MARCEL DRĂGAN

MECANICA FLUIDELOR

Manual destinat studenţilor de la specializarea

Inginerie economica industriala/ IFR

Anul universitar 2007-2008

 CONTINUT

1. PROPRIETĂŢILE FLUIDELOR
1.1. PRESIUNEA, DENSITATEA ŞI TEMPERATURA FLUIDELOR
1.2. COMPRESIBILITATEA FLUIDELOR
1.3. VÂSCOZITATEA
1.4 TENSIUNEA SUPERFICIALÃ
1.5 VÂSCOELASTICITATEA
1.6. FLUIDUL PERFECT
1.6 COEZIUNEA
1.7 LUCRUL MECANIC DE DEFORMARE

CAP 2. HIDROSTATICA
2.1. CARACTERISTICILE GENERALE ALE FLUIDELOR
2.2. STATICA FLUIDELOR
2.3 SUPRAFEŢELE ECHIPOTENŢIALE ŞI PROPRIETĂŢILE LOR
2.4. PRINCIPIUL LUI PASCAL
2.5. PRINCIPIUL VASELOR COMUNICANTE
2.6. PRINCIPIUL LUI ARHIMEDE

3. PIEZOMETRE
4.1. PIEZOMETRELE SIMPLE DIRECTE
4.1.1. TUBUL MANOMETRIC DIRECT
4.1.2. TUBUL VACUUMETRIC DIRECT
4.2. PIEZOMETRELE SIMPLE INDIRECTE
4.2.1. TUBUL MANOMETRIC INDIRECT
4.2.2. TUBUL VACUUMETRIC INDIRECT
4.3. PIEZOMETRE DIFERENŢIALE
4.3.1. PIEZOMETRUL DIFERENŢIAL DIRECT
4.3.2. PIEZOMETRUL DIFERENŢIAL INDIRECT

CAP 4. CINEMATICA FLUIDELOR

4.1 ECUAŢIILE FUNDAMENTALE ALE MIŞCĂRII FLUIDELOR PERFECTE
4.2. REPARTIŢIA PRESIUNILOR ÎNTR-UN FLUID AFLAT ÎN REPAUS
4.3 ECUAŢIILE GENERALE ALE MIŞCĂRII FLUIDELOR
4.3.1 ECUAŢIILE LUI EULER
4.3.2 ECUAŢIA DE CONTINUITATE
4.3.3 ECUAŢIA CARACTERISTICĂ

Cap. 5 DINAMICA LICHIDELOR IDEALE

5.1. CLASIFICAREA MIŞCĂRILOR
5.2. LINIE DE CURENT ŞI TUB DE CURENT/LINIE DE VÂRTEJ ŞI TUB DE VÂRTEJ
5.3. ECUAŢIA DE CONTINUITATE PENTRU UN FIR DE LICHID
5.4. CURENT DE LICHID. DEBIT
5.5. NOŢIUNI GENERALE DESPRE OPERATORUL NABLA
5.5.1. DEFINIŢIE ŞI PROPRIETĂŢI
5.5.2. EXEMPLE DE UTILIZARE A OPERATORULUI NABLA
5.6. ECUAŢIILE LUI EULER-LAMB
5.7. ANALIZA VECTORULUI VITEZĂ CARE INTRĂ ÎN ECUAŢIILE EULER-LAMB
5.8 ECUAŢIA LUI BERNOULLI ÎN REGIM PERMANENT ŞI FĂRĂ FRECĂRI
5.9. ECUAŢIA LUI BERNOULLI ÎN REGIM NEPERMANENT
5.10 ECUAŢIA LUI BERNOULLI PENTRU MIŞCAREA RELATIVĂ A LICHIDULUI IDEAL
INCOMPRESIBIL
5.11. APLICAŢII ALE ECUAŢIEI LUI BERNOULLI
 5.12. TEOREMA MOMENTULUI IMPULSULUI
5.13 CIRCULAŢIA VITEZEI

CAP 6. DINAMICA FLUIDELOR VÂSCOASE

6.1 ECUAŢIA DE MIŞCARE A UNUI FLUID REAL
6.2 CURGEREA FLUIDELOR VÂSCOASE PRIN CONDUCTE

7 MIŞCAREA POTENŢIALĂ
7.1. PROPRIETĂŢILE PRINCIPALE ALE MIŞCĂRII POTENŢIALE
7.2. NOŢIUNEA DE MIŞCARE PLANĂ

8. ANALIZA DIMENSIONALĂ
8.1. MĂRIMEA FIZICĂ ŞI ORDINUL EI DE MĂRIME
8.2. MĂRIMI FIZICE FUNDAMENTALE ŞI DERIVATE
8.3. PRINCIPIUL OMOGENITĂŢII DIMENSIONALE
8.4. METODELE ANALIZEI DIMENSIONALE
8.5. NOŢIUNI DESPRE SIMILITUDINE
8.5.1. FOLOSIREA METODELOR
8.5.2. DEFINIŢIA SIMILITUDINII COMPLETE
8.5.3. METODELE DE STABILIRE A CRITERIILOR DE SIMILITUDINE
8.5.4. ANALIZA CELOR MAI IMPORTANTE CRITERII DE SIMILITUDINE ÎNTÂLNITE ÎN
FENOMENELE MECANICE
8.6. LEGEA MODELULUI

CAP 9. STRATUL LIMITA. SOCUL HIDRAULIC

9.1 TEORIA STRATULUI LIMITÃ
9.2 INTERPRETAREA DIAGRAMEI MOODY
9.3 SOCUL HIDRAULIC

CAP 10. MASINI HIDRAULICE

10.1 GENERALITÃTI
10.2 RELATIA FUNDAMENTALÃ A TURBOMASINILOR
10.3 CURBA DE SARCINÃ A UNEI POMPE CENTRIFUGE
 GENERALITÃÞI
Mecanica fluidelor se ocupã cu studiul repausului respectiv miºcãrii fluidelor ºi
interacţiunii mecanice a acestora cu corpurile cu care vin în contact.
Maºinile hidraulice vehiculeazã fluide (lichide) cu scopul de a realiza în sisteme
tehnologice diferite obiective de lucru: vehicularea fluidelor, transmisia de putere, conversia
unor parametrii funcþionali, ungere, etc.
Fluidele sunt corpuri (stãri) care nu au formã proprie ºi a cãror deformare fãrã variaþii
semnificative de volum se face foarte uºor, de unde decurge proprietatea de fluiditate. Exista
douã categorii de fluide:
- lichidele, care sunt foarte puþin compresibile ºi care în contact cu un gaz posedã
suprafaþã liberã;
- gazele sunt fluide foarte compresibile, ele umplu întreg spaþiul, nu rãmân în repaus
decât în spaþii închise.
Maºinile hidraulice realizeazã transformarea energiei mecanice în energie hidraulicã
sau invers dupã cum funcþioneazã, ca pompã sau ca motor.
Curgerea fluidelor reprezintã un fenomen complex al cãrui studiu impune în fiecare
aplicaþie în parte o serie de ipoteze simplificatoare.
Ipoteza valabilã în mecanica fluidelor este aceea a continuitãþii: la scara de studiu a
fenomenului, care este una macroscopicã, toate funcþiile ataºate proprietãþii de curgere (viteze,
presiuni, densitãþi, etc.) sunt de clasã C1 pe domeniul considerat cu excepþia unor suprafeþe de
discontinuitate.
Fluidele se considerã medii continuu deformabile ºi izotrope, posedând un set de
proprietãþi care caracterizeazã comportamentul lor real.
Scara de studiu a fenomenelor nu este microscopicã în sensul cã nu se þine seama de
agitaþia termicã a particulelor constituente.

1
 1. PROPRIETĂŢILE FLUIDELOR

1.1. PRESIUNEA, DENSITATEA ŞI TEMPERATURA FLUIDELOR

Corpurile în cadrul cărora se pot produce deplasări ale unor părţi faţă de alte părţi sunt
medii continui. Din această categorie fac parte corpurile solide elastice şi fluidele.
Fluidele sunt medii continue deformabile care au următoarele caracteristici:
a) elementele de masă deplasate ale unui fluid nu se reîntorc la poziţia de
echilibru nici în cazul micilor deformaţii;
b) orice variaţie a formei unei cantităţi de fluid se face fără efort şi din această
cauză fluidele iau forma vasului care le conţin. Faptul că modificările de formă ale
fluidelor sunt datorate unor forţe mici demonstrează că în masa de fluid nu există forţe
de tensiune tangenţială şi în orice punct al fluidului presiunea se exercită perpendicular
dF
pe orice element de suprafaţă dS , ( p = ).
dS
Când eforturile normale sunt aceleaşi în toate direcţiile, mediul deformabil (fără
vâscozitate) este un fluid ideal şi în această categorie pot fi incluse gazele rarefiate şi
uneori lichidele în mişcare cu viteză foarte mică.
Dacă nu pot fi neglijate forţele de frecare dintre două straturi de fluid în mişcare
relativă unul faţă de altul, deci trebuie luate în consideraţie forţele de tensiune
tangenţială, fluidul respectiv este un fluid real sau vâscos.
Starea unei cantităţi de fluid este caracterizată de trei parametri: volumul ocupat
de fluid, presiunea exercitată de acesta asupra pereţilor recipientului şi de temperatură,
între ei existând o ecuaţie de interdependenţă numită ecuaţie de stare:
f ( p ,V ,T ) = 0
şi care pentru un gaz ideal este pV = ν RT , unde ν este numărul de moli de gaz, iar R
este constanta gazelor perfecte care are valoarea R = 8 , 314 ⋅ 10 3 J kmol K .
Deoarece mediul este continuu, aceşti parametri se determină în fiecare punct al
fluidului şi în orice moment.
Densitatea fluidului într-un punct se consideră a fi densitatea fluidului din
dm
elementul de volum dV care include punctul dat ρ = , unde dm este masa de fluid
dV
din elementul de volum dV . În general, densitatea fluidului variază de la punct la punct
( )
r
precum şi de la un moment la altul, deci ρ = ρ ( x , y , z , t ) = ρ r , t .
( )
r
Funcţia ρ r , t descrie un câmp de densităţi care este un câmp scalar deoarece
densitatea este o mărime scalară. În cazul lichidelor, practic densitatea poate fi
considerată constantă, ele opun rezistenţă mare la varierea volumului, deci sunt practic
incompresibile, în timp ce gazele sunt fluide compresibile.
Dacă fluidul este în mişcare, pentru caracterizarea lui este necesară cunoaşterea
( )
r r r
vitezei care poate să difere de la un punct la altul, deci v = v r , t .

2
Studiul fluidelor izotropice
Prin fluide izotropice se inţeleg acele fluide care în orice punct din masa lor au
aceleaşi proprietăţi în toate direcţiile.
Fluidele nu sunt perfect izotrope decât în starea de repaus.
In starea de mişcare a fluidelor, în jurul unui punct sunt direcţii în care acestea au
proprietăţi particulare.
Principalele proprietăţi ale fluidelor sunt: compresibilitatea, vâscozitatea şi
mobilitatea.

1.2. COMPRESIBILITATEA FLUIDELOR

Sub acţiunea forţelor de compresie toate fluidele îşi micşorează volumul.

Variaţia volumului se exprimǎ prin coeficientul de compresibilitate cubică, β, exprimat
prin relaţia:
dV
β =− V (1.1)
dp
unde:
dV
este variaţia relativă a volumului de fluid,
V
dp este variaţia infinitezimală corespunzătoare presiunii

Intrucat volumul şi presiunea au variaţii contrare, în relatia (1) vom avea semnul (-).
Inversul coeficientului de compresibilitate cubică se numeşte modul de elasticitate
volumică sau cubică, care se notează cu E.
Ecuaţia (1.1) se poate deci scrie sub forma:
dV dp
=− (1.2)
V E
care, după cum se vede, este analogă cu legea lui Hooke:
dl σ
ε= = (1.3)
l E
fluidul acţionând, datorită compresibilităţii, ca şi un resort.
Dacă procesul de comprimare a fluidelor este suficient de lent, în aşa fel încat sǎ
se poate menţine o temperatură constantă, compresibilitatea se numeşte izotermă.
Modulul de elasticitate al gazelor, supuse unor procese izoterme, este egal cu
presiunea absolută a lor.
În cazul proceselor izoterme avem:
pV = ct [bar] (1.4)
prin diferenţiere obţinem relaţia:
dV dp
=− (1.5)
V p
care, comparată cu (1.2), dă:
E=p (1.6)
Dacă variaţia presiunii fluidului se face în condiţii adiabatice, compresibilitatea se
numeşte adiabatică.

3
 În cazul proceselor adiabatice avem:
pV k = ct (1.7)
şi deci
dV dp
=− (1.8)
V kp
de unde rezultă că modulul de elasticitate este egal cu presiunea absolută, multiplicată
cu exponentul adiabatic:
E = kp (1.9)
Modulul de elasticitate al fluidelor variază odată cu presiunea şi temperatura; el
creşte când presiunea creşte, aproximativ cu 1% pentru intervalul de la 20 [daN/cm2] la
200 [daN/cm2] şi scade când temperatura creşte, aproximativ cu 1% pentru intervalul de
la 2oC la 100oC.
Dacă uleiul antrenează aer, modulul de elasticitate al sistemului ulei-aer scade
foarte mult. Propunându-ne să examinăm mai detaliat această problemă, vom nota cu V
volumul umplut cu ulei şi aer la presiunea absolută p.
Dacă volumul aerului, la presiunea p, este:
Va = εV (1.10)
volumul uleiului la presiunea p este:
Vu = (1 − ε )V (1.11)
având:
V = Vu + Va (1.12)
Să admitem că uleiul şi aerul din volumul V sunt supuse la o compresie
izotermică, menţinându-şi masa constantă.
Crescând presiunea cu dp , variaţia volumului este:
dV = dVu + dVa (1.13)
Cum în conformitate cu relaţiile (1.2) şi (1.6) avem:
V
dVu = − u dp = −
(1 − ε )V dp (1.14)
Eu Eu
V εV
dVa = − a dp = − dp (1.15)
p p
ecuaţia (1.13) ia forma:
⎛1 − ε ε ⎞
dV = −Vdp⎜ + ⎟ (1.16)
⎜ E p⎟
⎝ u ⎠
de unde rezultă inversul modulului de elasticitate al sistemului ulei-aer, aflat la presiunea
p:
1 dV 1 − ε ε
=− = + (1.17)
Ks Vdp K u p
în care fracţiunea ε din volumul V(p) corespunde presiunii p.
În tehnică prezintă însă interes determinarea modulului de elasticitate al
amestecului ulei-aer, pentru o presiune p2 > p1, când se cunoaşte ε1 la presiunea p1.
Pentru a rezolva acastă problemă vom admite, cu suficientă aproximaţie, că,
atunci când fluidul este comprimat izotermic de la presiunea p1 la presiunea p2, modulul

4
de elasticitate al uleiului rămâne practic constant.
Notând participaţiile în volum ale aerului şi uleiului din volumul V1, la presiunea
p1, prin:
Va1 = ε 1V1 (1.18)
Vu1 = (1 − ε )V1 (1.19)
volumul aerului la presiunea p2 este:
p p
Va2 = 1 Va1 = 1 ε 1V1 (1.20)
p2 p2
Pentru a obţine volumul uleiului la presiunea p2, vom integra ecuaţia (1.17) între
limitele corespunzătoare:
p2 Vu 2
1 dVu
Ku ∫ dp = − ∫
p1 Vu1
Vu
(1.21)

de unde rezultă:
p2 − p1 Vu
= − ln 2 (1.22)
Ku Vu1
p1 − p 2

Vu 2 = Vu1 ⋅ e Eu
(1.23)
Având în vedere seria convergentă, pentru orice valoare a lui x,
x x2 x3
e = 1+ +
x
+ + ... ; x < ∞ (1.24)
1! 2! 3!
putem scrie:
⎛ p − p1 ⎞ ⎛ p − p1 ⎞
Vu2 = Vu1 ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ = (1 − ε 1 )V1 ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ (1.25)
⎝ K u ⎠ ⎝ K u ⎠
Volumul V2, al sistemului ulei-aer, la presiunea p2 este:
⎛ p − p1 ⎞ p1
V2 = Vu + Va = (1 − ε 1 )V1 ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ + ε 1V1 (1.26)
2 2
⎝ K u ⎠ p 2

Fracţiunea ε2 din volumul V2, ocupată de aer la presiunea p2, va fi:

p1
ε 1V1
Va2 p2
ε2 = = (1.27)
V2 ⎡ ⎛ p2 − p1 ⎞ p1 ⎤
V1 ⎢(1 − ε 1 )⎜⎜1 − ⎟ + ε1 ⎥
⎣ ⎝ K u ⎟⎠ p2 ⎦
de unde:
p1
ε1
p2
ε2 = (1.28)
⎛ p2 − p1 ⎞ p1
(1 − ε 1 )⎜⎜1 − ⎟+ ε1
⎝ Eu ⎟⎠ p2
Modulul de elasticitate al sistemului ulei-aer, la o presiune p2 > p1, se obţine din
ecuaţia (1.17), în care se fac înlocuirile: p = p2 şi ε = ε2:

5
 1 1− ε2 ε2
= + (1.29)
Ks Ku p2
Introducând acum ecuaţia (1.28) în (1.29), rezultă formula modulului de
elasticitate al sistemului ulei-aer, aflat la presiunea p2:
p1
ε1
1 p2 ⎛ 1 1 ⎞ 1
= ⎜⎜ − ⎟+ (1.30)
Ks ⎛ p2 − p1 ⎞ p1 ⎝ p2 K u ⎟⎠ K u
(1 − ε 1 )⎜⎜1 − ⎟+ ε1
⎝ Eu ⎟⎠ p2
în care mărimile p1, p2, Ku, şi ε1 sunt cunoscute.
Să prezentăm în continuare o altă formulă pentru calculul modulului de
elasticitate al sistemului ulei-aer.
În acest scop notăm cu V1 volumul de lucru umplut iniţial cu ulei şi aer la
presiunea p1.
Vom admite că după ce presiunea creşte izotermic de la p1 la p2, în volumul V1 se
introduce ulei la presiunea p2; în final, volumul uleiului la presiunea p2 este deci egal cu
volumul de lucru V1 din care se scade volumul aerului la presiunea p2.
Scriind relaţia:
dV1 = dVu2 + dVa2 (1.31)
Şi exprimând participaţiile în volum ale uleiului şi aerului la presiunea p2, putem scrie
succesiv:
Va p1 εV p
Vu2 = V1 − 2 = V1 − 1 1 1 (1.32)
p2 p2
Va p1 ε V p
Va2 = 2 = 1 1 1 (1.33)
p2 p2
Vu Va
dV1 = − 2 dp − 2 dp (1.34)
Ku p2
dp ⎛ ε 1 p1 ⎞ dp ε 1 p1
dV1 = − V1 ⎜1 − ⎟ − V1 (1.35)
K u ⎜⎝ p 2 ⎟⎠ p2 p2
rezultând în final relaţia:
1 dV 1 ε 1 p1 ⎛ 1 1 ⎞
=− 1 = + ⎜⎜ − ⎟ (1.36)
Ks V1dp K u p 2 ⎝ p 2 Eu ⎟⎠
în care ε1 este fracţiunea din volumul V1, ocupată de aer la presiunea p1.
Valorile medii ale modulului de elasticitate, pentru câteva fluide la 20oC, supuse
la presiuni între 0-200 [daN/cm2], sunt date in tabelul 1.

6
 Tabelul 1
Fluidul Modulul de elasticitate, E [daN/cm2]
Apa 21.000
Uleiuri minerale 12.000-16.000
Petrol lampant 12.000-15.000
Glicerină 40.000

1.3. VÂSCOZITATEA

1.2.1. Definiţia vâscozităţii. Efortul de vâscozitate

Vâscozitatea este proprietatea fluidelor reale de a opune rezistenţă deplasării

relative a particulelor lor.
Ea se manifestă deci numai în timpul mişcării fluidelor şi este determinată de
eforturile tangenţiale dezvoltate de acestea. Pentru determinarea efortului tangenţial τ,
Newton a considerat că fluidul se scurge în straturi paralele, în acelaşi sens, cu viteze
care variază de la un strat la alt strat (fig. 1).

y
∂v
v+ dy
∂y

dy v

y
x
Fig. 1

Efortul de vâscozitate τ, conform legii lui Newton, este proporţional cu gradientul

de viteză, factorul de proporţionalitate η numindu-se vâscozitate dinamică sau absolută:
∂v
τ =η (1.37)
∂y
Lichidele care ascultă de legea lui Newton se numesc lichide newtoniene
(dreapta 1 din figura 2).
Dacă variaţia lui τ cu gradientul de viteză nu este liniară, ci curbilinie, (curba 2 din
figura 2) lichidele se numesc nenewtoniene. Acestea pot fi:
- fluide „de tip nisip” care posedã prag de efort si care pot sã rãmânã în repaus în
diferite configuraþii geometrice complexe;
- fluide de tip polimeri termoplastici care la viteze mici de deformare permit alunecarea
straturilor, practic fãrã frecare pânã la un anumit prag al vitezei de deformare.

7
 τ 1
2

∂v
∂y
Fig. 2

Unele uleiuri sintetice sunt lichide nenewtoniene.

Menţionăm însă că noţiunea de vâscozitate se aplică în general lichidelor
newtoniene, coeficientul de proporţionalitate η pentru lichidele nenewtoniene numindu-
se consistenţă.
Unitatea de măsură a vâscozităţii dinamice, în sistemul C.G.S. este „poise” (P):
⎡ dyn ⋅ s ⎤ ⎡ g ⎤
1[P ] = 1⎢ =1
⎣ cm ⎥⎦ ⎢⎣ cm ⋅ s ⎥⎦
2

În sistemul S.I., vâscozitatea dinamică se măsoară în [N s/m2] sau [kg/m s]:

⎡ N ⋅ s ⎤ ⎡ kg ⎤
1⎢ 2 ⎥ = 1⎢ = 10[P ]
⎣ m ⎦ ⎣ m ⋅ s ⎥⎦
Vâscozitatea cinematică, ν, este raportul dintre vâscozitatea dinamică şi
densitatea fluidului respectiv. Deci:
η
ν=
ρ
Unitatea de măsură a vâscozităţii cinematice se numeşte „stockes” (St):
Un submultiplu al acestei unităţi, curent folosit, este „centistockes-ul”:
1[cSt ] = 0,01[St ]
În sistemul S.I. vâscozitatea cinematică se măsoară în [m2/s]
⎡ m2 ⎤
1⎢ ⎥ = 10 4 [St ]
⎣ s ⎦
De obicei, vâscozitatea fluidelor se determină cu ajutorul vâscozimetrului
convenţional Engler, exprimându-se în grade Engler, oE.
Numărul gradelor Engler, noE, corespunzător vâscozităţii unui fluid este egal cu
raportul dintre timpul de scurgere, sub efectul greutăţii, a 200 cm3 din lichidul examinat
(„t1”) şi timpul de scurgere a 200 cm3 apă la 20oC („ta”) printr-un orificiu cu diametrul de

8
2,9 mm, dintr-un recipient tipizat:
t
no E = 1
ta
Transformarea vâscozităţii exprimată în oE, în vâscozitate exprimată în m2/s, se
face cu formula:
⎛ 6.25 ⎞ m2
ν = ⎜ 7,24 ⋅ n o E − o ⎟10 −6
⎝ n E⎠ s
Vâscozitatea tuturor fluidelor variază cu temperatura.
Pentru uleiuri legea de variaţie este de forma:
A

ν + k = eT (1.38)
n

unde k, A şi n>0 sunt constante care depind de natura fluidului, iat T este temperatura
absolută în grade Kelvin.
Vâscozitatea dinamică, η, variază cu presiunea, urmând o lege exponenţială de
forma:
⎛ p0 ⎞
ηp ⎜⎜ −1 ⎟
p ⎟⎠
= a⎝ (1.39)
η0
unde ηpo este vâscozitatea dinamică la presiunea atmosferică, p0, ηp - vâscozitatea
dinamică la presiunea p, iar „a” este un coeficient, care pentru uleiurile minerale, este
aproximativ egal cu 1,003.
Variaţia vâscozităţii cu presiunea este mult mai redusă decât variaţia vâscozităţii
cu temperatura.
Pentru câteva fluide la 20oC, vâscozitatea cinematică, exprimată în [m2/s], este
dată în tabelul 2:
Tabel.2.
Fluidul Vâscozitatea [m2/s]
Apă 1,01*10-6
Vapori de apă 560*10-6
Aer la p=1 atm. 15,1*10-6
Alcool 0,7*10-6
Petrol 0,6*10-6
Mercur 0,11*10-6
Glicerină 650*10-6

Pentru gaze: vâscozitatea creste odatã cu cresterea temperaturii. Pentru lichide:

vâscozitatea scade odatã cu cresterea temperaturii.
Din aceastã variaþie rezultã condiþia obligatorie de termostatare a instalaþiilor prin care
curge fluidul.

