Apărută în 1927, “Trădarea cărturarilor” a marcat profound dezbaterea de idei din

frământatul nostru secol. Aceasta, nu în ultimul rand, deoarece a prevăzut grozăviile ce

aveau să se petreacă la numai câţiva ani de la publicarea ei. Răspunzător pentru aceste
grozăvii este, potrivit lui Julien Benda,cel puţin în parte, intelectualul care a abdicat de la
menirea sa, acceptând să intre în jocul politic, acceptând să organizeze ura. De atunci,
problema a căpătat alte dimensiuni, dar ea nu încetează să tulbure conştiinţele acelora-tot
mai puţini-care reuşesc să-şi păstreze nealterat spiritul critic.
Se poate afirma fără exagerare că Julien Benda este un necunoscut. Deşi
bibliografia lui numără peste patruzeci de volume în domenii precum critica literară,
filozofia sau cultura politică, iar “Trădarea cărturarilor” (carte de atitudine, cu atât mai
dramatică cu cât autorul era desigur conştient că prin lansarea ei îşi semnează viitoarea
ostracizare), a reuşit la vremea publicării să provoace adversitatea intelectualilor de toate
orientările politice, numai după două reeditări răzleţe ale acestei lucrări autorul a fost
uitat de Franţa natală, mult mai ocupată cu propăşirea teoriilor marxiste şi neomarxiste
decât cu exerciţiile de luciditate. Asumându-şi curajos rolul ingrat de critic
neînregimentat ideologic al vremurilor, divulgând cu exactitate mecanismele minciunii
politice, Julien Benda a căzut victimă eternului complot global al prostiei împotriva
valorii individuale. Totuşi, nu este prea greu de intuit ce perfid mecanism psiho-
sociologic face ca Occidentul să nu încerce să-l redescopere, după mai bine de optzeci de
ani. Autorul ar continua să ofenseze prin claritatea analizei şi a diagnosticului – mărci
unice ale personalităţii căreia îi repugnă organic orice formă de ură, sub orice tip de
pretext:
“Îmi pot închipui foarte uşor un viitor război în care o ţară s-ar hotărî să nu mai
îngrijească răniţii celeilate, sau o grevă după care burghezia ar hotărî să desfiinţeze
spitalele destinate unei clase care o ruinează sau vrea s-o distrugă”; “S-a format o
omenire care nu mai crede decât în propriile ei egoisme şi-i batjocoreşte pe naivii care
îşi închipuie că se poate ameliora. Cărturarul modern a săvârşit această lucrare cu totul
nouă: l-a învăţat pe om să-şi renege divinitatea”; “Pentru ei, actul care întăreşte statul
este învestit, prin acest singur fapt şi oricum ar fi, cu un caracter moral; răul care
slujeşte politica trece din sfera răului în cea a binelui.”

1
 Una din tezele fundamentale ale cărţii este aceea că “pasiunile politice” au
cunoscut o extindere fără precedent începând cu secolul al XIX-lea, pentru a se ajunge la
începutul secolului trecut la contextul în care “aproape nu există om în Europa care să
nu fie sau să nu se creadă atins de o pasiune provocată de rasă, de clasă sau de naţiune,
sau, cel mai adesea, de toate trei deodată”. Extinderea, prin efectul concurent al
mijloacelor de comunicare, face ca pasiunile politice să capete, mai mult ca oricând,
coerenţă şi omogenitate. Efectul conjugat al acestor factori, dezvoltă Benda mai departe,
este dobândirea unor caractere deseori atipice sentimentelor obişnuite: continuitate şi
preeminenţă faţă de celelalte “pasiuni”. Deraierea fundamentală se produce însă din clipa
în care aceste pasiuni capătă conştiinţă de sine, devenind apte de a se autodefini cu
precizie, de a-şi regla dinamica proprie şi de a-şi fixa obiectul manifestării (evreii,
burghezia ş.a.).
Astfel, conştiinţa naţională deviază înspre orgoliul patriotard – popoarele ţinând
să se afirme prin excluderea celorlalte, considerate a fi, astfel, inferioare din punct de
vedere moral, iar de cealaltă parte, internaţionalismul ţinteşte, pe calea luptei de clasă şi
reducţionismelor inerente acesteia, la amputarea completă a specificului neamurilor.
Două teorii-tampon – utilizate şi în zilele noastre la scară globală – vin să definitiveze
acest eşafodaj eterogen: existenţa unui “sens determinat al istoriei” (la care, bineînţeles,
numai o anumită ideologie se poate ralia) şi invocarea ştiinţei drept criteriu pentru
măsurat legitimitatea unei atare ideologii. Benda înţelege acest mecanism perfid, născut
din incestul bizar dintre sentiment şi teoria justificativă şi îi amendează radical impostura:
“secolul nostru va fi fost, într-adevăr, secolul organizării intelectuale a urilor politice”.
Incestul teoriei cu sentimentul este dublat, în chip dramatic, de o trădare. Benda
stabileşte o diferenţiere clară între laici (oameni ai temporalului, ai concretului, ghidaţi de
interese, operând cu date concrete) şi cărturari (oameni care desfăşoară activităţi fără
scop “practic” – artă, religie, metafizică, ştiinţă, gândind in abstracto), demonstrând că
trecerea dintr-o “tabără” în alta nu poate avea decât consecinţe catastrofale. Rostul
cărturarilor de-a lungul istoriei este, dacă nu de a-i împiedica pe laici să înfăptuiască răul,
acela de-a nu permite naşterea cultului răului înfăptuit. O centură de siguranţă morală,
transistorică, a cărei eficienţă depinde însă de “neamestecul în treburile interne” ale
statului. Cărturarul, desigur, poate lua parte la viaţa publică, însă numai cu condiţia

