COMISIA EUROPEANĂ

1. Istoric, prezentare generala

Comisia Europeană, cea mai originală dintre instituţiile comunitare1, îşi
începe istoria odată cu apariţia primei comunităţi europene, Comunitatea Economică
a Cărbunelui şi Oţelului în 1951. Acest tratat a intrat în vigoare la 23 Iulie 1952 şi,
fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de
23 Iulie 2002.
Tratatul ”reprezintă primul pas în procesul de geneză a unei Europe unite,
sens în care în preambul, statele semnatare au făcut precizarea că această
organizaţie urmăreşte să creeze condiţiile pentru declanşarea unui proces mai
amplu de integrare europeană, proces care va conţinua atât sub aspectul lărgirii
spaţiului comunitar, cât şi sub cel care priveşte creşterea numărului sectoarelor de
activitate asupra cărora competenţa organismelor comunitare se urmează a se
extinde”2.
Termenul de Comisie este folosit în tratatele de la Roma (25 Martie 1957) din
motive strategice, în încercarea de a diminua sensul supranaţional, considerat prea
extins în primul tratat. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a
ţărilor membre: ”Pe lângă obiectivele de natură economică, membrii fondatori ai
C.E.E. au vizat şi realizarea unor deziderate de factură politică, precum stabilitatea şi
securitatea statelor member şi creşterea încrederii reciproce în detrimentul
confruntărilor militare”3.
Crearea Uniunii Europene şi implicit a Comisiei n-ar fi fost posibilă fără
decizia Consiliului European de la Milano, din decembrie 1985, care a decis reunirea
într-un singur text a amendamentelor asupra tratatului de la Roma, privind crearea
CEE, şi a dispoziţiilor privind cooperarea politică de unde şi denumirea de "Act Unic
European“.

1
O. Bibere, op. cit., p. 135.
2
Felician Cotea, op. cit., p. 11.
3
Corina Leicu, Ioan Leicu, op. cit., p. 16.

4
 Actul Unic European relansează construcţia europeană, atât economic (prin
desăvârşirea pieţei interne, punerea în practică a unei politici de cercetare şi
tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European...), cât şi instituţional (prin
extinderea votului majorităţii calificate, lărgirea rolului Parlamentului European,
dezvoltarea unui spaţiu social, etc.). Statele semnatare, ”animate de voinţa de a
conţinua opera începută cu tratatele instituţve ale Comunităţilor Europene şi fiind
conştiente de faptul că este necesar ca Europa să se exprime prîntr-o singură voce
pentru a acţiona solidar, au decis modificarea şi completarea tratatelor de bază, în
principal în domeniile privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor comunitare şi
formarea unei pieţe interne comunitare unice până la sfârşitul anului 1992”4.
Instituţie administraţivă şi politică, Comisia Comunităţii Europene se
personifică cel mai mult prin faptul că, spre deosebire de secretariatul general al unei
organizaţii Internationale, ea nu este doar gestionarul acţiunilor comune, ci prin
misiunile şi competenţele pe care le are, ea este pistonul procesului de integrare
europeană.
Principalul rol al Comisei este de apăratoare a tratatelor, fiind dotată cu putere
de iniţiativa legislaţivă şi de execuţie, rol de punere în executare a politicilor
comunitare. Prezintă urmatoarele trăsături definitorii:
- în cadrul “triunghiului instituţional” Consiliu (reprezentând statele membre la
nivelul miniştrilor sau pentru Consiliul European, la nivelul şefilor de stat sau de
guvern), Parlament European (democratic ales, cu rol legislativ), Comisia reprezintă
interesul general al Comunităţilor, fără ignorarea intereselor statelor membre, în
cadrul procesului decizional, Directoratele sale solicită opiniile unor experţi ai statelor
comunitare, grupaţi în comitete naţionale de experţi, în acest fel armonizându-se
interesul comunitar cu cel naţional.
- este o instituţie supranaţionala, fiind compusă din reprezentanţi ai statelor
membre, candidaturile fiind propuse de către guvernele acestora.
- deşi este o instituţie supranaţională, membrii Comisiei îşi exercită atribuţiile
în interesul Comunităţilor, beneficiind de o deplină independenţă, neputând primi
dispoziţii din partea statelor ai căror reprezentanţi sunt.
- activitatea Comisiei are un caracter permanent
- deţine monopolul de iniţiativa legislativă

