ELEMENTE DE PSIHOLOGIE EXPERIMENTALA INTRODUCERE 17

CAPITOLUL 1
TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN PSIHOLOGIE 19
1.1 Teoria ştiinţifică 19
1.2 Finalitatea demersului ştiinţific 20
1.3 Paradigmele ştiinţei 21
1.4 Alte moduri de a face « psihologie » 22
1.5 Creativitate ştiinţifică şi hazard 25
1.6 Teorie şi experiment 25
1.7 Obiectivitatea demersului ştiinţific 27
1.8 Ştiinţă şi experiment. Specificul metodei experimentale
28
1.9 Stadialitatea cercetării ştiinţifice 30
1.9.1 Identificarea problemei de cercetat 31
1.9.2 Formularea ipotezelor 33

1.9.3 Testarea ipotezelor; derularea cercetării 34

1.9.3.1 Design-ul experimental 35
1.9.3.2 Aparatura şi măsurătorile 35
1.9.3.3 Operaţionalizarea conceptelor 36
1.9.4 Elaborarea şi redactarea concluziilor 37
1.10 Ştiinţa ca activitate de rezolvare de probleme
38
1.11 Clasificarea cercetărilor ştiinţifice 38
1.11.1 Gradul de control al condiţiilor experimentale
39
1.11.2 Controlul răspunsurilor la stimuli 40
1.12 Perpetua nevoie de ştiinţă 40

CAPITOLUL 2
VARIABILĂ ŞI MĂSURĂTOARE 43
2.1 Noţiunea de variabilă 43
2.2 Clasificarea variabilelor 44
2.3 Măsurarea în psihologia experimentală 46
2.4 Varietatea măsurătorilor
psihologice
47
2.5 Conţinutul operaţiilor de măsurare 49
2.6 Proprietăţile scalelor de măsurare 49
2.6.1 Scala nominală 51
2.6.2 Scala ordinală 52
2.6.3 Scala interval 53
2.6.4 Scala raport (ratio scale) 54

CAPITOLUL 3
PLANURI EXPERIMENTALE 57
3.1 Clasificarea planurilor experimentale 57
3.2 Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă 62
3.2.1 Planuri experimentale cu grupuri independente
62
3.2.2 Planuri experimentale cu măsurători repetate 63
3.2.2.1 Avantajele planului experimental cu măsurători repetate
65
3.2.2.2 Dezavantaje 66
3.3 Planuri experimentale complexe 66
3.4 Planul bifactorial 68
3.5 Variabila parametru 70
3.6 Efecte principale (main effects) 75
3.7 Interacţiuni între variabile 80
3.8 Tipuri de interacţiuni 80
3.9 Avantajele planului factorial 85
3.10 Modele factoriale mixte 86
3.11 Planul experimental optim 88
3.12 Modelul experimental cibernetic 89

CAPITOLUL 4
CONDIŢIILE UNUI MODEL EXPERIMENTAL EFICIENT 91
4.1 Validitatea experimentului 91
4.1.1 Validitatea internă 92
4.1.2 Validitatea de construct 94
4.1.3 Validitatea externă 95
4.1.4 Validitatea statistică 96
4.1.5 Interacţiunea tipurilor de validitate 97
4.2 Surse de variaţie perturbatoare 98
4.2.1 Ameninţările validităţii interne 99
4.2.1.1 Efectele de suprapunere 100
4.2.1.2 Efectele legii dezvoltării 100
4.2.1.3 Cunoaşterea experimentală a sarcinii 100
4.2.1.4 Efectul de regresie (regression effect) 100
4.2.1.5 Erori de eşantionare 101
4.2.1.6 Diminuarea eşantionului 101
4.2.1.7 Alocarea unor grupuri preformate la condiţiile experimentale
102
4.2.1.8 Experimentatori diferiţi 103
4.2.1.9 Variabile de tip subiect 103
4.2.1.10 Variabilele sociale ale situaţiei experimentale
104
4.2.1.11 Contaminarea grupului de control 104
4.2.1.12 Egalizarea sau rivalitatea compensatorie 104
4.2.2 Ameninţările validităţii de construct 105
4.2.3 Ameninţările validităţii externe 106
4.3 Fidelitatea datelor experimentale 107
4.4 Sensibilitatea experimentului 107
4.5 Interferenţa caracteristicilor experimentului
108

CAPITOLUL 5
CONTROLUL EXPERIMENTAL 111
5.1 Înţelesurile noţiunii de control
experimental
111
5.2 Precursori ai controlului experimental 113
5.2.1 Analiza evenimentelor 114
5.2.2 Varierea circumstanţelor 114
5.2.2.1 Metoda diferenţelor 115
5.2.2.2 Metoda variaţiilor concomitente 116
5.2.2.3 Metoda acordului 116
5.3 Strategii de control experimental 117
5.3.1 Controlul în laborator 117
5.3.2 Proiectarea judicioasă a
experimentului
118
5.3.3 Măsurarea adecvată a răspunsului 119
5.3.4 Replicarea experimentului 120
5.4 Controlul în planurile experimentale cu grupuri independente
121
5.4.1 Contribuţia lui Ronald Fisher 121
5.4.2 Randomizarea 124
5.4.2.1 Randomizarea completă 125
5.4.2.2 Randomizarea în blocuri 128
5.4.2.3 Randomizarea în pătrat latin 130
5.4.3 Tabelele de randomizare 132
5.4.4 Utilizarea variabilelor moderatoare 133
5.4.5 Controlul statistic 133
5.5 Controlul în design-urile cu măsurători repetate
135
5.5.1 Balansarea completă 135
5.5.1.1 Randomizarea în blocuri în planurile experimentale cu măsurători repetate
136
5.5.1.2 Contrabalansarea 138
5.5.2 Balansarea incompletă 139
5.5.3 Controlul prin rotirea ordinii de start 140
5.5.4 Controlul efectelor transferului 140
5.5.5 Controlul efectelor de ordine şi secvenţă 142
5.6 Controlul defectuos 144
5.6.1 Experiment cu un singur grup testat la final
144
5.6.2 Experiment cu grup de control neechivalent
145
5.6.3 Experimentul expus efectelor de ordine şi de secvenţă
146
5.7 Controlul caracteristicilor sociale ale experimentului
147
5.7.1 Experimentul ca un context social 147
5.7.2 Cerinţele de rol 150

CAPITOLUL 6
DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI 153
6.1 Alegerea probei de cercetat 153
6.1.1 Activarea optimă 154
6.1.2 Sesizarea faptului ştiinţific 155
6.1.3 Informare şi documentare 155
6.1.3.1 Consultarea surselor teoretice 158
6.2 Alegerea metodei şi a procedurilor 159
6.3 Definirea condiţiilor experimentale 160
6.4 Alegerea subiecţilor 161
6.5 Selecţia subiecţilor 161
6.6 Dimensionarea optimă a eşantionului 162
6.6.1 Mărimea eşantionului funcţie de puterea testului statistic
163
6.6.2 Mărimea eşantionului funcţie de mărimea efectelor
164
6.6.3 Mărimea eşantionului şi eroarea standard a mediei
166
6.7 Construirea propriului chestionar ca instrument de cercetare
167
6.8 Pretestarea 169
6.9 Valorificarea şi interpretarea datelor experimentale
169
6.9.1 Inferenţa statistică 170
6.9.1.1 Testul ipotezei de nul 171
6.9.1.2 Metoda intervalelor de încredere 176
6.9.1.3 Analiza de varianţă ANOVA 178
6.9.1.3.1 ANOVA pentru grupuri independente 178
6.9.1.3.2 ANOVA pentru desig-nuri cu măsurători repetate
183
6.9.1.4 Determinarea mărimii efectelor 186

CAPITOLUL 7
CVASIEXPERIMENTUL 189
7.1 Experiment şi cvasiexperiment 189
7.2 Specificul cvasiexperimentului 190
7.3 Tipuri de cvasiexperiment 193
7.3.1 Cvasiexperimentul cu grupuri
neechivalente
193
7.3.2 Cvasiexperimentul mixt 194
7.3.3 Plan experimental cu linia de regresie
discontinuă
195
7.3.4 Design-uri experimentale fără grupuri de control
196

CAPITOLUL 8
EXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT 199
8.1 Utilitatea experimentului cu un singur subiect
199
8.2 Avantajele experimentelor cu un singur subiect
202
8.3 Controlul în experimentele cu un singur subiect
204
8.3.1 Obţinerea unei tendinţe stabile 204
8.3.2 Întreruperea tratamentului 205
8.3.3 Modelul tratamentelor repetate 205
8.3.4 Modificarea unei variabile pentru a i se determina efectul
207
8.3.5 Determinarea mai multor tendinţe (multiple- baseline design)
207
8.3.6 Schimbarea succesivă a criteriului 208

CAPITOLUL 9
ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE 209
9.1 Tratarea subiecţilor umani 209
9.1.1 Decizia de a realiza un experiment ştiinţific 212
9.1.2 Consimţământul avizat 210
9.1.3 Protejarea stării de bine a subiecţilor 211
9.1.4 Confidenţialitatea 212
9.1.5 Respectarea demnităţii 212
9.1.6 Convorbirile finale 213
9.2 Etica experimentării pe animale 214

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 217

Introducere

O abordare introductivă a psihologiei experimentale, din mai multe motive, trebuie

efectuată în contextul problematicii ştiinţei în general.
O primă raţiune este aceea că psihologia este, acum în prag de mileniu, o ştiinţă ca
oricare alta.
Al doilea motiv este acela că metoda experimentală desparte istoria psihologiei în două
mari etape: etapa copilăriei şi a romantismului care ţine până prin 1879, când Wundt a
înfiinţat la Leipzig primul laborator de psihologie, şi etapa propriu-zis ştiinţifică în care
se instituie tradiţia verificării experimentale a teoriilor psihologice.
La fel ca celelalte ştiinţe, psihologia este departe de a avea confirmate prin experiment
toate construcţiile sale teoretice dar este un fapt de necontestat că elementele esenţiale ale
edificiului său teoretic, legile sale, începând de la cele psihofiziologice până la cele care
controlează procesele cognitive de înalt ordin, au în bună parte o astfel de susţinere
experimentală.
În sfârşit, o a treia raţiune a unor consideraţii epistemologice ţine pe de o parte de locul
central al psihologiei experimentale în ansamblul disciplinelor psihologice, iar pe de altă
parte de faptul că schimburile psihologiei cu alte ştiinţe, schimburi care se produc în
sferele aplicative, trebuie evaluate din perspectiva filosofiei ştiinţei.
Toate acestea sunt suficiente motive pentru a trata psihologia experimentală, chiar şi
numai în treacăt, în primul capitol, din perspectiva noţiunilor de ştiinţă, de teorie
ştiinţifică şi de a trece în revistă funcţiile, obiectivele şi modalitatea de testare empirică a
acestor teorii.
Lucrarea are însă ca nucleu central problematica modelelor experimentale, a controlului
variabilelor şi condiţiilor, precum şi aceea a derulării experimentului psihologic. Toate
acestea fac obiectul capitolelor al treilea, al patrulea şi al cincilea care ocupă ponderea
cea mai mare în economia lucrării.
Ideea de măsurătoare este, alături de aceea privind posibilitatea exprimării numerice a
regularităţilor şi legilor, una dintre paradigmele cele mai rodnice care au apropiat
psihologia de statutul râvnit al ştiinţelor pozitive, începând cu sfârşitul secolului al XIX
lea. Spre deosebire de aceste ştiinţe psihologia are o libertate limitată de a se juca cu
numerele. În matematică, acest „joc” a condus la crearea unor modele a căror utilitate a
fost descoperită, mai târziu, de fizica modernă.
În psihologie lucrurile stau altfel: există o serie de constrângeri în a exprima prin numere
procesualitatea vieţii psihice, dincolo de care, cifrele ne îndepărtează de fapte şi ne
conduc la mistificări şi la extravaganţe. Este motivul pentru care semnificaţia şi utilitatea
sistemului măsurătorilor psihologice, împreună cu avantajele şi limitele diferitelor
metode de măsurare sunt tratate pe larg, alături de problema variabilelor, în primul
capitol.
Metoda experimentală nu este în exclusivitate o metodă de laborator. Ea este utilizată
oriunde exigenţele ei pot fi întrunite într-o măsură satisfăcătoare, adică în mediul
organizaţional, în mediu şcolar, etc. De aceea, urmând exemplul altor lucrări, am luat în
discuţie, în capitolul şapte, cvasiexperimentele, împreună cu avantajele şi mai ales cu
dezavantajele privitoare la probabilitatea mai scăzută a rezultatelor la care conduc aceste
tipuri de cercetări psihologice.
În final, nu doar în virtutea tradiţiei lucrărilor de acest gen ci pornind de la lipsa unor
reglementări autohtone, am zăbovit în ultimul capitol asupra principiilor de etică privind
experimentul psihologic, principii cu o largă recunoaştere şi adânc recunoscute în
comunitatea ştiinţifică din ţările occidentale.
Lucrarea de faţă nu este o lucrare de metodologie a cercetării. Ca atare, unele teme cum
sunt acelea ale studiilor corelaţionale, nu şi-ar fi găsit locul printre metode care ţintesc, în
cele din urmă, explicaţia cauzală.
Din acelaşi motiv, lucrarea nu conţine tradiţionalul capitol de statistică matematică, şi se
limitează la tratarea principială a problemelor legate de inferenţa statistică şi analiza de
varianţă, metode esenţiale de interpretare a rezultatelor unui experiment psihologic.

TEORIE ŞI EXPERIMENT ÎN PSIHOLOGIE

Ştiinţa, poate fi definită ca un ansamblu de cunoştinţe, structurate într-un sistem coerent

de teorii. Astfel, psihologia în ansamblu ei reuneşte un sumum integrat de teorii, mai
generale sau mai particulare, ca de exemplu teoria sistemului psihic uman, teoria
dinamică a personalităţii, teoria BIG –FIVE sau teoria răspunsului la itemi în domeniul
aplicativ al psihometriei.

