirea
economică
4
Cap. XV Joseph Alois Schumpeter, al treilea moment de cotitură în
gândirea economică
16.1 Planismul
16.2 Conceptele de ,,economie socială de piaţă” şi ,,mixtă”,
precum şi dezvoltări adiacente acestora
5
Cap. XVIII Includerea ecologiei în ecuaţia dezvoltării şi Noua
Economie a cunoaşterii
6
folosirii metalelor preţioase în baterea de monedă, ca : valoare mare într-
un volum mic, inalterabilitatea, perfecta divizibilitate, încrederea mare pe
care o inspirau, trebuie să subliniez că, încă din acea perioadă îndepărtată,
s-a stabilit un raport valoric între aurul şi argintul monetar şi care, în
viziunea lui Cresus, era net în favoarea aurului, în sensul că acesta valora
de 13,33 ori mai mult decât argintul.
Şi, ulterior, atât teoria cât şi practica monetară a bimetalismului
secolului al XIX-lea au indicat o mărime apropiată de cea a raportului
stabilit în urmă cu 25 de secole. Vorbind despre Cresus (nume predestinat
pentru acţiunile sale, întrucât în lb. greacă khrusos semnifică aur), să
precizez că acesta a contribuit la atingerea apogeului bogăţiei şi
dezvoltării statului lydian, în primul rând datorită exploatării bogatelor
zăcăminte de aur şi argint şi drept urmare a unui înfloritor comerţ, atât
cu celelalte state ale Greciei Antice, dar şi cu alte popoare, ca fenicienii,
egiptenii, perşii. Afluxul masiv de aur şi argint şi accentul pus pe
susţinerea ramurii comerţului şi care au asigurat bogăţia statului, a lui
Cresus primordial, au creat o situaţie economică pe care din punct de
vedere economic aş numi-o paleomercantilism (fiind asemănătoare cu
cea evidenţiată şi implementată de primul curent modern de gândire
economică, mercantilismul, apărut la sfârşitul secolului al XV-lea) şi în
acelaşi timp l-au consacrat definitiv pe regele lydian în limbajul cotidian
prin expresia ,,bogat precum Cresus”, ceea ce semnifică un om putred de
bogat.
Vorbind de cei mai importanţi filosofi cu aplecare spre domeniul
economic şi pe care doresc să-i amintesc sunt PLATON (427 – 347 î. d.
Hr.) şi celebrul său discipol ARISTOTEL (382 – 322 î. d. Hr.).
Platon, primul promotor al unei societăţi „raţionale” condusă de o
elită oligarhică a fost şi primul care s-a ocupat de relaţia dintre doctrină=
opinie, pe care a denumit-o doxa şi cunoaşterea autentică, adică logos. În
lucrarea sa “Dialogurile”, mai precis în dialogul intitulat “Menon”,
susţine că oamenii politici conduc bine statele lor după “părerea lor cea
dreaptă”, dar ştiinţa este preţuită mai mult. În aceeaşi lucrare găsim şi o
clasificare a importanţei fiecărei categorii de cetăţeni, în activitatea de
conducere. Simplii cetăţeni, plebea, nu pot înţelege complexitatea actului
de guvernare. Oamenii liberi trebuie să se ocupe cu apărarea şi
administrarea cetăţii, singurii capabili să fundamenteze regulile
guvernării fiind filosofii. Într-o oarecare opoziţie se află Aristotel ce
considera că omul, definit de el ca “animal sociabil” şi în plus
un ,,animal politic” (“zoon politikon”) deoarece făcea parte dintr-un polis
(cetate), poate gândi, atunci când este vorba de toţi cetăţenii laolaltă,
mult mai bine decât o entitate individuală.
De asemenea, Aristotel este cel ce a opus termenul
de ,,economie”, ,,oikonomike” (provenit de la cuvintele oikos =
7
gospodărie şi nomos = lege) ce desemna producerea de bunuri pentru
funcţionarea normală a cetăţii (gospodăriei comune) termenului
de ,,chrematistică” (de la cuvântul khrematistikos = a face bani), adică
arta de a face bani. Dacă în viziunea aristoteliană, termenul avea mai mult
un sens peiorativ, în maniera ,,arta de a face bani de dragul banilor”, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, această dihotomie prezentă în strânsă
unitate în fiecare societate, avea să devină subiectul şi sursa de raportare
ale unor concepţii menite să inoveze ştiinţa economică şi să-i confere o
nouă identitate (mă refer la termenul de ,,Economics” provenit din
noţiunea oikonomike aristoteliană, dar folosind semantica şi scopurile
chrematisticei.
Rămânând în acelaşi timp şi spaţiu geografic, nu putem să-l uităm
pe scriitorul, filosoful şi omul politic XENOFON (430 – 355 î. d. Hr.).
Principala sa lucrare cu caracter economic este intitulată sugestiv
“Oekonomikos”, în sensul titlului de referinţă , de peste două milenii, al
operei lui P.A. Samuelson, ,,Economics”. Această scriere conţine câteva
din ideile sale de economie agrară, ce surprindeau activitatea agricolă şi
înzestrarea corespunzătoare cu tehnică de lucru din gospodăriile ţărăneşti
mici şi mijlocii, aspecte prin care Xenofon a rămas şi este citat şi astăzi
în literatura economică.
Plecând de la presupoziţia că omul trebuie să-şi satisfacă în
primul rând trebuinţele fiziologice ale existenţei, aşa după cum indică
primul nivel, cel de bază al piramidei trebuinţelor a lui Abraham
Maslow, pentru a fi capabil să muncească şi să producă bunuri se ajunge
la adevărul de necontestat că ordinea evoluţiei a fost de la homo agricola
la homo faber. Pentru a sublinia această aserţiune, Xenofon a prezentat
agricultura ca fiind atât mama, cât şi doica celorlalte meserii.
Demonstraţia consta în faptul că primele inovaţii tehnice s-au născut în
domeniul agrar, cum ar fi: plugul, rotaţia culturilor, folosirea
îngrăşămintelor naturale etc. De aici rezultă caracteristica de “mamă”
dată agriculturii, dar nu cred că este lipsit de interes să subliniez că, după
aproape două mii de ani, englezul William Petty (pe care îl vom analiza
la mercantilismul britanic) va face o constatare asemănătoare, în sensul
că, pentru el, natura este mama bogăţiei. Agricultura este în acelaşi timp
şi doică pentru că are capacitatea de a se dezvolta singură, astfel încât să
asigure hrănirea atât a celor ce lucrează în această ramură, cât şi a celor
ce activează în alte domenii de activitate.
Mediul rural nu este considerat locul cel mai adecvat pentru
dezvoltarea meseriilor şi profesiunilor care, aşa cum spunea Xenofon,
trăiesc de pe urma agriculturii. Progresul acestor meserii depindea de
climatul ce putea fi găsit numai în aşezările active, adică în oraşe. Oraşul
şi civilizaţia urbană vor avea supremaţia asupra colectivităţii rurale, dar îi
8
rămân veşnic tributare pentru produsele ce constituie alimentaţia de bază
a fiecărui individ.
Trecând la Roma antică, literatura de specialitate nu reţine şi deci
nu expune nici un nume de gânditor semnificativ, singurul aspect
remarcabil fiind cel al moştenirii legate de dreptul roman, fundamentul
juridic al unei sănătoase culturi economice şi în care se stipulau prevederi
legate de un sistem de drepturi private ale individului, atât în relaţiile
endogene ale menajului (gospodăriei), cât şi în relaţiile generale privind
proprietatea, cu caracteristicile acesteia: permanenţa şi cvasiabsolutismul,
precum şi în legătură cu necesitatea extinderii regulilor, normelor şi
legilor ce acţionează în viaţa socială (deci în domeniul raporturilor
contractuale).
Vorbind în acest nou context despre ,, justiţia comutativă”
enunţată de Aristotel, să spun că dreptul roman s-a dovedit a fi mult mai
flexibil în evidenţierea semnificaţiilor acestui concept, în sensul că era
considerat ,preţul corect” acel preţ ce era stabilit de comun acord de
părţile contractante, noţiunile de utilitate sau ,,valoare intrinsecă”
nefiind luate în considerare în această acţiune.
Capitolul IV
Mercantilismul
9
de altă parte, au condus la un aflux de bunuri din zone exotice,
necunoscute şi la o deplasare a centrului de interes economic al lumii.
Creşterea într-un ritm impetuos a comerţului internaţional şi
întărirea puterii clasei negustorilor, interesată în derularea în bune
condiţiuni a relaţiilor de comerţ exterior pentru îmbogăţire şi pentru
urcarea în ierarhia socială, au avut nevoie şi de o susţinere pe plan
teoretic: economic şi politic. Şi astfel a apărut mercantilismul, primul
curent modern de gândire economică, care desemna în acelaşi timp şi o
politică comercială a statelor naţionale constituite şi în care capitalismul
comercial era în plină dezvoltare. Termenul de mercantilism provine de la
cuvintele din limba italiană mercante = negustor, mercato =piaţă, ceea ce
demonstrează cum nu se poate mai bine afinitatea gânditorilor aparţinând
acestui curent cu interesele negustorilor şi cu ale celor implicaţi în
activităţi comerciale, în special de comerţ exterior.
Mercantilismul, deşi a durat aproximativ trei secole, a avut
perioada sa de maximă înflorire între mijlocul sec. al XVI–lea şi sfârşitul
sec. al XVII-lea. El şi-a propus ca prioritate problematică, de studiu,
stabilirea legăturii dintre avuţia unei naţiuni şi balanţa comercială a
aceleiaşi ţări. Acest interes se explică în parte prin faptul că sistemul
monetar era într-o stare primitivă de existenţă şi nu era corelat cu nevoile
economiilor naţionale în plină dezvoltare, iar în altă ordine de idei,
mercantiliştii recunoşteau puterea crescândă a economiilor naţionale şi
erau interesaţi în intervenţia statului în economia naţională în scopul de a
maximiza avuţia naţională a ţării respective. De aici şi marea
caracteristică a acestui curent de gândire economică : el a reprezentat
dezvoltarea capitalismului în beneficiul statului, nu al individului.
Mercantiliştii au fost primii scriitori în domeniul economic care
au considerat îmbogăţirea ca pe un scop final lăudabil, realizarea
intereselor personale fiind un punct de plecare ce conducea la
prosperitatea generală. Scrierile acestora, în majoritatea lor, au păcătuit
prin faptul că au identificat avuţia naţională, de care am amintit mai
înainte, cu cantitatea de metale preţioase deţinute.
Aceleaşi opere ce compun curentul mercantilismului s-au
focalizat pe o linie de factură pragmatică, ţinând de metodele utilizate de
puterea publică, adică de către stat, de a asigura bogăţia unei naţiuni,
adică s-au cantonat pe politicile economice ale statelor vremii.
Mercantiliştii, în susţinerea ideilor lor de bază, adică a celor privind
faptul că activitatea manufacturieră (industrială), dar mai ales comerţul
sunt aducătoare de bogăţie, aveau nevoie şi de susţinerea mai marilor
zilei (în termeni actuali trebuiau să facă lobby) pentru obţinerea de
reglementări favorabile în ceea ce priveşte producţia de natură industrială,
precum şi pentru obţinerea monopolului pentru meseriile şi comerţul
10
practicate de ghilde, corporaţiile manufacturiere, armatori şi companiile
de comerţ.
În acest sens, mercantiliştii au pus economia la dispoziţia
politicii, a puterii timpului, născându-se conceptul de Economie politică.
Vorbesc de prima etapă (de înfiripare) a Economiei politice, concept
formulat de către autorul dramatic şi mercantilistul francez Antoine de
MONTCHRÉTIEN (1575-1621) în anul 1615, în a sa lucrare
intitulată ,,Traité de l’économie politique”. Sunt paşii premergători
constituirii economiei ca ştiinţă şi al unor eforturi concertate de susţinere
a ramurilor industriale (manufacturiere) şi de comerţ, în detrimentul
agriculturii, de reliefare a rolului major pe care oraşele, în detrimentul
satelor, îl au pentru realizarea unor intense schimburi comerciale şi pentru
asigurarea unor resurse bugetare mai abundente.
Mai mult, nu pot trece cu vederea tocmai devenirea noului sistem
economic şi social, capitalismul şi care este considerată ca având
rădăcinile în mişcarea calvinistă (deci de natură protestantă) de
reformare a Bisericii Catolice din seclul al XVI-lea. Şi această evidenţiere
i-o datorăm marelui sociolg şi istoric german Max Weber (pe care vom
mai avea ocazia să-l analizăm), cel care, în anul 1906, a publicat celebra
sa carte ,,Etica protestantă şi spiritul capitalismului" (46). De fapt, ceea
ce Weber a evidenţiat în urma analizei fenomenului Protestantismului
este accentul pus pe individ, muncă, autodisciplină, ca garanţii ale
salvării şi prosperităţii. Însă nu este vorba despre bogăţie de dragul
bogăţiei, ci mai degrabă de necesitatea ca fiecare individ să se angajeze
într-o permanentă activitate fizică şi intelectuală, în direcţia unde fiecare
are ,,chemarea” sa şi unde poate da tot ceea ce este mai bun din el.