4
Felician Cotea, op. cit., p. 25.

5
 - asigură punerea în executare şi supraveghează respectarea dispoziţiilor
tratatelor comunitare şi a restului actelor normative emise în vederea punerii în
executare, de către statele membre şi celelalte instituţii comunitare.
- răspunderea membrilor Comisiei pentru actele emise de către instituţie este
colegială.
La 1 Februarie 2007, Comisia Europeană lansează Cartea Albă ”Dezbatere
despre Europa - implicarea cetăţenilor”, ca fundament pentru o politică de
comunicare a UE, iar la 1 Ianuarie 2007 România şi Bulgaria devin state membre ale
Uniunii Europene în vreme ce Slovenia aderă la Zona Euro.
Aşa cum se poate observa din expunerea, desigur succintă, a istoricului celor
50 de ani de integrare a majorităţii europenilor într-un organism supranaţional care
să organizeze toate aspectele vieţii lor, ”secretul succesului soluţiei comunitare
actuale a constat în faptul că Integrarea Europeană nu este rezultatul războiului şi al
unei politici de dominare naţională, ci este expresia unei atitudini benevole a statelor
membre de a renunţa la unele atribute ale suveranităţii lor naţionale în favoarea
organismelor supranaţionale”5.
Modul de organizare şi funcţionare al Comisiei este stabilit în cadrul oferit de
dispoziţiile art.155 - 163 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana, astfel cum
au fost ele modificate prin Tratatul privind Uniunea Europeana (art.G pct.48) şi
Tratatul de la Amsterdam (art. 2 pct.40 şi 41).
Ca organizare ea cuprinde 26 directorate şi 50 servicii speciale. Sediul
Comisiei este la Bruxelles, Rue de la Loi 200, B-1049, telefon (32-2) 2991111, iar o
parte din serviciile sale auxiliare funcţionează la Luxemburg6. Delegaţia Comisiei
Europene în România îşi are sediul în Bucureşti, str. Grigore Mora nr.11, iar Centrul
de Informare al Comisiei Europene în Romania, Calea Victoriei nr.88, Piaţa
Revoluţiei telefon/fax 01/3153470.

5
Corina Leicu, Ioan Leicu, op. cit., p. 12.
6
http://www.europa.eu.int

6
 B. Componenţa Comisiei Europene
La începuturile Uniunii Europene, formată din 6 state, Comisia deţinea 9
membrii, numărul lor crescând la 13 odată cu aderarea la UE în 1973 a Danemarcei,
Irlandei, Mari Britanii, iar la 17 după aderarea Greciei, Portugaliei şi Spaniei. În 1995
avea 20 de comisari naţionali, pentru ca în prezent să fie formată din 25 de comisari
desemnaţi de guvernele statelor member. “În realizarea îndatoririlor lor, ei nu solicită
şi nici nu acceptă instrucţiuni de la vreun guvern şi nici de la un alt organism. Ei se
abţin de la orice act incompatibil cu îndatoririle lor. Fiecare stat membru se
angajează să respecte acest principiu şi să nu influenţeze membrii Comisiei în
îndeplinirea sarcinilor lor.” 7
Tratatul de la Nisa (26.02.2001), ultimul tratat comunitar ce amendează
tratatele institutive din anii '50 - au fost luate în considerare două opţiuni:
- Fie de a reduce numărul de membrii ai Comisiei la unul pentru fiecare stat
membru al Uniunii Europene;
- Fie reorganizarea Comisiei pe un număr inferior de membrii numărului
statelor membre componente (prin sistemul de rotaţie bazat pe principiul egalităţii).
Votul a fost de 10:5, fiind aleasă prima variantă cu un reprezentant al fiecarui stat
membru cu aplicabilitate din 2005, iar din 2010 când Uniunea Europeană va avea 27
membrii, Comisia îşi va reduce numărul cu instituirea celei de a două variante, cu
implementarea sistemului rotaţiei statelor membre bazat pe principiul egalităţii
reprezentării statelor.
Summit-ul de la Nisa a decis ca, în cazul unei Uniuni de 27/28 sau mai mulţi
membri să se schimbe şi structura Comisiei Europene, ţările mari acceptând să
renunţe la cel de al doilea comisar până în 2005, pentru a permite ţărilor mici de a fi
reprezentate. S-a decis ca viitoarea Comisie Europeană să aibă în principiu un
plafon “mai mic de 27” în momentul în care UE va cuprinde 27 state membre,
numărul final urmând să fie decis ulterior “în unanimitate” de statele membre.
Până în 1983 fiecare stat îşi numea comisarul sau comisarii “săi”, ceea ce nu
favoriza nicidecum independenţa Comisiei. Prin tratatul de la Maastricht, s-a stabilit
ca preşedintele Comisiei să fie desemnat în urma consultării Parlamentului, el fiind la
randul său, consultat pentru desemnarea celorlalţi membri ai Comisiei. Apoi,
întreaga Comisie este investiţă prîntr-un vot de aprobare în Parlament. Tot prin vot,
Parlamentul European poate cere prîntr-o moţiune de cenzură demisia în bloc a
7
Art. 213 din Tratatul de la Maastricht.

7
Comisiei, caz în care ea conţinuă să gestioneze problemele coerente până în
momentul înlocuirii sale efective.
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, a adus o nouă modificare
în privinţa numirii Comisiei: Parlamentul European trebuie sa aprobe oficial numirea
preşedintelui Comisiei, în locul simplei confruntări, ceea ce-i conferă o mai mare
autoritate în desemnarea colegilor săi.
Comisia este formată din 25 comisari, numiţi de guvernele statelor comunitare
pentru o perioadă de 5 ani, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de
independenţă8, mandatul lor putând fi reânnoit de Parlamentul European, la sfârşitul
fiecărei interval, prîntr-un vot de investitură.
Membrii Comisiei sunt recrutaţi din rândul celor mai buni profesionişti în
diverse sectoare de activitate, fiind persoane cu o bogată experienţă politică şi
managerială, cu o conduită ireprosabilă. Dispoziţiile comunitare nu stabilesc
cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un candidat pentru a fi numit într-o
astfel de funcţie, singura condiţie impusă fiind aceea ca în componenţa Comisiei să
între cel puţin câte un reprezentant al fiecarui stat membru.
Procedura de numire a membrilor Comisiei este următoarea:
- ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a
procedat la consultările necesare, Consiliul european9, hotărând cu majoritate
calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al
Comisiei;
- în continuare, aceleaşi guverne, de comun acord cu preşedintele deja
stabilit, desemnează celelalte persoane pe care intenţionează sa le numească ca
membrii ai Comisiei
- Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica
de securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial,
unui vot de aprobare al Parlamentului European10.

