Momârlanii

Nimeni nu ştie exact de unde vine denumirea de momârlani. Unii cercetători spun că din
limba latină, de la momo (ţăran) şi lan (băştinaş). Alţii susţin că termenul derivă din
maghiară, de la „maradyany”, care în traducere înseamnă „rămăşiţă”, adică urmaşi ai
vechilor locuitori daci. Momârlanii îşi construiesc casele aproape unele de altele, cât mai
sus pe munte, la fel ca dacii. În plus, ele sunt ridicate din bârne necioplite, având forme
pătrate şi dreptunghiulare. Ei mănâncă un fel de saramură din carne de oaie, numită
„sloi” şi beau ghintură, un extract din rădăcini, pe bază de alcool. Cei mai bătrâni dintre
ei se îmbracă şi astăzi în costumul tradiţional alb – negru. Principala lor ocupaţie rămâne
oieritul. Pentru că trăiesc de foarte multă vreme pe aceste locuri, izolaţi în locuinţele lor
de pe coastele munţilor Parâng şi Vâlcan, momârlanii au păstrat intacte obiceiurile de
dinaintea creştinismului. După disponibilizările masive din minerit, începute în anul 1997,
mulţi dintre momârlani s-au întors la modul de viaţă tradiţional.
Urmaşii dacilor liberi nu au loc nici măcar în DEX. În dicţionar, explicaţia cuvântului
momârlan este: "Om prost, necioplit, bădăran". Foştii "jieni" îşi îngroapă şi astăzi morţii
în fundul curţii.
Nu se ştie exact câţi sunt. Undeva între 10.000 şi 20.000 de suflete, pentru că la
recensământ etnia lor nu figura pe formulare. Sunt oameni aspri, de munte, care nu
pierd timpul. Sunt oieri de când se ştiu şi spun despre ei că sunt urmaşii dacilor liberi. Nu
vorbesc mult şi atunci când au hotărât ceva nu o mai dau la-ntors.
Până Pă de curând, nimeni nu izbutea să se înrudească cu ei şi nici ei nu-şi părăseau
familiile sau satul natal. O tradiţie stranie le porunceşte băştinaşilor de la poalele
versantului nordic al Parângului să-şi îngroape morţii în ograda casei, nu în cimitir.

Străinilor care au venit să muncească în Valea Jiului acum 150 de ani le-au spus
"barabe" şi, tot atunci, le-a fost schimbată şi lor denumirea. Din jieni au devenit
momârlani. Ei trăiesc în lumea lor tainică, plină de legende, superstiţii şi tradiţii milenare.
Oficial, însă, ei nu există.

"Populaţia din Valea Jiului a fost denumită iniţial

«jieni», de către «poenarii » din Poiana Sibiului.
Momârlani ni se zice cam de pe la 1840, când a
început exploatarea cărbunelui, la Petrila",
explică stomatologul momârlan Mitu Gălăţan
-Jieţ.
Doctorul de 70 de ani s-a convertit, după ce a ieşit la pensie, în etnolog amator şi a
publicat deja cinci cărţi depre istoria şi tradiţiile grupului etnic căruia îi aparţine.
"«Momârlan» provine din maghiarul «maradvany», care înseamnă «rămăşiţă» sau
oameni de vatră. Adică rămăşiţe ale daco-romanilor!", se mândreşte etnolgul.

La rândul lor, momârlanii i-au poreclit pe nou-veniţi "barabe", adică oameni fără ţară,
venetici. "La 1840 erau în jur de 10.000 de jieni. Astăzi nu se ştie câţi momârlani mai
sunt, dar numai în estul Văii Jiului suntem cam 12.000. În satele din vest mai sunt, cred,
7.000-8.000. Nu există un recensământ."

Poate cea mai cunoscută personalitate provenită dintre momârlani e cântăreaţa de

muzică populară Elena Merişoreanu, care s-a născut la Paroşeni. Puţini dintre ei au
studii superioare şi, chiar dacă au devenit intelectuali,
majoritatea s-au întors acasă. O excepţie a
reprezentat-o fostul decan al Facultăţii de Chimie din
Bucureşti, Dumitru D. Negoiu.