Şi, translând spre gândirea lui Fabijonas Kemesis, geneza
capitalismului a fost rezultatul, nu numai al dezvoltării economiei, ci şi al
vieţii spirituale impuse de către reformatorii Bisericii Catolice. Susţinând
teoria lui Weber, autorul lituanian a formulat ceea ce poate fi numit
paradoxul capitalismului : sistemul, care se născuse ca rezultat al
sporirii gradului de raţionalism, rămâne el însuşi iraţional, deoarece
reglementarea vieţii sociale a fost lăsată în seama pluralităţii agenţilor
individuali. Deci se poate vorbi de o separare a vieţii economice de
individ, iar munca (ca trăsătură a naturii umane) a devenit
depersonalizată.
Cu toate neajunsurile şi minusurile de teorie economică (pe care
le vom vedea parcurgând şi operele celor mai importanţi autori
mercantilişti), membrii marcanţi ai acestui curent de gândire au adus
contribuţii importante la analiza problemelor comerţului internaţional.
Prezentarea acestora le-am făcut pornind de la criteriul locaţiei
spaţiale, geografice, pe care l-am considerat cel mai adecvat scopului
propus şi care se suprapune perfect cu aceleaşi locaţii pe care le-am avut
11
în vedere şi în cazul analizei gândirii economice susţinute de marii
scolastici ai Evului Mediu. Analiza faţă în faţă fiind mai uşor de efectuat
în noile condiţii create.
Capitolul V
Clasicismul economic şi
liberalismul originar
12
unor idei de mare forţă, cum ar fi cele despre libertate, despre puterea
raţiunii umane şi a “iluminării” omului prin învăţătură, educaţie şi
cultură, despre bunătatea sufletului omenesc. De asemenea, filosofii
iluminişti vorbesc despre evoluţia societăţilor omeneşti având la bază
principiile ce decurg din natura perenă a omului şi deci valabile în toate
timpurile şi în toate epocile. Aceşti gânditori văd în analizele pe care le-
au întreprins posibilitatea existenţei unui determinism social analog celui
ce guvernează fenomenele naturale şi care implică existenţa unor legi cu
caracter social. Poate este nimerit în acest context să expun cuvintele lui
Jean-Jacques Rousseau care, în “Contractul social” apărut în anul 1762,
spunea printre alte lucruri de mare valoare: “orice lege pe care poporul nu
a ratificat-o este nulă; nu este o lege (s.m.)”.
Şi pentru că acestei prime etape în dezvoltarea liberalismului
economic îi trebuia şi partea de teorie economică adecvată, aceasta s-a
concretizat în operele şcolii (grupului) de gânditori francezi din secolul al
XVIII-lea, grup cunoscut ulterior sub numele de Fiziocraţi sau
Economiştii (“Les Économistes”), prin analogie cu Enciclopediştii, cei
care au conceput şi publicat după 30 de ani de muncă, în anul 1780,
“L’Encyclopédie” sau “Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et
des métiers”, lucrare care a dorit să realizeze un tablou general (s.m.) al
eforturilor spiritului uman în toate domeniile şi în toate epocile.
Trecem spre etapa a doua în evoluţia liberalismului economic şi în
care se elaborează pentru prima oară o teoria economică completă şi
coerentă, la care şi-au adus contribuţia autori britanici şi francezi.
Concretizarea acestora se va face în Şcoala economică clasică, pe care o
vom analiza sub cele două deschideri: cea franceză (pct. 5.2) şi cea
britanică (pct. 5.3). La aceasta din urmă va fi analizat momentul
semnificativ de pornire din drumul parcurs de gândirea şi ştiinţa
economică până în prezent şi anume cel reprezentat de Adam SMITH,
considerat ca fiind creatorul ştiinţei economice moderne, aşa cum se
prezintă ea în zilele noastre.
Ambele deschideri ale şcolii economice clasice şi vom vedea ce
caracteristici prezintă acestea, atât cea franceză a lui J-B. Say şi Fr.
Bastiat, cât şi cea britanică a lui A. Smith, D. Ricardo, J. S. Mill şi Th. R.
Mathus, conduc, pe planul doctrinei, la un liberalism absolut şi general,
ce se explică prin covârşitoarea influenţă a celor două mari revoluţii ale
vremii:
a) Revoluţia industrială, adică revoluţia cu caracter tehnic,
începută în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi care a permis în
primul rând Marii Britanii şi apoi altor ţări să-şi constituie şi să-şi
dezvolte o puternică industrie, lucru datorat unei serii întregi de
importante invenţii. Maşinismul ce vine să înlocuiască munca manuală se
manifestă încet-încet în toate sectoarele de activitate, începând cu
13
industria textilă, cea mai profitabilă la acea vreme. Cărbunii încep să fie
folosiţi în industria metalurgică, iar inventarea maşinii pe bază de vapori
de către inginerul scoţian James Watt (1736 - 1819) a impulsionat decisiv
dezvoltarea industriei.
b) Revoluţia franceză de la 1789, adică revoluţia cu caracter
politic şi social, desfăşurată sub cunoscuta deviză “Liberté, Égalité,
Fraternité”, a reuşit să introducă un curent liberal chiar şi în ţările în care
concepţiile politice de acest gen nu erau împărtăşite.
Libertăţile individuale, libertatea relaţiilor sociale, drepturile
cetăţenilor s-au tradus pe plan economic în libertatea comerţului şi a
muncii. Aceste tendinţe de bază sunt reflectate şi de către filosofia
liberală a scoţianului David HUME (1711-1776), care a scos în evidenţă
că un regim concurenţial stimulează spiritul de competiţie între ţări, ca şi
între simpli indivizi. Comerţul exterior nu mai era văzut ca o condiţie
sine qua non pentru creşterea bogăţiei unui stat, ci dezvoltarea producţiei
interne destinate exportului era cea ce asigura sporirea locurilor de
muncă, creşterea generală a veniturilor, tot acest mecanism cuprins în
sistemul comerţului liberal şi al neintervenţiei statului în economie.
Economia clasică nu a fost abandonată, ea continuând şi astăzi să
influenţeze, inclusiv prin noile emergenţe doctrinale, economiştii şi
cercetătorii domeniului economic.
5.1 Fiziocraţii
14
Aceştia vor fi primii care vor introduce “legile naturale” în
cuprinsul legilor economice şi vor considera că societăţile umane
evoluează pe baza unor principii generale, deci a unei “ordini naturale a
lucrurilor”, concepţia combătând astfel absolutismului dreptului divin. Ea
vine în contact şi cu concepţia lui Jean-Jacques Rousseau, cum că omul
este ,,bun de la natură” şi că există un contract social liber consimţit între
oameni liberi şi egali, civilizaţia fiind cea care are o influenţă negativă
asupra omului.
Fiziocraţii erau oameni cu o solidă formaţie intelectuală, rafinaţi,
ce consiliau pe aristocraţi (marii proprietari de pământuri) cu privire la
administrarea bogăţiilor, observând şi progresele din domeniul
agriculturii, ce constau în folosirea de utilaje moderne la acea vreme,
folosirea îngrăşămintelor, trecerea la producţia de serie şi ajungând la
concluzia supremă că pământul, darul lui Dumnezeu, este singurul
element productiv, singurul care poate asigura prosperitate. De aici
rezultă noţiunea de “produs net” sau surplus, pe care de asemenea numai
pământul îl poate asigura şi care ar corespunde termenului actual de venit
naţional, adică reprezintă o diferenţă între bogăţia obţinută prin actele de
producţie şi cheltuielile aferente acestei producţii. În acest context
semnificative sunt cuvintele lui Dupont de Nemours care afirma că:
“Prosperitatea este în întregime asociată cu cel mai înalt nivel posibil al
produsului net”.
Turgot şi-a publicat principala sa operă economică intitulată
“Reflexions sur la formation et la distribution des richesses” în anul
1766. În această lucrare a analizat cu claritate şi precizie Legea
randamentelor descrescătoare, lege ce va fi riguros fundamentată şi
deplin realizată mai târziu, de către un reprezentant al Şcolii
marginalismului, americanul John Bates CLARK (1847-1938). Ce
surprinde această lege, ce se va bucura şi de atenţia clasicilor britanici ?
Ea statua că, dată fiind utilizarea unor unităţi suplimentare dintr-un
anumit factor de producţie, ceilalţi factori rămânând constanţi, caeteris
paribus, ieşirile de producţie (output) generate de fiecare unitate
suplimentară aveau tendinţa să scadă.
După izbucnirea Revoluţiei Franceze, mai precis după Thermidor
(27-28 iulie 1794), compromis de un complot regalist, Dupont de
Nemours este obligat să emigreze în S.U.A. Aici, în statul Delaware se va
ocupa de agricultură, perfect normal şi, împreună cu fiul său, Éleuthère
Irénée DUPONT DE NEMOURS (1771-1834), ce era chimist, au pus
bazele în anul 1802 unei întreprinderi chimice, devenită în zilele noastre
renumitul concern multinaţional, producător atât pentru industria textilă,
cât mai ales pentru ramura agriculturii.
Chiar dacă mulţi din urmaşii şi analiştii Fiziocraţilor au găsit
numeroase slăbiciuni şi neîmpliniri în ceea ce priveşte teoria economică a
15
acestora, trebuie să se recunoască un fapt esenţial: toţi au participat cu
succes la prefacerile economice, sociale şi politice ale vremii în care au
trăit.
16
politică, Ion Ghica, Ion Strat, fiind influenţaţi de concepţiile liberale
franceze pe o linie ce îi cuprindea pe J.-B. Say-Frédéric Bastiat-Michel
CHEVALIER. Ajungând la acest din urmă gânditor, ce a trăit între anii
1806-1879, putem spune că a fost un înfocat apărător al liberului schimb
şi unul dintre cei ce au participat la redactarea crucialului acord comercial
franco-britanic semnat în anul 1860.
17
Ca nuanţe ce au fost desprinse din analiza operelor celor patru
apostoli ai gândirii economice, se observă că paleta este variată: pornind
de la optimismul lui A. Smith, trecând prin pesimismul operelor lui D.
Ricardo şi Th. R. Malthus, ajungând la reformismul lui J. S. Mill,
reformism care, după cum vom vedea, a reprezentat o acţiune de
prezentare a fondului unităţii doctrinale a clasicilor, o modalitate de
înflorire şi de deschidere în acelaşi timp a doctrinei clasicismului
economic.
Capitolul VII
18
1. Primul aşa-zis ,,mister” al economiei capitaliste, adevărata
,,piatră filosofală” a întregii gândiri economice a fost reprezentat de
teoria valorii. Într-o bună tradiţie a şcolii clasice, mai precis pe linia
smithiano-ricardiană, Karl Marx a făcut distincţia între valoarea de
întrebuinţare şi valoarea de schimb a unui anumit bun, care în unitatea
lor dialectică dau conţinut analizei conceptului de marfă (bun
economic).
Valoarea de întrebuinţare constituie în esenţă utilitatea bunului
respectiv ce depinde de calităţile intrinseci ale acestuia, dar şi de
împrejurările de ordin cantitativ şi calitativ în care s-a desfăşurat munca
pentru producerea acestuia.
Valoarea de schimb este definită prin proporţia raporturilor în care
diferite valori de întrebuinţare se schimbă între ele şi nu poate exista
decât în legătură directă cu utilitatea unui bun, pe care un cumpărător
doreşte să-l achiziţioneze. Dacă prin absurd s-ar produce un bun inutil,
fără valoare de întrebuinţare, desigur că acesta nu ar poseda nici valoare
de schimb.
În viziunea lui Marx, munca omenească era cea care fundamenta
valoarea de schimb a unui produs, iar valoarea de întrebuinţare ce
determină utilitatea unui anumit produs, se diferenţia de la o persoană la
alta. În acest fel, Marx a gândit că pentru a putea compara valorile
diferitelor produse ce puteau intra în circuitul schimbului era nevoie de
luarea în considerare a unui singur element, de preferinţă stabil, comun
tuturor acestor produse în discuţie şi anume: munca. Aceată muncă pe
care Karl Marx a luat-o în calcul la determinarea valorii unui bun şi care
ea însăşi reprezenta o marfă, avea un preţ al ei, exprimat în bani, la fel ca
şi celelalte mărfuri, preţ în care se concretiza de fapt valoarea de schimb a
bunurilor avute în vedere,
2.Teoria plusvalorii s-a cristalizat din dorinţa de a da răspuns
unei întrebări cruciale privind mecanismul de funcţionare al
economiei capitaliste şi anume ,,de unde provine profitul
capitalistului?”. Fiind derivată din precedenta teorie a valorii –
muncă, sigur că şi acesată teorie enunţată de Marx se înscrie în seria
,,misterelor” capitalismului ce trebuiau dezlegate.