1.1 Teoria ştiinţifică

Definită pe larg teoria înseamnă o propoziţie sau un set de propoziţii despre relaţiile
existente între variabile. Dacă propoziţia se referă la o singură relaţie atunci este vorba de
o lege. O teorie este deci un ansamblu de legi aflate într-un anumit sistem de relaţii, a
cărui funcţie esenţială în cunoaştere este organizarea unui larg câmp de fapte într-un
sistem explicativ unitar.
Definită mai restrâns, teoria reprezintă o propoziţie sau un set de propoziţii despre
relaţiile dintre variabile care includ cel puţin un concept care nu este direct observat dar
care este necesar explicării relaţiilor dintre variabile (McBurney, op. cit.). Conceptele de
tipul memorie de scurtă durată, de lungă durată, etc. nu sunt prezente nici în propoziţiile
care descriu fapte particulare nici în enunţurile legilor. Ele au caracter teoretic pentru că
nu pot fi observate sau măsurate direct dar pot fi inferate indirect din alte date de
observaţie şi sunt necesare explicării relaţiilor dintre variabile. Conceptele teoretice sunt
invenţii ale oamenilor de ştiinţă pentru a explica legile comportamentului (exemplu:
conceptele de filtru, superego, arhetip, etc).
Raţiunea de a fi a teoriei ştiinţifice rezidă în funcţiile sale de bază care sunt:

a) Organizarea cunoaşterii şi explicaţia legilor

Explicaţia ştiinţifică înseamnă conectarea faptelor particulare la legi şi a acestora din
urmă la teorie. Cu alte cuvinte faptele individuale sunt explicate drept cazuri particulare
ale legilor iar legile sunt explicate în relaţie cu teoria.
O teorie este cu atât mai bună cu cât poate explica un număr cât mai mare de fapte
particulare. Pe de altă parte cu cât o teorie este mai generală cu atât ea este mai puţin
precisă. Dacă în prima jumătate a sec. trecut o serie de teoreticieni au elaborat teorii
foarte largi cum sunt cele ale lui Freud sau Lewin în ultima perioadă psihologii s-au
dedicat elaborării unor teorii mai puţin ambiţioase, ca scop dar cu o mai mare putere de
precizie (Teoria percepţiei vorbirii - theory of speech perception, sau teoria constructelor
personale).
b) Predicţia unor noi fapte ştiinţifice
O bună teorie nu numai că va explica mai multe fapte care anterior erau interpretate
izolat, dar va indica noi domenii unde este posibil să fie descoperite noi legi.
Să luăm, spre exemplu cercetările întreprinse de psihologul McClelland de la
universitatea Harvard în domeniul trebuinţei de realizare. Conturând o teorie coerentă, la
început despre rolul acestei trebuinţe în dezvoltarea individuală, McClelland, descoperă o
serie de implicaţii cu valoare explicativă pentru succesul economic al comportamentului
global al unor naţiuni occidentale.

c) Formularea de noi ipoteze

Este un fapt recunoscut că o teorie ştiinţifică este bună nu numai dacă reuşeşte să dea
răspunsuri la o serie de întrebări ci dacă suscită tot atâtea întrebări câte soluţionează,
această caracteristică fiind una dintre condiţiile de bază ale progresului ştiinţific.

1.2 Finalitatea demersului ştiinţific

Obiectivul fundamental al ştiinţei, în general, este să înţeleagă, să explice, şi să formuleze

predicţii înalt probabile despre fenomenele lumii înconjurătoare iar acest fapt presupune
descoperirea regularităţilor şi construirea teoriilor ştiinţifice.
În psihologie descoperirea regularităţilor cuprinde descrierea comportamentului şi
descoperirea relaţiilor legice dintre aspectele comportamentului (McBurney, op.cit.).
Descrierea comportamentului este o fază incipientă dar fundamentală în demersul
ştiinţific. Ea permite clasificarea fenomenelor proprii domeniului unei ştiinţe.
Descrierea legilor nu este un scop în sine ci vizează explicaţia fenomenelor în ceea ce au
ele esenţial, durabil şi repetabil.
Legea exprimă faptul că anumite evenimente sunt cu regularitate asociate unele cu altele
în virtutea unei anumite ordini. Astfel, Legea irosirii sociale sau efectul Ringelman
afirmă că performanţa individuală în sarcini fizice tinde să diminueze odată cu creşterea
numărului de persoane din care este format grupul. În concluzie, putem vorbi de existenţa
unei legi ori de câte ori există o asociere regulată între două variabile. Legile statistice nu
presupun o regularitate perfectă. Frustrarea, de exemplu, nu conduce întotdeauna la
agresiune. Mai trebuie menţionat că noţiunea de lege nu implică obligatoriu existenţa
unei relaţii de tip cauză-efect. Orice relaţie care se manifestă cu regularitate între
fenomene este o lege.
Când descriem evenimentele încercăm să surprindem relaţiile legice dintre ele, de aceea
descrierea şi descoperirea legilor constituie două laturi ale aceleiaşi activităţi ştiinţifice.

1.3 Paradigmele ştiinţei

Ştiinţa se întemeiază în jurul a câtorva adevăruri incontestabile, care reprezintă axiomele

fundamentale ale cunoaşterii umane, dobândite de-a lungul unei întregi evoluţii ce se
originează încă în gândirea anticilor.
Deşi rareori sunt formulate explicit, valoarea lor în cunoaşterea psihologică este
incontestabilă. Acestea sunt:

a) Realitatea lumii. Poziţia filosofică omonimă este Realismul (obiectele percepute există
indepedent de noi). Pentru omul de ştiinţă lumea este reală şi trebuie studiată cât mai bine
cu putinţă. Realismul omului de ştiinţă se deosebeşte totuşi de acela al omului de rând
(realism naiv) care crede că lumea este exact aşa cum o vede deoarece lumea omului de
ştiinţă este o lume recreată conceptual, adică văzută prin prisma noţiunilor ştiinţifice.

b) Raţionalitatea lumii. Lumea poate fi cunoscută pe cale raţională graţie puterii de

judecare şi raţionamentului logic. Lumea are un sens care poate fi descifrată prin aportul
acestor capacităţi.

c) Regularitatea. Lumea poate fi cunoscută graţie unei anumite ordini care guvernează
manifestările ei. Ordinea înseamnă consistenţă şi regularitate. Ideea de regularitate a
lumii corespunde convingerii că fenomenele există în forma unor modele care se reiau
neîncetat conform unor legi universale. Orice s-ar întâmpla în viitor poate fi subsumat
anumitor legi ale ştiinţei. Psihologia ca ştiinţă presupune că nimic legat de
comportamentul uman nu cade în afara legilor naturii indiferent unde şi când ar avea loc
acest comportament.

d) Cauzalitatea. Convingerea că toate lucrurile au o cauză este numită determinism.

Determinismul rigid susţine că dacă ar fi cunoscute toate legile comportamentului
împreună cu toate influenţele care se exercită asupra sa, atunci ar putea fi efectuate
predicţii exacte cu privire la manifestările sale viitoare. Opusă acestei direcţii de gândire
este orientarea care recunoaşte existenţa voinţei libere, a liberului arbitru.
În domeniul psihologiei şi al ştiinţelor sociale mai corect este să vorbim despre un
determinism statistic care postulează existenţa unor relaţii probabiliste între fenomenele
cauză şi cele efect. Un exemplu edificator pentru acest tip de determinism este concluzia
cercetărilor că fumatul cauzează cancerul pulmonar deşi nu toţi fumătorii contractează
această boală. Un alt exemplu este al relaţiei de cauzalitate dintre sărăcie şi delicvenţă
deşi nu toţi oamenii săraci devin delicvenţi şi în ciuda faptului că printre ei delicvenţi se
numără şi oameni bogaţi.

e) Cognoscibilitatea (discoverability). Convingerea că este posibilă identificarea unor

răspunsuri la toate întrebările privitoare la lume fără ajutorul divin care să ni le reveleze.
Credinţa în caracterul cognoscibil al lumii nu trebuie să ducă la voluntarism, la ideea că
este facil să dezvălui misterele pe care natura ne permite să le descifrăm cu multă
parcimonie. Soluţiile la problemele ştiinţifice reclamă mut efort şi ingeniozitate din
partea oamenilor de ştiinţă.

1.4 Alte moduri de a face „psihologie”

În afară demersurilor proprii psihologiei există şi alte surse ale cunoaşterii

comportamentului oamenilor, cum sunt autoritatea, logica sau metodele intuitive. În sens
istoric unele chiar sunt anterioare cunoaşterii ştiinţifice. Fireşte, calea cea mai eficientă şi
mai obiectivă este reprezentată de psihologia ca ştiinţă.
Autoritatea, ca sursă de cunoaştere a comportamentului, semnifică adevărurile postulate
de diferite persoane sau instituţii cărora le acordăm, o valoare mai mult sau mai puţin
axiomatică (autoritatea parentală, religioasă, adică voinţa divină etc.).
Scolastica medievală reprezintă un exemplu extrem în care un anumit tip de autoritate,
aceea a operei stagiritului, era substituită oricărei forme de cunoaştere empirică.
În sens pozitiv, caracterul cumulativ al ştiinţei implică, în argumentarea noilor teorii
ştiinţifice, invocarea autorităţii unor principii desprinse din cercetări precedente care, în
virtutea caracterului cumulativ al ştiinţei, nu mai trebuie dovedite. Iată un exemplu
ipotetic: Presupunem că dorim să verificăm ipoteza apărărilor perceptive. Într-un
experiment asociativ verbal subiecţilor li se prezintă cu timpi mici de expunere cuvinte
tabu intercalate printre cuvinte neutre. Pentru a verifica existenţa, respectiv inexistenţa
unei încărcături emoţionale, subiecţii vor fi conectaţi la un psihogalvanometru. În
raportul de cercetare în care vom prezenta rezultatele experimentului nu va fi nevoie să
argumentăm existenţa unei legături între modificările de conductanţă ale pielii şi trăirile
emoţionale ale subiectului, efectul psihogalvanic constituind un adevăr intrat definitiv în
patrimoniul ştiinţei.
Tot în categoria autorităţii se înscrie şi practica acceptată şi standardizată de comunitatea
ştiinţifică de a sprijini argumentaţia unui material redactat (articol, raport de cercetare,
etc.) pe citarea unor autori ale căror rezultate ştiinţifice au o largă recunoaştere.
Totuşi într-un demers ştiinţific accentul prea mare pe autoritate, poate să ducă la poziţii
dogmatice ori istoria ştiinţei nu este altceva decât istoria luptei pentru libertatea spiritului.

Logica, în calitate de ştiinţă a formelor perfecte de gândire, permite extragerea unor

concluzii corecte din datele de care dispunem. Logica matematică, logicele neoclasice
furnizează psihologiei modele pertinente pentru explicarea operaţiilor cognitive. Totuşi
Scolastica este un exemplu extrem care ilustrează limitele logicii în obţinerea unor
adevăruri care sunt mult mai accesibile prin observarea realităţii.
O categorie aparte o constituie aşa-numitele metode intuitive. Manifestate fie ca simţ
comun, fie ca misticism ele ne facilitează o percepţie spontană sau o judecată
nefundamentată pe o procesualitate raţională.
Simţul comun are la bază concordanţa judecăţii personale cu experienţa unui larg grup de
oameni. El are două limite importante: a) Variază cu timpul şi cu condiţiile, lipsindu-i
verificarea sistematică a părerilor care ghidează practica. Părerile sunt considerate
adevărate atâta timp cât practica funcţionează; b) Este mai degrabă teoretic decât practic
lipsindu-i capacitatea de a prezice noi date.
Există însă şi un simţ comun al comunităţii ştiinţifice în virtutea căruia se apreciază dacă
o teorie pare sau nu plauzibilă (Vadum şi Rankin, op.cit.). El este puternic impregnat de
formaţia ştiinţifică a membrilor acestei comunităţi.
Misticismul este o cale de cunoaştere bazată pe intuiţia directă, asociată cu starea alterată
de conştiinţă. El se sustrage în totalitate verificării şi prin aceasta el se situează la polul
opus ştiinţei.
Obiectivitatea este criteriul esenţial care separă ştiinţa de alte forme de cunoaştere a
comportamentului uman. Unele dintre acestea cum sunt autoritatea, simţul comun sau
misticismul nu au pretenţia de a se constitui în alternative ale cunoaşterii psihologice şi
de aceea coexistă, ca soluţii individuale de viaţă, cu psihologia.
Iată, de exemplu, misticismul poate constitui pentru un om de ştiinţă o opţiune personală,
care îl poate mobiliza în obţinerea unor rezultate ştiinţifice deosebite. Niciodată însă
faptele ştiinţifice nu vor putea fi susţinute prin argumente de natură mistică. La fel,
autoritatea, joacă un rol minor în ştiinţă care nu acceptă altă formă de autoritate în afară
de autoritatea adevărului ştiinţific. În ultimele decenii unii cercetători au fost din ce în ce
mai preocupaţi să valorifice tezaurul de cunoaştere psihologică encodat în limbaj (R.B.
Cattell, Allport, Odbert, ş.a.).
Faţă de alte preocupări care ţin de falsa ştiinţă psihologia se detaşează în mod tranşant.
Pseudoştiinţa este „oricare dintre disciplinele sau mişcările privite ca psihologie dar care
nu întrunesc criteriile psihologiei” (McBurney, op.cit. p. 32).
Există mai multe pseudopsihologii: parapsihologia, bioritmul, astrologia ş.a. Forma cea
mai populară a pseudoştiinţei este parapsihologia. Aceasta nu satisface caracteristicile
care definesc ştiinţa, adică definiţia precisă a termenilor, descoperirea legilor care
guvernează fenomenele abordate, repetabilitatea faptelor observate, etc.
În măsura în care se substituie cunoaşterii ştiinţifice, pseudoştiinţa poate aduce oamenilor
şi societăţii în ansamblul ei reale deservicii.