9
1.4 TENSIUNEA SUPERFICIALÃ

N
< σ > SI = (1.40)
m
Experientele evidentiazã cã în repaus o masã oarecare de lichid îsi modificã
forma, în sensul minimizãrii ariei suprafeþei de contact cu un alt fluid (energia
superficialã are valoarea minimã).
Aplicând o tãieturã pe suprafaþa liberã S, conform principiului actiunii si reactiunii
se manifestãrfortele de legãturã , putându-se defini coeficientul de tensiune superficialã:
r dF
σ= (1.41)
ds

Fig. 3

10
1.5 VÂSCOELASTICITATEA

Lichidele vâscoelastice prezintă comportamente speciale în condiţii identice de

încercare cu cele ale fluidelor newtoniene (fig. 4). Astfel, apa şi o soluţie de polimeri
transparentă nu pot fi diferenţiate semnificativ în condiţii de repaus absolut. Când un
rotor este introdus în cele două lichide comportamentul este diferit. Lichidul
vâscoelastic se ridică pe tija rotorului, datorită eforturilor normale suplimentare de
natură elastică. O parte din energia lichidului este acumulată sub formă de energie
potenţială, restul inducând curgerea şi fiind disipată sub formă de frecare vâscoasă. În
acest caz, este necesară o abordare specială pentru a obţine informaţii corecte despre
comportarea materialului supus încercărilor.

Lichid în repaus Lichid vâscos Lichid elastic

Nu se manifestã Fortele centrifuge Fortele de tip elastic depãsesc
fenomene reologice contribuie în fortele centrifuge si lichidul
urcarea lichidului urcã pe tija rotorului
pe pereti

Fig. 4 Experimente comparative pentru lichidele vâscoase şi elastice

La viteze de deformare mici toate fluidele se comportă predominant

vâscos, elasticitatea putând fi neglijată. La viteze de deformare mari situaţia se
inversează.
Pentru înţelegerea comportării vâscoelastice se apelează la modele foarte simple
ale substanţei (combinaţii de resoarte şi amortizoare vâscoase). Acestea nu au un
corespondent direct în structurile moleculare, dar pornesc de la modelul Rouse-Zim şi
concentrează fenomenele în vederea
aplicării unei tratări matematice accesibile.
În reometrie există două tipuri de teste experimentale:
- test de fluaj, care corespunde aplicării unui efort τ = τ 0 ⋅ H (t ) ºi măsurării-
înregistrării deformaţiei γ . H(t) este funcţia treaptă unitară a lui Heaviside;
- test de relaxare, care corespunde aplicării unei deformaţii γ = γ 0 ⋅ H (t ) şi
măsurării înregistrării efortului τ .
Vor fi analizate modelele matematice pentru elementele tip şi pentru câteva
combinaţii reprezentative.

11
a) Solidul ideal (fig. 5)

Fig. 5 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru solidul ideal

Un solid ideal răspunde instantaneu printr-o deformaţie proporţională cu efortul

aplicat, în domeniul elastic. La dispariţia efortului deformaţia dispare şi corpul revine la
forma iniţială. Prin intermediul modulelor longitudinal (Young) şi transversal, se pot scrie
următoarele ecuaţii constitutive ce descriu comportarea materialului:
σ = Eγ
(1.42)
τ = Gγ
unde: σ este efortul longitudinal; τ - efortul transversal; γ - deformaţia; E - modulul lui
Young; G - modulul de elasticitate transversal.
Acest comportament poate fi descris printr-un resort elastic.

b) Lichidul newtonian (fig. 6)

Fig. 6 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru lichidul newtonian

Pentru lichide, viteza de deformare este proporţională cu efortul; când acesta

dispare deformaţia rămâne constantă. Relaţia de legătură dintre efort şi viteza de
deformare este legea lui Newton:
dγ
τ = ηγ& = η (1.43)
dt
unde: η este coeficientul de vâscozitate dinamică.
Acest comportament poate fi descris printr-un amortizor vâscos ideal.

12
c) Fluide vâscoelastice

Prin combinaţii de resoarte elastice şi amortizoare vâscoase ideale, cuplate în

serie, paralel sau mixt pot fi descrise comportamentele materialelor vâscoelastice şi
deduse ecuaţiile constitutive corespunzătoare.
Cele mai reprezentative modele sunt Kelvin-Voigt (solidul vâscoelastic) şi
Maxwell (lichidul vâscoelastic).

c1) Solidul vâscoelastic Kelvin-Voigt (fig. 7)

Fig. 7 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru modelul Kelvin-Voigt

Solidul vâscoelastic este modelat prin cuplarea în paralel a modelelor simple

anterioare.
Deformaţia celor două elemente este aceeaşi, iar efortul total este suma
eforturilor parţiale aplicate resortului şi amortizorului:
τ K = τ Ke + τ Kv
(1.44)
γ K = γ Ke = γ Kv

Ecuaţia constitutivă corespunzătoare se scrie:

τ K = G K γ K + η K γ& K (1.45)
Soluţia ecuaţiei diferenţiale precedente este:
τ 0 ⎛⎜ ⎞
1
−
γ K (t ) = 1− e λK ⎟ (1.46)
G K ⎜⎝ ⎟
⎠
unde: λ K = η K / G K se numeşte timp de fluaj; τ 0 - treapta de efort aplicată la momentul
iniţial.
Deformaţia remanentă se poate calcula cu relaţia ( t → ∞ ):
τ0
γ K 0 (t ) = γ K∞ = (1.47)
GK
Întârzierea răspunsului, determinată de amortizor este caracterizată prin
constanta de timp λ K , măsurată aproximativ prin intersecţia dintre tangenta în
origine la curba de evoluţie a deformaţiei şi dreapta γ K = γ K 0 .

13
 La dispariţia efortului deformaţia revine la zero după o lege asemănătoare cu
(6). Constanta de timp de relaxare este identică cu timpul de fluaj.

c2) Lichidul vâscoelastic Maxwell (fig. 8)

Fig. 8 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru modelul Maxwell

Lichidul vâscoelastic este modelat prin cuplarea în serie a unui resort elastic cu
un amortizor vâscos.
Efortul este acelaşi, iar deformaţia totală este suma deformaţiilor parţiale
specifice resortului
şi amortizorului:
γ M = γ Me + γ Mv (1.48)
τ M = τ Me = τ Mv
Ecuaţia constitutivă corespunzătoare se scrie:
τ 1 τ λ
γ& M = M + τ& M = M + M τ& M (1.49)
η M GM ηM ηM
unde λ M este timpul de relaxare al fluidului de tip Maxwell.
Ecuaţia diferenţială precedentă are următoarea soluţie:
τ0 τ
γ M (t ) = t+ 0 (1.50)
ηM GM
Când efortul dispare (momentul t1) deformaţia scade instantaneu la o valoare
constantă nenulă, corespunzător destinderii resortului. Deformaţia remanentă este o
măsură a curgerii vâscoase din faza de fluaj.

1.6. FLUIDUL PERFECT

Un fluid lipsit de vâscozitate se numeşte fluid perfect sau ideal. Principala
proprietate a unui fluid ideal este reprezentata de mobilitate.
Mobilitatea reprezintǎ proprietatea corpurilor lichide şi gazoase de a lua, sub
acţiunea greutăţii proprii, forma vaselor care le conţin. Aceastǎ proprietate se poate
explica atât prin vâscozitatea foarte mică cât şi prin coeziune redusă şi lucru mecanic de
deformare la volum constant foarte mic.

14
1.6 COEZIUNEA
Coeziunea este proprietatea moleculelor de a se opune separării lor sub acţiunea
unor forţe exterioare. Spre deosebire de solide, forţele de coeziune moleculară a
fluidelor sunt neglijabile, fără a fi nule (cazul fluidelor reale).
Dacă se consideră într-un lichid două particule în contact, aflate sub acţiunea
unor forţe exterioare care tind să le despartă, rezultă că despărţirea lor se produce
îndată ce forţele exterioare au depăşit valoarea forţelor de coeziune, care - din punct de
vedere practic - poate fi considerată zero.
În cazul când forţele de coeziune ale unui fluid sunt nule (ceea ce nu se
întâlneşte în realitate), rezultă că nu numai despărţirea a două molecule, dar şi
lunecarea lor, una faţă de cealaltă, nu întâmpină nici o rezistenţă.
De aici rezultă, ca o consecinţă a unei coeziuni neglijabile, că fluidele nu pot
dezvolta, practic, decât eforturi de compresiune, eforturile tangenţiale fiind insensibile.
Cu cât ne apropiem de starea de repaus a unui fluid real, eforturile tangenţiale tind să
devină nule.
Din cele prezentate mai sus rezultă că presiunile între particule (respectiv între
particule şi suprafeţele cu care vin în contact) nu pot fi decât normale la suprafaţa de
contact. Dacă am admite că presiunea nu s-ar exercita normal la această suprafaţa, ea
s-ar descompune în două componente: una normală pe planul tangent la particule,
presupuse de formă sferică, care s-ar anula reciproc între particule, şi alta tangenţială,
care ar produce o continuă mişcare de agitaţie, ceea ce ar contrazice starea de repaus.

1.7 Lucrul mecanic de deformare

La o deformare sub volum constant, eforturile de compresiune sunt nule, fluidele
nu dezvoltă decât eforturi tangenţiale foarte mici. Aceasta explică de ce rezistenţele
fluidelor reale, la o deformaţie fără reducere de volum, este neglijabilă şi de ce fluidele
reale nu reclamă, în asemenea situaţie, un lucru mecanic exterior sensibil.

15
 CAP 2. HIDROSTATICA

2.1. CARACTERISTICILE GENERALE ALE FLUIDELOR

Corpurile în cadrul cărora se pot produce deplasări ale unor părţi faţă de alte
părţi sunt medii continui. Din această categorie fac parte corpurile solide elastice şi
fluidele.
Fluidele sunt medii continue deformabile care au următoarele caracteristici:
a) elementele de masă deplasate ale unui fluid nu se reîntorc la poziţia de
echilibru nici în cazul micilor deformaţii;
b) orice variaţie a formei unei cantităţi de fluid se face fără efort şi din această
cauză fluidele iau forma vasului care le conţin. Faptul că modificările de formă ale
fluidelor sunt datorate unor forţe mici demonstrează că în masa de fluid nu există
forţe de tensiune tangenţială şi în orice punct al fluidului presiunea se exercită
perpendicular pe orice element de suprafaţă dS :
dF
p= . (2.1)
dS
Când eforturile normale sunt aceleaşi în toate direcţiile, mediul deformabil
(fără vâscozitate) este un fluid ideal şi în această categorie pot fi incluse gazele
rarefiate şi uneori lichidele în mişcare cu viteză foarte mică.
Dacă nu pot fi neglijate forţele de frecare dintre două straturi de fluid în
mişcare relativă unul faţă de altul, deci trebuie luate în consideraţie forţele de
tensiune tangenţială, fluidul respectiv este un fluid real sau vâscos.
Starea unei cantităţi de fluid este caracterizată de trei parametri: volumul
ocupat de fluid, presiunea exercitată de acesta asupra pereţilor recipientului şi de
temperatură, între ei existând o ecuaţie de interdependenţă numită ecuaţie de stare:
f ( p ,V ,T ) = 0 (2.2)
şi care pentru un gaz ideal este pV = ν RT , unde ν este numărul de moli de gaz, iar
R este constanta gazelor perfecte care are valoarea R = 8 , 314 ⋅ 10 3 J kmol K .
Deoarece mediul este continuu, aceşti parametri se determină în fiecare punct
al fluidului şi în orice moment.
Densitatea fluidului într-un punct se consideră a fi densitatea fluidului din
dm
elementul de volum dV care include punctul dat ρ = , unde dm este masa de
dV
fluid din elementul de volum dV . În general, densitatea fluidului variază de la punct
( )
r
la punct precum şi de la un moment la altul, deci ρ = ρ ( x , y , z , t ) = ρ r , t .
( )
r
Funcţia ρ r , t descrie un câmp de densităţi care este un câmp scalar
deoarece densitatea este o mărime scalară. În cazul lichidelor, practic densitatea
poate fi considerată constantă, ele opun rezistenţă mare la varierea volumului, deci
sunt practic incompresibile, în timp ce gazele sunt fluide compresibile.
Dacă fluidul este în mişcare, pentru caracterizarea lui este r necesară
( )
r r
cunoaşterea vitezei care poate să difere de la un punct la altul, deci v = v r , t .

16
 2.2. STATICA FLUIDELOR

În cadrul staticii fluidelor sunt studiate proprietăţile fluidelor în repaus, deci

r
viteza lor v = 0 şi presiunea depinde numai de poziţia punctului considerat. Pentru
determinarea presiunii în interiorul unui fluid în repaus considerăm un punct M având
coordonatele ( x , y , z ) şi un element de volum dV de lichid în jurul lui, a cărui masă
este dm (fig. 2.1). Straturile de fluid acţionează cu forţe unele asupra altora.
Acţiunea restului de fluid asupra elementului cu volumul dV se manifestă prin forţele
dF x' , dF x' ' , dF y' , dF y' ' , dF z' , dF z' ' .

Fig. 2.1

Pentru feţele pe care acţionează forţele dF x' şi dF x' ' , se poate scrie:
r r
dF x' = p 1' dy dz 1x
r r (2.3)
dF x' = − p 1' ' dy dz 1x
unde p 1' şi p 1' ' sunt presiunile medii cu care restul de fluid acţionează asupra celor
două suprafeţe ale elementului de fluid considerat, paralele cu planul yOz, fiind egale
cu presiunile în punctele centrale dreptunghiurilor care reprezintă aceste suprafeţe şi
⎛ dx ⎞
a căror coordonate pentru p 1' sunt ⎜⎜ x − , y , z ⎟⎟ , iar pentru p 1' ' sunt
⎝ 2 ⎠
⎛ dx ⎞
⎜⎜ x + , y , z ⎟⎟ . Valorile acestor presiuni se obţin prin dezvoltare în serie Taylor în
⎝ 2 ⎠
vecinătatea punctului ( x , y , z ) , cu neglijarea termenilor de ordin superior care sunt
foarte mici

∂p dx
p 1' = p ( x , y , z ) − ;
∂x 2
(2.4)
∂p dx
p 1' ' = p(x, y , z ) + .
∂x 2
17
Forţa rezultantă pe direcţia axei Ox este
r r r
( )
dF x = dF x' + dF x' ' = p 1' − p 1' ' dy dz 1x
r

sau având în vedere (1.42)

r ∂p r
dF x = − dx dy dz 1x . (2.5)
∂x
În mod identic se obţine
r ∂p r
dF y = − dx dy dz 1y ,
∂y
(2.6)
r ∂p r
dF z = − dx dy dz 1z .
∂z
Forţa de suprafaţă care acţionează asupra elementului de fluid considerat
este:
r r r r ⎛ ∂p r ∂p r ∂p r ⎞
dFS = dF x + dF y + dFz = − ⎜⎜ 1x + 1y + 1z ⎟⎟ dV
⎝ ∂x ∂ y ∂z ⎠
sau r
dFS = −∇ p dV , (2.7)
unde s-a notat dV = dx dy dz .
Forţa
r de volum este greutatea elementului de fluid
r
dFV = ρ g dV . (2.8)
Echilibrul fluidului din elementul de r fluid rconsiderat impune ca forţa rezultantă
care acţionează asupra lui să fie nulă, dF S + dFV = 0 , care conduce la:
1 r
∇p = g . (2.9)
ρ
Expresia obţinută reprezintă legea fundamentală a staticii fluidelor pentru
cazul în care forţele de volum care acţionează asupra elementului de fluid sunt
determinate numai de câmpul gravitaţional.
Relaţia (12.1) se poate scrie şi sub forma:
r r
r d F dF
grad p = ρ g = ρ = , (2.10)
dm d V
care arată că gradientul presiunii este egal cu forţa corespunzătoare unităţii de
volum.
În particular pentru un lichid incompresibil, aflat în câmp gravitaţional şi căruia
i se ataşează un sistem de coordonate cu axa Oz verticală, proiecţiile ecuaţiei (2.9)
pe axele sistemului sunt:
∂p ∂p ∂p
= 0, = 0 şi = −ρg (2.11)
∂x ∂y ∂z
care prin integrare între coordonatele x 1 şi x 2 conduce la
p 2 − p1 = ρ g h , (2.12)
unde h = x 1 − x 2 este diferenţa de nivel dintre cele două puncte. Expresia obţinută
(2.12) este o altă formă a legii fundamentale a staticii fluidelor şi ρ g h , care
reprezintă presiunea determinată de greutatea fluidului, poartă numele de presiune
hidrostatică.

18
 p0

Fig. 2.2 z
z0
B

Dacă punctul B se află la suprafaţa lichidului, unde acţionează presiunea

atmosferică, p0, ecuaţia (2.12) se citeşte astfel:
Presiunea hidrostatică absolută, p, într-un punct din masa unui lichid greu,
incompresibil, este egală cu presiunea atmosferică p0, care se exercită pe faţa lui
liberă, plus presiunea relativă γh, corespunzătoare adâncimii h la care se află punctul
considerat.
N
Cum greutatea specifică a apei este γ = 9810 3 , rezultă că unei presiuni de
m
N
1at = 98100 2 îi corespunde o coloană de apă de 10 m; secţiunea S a coloanei de
m
lichid n-are importanţă, deoarece presiunea p este funcţie numai de γ şi h (măsurat
pe verticală, adică pe direcţia intensităţii g a câmpului gravitaţional), nu şi de S.
Când γ→0, adică atunci când fluidul este practic fără greutate, aşa cum este
aerul atmosferic, presiunea p nu mai depinde de h, păstrând în orice punct din masa
sa o valoare constantă, p = p 0 .
Dacă asupra elementului
r de fluid considerat acţionează în afară de greutate şi alte
forţe de volum şi f este forţa de volum rezultantă corespunzătoare unităţii de masă
r
r dF
f = ,
dm
atunci legea fundamentală a staticii fluidelor (2.9) are forma generală
r 1
f = ∇p . (2.13)
ρ
Notând cu
r
r dF
f = = − grad U (2.14)
dm
forţa corespunzătoare unităţii de masă care aşa cum arată relaţia (1.52) derivă dintr-
un potenţial, din (1.48) se obţine:
grad p + ρ gradU = 0 (2.15)
care, dacă lichidul este incompresibil, este echivalentă cu
p + ρ U = const. (2.16)
relaţie care arată că suprafeţele de egală presiune sunt suprafeţe echipotenţiale.
În cazul fluidelor compresibile densitatea nu este constantă, ea variază în
funcţie de presiunea fluidului.
19
 Dacă fluidul considerat este un gaz ideal, starea lui este descrisă de ecuaţia
m
pV = RT , (2.17)
μ
unde m este masa gazului, iar μ masa sa molară. Din această expresie se obţine
pentru densitate:
pμ
ρ= , (2.18)
RT
care arată că în condiţii izoterme (T = const.), densitatea este dependentă de
presiunea gazului. Introducând această expresie în (2.11) şi integrând
p dp μg z
∫ = − ∫ dz , se obţine
p p
0
RT 0
μg
− z
p = p 0 ⋅ e RT (2.19)

care reprezintă ecuaţia barometrică şi care arată că presiunea fluidelor

compresibile aflate în câmp gravitaţional scade exponenţial cu creşterea înălţimii
fluidului.

2.3 SUPRAFEŢELE ECHIPOTENŢIALE ŞI PROPRIETĂŢILE LOR

Suprafeţele în ale căror puncte particulele fluide au acelaşi potenţial se

numesc suprafeţe echipotenţiale.
Pentru o deplasare ds de-a lungul acestor suprafeţe, potenţialul rămânând
constant, va rezulta un lucru mecanic elementar, al forţei F de forma:
( )
dL = Fx ⋅ dx + Fy ⋅ dy + Fz ⋅ dz = F ds cos F , d s = − dU = 0 (2.20)
Relaţia (2.20) ne arată că intensitatea câmpului F este normală la suprafeţele
echipotenţiale.
Sensul intensităţii F este acela în care potenţialul descreşte, deoarece:
F = −∇U (2.21)
Suprafeţele echipotenţiale nu se pot intersecta, deoarece, în acest caz, în
punctele respective am avea potenţiale diferite ţi direcţii de forţă diferite.
Ţinând seamă de relaţiile (2.20), expresia potenţialului în cazul gravitaţiei –
când masa fluidă nu este supusă decât acţiunii greutăţii sale – ia forma:

U = −(x ⋅ g x + y ⋅ g y + z ⋅ g z ) + C (2.22)

care reprezintă, pentru diferite valori ale lui U, ecuaţiile suprafeţelor echipotenţiale
aparţinând câmpului gravitaţiei; acestea, după cum se observă, sunt plane paralele şi
orizontale, pe care intensitatea g a câmpului acţionează normal.
În cazul când axa Oz este îndreptată vertical în sus, ecuaţia (2.22) ia forma
simplificată:
U = gz + C (2.23)
deoarece
20
 g x = g y = 0 şi g z = − g (2.24)
Această relaţie ne arată că potenţialul unităţii de masă este reprezentat de
g ⋅ z , dar numai cu aproximaţia unei constante C, dat fiind că singurele cantităţi care
au o semnificaţie fizică sunt numai diferenţele de potenţial. Se vede, de asemenea,
1
că potenţialul unităţii de greutate, având masa egală cu , este dat de altitudinea z
g
faţă de planul de reper, ales arbitrar.
Din relaţiile (3.13) rezultă că suprafeţele echipotenţiale sunt şi suprafeţe
izobare (de egală presiune), deoarece dU = 0 atrage dp = 0 , oricare ar fi ρ.
Să considerăm acum două suprafeţe echipotenţiale infinit vecine, care înregistrează
variaţii de presiune şi de potenţial, egale, respectiv, cu dp şi dU (fig. 3.2 ).

M’
U+dU,
P + dp

U, p
Fig. 2.3

dp
Pentru diferite elemente MM’, normale acestor suprafeţe, raportul − =ρ
dU
fiind acelaşi, rezultă că suprafeţele echipotenţiale mai sunt şi suprafeţe de egală
densitate (izodense). Cum, în general, ρ depinde în acelaşi timp de presiune şi de
temperatură, rezultă că un fluid nu poate fi în echilibru decât dacă suprafeţele
echipotenţiale coincid şi cu suprafeţele izoterme.
Se ştie că într-o apă în fierbere se produc întotdeauna mişcări dacă în masa ei
iau naştere diferenţe de temperatură; acelaşi lucru se întâmplă cu aerul încălzit de
razele soarelui.
Concludem deci că, pentru echilibru, temperatura şi presiunea trebuie să
rămână constante pe orice suprafaţă echipotenţială.
Se poate deci arăta că suprafaţa de separaţie între două lichide diferite, sau
între un lichid şi un gaz, este o suprafaţă echipotenţială (fig. 2.4 ).

21
 p0
γ1

Fig. 2.4 N
N

γ 2 > γ1

Pentru aceasta să observăm că, într-un punct oarecare al suprafeţei de

separaţie, presiunea p este aceeaşi pentru ambele fluide.
Variaţia dp, între două puncte infinit vecine ale acestei suprafeţe, scrisă
trecând prin masa fiecărui fluid în parte, va fi:
dp = − ρ1dU (2.25)

şi
dp = − ρ 2 dU (2.26)

Cum ρ1 ≠ ρ 2 rezultă:
dU = 0 (2.27)

adică
U = const. (2.28)

în suprafaţa de separaţie.

Suprafeţele libere ale lichidelor în echilibru sub acţiunea greutăţii lor, în

contact cu aerul atmosferic sau cu un gaz oarecare, sunt suprafeţe plane orizontale
de egală presiune, numite obişnuit şi suprafeţe de nivel; ele sunt suprafeţe
echipotenţiale ale câmpului gravitaţiei, pe care presiunea aerului atmosferic este
constantă.

2.4. Principiul lui Pascal

Considerăm un volum de fluid omogen şi incompresibil în repaus şi două

puncte 1 şi 2 continute în acest volum. Fie p1 şi p2 presiunile fluidului în aceste
puncte şi z1, z2 – cotele celor două puncte, raportate la un sistem cartezian spaţial
oxyz, având axa Oz verticală, în sus.
Conform ecuaţiei hidrostaticii, avem:
p1 + γz1 = p2 + γz 2 (2.29)
Admitem că, la un moment dat, transmitem volumului de fluid considerat o
presiune suplimentară, fără a strica repausul fluidului. În aceste condiţii presiunea
pucntului 1 înregistrează o creştere p1, iar presiunea puctului 2 – o creştere p2.

22
 Fluidul fiind în repaus şi in această situaţie, conform ecuaţiei (3.19) vom avea:
p1 + Δp1 + γz1 = p2 + Δp2 + γz 2 (2.30)
Prin scăderea ecuaţiilor (3.20) şi (3.19) rezultă:
Δp1 = Δp2 (2.31)
Punctele 1 şi 2 fiind alese arbitrar în masa fluidului, conform egalităţii (2.31),
concludem că în toate punctele fluidului presiunea înregistrează aceeaşi variaţie.
Rezultatul menţionat mai sus este cunoscut sub denumirea de principiul lui
Pascal şi se enunţă astfel:
„Orice variaţie de presiune produsă într-un punct oarecare dintr-un lichid
incompresibil, în echilibru, se transmite cu aceeaşi intensitate fiecărui punct din masa
acestui lichid”.