În acest scop, demersul metodologic se pune în mişcare cu prima
etapă considerată şi anume enunţarea formulei circulaţiei simple de
mărfuri:
M → B → M’
↓ ↓
vânzare cumpărare
19
în care cu banii (B) obţinuţi din vânzarea mărfii M, se putea achiziţiona o
marfă nouă (M’), diferenţa între extremele formulei fiind de ordin
calitativ (atribut legat de substanţa valorilor de întrebuinţare).
Derivând din prima formulă, obţinem încă una, de forma:
B → M → B’
↓ ↓
cumpărare vânzare
B’= B+ ∆ b
20
produsul dorit, iar munca abstractă este cea care crează şi adaugă
valoare nouă. Plusvaloarea obţinută şi de care sunt interesaţi
întreprinzătorii capitalişti se obţine, teoretic vorbind, dincolo de punctul
de echilibru în care lucrătorul şi-a reprodus propria valoare a forţei de
muncă, rezultând în acest fel procesul de valorificare.
Concret, în interiorul unei unităţi de timp de muncă, procesul de
muncă şi cel de valorificare se îmbină intim, neputându-se delimita strict
care este intervalul temporal în care muncitorul lucrează pentru sine şi
care este cel pentru capitalist, în care se obţine plusvaloare.
Din întreaga expunere la acest al treilea pas, rezultă ca o
chintesenţă, celebra formulă a structurii valorii mărfii, elaborată de
Karl Marx, prezentată ca fiind:
M=C+V+P
p’= P / V x 100
Dintre cele două formule prezentate, cea de-a doua este cea care
exprimă cel mai fidel gradul de exploatare al forţei de muncă.
21
1. b) Mărimea absolută a plusvalorii, Marx o evidenţia prin formula:
(p / v) x V
P=
f x (m’/ m) x n
Aşa cum a fost concepută formula de mai sus, aceasta l-a condus
pe Marx la enunţarea primei legi a masei plusvalorii: capitalul variabil
total înmulţit cu rata plusvalorii determină masa plusvalorii produse sau,
această masă era egală cu valoarea forţei de muncă înmulţită cu rata
plusvalorii şi cu numărul muncitorilor exploataţi simultan.
Plecând de la această lege, după cum o rezultă parcurgând
paginile primului volum din ,,Capitalul”, publicat în anul 1867, Karl
Marx a mai elaborat două legi, considerate posibile căi de creştere a
exploatării: a doua lege specifica că, fie reducerea capitalului variabil se
putea compensa prin creşterea ratei plusvalorii, fie reducerea numărului
de muncitori expoataţi se compensa prin creşterea duratei zilei de lucru
(deci a unităţii de timp de muncă), dar care nu trebuia să depăşească
limitele fiziologice ale lucrătorului în unitatea de timp stabilită. A treia
lege stipula că mărimile absolute ale valorii şi respectiv plusvalorii,
produse de diverse capitaluri, dar la valori egale ale forţei de muncă şi a
ratei plusvalorii, erau direct proporţionale cu mărimea componentelor
variabile ale acelor capitaluri, adică cu mărimea numărului de muncitori
exploataţi.
22
Dar dacă timpul de supramuncă se măreşte la 6 ore, ziua de
muncă devenind de 10 ore, folosindu-se deci o metodă extensivă, atunci
rata plusvalorii devine: p’= 6/4 x 100= 150%, deci mai mare decât cea
iniţială.
Această metodă este utilă, dar numai în anumite limite şi
anume ţinând cont că prelungirea zilei de muncă nu se poate face peste
limita maximă determinată de factori fizici şi morali (limita minimă nu
poate fi luată în seamă, deoarece este în afara raţiunii şi scopurilor
întreprinzătorului capitalist).
2’. Din toate cele spuse până acum reiese clar că plusvaloarea
astfel creată în timpul de supramuncă se constituie într-un câştig
nemuncit şi ,,nedrept” al întreprinzătorului capitalist. Acesta însă nu făcea
decât calculul cel mai simplu pentru obţinerea câştigului: diferenţa între
ceea ce se câştigă şi ceea ce s-a investit (consumat), nefăcându-se nici un
fel de deosebire între capitalul constant şi cel variabil, al căror raport se
numeşte compoziţia organică a capitalului (C/V). Astfel privită
plusvaloarea, ca rezultat al întregului capital investit (consumat), aceasta
devine categoria economică de profit. Deci, trebuie să scot în evidenţă
aspectul, ignorat de către întreprinzătorii capitalişti, că există o relaţia
directă, de transformare, între plusvaloare şi profit, rata plusvalorii
devenind rata profitului de forma:
23
- pr’ scoate în evidenţă gradul de rentabilitate al
capitalului avansat
- rata profitului (pr´) este întotdeauna mai mică decât rata
plusvalorii (p’), adică pr’ < p’ şi:
- este direct proporţională cu rata plusvalorii şi cu viteza
de rotaţie a capitalului variabil.
- este invers proporţională cu compoziţia organică a
capitalului (C /V) şi implicit cu mărimea capitalului
constant investit.
Capitolul IX
Marginalismul
24
sistem socio-economic, s-a constituit în principala lor preocupare şi drept
urmare i-am numit în cuprinsul acestei lucrări ca fiind gânditorii de
factură marginalistă ai fenomenului economic.
1. Principala ruptură cu tendinţa clasică s-a manifestat în modul de
abordare a teoriei valorii, marginaliştii îndepărtându-se de teoria valorii
– muncă ce depindea de un element obiectiv--consumul de muncă-- şi
susţinând dependenţa valorii de un element subiectiv: utilitatea
bunurilor. Ajungând aici, câteva aspecte şi detalii în legătură cu
conceptul cheie al marginalismului, utilitatea, sunt absolut necesare.
Utilitatea, ca noţiune generală, reprezintă satisfacţia aşteptată de un
anumit consumator dat, prin consumarea unei cantităţi determinate
dintr-un bun, în anumite condiţii de loc şi de timp. Principala formă sub
care se prezintă utilitatea este utilitatea marginală, cea care a constituit
fundamentul teoriei valorii în viziunea şcolilor marginaliste,
materializată sub forma teoriei valorii-utilitate. Astfel, utilitatea
marginală reprezintă satisfacţia pe care o produce ultima unitate
consumată dintr-un anumit bun.
Cum acţionează aceasta, ne-a specificat autorul german Hermann
Heinrich GOSSEN (1810 – 1858), pe care îl consider unul dintre cei mai
importanţi precursori, organic integrat în problematica marginalismului,
cel căruia i se atribuie enunţarea mai multor legi de bază ce formează
structura de rezistenţă a întregului demers general de natură subiectivă a
curentului marginalismului. În literatura de specialitate sunt specificate
un număr de trei legi (două principale şi una derivând din celelalte), pe
care H.H. Gossen le-a enunţat în opera sa de referinţă, apărută în anul
1854, sub titlul condensat ,,Entwickelung der Gesetze des menschilchen
Verkers” (ceea ce în traducere ar însemna ,,Legile relaţiilor umane”).
Iată cum se prezintă acestea :
A. Prima lege spune că satisfacţia obţinută prin consumul unor
unităţi suplimentare dintr-un anumit bun ( adică utilitatea marginală)
tinde să scadă după atingerea stării de saţietate. Aceasta reprezintă de
fapt legea utilităţii marginale.
B. A doua lege statuează că maximul de bunăstare pe care îl poate
atinge un anumit individ, se înfăptuieşte prin satisfacerea numai a unor
fracţiuni din trebuinţele manifestate, cu scopul de a se egaliza
contribuţiile acestor trebuinţe şi deci de a obţine satisfacţii egale, la
cheltuieli egale făcute. Şi această lege, în corpus-ul teoretic general al
marginalismului va căpăta forma legii egalizării nivelurilor de utilitate
marginală a bunurilor.
C. A treia lege, derivată din primele două, subliniază că un bun are o
valoare subiectivă şi că valoarea subiectivă a fiecărei unităţi
suplimentare adăugate se diminuează şi tinde să ajungă până la zero.
25
De asemenea, tot pentru clarificarea noţiunii de utilitate, consider
necesară şi prezentarea metodelor de comensurare a acesteia :
a) Metoda cardinală, prin care consumatorii sunt capabili să acorde
fiecărei cantităţi dintr-un bun o anumită utilitate. Metoda poate fi privită
numai din punct de vedere teoretic, deoarece în practica economică
consumatorului îi este dificil să măsoare utilitatea bunurilor şi să o
exprime în unităţi de utilitate, ca şi pentru faptul că nu dispune de timp
suficient pentru calculul aferent (destul de greoi), atunci când se află la
piaţă.
b) Metoda ordinală, ce constă în aşezarea preferinţelor şi trebuinţelor
consumatorilor într-o anumită ordine, ţinându-se cont de intensitatea şi
urgenţa achiziţionării bunurilor. Într-o primă fază, sunt achiziţionate
bunurile de strictă necesitate, apoi cele de larg consum şi la sfârşit cele de
lux, tot acest proces având loc de venitul disponibil al consumatorului.
Discutând despre aceste probleme este indicat să amintesc şi despre
contribuţia unui alt important precursor apropiat al marginalismului, tot
german şi anume Ernst ENGEL (1821-1896), care în perioada cât a fost
directorul Biroului de Statistică al Prusiei, mai precis în anul 1857, a
publicat o lucrare în care şi-a expus concepţia tot sub forma unei legi, a
cărei esenţă se concentrează în afirmaţia că, în condiţiile unor gusturi şi
preferinţe date, sumele alocate din venit pentru bunurile de strictă
necesitate (alimente în primul rând) tind să scadă pe măsură ce venitul
creşte. Iată mai jos redarea grafică a acestei legi :
26
(după Michel Didier ,,Economia: regulile jocului”, Ed.Humanitas,
Bucureşti, 1998)
27
punct de echilibru în care rata salariului era egală cu productivitatea
marginală a muncii, adică se atingea momentul în care erau utilizate în
mod optim resursele şi factorii de producţie erau folosiţi în întregime.
Un raţionament asemănător se poate realiza şi pentru
productivitatea marginală a capitalului, în vederea determinării ratei
dobânzii. În ceea ce priveşte profitul, în viziunea marginalistă acesta era
legat de remunerarea unui al patrulea factor de producţie, organizarea,
mai precis viza „capacitatea şi energia” necesare în afaceri, ca şi
organizarea propriu-zisă a activităţii productive. Cu cât se întrevedea
posibilitatea unor profituri crescânde, cu atât întreprinzătorii erau tentaţi
să investească şi să folosească mai multă forţă de muncă.
Vorbind de remunerarea factorilor de producţie, doresc să mai
adaug un aspect legat de activitatea a încă unui precursor al
marginalismului, matematicianul elveţian Leonhard EULER (1707 –
1783), care cu aproximativ un secol înaintea apariţiei curentului pe care îl
analizăm, a elaborat o teorie a repartiţiei bazată pe productivitatea
marginală. Această teorie afirma faptul că fiecare dintre cei trei factori de
producţie cunoscuţi (pământul, munca, capitalul) va aduce venituri
corespunzătoare valorii producţiei obţinute de ultima unitate din factorul
de producţie utilizat. Ca exemplu, o firmă ce avea 19 angajaţi, cu un
salariu mediu săptămânal de 20 £, putea să angajeze un muncitor
suplimentar, doar atâta vreme cât producţia obţinută de acest extra-
lucrător valora mai mult de 20 £.
3. Ca o sinteză a noii paradigme marginaliste (neoclasice) se
impune contribuţia prin îmbogăţirea substanţială a teoriei economice cu
două principii de mare substanţă, în primul rând cel al utilităţii
marginale de natură descrescătoare (descris deja) şi apoi cel puternic
implementat al randamentelor descrescânde, pus în operă şi conturat aşa
cum este cunoscut el astăzi, de către gânditorul american de sorginte
marginalistă John Bates CLARK (1847-1938) Ele se adaugă celor de
mare valoare pe care le-am evidenţiat în capitolul dedicat clasicismului
economic.
O ultimă precizare legată de corpus-ul teoretic al marginalismului
îl are în prim plan pe medicul parizian convertit la studii economice,
Clément JUGLAR (1819-1905), căruia îi datorăm viziunea ciclică
asupra evoluţiei economiei, considerată o lege inerentă a dezvoltării.
