Razboiul Crimeii

Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 şi a fost un conflict armat

dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o alianţă a Regatului Unit al Marii Britanii şi
Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi al Imperiului
Otoman, pe de altă parte.

Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.

Începutul războiului
Din 1774, chestiunea pelerinajelor la locurile sfinte evoluase fără încetare într-un
sens favorabil ortodocşilor şi prin consecinţă influenţei ruse. Printr-o serie de
documente succedate mai ales între 1808 şi 1820, într-un timp când Franţa nu putea să
intervina direct în politica Orientului, Rusia obţinuse pentru pelerinii ortodocşi
avantaje din ce în ce mai mari; spre exemplu, Biserica Sf. Mormânt trecuse în mâinile
ortodocşilor. Nu există nici o îndoială că pelerinii ortodocşi aveau, la mijlocul sec. XIX,
o situaţie mult mai favorabilă decât cea a pelerinilor catolici. Aceasta este situaţia pe
care Napoleon al III-lea a vrut s-o schimbe din momentul în care a devenit prinţ-
preşedinte. Prin urmare, guvernul francez a început să negocieze cu turcii din luna
mai 1850, contestând poziţiile obţinute de ortodocşii din Palestina. Printre altele,
catolicii primeau dreptul de a oficia predici la altarul Mormântului Fecioarei. Cu
această decizie a sultanului problema părea a fi rezolvată, cel puţin din punct de
vedere francez. Trimisul lui Nicolae I i-a cerut sultanului să anuleze decizia şi să
stabilească statu quo ante. Consulul rus a intervenit energic pe lângă sultan, care a
cedat, semnând un nou firman, în martie 1852, anulând decizia luată în urmă cu o
lună. Dar documentul era secret, pe când primul act fusese public. Contradicţia
trebuia, din păcate, să apară la scurt timp.

Când pelerinii au sosit în 1852, conflictul s-a produs. Catolicii au afirmat că lor le
aparţineau cheile de la biserica din Bethleem, iar ortodocşii că un ordin al sultanului
le-a înapoiat-o! Consulul rus a intervenit direct pe lângă administraţia turcă, cerându-i
să publice decizia secretă a sultanului care restabilea drepturile ortodoxe. Guvernul
turc, foarte încurcat, s-a mulţumit să reunească un oarecare număr de notabili din
Ierusalim şi Bethleem şi să le citească firmanul secret al sultanului. Documentul n-a
fost publicat însă, astfel încât pelerinii catolici şi-au exercitat drepturile fără a ţine
seama de drepturile obţinute ulterior de către Rusia.

În deceniul următor, a fost găsit un pretext în cauza apărării sfintelor locuri

creştin-catolice din Palestina. Conform cu tratatele negociate până la acea
vreme, Franţa era protectoareacreştinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme
ce Imperiul Rus era protectorul creştin-ortodocşilor. Totuşi, pentru câţiva ani,
călugării catolici şi cei ortodocşi şi-au disputat dreptul de posesiune asupra Bisericii
naşterii Domnului din Betleem şi asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim.
Cele două părţi au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le satisfacă simultan.
În 1853, sultanul a dat satisfacţie francezilor, în ciuda protestelor vehemente ale
călugărilor ortodocşi.
Ţarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune, la Înalta Poartă, un diplomat, Alexandr
Sergheevici Menşikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga
să "protejeze religia creştină şi bisericile sale". Menşikov a încercat să negocieze noi
tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman
ori de câte ori ruşi ar fi considerat inadecvată protecţia Sultanului. În acelaşi timp,
guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis în misiune
în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretenţiile ruşilor imediat ce a ajuns la
Istambul. Lord Stratford a reuşit să-l convingă pe sultan să respingă cererile ruşilor,
demonstrându-i că acestea compromit independenţa turcilor.Benjamin Disraeli a
acuzat acţiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind procesul prin
care primul-ministru avea să fie forţat să demisioneze. Imediat după ce a aflat de
eşecul diplomatic al lui Menşikov, ţarul a ordonat armatei ruse să intre
în Moldova şi Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia
era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul
eşecului rezolvării problemei locurilor sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene
nu aveau să protesteze la acţiunea rusă de ocupare a unor teritorii periferice aflate în
sfera de influenţă otomană. În plus, ţarul spera ca aceste puteri să-i fie recunoscătoare
pentru rolul Rusiei la înăbuşirea revoluţiilor europene de la 1848.

Când ţarul şi-a trimis trupele în cele două principate române, ("Principatele
Dunărene"), Marea Britanie, încercând să apere Turcia, a trimis o flotă în Dardanele,
unde i s-a alăturat şi o flotă din Franţa. În tot acest timp, puterile europene încercau să
găsească o soluţie de compromis. Reprezentanţii britanici, francezi, austrieci şi prusaci
s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă
atât partea rusă, cât şi partea otomană. Nota a fost aprobată de ţar, dar a fost respinsă
de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe
interpretări diferite. Anglia, Franţa şi Austria au sugerat părţii ruse o serie de
amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă iniţiativă a fost ignorată de
Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii şi francezii au renunţat la ideea
negocierilor, austriecii şi prusacii mai sperau, totuşi, intr-o posibilitate de unei
înţelegeri. În această situaţie, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forţele
ruseşti în apropierea Dunării. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a
distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea
trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane şi creşterea
ameninţării ruseşti au alarmat guvernele francez şi britanic, care au luat măsuri
imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum
anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie şi
Franţa au intrat în război de partea otomanilor.