2.5. Principiul vaselor comunicante

Considerăm un tub în formă de U, deschis la ambele capete, umplut cu două

lichide diferite, de greutăţi specifice γ1 şi γ2.

p0
Fig. 2.5 p0
h1
h2

1 2

Pentru două puncte, 1 şi 2, situate la nivelul suprafeţei de separaţie a

lichidelor, vom avea:
p1 = p 2 (2.32)

Notând cu p0 presiunea pe feţele libere ale lichidelor putem scrie:

p1 = p0 + γ 1h1 (2.33)
p2 = p0 + γ 2 h2 (2.34)
Cum p1 = p 2 , rezultă:
γ 1h1 = γ 2 h2 (2.35)
sau:
h1 γ 2
= (2.36)
h2 γ 1
Dacă γ 1 = γ 2 , din relaţia (2.36) obţinem h1 = h2 , adică feţele libere ale unui
lichid omogen, aflat în două vase comunicante, se găsesc în acelaşi plan orizontal.
23
Generalizând această concluzie pentru „n” vase comunicante ( n ≥ 2 ) se poate
enunţa aşa-numitul principiu al vaselor comunicante:
„În două sau mai multe vase comunicante conţinând acelaşi lichid (omogen şi
incompresibil) suprafeţele libere ale acestuia se găsesc în acelaşi plan orizontal”.

2.6. PRINCIPIUL LUI ARHIMEDE

Considerăm un corp complet scufundat în masa unui lichid şi ne propunem să

calculăm împingerea apei pe suprafaţa lui (fig.3.5).
Pentru aceasta raportăm corpul la un sistem rectangular de axe, oxyz, având
planul oxy la faţa liberă a apei. Proiectând corpul pe planele oxy şi yoz, se observă
că cilindrii de proiecţie au împreuna cu corpul câte o linie curbă de contact, care
împarte suprafaţa corpului în două părţi I şi II, respectiv I’ şi II’’.
Împingerile apei pe aceste părţi sunt opuse, astfel pe suprafaţa I’, vom avea:
Fx' = +γzox Ax (2.37)
’
iar pe suprafaţa II :
Fx'' = −γz ox Ax (2.38)

unde notaţiile au aceleeaşi semnificaţii cunoscute anterior.

De aici rezultă că forţa de împingere după direcţia ox, care acţionează pe
suprafaţa totală a corpului este nulă:
Fx = Fx' + Fx'' = 0 (2.39)

Az

Fz’

I’ II’’
y
Ax Fx’ I Fx”

II

Fz”
z

Fig. 2.6
24
 În mod identic se poate arăta că, după orice direcţie orizontală, împingerea
lichidului asupra corpului este nulă.
Proiectând corpul pe planul yoz, împingerea apei pe suprafaţa I este:
Fz' = +γV ' (2.40)
’
unde V este volumul real de lichid cuprins între suprafaţa I a corpului şi proiecţia ei
Az.
Pe suprafaţa II:
Fz'' = −γV '' (2.41)
’’
unde V este volumul de apă (real şi fictiv) cuprins între suprafaţa II şi proiecţia ei Az;
se observă că acest volum este egal cu volumul real de apă V’ plus volumul corpului,
V, care este un volum de apă fictiv. Împingerea apei după direcţia verticală, z:
( )
Fz = +γV ' − γV '' = −γ V '' − V ' = −γV (2.42)
şi ea este orientată de jos în sus.
Rezultă deci că împingerea ascensională rezultantă pe care un lichid o
exercită asupra suprafeţei unui corp, scufundat parţial sau total în el, este egală în
valoare absolută cu greutatea volumului de lichid dezlocuit.
Aceasta constituie ceea ce se numeşte obişnuit principiul lui Arhimede.
Folosind cunoştinţele anterioare se poate arăta că forţa ascensională a lui
Arhimede trece prin centrul de greutate al volumului de lichid dezlocuit, care coincide
cu însuşi centrul de greutate al corpului numai la corpurile omogene.

25
 CAP 3. PIEZOMETRE
Piezometrele sunt aparate cu lichid care servesc la măsurarea presiunii. Ele
constau din tuburi de sticlă, relativ subţiri, care indică presiunea prin mărimea
coloanei de lichid ridicate în ele. Precizia relativ mare care se poate obţine cu aceste
aparate, simplitatea şi siguranţa principiului hidrostatic pe care se bazează
funcţionarea lor, posbilitatea de a construi aparatul cu mijloace cele mai simple,
explică folosirea piezometrelor încă din cele mai vechi timpuri.
Piezometrele se numesc simple, când măsoară presiunea într-un singur
punct, şi diferenţiale, când măsoară diferenţa de presiune între două puncte.
La rândul lor, atât piezometrele simple cât şi cele diferenţiale se pot numi
directe, când în piezometru se foloseşte un lichid la fel cu cel căruia i se măsoară
presiunea, sau indirecte, când în piezometru se foloseşte un alt lichid de măsură.

26
 3.1. Piezometrele simple directe

3.1.1. Tubul manometric direct (fig. 3.1)

să considerăm o conductă care are o priză prevăzută cu un robinet de control,

la care este montat un tub de sticlă deschis la partea superioară.
Prin deschiderea robinetului, apa, care se găseşte la o presiune mai mare
decât presiunea atmosferică, se va ridica în tub până la o anumită cotă.
Dacă se notează cu h înălţimea apei din tubul piezometric şi cu p presiunea
din centrul conductei, în baza legii fundamentale a hidrostaticii, rezultă:
p = pa + γh (3.1)
unde pa este presiunea tmosferică ce se manifestă la capătul liber al piezometrului,
iar γ este greutatea specifică a apei.

P0

Fig. 3.1
h

Presiunea relativă din conductă,

p − p a = γh (3.2)
este măsurată de coloana de apă:
p − pa
h=
γ
care se mai numeşte şi sarcină piezometrică.

27
 4.1.2. Tubul vacuumetric direct (fig. 3.2)

P0

N N

Fig. 3.2

Acest tub se foloseşte pentru a măsura cu cât este mai mică presiunea
absolută dintr-o conductă (sau dintr-un rezervor oarecare) decât presiunea
atmosferică.
Nivelul apei în tubul vacuumetric de sticlă se găseşte la distanţa h sub centrul
conductei.
Cum planul NN e un plan izobar de presiune egală cu cea atmosferică, în
baza ecuaţiei scrise pentru braţul stâng al tubului, rezultă:
p a = p + γh (3.3)
sau
γh = p a − p = presiune vacuumetrică

3.2. Piezometrele simple indirecte

Aceste piezometre constau dintr-un tub de sticlă în formă de U, umplut cu

lichid (alcool, toluen, mercur etc.), până aproape de jumătate, şi fixat vertical pe o
scândură prevăzută cu o scală. Braţele tubului pot avea diametre egale sau diferite.
Când piezometrul nu funcţionează, nivelul lichidului din cele două braţe este acelaşi.
Înainte de a lucra cu aceste piezometre trebuie să se citească distanţa z dintre
nivelul lichidului din tub şi punctul de priză.

28
 3.2.1. Tubul manometric indirect (fig. 3.3)

P0

γ1
h/2
p
z

h/2

N N

γ2
Fig. 3.3

Fie γ1 greutatea specifică a lichidului din conductă şi γ2 greutatea specifică a

lichidului din tub, care umple ambele braţe până la distanţa z sub punctul de priză al
conductei.
Când piezometrul funcţionează, nivelul lichidului din tub coboară în braţul din
h h
stânga cu şi urcă în braţul din dreapta cu .
2 2
Planul NN de separaţie a celor două lichide fiind un plan izobar, de presiune
pN, se observă că pentru fiecare braţ se poate scrie succesiv:
p N = pa + γ 2 h (3.4)
⎛h ⎞
pN = p + γ 1⎜ + z ⎟ (3.5)
⎝2 ⎠
unde p este presiunea din centrul conductei.
Rezultă:
⎛h ⎞
p = pa + γ 2 h − γ 1 ⎜ + z ⎟ (4.6)
⎝2 ⎠
Dacă distanţa z se măsoară deasupra punctului de priză, se obţine asemănător:
⎛h ⎞
p = pa + γ 2 h − γ 1 ⎜ − z ⎟ (3.7)
⎝2 ⎠
Ecuaţiile obţinute se pot particulariza pentru diferite valori ale lui γ1 şi γ2.

29
3.2.2. Tubul vacuumetric indirect

P0

γ1
h/2
p
z

h/2

N N

γ2
Fig. 3.4
Când vacuumetrul funcţionează, vidul parţial din conductă ridică nivelul lichidului în
h h
braţul din stânga cu şi îl coboară în braţul din dreapta cu .
2 2
Planul NN fiind un plan izobar, de presiune egală cu presiunea atmosferică, se
poate scrie:
p N = pa = p ' + γ 2 h (3.8)
⎛h ⎞
p = p' + γ 1⎜ − z ⎟ (3.9)
⎝2 ⎠
Deci
⎛h ⎞
p = pa − γ 2 h + γ 1 ⎜ − z ⎟ (3.10)
⎝2 ⎠
unde p’ este presiunea în planul de separaţie a celor două lichide, de greutăţi
specifice γ1 şi γ2, iar p este presiunea în conductă.
Dacă nivelul lichidului din tub, când acesta nu funcţionează, este la înălţimea z
deasupra punctului de priză, se obţine asemănător:
⎛h ⎞
p = pa − γ 2 h + γ 1 ⎜ + z ⎟ (3.11)
⎝2 ⎠
Presiunea vacuumetrică va fi deci:
⎛h ⎞
pa − p = γ 2 h − γ 1 ⎜ ± z ⎟ (3.12)
⎝2 ⎠
luându-se pentru z semnul plus sau minus, după cum z se măsoară deasupra sau
dedesubtul punctului de priză. Dacă lichidul din tub este mercur şi cel din conductă

30
 ⎡ kgf ⎤ ⎡ kgf ⎤
apă, atunci γ 2 ≈ 13600 ⎢ 3 ⎥ şi γ 1 ≈ 1000 ⎢ 3 ⎥ şi deci:
⎣m ⎦ ⎣m ⎦
p a − p = γ 1 (13,1h ± z ) (3.13)
unde pentru z rezultă semn contrar indicaţiilor de mai sus.
Dezavantajul acestor piezometre constă în faptul că pentru măsurarea
presiunii sunt necesare două citiri, pe ambele braţe ale tubului, care dublează astfel
eroarea de citire.
Tendinţa reduceii erorii de citire a dus la constituirea unor piezometre cu braţe
de diametre diferite, la care măsurarea presiunii necesită o singură citire. Acest gen
de piezometre se foloseşte în special la măsurarea presiunii aerului.

3.3. Piezometre diferenţiale

3.3.1. Piezometrul diferenţial direct

Acest piezometru se compune dintr-un tub de sticlă în formă de U răsturnat,

având la partea superioară un robinet r, care rămâne închis la punerea în funcţiune a
piezometrului. Prin deschiderea robinetelor r1 şi r2, apa se ridică în cele două braţe
ale tubului, comprimând aerul din acesta la o presiune p 0 > p a . Dacă diferenţa de
presiune dintre cele două conducte este mică, s-ar putea ca nivelurile lichidului să nu
fie văzute în dreptul braţelor piezometrelor; pentru a le aduce în câmpul vizibil se
deschide cu grijă robinetul r, evacuându-se o parte din aerul aflat în piezometru.
Notând cu p1 şi p2 presiunile din cele două conducte, putem scrie:
p1 = p0 + γh1 (3.14)
p2 = p0 + γh2 (3.15)
Diferenţa de presiune este:
p1 − p 2 = γ (h1 − h2 ) = γ (h + z ) (3.16)
unde z este diferenţa de cotă între axele conductelor.
Acest piezometru se foloseşte comod pentru diferenţele de presiuni până la
circa 1 m col.apă.
P0> Pa

h1
h2
r2
r1
p2

p1 z

Fig. 3.5
31
 3.3.2. Piezometrul diferenţial indirect

Acest piezometru este format dintr-un tub de sticlă în formă de U, umplut cu

un lichid cu greutatea specifică γ 2 > γ1 , astfel încât coloana de lichid care măsoară
diferenţa de presiune să fie scurtată.
Dacă planele izobare, NN li MM, sunt de presiuni respectiv p’ şi p’’, succesiv se poate
scrie:
p1 = p ' + γ 1h1 (3.17)
p 2 = p '' + γ 1h2 (3.18)
p1 − p 2 = p − p + γ 1h1 − γ 1h2
' ''
(3.19)

M M

h h2
N
N

h1 p2

z
p1

Fig. 3.6

Dar
p ' = p '' + γ 2 h (3.20)
p1 − p 2 = γ 2 h + γ 1 (h1 − h2 ) (3.21)
Cum
h1 + h = z + h2 (3.22)
h1 − h2 = z − h (3.23)
se poate scrie
p1 − p 2 = γ 2 h + γ 1 ( z − h ) = (γ 2 − γ 1 )h + γ 1 z (3.24)

32
 ⎡⎛ γ ⎞ ⎤
p1 − p 2 = γ 1 ⎢⎜⎜ 2 − 1⎟⎟h + z ⎥ (3.25)
⎣⎝ γ 1 ⎠ ⎦
Pentru apă şi mercur avem, respectiv:

⎡ kgf ⎤ ⎡ kgf ⎤
γ 1 = γ = 1000 ⎢ ⎥⎦ , γ 2 = 13600 ⎢⎣ m 3 ⎥⎦
⎣m
3

p1 − p 2 = γ 1 (12,6 h + z ) (3.26)

Pentru a evita erorile de măsurare, în cazul piezometrelor indirecte trebuie să

se dea o atenţie deosebită eliminării bulelor de aer din conductele de legătură; în
acest scop, piezometrele sunt prevăzute, la partea lor superioară, cu robinete de
evacuare a aerului.

33
 CAP 4. CINEMATICA FLUIDELOR
4.1 ECUAŢIILE FUNDAMENTALE ALE MIŞCĂRII FLUIDELOR PERFECTE

În general, studiul mişcării fluidelor poate fi făcut prin două metode.

O prima metodă - cunoscută ca metoda lul Lagrange - este aceea în care fluidul
este considerat un sistem de puncte materiale cu masa continuă şi omogenă, dar cu
posibilitatea variaţiei în timp a densităţii şi a formei sale. În acest caz mişcarea fluidului,
ca şi a oricărui corp material, este cunoscută numai când se cunoaşte poziţia în timp a
fiecărei particule fluide, sau a fiecărui punct material din care este constituit fluidul.
Notând cu (a, b, c) coordonatele unei particule la momentul iniţial t = t0 (fig. 2.1)
Prin deplasarea de-a lungul traiectoriei, particula va avea la un alt moment t
coordonatele
(x, y z), care sunt funcţii de a, b, c, t.
Mişcarea unei particule oarecare de fluid va fi deci cunoscută când coordonatele
(x, y, z) sunt date ca funcţii de mărimile a, b, c, t care se numesc variabilele lui
Lagrange, deci:
x = f1 (a, b, c, t )
y = f 2 (a, b, c, t ) (4.1)
z = f 3 (a, b, c, t )
z

(x,y,z,t)

(a,b,c,t0)

Fig. 4.1

Este evident că traiectoria unei particule fluide rezultă din cunoaşterea funcţiilor
f1, f2, f3, în care (a, b, c) variază numai de la o particulă la alta. Considerând şi
densitatea variabilă în timp, prin exprimarea urmatoare:
ρ = f 4 (a, b, c, t ) (4.2)
Întrucât, în timpul mişcării fluidul nu se divide în particule independente una de
alta, se consideră că x, y, z sunt funcţii continue, uniforme şi derivabile.

34
 Componentele pe cele trei axe ale unei particule vor fi:
= ϕ1 (a, b, c, t )
dx df1
vx = =
dt dt
= ϕ 2 (a, b, c, t )
dy df 2
vy = = (4.3)
dt dt
= ϕ 3 (a, b, c, t )
dz df 3
vz = =
dt dt
unde dx, dy, dz sunt proiecţiile pe cele trei axe ale deplasării particulei fluide în timpul dt.
În ce priveşte acceleraţia în sistemul Lagrange, se observă că în proiecţie se
poate scrie:
dϕ dv
jx = 1 = x
dt dt
dϕ 2 dv y
jy = = (4.4)
dt dt
dϕ dv
jz = 3 = z
dt dt

dv x dv y dv z
Derivatele , , referindu-se la aceeaşi particulă fluidă (la substanţă)
dt dt dt
se numesc derivate substanţiale şi ele se pot nota ca derivate totale, deoarece a, b, c,
nu variază în cazul aceleiaşi particule.

A doua metodă este metoda lui Euler (fig 4.2)

fig 4.2

În metoda Euler nu se mai individualizeazã particulele şi se alege un domeniu de studiu

35
D în interiorul cãruia se studiază variaţia în timp a vitezelor tuturor particulelor fluide
care trec printr-un punct oarecare.
În aceste puncte se instaleazã aparatele de mãsurã, şi la diferite momente de timp se
înregistreazã parametrii mãsurati.
În consecinţă, în metoda Euler, vitezele particulelor sunt funcţii de poziţia punctului (x, y,
z) şi de timp, t; mărimile (x, y, z, t) se numesc, în acest caz, variabilele lui Euler.
Înfãsurãtorile acestor vectori de vitezã, se numesc linii de curent si au caracter formal
matematic.

Prin urmare:
v = ψ ( x, y , z , t )
x 1
v = ψ ( x, y , z , t ) (4.5)
y 2
v = ψ ( x, y , z , t )
z 3
Unde x, y, z sunt coordonatele unui punct oarecare al spaţiului prin care trece particula
cu viteza v la momentul t.
Admiţând că şi densitatea se comportă în aceleaşi condiţii, studiul cel mai
general al mişcării fluidelor duce la scrierea densităţii în funcţie de aceleaşi variabile,
adică:
ρ = ψ 4 ( x, y , z , t ) (4.6)
Observând că variabilele lui Euler (x, y, z) pot reprezenta în acelaşi timp şi
coordonatele particulelor fluide de-a lungul traiectoriilor lor la diferite momente t, putem
scrie:
= v x = ψ 1 ( x, y , z , t )
dx
dt
= v y = ψ 2 ( x, y , z , t )
dy
(4.7)
dt
= v z = ψ 3 ( x, y , z , t )
dz
dt
Relaţii care fac legătura dintre variabilele Lagrange şi variabilele Euler.
Prin integrarea acestor ecuaţii diferenţiale obţinem coordonatele traiectoriilor (x,
y, z) în funcţie de timp şi de trei constante arbitrare, care pot fi chiar valorile acestora la
momentul iniţial t = t0, adică chiar (a, b, c) şi deci:
x = f1 (a, b, c, t )
y = f 2 (a, b, c, t ) (4.8)
z = f 3 (a, b, c, t )
Se observă că eliminarea timpului t între aceste ecuaţii conduce la ecuaţia
traiectoriei particulei de fluid.
În ce priveşte acceleraţia în sistemul Euler, trebuie să ţinem seama că viteza
variază şi de la un punct la altul, dar chiar şi în acelaşi punct de la un moment la altul; cu
alte cuvinte vx, vy, vz sunt funcţii de x, y, z, care, la rândullor, depind de timpul t.
Făcând derivata totală a proiecţiilor vitezei, obţinem:

36
 dv x ∂v x ∂v x dx ∂v x dy ∂v x dz
ax = = + ⋅ + ⋅ + ⋅
dt ∂t ∂x dt ∂y dt ∂z dt
dv y ∂v y ∂v y dx ∂v y dy ∂v y dz
ay = = + ⋅ + ⋅ + ⋅ (4.9)
dt ∂t ∂x dt ∂y dt ∂z dt
dv ∂v ∂v dx ∂v dy ∂v dz
az = z = z + z ⋅ + z ⋅ + z ⋅
dt ∂t ∂x dt ∂y dt ∂z dt
În baza relaţiilor (4.7), aceste ecuaţii iau forma:
dv ∂v ∂v ∂v ∂v
a x = x = x + x ⋅ vx + x ⋅ vy + x ⋅ vz
dt ∂t ∂x ∂y ∂z
dv y ∂v y ∂v y ∂v y ∂v y
ay = = + ⋅ vx + ⋅ vy + ⋅ vz (4. 10)
dt ∂t ∂x ∂y ∂z
dv ∂v ∂v ∂v ∂v
a z = z = z + z ⋅ vx + z ⋅ vy + z ⋅ vz
dt ∂t ∂x ∂y ∂z
Avantajul metodei Euler faţă de metoda Lagrange constă în faptul că utilizează
un aparat matematic deosebit de eficient, aparţinând teoriei câmpurilor.

4.2. REPARTIŢIA PRESIUNILOR ÎNTR-UN FLUID AFLAT ÎN REPAUS

Presiunile între particulele fluide sunt forţe specifice normale pe suprafaţa de

contact a acestora, cu sensul de acţiune orientat spre interiorul volumului de fluid
considerat la un moment dat.
Acest lucru se înţelege uşor considerând un volum de fluid în echilibru, secţionat
în două părţi (fig. 4.3).

I I
P
II

Fig. 4. 3

Neglijând, de exemplu, partea de fluid din dreapta secţiunii şi dorind totuşi să nu

modificăm echilibrul fluidului din stânga secţiunii, va trebui să aplicăm în planul acesteia
forţa echivalentă secţiunii pe care o exercită fluidului neglijat.
Notând cu P această forţă, rezultă că sensul ei nu poate sa fie decât spre
interiorul volumului de fluid aflat în stânga secţiunii. Dacă această forţă ar avea sens
contrar, ea ar provoca distrugerea echilibrului.
Dacă în masa fluidului considerăm un punct şi în jurul acestuia un element de
suprafaţă oarecare A, pe care se exercită forţa P, atunci presiunea
P
p = lim (4. 11)
A→0 A

Ne propunem să studiem dependeţa presiunii p faţă de orientarea în spaţiu a

37
elementului de suprafaţă A, din jurul punctului. Fie acest punct din masa fluidului punctul
O, pe care-l considerăm originea unui sistem trirectangular de axe.
Detaşăm din masa fluidului un tetraedru elementar de fluid, cu vârful în O şi cu
laturile egale cu δx, δy, δz şi-i studiem echilibrul neglijând fluidul înconjurător (fig. 4.4).
Este evident că, pentru a nu strica echilibrul fluidului din tetraedru, va trebui să
aplicăm pe feţele acestuia acţiunea fluidului înconjurător, respectiv presiunile: px, py, pz
şi p, unde p este presiunea pe suprafaţa a1 a2 a3 = A.

z
a3 Px

δz P
N (a,b,c)
Py M
O
δx δy a2 y
a1

x Pz

Fig. 4.4

Forţele care acţionează asupra fluidului cuprins în acest tetraedru sunt datorate mediului
ambiant, gravitaţiei şi, eventual, forţelor de inerţie ale mişcării de antrenare şi forţei
Coriolis (în cazul când fluidul se află în reapus relativ.
Întrucât gravitaţia, forţele de inerţie şi forţele Coriolis sunt proporţionale cu masa
fluidului, le vom numi forţe masice.
Condiţia de echilibru se obţine anulând suma proiecţiilor acestor două categorii
de forţe după cele trei axe. Pentru aceasra ducem mai întâi normala ON la suprafaţa A
şi fie M punctul lor de intersecţie, iar (a, b, c) cosinusii directori ai normalei.
Volumul tetraedrului este:
OM δ x δ y δ z δ x δ y δ z
V = A⋅ = ⋅ = (4.12)
3 2 3 6
Din triunghiul dreptunghic OMa1, rezultă:
OM = δ x ⋅ a (4.13)
şi deci:
δxδyδz δ ⋅a
= A⋅ x (4. 14)
6 3
sau:

38
 δyδz
= A⋅a (4. 15)
2
Prin permutări circulare avem:
δzδx δxδy
= A ⋅ b şi = A⋅c (4. 16)
2 2
Fie acum X, Y, Z componentele după cele trei axe ale rezultantei forţelor masice
care acţionează asupra masei tetraedrului.
Fie Fx, Fy, Fz componentele forţei masice care acţionează asupra unităţii de
masă. Este evident că aceste componente sunt acceleraţii:
−2
[Fx ]LTM = Forta = MLT = LT −2
masa M (4. 17)
şi, prin urmare,
δxδyδz
X = masa ⋅ accel. = ρV ⋅ Fx = ρ ⋅ Fx
6 (4. 18)
În mod analog:
δxδyδz
Y=ρ ⋅ Fy
6 (4. 19)

δxδyδz
Z=ρ ⋅ Fz
6 (4. 20)

În felul acesta, condiţiile de echilibru după cele trei axe, ţinând seama de semnul
forţelor, vor fi:
δyδz
px − pAa + X = 0
2
(4. 21)
δzδx
py − pAb + Y = 0
2
δx δy
pz − pAc + Z = 0
2
Ţinând seamă de relaţiile anterioare obţinem:
δyδz δyδz δxδyδz
px −p +ρ Fx = 0
2 2 6
δ δ δ δ δxδyδz
py z x − p z x + ρ Fy = 0
2 2 6
δxδy δxδy δxδyδz
pz −p +ρ Fz = 0
2 2 6

Prin simplificare se ajunge la forma:

39
 δx
px − p + ρ Fx = 0
3
δy
p y − p + ρ Fy = 0
3
δ
p z − p + ρ z Fz = 0
3
Imaginându-ne acum că suprafaţa A tinde spre zero, ceea ce înseamnă că δx, δy
px = py = pz = p
şi δz tind spre zero, rezultă:

De aici concludem că:

Presiunea într-un punct din masa fluidului în reapus este aceeaşi în toate
direcţiile şi este independentă de orientarea elementului de suprafaţă din jurul punctului.