8
Art. 17 al Tratatului privind Uniunea Europeană, modificat prin Tratatul de la Lisabona.
9
Victor Duculescu, op. cit., p. 50.
10
C. Lefter, op.cit., p.111

8
 - după aprobarea în Parlament, preşedintele şi membrii Comisiei sunt numiţi
de guvernele statelor membre, de comun accord.
Tratatul Comunităţii Europene prevede posibilitatea Parlamentului European
de a decide demisia Consiliului în bloc, prin adoptarea unei moţiuni de cenzurǎ11.
Dacǎ moţiunea de cenzurǎ este adoptatǎ cu o majoritate de doua treimi din
voturile exprimate care reprezintă majoritatea membrilor Parlamentului European,
membrii Comisiei trebuie sǎ demisioneze în bloc. Ei continuǎ sǎ gestioneze afacerile
curente pânǎ în momentul înlocuirii lor.12
Independenţa Comisiei decurge şi din principiul colegialităţii în adoptarea
deciziilor şi răspunderea pentru îndeplinirea lor. Acestea sunt imputabile colegiului şi
nu fiecărui comisar luat individual. Deci, in cadrul colegiilor opereaza principiul
"raspunderii colective" pentru deciziile adoptate.13
Colegialitatea presupune ca responsabilitatea politică a Comisiei în faţa
Parlamentului să fie colectivă. Atunci când un comisar european de origine franceză
(d-na Edith Cresson, fost prim-ministru al Franţei) a fost acuzaţ de corupţie, în urmă
cu caţiva ani, întreaga Comisie şi-a prezentat demisia în faţa Parlamentului - decizie
care a fost acceptată.
Competenţele Comisiei sunt enumerate în art. 155 din Tratatul de la Roma,
reluate în Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam. Ele sunt:
- Gardian al Tratatelor UE
- Funcţia de iniţiativă – formulează propuneri, recomandări şi avize. Pe baza
avizului, Comisia recomandă Consiliului European începerea negocierilor de aderare
la UE
- Funcţia de execuţie şi de gestiune – exercită competenţe de execuţie pe
care i le conferă Consiliul. De fapt, Comisia reprezinta organul executional al Uniunii
Europene avand o activitate permanentă.14
- Funcţia de decizie – participă la adoptarea actelor de către Consiliu şi
Parlament
- Funcţia de control – dispune de prerogative pentru a face respectate
obligaţiile impuse de actele comunitare: veghează la respectarea regulilor
concurenţei de către agenţii economici; face verificări şi pronunţă sancţiuni în cauze

11
Articolul 144
12
Corina Leicu, Ioan Leicu, op. cit., p. 138
13
I.P. Filipescu / A.Fuerea - op. cit., pag. 111-112
14
V.Marcu - op. cit., pag. 40

9
care privesc interesele financiare ale comunităţii; statuează asupra ajutorului de stat
în ţările membre; asigură aplicarea clauzelor de salvgardare
- Funcţia de reprezentare internă şi externă a Uniunii - Comisia a deţinut, mult
timp, un cvasi-monopol asupra funcţiei de initiativă în cadrul Uniunii Europene,
întrucât Consiliul nu putea statua în chestiuni ce ţin de competenţă comunitară decât
în baza unei propuneri a Comisiei. Monopolul a fost contestat de Parlamentul
European, care vrea să dispună de acest drept asemenea parlamentelor naţionale.
Tratatul de la Maastricht clarifică această problema prin introducerea proceduri de
co-decizie care permite Parlamentului să respingă textul Comisiei după o a treia
lectură.
În ideea asigurării unui cadru de independenţă şi sigurantţă membrii Comisiei
se bucură de privilegiile şi imunităţile înscrise în “Protocolul cu privire la privilegiile şi
imunităţile Comunităţilor europene” din anul 1965 şi anume:
- imunitate de jurisdicţie pentru activitatea desfăşurată în exerciţiul
mandatului, de care conţinuă să beneficieze chiar şi după încetarea acestuia
- scutirea de impozite pe salariile şi alte drepturi băneşti de care beneficiează
(Mandatul membrilor Comisiei încetează la expirarea perioadei de cinci ani pentru
care au fost numiţi (mandat ce poate fi reânoit), prin deces, demisie individuală sau
în bloc, în cazurile în care Parlamentul adoptă moţiuni de cenzură.
Prin demitere, în cazul decesului, demisiei sau demiterii unui membru,
Consiliul, cu votul unanim, fie va hotarâ înlocuirea celui în cauză cu o alta persoană
pentru durata de mandat care a mai rămas de executat, fie, în situaţiile în care
mandatul se apropie de final, va decide că nu mai este cazul să facă o astfel de
înlocuire.
Dacă Preşedintele Comisiei a decedat ori şi-a dat demisia, înlocuirea lui
pentru restul de mandat este obligatorie.
Demiterea unui membru al Comisiei se hotărăşte de către Curtea de Justiţie,
la cererea Consiliului sau a Comisei în ansamblul ei, în situaţiile în care se constată
că persoana în cauza şi-a încalcat obligaţiile asumate la preluarea funcţiei, nu mai
îndeplineste condiţiile necesare pentru exerciţiul mandatului sau a comis o fapta de
o culpabilitate gravă.