Deşi principalele motive de război au dispărut după ce Rusia şi-a retras trupele din
Principatele Dunărene, Anglia şi Franţa nu au încetat ostilităţile. Hotărâte să rezolve o
dată pentru totdeauna aşa numită "Problemă orientală", aliaţii au propus anumite
condiţii pentru încetarea focului, şi anume:

- obligaţia Rusiei de a renunţa la protectoratul asupra Principatelor Dunărene; -

abandonarea oricăror pretenţii de amestec în treburile interne otomane având ca
pretext protejarea creştinilor din Turcia; - revizuirea Convenţiilor Strâmtorilor din 1841
şi liberul acces al tuturor naţiunilor la navigaţia pe Dunăre.

Când ţarul a refuzat să accepte condiţiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit
Războiul Crimeii.

Asediul Sevastopolului
În luna următoare, deşi pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate au debarcat
în Crimeea şi au asediat oraşulSevastopol, baza principală a flotei ţariste a Mării Negre,
de unde venea principala ameninţare de invadare a Mediteranei.

Ruşii şi-au sabordat vasele de război, tunurile navale fiind folosite la mărirea
numărului pieselor de artilerie folosite la apărarea fortificaţiilor, iar marinarii au fost
încadraţi în trupele terestre pe post de infanterişti. Oraşul a fost cucerit de în
septembrie 1855.

În acelaşi an, ruşii au asediat şi cucerit fortăreaţa turcească de la Kars.

Campania din Marea Azov şi asediul Taganrogului

În primăvara anului 1855, comandanţii aliaţi franco-britanici au decis să trimită un
corp expediţionar în Marea Azov care să distrugă comunicaţiile şi aprovizionarea
Sevastopolului. Pe 12 mai 1855, vasele de război franco-engleze au intrat înStrâmtoarea
Kerci şi au distrus bateriile de coastă din golful Kamişevaia. Nouă zile mai târziu, flota
aliată a atacat portulTaganrog, important datorită depozitelor de alimente (pâine,
grâu, orz şi secară), stocate aici după oprirea exporturilor ruseşti, datorată izbucnirii
războiului. Portul era important şi datorită faptului că se afla aproape de importantul
oraş Rostov pe Don.

Guvernatorul Taganrogului, Egor Tolstoi, şi generalul-locotenent Ivan Krasnov au

refuzat ultimatumul, răspunzând că ruşii nu-şi predau niciodată oraşele. Aliaţii au
bombardat oraşul timp de mai bine de şase ore şi au debarcat 300 de soldaţi, care au
atacat centrul oraşului, de unde au fost respinşi de trupele cazacilor de pe Don şi de
subunităţile de voluntari. În iulie 1855, navele aliate au încercat să ocolească
Taganrogul pentru a se îndrepta către Rostov pe Don, intrând pe râul Don prin
râul Mius. Pe 12 iulie1855 nava britanică Jasper a eşuat lângă Taganrog datorită unui
pescar care mutase balizele de semnalizare în apele puţin adânci. Cazacii au luat cu
asalt vasul britanic şi l-au aruncat în aer. A treia încercare de asediu a fost făcută pe 19-
31 august 1855, dar oraşul fusese, între timp, bine fortificat, iar desanturile aliate nu au
reuşit să se apropie suficient de ţărm pentru a debarca. Flota aliată a părăsit Golful
Taganrog pe 2 septembrie, continuând să efectueze operaţiuni militare minore de-a
lungul ţărmurilor, Mării Azov până toamna târziu.

Teatrul de război din Baltica

Marea Baltică este unul dintre teatrele de război uitate. Popularizarea în exces a altor
teatre de luptă a umbrit conflictul din această zonă, aflat în vecinătatea capitalei
Rusiei. De la început, campania din Baltica a intrat în impas. Flota rusă a Mării Baltice,
copleşită numeric, şi-a redus mişcările la zonele din jurul fortificaţiilor. Pe de altă
parte, deşi comandanţii aliaţi aveau cea mai mare flotă de la războaiele napoleoniene,
au considerat fortificaţiile ruseşti, în special fortăreaţa de la Kronstadt, prea greu de
cucerit, şi de aceea şi-au limitat operaţiunile la blocarea comerţului ruşilor şi la raiduri
pe coastele mai puţin apărate ale Finlandei.

Rusia era dependentă de importuri atât pentru industria civilă cât şi pentru cea
militară şi pentru aprovizionarea armatei, blocada afectând foarte serios economia
ţării. Flota franco-britanică a reuşit să distrugă câteva forturi de pe coasta finlandeză,
dar multe alte tentative au fost respinse de ruşi.