4.3 ECUAŢIILE GENERALE ALE MIŞCĂRII FLUIDELOR

4.3.1 Ecuaţiile lui Euler

Vom studia, în cazul cel mai general, starea de mişcare a fluidului printr-un volum
τ, situat în curentul de fluid; nu vom considera frecările interioare (vâscozitatea), deci
vom studia cazul fluidelor perfecte (ideale) în mişcare variată.
Raportând volumul τ la un sistem de axe accelerat, solidar cu acest volum,
ecuaţiile care descriu mişcarea fluidului se vor obţine aplicând principiul lui D’Alambert
particulelor de fluid în mişcare prin volumul τ.
Cele trei categorii de forţe care acţionează asupra fluidului în mişcarea prin
volumul de control τ, limitat de suprafaţa σ, (fig. 4.5.), sunt: forţele masice F m , forţele de
inerţie Fi şi forţele de presiune F p , cu efect echivalent, care înlocuiesc secţiunea
fluidului neglijat, din afara volumului τ.

n
pdσ
dσ
dτ

v
F σ

Fig. 4.5

40
În formă primară, ecuaţiile lui Euler, în conformitate cu principiul lui D’Alambert, sunt
exprimate prin relaţiile:
Fm + Fi + F p = 0 (4. 22)
Să stabilim expresiile matematice ale acestor trei categorii de forţe.
Dacă Fm este forţa masică unitară (deci acceleraţia) care acţionează asupra fluidului din
volumul τ, forţa masică elementară ce acţionează asupra masei ρdτ este:
d F m = ρ F dτ (4. 21)

de unde:
F m = ∫ ρ F dτ (4. 23)
τ
Cum viteza fluidului prin volumul τ este o funcţie vectorială de punct şi timp:
( )
v = v r , t ,asupra masei ρdτ, în mişcare cu viteza v , va acţiona şi forţa elementară de
inerţie:
dv
d F i = −ρ dτ (4. 24)
dt

Forţa rezultantă de inerţie va fi deci:

dv
F i = −∫ ρ dτ (4. 25)
τ dt

Dacă dτ este un element de arie, pe care acţionează presiunea p, iar n - versorul

normalei exterioare, forţa elementară de presiune este:
d F p = − p ndσ (4. 26)

Ţinând seama de teorema lui Gauss-Ostrogradski, rezultanta forţelor de presiune

va fi:
F p = − ∫ p n dσ = − ∫ ∇p dτ (4. 27)
σ τ

Înlocuind ecuaţiile (4.27), şi (4.26) în ecuaţia (4.25), obţinem:

⎛ dv ⎞
∫τ ⎜⎜⎝ ρ F − ∇p − ρ dt ⎟⎟⎠dτ = 0 (4. 28)

de unde rezultă:
F−
1
ρ
∇p =
d v ∂v
=
dt ∂t
( )
+ v ⋅∇ v (4. 29)

Ecuaţia (4.29) reprezintă ecuaţiile lui Euler scrise în formă vectorială, pentru
mişcarea nepermanentă.

41
 În proiecţii pe cele trei axe avem:
1 ∂p ∂v x ∂v x ∂v ∂v
Fx − = + vx + x v y + x vz
ρ ∂x ∂t ∂x ∂y ∂z
1 ∂p ∂v y ∂v y ∂v y ∂v y
Fy − = + vx + vy + vz (4. 30)
ρ ∂y ∂t ∂x ∂y ∂z
1 ∂p ∂v z ∂v z ∂v ∂v
Fz − = + vx + z v y + z vz
ρ ∂z ∂t ∂x ∂y ∂z

4.3.2 Ecuaţia de continuitate

Această ecuaţie se obţine scriind în două feluri diferite variaţia în unitatea de timp
a masei de fluid cuprinsă în volumul de control τ, mărginit de suprafaţa σ.
Separând din volumul τ un element dτ şi ţinând seama că densitatea este o
( )
funcţie scalară de punct şi timp: ρ = ρ r, t , masa totală din volumul τ este:
m = ∫ ρdτ (4. 31)
τ
Variaţia masei totale în unitatea de timp va fi:
∂m ∂ρ
=∫ ⋅ dτ (4. 32)
∂t τ ∂t
A doua formă de scriere a variaţiei masei se obţine examinând debitul masei prin
suprafaţa σ, ce delimitează volumul τ.
Notând cu n versorul normalei exterioare la elementul de arie dσ, iar cu v
vectorul vitezei fluidului, masa elementară de fluid care trece în unitatea de timp prin
elementul de arie dσ este:
dM = − ρvn dσ (4. 33)
Prin întreaga suprafaţă σ va trece în unitatea de timp masa:
M = − ∫ ρvn dσ (4. 34)
σ
care reprezintă suma masei intrate şi ieşite din volumul τ, prin traversarea suprafeţei σ.
Egalând ecuaţiile (4.33) şi (4.34), rezultă:
∂ρ
∫τ ∂t dτ + σ∫ ρvn dσ = 0 (4. 35)

Dar, conform teoremei Gauss-Ostrogradski, fluxul unui vector printr-o suprafaţă

închisă este egal cu integrala de volum din divergenţa vectorului, deci:
( )
∫ ρvn dσ = ∫ ∇ ρ v dτ (4. 36)
σ τ
Ţinând seama de ecuaţia (4.32), ecuaţia (4.36) ia forma:
⎡ ∂ρ
( ) ⎤
∫τ ⎢⎣ ∂t + ∇ ρ v ⎥⎦ dτ = 0 (4. 37)

de unde rezultă:

42
 ∂ρ
∂t
( )
+ ∇ ρv = 0 (4. 38)

Cum operatorul ∇ nu poate acţiona simultan asupra funcţiilor ρ şi v , ecuaţia

(4. 38) poate fi retranscrisă succesiv astfel:
∂ρ
∂t
( ) ( )
+ ∇ ρ vc + ∇ ρc v = 0 (4. 39)
∂ρ
+ v∇ρ + ρ∇v = 0 (4. 40)
∂t
∂ρ
+ ρ∇v = 0 (4. 41)
∂t
Ecuaţia (4. 41) reprezintă ecuaţia de continuitate pentru fluidele compresibile.
dρ
În cazul fluidelor incompresibile având ρ = ct şi deci = 0 , ecuatia de
dt
continuitate ia forma:
∇v = 0 (4. 42)
sau
∂v x ∂v y ∂v z
+ + =0 (4. 43)
∂x ∂y ∂z
De aici rezultă că volumul de lichid incompresibil care intră în volumul τ este egal
cu volumul de lichid care iese din el.

4.3.3 ECUAŢIA CARACTERISTICĂ

Adăugând la ecuaţiile vectoriale ecuaţia caracteristică a fluidului, exprimată

simbolic de legătura funcţională dintre presiunea p, densitatea ρ şi temperatura absolută
T,
ϕ ( p, ρ , T ) = 0
obţinem trei ecuaţii cu trei necunoscute:
( )
v r, t ;
ρ (r , t ) ;
p (r , t ) ,
care permit rezolvarea problemelor de scurgere sau repaus ale fluidelor ideale.

43
 Cap. 5 DINAMICA LICHIDELOR IDEALE

5.1. CLASIFICAREA MIŞCĂRILOR

Hidrodinamica se ocupă cu stările de mişcare ale fluidelor pe care le studiază

atât din punct de vedere cinematic cât şi din punct de vedere dinamic, determinând pe
de o parte repatiţia vitezelor şi a presiunilor, iar pe de altă parte, energia care le
întreţine.
În general se deosebesc mişcări de scurgere, determinate de curenţi cu o direcţie
definită, şi mişcări de agitaţie, determinate de oscilaţii şi de valuri, care au întotdeauna o
deplasare limitată.
Mişcările de scurgere pot fi permanente sau nepermanente.
Am văzut că viteza fluidului este o funcţie, în cazul general al mişcării, de spaţiu
şi de timp.
O asemenea mişcare, în care viteza variază atât de la un punct la altul al
spaţiului cât şi în acelaşi punct, de la un moment la altul, se numeşte mişcare
nepermanentă sau variabilă. Regimul de mişcare variabilă este regimul cel mai
periculos care se întâlneşte în tehnică şi trebuie luate toate măsurile de preîntâmpinare
a neplăcerilor care s-ar ivi odată cu naşterea sau existenţa acestui regim.
Ca exemple de mişcări variabile cităm scurgerea lichidului printr-o conductă cu
diametrul variabil, ataşată la un rezervor în care nivelul apei variază în timp, mişcarea
apei într-un râu când nivelul apei variază, etc.
Dacă viteza fluidului este funcţie numai de spaţiu, într-un acelaşi punct fiind
constantă în timp – mişcarea se numeşte permanentă sau staţionară.
În regimul permanent, moleculele se deplasează, deci, în aşa fel, încât într-un
punct al spaţiului viteza este aceeaşi pentru orice moleculă care trece prin acest punct.
Regimul permannet este regimul de mişcare cel mai frecvent întâlnit în tehnică,
care conduce la proiectarea turbinelor hidraulice, a pompelor etc.
Ca exemple de mişcări permanente putem cita scurgerea lichidului printr-o
conductă cu diametru variabil, ataşată la un rezervor cu nivelul apei constant, scurgerea
apei într-un canal sub nivel constant etc.
La rândul ei, mişcarea permanentă se numeşte uniformă când secţiunea
transversală şi viteza medie a fluidului nu variază în lungul curentului ca mărime şi
formă, respectiv ca mărime şi direcţie.
Fiind vorba, deci, de o mişcare rectilinie uniformă, v = const. , p = const. şi
ρ = const. (fluid incompresibil), derivatele totale sunt nule:
dv x dv y dv z dp dρ
= = = = =0 (5.1)
dt dt dt dt dt
O mişcare permanentă se numeşte neuniformă sau variată când secţiunea
transversală şi viteza medie a fluidului variază în lungul curentului ca mărime şi formă,
respectiv ca mărime şi direcţie.
În acest ultim caz, numai derivatele parţiale ale funcţiilor: vx, vy, vz, p şi ρ sunt
egale cu zero

44
 ∂v x ∂v y ∂v z ∂p ∂ρ
= = = = =0 (5.2)
∂t ∂t ∂t ∂t ∂t
Derivatele totale ale lor sunt diferite de zero, deoarece viteza, presiunea şi
densitatea variază când se trece de la un punct la altul al spaţiului, datorită repartiţiei lor
momentane în jurul punctului.
Ecuaţiile generale ale Hidrodinamicii sunt: ecuaţiile lui Euler, ecuaţia de
continuitate şi ecuaţia caracteristică.
Pentru mişcarea permanentă, viteza fiind constantă în raport cu timpul, aceste
ecuaţii iau forma:
1 ∂p ∂v x ∂v x ∂v ∂v
Fx − = + vx + x v y + x vz
ρ ∂x ∂t ∂x ∂y ∂z
1 ∂p ∂v y ∂v y ∂v y ∂v y
Fy − = + vx + vy + vz (5.3)
ρ ∂y ∂t ∂x ∂y ∂z
1 ∂p ∂v z ∂v z ∂v ∂v
Fz − = + vx + z v y + z vz
ρ ∂z ∂t ∂x ∂y ∂z

∂ρ ∂ (ρv x ) ∂ (ρv y ) ∂ (ρv z )

+ + + =0 (5.4)
∂t ∂x ∂y ∂z

ϕ(ρ, p, T ) = 0 (5.5)

5.2. LINIE DE CURENT ŞI TUB DE CURENT

LINIE DE VÂRTEJ ŞI TUB DE VÂRTEJ

Linia de curent este o curbă tangentă în fiecare punct al ei la vectorul viteză al

punctului respectiv (fig. 5.1).
Prin urmare, particulele fluide situate, la un moment dat, de-a lungul liniei de
curent, vor fi animate de viteze care coincid ca direcţie cu tangenteel respective în
punctele liniei de curent.
În mişcarea nepermanentă viteza fiind funcţie de timp, dintr-un punct de
coordonate x, y, z, deplasarea infinitezimală a particulei fluide, în intervalul de timp dt,
se va face, de la un moment la altul, mereu după o altă direcţie, corespunzătoare vitezei
care variază încontinuu în acest punct.
De aici rezultă că în mişcarea nepermanentă liniile de curent işi schimbă alura de
la un moment la altul, fiind deci variabile.
În mişcarea permanentă a fluidului, liniile de curent sunt invariabile şi ele coincid
cu însǎşi traiectoriile particulelor fluide.

45
 z

v1
v2
v3
3 4
2 5 v4
1
v5

y
Fig. 5.1

În adevăr, se observă că segmentul infinitezimal 1-2 (fig. 5.1) este străbătut de

particula fluidă în timpul dt cu viteza v1 ; cum viteza v 2 nu variază în timpul dt, următorul
segment infinitezimal 2-3 va fi străbătut cu viteza v 2 , ceea ce confirmă că linia de curent
coincide cu traiectoria.
Ecuaţiile oricărei linii de curent se obţine scriind că tangenta la linia de curent
este paralelă cu vectorul viteză în punctul respectiv (fig. 5.2).

ds

y
Fig. 5.2
46
 Considerând că în centrul elementului ds al tangentei la linia de curent viteza
fluidului este v şi notând cu dx, dy, dz, respectiv cu vx, vy, vz proiecţiile lui ds şi v , în
baza definiţiei liniei de curent rezultă:
dx v x
= = cos α
ds v
dy v y
= = cos β (5.6)
ds v
dz v z
= = cos γ
ds v
de unde:
dx dy dz
= = (5.7)
vx vy vz
Acestea reprezentand ecuaţiile diferenţiale ale liniilor de curent.
Fie acum „C ” un contur închis situat în masa fluidului de scurgere.
Tubul format de totalitatea liniilor de curent care trec prin punctele conturului C
determină ceea ce se numeşte un tub de curent, care, în cazul mişcării nepermanente,
corespunde numai unei stări instantanee de curgere (fig. 5.3 ).

y
Fig. 5.3

Conţinutul de lichid al unui tub elementar de curent (când C → O) se numeşte fir

lichid. Secţiunea transversală a firului, în general variabilă în lungul acestuia, se
numeşte secţiune vie a firului.
Prin analogie cu linia de curent, se înţelege prin linie de vârtej curba tangentă în
orice punct al ei la vârtejul ω al punctului respectiv (fig. 5.4).

47
 z

ϖ1
ϖ2
ϖ3
3 4
2 5 ϖ4
1
ϖ5

y
Fig. 5.4

Ecuaţiile diferenţiale ale liniilor de vârtej rezultă din definiţia lor:

dx dy dz
= = (5.8)
ωx ω y ωz
unde ωx , ω y , ωz sunt, respective, proiecţiile pe cele trei axe ale vârtejului ω . Ele sunt
asemănătoare cu ecuaţiile liniilor de curent- totalitatea liniilor de vârtej care trec prin
punctele unui contur foarte mic C, situat în spaţiul mişcării turbionare, determină tubul
de vârtej.
Conţinutul de lichid al tubului elementar de vârtej se numeşte fir de vârtej.

5.3. ECUAŢIA DE CONTINUITATE PENTRU UN FIR DE LICHID

Ecuaţia de continuitate stabilită de Euler, în cazul firului de lichid poate lua şi altă
formă.
Stabilirea ei o vom face separând dintr-un fir lichid un element de lungime şi de
secţiune medie dreaptă A (fig.5.5).
Vom considera că, în această secţiune, viteza de scurgere a lichidului, notată cu
v , este uniform repartizată şi constantă.

48
 ds
v

1
A 2

Fig. 5.5

Masa lichidă conţinută iniţial în elementul de fir considerat este egală cu ρ A ds şi

variaţia ei în timpul dt este:
∂ (ρ A ds )
dt (5.9)
∂t
Variaţia masei lichide scrise sub această formă este egală cu diferenţa dintre
masa intrată şi cea ieşită, în acelaşi timp dt, prin secţiunile drepte ale elementului de fir
considerat.
Prin urmare:
∂ (ρ A ds ) ⎡ ∂ (ρ Av dt ) ⎤
dt = ρ Av dt − ⎢ρ Av dt + ds ⎥ (5.10)
∂t ⎣ ∂s ⎦
sau
∂ (ρ A ) ∂ (ρ Av )
ds dt + ds dt = 0 (5.11)
∂t ∂s
Simplificând obţinem:
∂ (ρ A ) ∂ (ρ Av )
+ =0 (5.12)
∂t ∂s
care reprezintă forma ecuaţiei de continuitate în cazul firului lichid.
Pentru fluidele incompresibile, ρ fiind constant, ecuaţia ia forma:
∂A ∂ ( Av )
+ =0 (5.13)
∂t ∂s
∂A
În cazul mişcării permanente având =0 (5.14)
∂t
∂ ( Av )
rezultă că şi =0 (5.15)
∂s
adică produsul Av este o constantă (care poate însă varia în timp) în lungul firului lichid.

49
 5.4. CURENT DE LICHID. DEBIT

Prin curent de lichid se înţelege o masă lichidă în scurgere limitată fie numai de
un mediu solid sau gazos, fie simultan de aceste două medii. Curentul de lichid poate fi
cu faţa liberă (de exemplu: un râu), sub presiune (de exemplu: scurgerea apei prin
conducta de refulare a unei pompe), sau un fir hidraulic, care e limitat exclusiv de medii
lichide sau gazoase (de exemplu: jetul de apă care iese din gura unui furtun).
Debitul de volum Q al unui curent de lichid este egal cu volumul de fluid scurs în
unitatea de timp prin secţiunea transversală curentului.
El se mai numeşte şi flux (al vectorului vitezei).
Notând cu A secţiunea transversală a unui curent de lichid şi cu dA un element al
acesteia prin care fluidul se scurge cu viteza v , orientată prin unghiul α faţa de normala
n la element (fig. 5.6), debitul total al curentului este:
Q = ∫ vdA ⋅ cos α = ∫ vn dA (5.16)
A A
sau:
[ ]
Q = ∫ v x cos(nx ) + v y cos(ny ) + v z cos(nz ) dA (5.17)
A

n
vn

α v

dA

Fig. 5.6

Pentru debitul total Q al curentului de lichid corespunde însă o viteză medie vm

aceeaşi pentru orice punct al secţiunii transversale de scurgere, notată cu A.
Această viteză se numeşte viteză medie în secţiune şi este dată de raportul
Q
vm = .
A
În regimul permanent, ecuaţia de continuitate pentru un curent de lichid este deci:
Q = A1v1 = A2 v2 = const. (5.18)
unde v1 şi v2 sunt vitezele medii în secţiunile 1 şi 2.
În afara debitului de volum Q, se folosesc şi debitul de masă M = ρQ şi debitul de
greutate G = γQ , ρ şi γ fiind respectiv, densitatea şi greutatea specifică a lichidului.

50
 5.5. NOŢIUNI GENERALE DESPRE OPERATORUL NABLA

5.5.1. Definiţie şi proprietăţi

Gradientul unei funcţii scalare φ este un vector orientat după direcţia creşterii
maxime a lui φ avand modulul egal cu derivata lui φ dupǎ aceasta directie .
Gradientul lui φ se notează prin ∇ϕ , ∇ fiind operatorul nabla.
Ţinând seama de această definiţie, gradientul lui φ se poate scrie sub formele:
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
gradϕ = ∇ϕ = i +j +k = n (5.19)
∂x ∂y ∂z ∂n
unde n este versorul normalei la suprafaţa de nivel, pe care funcţia φ este constantă, iar
∂ϕ
este derivata lui φ după direcţia acestei normale.
∂n

v n

p v2
u+ + = ct.
ρ 2
Fig. 5.7

Operatorul ∇ are atât proprietăţi diferenţiale cât şi proprietăţi vectoriale,

specifice, pentru care motiv el este prezentat în mod convenţional ca un „vector
simbolic”, care, ca şi vectorii reali, se supune legii distributivităţii în operaţiile de înmulţire
scalară şi vectorială.
Obţinerea rapidă a formulelor cu ajutorul operatorului nabla se face însă ţinându-
se seama de următoarele reguli:
1/. Dacă operatorul ∇ acţionează asupra unui produs sau asupra unui raport
oarecare, se pun în evidenţă, mai întâi, proprietăţile lui diferenţiale şi numai după aceea
d
proprietăţile vectoriale. Operatorul ∇ , ca şi operatorul , nu poate acţiona simultan
dt
asupra a două funcţii.
2/. Vectorii sau scalarii asupra cărora nu acţionează operatorul ∇ se scriu în
stânga operatorului; în dreapta operatorului se scriu mărimile asupra cărora acţionează
operatorul.
3/. Deoarece operatorul ∇ nu este un vector real, el nu trebuie să fie scris la

51
sfârşitul unei formule, adică la dreapta operatorului trebuie să fie scrisă întotdeauna
mărimea asupra căreia el acţionează.
4/. În formule mai complicate este indicat să se noteze cu indicele c (care
înseamnă constant) mărimile asupra cărora operatorul ∇ nu acţionează;

5.5.2. Exemple de utilizare a operatorului nabla

Gradientul sumei a două funcţii scalare

∇(ϕ +ψ ) = ∇ϕ + ∇ψ (5.20)

Divergenţa sumei a doi vectori

( )
∇ a + b = ∇ a + ∇b (5.21)

Rotorul sumei a doi vectori

( )
∇× a + b = ∇×a +∇×b (5.22)

Gradientul produsului a două funcţii scalare

∇(ϕ ⋅ψ ) = ∇(ϕ cψ ) + ∇(ψ cϕ ) = ϕ ⋅ ∇ψ + ψ ⋅ ∇ϕ (5.23)

Divergenţa unui vector multiplicat cu o funcţie scalară

( ) ( ) ( )
∇ ϕ a = ∇ ϕ c ⋅ a + ∇ ϕ a c = ϕ ⋅ ∇ a + a ⋅ ∇ϕ (5.24)

Rotorul unui vector multiplicat cu o funcţie scalară

( ) ( ) ( )
∇ × ϕ a = ∇ × ϕ c ⋅ a + ∇ × ϕ a c = ϕ ⋅ ∇ × a − a × ∇ϕ (5.25)

Gradientul unui produs scalar

( ) ( ) ( )
∇ a b = ∇ ac b + ∇ a bc (5.26)

Primul termen din membrul doi al ecuaţiei () se obţine dezvoltând dublul produs
vectorial:
( ) ( ) ( ) ( ) ( )
a c × ∇ × b = a c b ∇ − a c∇ b = ∇ a c b − a c∇ ⋅ b (5.27)

de unde
( ) ( )
∇ a c b = a × rot b + a∇ ⋅ b (5.28)

Schimbând rolurile între a c şi b , obţinem:

( )
∇ a b c = b × rot a + b∇ ⋅ a ( ) (5.29)

Introducând relaţiile (5.28) şi (5.29) în (5.26) rezultă:

( ) ( ) ( )
∇ a b = a × rot b + a∇ ⋅ b + b × rot a + b∇ ⋅ a (5.30)

52
 Dacă a = b = v se obţine ecuaţia:
⎛ v2 ⎞
( )
∇⎜⎜ ⎟⎟ = v∇ v + v × rot v (5.31)
⎝ 2⎠

Divergenţa unui produs vectorial

( )
∇ ⋅ a × b = ∇ ⋅ ac × b + ∇ ⋅ a × bc ( ) ( ) (5.32)

În cele două produse mixte din membrul doi efectuăm acum o permutare
circulară a factorilor, în aşa fel încât a c şi b c să apară în stânga operatorului:
( ) ( ) (
∇ a × b = a c b × ∇ + b c ∇ × a = b rot a − a rot b ) (5.33)

Rotorul unui produs vectorial

( )
∇ × a × b = ∇ × a c × b + ∇ × a × bc ( ) ( ) (5.34)

Dezvoltând primul dublu produs vectorial din memrul doi avem:

( ) ( ) ( )
∇ × a c × b = ∇ ⋅ b a c − a c ∇ b = a∇ ⋅ b − a∇ ⋅ b ( ) (5.35)

În mod analog:
( ) ( ) ( )
∇ × a × b c = b c ∇ a − ∇ a b c = b∇ a − b∇ a ( ) (5.36)

Introducând relaţiile (5.35) şi (5.36) în (5.34) rezultă:

( )
∇ × a × b = a∇ b − b∇ a + b∇ a − a∇ b ( ) ( ) (5.37)

div gradϕ = ∇(∇ϕ) = (∇ ⋅ ∇ ) = ∇ 2 ϕ = Δϕ (5.38)

rot gradϕ = ∇ × ∇ϕ = (∇ × ∇ )ϕ = 0 (5.39)

grad div a = ∇ ∇ ⋅ a ( ) (5.40)

div rot a = ∇ ⋅ ∇ × a = 0 ( ) (5.41

( ) ( )
rot rot a = ∇ × ∇ × a = ∇ ⋅ a ∇ − (∇ ⋅ ∇ )a = ∇ ∇ ⋅ a − Δa ( ) (5.42)

Gradientul unei funcţii scalare compuse F(u) unde u = ϕ(x, y, z )

∇F(u ) = F ' (u )∇u (5.43)

Δ ⋅ ∇v = ∇ ⋅ Δv (5.44)

53
 5.6. ECUAŢIILE LUI EULER-LAMB

Aceste ecuaţii reprezintă o altă formă de scriere a ecuaţiilor lui Euler, care pun în
evidenţă natura rotaţională a mişcării fluidului perfect.
În notaţii vectoriale, ecuaţiile Euler-Lamb sunt:
1
F − ∇p =
ρ
∂v
∂t
( )
+ v∇ ⋅ v (5.45)

dacă se ţine seama de ecuaţia (5.31):

( ) ⎛ v2 ⎞
v∇ v = ∇⎜⎜ ⎟⎟ − v × rot v (5.46)
⎝ 2⎠
Ecuaţiile Euler-Lamb au deci următoare formă vectorială:
1 ∂v ⎛ v2 ⎞
F − ∇p = + ∇⎜⎜ ⎟⎟ − v × rot v (5.47)
ρ ∂t ⎝ 2⎠
Considerând cazul când forţa exterioară F , care acţionează asupra unităţii de
masă a fluidului, derivă dintr-un potenţial U, putem scrie:
F = −∇U (5.48)
După cum se ştie, asemenea forţe se numesc conservative, deoarece sub
acţiunea lor un punct material îşi conservă în întregime energia sa mecanică
(cinematică plus potenţială), lucrul mecanic depinzând numai de extremităţile drumului
parcurs.
Ţinând seama de ecuaţia vectorială Euler-Lamb pentru fluidele incompresibile,
când ρ = ct , se poate scrie astfel:
⎛ p v 2 ⎞ ∂v
− ∇⎜⎜U + + ⎟⎟ = − v × rot v (5.49)
⎝ ρ 2 ⎠ ∂t
În cazul fluidelor compresibile, când ρ = ρ(p ) , introducând funcţia:

= F ( p)
dp dp
P=∫ =∫ (5.50)
ρ ρ ( p)
şi observând că
dF ( p ) d ⎡ 1 ⎤ 1
= F ' ( p)
dp
dp
= ∫
dp ρ ( p )
= ∫d⎢
⎣ ρ ( p ) ⎥
⎦
=
ρ ( p )
(5.51)

1
∇P = F ' ( p )∇p = ∇p (5.52)
ρ ( p)
ecuaţia vectorială Euler-Lamb ia forma:
⎛ v 2 ⎞ ∂v
− ∇⎜⎜U + P + ⎟⎟ = − v × rot v (5.53)
⎝ 2 ⎠ ∂t
Ecuaţiile (5.47) se simplifică corespunzător dacă mişcarea fluidului este
potenţială sau permanentă, în aceste cazuri având:
rot v = ∇ × v = ∇ × ∇ϕ = 0 (5.54)

54
respectiv
∂v ∂v ∂v 0 ∂v
= 0; v = v 0 v; = v + v0 =0 (5.55)
∂t ∂t ∂t ∂t
În proiecţii pe cele trei axe, ecuaţiile Euler-Lamb pentru fluidele incompresibile iau
forma:
∂ ⎛ p v 2 ⎞ ∂v
− ⎜⎜U + + ⎟⎟ = x + 2ω yω z − 2ω zω y
∂x ⎝ ρ 2 ⎠ ∂t
∂ ⎛ p v 2 ⎞ ∂v
− ⎜⎜U + + ⎟⎟ = y + 2ω zω x − 2ω xω z (5.56)
∂y ⎝ ρ 2 ⎠ ∂t
∂ ⎛ p v 2 ⎞ ∂v
− ⎜⎜U + + ⎟⎟ = z + 2ω xω y − 2ω yω x
∂z ⎝ ρ 2 ⎠ ∂t
unde
1
ω = rot v (5.57)
2
este vectorul turbion.