1.5. Creativitate ştiinţifică şi hazard

Problematica norocului în ştiinţă este centrată în jurul termenului de serendipitate.

Termenul a fost introdus de Horace Walpole în 1754 referindu-se la descoperirea
neaşteptată a unor fapte ştiinţifice, întocmai ca într-o poveste persană „Prinţii din
Serendip” în care personajele dădeau peste lucruri pe care nu le căutau. Acest termen
aduce în discuţie rolul norocului şi al întâmplării în producerea unor descoperiri.
McBurney (op.cit.) crede că una din modalităţile prin care cărţile de psihologie
experimentală se îndepărtează de planul real al cercetărilor este că nu acordă suficientă
atenţie presimţirii şi norocului care au un rol important, crede autorul, în dezvoltarea
ştiinţei.
Exemple de descoperiri care au la bază serendipitatea sunt: condiţionarea operantă,
descoperirea efectului de întărire pe care îl are stimularea electrică a ariei septale a
formaţiei reticulate, etc.
Dimpotrivă, alţi autori (Vadum şi Rankin, op.cit.) cred că insigh-tul de care vorbesc
gestaltiştii are la bază probabil un întreg lanţ de procese şi operaţii preconştiente prin care
informaţia acumulată este prelucrată şi restructurată până ajunge să se exprime în forme
noi şi originale.

1.6 Teorie şi experiment

În construcţia şi verificarea unei teorii ştiinţifice se pleacă de la lumea reală în două

direcţii:
Printr-o serie de abstracţii teoretice se construieşte o teorie primară din care se deduc o
serie de consecinţe (predicţii);•
Plecând de la lumea reală, printr-o serie de abstracţii, se elaborează• un model
experimental. Are loc desfăşurarea experimentului care se soldează cu o serie de date
empirice. Următorul pas constă în confruntarea predicţiilor teoretice cu datele de
experiment.
Rezultă că relaţia dintre teorie şi experiment este una ciclică.
Teoria poate fi confirmată sau poate infirmată. În cazul infirmării există două opţiuni:
1) reconstrucţia teoriei pentru a putea explica noile date experimentale;
2) se modifică modelul experimental pentru a-l face mult mai sensibil la conceptele
teoretice.
Cu alte cuvinte, după experiment ne întoarcem din nou la lumea reală pentru a hotărî dacă
teoria este bună sau dacă trebuie schimbată sau modificată, ori dacă trebuie schimbat
planul experimental.
Ştiinţa nu poate fi nici pur teoretică nici pur experimentală. Există un schimb reciproc
între ambele planuri.
Pledoaria pentru experiment, ori de câte ori este comisă, nu trebuie înţeleasă nici ca o
afirmare a experimentului drept singura bază de a infera relaţii cauzale, nici că acesta este
singura metodă eficientă de care dispun ştiinţele în general şi psihologia în speţă, deşi nu
se poate nega faptul că este una dintre cele mai productive. Dimpotrivă, împreună cu
Cook şi Campbell (op.cit.) subliniem că acolo unde măsurătorile vor fi exacte, iar teoriile
precise vor exista mai puţine ameninţări la adresa validităţii. Aşa cum subliniază autorii
citaţi anterior, astronomia constituie un argument în favoarea ideii că progresul unei
ştiinţe nu este eminamente legat de metoda experimentală. Exactitatea teoriilor şi
metodelor sale de măsurare au făcut ca această ştiinţă să progreseze şi să efectueze
predicţii răsunătoare, fără experimente (Piaget, J., 1972).
Cum însă ştiinţele sociale şi psihologia nu dispun nici de teorii şi măsurători atât de
precise, nici de unităţi de măsură adecvate, predicţiile lor cauzale trebuie să se bazeze pe
experimente, ca un mijloc eficient de a testa şi elimina ipotezele alternative.
Psihologia teoretică integrează rezultatele psihologiei experimentale în structuri teoretice
mai ample, discursul său înglobând modele teoretice care uneori se sustrag temporar
verificării experimentale. Este suficient să amintim conceptele psihologiei abisale care în
sensul riguros experimental puţine au fost validate. Freud - menţionează Fraisse (op.cit.) -
a fost un observator genial care nu s-a preocupat de verificarea experimentală a ipotezelor
sale.
Raportul dintre teorie şi experiment este foarte bine sugerat de modelul propus de K.
Popper (1959) potrivit căruia conceptele ştiinţifice, asemănătoare nodurilor unei plase, se
află într-o multitudine de relaţii al căror echivalent cu lumea reală nu îl constituie
ochiurile acesteia ci nodurile însele. În timp ce conceptele care au, ca să spunem aşa,
corespondenţi ontologici, ajung prin operaţionalizare să fie testate empiric, relaţiile dintre
concepte sunt de natură virtuală, sunt implicaţii teoretice, care urmează abia să li se
găsească echivalenţi în realitate.
Să revenim, spre exemplu, la modelul psihanalitic. Conceptele topologice de Sine Ego şi
Superego, cel puţin teoretic, pot fi operaţionalizate pentru a fi abordate experimental, în
acest sens putând fi menţionate unele încercări postbelice din S.U.A. (Hornstein, 1992)
dar întreaga mitologie creată de Freud pentru a popula spaţiul dintre aceste instanţe
contribuie la explicarea funcţionării aparatului psihic fără să aibă neapărat corespondenţi
în structura personalităţii reale.
1.7 Obiectivitatea demersului ştiinţific

Ştiinţa reprezintă o modalitate de obţinere a cunoştinţelor pe baza observaţiilor obiective.

Ştiinţa este obiectivă nu doar pentru că omul de ştiinţă este complet detaşat de subiectul
cercetat ci mai ales pentru că alte persoane, care, aşa cum plastic se exprimă McBurney
(1983), privesc peste umărul omului de ştiinţă, au şanse să vadă aceleaşi lucruri.
Obiectivitatea se referă deci la repetabilitatea procedurii de a obţine, în anumite
circumstanţe date, mereu şi mereu aceleaşi rezultate.
Opusă observaţiei obiective este observaţia subiectivă. Rezultatele unei observaţii
subiective nu sunt în principiu reproductibile de către o altă persoană. Iată un exemplu
preluat din McBurney (op.cit.): Ana poate spune, „Am senzaţia de sărat.” O astfel de
propoziţie este subiectivă pentru că nimeni nu este obligat să creadă că ea a avut această
senzaţie de sărat. Pe de altă parte propoziţia „Ana spune că a avut senzaţia de sărat” este
obiectivă pentru că toate persoanele de faţă pot verifica dacă Ana a făcut această
afirmaţie. Observatorul poate deci să înregistreze în mod obiectiv constatarea subiectivă a
Anei.
Obiectivitatea este una dintre caracteristicile care desparte tranşant ştiinţa de alte domenii
cum sunt religia, politica sau arta. De aceea ştiinţa pune un accent atât de mare pe
corectitudinea metodelor de cercetare. Obiectivitatea mai înseamnă că ştiinţa în general,
respectiv psihologia care este în discuţie, nu este parohială ci universală, adică
demersurile şi rezultatele sale sunt posibil de accesat, în mod potenţial, de oricare
persoană care are competenţa necesară.

1.8 Ştiinţă şi experiment

Specificul metodei experimentale

Ştiinţa reprezintă un dute-vino neâncetat între descoperirea de fapte ştiinţifice şi

elaborarea teoriilor care să le explice. Foarte mult din timpul omului de ştiinţă este
cheltuit în scopul observării cu atenţie a evenimentelor, formulării răspunsurilor şi
verificări lor prin noi observaţii. Esenţa metodei ştiinţifice constă în achiziţia de fapte şi
în testarea ideilor prin apelul la dovezi acceptabile în comunitatea ştiinţifică. (Vadum şi
Rankin, 1998).
Calea cunoaşterii care apelează la observaţie şi experiment se numeşte empirică, iar
ştiinţa care se bizuie pe o atare cale – ştiinţă empirică. Adevărurile postulate de ştiinţele
empirice sunt verificate prin dovezi empirice.
Ştiinţa, psihologia, în speţă, este interesată în explicarea cauzelor fenomenelor studiate.
Cea mai adecvată metodă psihologică pentru descoperirea relaţiilor de tip cauzal între
fenomenele psihice este metoda experimentală.
Ea a fost preluată de psihologie din fizică (Golu, M.,1975).
Experimentul este definit de Cook şi Campbell (1976) ca fiind orice eveniment
(tratament) produs în condiţii naturale sau controlate, care intervine în viaţa
respondenţilor şi al cărui efect poate fi evaluat empiric.
Scopul esenţial al metodei experimentale este de a fundamenta teoriile ştiinţifice prin
testarea ipotezelor lor fundamentale (Shaughnessy, E., Zechmeister, J. Zechmeister,
2000).
Metoda experimentală mai este utilizată în testarea utilităţii anumitor intervenţii de natura
psihopedagogică, terapeutică, de promovare a produselor sau de ameliorare a diverselor
aspecte ale vieţii.
Pentru că în multe privinţe experimentul este un tip de observaţie structurată şi pentru că
el însuşi implică observaţia, nu ar trebui făcută o distincţie prea tranşantă între metoda
experimentală şi metodele descriptive (Shaughnessy, E., Zechmeister, J., Zechmeister,
2000).
Specificitatea metodei experimentale este dată de o seamă de caracteristici care o
deosebesc de celelalte metode, utilizate de cercetător (observaţia, testul psihologic,
convorbirea, analiza produselor activităţii, etc).
Psihologia experimentală este, potrivit unei definiţii de tip butadă a lui Paul Fraisse
(1970), o psihologie elaborată cu ajutorul metodei experimentale. Ea este, după unii
autori o ramură a psihologiei care supune experimentării faptele înregistrate pe calea
observaţiei spre a le verifica şi stabili legile (Dict. Larouse, 2000). Şi celelalte ramuri al
psihologiei utilizează metoda experimentală. Cu toate acestea, psihologia experimentală
îşi propune să inventarieze şi totodată să coordoneze modelele experimentale cele mai
reprezentative din ariile diverse ale psihologiei cu dublul scop, atât didactic, ilustrativ,
dar mai ales pentru a desprinde paradigmele, principiile metodologice apte să ghideze
cercetările viitoare. Psihologia experimentală poate fi astfel definită ,,ca un ansamblu de
principii, norme, reguli care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în
psihologie …’’ M. Aniţei (2000, p. 22). Autorul citat este de părere că psihologia
experimentală nu este o disciplină autonomă ci o metodă sau un anume mod prin care
variatele domenii ale psihologiei realizează cunoaşterea ştiinţifică.
Cercetătorul experimentalist intervine activ în producerea fenomenului psihic studiat. El
creează şi controlează condiţiile apariţiei şi desfăşurării acestui fenomen menţinând
constanţi factorii care pot influenţa conduita cu excepţia acelora care sunt studiaţi.
Experimentul permite posibilitatea repetării sale de către acelaşi experimentator sau de
către alţi cercetători în scopul verificării datelor obţinute. Aceste date sunt rezultatul unor
măsurători exacte dar şi al unor observaţii sistematice.
Experimentul psihologic se remarcă prin rigurozitatea datelor obţinute dar şi printr-o
serie de inconveniente. Una dintre limitele sale este dată de caracterul artificial al
condiţiilor de laborator în care este situat subiectul, deosebite de condiţiile reale în care
au loc fenomenele psihice studiate. Experimentele de laborator nu sunt decât modele
aproximative ale situaţiilor reale în care acţionează subiecţii.
La aceasta se adaugă şi faptul că în condiţii de laborator, pe de o parte, poate fi studiat un
număr redus de aspecte, iar pe de altă parte, din multitudinea de factori care pot influenţa
conduita studiată în condiţii reale, doar o mică parte poate fi luată în considerare. Nu mai
puţin adevărată este constatarea că experimentatorul poate influenţa comportamentul
subiectului prin ecuaţia sa personală.