El considera dezvoltarea economiei parcurgând trei faze şi anume :
prosperitatea, criza, lichidarea. Dacă acesta vedea cauza ciclicităţii în
raţiuni de ordin monetar şi ale creditului, sigur că aspecte mai profunde,
ţinând de însăşi producţia de bunuri, de circuitul economic material,
asigură realitatea ciclicităţii economice, a ciclului economic considerat ca
perioada de timp ce separă două crize economice succesive.
28
Mediul concurenţei pure şi perfecte, căutarea realizării
echilibrului într-un cadru static, raţionamentele constituite în termeni
de utilitate şi disutilitate, adăugarea de ipoteze suplimentare pentru
demonstrarea caracterului ştiinţific al unei legi, constituie pe scurt
trăsăturile definitorii ale curentului marginalismului, care s-a impus nu
numai în epocă, prin cele trei mari direcţii de manifestare: a) Şcoala
utilitaristă; b) Şcoala matematică; c) Şcoala psihologică, dar a avut un
intens impact asupra gândirii economice contemporane şi, prin ideile
enunţate, a influenţat politicile economice din epoca în care trăim.
Capitolul X
29
puterea de cumpărare a salariului), muncitorii îşi formulau cererile în
termenii salariului nominal. Dar se impune precizarea că exista şi o
acceptare a reducerii salariului real, impusă de creşterea preţurilor, însă în
aşa fel încât scăderea ofertei de mână de lucru să nu se situeze sub cea
efectiv folosită înainte de urcarea preţurilor. În opinia lui Keynes,
muncitorii erau dispuşi să lucreze în condiţiile oferite de piaţă, dincolo de
această ofertă urmând să apară şomajul involuntar.
Realitatea existenţei unui şomaj cronic, a dificultăţilor prin care
trecea economia capitalistă la începutul deceniului patru al secolului
trecut, l-au determinat pe autorul englez să afirme necesitatea intervenţiei
etatiste în economie, sub forma dirijismului, aspect complet diferit de
semnificaţia planificării centralizate. Intervenţia statului era văzută ca o
necesitate pentru coordonarea deciziilor la nivel macroeconomic, pentru
asigurarea unui curs normal al vieţii economice, de sprijin pentru
iniţiativa privată. Prin aceste idei enunţate, J. M. Keynes poate fi
considerat un precursor al economiei de tip mixt, intervenţia statului, în
contextul economiei capitaliste al iniţiativei particulare urmând să aibă
efect benefic asupra binelui public.
Esenţa teoriei keynesiste a ocupării mâinii de lucru consta în
principiul cererii efective, compus la rândul său din consumul total de
bunuri şi investiţii (consum de bunuri – capital), adică de venitul efectiv
cheltuit. Această enunţare a fost posibilă deoarece, pentru Keynes, nivelul
venitului global ce influenţa nivelul ocupării mâinii de lucru se disemina
în trei direcţii principale: a) consum; b) investiţii; c) tezaurizare. Ţinând
cont că ultima direcţie era complet neproductivă, o parte din venituri
nemaiintrând în circuitul economic, rămânea, în mod logic, că numai
cheltuielile legate de consum şi cele privind investiţiile să constituie
cererea efectivă. Pentru Keynes deci, rezultatele producţiei servesc, pe de
o parte consumului, iar pe de altă parte pentru realizarea unei producţii
noi, adică „trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de
mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe
care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării”.
Concluzia generală la care a ajuns lordul Keynes era aceea că
economia capitalistă a vremii era condamnată la o insuficientă cerere
efectivă (atât bunuri de consum cât şi de mijloace destinate realizării
acestor bunuri). Ea oscila „în jurul unei poziţii intermediare considerabil
mai scăzută decât nivelul ocupării depline şi considerabil mai ridicată
decât nivelul minim al ocupării, sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”.
John Maynard Keynes şi-a elaborat teoria economică
revoluţionară pentru o ţară capitalistă dezvoltată, Marea Britanie, pornind
de la studierea economiei acestei ţări (şi nu numai) din perioada marii
recensiuni economice din perioada 1929 – 1933, cu scopul de a oferi noi
modalităţi de analiză economică, precum şi de a elabora soluţii de
30
depăşire a principalelor tare cu care se confrunta economia capitalistă a
vremii sale: şomaj în proporţii sporite, crize economice, stagnarea
producţiei, ş.a. Poate că în elaborarea celebrei sale teorii privind utilizarea
mâinii de lucru, J. M. Keynes s-a bazat şi pe o lucrare scrisă de
economistul sovietic de origine maghiară, E. S. VARGA (1879 – 1964),
apărută în anul 1935 şi intitulată „Criza economică, socială şi politică” şi
în care acest autor enumera printre cauzele ce agravaseră situaţia
muncitorilor, deci a mâinii de lucru, din ţările capitaliste: - creşterea
însemnată a numărului de şomeri (inclusiv a celor parţiali); - diminuarea
salariilor reale; - creşterea exploatării muncii; - suprimarea protecţiei
sociale, ş.a.
Soluţia generală, unică, pe care Keynes o vedea pentru creşterea
cererii efective şi de aici, creşterea utilizării mâinii de lucru era cea legată
de intervenţia statului în economie, prin gândirea politicii dirijismului de
transformare a statului într-un agent nemijlocit al vieţii economice.
Printre remediile pe care Keynes le vedea în intervenţia etatistă, în
vederea depăşirii aspectelor negative ale economiei capitaliste, se găseau:
1. Statul trebuia să stimuleze investiţiile prin micşorarea ratei
dobânzii şi sporirea cantităţii de bani în circulaţie. Acest lucru se putea
realiza printr-o aşa-zisă politică monetară expansionistă, de natură să
compenseze excesul de „preferinţe pentru lichidităţi”, sau chiar să reducă
această înclinaţie. De asemenea, era avută în vedere şi o politică monetară
care să înlocuiască etalonul – aur şi aşezarea emisiunii monetare pe alte
principii, toate pentru a face ca rata dobânzii să ajungă la un nivel
acceptabil pentru deţinătorii marilor avuţii ale societăţii.
2. Al doilea mijloc reliefat de Keynes, tot pentru sporirea
investiţiilor, se traducea în folosirea deficitului bugetar pentru
finanţare, deoarece nu conta caracterul productiv, dar mai ales
neproductiv al investiţiilor publice. În viziunea lui Keynes, datorită
existenţei multiplicatorului investiţiilor se justifica respectiva
cheltuială, fiind generatoare de noi locuri de muncă şi în acest fel
reducând şomajul şi folosind capacităţile de producţie existente.
3. A treia soluţie preconizată de economistul englez privea
finanţarea de la bugetul statului a firmelor capitaliste pentru comenzi
militare, deoarece nici efortul de război, dacă stimula consumul şi
investiţiile şi asigura profituri stabile, nu trebuia exclus din arsenalul
politicii economice a statului.
4. Al patrulea mijloc de sporire a investiţiilor era reprezentat de
politica salarială, mai precis menţinerea unui nivel relativ stabil al
salariilor nominale. De fapt, politica de „îngheţare” a salariilor
nominale, în condiţiile urcării preţurilor şi logic al reducerii salariilor
reale, a făcut parte din politica economică concretă a guvernelor
americane şi britanice postbelice.
31
5. Pe plan extern, considerând că din punctul de vedere al
utilizării mâinii de lucru, activitatea de export corespundea actului
investiţional, se impuneau eforturi pentru asigurarea unei balanţe
comerciale favorabile şi în acelaşi timp trebuia gândită o politică
economică la nivel internaţional. Şi Planul Keynes de extindere a
schimburilor prin intermediul unor politici de investiţii internaţionale, a
fost tocmai concretizarea acestei concepţii.
John Maynard Keynes s-a situat, conform precizărilor analiştilor
fenomenului economic, pe o linie de continuitate, începând cu Aristotel,
scolasticii Evului Mediu, continuând cu Alfred Marshall şi chiar cu tatăl
său, John Neville Keynes, în ceea ce priveşte considerarea economiei ca
o ştiinţă morală şi nu naturală. Chiar dacă am făcut afirmaţia, la sfârşitul
subcapitolului 11.1, că J. M. Keynes nu a mai avut timp să vadă urmările
deosebite ale impactului doctrinei sale asupra corpus-ului teoriei şi
practicii economice, totuşi a avut ocazia să observe modul în care opera
sa capitală a „revoluţionat” felul în care lumea privea problemele
economice, aşa după cum însuşi previzionase încă din anul 1935, într-o
scrisoare trimisă prietenului său., celebrul scriitor şi dramaturg George
Bernard Shaw. Dar formula „revoluţiei keynesiste”, pe care am utilizat-o
şi eu în prezentul capitol, a fost înscrisă în titlul lucrării „Keynesian
Revolution”, scrisă de Lawrence Klein în anul 1947, ce s-a constituit într-
o importantă acţiune de difuzare a doctrinei lui J. M. Keynes în S.U.A.
Capitolul XIII
32
al XVIII-lea şi al XIX-lea, primeşte lovituri din partea mai multor curente
de gândire economică, cum au fost cel marxist, amplificat prin latura sa
leninistă odată cu victoria revoluţiei bolşevice din Rusia în anul 1917, cel
fascist german şi cel corporatist în Italia, Portugalia şi care au
reprezentat triumful statului cazon intervenţionist, cu economie dirijată şi
în care individualismul liberal, spiritul liberal era complet distrus
(reprimat).
A urmat apoi revoluţia keynesistă, ce şi-a pus cu putere amprenta
asupra gândirii economice timp de mai bine de trei decenii, dar care prin
modul cum a fost concepută şi pusă în practică cerea apariţia unei noi
(sau reformulate) doctrine care să se adapteze condiţiilor în continuă
schimbare din economia mondială în general şi din cea capitalistă în
particular. Şi această doctrină a fost tocmai liberalismul renăscut,
începând cu deceniul al patrulea al secolului trecut (chiar din perioada
proliferării keynesismului), care a îmbrăcat forme diverse, adaptate
condiţiilor concret istorice, economice şi politice şi care nu a încetat nici
un moment să însoţească evoluţia capitalismului. Renaşterea
liberalismului a apărut în primul rând ca o ripostă la totalitarismul
comunist şi a celui fascist, dar şi ca o reacţie la doctrina economică
enunţată de lordul John Maynard Keynes. Structura de rezistenţă a
acestuia s-a constituit din apărarea valorilor cu caracter de permanenţă,
recunoscute fără putinţă de tăgadă ca aparţinând liberalismului şi anume:
respectul libertăţii, al existenţei mecanismelor pieţei libere, al proprietăţii
private, al individualismului, ş.a., nefiind de respins astfel afirmaţia
exponenţilor noului curent renăscut, conform căreia principiile
liberalismului rămâneau valabile, acestea nefiind niciodată aplicate
corespunzător, de aceea ele apărând ca neactuale. Dacă la începutul
secolului trecut, Eduard Bernstein considera că socialismul trebuia să fie
moştenitorul legitim al liberalismului (clasic bineînţeles, s.m.) şi o
încununare a existenţei sale, în perioada de restructurare, liberalismul nu
mai împărtăşeşte integral doctrina socialismului ortodox în ceea ce
priveşte naţionalizarea tuturor mijloacelor de producţie, dar acceptă
prezenţa statului, în anumite proporţii, în viaţa economico-socială, sau
după cum spunea marele filosof John Dewey exercitarea „controlului
social organizat” şi primeşte în corpus-ul său doctrinal şi pe reformiştii
socialismului tradiţional (social – democraţia de dreapta), într-o vădită
tendinţă de apropiere.
Aceste aspecte relevate, influenţa exercitată de clasicii
liberalismului, în special de J. S. Mill, ca şi reacţiile declanşate împotriva
doctrinei keynesiste, dar şi a altor aspecte ale vieţii politice, economice şi
sociale, m-au condus la detalierea în acest capitol a unor aspecte
specifice, de natură doctrinală ale noului liberalism, de care ţine şi
conceptul introdus de liberalii germani de „economie socială de piaţă”,
33
dar care va face obiectul unui alt capitol al lucrării. Înainte de a merge
mai departe, trebuie să precizez că teoria marginalistă (neoclasică în
viziunea unei părţi importante din analiştii domeniului economic),
ortodoxă, din prima jumătate a secolului trecut, nu este fundamentată de
liberalism şi nu duce în mod necesar la acesta. Şi aşa cum vom vedea în
cuprinsul acestui capitol, revitalizarea abordărilor economiei ortodoxe a
însoţit procesul mai vast declanşat, cel al renaşterii liberalismului. Anii
’60 şi ’70 ai secolului trecut, cei mai fecunzi în elaborarea noilor orientări
din gândirea economică actuală, au marcat abordările comportamentului
raţional al individului, ale legăturii dintre emisiunea monetară şi creşterea
preţurilor, al existenţei unei rate naturale a şomajului, ş.a. Contraofensiva
liberală depăşeşte terenul teoriei şi se impune şi în politica economică a
unora dintre marile state industriale ale lumii, cum ar fi Marea Britanie,
odată cu venirea la putere în anul 1979 a guvernului conservator condus
de Margaret Thatcher şi S.U.A., odată cu începerea mandatului
prezidenţial al republicanului Ronald Reagan în anul 1981. În acest sens
edificatoare sunt expresii de genul „thatcherism” sau „reagonomics”,
pentru caracterizarea noilor politici economice implementate. Relaţiile
astfel apărute şi întărite între teorie şi politicile economice nu pot fi
considerate nici simpliste, nici univoce. În cadrul regimurilor
democratice, politicile economice nu pot înregistra deviaţii sau răsturnări
de concepţii fără a se afecta serios baza consensului social şi al
mecanismelor economice existente.