5.7. ANALIZA VECTORULUI VITEZĂ CARE INTRĂ ÎN ECUAŢIILE EULER-LAMB

Să considerăm ecuaţiile Euler-Lamb scrise sub forma vectorială:

⎛ p v2 ⎞ ∂v
− ∇⎜⎜ U + + ⎟⎟ = − v × rot v (5.58)
⎝ ρ 2 ⎠ ∂t
şi să analizăm variaţia locală a vectorului viteză din aceste ecuaţii, pentru regimurile
posibile de scuregere.
( )
Am văzut că viteza v este o funcţie vectorială de punct şi timp, v = v r, t .
Întrucât dorim să analizăm cum variază vectorul viteză, v , în acelaşi punct, de la
un moment la altul, vom considera viteza v ca pe o funcţie vectorială numai de timp,
adică v = v(t ) .
Notând cu v modulul şi cu v 0 versorul vectorului v , putem scrie vectorul şi
derivata lui locală sub formele:
v(t ) = v(t ) ⋅ v 0 (t ) (5.59)
∂ v ∂v ∂v 0
= v0 + v (5.60)
∂t ∂t ∂t
Avem de asemenea relaţia:

2
v0 = 1 (5.61)
care prin derivare dă:
∂v 0
2v 0 ⋅ =0 (5.62)
∂t

55
 Este evident că ecuaţia (5.62) are loc în două cazuri distincte:
∂v 0
=0 (5.63)
∂t
şi
∂v 0
⊥ v0 (5.64)
∂t
∂v0
adică perpendicular pe v 0 .
∂t
Ţinând seama de aceste observaţii, analiza ecuaţiilor (5.60) şi (5.62) conduce la
următoarele patru regimuri posibile de mişcare a fluidelor, caracterizate prin:
∂v ∂ v0 ∂v
- = 0 şi = 0 , adică =0 (5.65)
∂t ∂t ∂t
∂v ∂v 0 ∂v
- = 0 şi ⊥ v 0 , adică ⊥v (5.66)
∂t ∂t ∂t
∂v ∂ v0 ∂v
- ≠ 0 şi = 0 , adică v (5.67)
∂t ∂t ∂t
∂v ∂v0
- ≠ 0 şi ⊥ v0 (5.68)
∂t ∂t
Să analizăm pe rând aceste patru regimuri de mişcare a fluidelor.
∂v
- În primul caz, exprimat de ecuaţiile (5.65), avem regimul permanent ( = 0 ),
∂t
când vectorul viteză este constant atât ca mărime cât şi ca direcţie.
Cu alte cuvinte, printr-un punct din secţiunea firului de lichid toate particulele se
deplasează ci viteze constante ca modul, orientate riguros după aceeaşi direcţie. Acesta
este regimul permanent, cunoscut în literatura de specialitate.
În ceea ce priveşte acest regim, trebuie să menţionăm însă că dacă
invariabilitatea în timp a modulului vitezei se verifică experimental prin invariabilitatea în
timp a debitului unui curent de lichid, invariabilitatea direcţiei vitezei într-un punct de pe
firul de lichid se admite fără nici o confirmare experimentală, deoarece până în prezent
tehnica de laborator nu poate oferi posibilitatea verificării experimenatle a acestei
ipoteze. Este posibil ca liniaritatea firului de lichid să nu fie decât un fenomen optic.
- În cazul doi, exprimat de ecuaţiile (5.66), avem un regim nepermanent, care
admite că, într-un punct din secţiunea firului de lichid, viteza fluidului este constantă ca
modul dar variabilă ca direcţie.
Ceea ce este foarte important, este că în acest regim nepermanent – aşa cum
∂v
rezultă din ecuaţia (5.60), scrisă pentru = 0,
∂t
∂v ∂v0
vectorul este paralel cu vectorul şi deci, în conformitate cu ecuaţia
∂t ∂t
(5.62), el este perpendicular pe vectorul viteză v .
Acest adevăr rezultă de altfel şi din relaţia:

56
 ∂
∂t
( )
a ⋅b =
∂a
∂t
b+a
∂b
∂t
(5.69)

care pentru a = b = v dă:

∂v 2 ∂v
= 2v (5.70)
∂t ∂t
de unde rezultă:
∂v
v⋅
∂v ∂t
= (5.71)
∂t v
∂v
care, pentru = 0 , confirmă afirmaţia de mai sus şi arată, în acelaşi timp, că derivata
∂t
modulului unui vector nu este egală, în general, cu modulul derivatei vectorului.
Cu alte cuvinte, în acest regim de mişcare nepermanentă, printr-un punct din
secţiunea firului de lichid toate particulele se deplasează cu viteze constante ca modul,
dar direcţiile vitezelor pot varia, de la un moment la altul, cu câteva subunităţi de grad,
fără ca firul de lichid să-şi piardă, prin aceste variaţii, caracterul său liniar-optic.
∂v
- În cazul trei, exprimat de ecuaţiile (5,67), vectorul , , este paralel cu vectorul
∂t
viteză v ; într-un punct vectorul viteză, v , variază deci ca modul dar rămâne orientat
mereu după aceeaşi direcţie. În acest caz, componentele vitezei, la diferite momente,
sunt proporţionale:
v x1 v y1 v z1
= = (5.72)
v x2 v y2 v z2
Aşadar, ecuaţiile (5.67) descriu regimul nepermanent cunoscut în literatură.
În cazul patru, exprimat de ecuaţiile (5.68), vectorul viteză variază atât ca modul
cât şi ca direcţie, derivata locală a vitezei având deci două componente, una coliniară cu
v(t ) şi alta normală pe v(t ) :
∂ v ∂v ∂v 0 • •
= v0 + v = vc + vn (5.73)
∂t ∂t ∂t
În acest ultim caz firul de lichid se destramă iar mişcarea fluidului nu mai este
descrisă de ecuaţia (5.49).

57
 5.8 ECUAŢIA LUI BERNOULLI ÎN REGIM PERMANENT ŞI FĂRĂ FRECĂRI

Considerăm ecuaţia vectorială Euler-Lamb scrisă sub forma:

⎛ v2 ⎞ ∂v
− ∇⎜⎜ U + P + ⎟⎟ = − v × rot v (5.74)
⎝ 2 ⎠ ∂t
pe care ne propunem s-o integrăm atât în cazul regimului permanent cât şi în cazul
regimului nepermanent.
∂v
În cazul regimului permanent având = 0 , ecuaţia (5.74) devine:
∂t
⎛ v2 ⎞
− ∇⎜⎜ U + P + ⎟⎟ = − v × rot v (5.75)
⎝ 2 ⎠
Înmulţind scalar ecuaţia () cu d r („ d r ” fiind o creştere elementară a vectorului de
poziţie „ r ”, ce caracterizează poziţia particulei de fluid în spaţiul mişcării) obţinem:
⎛ v2 ⎞
( )
− d⎜⎜ U + P + ⎟⎟ = −d r ⋅ v × rot v
2 ⎠
(5.76)
⎝
Cum rot v = 2ω , ecuaţia (5.76) poate fi scrisă sub forma:
dx dy dz
⎛ v2 ⎞
d⎜⎜ U + P + ⎟⎟ = 2 v x vy vz (5.77)
⎝ 2 ⎠
ω x ωy ωz
Determinantul din ecuaţia (5.77) este nul în cazurile când:
dx dy dz
(1) = = (5.78)
vx vy vz
dx dy dz
(2) = = (5.79)
ωx ω y ωz
(3) ω x = ω y = ωz = 0 (5.80)
vx vy vz
(4) = = (5.81)
ω x ω y ωz
Ecuaţiile (5.78) reprezintă ecuaţiile diferenţiale ale liniilor de curent, ecuaţiile
(5.79) reprezintă ecuaţiile diferenţiale ale liniilor de vârtej, iar ecuaţiile (5.80) corespund
mişcării potenţiale.
Cazul (4) corespunde mişcării elicoidale, când vectorul viteză v este paralel cu
vectorul turbion ω .
Aşadar, ecuaţia (5.77) poate fi integrată cu uşurinţă de-a lungul liniei de curent,
de-a lungul liniei de vârtej, în cazul mişcării elicoidale şi în cazul mişcării potenţiale,
obţinându-se relaţia:
v2
U+P+ = C = const. (5.82)
2
în care constanta C ia valori diferite pentru fiecare linie de curent şi pentru fiecare linie
de vârtej; constanta C păstrează aceeaşi valoare numerică pentru întregul curent

58
potenţial şi o altă valoare numerică pentru întregul curent elicoidal.
Ecuaţia (5.82) reprezintă, în formă primară, ecuaţia lui Bernoulli în cazul mişcării
permanente a unui fluid barotrop, când ρ = ρ(p ) .
p
Dacă fluidul este incompresibil funcţia de presiune P se va înlocui prin „ ”,
ρ
ecuaţia (5.82) luând forma:
p v2
U + + =C (5.83)
ρ 2
Dacă axa oz a sistemului de coordonate este verticală, orientată în sus,
potenţialul U este:
U = g z +C (5.84)
iar ecuaţia Bernoulli, ca ecuaţia a sarcinilor, pentru un fluid ideal, incompresibil, ia forma:
v2 p
+ +z =C (5.85)
2g γ
unde termenii din membrul întâi, cu dimensiunea unei lungimi, reprezintă:
v2
- sarcina cinetică
2g
p
- sarcina piezometrică
γ
z – sarcina de poziţie (sau înălţime de poziţie)
Sarcina cinetică reprezintă înălţimea la care s-ar ridica în vid un punct material
aruncat vertical, în sus, cu o viteză iniţială v, egală cu viteza particulei lichide
considerate.
Sarcina piezometrică reprezintă înălţimea coloanei de lichid corespunzătoare
presiunii „p” a particulei de lichid.
În sfârşit, sarcina de poziţie (sau înălţimea de poziţie) exprimă înălţimea la care
se află particula de lichid analizată, faţă de un plan reper orizontal, ales arbitrar.
Referindu-se la linia de curent, ecuaţia lui Bernoulli, ca ecuaţie a sarcinilor, se
enunţă astfel:
„în regimul permanent al unui fluid ideal, incompresibul, supus acţiunii unor forţe
conservative, suma sarcinilor cinetică, piezometrică şi de poziţie păstrează o valoare
constantă de-a lungul unei linii de curent”.
Înmulţind ecuaţia (5.85) succesiv cu greutatea specifică γ şi cu greutatea de fluid
G, rezultă ecuaţia lui Bernoulli ca ecuaţie a presiunilor:
v2
ρ + p + γz = const. (5.86)
2
respectiv ca ecuaţie a energiilor:
v2 p
G⋅ + G + Gz = const. (5.87)
2g γ
Termenii din primul membru al ecuaţiei (5,86) reprezintă, în ordinea succesivă a
lor, presiunea dinamică, presiunea piezometrică (statică) şi presiunea de poziţie, iar
termenii din primul membru al ecuaţiei (5.87), în aceeaşi ordine, reprezintă energia
cinetică, energia de presiune şi energia de poziţie.

59
 De aici rezultă că ecuaţia lui Bernoulli reprezintă legea conservării energiei într-o
secţiune oarecare a firului de lichid ideal incompresibil.
În cazul fluidelor uşoare (cum ar fi aerul), când greutatea specifică este foarte
mică, aproape neglijabilă, ultimul termen din ecuaţia (5,87) dispare, ecuaţia luând forma:
v2
ρ + p=C (5.88)
2
Pentru un fluid barotrop (compresibil), ecuaţia lui Bernoulli, ca ecuaţie a sarcinilor
este:
v2 dp
+∫ +z = const. (5.89)
2g γ ( p)
Ecuaţia lui Bernoulli eset una dintre cele mai importante ecuaţii ale Hidrodinamicii
şi ea a fost publicată de către Daniel Bernoulli în Hidrodinamica, în anul 1738.

5.9. ECUAŢIA LUI BERNOULLI ÎN REGIM NEPERMANENT

În cele ce urmează ne propunem să integrăm ecuaţia vectorială Euler-Lamb de-

a lungul unei linii de curent, în cazul mişcării nepermanente a fluidului. În acest scop
vom înmulţi scalar ecuaţia (5.53) cu un element d r al liniei de curent:
⎛ v2 ⎞
2⎠
∂v
( )
− ∫ ∇⎜⎜U + P + ⎟⎟ d r = ∫ d r − ∫ v × rot v ⋅ d r
∂t
(5.90)
⎝
Cum produsul mixt
( )
v × rot v ⋅ d r = 0 (5.91)
ecuaţia (5.90) ia forma:
⎛ v2 ⎞ ∂v
− ∫ ∇⎜⎜U + P + ⎟⎟ ⋅ d r = ∫ ⋅ d r (5.92)
⎝ 2⎠ ∂t
de unde rezultă ecuaţia lui Bernoulli, în regim nepermanent:
v2 ∂v
U + P + + ∫ d r = C (t ) (5.93)
2 ∂t
Calculând integralele din ecuaţia (5.93) pe o porţiune a liniei de curent, de la M la
N, ecuaţia lui Bernoulli ia forma:
⎛ v2 ⎞ ⎛ v2 ⎞ ∂v
⎜⎜U + P + ⎟⎟ − ⎜⎜U + P + ⎟⎟ = ∫ ⋅ dr (5.94)
⎝ 2 ⎠M ⎝ 2 ⎠ N MN ∂t
Menţionăm însă că ecuaţia lui Bernoulli, (5.94), pentru regimul nepermanent, se
referă numai la cazul (3) de la paragraful precedent, când vectorul viteză v(t ) este
∂v ∂v
paralel cu vactorul derivatei sale, , iar derivata modulului vitezei, , este egalăcu
∂t ∂t
∂v
modulul derivatei acestui vector, .
∂t
În acest caz, având deci:

60
 ∂v
v⋅ cos 0 o
∂v ∂t ∂v
= = (5.95)
∂t v ∂t
ecuaţia lui Bernoulli, pentru regimul nepermanent, analizat mai sus, se poate scrie şi
sub forma:
v2 ∂v
U +P+ +∫ d r = C (t ) (5.96)
2 ∂t
deoarece v d r .
Referindu-ne la cazul 2/ de la paragraful precedent când vectorul viteză v(t ) este
∂v ∂v
perpendicular pe vectorul derivatei sale, , vom avea ⋅ d r = 0 . În consecinţă,
∂t ∂t
ecuaţiile (5.93) şi (5.94) devin respectiv:
v2
U +P+ =C (5.97)
2
⎛ v2 ⎞ ⎛ v2 ⎞
sau ⎜⎜U + P + ⎟⎟ = ⎜⎜U + P + ⎟⎟ (5.97)
⎝ 2 ⎠M ⎝ 2 ⎠N

5.10 ECUAŢIA LUI BERNOULLI PENTRU MIŞCAREA RELATIVĂ A

LICHIDULUI IDEAL INCOMPRESIBIL

Să considerăm scurgerea unui fluid ideal incompresibil printr-un canal care se

roteşte în jurul unei axe oarecare cu viteza unghiulară „ω” constantă (fig. 5.8).
Pentru a obţine ecuaţia lui Bernoulli în acest caz, vom relua ecuaţia (5.87) şi vom
determina potenţialul U considerând toate forţele care acţionează asupra lichidului.
Menţionăm că în această ecuaţie v reprezintă acum viteza relativă a lichidului
faţă de canalul care se roteşte cu viteza constantă u = rω .
Este evident că asupra lichidului acţionează, în acest caz, pe lângă acceleraţia
gravitaţională g şi acceleraţia ω 2 ⋅ r corespunzătoare mişcării lui circulare, în care r
reprezintă distanţa dintre punctul considerat şi axa de rotaţie.
Componentele rezultantei forţelor masice care acţionează asupra unităţii de
masă lichidă cor fi deci:
Fx = ω 2 ⋅ x
Fy = ω 2 ⋅ y (5.98)
Fz = − g
(acceleraţia ω 2 r acţionează în planul xoy, iar axa oz este orientată în sus, pe verticală).
Potenţialul U se determină folosind ecuaţia:
− dU = Fx dx + Fy dy + Fz dz (5.99)
unde Fx, Fy şi Fz sunt date de relaţiile (5.98).

61
 ω
u1

v1
u2
O
rω 2

v2

Fig. 5.8

Prin integrarea ecuaţiei (5.99) se obţine:

ω 2r 2
U =gz− +C (5.100)
2
dat fiind că r 2 = x 2 + y 2 .
Introducând ecuaţia (5.100) în ecuaţia (5.83) rezultă ecuaţia lui Bernoulli pentru
mişcarea relativă a unui lichid incompresibil:
v2 ω 2r 2 p
− + +z =C (5.101)
2g 2g γ
sau
v2 − u 2 p
+ +z=C (5.102)
2g γ
În teoria maşinilor hidraulice, viteza relativă a lichidului se notează obişnuit cu w,
rămânând notaţia v pentru viteza absolută a lichidului.
Folosind deci notaţia w pentru viteza relativă, ecuaţia (5.102), scrisă pentru două
particule situate pe aceeaşi linie de curent, devine:
w12 − u12 p1 w22 − u 22 p2
+ + z1 = + + z2 (5.103)
2g γ 2g γ

62
 5.11. APLICAŢII ALE ECUAŢIEI LUI BERNOULLI

Pentru a vedea modul cum se aplică ecuaţia lui Bernoulli vom considera câteva
exemple concrete.

Formula lui Torricelli

Considerăm un rezervor plin cu apă şi prevăzut cu un orificiu lateral de secţiune

foarte mică în comparaţie cu secţiunea rezervorului (fig. 5.9).
Luând ca plan de reper planul care trece prin axa orificiului, vom scrie ecuaţia lui
Bernoulli în punctele 1 şi 2 ale unui fir de lichid şi vom identifica apoi fiecare termen în
parte.
Avem:
v12 p1 v2 p
+ + z1 = 2 + 2 + z 2 (5.104)
2g γ 2g γ
Viteza de coborâre a feţei libere a lichidului din rezervor, v1, fiind mult mai mică
decât viteza de scurgere prin orificiu, v2, se consideră v1 = 0 şi v2 = v.
În punctele 1 şi 2 ale firului de lichid acţionează presiunea atmosferică, deci
p1 = p 2 = p atm , iar z1 = h şi z 2 = 0 .

N N

Fig. 5.9

Viteza de curgere prin orificiu va fi dată deci de formula lui Torricelli:

v = 2gh (5.105)
care corespunde vitezei de cădere în vid a unui solid.
Din cauza frecării lichidului, viteza reală de scurgere va fi însă puţin mai mică
decât viteza teoretică dată de formula lui Torricelli.

63
 Tubul Venturi

Acest tub constă din două tronsoane tronconice unite prin bazele lor mici şi
prevăzute cu prize pentru piezometre.
El înlocuieşte o porţiune orizontală de conductă şi serveşte la măsurarea
debitului ei de lichid (fig 5.10).

p1
γ p2
γ

v1 v2

N N

A2

A1

Fig. 5.10

Fie A1 şi A2 secţiunea de intrare şi secţiunea strangulată a tubului Venturi; fie, de

asemenea v1, v2, p1, p2, respectiv vitezele şi presiunile lichidului în secţiunile A1 şi A2.
Luând ca plan de reper axa conductei, ecuaţia lui Bernoulli este:
v12 p1 v 22 p 2
+ + z1 = + + z2 (5.106)
2g γ 2g γ
Cum z1 = z 2 = 0 , rezultă
v 22 − v12 p1 p 2
= − (5.107)
2g γ γ
sau
⎛ v2 ⎞
v12 ⎜⎜ 22 − 1⎟⎟ = 2gh (5.108)
⎝ v1 ⎠
unde

64
 p1 p 2
h= − (5.109)
γ γ
Ţinând seama de ecuaţia de continuitate, A1 v1 = A 2 v 2 , ecuaţia (5.108) devine:
⎛ 1 1 ⎞
v12 A12 ⎜⎜ 2 − 2 ⎟⎟ = 2gh (5.111)
⎝ A 2 A1 ⎠
rezultând debitul teoretic:
2gh
Q= (5.112)
1 1
2
− 2
A 2 A1

Debitul real se obţine înmulţind debitul teoretic cu un coeficient de corecţie,

determinat de etaloanele tubului venturi.