10
 3. ORGANIZAREA COMISIEI
Ca urmare a ariei de cuprindere a responsabilităţilor sale, Comisia este cea
mai mare instituţie a UE. Are aproximativ 15.000 de funcţionari permanenţi, cca.
3500 angajaţi temporar, ceea ce reprezintă dublul personalului ansamblului celorlalte
instituţii. Recrutarea funcţionarilor şi funcţionarea administraţiei comunitare prevăd
proceduri care să evite formarea unor „celule naţionale”. Număr considerat destul de
scăzut faţă de responsabilităţile sale în cadrul UE.
Personalul angajat în administraţia marilor oraşe este adesea mult mai
numeros. Costurile de funcţionare ale Comisiei rerezintă circa 3,3% din bugetul
anual al UE.
Aproximativ o cincime din personalul Comisiei se ocupa cu lucrări de
traducere şi interpretare. Deorece legile adoptate la Bruxelles sunt adesea direct
aplicabile în statele membre, cetăţenii trebuie să fie în masură să ia la cunoştinţă
aceste texte în propria lor limbă.
Comisia este compusă din 26 de direcţii generale (DG) şi din 15 servicii
specializate. Are o structură piramidal-ierarhizată, un mare dozaj între naţionalitati şi
zone geografice.
Fiecare direcţie este condusă de un director general, al cărui rang este
echivalent cu cel de înalt funcţionar în cadrul unui minister. Directorii generali
răspund de acţiunile lor în faţa comisarilor, fiecare dintre ei asumându-şi
responsabilităţile politice şi oeraţionale pentru una sau mai multe direcţii generale.
Atunci când vorbim de “Comisie” ca organ politic, ne referim la cei 25 comisari
(membri ai Comisiei) care o compun. Conducerea Comisiei este formată din:
1) Preşedintele Comisiei. Desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său să
înceapă, acesta este consultat în legatură cu desemnarea celorlalţi comisari.
Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei. Preşedintele Comisiei
Europene este figura cea mai proeminentă a Uniunii Europene, cea mai mediatizată
persoană din angrenajul instituţonal comunitar, fapt ce a determinat ca toate
comisiile ce au funcţionat au purtat numele presedinţilor lor - de exemplu Comisia
Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia
Baroso.
Preşedintele Comisiei are, teoretic, rol administraţiv şi protocolar, el
reprezentând Comisia în faţă celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu

11
terţii. Influenţa Preşedintelui poate fi însă, în practică, destul de mare, fapt
demonstrat de perioada Delors, şi confirmat prin modificarea Regulamentului intern
al Comisiei, prin care sunt recunoscute largi puteri discreţionare Preşedintelui în
atribuirea sarcinilor în interiorul instituţiei (comisarilor), şi în revizuirea acestora.
Continuând pe linia acestei orientări, Tratatul de la Nisa a întărit rolul Preşedintelui
Comisiei europene în raport cu ceilalţi comisari: el defineşte orientările politice şi
organizarea internă a Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea
acţiunilor acesteia, numeşte vicepresedinţii Comisiei, şi poate cere demisia unui
comisar. Prezidează şedinţele, prezintă programul anual şi raportul general anual de
activitate în faţa Parlamentului European.
2) Vicepreşedinţii, în număr de doi, sunt desemnţi de către Preşedinte, dintre
comisari. Suplinesc Preşedintele când situaţiile o cer, coordonează relaţiile Comisiei
cu statele terţe, grupate pe zone geografice.
Comisia în exerciţiul art.162 din Tratatul instiuind Comunitatea Europeană,
modificat prin Tratatul privind Uniunea Europeană (art.G pct.48), işi organizează prin
Regulamentul intern propriul aparat de lucru, care este compus dîntr-un Secretariat
General, un număr de 26 Directorate Generale şi 15 servicii auxiliare (Serviciul
juridic, Serviciul de presă şi informare, Serviciul de traduceri, Oficiul de statistică,
etc.). Fiecare membru al Comisiei este asistat în activitatea sa de un cabinet, care
este compus din consilieri.
Secretariatul general are rol de a asista pe Preşedinte în îndeplinirea
atribuţlor care privesc coordonarea activităţii organismelor instituţiei.
Directoratele generale sunt organizate pe domenii de activitate, după cum
urmează:
- relaţii externe I-IB (trei directorate care răspund de anumite zone
geografice); afaceri economice şi financiare ÎI; industrie III; concurenţă IV; mijloace,
relaţii industriale şi afaceri sociale V; agricultură VI; transporturi VII; dezvoltare VIII;
personal şi administraţie IX; informaţie, comunicare, cultură şi audiovizual X; mediu
înconjurator, securitate nucleară şi protecţie civilă XI, ştiinţă, cercetare, dezvoltare
XII, telecomunicaţii, transmiterea informaţiei şi valorificarea cercetării XIII; pescuit
XIV; piaţa interna şi servicii financiare XV; politici regionale şi coeziune XVI; energie
XVII; credit şi investiţii XVIII; bugete XIX; control financiar XX; vamă şi fiscalitate
indirectă XXI; educaţie, formare şi tineret XXII; politica intreprinderii, comerţ, turism şi
economie socială XXIII; politica consumatorilor XXIV

12
 În ce priveşte conduita comisarilor trebuie să menţionăm faptul că în preajma
scandalului din martie 1999, care a zguduit Comisia Europeană determinat de o
serie de acuzaţii de iregularităţi în gestiunea financiară a Comisiei, inclusiv acuzaţii
de fraudă în acţiuni de ordin umanitar din spatiul ex-iugoslav, activitatea Biroului
însarcinat cu programul de formare profesionala “Leonardo da Vinci” s.a., fostul
Preşedinte al Comisiei, Jacques Santer lansează un document intitulat “Pentru o
cultură politică şi administrativa Europeană”, care conţine 3 coduri de conduită:
primul stabileşte regulile de conduită pentru comisari şi cabinetele acestora; al
doilea, reglementează relaţiile dintre comisari şi serviciile subordonate, şi al treilea,
codifică regulile de conduită pentru funcţionarii de carieră.