1.9 Stadialitatea cercetării ştiinţifice

Cursul ştiinţei nu este linear ci brăzdat de crize care urmează unor perioade de relativă
linişte, numite de Th. Kuhn („Structura revoluţiilor ştiinţifice”) ştiinţa normală. Pe durata
acestor faze de linişte comunitatea ştiinţifică aderă la anumite paradigme. Prin paradigmă
înţelegem totalitatea legilor, teoriilor, metodelor şi aplicaţiilor care constituie o tradiţie
ştiinţifică (De exemplu paradigma condiţionării clasice a lui Pavlov). În perioadele de
criză apar noi fapte ştiinţifice care nu sunt explicate satisfăcător în limitele vechii
paradigme. Apare o nouă paradigmă care va fi acceptată dacă explică mai bine datele
empirice.
În 1977 Larry Laudan („Progress and its problems: towards a theory of scientific
growth”) prezintă ştiinţa ca pe un proces de rezolvare de probleme. Dacă pentru Kuhn o
teorie era mai bună decât alta şi îi lua locul doar dacă reuşea să explice un volum mai
mare de date empirice, pentru Laudan această înlocuire se produce dacă noua teorie poate
rezolva mai multe probleme decât teoria precedentă. Laudan consideră că raţiunea
teoriilor ştiinţifice este aceea de a rezolva probleme empirice şi conceptuale.
Preferinţa oamenilor de ştiinţă pentru o teorie sau alta are şi o motivaţie iraţională, dar
atunci când o teorie este preferată pentru aspectele conceptuale atunci comportamentul
lor este considerat raţional.
Kneller (1978) distinge două mari faze ale cercetării ştiinţifice:
Ciclul descoperirii şi ciclul validării. Primul include eforturile, uneori solitare alteori în
echipă, de a efectua observaţii, de a emite ipoteze care sunt riguros testate. În a doua fază,
în urma comunicării rezultatelor, acestea sunt verificate de către comunitatea ştiinţifică.
Alţi cercetători repetă experimentul şi dacă sunt obţinute rezultate similare, cercetarea
este validată. Ştiinţa se bazează numai pe fapte reproductibile, adică replicate în alte
cercetări, desfăşurate cu aceleaşi metode şi în aceleaşi condiţii dar în locuri diferite şi cu
alţi subiecţi. Următorul exemplu, comentat de A. Dragu (2003), este elocvent pentru
succesiunea celor două cicluri: Efectul Ringelman, fenomen pus în evidenţă de inginerul
francez cu acelaşi nume, a suscitat un interes deosebit din partea comunităţii ştinţifice.
Experimentul efectuat de Ringelman, ale cărui date arătau o descreştere dramatică a
efortului fizic individual pe măsură ce numărul participanţilor la experiment creştea de la
unu la opt persoane, a fost replicat de Ingham şi colaboratorii săi, în 1974, apoi de un alt
colectiv de cercetători, condus de Latane, în 1979 şi 1988. De asemenea, Weldon şi
Garagano în 1988 precum şi Williams, Nida, Baca& Latane, în 1989 s-au ocupat de acest
fenomen. Replicările au confirmat, unele parţial, altele în cea mai mare parte, rezultatele
lui Ringelman, dar au contribuit totodată la adâncirea cauzelor care generează acest efect.
Ringelman pusese acest efect pe seama lipsei de coordonare a efortului în grup. Ingham
şi colaboratorii au demonstrat rolul lipsei de motivaţie în generarea efectului de irosire
socială, iar Latane a dovedit că fenomenul este generat de acţiunea simultană a lipsei de
coordonare a efortului şi de diminuarea motivaţiei. Studiile mai recente atribuie acest
efect fenomenului de irosire socială adică difuziei responsabilităţii indivizilor la nivelul
grupului. Sentimentul anonimatului este acela care diminuează motivaţia şi diluează
responsabilitatea participanţilor
Cercetarea ştiinţifică parcurge următorii paşi:
1) Identificarea şi definirea problemei de cercetat;
2) Formularea ipotezelor;
3) Testarea ipotezelor; derularea cercetării;
4) Elaborarea concluziilor.
Trebuie precizat că aceste etape nu sunt rigide, de la o cercetare la alta această schemă
putând căpăta concretizari mai mult sau mai puţin diferite. Să le trecem succint în revistă.
1.9.1 Identificarea problemei de cercetat

Nu este deloc, aşa cum s-ar putea presupune, o etapă facilă cu atât mai mult cu cât:
a) Nu orice poate fi experimentat. Sunt probleme pe care stadiul actual al ştiinţei, sau
considerente de ordin etic fac imposibilă abordarea lor pe cale experimentală. De
exemplu multe dintre conceptele psihanalizei nu pot fi abordate experimental. De
asemenea, manipularea unor variabile psihofiziologice sau de personalitate poate afecta
grav echilibrul persoanei. Dar cele mai grave limitări provin din experimentatorul însuşi,
din capacitatea lui de a sesiza faptul ştiinţific.
b) Sesizarea unui fapt demn de cercetat care prezintă interes şi valoare ştiinţifică se
produce pe fondul unor cunoştinţe teoretice solide, bine structurate care ajută cercetătorul
să sesizeze problema acolo unde simţul comun o trece neobsevată.

Ca orice ştiinţă psihologia operează cu fapte ştiinţifice. După Cl. Bernard un fapt capătă
valoare ştiinţifică doar în măsura ataşării sale unei idei.
Piaget (op.cit.) distinge următoarele caracteristici ale faptului ştiinţific:

1) răspunde la o întrebare şi presupune prin aceasta o întreagă elaborare solidară cu

sistemul de informaţii care a condus la acea întrebare;
2) reprezintă o constatare sau o ''lectură'' a experienţei;
3) este întotdeauna solidar cu o interpretare.

Faptele ştiinţifice în psihologie sunt fapte psihice sau de conduită şi se referă fie la
comportamentul extern fie la conţinutul psihologic intern.
Observarea faptelor este indispensabilă în tot cursul experimentării. Observaţia nu
reprezintă o simplă lectură a faptului brut ci se prelungeşte într-un act de clasificare, de
încadrare a informaţiei în anumite concepte şi de anticipare a unor relaţii (Al. Roşca,
1971). Aceasta echivalează cu sesizarea faptului ştiinţific. Ca instrumente de observaţie
sunt utilizate grilele de observaţie care reprezintă un cadru de clasificare format din
categorii. Acestea trebuie să nu fie mai numeroase de 10, să fie disjuncte şi să epuizeze
aspectele principale ale fenomenului observat (Radu, I, 1993)
De obicei cercetarea unei probleme noi se axează pe strângerea de date de observaţie şi
mai puţin pe testarea unei teorii ştiinţifice. Totuşi trebuie să recunoaştem că şi cele mai
elementare observaţii nu pot fi efectuate în afara unor cunoştinţe care provin dintr-o
teorie sau din teorii anterioare. Există două modalităţi de cunoaştere ştiinţifică:

a) calea inductivă care pleacă de la fapte particulare şi ajunge prin generalizare la

cunoştinţe esenţiale;
b) calea deductivă unde ipotezele şi cunoştinţele noi sunt derivate din teoriile ştiinţifice
existente.

Vadum şi Rankin (op. cit.) împărtăşesc convingerea că multe dintre ipoteze sunt
rezultatul unor ghiciri privind modul în care relaţionează evenimentele care ne
interesează.
Hempel susţine în a sa „Philosophy of Natural Science” că teoriile generale şi ştiinţa în
speţă nu rezultă pur şi simplu din faptele observabile. Procesul care duce la insiht, la
degajarea principiului cu valoare explicativă este încă încărcat de mister. Norocul de a da
peste fapte relevante (happy guess) trebuie susţinut de un travaliu teoretic pe măsură
(preparated mind). Cu alte cuvinte, norocul în munca ştiinţifică apare de obicei după o
lungă perioadă de activitate intensă.
Thomas Kuhn (1970) susţine că ideile revoluţionare într-o ştiinţă vin cel mai adesea de la
oameni noi în domeniu sau de la tineri, a căror pregătire de bază le permite să vadă
lucrurile într-o manieră inovatoare. Succesul „noilor veniţi” în ştiinţă (în psihologie,
exemplele abundă: Pavlov, Freud, Jung, Kelley, Murray, Spearman) vine de la faptul că
nefiind câtuşi de puţin prizonierii unei anumite tradiţii sau poziţii teoretice, ei îi sesizează
cu mai mare uşurinţă fisurile şi sunt mult mai tentaţi să o inoveze.

1.9.2 Formularea ipotezelor

O ipoteză este o propoziţie despre care se spune că este adevărată cu scopul de a i se testa
validitatea. Are următoarele note definitorii:
-Poate fi pusă sub forma dacă-atunci;
-Este adevărată sau falsă;
-Poate fi testată empiric.
Ipoteza reprezintă un răspuns anticipat pe care cercetătorul îl dă problemei puse. El
realizează, astfel, un contur coerent al unui model sau al unei teorii ştiinţifice care
urmează a fi verificată odată cu ipoteza enunţată. Sursele ipotezelor sunt variate. Una
dintre ele este de natură inductivă şi constă în observarea unui fapt inedit în cursul unui
experiment. Deşi se naşte din observarea faptelor, ipoteza se reformulează în termenii
proprii stadiului atins de ştiinţă. Un exemplu va fi edificator: Piaget emite ipoteza
obiectului permanent pe baza observării comportamentului unui copil de 13 luni care are
tendinţa de a căuta o minge în locul unde altădată a reuşit să o recupereze şi nu din locul
unde mai recent nu reuşise să o găsească.
Ipotezele sunt, în alte cazuri, deduse dintr-o serie de legi sau regularităţi deja stabilite
între anumite fenomene. Aceasta presupune cunoaşterea în profunzime a literaturii
consacrată problemei studiate. Un fond larg de cunoştinţe echivalează cu un fond larg de
ipoteze latente (Al. Roşca, 1971). Paul Fraisse (1970) ilustrează calea deductivă enunţând
două legi privitoare la recunoaşterea unui cuvânt:
pragul de recunoaştere a unui cuvânt (timpul minim de expunere necesar) este cu atât mai
mic cu cât frecvenţa cuvântului în limbă este mai mare;
pragul de recunoaştere pentru orice stimul este mai scurt dacă subiectul are o atitudine
perceptivă adecvată (informaţii asupra naturii stimulului).
Din cele două legi s-a dedus următoarea ipoteză: pragul de recunoaştere a cuvintelor de
frecvenţă egală este mai mic dacă subiectul are elaborată o atitudine preperceptivă
adecvată.
Etapa formulării ipotezei este faza cea mai creativă a experimentului. Confruntat cu o
serie de fapte şi cunoştinţe cercetătorul presupune existenţa unei relaţii pe care căută să o
verifice.
Aşa cum am mai spus, una dintre condiţiile esenţiale îndeplinite de ipotezele ştiinţifice
este aceea de a fi testabile. Potrivit lui Hempel (1966) ipoteza este orice aserţiune
testabilă neavând importanţă dacă scopul ei este să explice un anumit fapt sau să exprime
o lege generală sau o propoziţie mult mai complexă .
Odată emisă ipoteza va conduce la anumite implicaţii, adică la predicţii privind ce anume
va fi observat într-o anumită situaţie particulară. Ipotezele sunt implicaţii test de tipul
„dacă… atunci” bazate pe presupunerea că aserţiunea este adevărată. Mai precis ele
prevăd că dacă sunt îndeplinite anumite condiţii vor avea loc anumite evenimente. Calea
pe care sunt obţinute implicaţiile testabile ale unei ipoteze este calea deductivă.
Specific metodei deductive este opunerea a două teorii care oferă pentru acelaşi fenomen
explicaţii opuse, extragerea unor predicţii şi testarea acestora pentru eliminarea uneia
dintre teorii. Experimentul care testează cele două teorii se numeşte experiment crucial,
dat fiind faptul că inevitabil una va fi respinsă (Roşca Al., op. cit.)

1.9.3 Testarea ipotezelor; derularea cercetării

Verificarea ipotezei constituie faza travaliului experimental. Dacă primele două etape pot
fi întâlnite şi în activitatea scriitorului sau filosofului ultima este puternic specifică
cercetătorului care trebuie să demonstreze temeinicia ipotezei reproducând în condiţii de
laborator relaţia dintre faptele observate (Roşca Al., op. cit.).
Etapa testării ipotezelor implică ea însăşi o serie de paşi pregătitori cum sunt stabilirea
tipului de subiecţi care urmează să participe la experiment, elaborarea planului cercetării,
asigurarea suportului tehnic şi metodologic, respectiv alegerea aparaturii, a procedeelor
de lucru şi a tipului de măsurători care vor fi efectuate privitor la variabila dependentă.
Măsurarea unor concepte este posibilă dacă acestea sunt redefinite adică operaţionalizate
în termeni care se pretează acestei măsurări.
Conţinutul principal al acestei etape este derularea experimentului însuşi adică
manipularea variabilei independente simultan cu asigurarea controlului celorlalte surse de
variaţie şi efectuarea observaţiilor planificate. Expresia „observaţii” este utilizată în
sensul generic de date obţinute din cercetare, nu obligatoriu din observaţie ca metodă de
cercetare.

1.9.3.1 Design-ul experimental

Un plan (design) de cercetare este o strategie generală pentru colectarea observaţiilor

(Vadum şi Rankin, op.cit.).
Există două tipuri de planuri experimentale: experimentale şi observaţionale. În
cercetările experimentale variabilele independente (condiţiile) sunt manipulate de
experimentator pe baza unui plan. În studiile observaţionale, care sunt pasive în raport cu
condiţiile experimentale pe care le găsesc preexistente, cercetătorul le selectează sau
aşteaptă să se producă.
„În proiectarea unui studiu cercetătorii trebuie să anticipeze ce se va întâmpla în ciclul
validării examinând cercetarea planificată pentru a vedea dacă eventualele breşe ar putea
fi completate. Ei trebuie să se întrebe, de exemplu, dacă există evenimente sau condiţii,
altele decât cele specificate în ipoteze care variază astfel încât un critic ar putea susţine că
ele, mai degrabă decât evenimentele sau condiţiile presupuse, determină rezultatele
cercetării.” (Vadum şi Rankin, op. cit. p. 14.)

1.9.3.2 Aparatura şi măsurătorile

Alegerea aparatelor, a tipului de măsurători, a modalităţilor de manipulare a condiţiilor

experimentale este condiţionată de planul cercetării de aparatele la care cercetătorul are
acces şi nu în ultimul rând de tradiţiile domeniului respectiv de cercetare. În general
alegerea corectă a mijloacelor necesare unei cercetări se bazează pe trecerea în revistă a
altor cercetări care au fost întreprinse în domeniul respectiv.
Precizia măsurătorilor fizico-chimice, efectuate cu diverse aparate, depinde de clasa de
precizie a aparatului respectiv. Clasa de precizie ţine de caracteristicile sale tehnice şi
constructive. În cazul instrumentelor psihologice (teste, chestionare, etc) precizia lor este
dată de caracteristicile lor psihometrice, cum sunt validitatea, fidelitatea, sensibilitatea.
Măsurătorile sunt relevante dacă acestea reprezintă o traducere în termeni măsurabili a
conceptelor implicate în ipoteze. Elaborarea unor proceduri precise de măsurare a
conceptelor teoretice în cadrul unui experiment se numeşte definiţie operaţională.