65
 5.12. TEOREMA MOMENTULUI IMPULSULUI

Să reluăm mişcarea nepermanentă a unui fluid, omogen şi incompresibil, printr-

un volum oarecare τ, limitat de suprafaţa σ. Fie dτ un volum elementar de fluid şi r -
vectorul de poziţie al centrului său în raport cu originea sistemului de referinţă. Notând
( )
cu v r, t viteza fluidului de volum dτ, masa de fluid ρdτ va fi supusă forţei elementare de
inerţie:
dv
Fi = − ρ dτ ( 5.113)
dt

Momentul forţei elementare de inerţie faţă de punctul O (originea sistemului de

referinţă) este:
⎛ dv ⎞
dt ⎠
( )d
d M i = r × ⎜⎜ − ρ dτ ⎟⎟ = −ρ r × v dτ ( 5.114)
dt
⎝

66
deoarece
d
dt
( dr
dt
)
r×v = ×v+ r×
dv
dt
= v× v + r×
dv
dt
= r×
dv
dt
( 5.115)

Momentul rezultant al forţelor de inerţie este:

d
M i = ∫ d M i = − ∫ ρ r × v dτ
dt
( ) ( 5.116)
τ τ

Dacă d I = ρ v dτ este impulsul elementar, iar d K - momentul impulsului

elementar, exprimat prin:
d K = r × vρdτ ( 5.117)

momentul rezultant al impulsului (sau momentul cinetic) este:

K = ∫ r × vρdτ ( 5.118)
τ

Calculând derivata în raport cu timpul a momentului rezultant al impulsului,

obţinem:
dK
dt
= ∫ρ
d
dt
(
r × v dτ = −M i ) ( 5.119)
τ

adică derivata în raport cu timpul a momentului rezultant al impulsului este egală cu

momentul rezultant al forţelor de inerţie luat cu semn schimbat.
Pentru a calcula integrala din relaţia ( 5.119), vom scrie:
d d
ρ ρ ( ∂
)
r × v = ρ r × v + ρ⎢
∂t
⎡∂
(r × v vx + )
∂
(
r × v vy +
∂
) ( ⎤
)
r × v vz ⎥ = ( )
dt dt ⎣ ∂x ∂y ∂z ⎦
=ρ
∂
∂t
(r×v +
∂
∂x
) [ ( )]
ρv x r × v +
∂
∂y
ρv y r × v +
∂
∂z
[ ( )]
ρv z r × v − [ ( )]
( 5.120)
( )
⎡∂
− r × v ⎢ (ρv x ) +
∂
∂y
(ρv y ) + ∂ (ρv z )⎤⎥ =
∂z
⎣ ∂x ⎦
∂
(
= ρ r×v +
∂t
∂
∂x
) [ ( )]
ρv x r × v +
∂
∂y
ρv y r × v +
∂
∂z
[ ( )]
ρv z r × v [ ( )]
Procedând la fel ca la teorema impulsului, putem scrie:
d
dt
( ) ∂
( ) [ ( )] [ ( )]
ρ r × v = ρ r × v + i ⋅ ∇ ρv x r × v + j ⋅ ∇ ρv y r × v + k ⋅ ∇ ρv z r × v
∂t
[ ( )] ( 5.121)
În baza relaţiei (5.121) vom retranscrie relaţia (5.119) sub forma:

67
− Mi =
dK d
( ) [ ( )] [ ( )] [ ( )]
= ∫ ρ r × v dτ + i ∫ ∇ ρv x r × v ⋅ dτ + j∫ ∇ ρv y r × v ⋅ dτ + k ∫ ∇ ρv z r × v ⋅ dτ
dt τ dt τ τ τ

( 5.122)

− Mi =
dK ∂
( ) [( ) ] [( ) ] [( ) ]
= ∫ ρ r × v dτ + i ∫ ρv x r × v ⋅ n dσ + j∫ ρv y r × v ⋅ n dσ + k ∫ ρv z r × v ⋅ n dσ
dt τ ∂t σ σ σ

( 5.123)
sau

− Mi =
dK ∂
( ) ( )( )
= ∫ ρ r × v dτ + ∫ ρ r × v ⋅ v ⋅ n dσ
dt τ ∂t
( 5.124)
σ

∫ ρ ∂t (r × v )dτ , egal cu ( )
∂ ∂
∂t ∫τ
Termenul ρ r × v dτ , reprezintă variaţia în unitatea de
τ

timp a momentului impulsului corespunzător fluidului din volumul τ, iar termenul

( )( )
∫ ρ r × v ⋅ v ⋅ n dσ reprezintă fluxul (sau debitul) momentului impulsului prin suprafaţa
σ

inchisă „σ” ce delimitează volumul τ. Denumirea de „debit al momentului impulsului” este

justificată de unitatea de măsură a acestei mărimi fizice, care este de forma:
unitatea de măsură a momentului impulsului
unitatea de măsură a timpului
În cazul mişcării permanente a fluidului, relaţia ( 5.124) devine:
− Mi =
dK
dt ∫σ
( )( )
= ρ r × v ⋅ v ⋅ n dσ ( 5.125)

sau, urmând raţionamentele utilizate în demonstrarea teoremei impulsului:

− Mi =
dK
dt
( )
= ∫ r × v dM − ∫ r × v dM ( ) ( 5.126)
∑ σ e ∑ σ i

Dacă suprafeţele σe şi σi sunt plane, având versorii normalelor exterioare n e şi

n i , iar viteza fluidului păstrează câte o valoare constantă în fiecare punct al acestor
suprafeţe, de forma v = v e , respectiv v = v i , vom putea scrie:
( ) ( ) ( )( ) ( )
∫ r × v dM = σ∫ r × v e ρ v e ⋅ n e dσ = −ρ v e ⋅ n e σ∫ v e × r dσ = −ρ v e ⋅ n e v e × σ∫ r dσ =
σe e e e ( 5.127)
( ) ( )(
= −ρ v e ⋅ n e v e × r 0 e σ e = ρ v e ⋅ n e r 0 e × v e σ e)
şi, cu totul asemănător:
( ) ( )(
∫ r × v dM = −ρ vi ⋅ n i r 0i × v i σi ) ( 5.128)
σi

unde r 0 e şi r 0i reprezintă vectorii de poziţie ai centrelor de greutate ale suprafeţelor σe,

respectiv σi.
Să mai observăm că:

68
 ( )
ρ v e ⋅ n e σ e = ρQ e = M e
( 5.129)
( )
− ρ v i ⋅ n i σ i = ρQ i = M i
unde Qe, Qi şi Me. Mi reprezintă debitele de volum, respectiv de masă prin suprafeţele σe
şi σi.
În baza relaţiilor (5.129) vom putea retranscrie relaţiile (5.127) şi (5.128), astfel:
( )
∫ r × v dM = M e r 0e × v e ( ) ( 5.130)
σe

∫ (r × v )dM = M (r
σi
i 0i × vi ) ( 5.131)

Aşadar, putem scrie:

( ) ( )
∫ r × v dM = ∑ σ∫ r × v dM = ∑ M e r 0e × v e ( ) ( 5.132)
∑ σe e

( ) ( )
∫ r × v dM = ∑ σ∫ r × v dM = ∑ M i r 0i × v i ( )
∑ σi i

astfel încât relaţia (5.129) capătă forma:

− Mi =
dK
dt
(
= ∑ M e r 0e × v e − ∑ M i r 0i × v i ) ( ) ( 5.133)

Pe de altă parte, este evidentă relaţia:

−Mi =Mm +M p =Me (5.134)

unde M m şi M p reprezintă momentul forţelor masice, respectiv al forţelor de presiune

în raport cu originea sistemului de referinţă (fiind, după cum se ştie, momente ale
forţelor exterioare fluidului din volumul τ).
Cu această precizare, ecuaţia (5.114) a teoremei momentului impulsului ia
următoarea formă finală:
( )
M e = ∑ M e r 0e × v e − ∑ M i r 0i × v i (
( 5.135) )
şi se enunţă astfel:
„În regimul permanent al fluidelor ideale, suma vectorială a momentelor forţelor
exterioare care acţionează asupra unui volum τ de fluid, limitat de suprafaţa σ, este
egală cu momentul fluxului de impuls prin secţiunile de ieşire (din volumul τ) minus
momentul fluxului de impuls prin secţiunile de intrare (în volumul τ)”.

5.13 CIRCULAŢIA VITEZEI

Fie C un contur închis fixat în spaţiul ocupat de un fluid în mişcare, iar M, un

punct al acestui contur prin care fluidul trece cu viteza v (fig. 5.11).
Notând cu α unghiul dintre vectorul viteză şi tangenta s în punctul M al conturului,
produsul de forma v ds ⋅ cos α , integrat cu un anumit sens de parcurgere de-a lungul
arcului AB, reprezintă integrala curbilinie a vitezei de-a lungul arcului AB.

69
 z V
S
α
B M

C A

x
Fig. 5. 11

Această integrală, calculată de-a lungul întregului contur C, se numeşte circulaţia

vitezei şi se notează cu
Γ = ∫ v ds cos α ( 5.136)
C

Observând că expresia de sub integrală reprezintă produsul scalar dintre vectorii

v(v x , v y , v z ) şi d s (dx, dy, dz ) se poate scrie:
Γ = ∫vds ( 5.137)
C

sau,
Γ = ∫ (v x dx + v y dy + v z dz ) (5.138)
C

Cum circulaţia vitezei ţine seamă de sensul de integrare, este evident că

ΓAMBA = −ΓAMBA (5.139)
Este evidentă, de asemenea, relaţia:
ΓAMBA = ΓAMB + ΓBA (5.140)

70
 CAP 6. DINAMICA FLUIDELOR VÂSCOASE

6.1 ECUAŢIA DE MIŞCARE A UNUI FLUID REAL

La studiul curgerii fluidelor ideale nu am luat în consideraţie forţa tangenţială
de frecare care ia naştere între două straturi de fluid real care alunecă unul peste
altul şi care are expresia data de legea lui Newton
dv
F r = −η S (6.1)
dt
fiind proporţională cu gradientul de viteză existent între diferitele straturi de fluid, deci
în direcţie perpendiculară pe direcţia de mişcare şi cu suprafaţa S de contact între
două straturi vecine. Semnul “–” arată că forţa de frecare este îndreptată în sens
contrar sensului de curgere a fluidului. În expresia forţei de frecare (1.88) factorul de
proporţionalitate η se numeşte coeficient de vâscozitate dinamică a cărui valoare
este dependentă de natura fluidului şi de temperatură, fiind cuprins într-un interval
larg de valori.
În stabilirea ecuaţiei de mişcare a unui fluid vâscos trebuie luată în
considerare şi această forţă de frecare internă care se opune mişcării fluidului, astfel
încât pentru un element de fluid cu volumul dV , ecuaţia de mişcare devine:
r
dv r r r
ρ dV = dF S + dFV − dF r , (6.2)
dt
care pentru unitatea de masă de fluid este
r
dv 1 r r
= − grad p + f − f r , (6.3)
dt ρ
r
unde f r este forţa de frecare internă corespunzătoare unităţii de masă.
z

z + dz vx
dFr x
z
∂v x S
∂z

0 x
Fig. 6.1
r
Pentru deducerea expresiei lui f r se consideră un fluid real care se mişcă pe
direcţia axei x sub forma unor pături subţiri de fluid care se freacă între ele (fig. 6.1).
Din acest fluid se ia un element cu volumul dV care are suprafaţa de contact cu
straturile vecine S şi lăţimea dz .

71
 '
Asupra acestui element de fluid acţionează forţa de frecare dF rx la nivelul z unde
viteza lichidului este v x ( z ) şi forţa dF rx ''
pentru coordonata ( z + dz ) unde viteza
∂v x
este v x ( z + dz ) = v x ( z ) + dz , deci
∂z
' dv x ( z )
dF rx = −η S
dz
şi
d ⎡ ∂v x ⎤
⎢v x ( z ) +
'
dF rx = −η ⎥S.
dz ⎣ ∂z ⎦
Forţa rezultantă care acţionează asupra elementului de fluid este
'' ' d ⎛ dv x ⎞
dF rx = dF rx − dF rx = −η ⎜ ⎟ dz S
dz ⎜⎝ dz ⎟⎠
∂ 2v x
sau dF rx = −η dV . (6.4)
∂z2
dF rx dF rx η ∂ 2v x
Deci f rx = = =− . (6.5)
dm ρ dV ρ ∂z2
Dacă gradientul de viteză nu are direcţia axei Ox, ci o direcţie arbitrară, mişcarea
efectuându-se pe direcţia Ox:
η ⎛ ∂ 2v x ∂ 2v x ∂ 2v x ⎞
⎟ = − η ∇ 2v .
f rx = − ⎜ + + (6.6)
ρ ⎜ ∂x2 ⎟ x
∂y 2
∂z2 ρ
⎝ ⎠
Pentru o mişcare a fluidului pe o direcţie arbitrară, în afara componentei f r x pe
direcţia axei Ox, există componente ale forţei de frecare şi corespunzător direcţiilor y
şi z, care în analogie cu (6.3) au expresiile
η 2
fry = − ∇ vy, (6.6)
ρ
η
f rz = − ∇ 2v z . (6.7)
ρ
Forţa de frecare globală care acţionează asupra elementului de fluid se obţine prin
reunirea celor trei componente
r η r η r
fr = − ∇ 2 v = − Δ v . (6.8)
ρ ρ
Introducând această expresie în ecuaţia (6.1) se obţine:
r
∂v r r 1 r r
+ (v ∇ )v = − (∇p − η Δv ) + f , (6.9)
∂t ρ
care este ecuaţia de mişcare a unui fluid real, cunoscută sub denumirea de
ecuaţia Navier – Stokes.

72
 6.2 CURGEREA FLUIDELOR VÂSCOASE PRIN CONDUCTE

Ecuaţia de mişcare Navier – Stokes poate fi aplicată la curgerea staţionară a

unui fluid vâscos, aflat în câmp gravitaţional, printr-o conductă cilindrică orizontală de
r
dv
lungime l şi rază R. În aceste condiţii = 0 deoarece curgerea este staţionară şi
r dt
f = 0 , fiindcă greutatea fluidului nu influenţează mişcarea orizontală a acestuia, deci
ecuaţia de mişcare (6.9) devine:
r
∇p − η Δv = 0 . (6.10)
Presupunem că în conducta orizontală curgerea are loc datorită diferenţei de
presiune dintre capetele conductei şi în condiţii de staţionaritate a gradientului
presiunii, poate fi înlocuit prin:
p 2 − p1
∇p = . (6.11)
l
Dată fiind simetria cilindrică a
z mişcării, este convenabil să se
treacă de la coordonatele carteziene
x, y, z la coordonatele cilindrice r, ϕ ,
P (x,y ,z ) z (fig. 6.2) între care există
următoarele legi de transformare
y
r = x 2 + y 2 , ϕ = arc tg ,
γ y x
ϕ z = z;
respectiv
x x = r cos ϕ , y = r sin ϕ ,
Fig. 6.2 z = z.

În coordonate cilindrice laplaceianul vitezei are expresia:

r r r
r 1 ∂ ⎛⎜ ∂ 2 v ⎞⎟ 1 ∂ 2v ∂ 2v
Δv = r + + . (6.12)
r ∂ x ⎜ ∂ r ⎟ r 2 ∂ϕ 2 ∂ z 2
⎝ ⎠
Deoarece vitezar
de curgere a fluidului variază numai în lungul razei conductei, din
expresia lui Δv rămâne numai primul termen şi ecuaţia (1.98) devine:
1 d ⎛ dv ⎞ p 2 − p 1
η ⎜r ⎟= , (6.13)
r dr ⎜⎝ dr ⎟⎠ l
⎛ dv ⎞ p 2 − p 1
care poate fi scrisă sub forma d ⎜⎜ r ⎟⎟ = r dr , care prin integrare conduce
⎝ dr ⎠ ηl
la
dv p 2 − p 1 r 2
r = + C 1, (6.14)
dr ηl 2
unde C 1 = 0 deoarece pentru r = 0 (pe axa conductei) (fig. 6.2), viteza fluidului este
dv
maximă, deci = 0 . Ecuaţia (6.14) poate fi scrisă sub forma:
dr
73
 p 2 − p1
dv = r dr (6.15)
2ηl
care prin integrare devine:
v p 2 − p1 r
∫ dv = ∫ r dr . (6.16)
0 2ηl R
l

dr
R
r

p1 p2
Fig. 6.3

Limitele de integrare ale primei integrale sunt determinate de valorile vitezei la

diferite distanţe faţă de axa conductei, astfel când raza este r, viteza este v, iar la
peretele conductei când r = R , viteza este nulă. Din (6.16) se obţine:
v=
4ηl
(
p 2 − p1 2
r −R2 . ) (6.17)

Cunoaşterea legii de variaţie a vitezei permite determinarea debitului volumic al

fluidului care curge prin conductă, care pentru o arie dS este:
dQ V = v dS . (6.18)
Considerăm o pătură de fluid care are grosimea dr cuprinsă între r şi r + dr şi a
cărui suprafaţă transversală este
d S = 2 π r dr , (6.19)
deci debitul volumic prin această suprafaţă este:
( p 2 − p 1 )π 2
dQ V =
2ηl
( )
r r − R 2 dr . (6.20)

Debitul total al fluidului prin conductă este

π ( p 2 − p1 ) R π ( p 2 − p1 ) 4
QV =
2η l
( 2 2
)
∫ r r − R dr =
8η l
R (6.21)
0
Relaţia (6.21) este relaţia Hagen – Poiseuille şi ea arată că în cazul unei curgeri
laminare a unui fluid real printr-o conductă orizontală, debitul volumic al fluidului este
proporţional cu puterea a patra a razei conductei şi invers proporţional cu lungimea
ei.
Caracterizarea regimului de curgere laminar sau turbulent prin conductă se
face cu ajutorul numărului adimensional al lui Reynolds
2ρ Rv
Re = . (6.22)
η
Astfel, dacă R e < 2300 curgerea este laminară şi este turbulentă dacă R e > 2300 .
74
 7 MIŞCAREA POTENŢIALĂ

7.1. Proprietăţile principale ale mişcării potenţiale

Mişcarea fluidului în care vectorul turbion este nul în orice moment şi în orice
punct din spaţiul mişcării se numeşte mişcare potenţială.
Având deci:
1 ⎛ ∂v ∂v y ⎞
ω x = ⎜⎜ z − ⎟=0
2 ⎝ ∂y ∂z ⎟⎠
1 ⎛ ∂v ∂v ⎞
ωy = ⎜ x − z ⎟ = 0 (7.1)
2 ⎝ ∂z ∂x ⎠
1 ⎛ ∂v y ∂v x ⎞
ωz = ⎜⎜ − ⎟=0
2 ⎝ ∂x ∂y ⎟⎠
observăm că aceste relaţii sunt satisfăcute numai dacă există o funcţie ϕ(x , y, z, t ) , care
satisface condiţiile:
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
vx = ; vy = ; vz = ; (7.2)
∂x ∂y ∂z
ceea ce înseamnă
v = ∇ϕ (7.3)
Funcţia ϕ (x, y, z , t ) se numeşte potenţialul vitezelor.
Aşadar, în mişcarea potenţială, proiecţiile vitezei pe axele x, y şi z sunt egale
respectiv cu derivatele funcţiei φ după aceste direcţii.
Pentru a arăta că această proprietate se menţine pentru orice direcţie,
considerăm în curentul potenţial un punct M, prin care fluidul trece cu viteza v ;

v S

s
vs

x
Fig. 7. 1

75
 Fie s o direcţie arbitrară ce trece prin punctul M (fig. 6.1).
( )
Notând cosinuşii directori ai direcţiei s respectiv prin cos s, x , cos s, y ( ) şi
( )
cos s, z , versorul direcţiei s va fi:
( ) ( ) ( )
s 0 = cos s, x i + cos s, y j + cos s, z k (7.4)
Pe de altă parte proiecţia vectorului v pe direcţia s este dată de relaţia:
( ) ( ) ( )
vs = v ⋅ s = v x cos s, x + v y cos s, y + v z cos s, z (7.5)
care, în cazul mişcării potenţiale, ia forma:
vs =
∂ϕ
∂x
( )
⋅ cos s, x +
∂ϕ
∂y
( )
⋅ cos s, y +
∂ϕ
∂z
( )
⋅ cos s, z (7.6)

Deoarece:
( )
cos s, x =
dx
ds
( )
cos s, y =
dy
ds
(7.7)

( )
cos s, z =
dz
ds
relaţia (6.6) va reprezenta chiar derivata potenţialului vitezelor după direcţia s:
∂ϕ dx ∂ϕ dy ∂ϕ dz ∂ϕ
vs = ⋅ + ⋅ + ⋅ = (7.8)
∂x ds ∂y ds ∂z ds ∂s

Din cele de mai sus rezultă că, în curentul potenţial, proiecţia vitezei fluidului pe
o direcţie oarecare este egală cu derivata potenţialului de viteză după acea direcţie.
În particular, dacă raportăm mişcarea fuidului la un sistem de coordonate poalre
în plan, fig. , avem:
∂ϕ
vr = (7.9)
∂r
∂ϕ 1 ∂ϕ
vs = = ⋅ (7.10)
∂s r ∂θ
deoarece
s

θ
x
Fig. 7.2

76
 Dacă pe o suprafaţă din spaţiul mişcării potenţialul păstrează o valoare
constantă, suprafaţa respectivă se numeşte suprafaţă echipotenţială.
Pe o suprafaţă echipotenţială avem satisfăcută relaţia:
∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ
dϕ = ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ dz = 0 (7.11)
∂x ∂y ∂z
sau
dϕ = ∇ϕ ⋅ d r = v ⋅ d r = 0 (7.12)

d r fiind un element de arc situat în planul tangent, într-un punct oarecare, la suprafaţa
echipotenţială.
Din ecuaţia (7.12) deducem că fluidul traversează ortogonal suprafeţele
echipotenţiale.
În cazul mişcării potenţiale, ecuaţia de continuitate devine:
∂v x ∂v y ∂v z ∂ 2 ϕ ∂ 2 ϕ ∂ 2 ϕ
+ + = 2 + 2 + 2 =0 (7.13)
∂x ∂y ∂z ∂x ∂y ∂z

ceea ce înseamnă că potenţialul vitezelor, φ, este o funcţie armonică (deoarece verifică

ecuaţia lui Laplace, Δϕ = 0 ).
Pentru o astfel de mişcare, circulaţia vitezei de-a lungul unei curbe oarecare, cu
extremităţile A şi B, capătă forma:
B B
⎛ ∂ϕ ∂ϕ ∂ϕ ⎞ B
ΓAB = ∫ v ⋅ d r = ∫ ⎜⎜ ⋅ dx + ⋅ dy + ⋅ dz ⎟⎟ = ∫ dϕ = ϕ B − ϕ A (7.14)
A A⎝
∂x ∂y ∂z ⎠ A

nedepinzând, deci, de forma şi lungimea curbei, ci numai de valorile potenţialului φ în

punctele extreme, A şi B, ale curbei.
Dacă potenţialul vitezelor este o funcţie uniformă, din relaţia (7.14) deducem că,
pe o curbă închisă (adică A=B), circulaţia vitezei este nulă.

7.2. Noţiunea de mişcare plană

Mişcarea fluidului se numeşte plană sau bidimensională, dacă toate particulele

care se găsesc pe aceeaşi perpendiculară au un plan imobil, numit plan director, se
deplasează paralel cu acest plan, având toate vitezele egale, atât ca modul cât şi ca
direcţie.
Mişcarea plană se produce de fapt în spaţiu, reproducându-se identic în plane
paralele, de grosimea particulelor fluide. Rezultă deci că, în mişcarea plană, proiecţiile
vitezelor vx, vy, vz sunt funcţii numai de două coordonate (de exemplu x şi y) şi,
eventual, de timpul t, dacă mişcarea este nepermanentă.
Evident, dacă planul director (sau planul mişcării fluidului) coincide cu planul xoy

77
al unui sistem de referinţă, vom avea vz = 0.
O mişcare plană devine unidimensională dacă componentele vx şi vy ale vitezei
fluidului depind numai de o singură coordonată spaţială. Această coordonată poate fi
reprezentată fie printr-o combinaţie liniară între x şi y, de forma ax + by, fie printr-o
coordonată curbilinie s. Mişcarea unidimensională definită mai sus va fi descrisă de
unul din grupurile de relaţii:
v x = v x (ax + by, t )
v y = v y (ax + by, t ) (7.15)
vz = 0

v x = v x (s, t )
v y = v y (s, t ) (7.16)
vz = 0
Relaţiile (7.15), (7.16) sunt specifice mişcării unidimensionale în tuburi de curent
având axa de forma unei curbe plane (paralelă cu planul director xoy), fig. , astfel încât
toate particulele fluide care străbat, la un moment „t”, secţiunea plană A’AA” (normală
pe axa tubului) au aceeaşi viteză instantanee. Secţiunea A’AA” este definită, după cum
rezultă din fig. 7.3, prin coordonata curbilinie O1A = s .
Dacă mişcarea unidimensională a fluidului este permanentă, relaţiile (7.15) şi
(7.16) se simplifică corespunzător, prin suprimarea variabilei „t”.

A’
A

s
O A”
O1 x

Fig. 7.3

78
 Într-o mişcare plană ecuaţia diferenţială a liniilor de curent, exprimată în funcţie
de coordonatele carteziene x şi y, capătă forma:

dx dy
= (7.17)
vx vy
echivalentă cu:
v x dy − v y dx = 0 (7.18)

Cum într-o mişcare plană vz = 0, ecuaţia de continuitate se va reduce la:

∂v x ∂v y
+ =0 (7.19)
∂x ∂y
Atunci când vom vorbi despre debitul fluidului printr-o curbă vom înţelege, de
fapt, debitul printr-o suprafaţă cilindrică având generatoarea normală pe planul mişcării,
de lungime egală cu unitatea.

79
 8. ANALIZA DIMENSIONALĂ

8.1. Mărimea fizică şi ordinul ei de mărime

Conform materialismului, materia reprezintă realitatea obiectivă ce există în afara

noastră şi independent de conştiinţa noastră, care, acţionând asupra organelor de simţ,
provoacă senzaţiile.
În ce priveşte starea fizică a materiei, aceasta se caracterizează prin mărimile ei
fizice, ca de exemplu: lungime, timp, viteză, masă, forţă, impuls etc.
Orice mărime fizică se caracterizează printr-o anumită dimensiune. Măsurarea
unei mărimi fizice se face prin compararea ei pe cale experimentală cu o mărime de
aceeaşi natură, aleasă arbitrar şi convenţional, care poartă numele de unitate de
măsură. Rezultatul măsurării este un număr abstract, numit valoarea numerică a acelei
mărimi, care arată de câte ori este cuprinsă unitatea de măsură în mărimea fizică
respectivă. Rezultă deci că pentru a măsura o mărime fizică oarecare trebuie să
precizăm în prealabil unitatea ei de măsură şi să dispunem apoi de mijloace tehnice
care să permită compararea mărimii cu unitatea ei. Se observă că o mărime fizică se
poate exprima sub forma unui produs simbolic între valoarea ei numerică, care este un
număr abstract şi unitatea ei, care include dimensiunea, adică:

mărimea fizică = valoarea numerică x unitatea

O corelaţie între mai multe mărimi fizice determină un fenomen fizic. Considerând
un fenomen fizic descris de ecuaţia:
d my
z= (8.1)
d mx
ne propunem să stabilim legea de variaţie a lui z în funcţie de x şi y, care sunt două
mărimi fizice oarecare.
Observăm că pentru aceasta nu este necesară cunoaşterea concretă a funcţiei
y = f (x ) , deoarece prin calculul derivatei de ordinul m dispar toţi termenii în x, ridicaţi la
o putere mai mică decât m. Să admitem că funcţia y = f (x ) este un polinom oarecare,
din care noi putem reţine numai termenul cu exponentul cel mai mare.