4. FUNCŢIONAREA COMISIEI
Comisia este o instituţie cu caracter permanent ai cărei membri se reunesc,
de principiu, în şedinţe saptamanale de lucru, în zilele de miercuri sau ori de cate ori
este nevoie în formulă colegială.
Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din
funcţionari administrativi. Şefii de cabinet se intâlnesc saptamănal pentru discutarea
problemelor ce necesită întrunirea Comisiei şi pentru a pregăti lucrările Comisiei.
Analizează problemele de discutat şi le include în două categorii “A” (aspecte cărora
comisarii cad de acord prin intermediul şefilor de cabinet şi nu mai trebuie discutate
în plen, adoptarea lor în Comisie fiind asadar o simplă formalitate de vot) şi “B”
(aspecte ce necesită discuţii în Comisie şi realizarea unui acord între comisari pentru
a fi transpuse în acte comunitare. Asupra acestora se vor concentra lucrările
Comisiei). Întrucat şedinţele nu sunt publice, în fiecare zi de joi au loc întâlniri cu
reprezentanţii presei, în care sunt prezentate rezumate ale discuţiilor ce au avut loc.
Exista şi reuniuni ale unor grupuri de membri, cu care ocazie se adoptă documente
care nu necesită prezenţa tuturor.
Pe lângă procedura orală în şedinţa plenară, mai există încă două modalităţi
de luare a deciziei: procedura de abilitare a unui comisar şi procedura scrisă.
Preşedintele Comisiei stabileşte ordinea de zi, conduce şedinţele şi convoacă
şedinţe extraordinare ori de cate ori este nevoie. Hotărârile se iau în prezenţa

13
majorităţii membrilor, cu majoritate simplă şi implică răspunderea colectiva a
comisarilor europeni.
Caracterul tehnic al Comisiei necesită emiterea a nu mai puţin de 6000 de
acte comunitare pe an, dintre care aproximativ 4000 sunt emise de un comisar sau
altul, pe bază de abilitare. La luarea deciziilor un rol important il joacă asociaţiile de
lobby, reprezentând diferite categorii socio-profesionale sau economice, ce încearcă
sa-şi impună propria versiune în textul viitorului act comunitar.
Mecanismul decizional la nivelul Comisiei este deosebit de complicat, în
emiterea deciziilor sunt folosite două proceduri, una scrisă şi una orală care
presupune dezbateri în plen. În cadrul procedurii scrise, mecanismul poate fi
declanşat de fiecare membru al Comisiei, care face propuneri decizionale pentru
sectorul de activitate coordonat, pe care le comunică în scris celorlalţi membrii, astfel
ca aceştia să poată formula amendamente sau observaţii pe marginea lor. Dacă
sunt aduse amendamente sau sunt facute observaţii, propunerile trebuie supuse
dezbaterilor şi votului membrilor Comisiei în şedinţe, aceasta făcând parte din
procedura orală.
Procedura scrisă, de abilitare, este folosita în cazurile în care trebuie luate
decizii în probleme de mică importanţă ce nu ridica dificulăţi de adoptare, cazuri în
care Comisia hotărăşte să-şi abiliteze membrii pentru a lua decizii în numele ei.
În situaţiile în care propunerile parcurg procedura orală pentru a deveni acte
decizionale, ele trebuie discutate şi supuse la vot în şedinţe, adoptarea făcându-se
cu votul modalităţii simple a membrilor Comisiei. Din acest punct de vedere Comisiei
îi este specific principiul colegialităţii, în sensul că deciziile se iau colectiv, iar
răspunderea pentru acestea este tot una colectivă, întrucât antreneaza instituţia în
ansamblul ei.
În privinţa modalităţii lor de lucru, proiectele care urmeaza a fi supuse
dezbaterii Comisiei sunt eliberate de către directorate sau de cabinetele comisarilor,
în funcţie de natura lor, tehnică sau politică, se vor aviza de Serviciul juridic, care le
certifică din punct de vedere al conformităţii cu dreptul comunitar, iar în funcţie de
procedura adoptată, propunerile, vor fi trimise prin grija Secretariatului General
membrilor Comisiei, pentru formularea eventualelor amendamente sau observaţii -
procedura scrisă, fie vor fi discutate în întâlnirile pregătitoare ale cabinetelor.
Activitatea de decizie la nivelul Comisiei, cea de pregătire a proiectelor de acte
normative, presupune nu numai satisfacerea intereselor comunitare, dar şi celei

14
naţionale, fapt ce determină cunoaşterea oportunităţilor fiecarei ţări. Procesul
decizional trebuie să prezinte un consens, o armonizare a intereselor comunitare cu
cele naţionale.