1.9.3.3 Operaţionalizarea conceptelor

Termenul operaţionalizare a fost introdus în medicină în 1927 de medicul Percy

Bridgman şi preluat în psihologie de către S.S. Stevens în 1935.
Operaţionalizarea termenilor echivalează cu definirea lor precisă, în termeni de operaţii
observabile astfel încât alţi cercetători să înţeleagă cu claritate şi să poată reface, în alte
condiţii, cercetarea respectivă.
Percy Bridgman a susţinut că, la fel ca şi datele ştiinţifice, conceptele ştiinţifice trebuie să
fie publice. Potrivit operaţionalismului conceptele ştiinţifice ar trebui să fie definite în
concordanţă cu operaţiile prin care acestea sunt măsurate.
Definiţia operaţională este un enunţ prin care cercetătorul indică maniera în care un
concept ştiinţific poate fi obiectivat sau măsurat. De exemplu, noţiunea de înfometare,
atât de vehiculată în cercetările având ca temă sau bazate pe condiţionarea operantă, este
operaţionalizată în experimentele efectuate pe şobolani prin indicarea numărului de ore
cât durează deprivarea acestora de hrană.
Definirea operaţională a conceptelor presupune indicarea operaţiilor sau procedurilor care
clarifică înţelesul acelor concepte.
Dacă definiţia operaţională face uz de o măsurătoare superfluă a conceptului se ajunge la
rezultate îndoielnice. De exemplu, dacă utilizăm ca semn al anxietăţii răsucirea de către
subiect a nasturelui de la haină, ignorând măsurători a căror validitate este dovedită
(răspunsul electrogalvanic al pielii sau rezultatele chestionarelor consacrate cum sunt
„Scala anxietăţii manifeste Taylor” (Taylor Manifest Anxiety Scale), sau „Foaia de
autoanaliză” a lui R. B. Cattell, atunci este posibil ca teoria construită pe baza acestui
experiment să aibă serioase deficienţe.
Este de dorit ca un concept ştiinţific să fie operaţionalizat din mai multe puncte de
vedere, adică făcând apel la cât mai multe operaţii care i-ar putea epuiza sensul.
Utilizarea cât mai multor căi de înţelegere a conceptului prin intermediul unor definiţii
operaţionale diverse poartă numele de operaţie convergentă.
Reţinem că operaţionalismul contemporan adaugă înţelesului consacrat de Brigman şi pe
acela că un concept poate fi definit în relaţie cu o teorie ştiinţifică mai largă decât aceea
care îl conţine iniţial.
Reţinem ca pe o notă esenţială a definirii operaţionale a conceptelor ştiinţifice
prezentarea clară a termenilor astfel încât înţelesul lor privitor la evenimente care pot fi
observate sau la teoria care explică aceste evenimente să fie cât mai riguros precizat.

1.9.4 Elaborarea şi redactarea concluziilor

În cercetările experimentale concluziile se referă la modul în care datele obţinute

confirmă ipoteza sau ipotezele avansate. Rezultatele sunt cu atât mai concludente cu cât
sunt confirmate de cercetări similare desfăşurate în condiţii diferite.
Elaborarea concluziilor este deosebit de dificilă atunci când rezultatele unei cercetări sunt
contradictorii. De obicei tranşarea în favoarea unor rezultate sau în favoarea opuselor lor
se realizează prin procedee statistice. Se impune efectuarea distincţiei între termenul date
care se referă la observaţiile înregistrate în timpul experimentului şi rezultate care
desemnează „produsul” final al analizei datelor.
Rezultatele unei cercetări trebuie să fie evaluate şi validate de către comunitatea
ştiinţifică. Ele sunt aduse la cunoştinţa comunităţii ştiinţifice prin articole care apar în
reviste de specialitate sau prin susţinerea unor comunicări la congrese şi conferinţe
naţionale şi internaţionale. Acceptarea lor este rezultatul final al unei verificări riguroase
care se înscrie în ciclul validării. Ciclul validării unei cercetări cuprinde atât verificarea
efectuată de editorii revistei care vor publica comunicarea dar şi atitudinea critică a celor
care vor citi articolul.
Referenţii editurii evaluează importanţa cercetării, pertinenţa analizelor şi a
argumentelor, relevanţa dovezilor, etc.
Membrii comunităţii ştiinţifice vor evalua prin alte articole corectitudinea modelului
experimental, a concluziilor cercetării iar alţi cercetători vor reface cercetarea pe alţi
subiecţi.
În momentul în care un fapt ştiinţific este reconfirmat şi acceptat de către comunitatea
ştiinţifică, atunci acesta devine o achiziţie ştiinţifică a domeniului respectiv.
1.10 Ştiinţa ca activitate de rezolvare de probleme

Primele stadii ale psihologiei au fost motivate de curiozitatea faţă de lumea care există în
fiecare dintre noi. Ulterior datele experimentale au furnizat ele însele noi întrebări încât
un alt tip de motivaţie decât simpla curiozitate stă la baza dezvoltării ştiinţei: nevoia de a
acorda teoriile la noile date. Totuşi curiozitatea motivează şi astăzi unele dintre cele mai
sofisticate cercetări.
O altă motivaţie care stă la baza progresului în ştiinţă este nevoia rezolvării unor
probleme practice. Multe dintre teoriile cele mai moderne s-au dezvoltat din cercetări
aplicate. Aşa este cazul teoriei detecţiei semnalelor a cărei raţiune este aceea de a explica
modul cum operatorul de radar reuşeşte să detecteze semnalele rare cum sunt ţintele
inamice.
Există şi domenii practice-aplicative ale psihologiei ştiinţifice care nu se interesează de
teorie fiind focalizate pe probleme practice, aşa cum sunt de exemplu evaluarea
metodelor de predare sau a eficacităţii unei campanii publicitare. Totuşi, în aceste
domenii pot apărea date neconcordante care stimulează apariţia unor teorii care să
restabilească unitatea ştiinţei.

1.11 Clasificarea cercetărilor ştiinţifice

Edwin P. Willems (1969) propune o clasificare unde operează două criterii şi anume:

1) gradul de control al cercetătorului asupra condiţiilor consecvente ale

comportamentului studiat;
2) nivelul de control al răspunsurilor la stimuli. Este vorba de gradul în care unităţile
comportamentului studiat sunt impuse de către experimentator de natură sau de alte
condiţii independente de acesta.

1.11.1 Gradul de control al

condiţiilor experimentale

Din perspectiva primului criteriu cercetările se împart în:

a) experimentale;
b) observaţionale.
Cercetările cu caracter experimental se disting printr-un grad înalt de control pe care
experimentatorul îl are asupra variabilelor studiate. Testarea ipotezelor cercetării are loc
prin manipularea riguroasă a condiţiilor experimentale şi prin înregistrarea variaţiilor
produse la nivel comportamental. Pentru a infera cu mare probabilitate că variaţiile
variabilei independente sunt rezultatul modificărilor produse asupra variabilei
independente, cercetătorul controlează efectul variabilelor perturbatoare, menţinându-le
constante sau chiar izolându-le.
Dimpotrivă, în cercetările aşa-zise observaţionale cercetătorul are o conduită pasivă, el nu
poate manipula evenimentele ci, fie aşteaptă să se producă variaţiile în natură, fie le
înregistrează pe cele deja existente. În această categorie intră experimentele efectuate în
condiţii naturale. „Observatorii naturalişti încearcă să observe pattern-urile evenimentelor
într-o situaţie dată fără să evidenţieze vreo condiţie antecedentă ca fiind de un interes
special” (Mc. Burney, op. cit. p. 33). În cazul cercetărilor observaţionale manipularea
condiţiilor antecedente fie nu este posibilă, fie nu este morală.
Evidenţierea relaţiilor de tip cauză-efect este mai lesne posibilă în cercetările
experimentale decât în cele observaţionale. Cu toate acestea cercetările de tip
observaţional nu sunt nici pe departe lipsite de interes pentru psihologie, deoarece
relaţiile de tip cauzal nu sunt singurele relaţii de care se interesează psihologia. Adesea se
întâmplă ca experimentul să nu reprezinte cea mai bună metodă de cercetare (Vadum şi
Rankin 1998).
Funcţie de stadiul de clarificare a ipotezelor sunt cercetări cu caracter exploratoriu pentru
a identifica ce anume este demn de cercetat şi cercetări unde ipotezele sunt fie rezultatul
observării sistematice a unor evenimente, fie al demersurilor deductive originate în
teoriile ştiinţifice deja existente.
Cercetările mai pot fi clasificate funcţie de locul unde se desfăşoară. Cercetările de
laborator, spre deosebire de cercetările de teren desfăşurate în instituţii şcolare,
organizaţii economice, etc, se caracterizează printr-un control strict al condiţiilor
experimentale.
Atât experimentele cât şi studiile se pot desfăşura în laborator sau pe teren.
Experimentele şi studiile observaţionale efectuate în afara laboratorului se numesc
experimente de teren (field experiments), respectiv studii de teren (field studies). Când
natura creează tipuri de variaţii ale evenimentelor de tipul celor realizate în laborator,
cercetarea se numeşte experiment natural.

1.11.2 Controlul răspunsurilor la stimuli

Există experimente în care cercetătorul are o redusă liberate în a alege unităţile variabilei
dependente. Astfel, în experimentele pe animale, repertoriul comportamental se reduce de
cele mai multe ori la prezenţa sau absenţa reacţiei. Mai mult, există o anumită
specificitate a răspunsului la stimuli proprie fiecărei specii. Iată, de pildă, la acelaşi
stimul, hrana, şobolanii reacţionează eficient prin miros, pe când păsările utilizează
preponderent informaţiile vizuale. (Garcia şi Koelling, 1966). Cu alte cuvinte, vrem să
subliniem faptul, că în astfel de situaţii, când alege modalităţile de reacţie ale subiecţilor,
experimentatorul trebuie să se conformeze limitelor biologice ale speciei. Dimpotrivă, în
experimentele pe subiecţi umani cercetătorul are o mai mare liberate în a alege acel tip de
răspuns care să exprime optim efectele manipulării experimentale. În astfel de cercetări
omul de ştiinţă restricţionează largul repertoriu comportamental al subiecţilor la câteva
categorii. De exemplu dintre multiplele aspecte ale reacţiei verbale, cercetătorul se poate
focaliza doar pe numărul de verbe şi adverbe.
Cercetările pot fi astfel clasificate în joase, medii şi înalte privitor la impunerea de către
cercetător a unor unităţi asupra răspunsurilor subiecţilor. La fel, ele pot fi împărţite în alte
trei nivele după prima dimensiune, gradul de control la dispoziţia cercetătorului.
1.12 Perpetua nevoie de ştiinţă

Istoria civilizaţiei este in mod esenţial istoria progresului neîntrerupt al spiritului uman.
Lungul ei drum până la stadiul ştiinţei zilelor noastre pare să fi sădit în natura umană o
nevoie constitutivă de ştiinţă, ca o cale de cunoaştere autentică. Totuşi a face ştiinţă se
deosebeşte de consumul de ştiinţă implicând cel puţin tot atâta pasiune şi dăruire câtă
implică arta, sau celelalte forme ale activităţii umane (Vadum şi Rankin, 1998).
Mobilurile care îi determină pe unii oameni să-şi dedice viaţa cercetării ştiinţifice sunt
variate. Pentru unii este presantă nevoia de a găsi răspuns la problemele perene pe care
omenirea şi le-a pus de la începuturile sale îndepărtate privitoare la sensul vieţii şi la
rostul omului în lume, pentru alţii nevoia de a da un înalt sens propriei existenţe sau de a
găsi răspuns la o serie de probleme acute în domeniul ştiinţei de care sunt interesaţi.
Henri Poincaré vorbea despre aşa zisa frumuseţe intelectuală pe care omul de ştiinţă o
desluşeşte în armonia naturii şi care motivează eforturile îndelungate, în ciuda
nenumăratelor piedici, în domeniul cercetării ştiinţifice.
Progresul unei ştiinţe, iar psihologia nu face excepţie de la regulă, îngemănează două
procese aparent opuse şi anume diversificarea, evoluţia în extensiune pe de o parte şi
specializarea, adâncirea cunoaşterii unor domenii restrânse care echivalează cu
dezvoltarea în intensiune. Interesele, preferinţele oamenilor de ştiinţă ocupă un loc
important în cauzalitatea multiplă a acestei evoluţii, cu atât mai mult cu cât ele se
exprimă în paradigmele unui anumit stadiu de dezvoltare al ştiinţei respective. Cu alte
cuvinte dacă vrem să ştim încotro se îndreaptă psihologia secolului al XX-lea ar fi util să
întrevedem care sunt temele majore ale cercetării care polarizează interesul comunităţii
psihologilor. Un astfel de studiu a fost întreprins de A.P.A în 1952. Este vorba de un
program care a cuprins două proiecte: Primul, a evaluat gradul de dezvoltarea al ştiinţei
psihologiei la acea vreme. În acest scop Sigmund Koch, conducătorul acestui proiect, a
solicitat celor mai reprezentativi psihologi americani să scrie câte un capitol despre
domeniul lor. Aceste capitole au generat şase volume care conţin un sumum al
cunoştinţelor de psihologie la momentul respectiv.
Al doilea proiect a fost condus de către Kenneth E. Clark de la Univ. Minnesota.
Proiectul a fost de natură empirică şi a urmărit să contureze mai clar cunoştinţele despre
profesiunea de psiholog. Subiecţii pe care s-a efectuat cercetarea au fost membrii APA de
pe tot cuprinsul ţării. În staff-ul central al APA care a condus cercetarea a fost cooptat şi
R. Thorndike. El a avut ideea de a realiza triade de câte trei psihologi din istoria
psihologiei ale căror contribuţii remarcabile erau egale dar diferite din punctul de vedere
al domeniilor asupra cărora s-au aplecat. Un chestionar conţinând astfel de triade a fost
expediat la 200 de psihologi americani cerându-li-se să ierarhizeze personalităţile din
fiecare triadă în ordinea importanţei contribuţiei lor. Ipoteza lui Thorndike era că
preferinţele psihologilor evaluatori vor exprima de fapt interesele lor faţă de ariile
psihologiei. În adevăr, pe baza rezultatelor, care au confirmat că evaluările psihologilor
au fost influenţate de domeniul psihologiei în care erau implicaţi (cercetare, psihologia
muncii, clinică, etc.), preşedintele APA de la acea vreme Lee J. Crombach a conchis că
există două curente privind metodologia, gândirea şi preferinţele în psihologia sec. XX.
Cronbach a vorbit într-un studiu de existenţa a două direcţii în cercetarea psihologică
contemporană şi anume una, experimentală, alta de natură corelaţională. Psihologii
experimentalişti menţin pe cât posibil constante diferenţele între indivizi şi variază
condiţiile experimentale. Psihologii corelaţionişti, dimpotrivă, vor să ţină constante
condiţiile pentru a face cât mai pregnante diferenţele dintre subiecţii cercetării.
Ulterior, Gordon Allport (1992) analizând dezvoltarea teoriilor personalităţii a prefigurat
două mari direcţii cărora li se subsumează cercetările din acest domeniu, orientările
nomotetică şi ideografică. Vom vedea într-un capitol viitor, că sub aspectul planurilor
experimentale, orientarea nomotetică implică experimentarea cu grupuri de subiecţi, pe
când direcţia ideografică cuprinde experimente efectuate cu un singur subiect.