Un exemplu de momârlan cu studii întors la vatră e

chiar doctorul Mitu Jieţ: "Sunt primul medic momârlan
şi prima generaţie în pantofi!". Etnologul amator are
un "of": "În prima ediţie a DEX-ului lui Lazăr
Şăineanu, din 1896, momârlanul era definit ca un
bădăran, mârlan, ţopârlan şi, la punctul 2, ca un joc
de copii. Toate dicţionarele care au urmat au preluat
această explicaţie fără să mai adauge şi faptul că
există un grup etnic cu acest nume! Spre exemplu,
numai în Petrila jumătate sunt momârlani...".

Despre momârlani a circulat o legendă cum că unii dintre ei ar fi locuit în peşteri sau
case săpate în pământ, asemenea troglodiţilor. "Fals!", zice doctorul Gălăţan: "La munte,
în zonele alpine înalte, unde păstoreau «sterparii», ciobanii de oi sterpe, erau aşa-
numitele «cotroane », bordeie din piatră acoperite cu lespezi de pietre sau coajă de
copac". Ceilalţi ciobani de oi cu lapte se numesc "mârzărari", iar mioarele "mârzări".
O altă asociere stranie cu etnia momârlănească sunt celebrele "momâi" care împânzesc
dealurile şi munţii ce împresoară Valea Jiului. Seamănă cu movilele de pietre pe care le
ridică tibetanii în Hymalaia şi unii spun că ar exista de pe timpul dacilor. O datare exactă
nu se poate face, dar cert este, spune Mitu Gălăţan, că: "Momâile, gomilele sau
«oamenii de piatră» sunt nişte ridicături de pământ sau pietre care stabilesc graniţele fie
între munţi, fie între locurile de păşunat! Momârlanii au pus piatră pe piatră 2.000 de ani
ca să le iasă momâile. Nu se poate înţelege deodată cultura lor!".

Învăţământul
După cum se ştie, primul popor care avea învăţămnt obligatoriu (scris şi citit) a fost
poporul roman. Acesta instituise obligativitatea învătării scrisului pentru ostaşii din
legiuni. Instruirea se făcea în cei 20-25 de ani de serviciu militar. Interesul de cultură s-a
perpetuat şi la poporul roman, care ţinea în mare cinste pe ştiutorii de carte. Cea mai
apropoata instituţie de învăţământ din zona Văii Jiului a fost Şcoala Românească de la
Haţeg, care era deschisa în anul 1616. Această şcoală este amintită in raportul official
“Musterung” din 20 mai 1777 al generalului baron Cristian Roll. Împăratul Iosif II, prin
decretul din 22 mai 1784 a decis că ginta valahă trebuie să infiinţeze 12 “şcoale
triviale”(de trei ani), decizie care de fapt s-a şi înfăptuit pe tot cuprinsul Ardealului.
Aceste şcoli fiind însă prea puţine pentru românii ardeleni, la 19 august 1852 s-a
îndreptat o rugăminte catre principele Schverzemberg, guvernatorul transilvaniei, care a
dus la înfiinţarea de şcoli primare in Sălaşul de Sus, Mătăşti, Râul Alb, Pui, Livadi, Baru,
Petrila, Livezeni şi Uricaniul de Jos. ( şcoala se ţinea într-o cameră ţărănească)
După desfiinţarea regimentelor de graniţa la 1867, clădirea de bârne a unui pichet de
grăniceri a fost adusă şi montată lângă şosea(D.N. 66 A – Uricani) în dreptul bisericii
Uricani-Mailat. Această şcoală a funcţionat până în anul 1890, când s-a înmulţit numărul
copiilor în partea de sus (satul Hobiceni) Aşa s-a hotărât construirea latei şcoli, din bârne
de brad în locul numit Bordul lui Vitan, pe un teren donat în acest scop de familia
Călină. Devenită neîncăpatoare şi acestă şcola, s-a hotărât să se construiască o şcoală
mai mare, din zid. Astfel, Uricani avea uuna dintre cele mai moderne şcoli din Valea
Jiului, compusă din din două săli de clasă. Această şcoală a funcţionat până in 1956,
când datorită deschiderii câmpului minier populaţia întregii Văi s-a înmulţit. Astfel, până
în 1970 doar în Uricani au fost construite două şcoli generale. Abia după construirea
acestor şcoli momârlanii au început să-şi trimită ‘odraslele’ la învăţătură, astfel întreaga
Vale prosperând şi dezvoltându-se.
 Viata spirituală

Literatura populară.