5. ATRIBUŢIILE ŞI COMPETENŢELE COMISIEI

Conform tratatelor comunitare Comisia detine un rol fundamental si anume
acela de a exprima interesul comunitar si de a asigura realizarea acestuia.15
Comisia este organismul care reuneşte ansamblul funcţiilor executive în
cadrul Comunităţilor şi a Uniunii, iar urmare a acestui loc pe care îl ocupă în cadrul
“triunghiului instituţonal” principalele sale competenţe sunt legate de punerea în
executare a dispoziţiilor tratatelor şi a actelor normative comunitare şi de
supravegherea modului în care sunt realizate obiectivele Uniunii.
Cadrul general al funcţiilor pe care le are această instituţie este fixat în
cuprinsul Tratatul instituind Comunitatea Europeană16, iar competenţa sa este
indicată într-o multitudine de articole din cuprinsul Tratatelor comunitare.
1. Principala competenţă a Comisiei este aceea de a veghea asupra felului în
care statele şi instituţiile comunitare pun în aplicare dispoziţiile tratatelor şi a actelor
emise în executarea lor. Ea trebuie să se asigure că legislaţia Europeană este corect
aplicată de către Statele membre şi că ansamblul cetăţenilor şi operatorilor pietei
unice profită de echilibrul care a fost creat. Aşadar, Comisia îşi menţine conform noii
reglementări rolul de “organ motrice al integrării europene”17 În acest sens:
- veghează asupra modului în care sunt puse în aplicare programele de
dezvoltare a politicilor agricole comune şi face propuneri pentru creşterea eficienţei
de implementare a acestor politici;
- examineaza preţurile în domeniul transporturilor internaţionale şi stabileşte
condiţiile în care se derulează activităţile în acest sector
- supraveghează modul în care sunt respectate regulile de liberă concurenţă
şi anchetează cazurile în care se presupune ca aceste reguli au fost încălcate
- verifică compatibilitatea ajutoarelor acordate de către un stat unor
intreprinderi, pentru a preîntâmpina distorsionarea concurenţei

15
V.Marcu - op. cit., pag. 58-59
16
art.155
17
C. Lefter, op. cit., p.113.

15
 - inventariează împreună cu fiecare stat membru dispoziţiile legislative
naţionale, în vederea armonizării acestor legislaţii la exigenţele comunitare
- supraveghează evoluţia economică a fiecărui stat membru, sens în care îi
poate transmite recomandări şi prezintă în Parlamentul European rapoarte cu privire
la rezultatele acestor supravegheri
- dezvoltă dialogul cu partenerii sociali europeni
- administreză Fondul social european
- verifică stadiul în care se gaseşte procesul de reducere a diferenţelor dintre
nivelurile de dezvoltare ale regiunilor defavorizate şi prezintă o dată la trei ani un
raport asupra acestor chestiuni în faţa Parlamentului European
- întocmeşte anteproiectul de buget
Pentru punerea în practică şi finalizarea competenţelor, Comisia dispune de
mecanismele oferite de Tratatul instituind Comunitatea Europeană18, de dreptul de a
emite avize, prin care invită statul în cauza de a se conforma într-un anumit timp dat,
iar în masura în care aceasta nu se conformează, poate sesiza Curtea de Justiţie
pentru aplicare de sancţiuni.
În caz, ea întreprinde măsuri împotriva celor care nu se achită de obligaţiile ce
le revin prin tratate, fie că ei aparţin sectorului public sau celui privat. Ea poate, de
exemplu, sa iniţieze urmăriri contra Statelor membre care nu aplică directivele
europene, sesizând Curtea de Justiţie atunci când acestea nu se conformează în
mod deliberat.
Printre, altele, Comisia controlează modul de acordare a subvenţiilor de către
guvernele naţionale propriilor industrii şi autorizează alocarea de ajutoare de către
Stat, în limitele prescrise prin dreptul comunitar. În cazuri grave de încălcare a
legislaţiei în domeniul concurenţei, Comisia poate aplica amenzi intreprinderilor
recunoscute ca fiind culpabile de violarea regulilor stricte impuse de UE.
2. Atunci când Tratatele comunitare dispun, Comisia participă la derularea
procesului decizional care are loc la nivelul altor instituţii comunitare, sens în care
emite avize şi recomandări, la solicitarea Parlamentului European, a Consiliului sau
din propria initiativă, atunci când consideră acest lucru ca fiind necesar. Rolul
acestor acte (avize şi recomandări) este acela de a ajuta instituţiile comunitare în
derularea procesului decizional care are loc la nivelul lor, având în vedere interesul
general, în vederea finalizării obiectivelor propuse de construcţie europeană.
18
art. 169