2.1 Noţiunea de variabilă

Variabila este o anumită proprietate a unui eveniment susceptibilă de a fi măsurată. „O

variabilă - notează Vadum şi Rankin (1998, p. 71) - este o clasificare sau o măsură a
caracteristicilor oamenilor, animalelor, obiectelor sau evenimentelor (exemplu: înălţimea,
temperatura, sexul, inteligenţa, anxietatea, etc).”
Termenul de variabilă independentă este împrumutat din matematică. Într-o ecuaţie de
gradul întâi de forma 2y-2x = 6, adică y = x-3, variabila dependentă este y deoarece
mărimea sa depinde de valorile date lui x. Pe de altă parte variabila independentă este
reprezentată cu x; variaţia sa va determina modificări în mărimea lui y. Ecuaţia reprezintă
formalizarea oricărui plan experimental.
Variabila independentă este definită de Vadum şi Rankin (1998) drept o variabilă pe baza
căreia are lor crearea sau selectarea condiţiilor antecedente într-un studiu.
Poate fi luat ca variabilă independentă oricare aspect al ambianţei, comportamentului
experimentatorului sau al conduitei subiectului prevăzut a fi modificat sistematic în
cursul experimentului.
Variabila dependentă este o variabilă suspectată a fi consecinţa unei variabile
independente.
În psihologia experimentală variabila dependentă este reprezentată de diferite aspecte ale
comportamentului extern (reacţie verbală, motrică etc.) sau de o serie de parametrii ai
funcţionării organismului (rezistivitatea pielii, ritmul cardiac şi respirator, potenţialul de
acţiune, undele cerebrale, viteza de metabolizare a glucozei în celula nervoasă etc.).
Variabilele sunt reale (ex: durata, frecvenţa, intensitatea etc), pe când conceptele teoretice
sunt ideale, imaginare (foame, motivaţie, anxietate etc.)

2.2 Clasificarea variabilelor

Variabilele care intervin într-un experiment pot fi clasificate pe baza mai multor criterii:
a) Funcţie de rolul de cauză sau de efect jucat în experiment: variabilă dependentă –
variabilă independentă.
Variabilă dependentă. Întruneşte următoarele caracteristici:
- Este o măsură a comportamentului subiectului care reflectă efectele variabilei
independente.
- Este o variabilă suspectată a fi consecinţa unei variabile independente (Vadum şi
Rankin 1998).
Variabila independentă este condiţia manipulată sau selectată de experimentator pentru a
determina efectele sale asupra comportamentului. Numim efect orice modificare
observabilă, cantitativă sau calitativă, produsă în variabila dependentă.
Variabila independentă este definită de Vadum şi Rankin (1998) drept o variabilă pe baza
căreia are lor crearea sau selectarea condiţiilor antecedente într-un studiu.
Trebuie efectuată distincţia între relaţia, ca spunem aşa, naturală existentă între cauză şi
efect şi relaţia de laborator dintre echivalentele lor, adică dintre variabila independentă şi
variabila dependentă. În laborator singura posibilitate de a evidenţia efectele cauzei este
de a produce varierea cantitativă sau calitativă a variabilei independente. Cu alte cuvinte,
cauza devine activă producând efectele anunţate de ipoteză, doar dacă este variată
cantitativ, calitativ, sau prin prezenţă-absenţă.
Sunt experimente în care este greu de precizat care variabilă este independentă şi care
este dependentă. În aceste studii scopul principal este tocmai identificarea variabilei
independente. Este cazul acelor studii care s-ar interesa de relaţia existentă între
vizionarea de către copii a filmelor violente şi creşterea agresivităţii lor sau de relaţia
dintre stres şi oboseală.
b) Funcţie de caracteristicile domeniului de definiţie: variabile continue – variabile
discrete
- Variabila continuă se situează pe un continuum şi nu este limitată la un anumit număr
de valori. Latenţa, forţa, durata pot lua prin măsurare orice valoare.
- Variabila discontinuă, dimpotrivă, ia valori discrete care cad în categorii distincte
separate. Exemple de variabile discontinue sunt sexul, tipurile psihologice etc. De
asemenea, culorile, din punct de vedere psihologic sunt categorii discrete, dar
echivalentele lor fizice, adică lungimile de undă a radiaţiei luminoase reflectate, aparţin
unui continuu de la 396 la 760 milimicroni.
c) Variabile cantitative şi variabile calitative
Variabilă cantitativă.
Variabila cantitativă variază în mărime (ex: viteza de răspuns, intensitatea etc). Valorile
ei se situează pe un continuum şi semnifică gradul sau mărimea dimensiunii măsurate.
Variabilă calitativă – variază în privinţa tipului, felului (ex: înclinare sau întoarcere la
stânga sau la dreapta într-un labirint). Multe variabile considerate în mod comun a fi
calitative şi discrete se dovedesc a fi cantitative şi continui: intro-extraversia, normal-
neurotic, masculinitate-feminitate, scorurile la foaia de autoanaliză a lui Cattell, etc.
Criteriile de clasificare a variabilelor nu se exclud reciproc ci dimpotrivă se regăsesc în
aceeaşi variabilă. Astfel o variabilă independentă cum este tipul temperamental poate fi
discontinuă, calitativă şi invocată.
De asemenea, unele variabilele independente sunt exprimate cantitativ altele calitativ. O
variabilă independentă, cantitativă este, spre exemplu, intensitatea unui stimul sonor la
auzul căruia subiectul trebuie să apese pe o pedală. Putem alege diverse valori de 10,
20….60Hz. Un exemplu de variabilă independentă calitativă îl constituie un stimul vizual
colorat în roşu, verde, galben şi albastru. Cele patru culori sunt numite modalităţi sau
condiţii.
d) Variabile fizice şi nonfizice
Variabilă fizică - aspect al variabilei (independente sau dependente) care poate fi
exprimat ca mărime fizică (exemple: intensitatea luminii stimul, amplitudinea undelor
cerebrale, etc).
Variabilă nonfizică – aspect al condiţiilor de testare care este exprimat în termeni
comportamentali sau procese cognitive (exemple: privare – nonprivare de somn,
familiarizarea – nonfamiliarizarea cu situaţia de testare, etc).
Un tip aparte de variabilă nonfizică este variabila subiect care se bazează pe diferenţele
individuale ale subiecţilor incluşi în experiment, ca de exemplu, introversiunea-
extraversiunea, ciclotimia-schizotimia, masculinitatea-feminitatea, etc. Iată două exemple
care ilustrează modul în care variabila subiect poate fi luată ca variabilă independentă sau
ca variabilă dependentă:
1) Ipoteza verificată într-un experiment este că tipurile temperamentale sunt caracterizate
prin viteze de răspuns diferite. Variabila independentă, de tip subiect are două modalităţi,
introversiunea şi extroversiunea. Se compară performanţele medii la un test de
reactivitate pentru cele două grupuri independente, introvertiţii şi extravertiţii.
2) În al doilea experiment ipoteza verificată este aceea că dimensinea extro-introversie va
înclina spre un pol sau spre altul, funcţie de experienţa anterioară. Variabila subiect este
tema povestioarei audiate înainte de măsurarea intro-extraversiunii cu un chestionar
potrivit. Un grup de subiecţi audia o povestire tristă, iar celălalt asculta o poveste care
degaja optimism.
e) Gradul de intervenţie al experimentatorului în manipularea variabilei: variabilă
manipulată – variabilă invocată sau naturală.
Variabila invocată este variabila independentă proprie cvasiexperimentelor (vezi mai pe
larg § 9.2). Variabilele invocate sunt de obicei variabile subiect sau variabile demografice
(vârstă, sex, nivel de şcolarizare, etc).
Există situaţii când în acelaşi experiment o variabilă propriu zisă coexistă cu o variabilă
invocată.
f) După tipul de plan experimental care le utilizează: variabile intrasubiect-variabile
intersubiect (vezi şi 3.2).
Variabile intrasubiect sunt variabile independente ale căror valori sau condiţii sunt
parcurse de către toţi subiecţii incluşi în experiment. Decelarea efectelor produse la
nivelul comportamentului de către manipularea variabilei independente este posibilă prin
compararea subiectului cu el însuşi.
Sunt utilizare în experimentele cu măsurători repetate numite, în literatura anglo-saxonă
„within subjects experiments.”
Variabilele intersubiect sunt variabile independente ale căror valori sau modalităţi sunt
parcurse de grupuri diferite de subiecţi. Ele sunt prezente în modelele experimentale cu
grupuri independente („independent groups plans” sau between-subjects plans).

2.3. Măsurarea în psihologia experimentală

Se consideră că un indicator al progresului într-o ştiinţă este măsura în care legile sale
sunt formulate cantitativ. Faptul că legile pot fi formulate cantitativ indică două lucruri:
Fenomenul este destul de constant pentru a permite un enunţ destul de• exact despre el.
Dimpotrivă datele care variază ascund regularităţile cu aspect de lege.
Legea este destul de simplă pentru a permite o exprimare numerică.•
Legile psihofizice se pretează mai bine unei astfel de exprimări cantitative, pe când legile
motivaţiei sau ale cogniţiei suportă mai de grabă o formulare calitativă, dat fiind
specificul acestor paliere înalte ale vieţii psihice.
Măsurarea variabilelor studiate constituie o trăsătură proeminentă a psihologiei moderne
(L. E. Tyler, W. Bruce Walsh, 1979) şi multe dintre progresele ei sunt legate de evoluţia
psihometriei. Astfel, pretenţiile că acuitatea senzorială este un semn al inteligenţei, că
tipul de personalitate al mamei care respinge copilul ar fi cauza autismului acestuia, sau
că loboctomia prefrontală ar vindeca unele boli psihice sunt exemple de aserţiuni care au
fost respinse odată cu introducerea în domeniile respective a unor tehnici de măsurare
precise (Vadum şi Rankin, op. cit).
În general rezultatele unei cercetări sunt influenţate în mod considerabil de instrumentele
cu care sunt măsurate variabilele incluse în modelul experimental.
De aceea în faza de proiectare a experimentului cercetătorii acordă o mare importanţă
strategiilor de măsurare care vor fi utilizate în cercetare.

2.4 Varietatea măsurătorilor psihologice

În psihologia experimentală este utilizată o gamă largă de instrumente de măsurare

(cronometre, rigle gradate în milimetri utilizate de sine stătător sau încorporate în alte
dispozitive de experimentare cum sunt esteziometrele, olfactometrele, etc, greutăţi
calibrate, potenţiometre, dispozitive pentru mărimea unghiulară, etc). O gamă largă de
aparate pentru experimentare au încorporate instrumente de mare precizie pentru
măsurarea şi înregistrarea timpului de reacţie, rezistivităţii pielii, ritmului cardiac,
presiunii arteriale, undelor cerebrale, potenţialelor de acţiune, etc. Alte tehnici, mai
recente cum este imageria magnetică a creierului, permit vizualizarea zonelor corticale
implicate în efectuarea unor sarcini experimentale.
Toate aceste instrumente şi dispozitive de măsurare, de înregistrare sau vizualizare se
supun unor prescripţii metrologice care au reglementări naţionale şi internaţionale
(Sistemul Internaţional de Unităţi).
Cu toate progresele înregistrate de mijloacele tehnice de măsurare, unul dintre
instrumentele cele mai des utilizate în măsurătorile experimentelor psihologice este testul
psihologic.
Psihologii se pot informa în legătură cu testele psihologice aflate pe piaţă din diferite
cataloage cum este, de exemplu, „Test in Print IV” (Murphy, Conoley & Impara, 1994)
care cuprinde o listă de peste trei mii de teste destinate unor diverse tipuri de evaluări
psihologice: aptitudini, deprinderi, interese, emoţii, acuităţi senzoriale, atitudini, trăsături
de personalitate, etc (Vadum şi Rankin, 1998).
De obicei într-o cercetare experimentală sunt utilizate mai multe tipuri de măsurători,
adică măsurători cu caracter psihofiziologic precum şi măsurători psihologice. Pe de altă
parte aparatele utilizate pot fi din categoria celor consacrate de alte cercetări sau care sunt
livrate de diferite firme (tahistoscop, poligraf, aparat pentru studiul reacţiilor,
psihogalvanometru, etc) altele pot fi realizate ad-hoc potrivit modelului teoretic şi al
nevoilor de experimentare al unui anumit cercetător. Exemple din a doua categorie de
aparate sunt ceasul lui Mackworth pentru abordarea experimentală a comportamentului
vigilent sau „Microcurba de lucru” un aparat românesc realizat, pentru nevoile de
experimentare în domeniul oboselii ale unui colectiv de psihologi condus de Valeriu
Ceauşu (1965)
Funcţie de gradul de control pe care subiectul îl are faţă de propriile reacţii măsurătorile
se împart în reactive şi nonreactive.
Măsurătorile reactive pot fi influenţate, în mod voluntar sau involuntar de către subiecţi.
Chestionarele de personalitate, interviul, observaţia intră în această categorie.
Dimpotrivă măsurătorile nonreactive se caracterizează prin lipsa controlului subiecţilor,
în această categorie intrând măsurătorile psihofiziologice efectuate cu
psihogalvanometrul, electromiograful, electroencefalograful, etc.
Este de preferat, ori de câte ori este posibil, ca măsurătorile reactive să fie completate cu
măsurători nonreactive. Din păcate utilizarea măsurătorilor nonreactive cum sunt cele
bazate pe cercetarea de arhivă sau prin utilizarea observatorului ascuns este limitată de
principiul etic al intimităţii.
O altă limitare este dată de stadiul tehnologiei care într-un anumit moment al dezvoltării
nu oferă posibilitatea efectuării unor măsurători nonreactive a anumitor variabile psihice.
Astfel atitudinile, convingerile, nu pot fi evaluate altfel decât prin chestionare. În astfel de
situaţii Vadum şi Rankin (1998) recomandă utilizarea încrucişată a mai multor tehnici
reactive. În acest mod se infirmă explicaţia rivală că măsurătorile ar fi dependente de un
anumit tip de măsurătoare.