Premergător intrării în analiza detaliată a acestei problematici,
doresc să prezint succint contribuţiile la renaşterea liberalismului ale
câtorva gânditori, cărora nu le-am acordat spaţiu separat de analiză.
Astfel, economistul francez Jacques RUEFF (1896 - 1978), recunoscut
specialist în probleme economico – financiare şi consilier al preşedintelui
Charles de Gaulle şi care în cunoscuta sa lucrare „Ordinea socială”,
apărută în anul 1945 ajungea la concluzia că ordinea naturală (să ne
amintim de filonul originar al acestui concept) poate ajunge în conflict cu
cea socială. El era de părere că libertatea nu poate avea sens şi deci nu
poate fi viabilă decât în cadrul societăţii. Societatea fiind imperfectă în
construcţia sa, ordinea naturală rămâne pentru cea socială un model
dezirabil, dar niciodată perfect imitabil.
Îl mai amintesc pe Louis ROUGIER, care susţinea funcţia statului
în noul regim liberal asemănătoare cu cea a poliţiei rutiere, în sensul că
maşinile sunt libere să circule pe unde cred ele că este mai bine, dar
respectând regulile de circulaţie.
Nu poate fi omis din acest preambul şi celebrul viitorolog francez
Bertrand de JOUVENEL, cel care era de părere că o societate este
liberală dacă vede cu ochi buni dezvoltarea autorităţilor antrenante,
altele decât autoritatea suverană. Aceasta din urmă are rolul de „mare
34
întregitor” al mecanismelor economico – sociale. În atari condiţii,
germenii iniţiativelor particulare sunt susceptibile de a da roade, iar
iniţiativele dispersate pot fi canalizate într-un singur făgaş. În acest mod
se crează o ordine socială veritabilă, orientată în sensul muncii şi al
existenţei. Dacă în cazul lui Bertrand de Jouvenel se observă o inovaţie a
terminologiei liberale, frazeologia tipic liberală o putem întâlni, aşa cum
se remarcă în lucrarea lui Ovidiu Trăsnea „Doctrine politice ale
capitalismului contemporan”, Ed. Politică, Bucureşti, 1977, în cuvintele
rostite de profesorul de ştiinţe politice şi fost vicepreşedinte democrat în
timpul administraţiei Lyndon B. Johnson, Hubert Horatio HUMPHREY
(1911 – 1978): „Liberalul din secolul al XX-lea, ca şi înaintaşul său din
secolul al XIX-lea, crede că omul liber posedă capacitatea intelectuală şi
resursele morale pentru a înlătura forţele nedreptăţii şi tiraniei”.
35
În plin război mondial, mai precis în anul 1942, apare lucrarea în care
se poate constata deplina „erezie” economică a lui J. A. Schumpeter,
celebra „Capitalism, Socialism and Democracy”. Plin de admiraţie faţă
de realizările capitalismului şi adversar înverşunat al socialismului
centralizat, prin temperament şi formaţie, J. A. Schumpeter ridică în
această lucrare o teză paradoxală: capitalismul este cel mai bun sistem
posibil, dar are un singur defect şi acela capital: nu poate supravieţui,
astfel că pe termen relativ scurt totuşi, nu se pune problema înlocuirii cu
regimul socialist. Subiectele de mare anvergură economică în special,
ridicate în această lucrare reies din capitolele ale căror titluri sunt
întrebări cardinale cu privire la viitorul economic al omenirii. Cele trei
astfel de întrebări ridicate de autor sunt:
1) „Capitalismul poate supravieţui ?”
36
Dar, existenţa capitalismului nu este pusă în pericol de activitatea
economică. Intervin însă elemente de ordin sociologic şi psihologic, de
care trebuia ţinută neapărat seama în înţelegerea procesului de
„descompunere” a capitalismului contemporan. Datorită progresului,
care devine aproape cvasiautomat, capitalismul pierde adeziunea
maselor, în special a categoriei sociale a intelectualilor şi nu mai este
capabil să asigure ordinea socială, fără de care nu se poate concepe
existenţa nici unei societăţi. În acelaşi timp, datorită instalării practicii
economice a monopolurilor, are loc distrugerea grupurilor sociale cu
rol de arcuri de boltă în societate ca: artizanii, ţărănimea mijlocie
ş.a.m.d. În sfârşit, elementele instituţionale proprii sistemului
capitalist şi care i-au asigurat dezvoltarea: proprietatea privată,
libertatea convenţiilor sociale sunt pe cale de a fi distruse. În timp, sub
influenţa concentrării economice, drepturile de proprietate devin tot
mai abstracte şi se ajunge la faza în care se crează o mentalitate critică
generală care duce în final la atacarea capitalismului însuşi. Astfel,
capitalismul va fi distrus din interior de latura socială a sistemului,
prin afectarea cadrului social şi se ajunge în mod inevitabil la apariţia
socialismului.
Sistematizând răspunsurile la celelalte două întrebări
fundamentale, pentru J. A. Schumpeter factorii psihologici pot
convinge pe cetăţeni să îmbrăţişeze ideile socialiste, în special în ceea
ce priveşte sistemul repartiţiei egale, dar socialismul nu este
compatibil cu democraţia existentă în societatea capitalistă a vremii.
Sub acest aspect, autorul pare a gândi la un model de compatibilitate
în care disciplina socială individuală se îmbină strâns, sub raport
funcţional, cu cea de grup din cadrul societăţii socialiste, datorită unei
obligativităţi morale de fidelitate şi de supunere apărute mult mai rapid
între cei ce muncesc.
Întreprinzătorul inovator, ce reprezintă cheia inovaţiei şi a
dinamicii economice, este simbolul capitalismului şi nu al
socialismului, iar fenomenul „distrugerii creatoare” (chiar şi la nivelul
microeconomic, unde îndepărtarea întreprinderilor nerentabile este
premisa continuării ascendente a proceselor economice) semnifică
sintetic o revoluţie a noului. Câştigurile ce apar sunt rodul inovaţiilor
tehnologice, adică reprezintă vârful de lance al progresului, al
funcţionării sistemului între parametrii săi normali. Deci fiecare
întreprinzător luptă să atingă o poziţie dominantă pe piaţa dorită, lucru
realizabil printr-o permanentă activitate de inovare şi care, în final, nu-i
pot asigura respectivului antreprenor decât atingerea scopurilor
propuse şi continua dezvoltare, atât a propriei sale afaceri, dar şi a
economiei în ansamblul său. De numele antreprenorului se leagă
astfel numai termenul de inovaţie (cel de invenţie neavând în sine
37
consecinţe economice, ci numai tehnice): un nou bun şi o nouă calitate,
o nouă tehnologie sau metodă de producţie, noi debuşee,…
Din toată această analiză a gândirii schumpeteriene rezultă că nu
economia este factorul determinant în istorie, ci intervin şi alte ştiinţe
ca istoria, politica, sociologia, lucru ce demonstrează încă odată
„erezia” concepţiei sale. Concepţia potrivit căreia capitalismul se
„autodistruge” şi emerge noua orânduire, socialismul, nu a fost pe
placul socialiştilor, care considerau că noul sistem nu câştigă datorită
„calităţilor” lui superioare, ci ca o alternativă la tarele capitalismului,
acesta (capitalismul) găsind însă de fiecare dată resurse proprii de
dezvoltare, pe care tot Joseph Alois Schumpeter, aşa după cum am
văzut, le-a enunţat.
38
Interesul nostru este însă de a privi întregul complex economic şi
social, capabil să asigure continua transformare multilaterală, mereu
ascendentă, a tuturor elementelor ce dau dimensiunea societăţii omeneşti.
Teoriile dezvoltării, aşa după cum sunt ele descrise în literatura de
specialitate, sunt numeroase, variate, diferenţiindu-se atât prin
fundamentele teoretice, prin utilizarea de noţiuni şi categorii conceptuale
specifice, dar şi prin finalitatea practică pe care o au, adică prin politicile
de natura dezvoltării cărora le dau naştere şi care, implicit sau explicit,
determină gradul de înţelegere şi aplicare cu succes de către factorii
decizionali a procesului de dezvoltare.
Pentru buna înţelegere a unei teorii a dezvoltării se impune
cunoaşterea limbajului specific al acesteia, precum şi câtorva elemente
fundamentale ce trebuie avute în vedere la evidenţierea lor :
- Modul particular cum este văzută dezvoltarea precum şi
domeniile şi activităţile vizate de teorie.
- Surprinderea dinamicii sistemului analizat şi a legăturii cu
mediul.
- Puncte tari şi slăbiciuni constatate în enunţarea respectivei
teoriei.
- Direcţiile în care manifestă practic şi evidenţierea rezultatelor
concrete înregistrate în viaţa economico-socială.
De aceea, în cele ce urmează, am efectuat alegeri raţionale din
multitudinea de teorii enunţate în domeniul analizat, oprindu-mă numai
la acelea care am considerat că sunt încă viabile şi se pot adapta, se pot
plia în mod fericit şi eficient, pe tiparul globalizării actuale, fenomen care
şi el, aşa după cum tot am evidenţiat, este deosebit de complex şi într-o
continuă dinamică a remodelării şi reconfigurării (în maniera ,,façonner le
changement”) a elementelor constitutive.
39
teoretice ce au vizat noile realităţi apărute în evoluţia socio-economică a
lumii.
Totul pleacă, după părerea noastră, primordial de la concepţia
ultimului mare reprezentant al clasicismului originar, britanicul John
Stuart Mill (1806-1873). În viziunea acestuia, bogăţia era asimilată
totalităţii mijloacelor acumulate şi deţinute de indivizi în vederea
realizării obiectivelor propuse. Acest lucru presupunea tendinţa de
creştere a compoziţiei capitalului, lucru tradus prin sporirea mai
accentuată a capitalului materializat în mijloacele productive, atât în
valoare absolută, cât şi relativă, faţă de creşterea în aceleaşi mărimi ale
capitalului materializat în forţa de muncă. La aceasta se mai adaugă şi
concepţia referitoare la schimburile internaţionale, nu numai prin
introducerea conceptului de termeni de schimb (terms of trade), ci prin
considerarea inovaţiilor tehnologice în producţia manufacturieră care
conduc la schimbarea unei cantităţi mai mari din bunul manufacturat
contra unei cantităţi rămase constante din produsul agricol (celebrul şi
clasicul exemplu dintre stofa exportată de Anglia şi vinul exportat de
Portugalia).
Celelalte concepţii, care au fundamentat teoria clasică a
dezvoltării, le considerăm a aparţine celor doi reprezentanţi marcanţi ai
clasicismului german, Karl Marx (1818-1883), respectiv Friedrich List
(1789-1846). Viziunea listiană, în acest domeniu, s-a tradus prin
considerarea faptului că adevărata putere economică a unei naţiuni
constă în forţa sa productivă, ce are capacitatea de a continua în
permanenţă crearea de bogăţie, în proporţii mereu sporite. Deci
elementele constitutive ale forţelor productive :munca, spiritul
oamenilor, ordinea socială, forţele naturii, sunt cele care determină
dezvoltarea şi progresul unei societăţi. Şi pentru însuşi faptul că există
forţe ce creează în măsură crescândă bunuri şi servicii utile şi dau
posibilitatea înlocuirii celor ieşite din uz, determină concluzia
gânditorului german că forţele productive sunt mult mai importante
decât însăşi bogăţia unei societăţi.
Ca o continuare firească, Karl Marx introduce în terminologia
economică noţiunea de plusvaloare, adică exact valoarea nou creată în
procesele productive de către forţele productive şi care intră în calculul
valorii mărfurilor. Forma transformată a plusvalorii, privită ca rezultat
al funcţionării întregului capital avansat, devine în concepţia autorului
german profitul. Formarea acestuia nu poate fi înţeleasă decât în
contextul analizei fenomenului concurenţei, diferenţa dintre venituri şi
cheltuieli indicând întreprinzătorului capitalist dacă activitatea
desfăşurată a fost sau nu rentabilă, iar în condiţiile unui rezultat favorabil,
profitul se constituie în raţiunea de a exista a oricărui proces economic,
devenind în acelaşi timp şi motorul dezvoltării şi acumulării capitalului.