80
Fie deci y = ax m .

d my y
Atunci avem z = m
= m! a şi cum a = rezultă
d x xm

y
z = m! (8.2)
xm
unde x şi y sunt orice valori care corespund egalităţii y = f (x ) .
Întrucât m! este o constană, rezultă că legea de variaţie a lui z în funcţie de x şi y
este:
d my y y
z= m
= m! m
~ m (8.3)
d x x x
ceea ce înseamnă că z variază direct proporţional cu y şi invers proporţional cu x la
puterea m.
d my y
Uneori se obişnuieşte să se spună că m
are ordinul de mărime . În
d x mm
particular, dacă m=1 ecuaţia (8.3) devine
dy y
z= = (8.4)
dx x
deoarece, în acest caz, funcţia y=ax este ecuaţia unei drepte.

8.2. Mărimi fizice fundamentale şi derivate

Mărimile fizice se împart în două grupe:

mărimi fizice care se pot defini în funcţie de alte mărimi cunoscute, cum este, de
exemplu, relaţia de definiţie a densităţii:
M
ρ=
V
mărimi fizice care nu se pot defini prin nici un fel de relaţii între alte mărimi, cum
sunt, de exemplu, lungimea şi timpul.
Existenţa unor mărimi care nu se pot defini în funcţie de altele se datoreşte
faptului că numarul mărimilor fizice este cu şase unităţi mai mare decât numărul relaţiilor
principale între mărimile fizice.

81
 Necesitatea definirii tuturor mărimilor a impus deci alegerea a şase mărimi fizice
ca mărimi fundamentale şi exprimarea în funcţie de acestea a tuturor celorlalte mărimi.
Mărimile fizice fundamentale nu se definesc deci în funcţie de alte mărimi, ci se
definesc prin stabilirea unităţilor de măsură şi prin indicarea procesului lor de măsurare.
Mărimile fundamentale se aseamănă dintr-un anumit punct de vedere cu necunoscutele
principalele ale unui sistem nedeterminat.
Toate mărimile fizice care se definesc în funcţie de mărimile fundamentale se
numesc mărimi derivate.
Funcţiile de mărimi fundamentale, care stabilesc expresiile mărimilor derivate,
trebuie să satisfacă condiţia ca raportul valorilor a două mărimi derivate, de aceeaşi
natură, să rămână constant când se schimbă unităţile de măsură ale mărimilor
fundamentale.

8.3. Principiul omogenităţii dimensionale

Orice ecuaţie, corect stabilită, care descrie un fenomen fizic, trebuie să fie
omogenă dimensional, adică toţi termenii ei trebuie să aibă aceeaşi dimensiune.
Ideea omogenităţii dimensionale a fost introdusă pentru prima oară de către
Fourier, la începutul secolului XIX, în lucrarea sa „Theorie de la chaleur”.
Ulterior ideea lui Fourier este preluată de mulţi oameni de ştiinţă ca Bertrand,
Stokes, Savart, Froude, Reynolds şi alţii, care au stabilit o serie de legi de importanţă
fundamentală.
Reyleigh este însă primul care a analizat condiţiile în care procedeul indicat de
Fourier poate fi folosit ca metodă generală de cercetare, contribuind pe această cale la
fundamentarea teoriei analizei dimensionale şi la impunearea principiului omogenităţii
dimensionale ca un principiu fundamental, care stă la baza edificiului întregii ştiinţe.
Analizând în lumina concepţiei materialist-dialectice (potrivit căreia materia şi
fenomenele din natură au o existenţă independentă de conştiinţa noastră) principiul
omogenităţii dimensionale (potrivit căreia toate fenomenele din natură pot fi descrise
numai de funcţii omogene) se poate concluziona că fenomenele din natură sunt
independente structural de alegerea unităţilor de măsură ale mărimilor fundamentale

82
care intervin în structura fenomenelor, ceea ce cu alte cuvinte se poate exprima astfel:
dacă fenomenele fizice există independent de conştiinţa noastră atunci şi funcţiile
matematice prin care ele se exprimă trebuie să fie independente de conştiinţa noastră
de unde concludem că aceste funcţii trebuie să fie neaparat funcţii omogene
dimensional, pentru că numai acestea nu depind de unităţile de măsură fundamentale
adoptate de oamnei.
Se poate deci afirma că principiul omogenităţii dimensionale, care stă la baza
materialismului dialectic şi al întregii ştiinţe, reprezintă din punct de vedere matematic
adevărul fundamental pe care-l postulează din punct de vedere filozofic materialismul.
Este evident că în afara acestui principiu, cu toate impicaţiile lui, ştiinţa nu s-ar fi
putut dezvolta sub nici o formă.

8.4. Metodele analizei dimensionale

Formularea raţională a unui fenomen fizic oarecare se poate face, în cadrul

analizei dimensionale, prin două metode:
metoda Rayleigh
metoda (sau teorema) π.
Pentru a putea aplica aceste metode trebuie să cunoaştem numai mărimile fizice
care intervin în structura fenomenului, nu şi ecuaţiile diferenţiale care descriu
fenomenul.
Cunoscându-se mărimile fizice, fenomenul fizic studiat poate fi considerat,
conform metodei Rayleigh, ca fiind proporţional cu un produs de puteri ale acestor
mărimi fizice. Punând condiţia omogenităţii dimensionale pentru cei doi membrii ai
egalităţii obţinute rezultă un sistem de ecuaţii, ale cărui soluţii reprezintă exponenţii
mărimilor fizice.
Deoarece, în fenomene mai complexe, numărul ecuaţiilor este mai mic decât
numărul necunoscutelor, rezolvarea sistemului conduce la exprimarea anumitor
necunoscute în funcţie de celelalte, ceea ce uneori face dificilă scrierea relaţiei finale a
fenomenului fizic studiat. Ca o regulă generală, trebuie să observăm că, dacă numărul

83
mărimilor fizice care intervin în structura fenomenului este mai mare decât numărul
mărimilor fundamentale, în expresia finală căutată vor apărea anumite mărimi complexe
adimensionale, al căror număr este egal cu numărul mărimilor fizice minus numărul
mărimilor fundamentale. Această metodă se aplică uşor când fenomenul fizic studiat
cuprinde până la cinci sau şase mărimi fizice, deoarece în acest caz alcătuirea mărimilor
complexe adimensionale nu prezintă dificultăţi prea mari.
În cazul când numărul mărimilor fizice care influenţează fenomenul studiat trece
de cinci sau şase alcătuirea mărimilor complexe adimensionale devine foarte dificilă; în
asemenea împrejurări se foloseşte teorema π.

Aplicaţie:

Să se determine prin metoda Rayleigh expresia vitezei de cădere în vid a

corpurilor fără viteză iniţială, cunoscând că aceasta este în funcţie de acceleraţia
gravitaţională g şi de înălţimea de cădere h.
Conform metodei Rayleigh vom scrie deci:
v = k gx h y (8.5)
de unde rezultă ecuaţia dimensională
x
m ⎛m⎞ y
=⎜ ⎟ m (8.6)
s ⎝ s2 ⎠
Punând condiţia omogenităţii dimensionale pentru cei doi membrii din această
ecuaţie rezultă sistemul de ecuaţii:
1= x + y
(8.7)
− 1 = −2x
cu
1
x=y= (8.8)
2
Deci
v = k g⋅h (8.9)

Constanta k se determină pe cale experimentală şi are valoarea 2.

84
 Teorema π

Această teoremă, enunţată de Vaschy şi precizată ulterior de Buckingham, se

enunţă astfel:
„Dacă o funcţie de mai multe mărimi fizice este dimensional omogenă, ea poate fi
redusă întotdeauna la o funcţie de un număr mai mic de variabile adimensionale”.
În conformitate cu această teoremă, funcţia omogenă, implicită, de mai multe
mărimi fizice, care descrie un fenomen fizic oarecare:
f (a 1 , a 2 ,..., a k , b k +1 ,..., b n ) = 0 (8.10)
unde a 1 ... a k reprezintă mărimile fundamentale, iar b k +1 ,..., b n mărimile derivate, se
reduce la o mărime o funcţie de un număr mai mic de variabile adimensionale.
ϕ(π1 , π 2 ,..., π n −k ) = 0
unde mărimile adimesnionale au forma:
b k +1 b bn
π1 = i=k
; π2 = i=k
k+2
; ... , π n −k = i =k

∏a
i =1
mi
i ∏a
i =1
ni
i ∏a
i =1
pi
i

Se observă că fiecare mărime complexă, adimensională se obţine raportând

fiecare mărime derivată la un produs de puteri ale mărimilor fundamentale.
După Buckingham şi alţi autori, numărul complecşilor adimensionali care intervin
într-un fenomen oarecare este deci egal cu numărul „n” al mărimilor fizice, care intervin
într-un fenomen, minus numărul „k” al mărimilor fundamentale.
Vom vedea că această regulă de calcul nu este infailibilă.
Trecând peste demonstraţia teoremei π să analizăm modul de aplicare al ei.
Se cunosc trei metode de aplicare a teoremei π: primele două depind de felul
cum se aleg mărimile fundamentale, iar a treia metodă se bazează pe utilizarea teoriei
ecuaţiilor algebrice, liniare şi omogene.
Ca mărimi fundamentale pot fi alese fie mărimile fundamentale ale sistemului de
unităţi în care se lucrează fie un număr oarecare de mărimi fizice, care intervin în
fenomenul studiat, alese independent de mărimile fundamentale ale sistemului de unităţi
utilizat.

85
 În acest ultim caz, mărimile fundamentale trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să independente dimensional, adică dimensiunile unei mărimi fundamentale să nu se
poată obţine din nici un fel de combinare a dimensiunilor celorlalte mărimi fundamentale;
- dimensiunile mărimilor fundamentale să permită exprimarea dimensională a tuturor
mărimilor derivate de care depinde fenomenul.

8.5. Noţiuni despre similitudine

8.5.1. Folosirea metodelor

Fenomenele fizice pot fi studiate atât pe cale teoretică cât şi pe cale

experimentală. Experienţele de studiu pot fi făcute fie direct pe prototip, adică pe
obiectele în mărimea lor naturală, fie în laborator pe modele, adică pe obiectele reduse
la scară.
Modelul reprezentând prototipul la altă scară, între model şi prototip există un
raport de asemănare (asimilitudine) geometrică. La un punct al modelului corespunde
numai un punct al prototipului şi invers. Două puncte care se corespund (dispuse deci
identic pe model şi prototip) se numesc puncte omologe. Punctele omologe pot
determina drepte omologe, suprafeţe omologe şi volume omologe.
Uneori, în studiul unor anumite fenomene pe model, similitudinea geometrică mai
trebuie completată cu similitudinea rigidităţilor şi a distribuirii maselor pe model şi pe
prototip. Când se studiază fenomene variabile în timp apare noţiunea de timpi omologi.
Timpii omologi sunt timpii în care se produc pe model şi pe prototipul său aceleaşi
fracţiuni din fenomenul variabil cercetat.

8.5.2. Definiţia similitudinii complete

Pentru ca fenomenul reprodus pe model să fie absolut identic cu fenomenul pe

prototip, pe lângă similitudinea geometrică dintre model şi prototip – extinsă la condiţiile

86
limită şi caracterizată printr-un raport de similitudine geometrică – mai trebuie să se
realizeze similitudinea tuturor mărimilor fizice care intră în structuta fenomenului studiat.
Aceasta înseamnă că în fiecare pereche de puncte omologe la timpi omologi,
fiecare mărime fizică trebuie să determine prin valorile ei de pe prototip şi de pe model
un raport constant, independent de alegerea punctelor omologe.
Toate aceste rapoarte se numesc rapoarte de similitudine sau scările mărimilor
fizice. Ca şi mărimile fizice, scările pot fi fundamentale şi derivate. Scările mărimilor
fundamentale se numesc scări fundamentale, iar scările mărimilor derivate se numesc
scări derivate. În sistemul S.I. sunt deci şase scări fundamentale: λ pentru lungimi, μ
pentru mase, τ pentru timpi, α pentru intensităţile curenţilor electrici, θ pentru temperaturi
şi δ pentru intensităţile luminoase.
Având aceeaşi structură ca şi relaţiile de definiţie ale mărimilor derivate, scările
derivate – notate prin litera K însoţită de un indice, care precizează mărimea derivată
respectivă – se pot stabili uşor în funcţie de scările fundamentale.
De exemplu, scările pentru viteze, acceleraţii şi forţe se obţin imediat scriind:
ln
v t λ
Kv = n = n = (8.11)
vm lm τ
tn
an λ
Ka = = 2 (8.12)
am τ

Fn m ⋅a λ
KF = = n n = μ⋅ 2 (8.13)
Fm m m ⋅ a m τ
Alături de scări, teoria similitudinii foloseşte, de asemenea, şi mărimile complexe
adimensionale, care se pot forma din mărimile fizice care intervin în structura
fenomenului examinat.
În teoria similitudinii mărimile complexe adimensionale se numesc criterii de
similitudine sau invarianţi de similitudine şi poartă numele savanţilor care au lucrat în
domeniul respectiv al ştiinţei, notându-se fie prin simboluri compuse din literele iniţiale
ale numelui lor, de exemplu Ne (Newton), Fr (Froude), Re (Reynolds), etc., fie prin litera
π însoţită de un indice.

87
În fenomene asemenea reproduse pe modele realizate după o singură scară, criteriile
de similitudine au aceleaşi valori numerice pe model şi pe prototip.
Pentru a arăta acest lucru să considerăm, de exemplu, ecuaţia scrisă sub forma:
ln
Fn m lm
= n ⋅ (8.14)
Fm m m ⎛ t ⎞ 2
⎜⎜ n ⎟⎟
⎝ tm ⎠
şi să separăm mărimile însoţite de acelaşi indice; avem:
Fn ⋅ t 2n Fm ⋅ t 2m
= (8.15)
ρ n ⋅ l 4n ρ m ⋅ l 4m
sau
Fn Fm
= = Ne (8.16)
ρ n ⋅ v n ⋅ l n ρ m ⋅ v 2n ⋅ l 2m
2 2

care ne spune că în fenomene asemenea, în ce priveşte forţele de inerţie, criteriul de

similitudine al lui Newton are aceeaşi valoare numerică pe model şi pe prototip.
În teoria similitudinii funcţia de mărimile complexe adimensionale se numeşte
ecuaţie criterială, ecuaţie de invariaţie criterială, şi, reciproc, dacă două fenomene au
aceeaşi ecuaţie criterială, ele sunt asemenea.
Stabilirea ecuaţiei criteriale este deci prima fază a studiului pe model a unui
fenomen. Similitudinea se numeşte completă dacă fiecare criteriu de similitudine
care intervine într-un fenomen păstrează aceeaşi valoare numerică pe model şi pe
prototip. Dacă nu toate criteriile de similitudine păstrează aceleaşi valori numerice pe
model şi pe prototip, similitudinea se numeşte parţială sau incompletă.
De obicei similitudinea completă a unui fenomen este însă foarte greu de realizat.
În consecinţă anumite criterii de similitudine, determinate de mărimi fizice care au
asupra fenomenului o influenţă secundară sau cunoscută, pot avea valori diferite pe
model şi pe prototip.
De exemplu, în studiul rezistenţei la înaintare a unei nave, criteriul de similitudine
în care intervine vâscozitatea fluidului nu este necesar să aibă aceeaşi valoare pe
model ca şi pe prototip deoarece rezistenţa de frecare datorită vâscozităţii poate fi
studiată pe baza teoriei stratului limită. Alteori, datorită dimensiunilor mici ale modelului,

88
evoluţia fenomenului pe model influenţată şi de mărimi fizice care nu au o importanţă
practică pentru evoluţia fenomenului pe prototip.
Efectele care inervin numai în evoluţia fenomenului pe model, având drept cauză
scara modelului, se numesc efecte de scară. Efectele de scară se fac simţite aproape în
toate studiile pe modele şi cea mai bună metodă de a le diminua constăîn construirea
de modele pe cât posibil mai mari.
În incheierea acestui paragraf, subliniem condiţiile de unicitate pe care trebuie să
le îndeplinească două fenomene pentru ca ele să fie asemenea. Acestea se compun
din:
- proprietăţile geometrice care caracterizează forme şi dimensiunile corpului sau
sistemului în care are loc procesul;
- parametrii fizici, care caracterizează proprietăţile fizice ale mediului şi ale corpului care
formează sistemul examinat;
- condiţiile marginale (la limită), care caracterizează particularităţile desfăşurării
procesului la marginile corpului;
- condiţiile iniţiale, care caracterizează desfăşurarea procesului în timp;
- interacţiunea dintre corpul examinat şi mediul exterior.
Condiţiile de unicitate trebuie să fie complet determinate matematic şi ele pot fi
date sub forma unei valori numerice, sub forma unei dependenţe funcţionale sau sub
forma unei ecuaţii diferenţiale; ele separă deci un proces, care se examinează, dintr-o
totalitate de procese descrise de aceleaşi ecuaţii.

8.5.3. Metodele de stabilire a criteriilor de similitudine

Analiza dimensională şi teoria similitudinii dispun de procedee distincte de

stabilire a criteriilor de similitudine. În cadrul analizei dimensionale dispunem de patru
procedee: un procedeu folosit de Rayleigh în aplicarea metodei sale şi încă trei
procedee privind aplicarea teoremei π (Buckingham).
În cadrul teoriei similitudinii, stabilirea criteriilor de similitudine se poate face prin
încă patru procedee: un procedeu se bazează pe folosirea directă a mărimilor fizice cu

89
rol preponderent în evoluţia fenomenului examinat, iar alte trei procedee se obţin
plecând de la ecuaţiile diferenţiale care descriu fenomenul.
În acest ultim caz distingem:
- determinarea criteriilor de similitudine plecând de la independenţa structurii ecuaţiei
faţă de variaţia scărilor mărimilor fizice care intră în ecuaţie,
- determinarea criteriilor de similitudine prin aducerea ecuaţiei respective la forma ei
adimensională,
- determinarea criteriilor de similitudine prin împărţirea ecuaţiei omogene la unul din
termenii ei.
Când se pleacă de la mărimile fizice cu rol preponderent, diferitele criterii de
similitudine se obţin scriindu-se scăderile acestor mărimi, care – exprimate în funcţie de
scările fundamentale – cu aceeaşi structură ca şi relaţiile de definiţie ale mărimilor
respective. Înlocuindu-se apoi scările fundamentale prin mărimile omologe de pe model
şi prototip, prin gruparea corespunzătoare a termenilor însoţiţi de acelaşi indice rezultă
criteriul de similitudine respectiv.
Ca exemplu să considerăm micşorarea unui fluid incompresibil, cu faţă liberă în
care acceleraţia gravitaţională g are un rol hotărâtor.
Scara acceleraţiei gravitaţiei este:
gn λ
Kg = = 2 (8.17)
gm τ
Procedând conform indicaţiilor avem:
ln
gn lm l n t 2m
= = ⋅ (8.18)
g m ⎛ t ⎞ 2 t 2n l m
⎜⎜ n ⎟⎟
⎝ tm ⎠
sau
2 2
⎛ ln ⎞ ⎛ lm ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ tn ⎠ = ⎝ tm ⎠ (8.19)
g n ⋅ ln g m ⋅ lm
de unde rezultă complexul adimensional:

90
 v 2n v 2m
= = Fr (8.20)
g n ⋅ ln g m ⋅ lm
care se numeşte criteriul de similitudine Froude.
Pentru prezentarea ultimilor trei metode de stabilire a criteriilor de similitudine,
considerăm mişcare unui fluid vâscos incompresibil, în regim laminar, descrisă de
ecuaţia Navier-Stokes:

F−
1
ρ
∇p + νΔ v =
∂v
∂t
(
+ v⋅∇ v ) (8.21)

1). Cum structura ecuţiei Navier-Stokes nu depinde de scara mărimilor fizice

care intră în expresia ei, putem presupune că, trecând de la fenomenul pe model la
fenomenul pe prototip, fiecare mărime fizică se multiplică de un număr de ori; de
exemplu, lungimea se multiplică de Kl ori, acceleraţia forţelor masice unitare de Km ori,
viteza de Kv ori, densitatea de Kρ ori, presiunea de Kp ori, vâscozitatea de Kν ori şi timpul
de Kt ori.
Fenomenul pe model fiind descris de ecuaţia (8.21), fenomenul pe prototip va fi
descris de ecuaţia:

Km F −
Kp 1 K K K ∂ v K 2v
⋅ ∇p + ν 2 v ν Δ v = v
KρK l ρ Kl
+
K t ∂t K l
( )
v∇ v (8.22)

care a fost scrisă în concordanţă cu (8.21).

Ecuaţiile (8.21) şi (8.22) având aceeaşi structură, rezultă egalităţile:
Kp K ν K v K v K 2v
Km = = = = (8.23)
KρK l K l2 Kt Kl

care conduc la stabilirea tuturor criteriilor de similitudine ce intervin în scurgerea fluidelor

vâscoase incompresibile. Pentru aceasta este necesar să se considere succesiv
egalitatea ultimului raport cu fiecare din celelalte patru rapoarte şi să se înlocuiască apoi
constantele K prin raportul mărimilor fizice respective măsurate pe model şi pe prototip.
Este evident că pentru oricare alt fenomen fizic procedeul acesta este principial acelaşi.
2). În continuare ne propunem să stabilim criteriile de similitudine ale aceluiaşi
fenomen fizic folosind forma adimensională a ecuaţiei .
În acest scop, pentru mărimile fizice ale acestei ecuaţii vor fi introduse
următoarele transformări,

91
 x = L0 x ' ; v = V0 v ' ; p = Δp 0 p '
y = L0 y' ; t = t0 t' ; ρ = ρ0 ρ' (8.24)
z = L0 z ' ; F = F0 F' ; ν = ν0 ν'
în care literele însoţite de semnul prim reprezintă mărimile adimensionale iar litere
însoţite de indicele 0 reprezintă mărimile dimensionale caracteristice în evoluţia
fenomenului (o lungime caracteristică, o viteză şi o acceleraţie caracteristică, un timp
caracteristic şi o cădere de presiune caracteristică, etc.).
Ţinând seama că mărimile L0 şi V0, t0, F0, etc. sunt mărimi constante, prin
introducerea relaţiilor (8.24) în (8.23) obţinem:

( )
'
' Δp 0 1 ν 0 V0 ' ' V0 ∂ v V 20 ' '
F0 F − ∇ p '
+ ν Δv = + v∇ v (8.25)
ρ0 L 0 ρ '
L0 2
t 0 ∂t '
L0
L0
Înmulţind această ecuaţie cu , rezultă ecuaţia adimensională căutată:
V02

( )
'
L ' Δp 0 1 ν ' L ∂v ' '
F0 02 F − ∇p ' + 0 ν ' Δ v = 0 + v∇ v (8.26)
V0 ρ0 V 0 ρ
2 '
V0 L 0 V0 t 0 ∂t '

în care complecşii adimensionali:

V02 V2 Δp 0 VL Vt
= 0 = Fr ; = E u ; 0 0 = Be ; 0 0 = Sh (8.27)
F0 L 0 g L 0 ρ 0 V0
2
ν0 L0
reprezintă criteriile de similitudine Froude, Euler, Reynolds şi Strouhal, ce
caracterizează mişcarea unui fluid vâscos, incompresibil, în regim laminar.
3). În sfârşit, al treilea procedeu de determinare al criteriilor de similitudine se
bazează pe omogenitatea dimensională a ecuaţiilor algebrice diferenţiale sau integrale,
care descriu fenomenele fizice şi el constă în împărţirea fiecărei ecuaţii la un termen
oarecare al ei. Este evident că orice ecuaţie omogenă se transformă prin acet procedeu
într-o ecuaţie adimensională, în care fiecare complex adimensional reprezintă unul din
criteriile de similitudine căutate.
În cazul când cei n termeni, care alcătuiesc ecuaţia fenomenului conţin şi funcţii
transcendente, alături de cel (n-1) criterii obţinute prin metoda indicată, trebuie să se
considere şi criteriile rezultate din egalarea cu o constantă a argumentelor funcţiilor
transcendente, care trebuie să păstreze aceeaşi valoare numerică pe model şi pe

92
prototip. Această condiţie este absolut obligatorie pentru obţinerea tuturor criteriilor care
caracterizează fenomenele examinate.