Incendierea depozitelor de gudron din Oulu (Uleåborg) şi Raahe (Brahestad) a

provocat critici internaţionale, iar în Anglia, un deputat a cerut explicaţii Primului
Lord al Amiralităţii despre un sistem care duce un mare război prin jefuirea şi
distrugerea proprietăţii ţăranilor lipsiţi de apărare. În toamnă, flota aliată a părăsit
Baltica pentru a se muta în Marea Albă, debarcând infanterişti în Peninsula Kola şi
pe Solovki. Încercarea aliaţilor de a lua cu asalt Arhanghelskul a dat greş, la fel ca şi
tentativa decucerire a Petropavlovskul în Kamciatka.

În 1855, flota aliată a încercat să distrugă docurile puternic fortificate de la Sveaborg,

de lângă Helsinki. Peste 1.000 de tunuri au încercat să distrugă fortăreaţa în timpul
unui bombardament de două zile. În ciuda focului inamic, marinarii ruşi de pe
corabiaRussia cu 120 de tunuri la bord au apărat cu succes intrarea în port. Aliaţii au
lansat peste 20.000 de proiectile de artilerie asupra ruşilor, dar nu au reuşit să le
reducă la tăcere bateriile de coastă. A fost pregătită o nouă flotă, formată din peste 300
de vase de război, dar, mai înainte de declanşarea atacului, s-a încheiat războiul.

O parte a reuşitei apărătorilor ruşi a fost pusă pe seama noilor mine marine. Minarea
apelor este, în mod tradiţional, considerată ca apărută în timpul Războiului Crimeii.

Faza finală a războiului şi tratativele de pace

Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou ţar, Alexandru al
II-lea. Prin prevederile tratatului de pace de la Paris din1856, "planul în patru puncte"
propus în 1854 a fost substanţial dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei
în Principatele Dunărene au fost transferat către grupul Marilor Puteri. În plus,
navelor de luptă ale tuturor naţiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota
rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, ţarul şi sultanul au fost de
acord să nu mai înfiinţeze nici un arsenal naval militar pe ţărmurile mării. Clauza
Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită
scăderii drastice a ameninţării ţariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au
acţionat în direcţia respectării independenţei şi integrităţii Imperiului Otoman.
Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franţa a fost zdrobită de Prusia
în războiul franco-prusac. În vreme ce Prusia şi alte câteva state germane s-au unit
pentru a forma Imperiul German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat,
apărând Republica Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obţină sprijinul Angliei,
Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei în ceea ce priveşte rezolvarea Problemei
Orientale. Conflictul ruso-otoman nu ameninţa în niciun fel interesele Franţei. De
aceea, Franţa a încetat politica antirusă după proclamarea Republicii. Încurajată de
atitudinea franceză şi având şi sprijinul cancelarului german Otto, Fürst von Bismarck,
Rusia a denunţat tratatul din 1856. Cum Anglia singură nu era capabilă să asigure
respectarea tratatului, Rusia şi-a reînfiinţat flota din Marea Neagră.

Războiul Crimeii a produs un exod în masă a tătarilor din Crimeea către teritoriile

otomane, ducând la depopularea gravă a peninsulei.
Caracteristicile războiului
Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetenţa militară şi logistică de
care au dat dovadă toţi liderii armatelor implicate în conflict. (Vezi şi: Atacul Brigăzii
uşoare). Holera a făcut ravagii printre militarii francezi în timpul asediului
Sevastopolului. În noapte de 14 noiembrie 1854, o furtună violentă a scufundat 30 de
vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrană, haine şi alte mărfuri extrem de
necesare. Tratamentul revoltător la care au fost supuşi militarii răniţi în iarna grea care
a urmat a fost raportat de corespondenţii de război, ducând la introducerea metodelor
moderne de îngrijire a bolnavilor pe câmpul de luptă. Printre noile tehnici folosite
pentru tratarea răniţilor a fost şi folosirea pentru prima oară a unui vehicul de tip
ambulanţă.

Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară şi folosirea din punct de vedere tactic
a căilor ferate şi a altor invenţii moderne ca telegraful. În timpului Războiului Crimeii,
care este considerat de unii cecetători primul război modern, s-au folosit la scară largă
tranşeele şi bombardamentele oarbe de artilerie (care se bazau mai mult pe datele
obţinute de patrulele de recunoaştere decât pe observarea directă a câmpului de
luptă).

Folosirea gloanţelor Minié şi a armelor cu ţevi ghintuite au crescut în mod semnificativ

puterea de foc a aliaţilor.

În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici şi francezi au învăţat de la camarazii

lor turci să folosească "trabucele din hârtie" – ţigările – prin folosirea tutunului
mărunţit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.
Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut ţarul Alexandru al II-lea să ia
măsura abolirii iobăgiei în 1861.

Armata britanică a abolit practica cumpărării gradului militar ca urmare a dezastrului

din bătălia de Balaclava.