40
Specificitatea teoriei analizate mai trebuie întregită şi cu încă un
mare concept economic : legea randamentelor descrescătoare. Pus în
evidenţă de clasicii gândirii economice, dar finalizat şi redat în mod
ştiinţific de către reprezentanţii marginalismului economic, această lege a
domeniului economic stipulează că mărirea unui anumit factor de
producţie cu o unitate, ceilalţi factori rămânând constanţi (caeteris
paribus), contribuie la sporirea producţiei (output-ului), dar cu o sumă
totală care se diminuează de fiecare dată. Lucru este foarte important
pentru întreprinzător, deoarece creşterea producţiei este benefică atâta
timp cât costurile marginale sunt mai mici de- cât preţul pieţei, până se
atinge punctul critic.
Acest ultim element evidenţiat trebuie neapărat coroborat cu
concepţia despre populaţie a altui important clasic, Thomas Robert
Malthus. Pentru acesta, mărind factorul de producţie muncă (mai corect,
forţa de muncă) pe un teritoriu limitat de natură, natalitatea sporită
observată ar fi dus la dezorganizarea activităţii productive, la realizarea
de recolte mai puţine pe locuitor, fapt ce a condus la o viziune pesimistă,
catastrofică chiar, asupra viitorului omenirii, în sensul că dacă populaţia
creştea în progresie geometrică, mijloacele de subzistenţă sporeau numai
în progresie aritmetică (deci chiar dacă producţia creştea, volumul mediu
al produselor alimentare descreştea, până ce se atingea nivelul de
subzistenţă).
Din cele expuse şi prin prisma prezentei analize, rezultă că unul
dintre cele mai importante minusuri ale teoriei malthusiene a fost
ignorarea progresului tehnic şi al inovaţiilor asupra proceselor
economico-sociale (cu toate că şi clasicii, în ansamblul lor, au avut
credinţa că sfârşitul secolului al XIX-lea va demonstra că progresul tehnic
şi-a atins limitele, iar utilizarea legii randamentelor descrescătoare urma
să conducă la declinul societăţii omeneşti).
După ce am parcurs şi evidenţiat principalele elemente motrice ale
dezvoltării cu succes a sistemului capitalist până în zilele noastre, în cele
ce urmează vom aborda noua optică în acest domeniu, cunoscută în
domeniu drept modelul Hecksher / Ohlin + Samuelson / Stolper +
Rybczynski.
Esenţa acestei teorii, rezidă, aşa după cum am mai subliniat, în
reformularea şi adaptarea teoriei liberale a comerţului internaţional la
condiţiile create în perioada postbelică, constă în sublinierea importanţei
dotării naturale cu factori de producţie a fiecărei ţări, precum şi de
rigorile structurii subiectiv-marginaliste a preţurilor, ce prezintă
mişcarea preţurilor invers proporţională cu volumul bunurilor obţinute
prin folosirea factorilor de producţie şi direct proporţională cu raritatea
factorilor de producţie. Îndepărtându-se de viziunea clasică a valorii
bazate pe muncă, ca şi pe considerarea imobilităţii factorilor de producţie,
41
autorii modelului amintit, autorii mai sus-menţionaţi, chiar dacă au folosit
în analizele lor variaţia numai a unuia dintre factorii de producţie,
caeteris paribus, au abordat probleme mai ample, legate de locaţia
raţională a diferitelor ramuri economice în funcţie de înzestrarea ţărilor
respective cu factori de producţie, respectiv de luarea în considerare a
diviziunii internaţionale a muncii şi necesitatea specializării ţărilor lumii
în anumite ramuri şi sectoare producătoare de bunuri economice. Acest
lucru determină şi cheltuieli de producţie relativ mai scăzute (prin
folosirea factorilor de producţie mai abundenţi şi mai ieftini), ca şi
posibilitatea calculului costurilor de producţie în funcţie de proporţia
factorilor de producţie utilizaţi, respectiv productivitatea marginală a
acestora.
Mai mult, modelul prezice convergenţa pe termen mediu şi lung a
rentabilităţii factorilor de producţie între ţări, aspect evidenţiat cu
pregnanţă în epoca actuală când, prin cererea manifestată pentru un
anumit factor de producţie (iniţial abundent şi ieftin), prin participarea la
comerţul internaţional globalizant şi utilizând logica teoriei utilităţii
marginale, preţurile la aceşti factori au tendinţa să crească şi, pe
ansamblu, se produce micşorarea distanţei dintre preţul aceluiaşi factor
de producţie în diverse ţări.
De asemenea, modelul H-O-S este ancorat în fenomenul
globalizării şi prin susţinerea practică a acţiunilor societăţilor
transnaţionale, văzute ca susţinătoare ale absolutizării eficienţei
economice, de introducere a noilor tehnici şi modele de organizare a
activităţii productive şi a relaţiilor cu mediul.
În condiţiile instaurării Noii Economii a cunoaşterii ne găsim în
faţa utilizării, ca alternativă viabilă la factorii de producţie clasici şi în
mare măsură neregenerabili, a factorului informaţie şi care, odată produs,
va implica ulterior costuri marginale zero, putând fi utilizat (bineînţeles în
anumite condiţii) de toţi doritorii unui astfel de bun. De aici
adaptabilitatea crescută a modelului analizat de a putea fi folosit şi în
cadrul schimburilor economice dintre ţările dezvoltate ale lumii.
Şi încă un aspect relevant în sublinierea dinamismului şi
adaptabilităţii sporite a modelului, este cel pus în discuţie de E. Helpman
şi care prevedea desfăşurarea relaţiilor economice internaţionale într-un
cadru al economiilor de scară şi al concurenţei monopolistice, caz în care
produsele se diferenţiază prin calitatea acestora, publicitate şi mod de
prezentare (apud P. Hirst, G. Thompson –Globalizarea sub semnul
întrebării.Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare, Ed. Trei, Bucureşti,
2002).
Adaptare şi creştere economică de natură macroeconomică
folosind pârghia ofertei de factori de producţie clasici şi noi, astfel încât
toţi partenerii comerţului internaţional actual să câştige ceva, fără ca
42
vreunul să piardă. Acesta este mesajul şi chintesenţa modelului H/O +
S/S +R şi care îl fac pliabil pe caracteristicile fenomenului actual al
globalizării.
43
reprezentativi în acest domeniu, precum : G. Myrdal, J. Freyssinet, A.
Sauvy, Y. Lacoste, ş.a…, putem să creionăm caracteristicile
subdezvoltării :
1. insuficienţa producţiilor agricole şi de aici nesatisfacerea
cerinţelor de alimentaţie cu produse de bază, lucru datorat caracterului de
economie naturală pe care o au cele mai sărace şi înapoiate ţări ale lumii.
2. industrializarea inexistentă, în fază incipientă sau redusă ca
nivel de performanţă.
3. drept urmare, inexistenţa sau hipertrofierea sectorului terţiar,
sector ce consumă parazitar, neproductiv, din venitul celorlalte ramuri
ale economiei, tocmai datorită rentabilităţii foarte scăzute pe care o are.
4. slabă integrare a sectoarelor economice în structuri deformate,
anacronice şi asimetrice, precum şi o puternică subutilizare a forţei de
muncă (în sens keynesian) şi din care decurge acel ,,excedent structural
de forţă muncă”, adică a ceea ce în opinia lui Ragnar Nurkse se traduce
prin potenţialul utilizabil pentru accelerarea acumulării capitalului şi
implicit pentru realizarea unor paşi concreţi pe calea dezvoltării.
5. slaba preocupare şi puţine fonduri alocate pentru dezvoltarea
capitalului uman (educaţie, perfecţionare, grad de sănătate), în aceste
ţări înregistrându-se cel mai accentuat număr de analfabeţi şi de
îmbolnăviri şi decese, datorate lipsei mijloacelor necesare asigurării unui
grad decent de protecţie a sănătăţii oamenilor.
6. puternica explozie demografică, cu un spor natural anual în
jurul valorilor de 2-2,5 %.
44
globalizantă a lumii de astăzi impune nu numai un proces invers, dar şi
considerarea inevitabilă şi a relaţiilor economice dintre Nord şi Sud,
alături de cele substanţiale şi mai eficiente între ţările din ,,Nord”.
Întrebările care s-au pus şi al căror răspuns constituie baza construcţiei
prezentei teorii se referă la : care sunt avantajele comparative ale
Nordului faţă de Sud ? cine va avea de câştigat şi cine va pierde din
schimbările transformatoare ale epocii actuale ?
Ideea cea mai simplă care justifica existenţa relaţiilor economice
dintre state era cea ce privea un export de mărfuri bogat în capital din
partea statelor dezvoltate, ca şi temerea că statele mai sărace vând mai
mult decât achiziţionează de la ţările mai bogate. Dar, în acest caz
intervine cunoscutul de acum ,, paradox al lui Leontief” : ţările bogate,
dezvoltate, sunt cele care exportă mărfuri ce incorporează mai multă
muncă şi mai puţin capital.
Problema care se pune în momentul actual, determinată în mod
hotărâtor de activitatea companiilor transnaţionale, este aceea a
înţelegerii fenomenului reversibilităţii proceselor economice, ce constă
într-o mutare destul de accentuată a centrului de greutate al activităţilor
productive, din ţările dezvoltate în ţările în dezvoltare. Factorul forţa de
muncă este primordial în această regândire a activităţii economice,
alături de condiţii specifice, particulare, legate de reglementările etatiste
ce vizează activitatea de export a unei anumite economii naţionale.
Astfel, datorită unui nivel de salarizare mai redus în ţările mai sărace ale
lumii, al abundenţei forţei de muncă necalificate, ca şi al existenţei unor
reglementări (de natură fiscală mai ales) foarte permisive şi încurajatoare
în aceste state ce se bucură de atenţia celor puternici, se produce această
delocare a unor importante sectoare productive în ţările aparţinând
,,Sudului”.
În acest context intrăm în interferenţă şi cu modelul de dezvoltare
al lui Arthur Lewis (laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul
1979) şi care, general vorbind, sublinia că nu se putea vorbi de
dezvoltarea industrială a ţărilor slab dezvoltate, comparativ cu
restructurarea, reabilitarea şi infuzia de capital, aferente economiilor
occidentale şi realizabile pe baza ,,Planului Marshall”, deoarece aceste
ţări sărace posedau populaţie neinstruită, iar nivelul introducerii
sistemului capitalist era incipient, lucru ce nu permitea absorbţia decât a
unei infime părţi din forţa de muncă disponibilă. Se distingea, în aceste
ţări ale periferiei, un tip de economie mai special, aşa-numita economie
duală, formată dintr-un sector capitalist şi unul tradiţional. Ţinând cont că
al doilea sector, al agriculturii tradiţionale şi al activităţilor urbane
informale, este destinat asigurării celor necesare subzistenţei, sectorul
capitalist este cel care, prin urmărirea obţinerii profitului, folosit în
continuare ca sursă principală de finanţare, atrage forţa de muncă din
45
celălalt sector. Este faza în care oferta de forţă de muncă depăşeşte
cererea. În momentul în care surplusul este absorbit, unităţile îşi pot mări
producţia, cresc şi salariile şi de asemenea şi profiturile obţinute sunt
importante, elemente care concură în principal la acumularea de capital şi
de care depinde dezvoltarea acestor state.
De aici şi soluţia văzută de Arthur Lewis, de creştere a
productivităţii muncii în agricultură şi investirea economiilor în industrie,
cu scopul declarat de creştere a eficienţei economice şi ridicare a
bunăstării populaţiei. Dar realitatea a demonstrat că, pentru ţările foste
colonii, totuşi, excedentul obţinut prin introducerea proceselor specifice
sistemului capitalist, era însuşit de către metropole, de către cei ce au
investit în aceste teritorii, o parte doar rămânând pentru a fi reinvestit pe
plan local şi acest lucru numai cu acordul puterii dominante din
respectivele ţări.
Şi acest din urmă aspect conduce, în primul rând la pierderea
locurilor de muncă pentru muncitorii necalificaţi din ţările dezvoltate (şi
al căror loc este luat de către cei din ,,Sud”), la o nouă diviziune a muncii,
dar şi la efectuarea unui important volum de investiţii străine directe
(ISD) în economiile ţărilor în dezvoltare. Iată cum s-ar prezenta o astfel
de situaţie mai complexă, privind participarea la circuitul economic
mondial a unor ţări cu nivele diferite de dezvoltare :
Ţări dezvoltate
Ţara Pondere com. Pondere prod. Pondere ISD în
ext. în PIB Ind. în PIB PIB
1. Canada 57,3 67 4,0
2. Franţa 44,0 81 2,7
3. Germania 52,0 84 2,5
4. Italia 35,0 89 0,6
5. Japonia 23,2 94 0,3
6. Regatul Unit 44,8 83 5,9
7. SUA 19,8 83 3,0
Ţări în dezvoltare
Ţara Pondere com. Pondere prod. Pondere ISD în
ext. în PIB Ind. în PIB PIB
1. Brazilia 8,4 54 4,3
2. China 8,0 88 3,9
3. Egipt 9,1 37 1,2
4. India 3,6 76 0,5
5. Indonezia 12,3 54 -1,9
46
6. Mexic 35,6 85 2,4
7. Nigeria 20,5 1 2,9
47
- Sursa Economistul, nr. 530 din 3.02.2000
48
valoarea adăugată a bunurilor şi serviciilor produse, elemente ce se
constituie în substitute ale producţiilor interne.