8.5.4. Analiza celor mai importante criterii de similitudine întâlnite în

fenomenele mecanice

a. Criteriul de similitudine Reynolds

Criteriul Reynolds se poate obţine din ecuaţiile (8.23), dacă se consideră

egalitatea dintre al treilea şi ultimul raport; se observă că aceste rapoarte multiplică, în
ecuaţia (8.22), forţele de vâscozitate şi de inerţie.
Procedând astfel putem scrie:
K vKl
=1 (8.28)
Kν
de unde rezultă criteriul Reynolds:
vn ln vmlm
= = Re (8.29)
νn νm

vl
Criteriul R e = se mai numeşte şi numărul Reynolds şi el are o foarte mare
ν
importanţă în problemele de hidroaerodinamică. După cum se vede, similitudinea
forţelor de vâscozitate este pe deplin asigurată, dacă numărul Re are aceeaşi valoare pe
model şi pe prototip, când cei doi curenţi au deci o turbulenţă identică. Se observă că
numărul Reynolds este direct proporţional cu raportul dintre forţa de inerţie convectivă şi
forţa de vâscozitate. În adevăr, având:

F = m (v∇ )v = k ρ l
v2
i
3
= k ρ l 2 v2 (8.30)
l
dv 2 v
Fv = η = l η = ρν l v (8.31)
dy l
se obţine
Fi k ρ l 2 v 2 v l
= k = k Re (8.32)
Fv ρνlv ν

93
ce ne permite să apreciem care din aceste două categorii de forţe are un rol
preponderent în evoluţia fenomenului.
Cu cât numărul Reynolds este mai mic cu atât influenţa vâscozităţii asupra
mişcării fluidului este mai mare.
Pentru numere Re foarte mari, rolul preponderent îl au forţele de inerţie. Cum în
fenomene asemenea în ce priveşte forţele de vâscozitate avem R en = R em , în baza

ecuaţiei (7.32) putem scrie egalitatea:

Fin F
= im (8.33)
Fvn Fvm
sau
Fin F
= vn (8.34)
Fim Fvm
care ne arată că similitudinea forţelor de vâscozitate şi de inerţie se realizează simultan,
aceste două categorii de forţe având aceeaşi scară.
Se observă, în sfârşit, că dcă modelul şi prototipul se deplasează în acelaşi fluid,
fiind deci ν n = ν m şi ρ n = ρ m , rezultă că:
ν n ⋅ ρn = ν m ⋅ ρm (8.35)
de unde
νm = νn ⋅ λ (8.36)
ceea ce înseamnă că în cadrul similitudinii Reynolds viteza modelului este mai mare
decât viteza prototipului.
Din scara vâscozităţii cinematice:
ν n λ2
Kν = = (8.37)
νm τ

pentru ν n = ν m rezultă relaţia de legătură dintre scara lungimilor şi scara timpului:

λ2 = τ (8.38)
care permite exprimarea tuturor mărimilor fizice, care ne interesează, în funcţie numai
de λ ridicat la anumite puteri.

94
 b. Criteriul Froude

Procedând în mod analog ca la paragraful precedent, criteriul Froude se poate

obţine din şirul de rapoarte (8.23), dacă se consideră egalitatea dintre primul şi ultimul
raport, care multiplică forţele masice şi forţele de inerţie.
Scriind deci succesiv:
K 2v
Km = (8.39)
Kl

K 2v
=1 (8.40)
Km ⋅ Kl
rezultă criteriul Froude
v 2n v 2n
= = Fr (8.41)
g n ⋅ ln g n ⋅ ln
Dacă numărul Froude are aceeaşi valoare pe model şi pe prototip, curenţii
comparaţi sunt asemenea în ce priveşte forţele de gravitaţie.
Criteriul de similitudine Froude apare în toate fenomenele în care greutatea
mediului are un rol hotărâtor în evoluţia fenomenului, cum sunt, de exemplu, plutirea
navelor, zborul pe verticală a avioanelor, scurgerea râurilor, scurgerea prin orificii şi
deversare, etc..
Criteriul Froude se obţine şi ca o mărime proporţională cu raportul dintre forţele
de inerţie convectivă şi forţa de greutate:
Fg = ρ l 3 g (8.42)

Într-adevăr:
Fi k ⋅ ρ ⋅ l 2 ⋅ v 2 v2
= = k = k Fr (8.43)
Fg ρ ⋅ l3 ⋅ g g⋅l

Prezentat sub această formă, numărul Froude ne permite să apreciem dacă în

fenomenul examinat forţele de gravitaţie sunt mai mari sau mai mici decât forţele de
inerţie. Printr-un procedeu analog cu acela de la criteriul Reynolds, se poate stabili uşor

95
că similitudinea forţelor de inerţie este realizată simultan cu similitudinea forţelor de
gravitaţie şi că aceste două categorii de forţe au aceeaşi scară.
Având în vedere că ecuaţia Navier-Stokes exprimă echilibrul dinamic al unui
volum de fluid aflat sub acţiunea forţelor mecanice, de presiune, de vâscozitate şi de
inerţie, este evident că poligonul forţelor pe model trebuie să fie asemenea cu poligonul
forţelor pe prototip, toate aceste patru categorii de forţe având aceeaşi scară. Pentru
g n = g m ecuaţia (8.41) ne dă viteza modelului
vn
vm = (8.44)
λ
După cum se vede viteza modelului este mult mai mică decât viteza prototipului,
ceea ce face realizarea acestei similitudini mult mai uşoară decât realizarea similitudinii
Reynolds, pentru care viteza modelului este mai mare decât viteza prototipului.
De aici rezultă că respectarea simultană a similitudinii Fr şi Re est imposibilă.
Din scara acceleraţiei gravitaţionale:
gn λ
Kg = = 2 (8.45)
gm τ

pentru g n = g m , rezultă relaţia de legătură dintre scara lungimilor şi scara timpului:

λ = τ2 (8.46)

c. Criteriul de similitudine Mach

Criteriul de similitudine Mach se referă la similitudinea a doi curenţi de fluid, aflaţi

sub acţiunea preponderentă a forţelor de compresibilitate şi de inerţie. După cum se
ştie, compresibilitatea fluidului nu se manifestă în mod identic la diferite viteze ale
concurenţilor. În timp ce la viteze mici fluidul poate fi considerat incompresibil, cu
creşterea vitezei curentului influenţa forţelor de compresibilitate creşte şi ea, devenind
covârşitoare la viteze cronice, când influenţa forţelor de vâscozitate şi de greutate
devine neglijabilă.
Influenţa forţelor de compresibilitate fiind deci preponderentă la viteze de
scurgere ale fluidului egale cu viteza sunetului în fluid (a), care este dată de formula:

96
 K
a= (8.47)
ρ
unde K şi ρ sunt respectiv modulul de elasticitate cubică şi densitatea fluidului.
Pentru stabilirea criteriului de similitudine Mach vom pleca de la scara vitezei
sunetului în fluid:
an λ
Ka = = (8.48)
am τ
Cum vitezele curentului de fluid în jurul modelului şi prototipului satisfac relaţia:
vn λ
= (8.49)
vm τ
rezultă imediat criteriul de similitudine Mach:
vn vm
= = Ma (8.50)
an am
De aici rezultă că doi curenţi asemenea în ce priveşte forţele de compresibilitate
numai dacă ei se caracterizează prin acelaşi număr Mach.
Pentru Ma > 1, când v > a, curentul de fluid se numeşte supersonic. Pentru
numere Mach apropiate de zero, când v << a , influenţa forţelor de compresibilitate este
neglijabilă, fluidul fiin incompresibil.
Observăm, în sfârşit, că criteriul de similitudine Mach poate fi prezentat şi ca o
mărime proporţională cu rădăcina pătrată a raportului dintre forţa de inerţie convectivă şi
forţa de compresibilitate.
În adevăr, scriind forţa de compresibilitate sub forma:
Fc = K l 2 = ρ a 2 l 2 (8.51)

şi ţinând seama de ecuaţia (7.15):

Fi k ρ l 2 v 2 v2
= = k = k Ma (8.52)
Fc ρ a 2 l2 a2
ceea ce confirmă afirmaţia de mai sus.

97
 8.6. Legea modelului

După cunoaşterea criteriilor de similitudine care intră în ecuaţia criterială, înainte

de a se construi modelul fenomenului analizat, se impune stabilirea condiţiilor în care
aceste criterii păstrează valori constante pe model şi pe prototip.
Modelul fiind realizat după o singură scară, fiecare criteriu de similitudine va avea
aceeaşi valoare numerică pe model şi prototip numai dacă relaţia între scări,
corespunzătoare lui, va fi egală cu unitatea.
Cum fiecărui criteriu de similitudine îi corespunde o relaţie între scări, rezultă că
numărul relaţiilor între scări este egal cu numărul criteriilor de similitudine din ecuaţia
criterială respectivă, care, după cum se ştie, este egal cu diferenţa (n-r).
Sistemul de (n = r) relaţii între scări, care se obţine din ecuaţia criterială şi care
are n necunoscute, constituie ceea ce se numeşte „Legea modelului”.
Acest sistem fiind nederminat, întotdeauna numărul scărilor care pot primi valori
arbitrare este egal cu rangul matricei dimensionale, r.
Pentru exemplificare să considerăm forţa de împingere a unei elice de navă, care
este funcţie de densitatea ρ a apei, viteza v a navei, diametrul d al elicei, turaţia n a
elicei şi acceleraţia gravitaţiei g.
Se va neglija intenţionat influenţa vâscozităţii.
Forţa de tracţiune a elicei, F, este deci exprimată prin funcţia:
F = f (ρ, v, d, n , g ) (8.53)
Prin metode cunoscute, se stabileşte întâi ecuaţia criterială:
⎛ F n ⋅d g⋅d⎞
ϕ⎜⎜ , , 2 ⎟⎟ = 0 (8.54)
⎝ρ⋅v ⋅d
2 2
v v ⎠
Având trei criterii în ecuaţia criterială, legea modelului este exprimată prin
următoarele trei relaţii între scări cu şase necunoscute:
KF
=1
K ρ ⋅ K 2v ⋅ K d2
Kn ⋅ Kd
=1 (8.55)
Kv
Kn ⋅ Kd
=1
K 2v

98
 Vom alege arbitrar trei scări. Acestea sunt: K ρ = 1 (se lucrează cu acelaşi fluid pe

model şi pe prototip) K g = 1 şi K d = λ = 16 .

Din ecuaţiile (8.55) rezultă:

vn
Kv = λ = 4 =
vm
Kv 1 nn
Kn = = = (8.56)
λ 4 nm
Fn
K F = K 2v ⋅ λ2 = λ3 = 16 3 =
Fm

λ
Cum K v = din prima relaţie (8.56), obţinem:
τ
tn
τ= λ =4= (8.57)
tm
Aşadar mărimile pe model, exprimate în funcţie de mărimile pe prototip sunt:
vn
vm =
4
nm = 4 ⋅ nn
Fn (8.58)
Fm =
16 3
t
tm = n
4
Cunoscând viteza vm şi tracţiunea Fm, puterea pe model se poate uşor corela cu
puterea pe prototip.

99
 CAP 9. STRATUL LIMITA. SOCUL HIDRAULIC

9.1 TEORIA STRATULUI LIMITÃ

Reprezintã o notiune teoreticã cu aplicatii practice în special în domeniul

curgerii în jurul unor profile hidrodinamice. Modelele matematice ale curgerii sunt în
general complicate.
În practicã s-a apelat la notiunea de strat limitã din dorinta de a simplifica
modelul matematic. Astfel notiunea de strat limitã înseamnã separarea domeniului
curgerii în 2 regiuni:
- una în vecinãtatea profilului considerat, în interiorul cãruia fluidul este considerat
real;
- una în restul domeniului acolo unde fluidul se acceptã ca fiind ideal.
Aceastã separare este posibilã numai în cazul unor fluide relative putin vâscoase ca
apã, ulei.

r
u Æ vitezã constantã
r r
v creste pânã la u =const.
δ Æ grosimea stratului limitã (de unde
începe sã fie viteza constantã)
r
Atunci când viteza v atinge 99%U, se
considerã ca acolo avem limita stratului
Æ δ este grosimea stratului limitã.
r
Linia AF face unghi de incidenþã cu v
infinit.
Situatia desenatã este o situatie
favorabilã când curgerea “îmbracã“, cu
performante ridicate hidrodinamice
profilul si coeficientul de rezistentã la
înaintare respectiv comportamentul hidrodinamic sunt optime.

- 100 -
Deplasându-se în lungul curgerii între bordul de atac si bordul de fugã, datoritã
frecãri fluidului, energia cineticã a acestuia scade.

În functie de performantele aerodinamice, desprinderea profilului de stratul limitã

(aparitia curgerilor inverse) mai aproape sau mai departe de bordul de fugã se
produce în spatele profilului un SIAJ (o zonã de vârtejuri).
SIAJ: Æpierderi de energie
Æcoada profilului vibreazã
Desprinderea stratului limitã mãreste coeficientul de rezistentã la înaintare si
conduce la vibratia profilului datoritã turbulentei. În cazul unghiurilor de incidentã mari
(dacã aerul se apropie de profil pe directii oblice) desprinderea se face în apropierea
bordului de atac si fenomenul prezentat se agraveazã.
În practicã existã mãsuri constructiv functionale (micsorarea stratului limitã prin
canale latearale practicate în profil) care sã contribuie la “lipirea“ stratului limitã si la
micsorarea siajului turbulent.

9.2 INTERPRETAREA DIAGRAMEI MOODY

v2
hlocal = ξ Æ pierderea localã a energiei; ξ - coeficientul pierderilor locale de
2g
sarcinã;
l v2
hliniar =λ λ Æ coeficientul pierderilor liniare de sarcinã;
D 2g
l Æ lungimea tronsonului de conductã;

101
Ecuatiile lui Bernoulli între sectiunea. 1 - 2:

p1 v12 p 2 v 22
+ + z1 = + + z 2 + hr1, 2
ρg 2 g ρg 2 g

hr1, 2 Æ pierderea totalã de energie de la sect. 1 la sect. 2;

hr1, 2 = hi + hc + hv + hliniar

Pentru evaluarea celor 2 tipuri de pierderi (locale sii liniare) se procedeazã

astfel:
-pentru pierderile locale ξ se calculeazã cu relatii semiempirice în mod tabelar;
- pentru coturi (lãrgiri/îngustãri de secþiune), vane, existã date în literatura de
specialitate ce specificã modul de calcul al coeficienþilor;
- pentru pierderile liniare coeficientul λ se calculeazã fie cu relatii semiempirice, fie
prin utilizarea de diagrame Æ de exemplu diagrama Moody.tr

102
 Re ∈ [0 ÷ 2300]
64
1. regim laminar => λ =
Re
2. Re ∈ [2300 ÷ 4000] regim tranzitoriu
⎡ D⎤
3. Re ∈ ⎢4000 ÷ 10 ⎥ regim turbulent neted
⎣ k⎦
k – rugozitatea medie absolutã a peretelui conductei;

k
– rugozitatea medie relativã a peretelui conductei;
D
δ >k
λ = λ (Re) nu depinde de rugozitate;
⎡ D D⎤
4. Re ∈ ⎢10 ÷ 500 ⎥ regim turbulent mixt;
⎣ k k⎦

δ ≈ k
k
λ = λ (Re, )
D
D
5. Re > 500 regim turbulent rugos;
k

δ << k
k
λ = λ( )
D

103
 9.3 SOCUL HIDRAULIC

În sistemele tehnice în care existã organe, dispozitive de reglare a debitului,

se pune problema evaluãrii fenomenelor ce se produc când vanele se închid brusc.
Presupunem întâi vana complet deschisã, prin conductã se scurge un debit Q,
viteza de curgere fiind v0: la închiderea bruscã a vanei, dacã se ia în considerare
compresibilitatea lichidului si elasticitatea peretelui conductei se poate realiza un
model teoretic care sã explice socurile de presiune (variatiile de presiune care se
produc în conductã).

OBSERVATIE: Dacã în modelul matematic nu se tine seama de compresibilitatea

lichidului respectiv de elasticitatea conductei, din calcul s-ar obtine un soc de
presiune teoretic infinit.
Δp = ρ ⋅ c ⋅ v0 (Jukovski)
Δp =saltul maxim de presiune;
c= celeritatea (viteza de propagare a undelor de presiune în lichidul care curge prin
conducta datã)
În practicã, limitarea acestor salturi de presiune se poate face numai prin
limitarea vitezelor maxime de curgere.
v0 ≅ 5m / s

104
 CAP 10. MASINI HIDRAULICE

10.1 GENERALITÃTI

Masina hidraulicã serveste la realizarea unui lucru mecanic util într-un echipament
industrial oarecare, prin transformarea energiei mecanice în energie hidraulicã, dacã avem
de-a face cu o pompã, sau invers dacã avem de-a face cu un motor.
Existã 2 mari categorii de masini hidraulice:
• turbomasini;
• masina volumicã;
Principiile de functionare sunt complet diferite, ca si domeniul de lucru.
Turbomasina functioneazã la debite mari si presiuni mici, fiind folositã în general la
vehicularea lichidelor, iar pompa volumicã functioneazã la presiuni mari si debite mici,
lucrând cu lichide speciale (în general uleiuri de înaltã presiune), si sunt folosite în mod
obisnuit în circuite de comenzi, actionãri sau transmisii hidrostatice.

a). Turbopompa (fig 10.1)

Piese componente:
1-rotor
2-arbore
3-lagãr
4-racord de aspiraþie
5-buton
6-stator
7-camera colectoare
8-difuzor
9-racordul de refulare
10-sistem de etansare
11-sistem de labirinturi
12-buton de golire

Pornind de la structura constructivã a pompei prezentate în figurã, functionarea

acesteia este urmãtoarea: palele rotorului, prin miscarea acestuia “lovesc“ lichidul
imprimându-i atât o miscare de rotatie cât si una centrifugalã (pe directie radialã); la
periferia canalelor rotorice (un canal rotoric este delimitat de 2 pale succesive si de
discurile fatã/spate) este colectat la periferie de cãtre carcasa spiralã, cu sectiune variabil
crescãtoare în lungul curgerii, si care joacã rolul de “colector“ asigurând conducerea
lichidului cãtre flansa de refulare.
La intrarea în rotor se creeazã o depresiune care conduce la aspiratia lichidului
dinspre flansa de aspiratie si la închiderea circuitului hidraulic. Curgerea lichidului prin
pompã se face continuu (nu pulsatoriu), prin jocurile functionale (prin labirinti) existând
scurgeri de la flansa de refulare cãtre cea de aspiratie; pentru echilibrarea hidraulicã a
rotorului pe discul spate sunt practicate un numãr de orificii care permit închiderea
circuitului de de scurgere.

105
 TURBOPOMPA

106
b) Pompa volumicã (fig 10.2)

Piese componente:

P-piston
C-cilindru
B-bielã
M-manivelã
CP-carcasa pompei
SA-supapã de aspiraþie
SR-supapã de refulare
SD-sistem de distribuþie
RA-rezervor de aspiraþie
RR-rezervor de refulare

Jocurile functionale j între piston si cilindru sunt de ordinul a 1...2 sutimi de milimetru
asigurând o bunã etanseitate între elementele active piston-cilindru.
Masinile volumice prezintã 2 faze distincte de funcþionare:
1) aspiratie: pistonul iese din cilindru, viteza creste, presiunea scade, supapa de aspiratie
se deschide si lichidul pãtrunde din rezervorul de aspiratie în cilindru;
2) refulare: pistonul intrã în cilindru, viteza scade, presiunea creste, supapa de refulare se
deschide si lichidul este evacuat din cilindru cãtre rezervorul de refulare.

Debitul care curge cãtre consumator este pulsatoriu (curgerea este discontinuã), ceea ce
în realitate este inacceptabil. La toate masinile volumice trebuie luate mãsuri constructive
functionale pentru a “redresa“ si a “filtra“ semnalul de debit (pentru a asigura o cât mai
buna continuitate a curgerii).

107
10.2 RELATIA FUNDAMENTALÃ A TURBOMASINILOR

Aceastã relatie se deduce pe baza construirii triunghiurilor de viteze la intrarea si la

iesirea din rotor. Curgerea lichidului prin rotor este o curgere relativã deoarece, pe de-o
parte rotorul se aflã în miscare de rotaþie, si pe de altã parte fluidul se miscã în raport cu
acesta.
Pentru studiul miscãrii se fac o serie de ipoteze simplificatoare:
• rotorul se învârte cu viteza unghiularã constantã;
• fluidul este ideal;
• numãrul de pale se considerã a fi infinit.
Daca se scrie relatia lui Bernoulli în miscarea relativã si în ipoteza fluidului ideal sub forma:

W12 − u12 p12 W 2 − u 22 p 22

+ + z1 = 2 + + z2 (10.1)
2g ρg 2g ρg

u1,2 - reprezintã viteza de transport la intrarea, respectiv /iesirea de pe palã;

W1,2 – reprezintã viteza relativã;
C1,2 – reprezintã viteza absolutã.

Fig 10.3
r r
c1 , c 2 –vitezele absolute;
r r
W1 ,W2 –vitezele relative;
r r
u1 ,u 2 –vitezele de transport;
r r
c1n , c 2 n –componentele tangenþiale ale vitezelor absolute;
r r
c1m , c 2 m –componentele meridiane ale vitezelor absolute.

108
OBSERVATIE: Dacã sãgetile sunt în sus pentru viteza absolutã si relativã, prin conventie
se considerã cã masina functioneazã ca pompã (transformã energia mecanicã în energie
hidraulicã). Dacã sãgetile sunt în jos pentru viteza relativã si absolutã, masina
functioneazã ca motor (transformã energia hidraulicã în energie mecanicã).

Fig 10.4

r
cu – componentele tangenþiale ale vitezei absoulte;
r
c m – componentele radiale ale vitezei absoute.

Plecând de la aceste triunghiuri de viteze si calculând din aproape în aproape

termenii cinetici din relatia lui Bernoulli, se obtine relatia:
⎛ p1 c12 ⎞ u1c1u ⎛ p2 c22 ⎞ uc
⎜⎜ + + z1 ⎟⎟ − = ⎜⎜ + + z2 ⎟⎟ − 2 2u (10.2)
⎝ ρg 2 g ⎠ g ⎝ ρg 2 g ⎠ g

H1 H2
In care:
H1 – sarcina hidrodinamicã; reprezintã energia mecanicã specificã a lichidului la intrarea în
rotor;
H2 – sarcina hidrodinamicã; reprezintã energia mecanicã specificã a lichidului la iesirea din
rotor.
u 2 c 2u − u1c1u
H t∞ = H 2 − H 1 = (10.3)
g
H t∞ - este “sarcina“ teoreticã corespunzãtoare unui numãr infinit de pale (teoreticÆfluidul
este ideal), deoarece nu s-a considerat variatia parametrilor cinematici si dinamici la
intrarea si iesirea din rotor cu grosimea palei si cu numãrul de pale real, ci s-a plecat de la
ipoteza unei repartitii uniforme de viteze si presiuni pe suprafata de intrare respectiv de
iesire din rotor.
Ecuatia (10.3) se numeste relatia fundamentalã a turbomasinilor.
Optim, din punct de vedere teoretic ar fi ca termenul cu semnul “-“ sã fie 0, posibil
numai dacã c1u=0, adicã α 1 = 90 o , adicã intrarea lichidului în rotor sã fie radialã (drept, nu
oblic).

109
10.3 CURBA DE SARCINÃ A UNEI POMPE CENTRIFUGE

Pornind de la relaþia fundamentalã a turbomasinilor cu ipoteza idealã cã c1u=0 si

explicitând termenii din relaþia respectivã, si anume c2u în funcþie de mãrimile
constructiv-functionale ale rotorului, se obþine o relaþie de forma:
H t∞ = An 2 − BnQ (10.4)
A ºi B sunt constante constructive aferente unei anumite pompe, n este turaþia de
antrenare a pompei, iar Q debitul.

Fig 10.5

În mod uzual, β 2 < 90 o → A, B > 0 .

Fatã de aceastã situatie teoreticã se introduc factori de corectie în legaturã cu

numãrul finit de pale (faptul cã existã inclusiv o grosime a palei asupra distributiei de viteze
în curgere) si de faptul cã fluidul este real (vâscos). Faptul cã avem un numãr finit de pale
corespunde unei translatii în jos a caracteristicii teoretice.
O primã categorie de pierderi se încadreazã în categoria pierderilor liniare
(asimilãm canalele rotorice ca fiind niste conducte de o anumitã lungime pe care se
produc pierderi). Pe lângã pierderi liniare mai avem si pierderi locale.
Conditia Qoptim se referã la c1u=0.

110
 Fig 10.6

Pierderile locale se mai numesc si pierderi prin “soc“, în sensul cã fluidul în miscare
relativã fatã de palã nemaiurmãrind profilul acesteia conduce la aparitia vârtejurilor datoritã
desprinderii stratului limitã, si în consecintã la aparitia unor pierderi de sarcinã locale.

Punctul de functionare pentru o instalatie simplã de pompare

111
4) Cuplarea în paralel a pompelor centrifuge
Când în sistem este nevoie de debite mari nu se justificã utilizarea unei pompe
agabaritice, ci cuplarea în paralel a mai multor pompe mici.

Cuplarea în serie a pompelor centrifuge

Când în sistem presiunea este mare, nu se poate folosi o singurã pompã, ci se folosesc
mai multe pompe inseriate (se face prin montarea unui sir de rotori pe un arbore comun
obtinând “pompa multietajatã“).

112