Producţille literare populare ale

momârlanilor, în marea majorette au
fost transmise prin viu grai, din
generaţie în generaţie şi sunt bine
prezentate în Vale, atât ca număr cât
şi conţinutul lor. Lirica momârlanilor,
ca de altfel tuturor românilor, este în versuri, iar cea mai mai pondere o au cântecele de
înstrăinare, generate pe de o parte de serviciul militar, iar pe altă parte de durata lui :
“Eu te las mândră cu bine
Că mă duc prin ţări streine
Unde nu cunosc pe nime
Să-I fie milă de mine
Că mila streinului
E c umbra spinului
Şi zeama pelinului. “
Nasterea

În concepţia momârlanilor, perpetuarea speciei umane era poruncă divină, si de aceea

până la mijlocul secolului XX nasterea si botezul nu erau însoţite de nicio
petrecere.Cănd femeia însărcinată se pregătea să nască, primul lucru pe care
moaşa( femeia ce o asista pe lehuză) îl făcea era acela de a alunga pisica din casa,
pentru că în pisică se considera ca se putea ascunde Diavolul şi putea fura sau desfigur
(“poci”) copilul. După naştere, 3 zile moaşa avea obligaţia să întreţină lehuz cu mâncare
bună. De asemenea, femei care dat naştere copilului nu avea voie să se spele decât cu
apă sfinţită, şi să mănânce dor cu mânuşi pe mâine. Tot cu apă sfinţită era imbiat şi
copilul, apoi ombilicul îi era tăiat pe jugul boilor, pentru ca următorii născuţi să fie băieţi.
Buricul era legat la cămaşa tatălui.
Înainte de botez, copilul era păzit de o femeia care-i punea la căpătâi fier. Până la
botez, femei care păzea copilul ca să nu fie furat de diavol, asculta la fereastră noaptea
pentru a auzi ursitoarele ce prevestesc viitorul nou-născutului. Treaba moaşei era destul
de grea, ţinând cont că nu dobândea cunoştinţe medicale. Dacă cumva copilul, la
naştere, nu ieşe se apel la un pădurar care se punea cu pusca sub geam, iar la semnul
moaşei, ajutorul descărca arma. De multe ori, spaima deturnării o făcea pe lehuză să
‘lepede’.Indiferent dacă era fată sau baiat, copilul născut se anunţa ca fiind băiat, pentru
ca următorul născut să dobândească sexul masculin. Abia când naşa întreba ce nume
să-i pună, şi era descoperit adevărul,(in cazul in care era fată) avea loc un schimb de
replica :
“Cum că mi-aţi spus că e băiat?
Băiat a fost, dar a crăpat când a cazut”
În timp ce naşa şi moaşa mergeau să boteze copilul, care era ţinut totdeauna invers
de cum se ţine la alăptare, cu capul pe braţul drept al naşei, lehuza punea mâna pe
uneltele şi sculele soţului dacă era baiat, şi pe toate ustensilele femeieşti dacă era fată,
pentru ca noul botezatul să fie îndemântic si priceput.
 Aceste două ritualuri nu erau considerate a fi importante, aşa că nu erau însoţite
de masă festivă.

Dacă cumva, datorită lipsei igienei şi a cunoştinţelor, primii născuţi mureau, urmtorul
născut viu era dat ‘de pomană’ de obicei unui bunic. Nou mamă avea obligaţia să-l
crească până la 1 an, şi apoi să-l înapoieze
mamei care l-a crescut. Explicaţia acestor
practici ar fi că după naştere, lehuza se
îmbolnăvea de multe ori de T.B.C., iar prin
alăptare îmbolnăvea şi copilul.După un an
copilul nu mi era sugar, si astfel riscul
contaminării era diminuat.