În sfârşit, dar nu în cele din urmă, întărirea ideii că derularea
comerţului mondial, în condiţiile globalizării, a mutat totuşi volumul şi
valoarea acestuia, din sfera relaţiilor intra-industrii şi servicii desfăşurate
în cadrul Triadei (S.U.A., UE, Japonia). Competitivitatea internaţională,
mai ales a centrului, strâns legată de fenomenul globalizării, a avut
implicaţii notabile asupra proceselor ce au loc în comerţul şi relaţiile
economice internaţionale, aşa după cum relevă şi studii din baza de date a
UNCTAD : Triadei i se atribuie, la începutul anilor `90, aprox. 60 % din
fluxurile de investiţii străine directe (ISD), 66 % din comerţul mondial,
75 % din Produsul Naţional Brut mondial. Dacă la începutul ultimului
deceniu al secolului trecut, creşterea fluxurilor de ISD a fost mai lentă şi
s-a îndreptat mai mult în favoarea ţărilor din afara Triadei (a ţărilor în
dezvoltare), după anul 1994 s-a revenit la creşterea pronunţată a acestor
fluxuri în interiorul celor trei mari centre economice ale lumii, lucru
întărit şi de includerea şi a unor fluxuri investiţionale adiacente, între cele
trei blocuri şi un grup geografic mai mic de state, numite ,,asociate” şi în
care regăsim ţările de curând industrializate (NIC-Newly
Industrialised Countries), precum : Brazilia, Chile, Mexic, Singapore,
Coreea, Taiwan, Africa de Sud.
Însă comerţul internaţional, chiar asimetric cum se prezintă el
astăzi, este capabil să aducă câştiguri şi bunăstare pentru toţi participanţii,
indiferent dacă sunt din ,,Nord” sau ,,Sud”. Devenind economii deschise,
interconectate, atât ţările bogate, cât şi cele mai sărace, pot câştiga de pe
urma relaţiilor lor comerciale. De exemplu, statele dezvoltate, în dorinţa
de a oferi consumatorilor interni cele mai bune produse, la cele mai bune
preţuri, importă din ţările mai slab dezvoltate (sigur că la preţuri mult mai
ieftine) mărfuri care asigură o gamă largă asortimentală şi din care
consumatorul are posibilitatea de a alege. Dacă respectivele bunuri se
cumpără, înseamnă investiţii, creşterea numărului de locuri de muncă,
producţii sporite şi implicit venituri mai mari, pentru ţările în dezvoltare
exportatoare. În contrapartidă, ţările în dezvoltare achiziţionează bunuri
de consum ale industriilor tradiţionale cât şi TIME (Telecommunications,
Information Technology, Media, Entertainment) şi chiar stilul de viaţă
din ţările bogate ale lumii.
Mai mult, actualmente se vorbeşte cu prioritate despre
concepţia enunţată de cunoscutul profesor de la Harvard Business School
şi specialist în comerţ internaţional, Michael E. Porter, legată de teoria
avantajului competitiv şi care porneşte de la nivel microeconomic, prin
situaţia în care o firmă este competitivă dacă poate realiza produse şi
servicii de calitate superioară sau la preţuri mai scăzute decât
competitorii interni sau externi, luându-se în considerare cele 5 forţe ce
49
influenţează activitatea firmelor. Trecând la planul competitivităţii
internaţionale, aceasta poate fi înţeleasă, în esenţă, prin capacitatea şi
abilitatea fiecărei economii naţionale (actor economic mondial) de a
profita de pe urma oportunităţilor apărute.
Am ajuns astfel să depăşim modelul reducţionist al economiei
mondiale, prezentat de Arthur Lewis ca fiind alcătuit din oţel (produs
finit al ţărilor dezvoltate din Nord) şi cafea ( produs al monoculturii din
ţările slab dezvoltate ale ,,Sudului”) şi să constatăm liberalizarea
accentuată a comerţului actual şi a pieţelor globale, ca urmare a
impactului pe care globalizarea îl are asupra întregii vieţi de pe planetă.
Se tranzacţionează aproape orice şi în timp real foarte scurt, graţie noilor
tehnologii ale informaţiei de tip digital, mai ales a Internet-ului,
tranzacţii cunoscute sub numele de comerţ electronic şi care se
desfăşoară pe o piaţă specializată : cea electronică.
Folosirea şi deschiderea Internet-ului poate ajuta ţările în
dezvoltare în eforturile lor de creare a întregii game de infrastructuri
necesare propriilor economii, dând în acelaşi timp posibilitatea propriilor
companii să se facă cunoscute mai repede şi să concureze, nu numai în
context regional (zonal), ci şi global. Într-un cuvânt, să poată asimila
modelul occidental (al economiei de piaţă, democraţiei, instituţiilor
specifice sistemului capitalist), dar în acelaşi timp să-şi păstreze în esenţă
propriile valori culturale (Japonia este exemplul originar cel mai
elocvent).
Cu toate minusurile, defectele, aspectele contradictorii,
înregistrate şi opoziţia şi reticenţa manifestate de o mare parte a
populaţiei globului, cu toată asimetria înregistrată în modul de
manifestare, globalizarea va deveni benefică şi pentru ţările Lumii a
Treia. Statele care şi-au deschis economiile şi au acceptat globalizarea,
chiar dacă au folosit ca armă împotriva sărăciei şi înapoierii economice
numai aspectul cantitativ al dezvoltării şi anume creşterea economică,
au înregistrat rate ale creşterii semnificative şi şi-au ameliorat simţitor
condiţiile de trai. A înţelege starea economiilor prinse în vârtejul celui
mai caracteristic fenomen al perioadei actuale, globalizarea, presupune
vizionarea ca un tot al balanţei dezvoltării Nord-Sud, precum şi
perceperea transformărilor continue şi cu rezultate favorabile a
elementelor componente ale celor patru sisteme implicate : economic,
social, ambiental, tehnologic, toate în contextul Noii Economii a
cunoaşterii, la care adăugăm şi o forţă de muncă tot mai instruită. Am
punctat ultimul aspect, deoarece o calitate tot mai înaltă a capitalului
uman este o condiţie determinantă pentru asigurarea dezvoltării
economice.
50
18.2.3 Teoria O-Ring
51
realizarea unor activităţi şi procese flexibile care să asigure, pe de o parte,
stimularea materială a angajaţilor cu randamente superioare (motivarea
intrinsecă şi extrinsecă, pozitivă şi negativă, recompensa internă şi
externă), iar pe de altă parte efecte sporite, traduse în producţii crescute
şi implicit venituri mai mari încasate., întreg sistemul gândit prin
segmentarea activităţii productive în activităţi mai simple dar omogene.
Vorbim în situaţia de faţă de apariţia unui puternic fenomen
inegalitar, care nu se mai manifestă între salariaţii (muncitorii) din
diferite meserii, grupuri socio-profesionale, ci în cadrul aceluiaşi grup de
vârstă, în interiorul aceluiaşi sector economic, în cadrul aceleiaşi
activităţi profesionale din lanţul procesului productiv. Condiţiile concrete
din firmă, calitatea managementului antreprenorial, manifestate prin
introducerea inovaţiilor, a noilor realizări ale tehnologiei informaţiei,
creează condiţiile de manifestare a diferenţelor dintre angajaţi cu aceeaşi
pregătire, dar care activează în sectoare diferite, cum ar fi activitatea unui
specialist IT din cadrul NASA şi a aceluiaşi profesionist din cadrul unui
lanţ de hypermarket-uri. Planificarea carierei şi calificarea adaptată,
rezultate ale sistemelor de formare a forţei de muncă şi care sunt
orientate spre o atitudine pozitivă de satisfacere a trebuinţelor pe termen
scurt şi lung, asigură antreprenorului, prin utilizarea teoriei O-Ring, o
corelare optimă dintre activităţile (şi bineînţeles salariile aferente) din
cadrul firmei (întreprinderii). Dar noua organizare a muncii din sistemele
organizaţionale de tip postmodern, în fapt segmentarea pieţei muncii
produsă şi ca urmare a implementării teoriei în discuţie, nu poate fi
înţeleasă fără raportarea şi la cel de-al doilea nivel de analiză sau direcţie
de afirmare a teoriei O-Ring.
În această situaţie avem de-a face cu trecerea de la producţia
de masă sau de tip fordist la producţii de natură flexibilă (de unde şi
includerea în analiză şi a teoriei producţiei flexibile), caracterizate prin
introducerea inovaţiilor, diferenţierea calitativă şi de prezentare a
produselor, utilizarea metodelor specifice marketingului de nişă.
Dezvoltarea nu mai poate fi asigurată numai prin creştere cantitativă şi
reducere a costului pe unitatea de produs, ci şi de către elementele
calitative şi ale cercetării ştiinţifice, ce devin dominante în focalizarea
întregului efort material şi uman, atât la nivel regional, cât şi la cel al
firmelor (indiferent de mărime).
Elementul-cheie al dinamicii acestei teorii este reprezentat de
schimbările în natura cererii exprimate, ceea ce implică o nouă
abordare a comportamentului firmei, flexibilă şi pliată perfect pe cerinţele
şi gusturile din ce în ce mai sofisticate şi nuanţate ale consumatorilor din
ţările dezvoltate în special, dar şi ca urmare a intensificării competiţiei pe
pieţele globale ale lumii. De fapt, punctele tari ale teoriei se referă la
conceperea tehnologiilor de producţie şi a întregii activităţi intrafirmă
52
prin sub-activităţi omogene şi care să poată permită primirea şi difuzarea
eficientă a informaţiilor cu caracter de noutate şi indispensabile
activităţii. Aceasta trebuie să devină amplă şi complexă, flexibilă la
orice variaţie în cererea de pe piaţă, în activitatea furnizorilor, ca şi în
parcursul şi comportamentul firmelor concurente. Orice malfuncţie sau
aspect negativ al unei singure verigi ce ,,rupe” fluxul productiv al
întregului lanţ productiv, nu poate conduce decât la pierderi de producţie
şi venituri, precum şi excluderi, atât ale firmei de pe piaţă, cât şi ale
lucrătorilor vinovaţi de producerea greşelilor.
Deci suntem în prezenţa dezvoltării la nivel microeconomic,
dar care, prin promovarea programelor de inovări şi transferuri
tehnologice, prin alipirea la aşa-numitele ciorchine ale cunoaşterii
(centre universitare, institute de cercetări), devine axul central al evoluţiei
globale a firmelor, în primul rând a companiilor transnaţionale, cu impact
direct asupra agregatelor economice regionale şi ulterior asupra
economiei mondiale.
53
prin luarea în considerare a zonelor de liber schimb (Free Trade Areas)
înfiinţate pretutindeni în lume. În condiţiile în care cea mai mare pondere
în comerţul mondial o au relaţiile din cadrul Triadei (aşa cum deja am
subliniat), sau ţinând cont de situaţia în care 40 % din exporturile lumii
sunt controlate de 100 dintre cele mai puternice corporaţii, capabile să
organizeze complementarităţi structurale adecvate noului context
geopolitic şi tehnologic mai ales, putem vorbi şi de o sporire a
schimburilor comerciale în cadrul zonelor de liber schimb, bineînţeles în
cadrul aceloraşi trei astfel de regiuni dezvoltate :
APEC 23,7 %
UNIUNEA EUROPEANA (UE) 22,8 %
NAFTA 7,9 %
FTAA 2,6 %
EUROMED 2,3 %
AFTA 1,3 %
MERCOSUR 0.3 %
AUSTRALIA-NOUA ZEELANDA 0,1 %
TOTAL 61,0 %
54
enunţată de către unul dintre pionierii teoriilor moderne ale dezvoltării,
Paul Rosenstein-Rodan în anul 1943, până la deplina unitate, autodefinire
şi autoafirmare, realizate odată cu finalul Războiului Rece şi a însemnat
mai multe etape ale devenirii şi în general o modalitate de abordare ,,step
by step” care asigurat nu numai dimensiunea şi coeziunea de azi, dar şi
întregul ansamblu instituţional şi al politicilor economice folosit.