16
 3. Are putere de decizie proprie, pe care Tratatul instituind Comunitatea
Europeană o confera Comisiei19, decizii elaborate după parcurgerea unui proces
legislativ specific.
O situatie deosebită este cea potrivit căreia “Comisia poate aproba în numele
Comunităţii, modificări ale unor acorduri încheiate cu terţe state sau organizaţii
internaţionale, atunci când acestea dispun ca astfel de modificări se pot face după o
procedură simplificată”20.
Dacă în tratatele instituind Comunitatea Europeană şi cel instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, Comisia cu cateva excepţii, exercită un
rol preponderent execuţional, în Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Carbunelui şi Oţelului ea este principalul for decizional, emiţănd decizii şi
recomandări, după consultarea ori obţinerea acordului Consiliului21
4. Principal rol în ansamblul instituţiilor comunitare, de a propune proiecte
legislative. Iniţiativa legislativă constă în proiecte de acte normative adresate
Consiliului, pe care acesta le ia în discuţie şi le supune adoptării, precum şi în
recomandări pe care Comisia le trimite primei instituţii, acestea servind ca suport
pentru adoptarea unui act normativ. Deci Comisia dispune de un drept de inititivă
exclusiv, Consiliul neputand sa delibereze decat pe baza propunerilor primite de la
aceasta.22
Deşi dreptul la iniţiativă legislativă al Comisiei, pare a fi de o importanţă
subsidiară faţă de cea legislativă, constituie totuşi o armă destul de puternică în
mâna ei, întrucât ea poate bloca procesul decizional, prin retragerea proiectelor de
acte normative de pe masa de lucru a Consiliului, atunci când apreciează că
imprejurările care au determinat promovarea proiectelor s-au schimbat radical, ori
când constată o lipsă de interes legislativ din partea Consiliului, manifestată în
amânarea dezbaterii proiectelor vreme îndelungată. O astfel de iniţiativă poate fi
luată şi atunci când Comisia consideră că într-o anumită conjunctură, fiindu-i
prezentat Consiliului un proiect, acesta l-ar adopta dar cu numeroase şi substanţiale
modificări, ceea ce ar implica apariţia riscului denaturării conţinutului proiectului.
Comisia indeplineşte acest rol de pregătire a noilor politici europene, nu pentru a

19
art. 155
20
art. 228 par.4 şi art.G pct.80
21
art.14
22
- I.P.Filipescu /A.Fuerea op. cit., pag. 112,116

17
apăra interesele sectoriale sau pe cele ale diferitelor ţări, ci în funcţie de propria sa
apreciere a intereselor Uniunii şi a cetăţenilor săi.
În domeniul cooperarii interguvernamentale, ea poate emite propuneri, ca şi
Statele membre.
Toate aceste atribuţii au facut ca aceasta instituţie sa fie considerata “motorul
Uniunii Europene”.
5. Comisiei i-a fost conferită şi competenţă de reprezentare, ea fiind cea care
derulează negocierile pentru încheierea unor acorduri între Comunitate şi terţele
state sau organizaţii internaţionale (art.228 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea
Europeană, astfel cum a fost el modificat prin art.G pct. 80 din Tratatul privind
Uniunea Europeană).
Comisia este responsabilă de negocierea acordurilor comerciale şi de
cooperare cu terţe ţări sau grupuri de ţări din intreaga lume. Convenţia de la Lomé,
care apropie UE de ţările în curs de dezvoltare ale Africii, Caraibilor şi Pacificului
(ACP), este considerată ca un model de cooperare Nord-Sud. Mai recent, Comisia a
negociat acordul de liberalizare a schimburilor în cadrul Rundei Uruguay, cât şi
crearea noii Organizatii Mondiale a Comerţului (OMC) în numele UE.
6. Noile responsabilităţi ale Comisiei Europene. Comisia s-a dezvoltat în
ritmul evoluţiei Uniunii Europene, de la Comunitatea Europeană a Carbunelui şi
Oţelului în anii '50 pana la Comunitatea Europeană a anilor '70 şi '80, şi apoi la
Comunitatea Europeană de astăzi.
Actul unic European din 1986, care a constituit prima punere la punct a
tratatelor, şi Tratatul asupra Uniunii Europene din anul 1992 au confirmat şi extins
câmpul de acţiune al UE şi responsabilitatea Comsiei în noi domenii, precum:
mediul, educaţia, sănătatea, protecţia consumatorilor, dezvoltarea reţelelor de
transport, cultura, fără a omite Uniunea Economică şi Monetară.
Comisia are responsabilităţi importante în ceea ce priveşte programele de
ajutorare şi de dezvoltare în terţe ţări. Spre exemplu, ea este însarcinată cu
gestionarea programelor PHARE şi TACIS, care vizează acordul unei asistente
tehnice în Europa Centrală, de Est şi republicile din fosta Uniune Sovietică.
Programul PHARE23 acorda asistenţă concentrată pe:
- Dezvoltare instituţonală

23
PHARE=Pologne – Hongrie Assistance a la Restructation des Economies

18
 - Consolidarea infrastructurii de reglementare legislativă necesară
compatibilităţii cu „ acquis-ul comunitar”
- Investiţii pentru asigurarea coeziunii economice şi sociale
România, beneficiează de asistenţa Uniunii Europene prin programul PHARE
încă din 1991, primind în perioada 1991-2000 cca. 1,4 miliarde EURO ca asistenţă
financiară nerambursabilă.
Începând cu anul 1998, sprijinul PHARE pentru Romania este alocat în
proporţie de 70% pentru investiţii şi infrastructură şi de 30% pentru consolidarea
instituţonală.
Un important program PHARE, demarat în 1999 se numeşte Programul
RICOP şi prevede acordarea de asistenţă financiară în valoare de 100 milioane
EURO pentru atenuarea efectelor sociale ale restructurării, fiind în strânsă
conexiune cu implementarea acordurilor negociate cu FMI şi Banca Mondială. Acest
program finanţează măsuri privind:
- plasarea şi ocuparea forţei de muncă
- plăţi compensatorii pentru disponibilizări de personal
- diminuarea impactului social asupra restructurării industriale
- finanţarea instituţiilor în IMM-uri
- asistenţa intreprinderilor în procesul de restructurare
În rândul societăţii civile, a tinerilor şi studenţilor în special, se bucură
programele comunitare, schimburile profesionale, educative şi culturale între
europeni finanţate prin bugetul naţional PHARE. În vederea participării la aceste
programe, fiecare stat candidat trebuie sa plătească anual din buget sub forma unui
tichet de participare, o contribuţie financiară care poate merge pana la 50% din
costul programului. Restul de 50% este asigurat de programul PHARE.
Romania a participat la programele comunitare din 1998 în domenii ca: educaţia şi
pregatirea profesională a tineretului, cultura, sănătate, politici sociale, protecţia
mediului, cercetare şi dezvoltare tehnologică. Această participare intensificându-se
după anul 2000. În prezent ţara noastră participă la 16 programe comunitare cum ar
fi: Socrates (2000-2006); Leonardo da Vinci (2000-2006); Tineret (2000-2006);
Combaterea discriminării (2001-2006).
Programul ISPA(Instrument pentru politici Structurale de Pre-aderare) rerezintă un
sprijin financiar în vederea reabilitării şi modernizării infrastructurilor de mediu şi
transport. În cadrul acestui program, România beneficiează în perioada 2000-2006