Căsătoria

Fiind un act dorit de ins, momârlanii celebrau căsătoria cu mare fast. Valea Jiului era
renumită pentru “măritatul băiatului”, atunci când fata, împreună cu familia ei cerrea în
căsătorie baiatul.

Nunta avea două părţi distincte si constau în :

a) Cununia care consta în formalităţile la Primărie şi serviciul religios care se
desfăsura la biserică. Aici mirilor li se punea pe cap o cunună verde adusă de
nasi, pentru buna desfăşurare a mariajului si peste ani, apoi preotul le dădea să
muşte de 3 ori dintr-o Pogace(turtă din aluat nedospit), înmuiată în miere. Din
aceeasi turtă muşcau si naşii.
b) “Uspăţul” (masa si petrecerea), care începe la casa însurăţelului. Aici se
strângeau naşii, cuscrii, care după ce ospătau mergeau la casa miresei, unde
după un alt ospăt avea loc dăruirea darurilor.

Inmormantarea
Din batrâni se zicea că mortea unui membru al fmiliei e anunţată din timp cu anumite
semne din comportamentul animalelor(vacile şi oile prevesteau prin behăit, câinii prin
urlat,etc). Când prevestirea se întâmpla, muribundului i se punea o lumânare aprinsă în
mână, pentru avea loc în Împărăţia Cerurilor.
După moarte, în fiecare noapte din câte nopţi stă mortul neîngropat, se face priveghi.
Fiecare ins care vine la priveghi trebuie să se oprească lângă sicriu, si să rostească “Să-
l ierte Dumnezeu” , apoi să aprindă o lumânare de la flacăra lumânării ce arde continuu
la capul mortului, s-o înmâneze celui ce păzeşte mortul care o stinge şi rosteşte
“Dumnezeu să te audă!”
 După ceremonia religioasă, mortul este scos în curte, membrii familiei îndoliate se
strâng în camera unde a stat mortul, inchid uşa iar capul familiei aruncă după uşa o oală
de pâmânt, care se sparge, astfel spărgându-se şi relele.
După ce mortul este băgat în groapă si deplâns de bocitoare, groapa este acoperită cu
pământ, groparii pun deasupra sculele cruciş apoi intend mâinile deasupr, o femeie le
toarnă apă în mâini dintr-o oala frumos împodobită cu flori , pentru ca groparilor să nu le
amorţească mâinile ca la mort. Femeia pune oala cu gura în jos pe pământ, pentru a fi
luată de cel care a început groapa.

Despre momârlani au apărut mai multe legende. Nici astăzi nu se ştie cât adevăr şi
câtă minciună conţin unele dintre ele. O legendă spune că momârlanii se tem cel mai
mult de strigoi. Potrivit acesteia, momârlanii cred că acei oameni care s-au ocupat în
timpul vieţii cu vrăjitoria, după moarte se fac strigoi şi vin să le ia viaţa celor pe care i-au
iubit cel mai mult cât au fost vii. Atunci când unul dintre cei morţi se face strigoi,
momârlanii apelează la „vânătorii de strigoi”. Morţii sunt dezgropaţi în mare secret şi
„vânătorii” le străpung inima cu o ţepuşă, apoi o scot şi o ard. Ei cred că doar aşa pot
alunga strigoii.
De-a lungul timpului, civilizaţia momârlanilor a fost ignorată de autorităţi. Abia în
toamna anului 2006, Muzeul Civilizaţiei Populare
Tradiţionale „ASTRA” din Dumbrava Sibiului a început
o campanie de cercetare a acestei civilizaţii. Scopul
acestui demers este să salveze de la dispariţie, să
includă şi să arate lumii întregi specificul pastoral al
fenomenelor de cultură şi civilizaţie populară
tradiţională din Valea Jiului. Deja la muzeu au fost
duse mai multe obiecte aparţinând momârlanilor, iar în
scurt timp o gospodărie, o stână şi o troiţă de pomenire
aparţinând momârlanilor vor putea fi văzute tot la Sibiu.

Bibliografie : “Localitatea Uricani din Valea Jiului – vatră de trăire românească”

Editura Matinai, 2000
Autor : Petre Gh. Făgaş
Momârlanii

Bunduc Andreea
Macoviciuc Roxana
Facultatea de Sociologie
Anul I