Tratatul Nord-American al Liberului Schimb (NAFTA) are drept
caracteristică, în afara existenţei unor structuri suprastatale, o dezvoltare
simbiotică, care se traduce prin rolul S.U.A. de furnizor de capitaluri şi
de tehnologie de ultimă oră, pentru ca forţa de muncă ieftină din Mexic
(ce mai oferă şi o largă piaţă de desfacere), folosind materiile prime din
Canada, să producă acele bunuri şi servicii necesare celor trei state
implicate şi care pot intra în competiţie cu produse similare din celelalte
zone ale lumii.
AFTA, blocul economic al statelor din sud-estul Asiei membre
ASEAN, se remarcă şi el prin faptul că a reuşit să asigure reducerea
tarifelor pentru o serie de produse, în cadrul comerţului dintre statele
membre la un nivel cuprins între 0-5 %, comerţ ce se ridica la valoarea de
250 miliarde $, din care aproximativ 20 % se derula intraregional. Acest
lucru, spre deosebire de exemplu de APEC (Asia Pacific Economic
Cooperation), care datorită suprafeţei întinse de cuprindere, a
numeroaselor state, aflate în stadii diferite de dezvoltare, se prezintă ca un
for economic, ca o expresie a unui regionalism deschis, decât ca un bloc
economic. De la crearea sa în anul 1989, această formă de cooperare
economică şi-a propus o circulaţie mai liberă a fluxurilor comerciale şi de
capital în regiune, dar de o manieră asimetrică, în sensul că termenul
acordat pentru ţările dezvoltate era de 10 ani, în timp ce pentru statele în
dezvoltare era de 20 de ani. Cu toate acestea, şi aici descoperim o primă
mare trăsătură a prezentei teorii, APEC se prezintă ca o încercare ce
poate fi încununată de succes, de înţelegere a intereselor şi cooperare
între ţări dezvoltate şi ţări mai slab dezvoltate, între economii occidentale
şi cele specific asiatice. Acest forum se va impune, preconizează
specialiştii, pentru a demonstra forţa şi voinţa statelor de pe ambele laturi
ale Pacificului, de a promova comerţul liber, investiţiile şi cooperarea în
diverse domenii ale vieţii economico-sociale, de unde şi aserţiunea
vehiculată cum că secolul XXI va fi un secol asiatic.
Ce concluzii putem trage din expunerea de până acum ? În primul
rând, regionalismul este un proces economic dinamic, cuprinzând marea
majoritate a ţărilor lumii, putând vorbi chiar de o mişcare generală a
regiunilor în epoca actuală, acestea neurmărind focalizarea activităţii
numai pe propriile lor realităţi, concurenţa şi interesul pentru alte zone,
alte pieţe, fiind de asemenea în atenţia unora dintre membrii anumitor
regiuni economice. Exemplul cel mai elocvent este cel al Australiei,
55
membră a organizaţiei de strânse relaţii economice (CER) cu Noua
Zeelandă şi care face presiuni pentru a fi inclusă în AFTA în încercarea
de a realiza o politică de dominaţie pe latura vestică a Oceanului Pacific.
În al doilea rând, regionalismul presupune o armonizare a
intereselor statelor membre, fie că sunt dezvoltate, fie că sunt în
dezvoltare, cu accent pus pe această ultimă categorie ce şi-a reînnoit
interesul pentru apartenenţa la structurile economice regionale, după
debutul Rundei ,,Uruguay” din cadrul GATT (1986), finalizată în 1993,
ca o consecinţă directă a impactului pe care globalizarea îl are şi anume :
liberalizarea şi intensificarea fără precedent a comerţului mondial. Există
situaţii în care, în interiorul acestor forme organizatorice regionale, dar
mai ales în relaţiile externe, se manifestă uneori schimburi preferenţiale,
politici protecţioniste, de care nu beneficiază terţii, încălcându-se astfel
prevederile fostului GATT, actualmente OMC (Organizaţia Mondială a
Comerţului), dar toate aceste manifestări au făcut ca schimburile
economice, în ansamblul lor să crească, sporind pe această cale veniturile
populaţiei (depăşind ceea ce pionierii teoriilor moderne ale dezvoltării
Rosenstein-Rodan, Nurkse, Liebenstein au considerat a fi capcana
nivelului redus al veniturilor pentru economiile în dezvoltare), incitând
cererea şi pe această cale sporirea producţiei, închizând astfel ciclul
productiv.
În al treilea rând, vorbind strict de punctele tari al teoriei analizate,
să spunem că acestea se referă la satisfacerea cât mai deplină a
consumatorilor, aspect realizabil pe baza categoriilor economice de
rezistenţă, preţurile şi cantităţile de bunuri şi factori de producţie
utilizate în activităţile economice. Stabilirea cu exactitate a cantităţilor
din anumite mărfuri şi implicit impunerea unui anumit preţ aferent (deci a
unui preţ unic), bazat pe costurile interne de producţie, care vor circula
intraregional şi care vor asigura coeziunea şi participarea tuturor părţilor
pe piaţa unică creată, reprezintă axul central pe care se bazează
implementarea teoriei comerţului regional şi prin antrenare
interregional. Toate asumpţiile prezentate trebuie să conducă la o
eficientizare generală a economiilor participante, prin asigurarea
funcţionării optime a întregii game de infrastructuri şi printr-o intervenţie
în limite bine stabilite a statului în înfăptuirea regularizării vieţii
economico-sociale.
Prin acest mod de a privi lucrurile, teoria în discuţie se apropie şi
de trăsăturile teoriei neoclasice a dezvoltării, susţinută printre alţii de
autori precum Bhagwati şi Krueger. Dezvoltarea economică este definită
mai ales prin prisma sporirii ratei creşterii economice, măsurată în
termenii modificării (variaţiilor) în ceea ce priveşte producţia obţinută
(output) şi veniturile per capita încasate. Elementele de esenţă, surprinse
mai mult de Bhagwati sunt cele legate de preţul (remuneraţia)
56
factorilor de producţie, precum şi de necesitatea ca economiile să
sprijine investiţiile şi care în final au repercursiuni, la nivelul regional de
care vorbim, în ceea ce priveşte rata salariilor şi în rentabilitatea
economică (,,return on investment- adică raportul dintre profitul brut
obţinut şi capitalul total avansat). Revenind la Bhagwati, acesta susţinea
că sporirea dotării factoriale şi cu tehnologii de producţie şi realizarea
creşterii economice numai pe baza unui singur sector exportator poate
conduce la scăderea preţului mondial al produsului în cauză şi implicit la
deteriorarea termenilor de schimb pentru ţara respectivă (de unde şi
numele de teorie a creşterii care sărăceşte-,,théorie de la croissance
appauvrissante”).
În al patrulea rând, cu toate că au suferit modificări faţă de
situaţiile iniţiale de la înfiinţare, se manifestă o instabilitate mai
accentuată mai ales în Africa şi zona Americii Latine, datorată aspectelor
de ordin politic (numeroase şi dese lovituri de stat), războaielor civile şi
chiar războaielor dintre statele din zonă. Situaţia este mai delicată în
Africa, unde se întâlnesc cele mai multe dintre ţările sărace şi
nanodezvoltate (din Lumea a Patra). Dar, depăşind această caracteristică,
să observăm că majoritatea grupărilor regionale şi subregionale cuprind
ţările în dezvoltare, lucru justificat nu numai de trendul actual al
regionalizării relaţiilor economice internaţionale şi implementării de
categorii economice la fel ca în micro şi macroeconomie, ci şi de
necesitatea întăririi raporturilor Sud-Sud, determinante în balanţa
dezvoltării cu statele bogate din punct de vedere economic. Cu o
precizare, nu lipsită de relevanţă, că întregul comerţ Sud-Sud din ultimul
deceniu al secolului trecut a depăşit, ca trend, creşterea comerţului
mondial în general, reprezentând mai mult de 1 / 3 din exporturile ţărilor
în dezvoltare, adică o valoare în jurul cifrei de 650.
Bibliografie generală
57
4. Barro, Robert, Sala-i-Martin, Xavier –Economic Growth,
McGraw Hill, New York, 1995.
5. Beaud, M., Dostaler, G. –Gândirea economică de după Keynes,
Ed. Eurosong & Book, Bucureşti, 2000.
6. Cantemir, Dimitrie –Descriptio Moldaviae, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1973.
7. Chelcea, Septimiu -Sociologia opiniei publice, SNSPA,
Bucureşti, 2000.
8. Chowdhury, Nuimuddin –The Information Revolution and
Globalization:Seizing New Opportunities for Youth Employment,
intervenţie la Youth Employment Summit, 2002.
9. Cohen, Daniel –Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor, Ed. Eurosong
& Book, Bucureşti, 1998.
10. Didier, Michel – Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1998.
11. Dobrescu, Paul – Geopolitica, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti,
2003.
12. Flavin, M -The Adjustment of Consumption to Changing
Expectations about Future Income, în Journal of Political Economy, vol.
89, octombrie 1981.
13. Fukuyama, Francis –Marea ruptură, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2002.
14. Giscard d' Estaing, Olivier –Le social-capitalisme, oú les
chemins de la prospérité mondiale, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1977.
15. Godeluck, Solveig –Boom-ul neteconomiei. Cum bulversează
Internet-ul regulile jocului economic, Ed. Coresi, Bucureşti, 2000.
16. Houghton, John & Sheehan, Peter –A Primer on the
Knowledge Economy, CSES Working Paper no. 18, February 2000.
17. Jinga, Victor –Moneda şi problemele ei contemporane, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
18. Kapra, Fritjof –Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999.
19. Kash, Richard - The New Law of Demand and Supply : The
Revolutionary New Demand Strategy for Faster Growth and Higher
Profits, Doubleday & Company, Inc., 2002.
20. Kaul, Inge –Global Public Goods:A New Way to Balance the
World’s Books, Le Monde Diplomatique, June 2000.
21. King, Lawrence P., Balasz Varadi –Beyond Manichean
Economics: Investment and Growth in the Transition from Socialism, în
Communist and Post-Communist Studies, nr. 35, 2002.
22. Korten, David C. –Viaţa după capitalism. Lumea post-
corporatistă, Ed. Antet, Bucureşti, 1999.
23. Kotler, Philip –Managementul marketingului, Ed. Teora,
Bucureşti, 1997.
58
24. Lajugie, Joseph –Les doctrines économiques, PUF, Paris,
1974.
25. Lau, Lawrence –Economic Globalization and the Information
Technology Revolution, Stanford University, June 2000.
26. Leadbeater, Charles –Living on Thin Air :The New Economy,
Viking, London, 1999.
27. Merwe, Andre Philip van der –Economic development, social
spending and project management, în Project Management World Today,
september, 2000.
28. Mises, Ludwig von –Socialismul. O analiză economică şi
sociologică, Institutul Ludwig von Mises-România, biblioteca
electronică, 2001 (www. misesromania.org).
29. Murgescu, Costin –David Ricardo în Anglia revoluţiei
industriale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
30. Naisbitt, John & Aburdene, Patricia –Anul 2000-
Megatendinţe, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.
31. Nechita, Vasile, Ciupercă Lucica –Economie, Ed. Sedcom
Libris, Iaşi, 2002.
32. Niculescu, Niculae G. –Noua Economie liberal-socială. Opţiunea
României, Ed. Junimea, Iaşi, 2003.
33. Ohiorhenuan, John F.E. –Capacity Building Requirements
for Global Environmental Protection, Global Environment Facility,
Washington D.C., 1995.
34. Okita, Saburo –Cu faţa spre secolul 21, Ed, AGER-
Economistul, Bucureşti, 1992.
35. Oweiss, Ibrahim M. –Ibn Khaldun, Father of Economics, în
Arab Civilization (coeditor George N. Atyeh), State University of New
York Press, 1988.
36. Pohoaţă, Ion –Doctrine economice universale, vol. I şi II, Ed.
Fundaţiei Academice ,,Gh. Zane”, Iaşi, 1995.
37. Pohoaţă, Ion –Filosofia economică şi politica dezvoltării
durabile, Ed. Economică, Bucureşti, 2003.
38. Rehner, Kurt –Ciber-marketing, Ed. ALL Educaţional,
Bucureşti, 1999.
39. Sen, Amartya –Dezvoltarea ca libertate, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004.
40. Spannaus, Nancy –The Roots of the American System :From
Cameralism, to the American System of Economics, American Almanac,
1996.
41. Stiglitz, Joseph E. –Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003.
42. Şuţu, Nicolae - Opere economice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1957.
59
43. Taşnadi, Alexandru (coord.) –Doctrine economice, Ed. ASE,
Bucureşti, 2002.
44. Toffler, Alvin –Al Treilea Val, Ed. Politică, Bucureşti, 1981.
45. Toffler, Alvin – Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii
secolului XXI, Ed. Antet, Bucureşti, 1995.
46. Weber, Max –Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed.
Incitatus, Bucureşti, 2003.
60