2
păstrării unei distanţe generoase, fără a-şi lăsa raţiunea să se subordoneze pasiunilor ori
intereselor de moment. Trădarea are loc când cărturarul coboară în cetate şi îşi însuşeşte
viziunea laicilor, iar cel mai pervers efect al acestei opţiuni este că el nu numai că nu va
renunţa la dreptul de a critica de pe poziţia “superioară” conferită de statutul de cărturar,
dar va lăsa pasiunea politică să îi infesteze domeniul de activitate. Astfel, filozofia,
ştiinţa, arta, religia, metafizica ori perspectiva lui istorică vor deveni instrumentele cele
mai rafinate de fundamentare a ideologiei. Numai astfel legitimată şi întărită cu un atât de
vast arsenal de argumentaţii, ideologia se poate revendica drept posesoare unică a
Adevărului. În numele căruia, fireşte, va începe să ucidă.
Seduşi de gândul puterii, cărturarii renunţă la turnul de fildeş. Coborând în cetate,
perspectiva se îngustează iar ei, demonstrează Benda, renunţă la exaltarea universalului şi
spiritualului, în favoarea practicului şi particularului. Preţul acestei cecităţi: pe nesimţite,
politicul devine reper absolut, iar cărturarii ajung, precum Charles Maurras, gânditor
antisemit şi simpatizant al lui Mussollini, să declare pragmatic şi programatic că “politica
determină morala”. Înrobiţi de realisme de circumstanţă, ei vor începe să aprecieze gradul
de dezvoltare al unui stat prin forţa sa militară, să ridice în slăvi spiritul războinic,
atitudinea dispreţuitoare, discursul dur şi actul sângeros.
Cunoaşterea ţine de libertate, iar libertatea obligă şi responsabilizează. Iată de ce
murdărirea cuvântului, a principiului moral, a învăţăturii religioase şi a conceptului
filozofic constituie, în viziunea lui Benda, impietatea supremă. Probabil prin aceasta se
explică faptul că rezultatele alterării gândirii nu se rezumă numai la consolidarea delirului
ideologic de factură nazistă ori comunistă. Din cărţile celor care “cer ca toga să se plece
în faţa spadei” emană izul sufocant al unor idei devenite astăzi axiome – precum aceea
că “activitatea intelectuală este demnă de stimă în măsura în care se dovedeşte practică
şi numai în această măsură” sau că ştiinţa s-ar fi născut nu din fascinaţia jocului, precum
la vechii greci, ci din dorinţa omului de a stăpâni materia.
Din fericire, dincolo de descrierea înfiorătorului proces de metamorfozare al
rolului gânditorului, în “Trădarea cărturarilor” se demonstrează un adevăr salutar: acela
că raportarea la un Etern de dincolo de istorie este nu un act “naiv” ori “idealist”, ci unul
cât se poate de necesar pentru minima condiţie preliminară a ameliorării lumii:
posibilitatea reală de a distinge între bine şi rău. Din nefericire însă, această condiţie nu

3
se poate îndeplini acum decât printr-un utopic exod al cărturarilor lumii înspre turnurile
de fildeş, adăposturile părăsite ale conştiinţei critice, iar nu ale absenţelor abstracte.
"Cei care au practicat acest fanatism, carturari fiind, si-au tradat menirea, caci
aceasta consta tocmai in a opune popoarelor si nedreptatii la care le impinge cultul lor
pentru tara o corporatie al carei unic cult este cel al dreptatii si al adevarului. Drept este
că aceşti cărturari moderni declară că nu ştiu ce înseamnă dreptate, adevăr şi alte
asemenea <<năluci metafizice>>; că pentru ei adevărul se naşte din utilitate, iar dreptatea
din circumstanţe.”