19
de o asistenţă financiară nerambursabilă din partea UE de cca. 1,5 miliarde EURO.
În gestionarea acestui program un rol important revine autorităţilor responsabile cu
implementarea măsurilor ISPA care organizează licitaţii, contractează şi efectuează
plăţile, asigură realizarea tehnică a proiectelor.
Programul SAPARD (Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultură şi
Dezvoltare Rurală). Este instrumentul financiar pentru agricultură şi dezvoltare
rurală, care are ca obiectiv esenţial implementarea „acquis-ului comunitar” în
domeniile respective şi consolidarea cadrului necesar dezvoltării durabile a
sectorului agricol şi zonelor rurale. Agenţia SAPARD a fost acreditată de Comisia
Europeană, pentru România la 30 iulie 2002, instituţie juridică, aflată în subordinea
Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei, Pădurilor şi Mediului. Are în subordine 8 birouri
regionale de implementare a programului SAPARD, printre care un birou şi la Alba
Iulia.
Contribuţia financiară anuală a UE alocată României, în cadrul acestui
program, se ridică la 155 milioane EURO.
Programul se derulează pe baza de proiecte, în sectoarele public şi privat,
fiind stabilite pentru început două domenii prioritare:
- Dezvoltarea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole
- Dezvoltarea şi imbunatăţirea infrastructurii rurale.
Comisia este în integralitatea sa antrenată în activităţile interguvernamentale
definite prin tratatul de la Maastricht în domeniul politicii externe şi de securitate
comună (PESC), cât şi în cel al cooperării judiciare şi al poliţiei.
7. Limitele puterii Comisiei Europene. Chiar dacă beneficiează de drept de
iniţiativă, Comisia nu este cea care ia principalele decizii privind politicile şi priorităţile
UE. Această responsabilitate revine uneori Consiliului Uniunii Europene, ai cărei
membri sunt miniştrii guvernelor Statelor membre şi în numeroase cazuri
Parlamentului European. Ea participă la reuniunile acestora, cât şi la discuţiile
referitoare la propriile proiecte de propuneri legislative. În plus, Preşedintele Comisiei
participă, alături de şefii de stat şi de guvern ale Statelor membre, la reuniunile
semestriale ale Consiliului European. El ia parte, în egală măsură, ca reprezentant al
ansamblului Uniunii Europene, la Adunarea economică anuală a Grupului celor
şapte ţări cele mai industrializate (G7).
Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului European, care are puterea
de a o scoate din funcţiile sale, prin depunerea de moţiuni de cenzură sau de

20
încredere.
Comisia participă la toate sesiunile Parlamentului European, în cadrul cărora
trebuie să explice şi să justifice politicile sale. Ea trebuie sa răspundă şi intrebărilor
scrise sau orale puse de către membrii Parlamentului. Atribuţiile de supraveghere şi
control se concretizează şi în dreptul Parlamentului European de a dezbate public
Raportul general anual al Comisiei Europene, cu care prilej eurodeputaţii emit
aprecieri cu privire la activitatea desfăşurată şi formulează observaţii critice.24
Funcţiile Comisiei antrenează, în mod regulat, intervenţia Curţii de Justiţie,
care se pronuntă în ultimul termen asupra problemelor de drept European.
Pe de o parte, Comisia sesizează Curtea de Justiţie, atunci când directivele sau
reglementările sale nu sunt respectate de către guverne sau intreprinderi şi, pe de
altă parte, ele însele se adresează Curţii atunci când nu sunt de acord cu amenzile
impuse de Comisie.
Gestiunea bugetului comunitar de către Comisie este supusă controlului Curţii
de Conturi, al cărui rol constă în garantarea bunei utilizări de către Comisie a banilor
contribuabililor europeni. Scopul comun urmărit de cele două instituţii constă în
eliminarea fraudei şi risipei.
Pe baza raportului Curţii de Conturi, Parlamentul European eliberează
Comisia de responsabilitatea pentru execuţia fiecărui buget anual.
Comisia lucrează în strânsă colaborare cu cele două organe consultative ale
Uniunii, Comitetul economic şi social şi Comitetul regiunilor pe care le consultă
asupra celei mai mari părţi a proiectelor sale de acte legislative.

24
D. MAZILU, op. cit., pag. 110

21