2.5 Conţinutul operaţiilor de măsurare

În linii generale măsurarea echivalează cu a ataşa numere evenimentelor sau obiectelor în

conformitate cu anumite reguli.
„ Măsurarea, scrie Piaget (op.cit., p. 59) constă, în principiu,în aplicarea numărului la
datele discontinue sau continue ce urmează a fi evaluate”. Apelul la număr, continuă
autorul citat, se datorează proprietăţilor sale (incluziunea care stă la baza clasificării şi
ordinea pe care se reazemă serierea).
Aceasta permite ca anumite proprietăţi ale obiectelor sau evenimentelor să fie
reprezentate prin proprietăţi ale sistemului numerelor (D. Mc. Burney, 1983). De aceea
operaţiile aritmeticii elementare (adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea) sunt
aplicabile, în principiu, rezultatelor măsurătorii. Doar în principiu, deoarece în cazul unor
măsurători psihologice acestea sunt fără sens. De exemplu doi oameni având fiecare un
QI de 75 nu fac la un loc cât unul cu un QI de 150.
Asemănător, în domeniul măsurătorilor fizice este fără sens să spunem că este de două ori
mai cald astăzi decât ieri dacă temperatura de azi este de 24 de grade Celsius, comparativ
cu cea de ieri care a fost doar de 12 grade Celsius. Să mai obsevăm că în privinţa
măsurătorilor lungimii, masei, vitezei cele patru operaţii îşi găsesec o mare utilitate.
Motivul lipsei de sens a acestor operaţii în cazul măsurătorilor psihologice este că, la
acestea, valoarea zero este arbitrară, adică nu înseamnă în realitate lipsa totală, în cazul
unui individ, a caracteristicii psihice măsurate. De fapt, aşa cum observă Piaget (op.cit.,
p.62), „ marea dificultate a psihologiei (privitor la măsurare n.n.) este…lipsa unităţilor de
măsură”. În lipsa lor este aproape imposibil să defineşti valoarea zero.
2.6 Proprietăţile scalelor de măsurare

Inventarierea unor astfel de situaţii l-au condus pe Stevens, S., S. (1946) la ideea
existenţei unei ierarhii (sistem) a tipurilor de măsurătoare dupã criteriul aplicabilităţii
celor patru operaţii fundamentale. Aşa cum remarcã L. Tyler şi B. Walsh (op. cit.) fiecare
nivel al sistemului are regulile şi restricţiile lui proprii şi permite aplicarea doar a unor
anumite procedee statistice. Altfel spus, ficare tip de scală de măsurare este definit printr-
un anumit set de proprietăţi, dintr-un total de patru, in virtutea cărorara obiectelor sau
fenomenelor le sunt ataşate numere (D. McBurney, 1983). Aceste proprietăţi sunt:
egalitatea, ordinea de rang, egalitatea intervalelor şi egalitatea raporturilor sau câturilor.
La acestea o vom adăuga pe a cincea, la care numeroşi autori se referă (Tyler şi Walsch
1979, McBurney, 1983, Vadum şi Rankin, 1998) prezenţa reperului 0 cu sens.
Să le trecem succint în revistă după Vadum şi Rankin (1998) în ordinea generalităţii lor :
Proprietatea egalităţii este confirmată dacă doi subiecţi care ocupă acelaşi loc pe scală
sunt egali din punctul de vedere al însuşirii măsurate.
Proprietatea ordinii de rang există dacă cele mai mari scoruri de pe scală aparţin
persoanelor care deţin însuşirea măsurată în cel mai înalt grad.
O scală are proprietatea intervalelor egale dacă distanţele egale între scoruri pe toată
lungimea scalei echivalează cu diferenţe egale în însuşirea măsurată. Scala coeficienţilor
de inteligenţă cu media 100 şi abaterea standard egală cu 15 nu are această proprietate
întrucât diferenţa între QI-urile 78-80 nu este egală cu diferenţa 110-112, deoarece primul
interval aparţine subiecţilor cu o inteligenţă situată în media inferioară, pe când a doua
diferenţă se situează în media superioară.
Proprietatea rapoartelor egale se referă la faptul că rezultatul împărţirii unui scor de pe
scală cu un altul poate fi utilizat în compararea cu sens a celor două scoruri. Astfel, dacă
efectuăm câtul dintre înălţimea subiectului A de 180cm şi a lui B de 150cm obţinem
180:150=1.2 Putem afirma că subiectul A este mai înalt de 1,2 ori decât subiectul B. Nu
acelaşi lucru este posibil cu doi coeficienţi de inteligenţă. În psihologie este lipsit de sens
un raport efectuat între doi coeficienţi de inteligenţă.
Să presupunem că am administrat un chestionar de anxietate la mai mulţi subiecţi,
scorurile minim şi maxim posibile fiind 0 şi respectiv, 20. Dacă un subiect A obţine un
scor de 10 iar altul B de 20, nu avem nici un temei să spunem că subiectul B este două ori
mai anxios decât subiectul A. O astfel de comparaţie este posibilă numai dacă
transformăm aceste scoruri în note standard.
O a cincea proprietate este existenţa unei semnificaţii psihologice pentru valoarea 0 de pe
scală. Stevens a realizat o scală a zgomotului unde reperul 0 are sens, anume că în spaţii
izolate fonic sursele de zgomot sunt eliminate. În general în experimentele din domeniul
senzaţiilor reperul 0 de pe scală semnifică lipsa senzaţiei datorită situării intensităţii
stimulului cu mult sub pragul senzorial absolut.
În sistemul de măsurare propus de Stevens între cele patru proprietăţi există o relaţie de
subsidiere în sensul că ultima, proprietatea rapoartelor egale le înglobează automat pe
celelalte trei, a treia pe celelalte două şi a doua pe prima. Deci o scală care are
proprietatea intervalelor egale va avea obligatoriu şi proprietăţile ordinii de rang şi a
egalităţii. Proprietatea unui reper zero semnificativ, pare să fie totuşi proprietatea cea mai
generală, pe care nu o au decât scalele raport.
2.6.1 Scala nominală

Scara nominală are doar proprietatea egalităţii. În acesată scală evenimentele sau
obiectele de acelaşi tip vor primi aceleaşi numere, iar obiectele şi evenimentele diferite
vor primi numere diferite. Aici numerele sunt utilizate doar pentru a identifica anumite
categorii în care indivizii pot fi împărţiţi. Aşa se întâmplă cu numerele înscrise pe
tricourile jucătorilor sau când codificăm sexul masculin cu cifra 1 iar pe cel feminin cu
cifra 2. În aceste cazuri operaţiile aritmetice fundamentale sunt inaplicabile. De asemenea
nu sunt permise procedurile statistice deoarece scorurile de pe această scală ca şi cele de
pe scala ordinală nu au distribuţii normale (Vadum şi Ranchin, 1998). Totuşi în ultimii
ani unii autori au dezvoltat tehnici statistice speciale care se pretează acestui tip de scală
(Vezi, I. Radu, 1993, p. 285) .
Scala nominală este utilizată în procesul clasificării care este începutul oricărei ştiinţe (D.
McBurney, 1983). Exemplu, privind tipurile de personalitate din clasificarea lui Eysenck:

1. Introvert
2. Extrovert
3. Nevrotism
4. Psihoticism

Tipologiile personalităţii elaborate de Pavlov, Jung, Viola, Pende, Kretschmer, Sheldon

ş.a. reprezintă tot atâtea exemple de scări nominale.

2.6.2 Scala ordinală

Are două proprietăţi, egalitatea şi ordinea de rang. Acest tip de măsurătoare este utilizat
la ordonarea subiecţilor în sens crescător sau descrescător privind o anumită caracteristică
psihică, fără să cunoaştem cu exactitate distanţa dintre cei doi membrii ai fiecărei perechi.
A nu fi confundat cu metoda rangurilor care, dimpotrivă ia în seamă această distanţă.
Regula după care funcţionează această scală este că numerele care indică rangurile pe
scală echivalează cu ordinea de merit a aributelor psihologice evaluate.
Metoda percentilelor despre care vom vorbi ceva mai departe se încadrează în acest tip de
măsurătoare.
Nici în cazul acestui tip de măsurătoare nu pot fi aplicate operaţiile aritmetice elementare.

Iată un exemplu : Unui elev i s-a cerut să ordoneze pe criteriul intensităţii preferinţei
cinci dintre disciplinele studiate. El a dat următorul răspuns :
5. Mate
4. Fizică
3. Informatică
2. Geografie
1. Sport
Unele dintre scările de aprecire, şi în general acelea care măsoară preferinţele oamenilor
constituie exemple de scări ordinale.

2.6.3 Scala interval

Scala interval constituie al treilea tip de măsurare cu proprietăţile, egalităţii, ordinii de

rang şi egalităţii intervalelor. Ea suplineşte principalul dezavantaj al primelor două
tipuri : ne perimte să stabilim distanţa dintrei doi subiecţi d.p.d.v. al caracteristicii
psihologice utilizate. Testele şcolare se situează, cu unele rezerve, în această categorie.
Acest sistem prezintă totuşi o limitare, anume accea că nu are un punct zero real. De fapt
evaluarea nivelului cunoştinţelor asimilate în şcoală nu presupune definirea riguroasă a
unui punct zero al cunoaşterii. Totuşi lipsa unui punct zero real face ca scorurilor la teste,
obţinute prin acest tip de măsurare, să nu li se poată aplica operaţia împărţirii.
Iată un exemplu. Aceluiaşi elev i s-a precizat sarcina astfel: Ştim că cel mai mult îţi place
matematica şi cel mai puţin sportul. Pe o scală gradată de la unu la şapte te rog să arăţi
unde se situează fizica, informatica şi geografia din moment ce mate se situează pe
poziţia şapte iar sportul pe poziţia unu. Răspunsul elevului a fost acesta :

7. Mate
6. Fizica
5.
4. Informatică
3.
2. Geografie
1. Sport

Observăm că informatica se situează la jumătatea distanţei între geografie şi fizică, adică

la două unităţi distanţă de fiecare, pe când fizica se situează la o unitate distanţă faţă de
disciplina cea mai preferată şi la cinci unităţi faţă de sport care este disciplina şcolară cea
mai puţin agreată de elevul nostru.
Din acest exemplu desprindem uşor regula după care funcţionează acest sistem de
măsurare: diferenţele egale dintre numerele de pe scală trebuie să reprezinte diferenţe
psihologice egale între oameni sau evenimente.
Cel mai bun exemplu de scală bazată pe intervale este tehnica IQ.

2.6.4 Scala raport (ratio scale)

Scala raport (ratio scale) are toate cele cinci proprietăţi. În adevăr ele sunt caracterizate
prin existenţa unui punct zero real şi prin posibilitatea de a trata rezultatele măsurătorii
prin toate cele patru operaţii aritmetice fundamentale.
Puţine sunt scalele utilizate în psihologie care se încadrează în această categorie. Un
exemplu îl constituie scala de intensitate a zgomotului, unde valoarea zero semnifică
absenţa oricărei surse de zgomot.
Un alt exemplu de măsurătoare de tip scală raport poate fi găsit în studiul timpului de
reacţie. În adevăr, în acest caz punctul zero înseamnă că reacţia subiectului la vederea
stimulului are loc instantaneu. Nu este locul aici să explicăm de ce în realitate subiecţii
obţin timpi mai mari de zero. Timpul de reacţie mediu al unui subiect se obţine prin
utilizarea tuturor celor patru operaţii aritmetice (L.Tyler şi B. Walsh op. cit.).
Un alt exemplu care ilustrează modul cum funcţionează acest sistem de măsurare este
următorul: Să presupunem că sarcina de evaluare a disciplinelor şcolare este formulată de
această dată astfel (D. McBurney, 1983): “ Dacă pe o scală cu capetele libere (open-
ended scale) preferinţa ta pentru fizică se situează la gradaţia 10 unde se vor situa
matematica, informatica, geografia şi sportul? Dacă o disciplină îţi este indiferentă
noteaz-o cu zero. Dacă pe una o preferi de două ori mai mult decât pe alta, acordă-i un
punctaj de două ori mai mare. Dacă o disciplină iţi displace acordă-i un punctaj negativ.
Utilizează orice număr, pozitiv sau negativ, pe care îl consideri necesar, nefiind nici o
limită în sus sau în jos pe scală. Să mai presupunem că elevul a dat următoarea evaluare:

30
20 Matematica
15
10 Fizica
0 Informatica
-10 Geografia
-20
-30 Sportul
-40

Regula după care atributelor, obiectelor sau evenimentelor, le sunt ataşate numere în
acest sistem de măsurare este următoarea: raporturile (proporţiile) dintre numerele de pe
scală trebuie să fie corespunzătoare raporturilor (proporţiilor) psihologice dintre
evenimente sau obiecte (Aici, asemenea autorilor citaţi mai sus, utilizăm noţiunea de
obiect în sensul său cel mai general de obiect matematic).
Adevărul este că marea majoritate a măsurătorilor variabilelor psihologice se încadrează
în al treilea nivel, al scalelor interval, sau este de dorit să fie astfel. Lipsa unui zero real
trebuie să ne amintească mereu că din păcate nu putem utiliza oricare operaţie aritmetică
atunci când dorm să interpretăm rezultatele la un test. De asemenea, operaţiile
matematice sofisticate pot fi uneori lipsite de sens când datele obţinute într-o cercetare
aparţin unuia dintre nivelurile elementare ale sistemului de măsurători eleborat de
Stevens. Altfel spus, nu toate operaţiile aritmetice care se aplică numerelor au sens în
domeniul scorurilor la teste sau în evaluarea caracteristicilor psihologice. Dintre toate
tipurile de scale studiate scara raport este cea ma puternică, în sensul că ne permite să
derivăm toate informaţiile pe care ni le prezintă celelate scale, enumerate în ordinea
descrescătoare a aportului lor informaţional: cu intervale, ordinală şi nominală.
Putem identifica şi o ordine inversă, aceea a aşa numitelor “transformări permisibile “ (D.
McBurney, 1983). Este vorba de numărul permis de procedee de a atasa numere unor
atribute psihice în limitele regulilor permise de fiecare scală de măsurare.
Întorcându-ne la exemplificările efectuate în legătură cu fiecare sistem de măsurare, scara
nominală permite cea mai mare libertate în sensul că, semnificaţia tipurilor nu se schimbă
dacă le ataşăm numere de la o mie în sus sau dacă le ataşăm literele alfabetului cu
condiţia ca etichetele să fie diferite şi să nu permită nici o confuzie.
De asemenea numerele din scala ordinală pot fi schimbate în orice fel cu condiţia să fie
conservată ordinea preferinţei. În cazul scării interval putem aduna sau scădea, înmulţi
sau împărţi numerele printr-o constantă fără ca semnificaţia diferenţelor (distanţelor)
dintre materiile preferate să se schimbe.
Dimpotrivă în cazul scalelor raport putem schimba numerele care corespund treptelor
scării apreciative doar prin multiplicarea lor printr-o constantă pozitivă.
Fireşte cercetătorul trebuie să facă efortul de a găsi în experimentele sale acele variabile
care se pretează a fi măsurate cu scara ordinală deoarece în cadrul acestui sistem de
măsurare sunt permise toate operaţiile aritmetice, deci pot fi surprinse mai multe relaţii
care sunt atribuibile fenomenului psihic investigat.
Pe de altă parte trebuie să înţelegem şi pericolele unor interpretări eronate care pot
surveni când unor date obţinute prin măsurători, de exemplu ordinale, le aplicăm
proceduri matematice sofisticate care în acest context sunt lipsite de sens. De exemplu
este complet eronat să spunem că un subiect care a rezolvat 40 de itemi la testul Matricile
Progresive Standard este de două ori mai bun decât un altul care a rezolvat doar 20.
Pentru a efectua astfel de comparaţii aceste măsurători sunt convertite în altele de un cu
totul alt tip numite clase normalizate sau note standard, acestea din urmă aparţinând
scalei de tip interval. Adesea măsurători efectuate pe o scală inferioară sunt transformate
prin formule matematice adecvate în mărimi care aparţin unei scale de măsurare
superioare d.p.d.v. al operaţiilor matematice permise.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea Lambert A. Quetelet, matematician belgian a observat
că variaţiile individuale în domeniul măsurătorilor fiziologice tind să se conformeze unei
anumite ordini. Ulterior Galton, în Anglia, a aplicat metoda lui Quetelet în domeniul unor
variabile psihologice cum este acuitatea vederii. Efectuând măsurători ale unor variabile
psihologice dar şi fiziologice (circumferinţa toracelui) pe grupuri mari de soldaţi (în total
aprox 5000) Galton a ajuns la concluzia că regularitatea după care tind să se distribuie
diferenţele individuale se supune unei legi universale.
CAPITOLUL III PLANURI EXPERIMENTALE

Planul experimental reprezintă unitatea strategiilor alese de experimentator pentru a

preîntîmpina eventualele surse de eroare (McBurney, op.cit.).

3.1 Clasificarea planurilor experimentale

Modelele experimentale pot fi clasificate în baza mai multor criterii care se diferenţiază
funcţie de gradul lor de generalitate.
Figura nr.1 (pagina următoare) reprezintă o încercare de taxonomie în domeniul
modelelor experimentale. Ea poate fi utilizată de către studenţi dar şi de către alte
persoane interesate de demersurile eperimentale ca un ghid pentru înţelegerea sau
acceptarea critică a unei lucrări ştiinţifice care comunică rezultatele unui anumit
experiment psihologic.
Unul dintre cele mai generale criterii de clasificare a modelelor experimentale este acela
al numărului de subiecţi. Din această perspectivă putem vorbi de modele în care se
experimentează pe un singur subiect şi
modele în care mai mulţi subiecţi parcurg condiţiile experimentale.
Un alt criteriu, la fel de general, cum este cel privind modalitatea de constituire a
grupurilor experimentale, adică prin randomizare sau fără randomizare împarte design-
urile în experimente propriu-zise (cu randomizare) şi cvasiexperimente (Cook şi
Campbell, op. cit.). Asupra randomizării şi cvasiexperimentelor vom zăbovi îndeajuns în
capitolele cinci şi respectiv opt.
Din punct de vedere al gradului de control asupra variabilelor experimentale, distingem
experimentele propriu-zise sau adevărate (true experiments) şi cvasiexperimentele sau
aşa-zisele experimente ex post factum.
Din punct de vedere al numărului de variabile implementate (manipulate, sau studiate
simultan) deosebim modelele cu o singură variabilă, de modelele complexe sau
factoriale. Unii autori atribuie denumirea de experiment factorial acelora unde variabilele
au acelaşi număr de nivele sau modalităţi.

O serie de alte criterii mai puţin generale determină grupări în interiorul categoriilor
formate de criteriile anterioare.
Astfel, în interiorul modelelor experimentale complexe, funcţie de tipurile de variabile
implementate, distingem planurile omogene (conţin variabile de acelaşi tip) de modelele
mixte (utilizează simultan tipuri diferite de factori).
În cadrul grupei de planuri experimentale care operează cu o singură variabilă, funcţie de
frecvenţa cu care o condiţie experimentală este dată subiecţilor, avem:
a) Planuri cu grupuri independente, fiecare subiect parcurgând o condiţie experimentală o
singură dată. Conţin variabile de tip intersubiect; mai sunt numite „between-subjects
designs”.
La rândul lor, planurile experimentale cu grupuri independente (independent groups
design) sunt clasificate de Shaughnessey, et. al. (1998) astfel: modele cu grupuri
randomizate, modele cu grupuri egalizate şi modele cu grupuri naturale.
b) Modelele experimentale cu măsurători repetate. Ele au implementate, aşa cum am
văzut în capitolul precedent, variabile de tip intrasubiect; fiecărui subiect i se aplică de
mai multe ori acelaşi tratament. Din această cauză, mai sunt numite „ within-subject
designs”.
Trebuie menţionat că cele două tipuri de modele, anume cele cu grupuri independente şi
cele cu măsurători repetate (inter’ şi intrasubiecţi) permit tipuri de comparaţie diferită.
Astfel în cadrul modelului intersubiect comparaţia mediilor performanţelor experimentale
are loc între grupurile distincte alocate nivelurilor variabilei independente. Dimpotrivă
modelul intrasubiect se bazează pe comparaţii efectuate între performanţele aceloraşi
subiecţi obţinute pe măsură ce trec de la o modalitate experimentală la alta, adică de la un
nivel la altul al variabilei independente.
Factorii (variabilele) de tip intersubiect (between – subjects factors) sunt factori cu
randomizare completă. În dizainurle experimentale care utilizează acest tip de factori,
subiecţii sunt mai întâi egalizaţi din punctul de vedere al unor variabile care ar putea
influenţa într-un sens nedorit rezultatele experimentului (sex, vârstă, nivel de studii,
profesie, etc.), apoi sunt repartizaţi în mod aleatoriu la condiţiile experimentale.
În cazul factorilor de tip intrasubiecţi (within-subjects factors) subiecţii, alocaţi prin
randomizare, parcurg toate nivelele specifice unui factor. Această modalitate este
specifică design-urilor utilizate în evaluarea eficacităţii diferitelor condiţii experimentale:
procedee de învăţare sau de predare, formule psihoterapeutice, etc. Performanţele
subiecţilor sunt evaluate prin măsurători repetate, de exemplu la începutul şi la sfârşitul
fiecărui tip de tratament.
Experimentele de acest tip întâmpină două tipuri de dificultăţi:
1) Deoarece sunt comparate performanţele aceluiaşi subiect în condiţii experimentale
diferite, este posibil ca rezultatele la un tratament consecvent să fie influenţate de
tratamentul precedent.
De exemplu, într-un experiment care testează impactul asupra calităţii percepţiei a două
niveluri de iluminare a spaţiului de lucru (intens şi slab), performanţele într-o sarcină de
discriminare perceptivă, obţinute la un iluminat inferior, ar putea să fie cu atât mai reduse
cu cât iluminatul precedent a fost mai intens. Pentru contracararea acestui efect se
utilizează metoda contrabalansării: jumătate dintre subiecţi vor efectua sarcina de
discriminare perceptivă mai întâi în condiţii de iluminat slab şi apoi în condiţii de
iluminat intens. Cealaltă jumătate va parcurge cele două condiţii experimentale într-o
ordine inversă.
2) În unele experimente care evaluează eficacitatea unor tratamente, prin măsurarea
repetată a performanţelor aceloraşi subiecţi, este posibil să intervină aşa-zisul efect de
ordine: un tratament A este mai eficient când este precedat de tratamentul B decât când
urmează sau precedă tratamentele C şi D.
În astfel de situaţii Vadum şi Rankin (op. cit.) propun tratarea ordinii ca un factor distinct
al planului experimental. Cele trei condiţii experimentale A, B, C, vor fi combinate în
toate tipurile de ordine posibile, adică şase: ABC, ACB, BCA, BAC, CBA, CAB.
Fiecărei variante îi vor fi alocaţi, prin randomizare, subiecţi diferiţi. Această metodă are
dezavantajul că necesită un număr cu atât mai mare de subiecţi cu cât numărul
tratamentelor cuprinse în plan este mai mare. Astfel, dacă pentru trei condiţii
experimentale rezultă şase combinaţii, pentru patru vor fi posibile 24 de secvenţe, iar
pentru cinci vor rezulta 120 de variante. Deoarece pentru fiecare tip de ordine se vor
aloca prin randomizare alţi şi alţi subiecţi, pentru testarea celor cinci tratamente ar trebui
un număr de 120 de subiecţi. Observăm că subiecţii sunt repartizaţi în mod aleatoriu la
fiecare secvenţă de ordine a condiţiilor experimentale. În experimentale cu mai multe
condiţii experimentale, repartizarea subiecţilor prin randomizare la aceste tipuri de
tratamente contracarează efectul de ordine, aşa cum repartizarea întâmplătoare a
subiecţilor la grupuri controlează efectele diferenţelor individuale.
Un alt criteriu care funcţionează în interiorul categoriei de experimente cu grupuri
independente poartă asupra modului de alocare a subiecţilor la grupurile experimentale şi
din acest punct de vedere modelele experimentale se clasifică în:

o planuri cu grupuri randomizate;

o planuri cu grupuri egalizate (matching groups plans);
o planuri cu grupuri naturale.

Funcţie de modul în care subiecţii sunt repartizaţi pe condiţiile sau nivelele variabilei
independente, planurile cu grupuri randomizate (planurile itersubiecţi) se împart în
design-uri cu randomizare completă (subiecţii sunt repartizaţi la condiţii pe criterii
complet aleatoare) şi design-uri cu randomizare în blocuri (subiecţii sunt repartizaţi mai
întâi pe blocuri, apoi acestea sunt parcurse într-o ordine aleatoare).
Înţelegerea logicii unui anumit experiment, aşa cum este el prezentat într-o revistă de
psihologie, presupune mai întâi un demers analitic prin care sunt identificate variabilele
independente şi nivelurile, respectiv tratamentele sau condiţiile experimentale ale
acesteia. Dacă pentru fiecare variabilă identificată este parcursă schema din figura 1 §
3.1, se poate accede cu uşurinţă la tipul de plan experimental cu o singură variabilă care a
stat la baza implementării acelei variabile. Ulterior, funcţie de tipurile de variabile
independente utilizate, se poate conchide cu privire la tipul de plan complex care a fost
utilizat de cercetător sau poate fi ales acel model care este cel mai bine adecvat problemei
care urmează să fie abordată experimental.
În continuare câteva precizări terminologice ni se par extrem de necesare.
Preferăm termenul model experimental atunci când vrem să desemnăm un anumit tip mai
general de experiment, aşa cum de pildă este modelul cu grupuri independente. Atunci
când ne referim la specii de modele preferăm termenul de plan, aşa cum, de pildă,
modelul experimental cu grupuri independente cuprinde planurile cu grupuri
randomizate, planurile cu grupuri egalizate şi design-urile cu grupuri naturale.
Experimentele concrete reprezintă, în ordinea generalităţii, ultima verigă în această
ierarhie.
De asemenea, relativ la variabila independentă sunt echivalenţi termenii, nivel,
modalitate, condiţie, tratament, stimul, etc.

3.2 Planuri experimentale cu o singură variabilă independentă

Se regăsesc în experimente ca atare, cu o singură variabilă, sau cel mai adesea combinate
cu un alt sau (mai rar) cu alte modele experimentale cu o singură variabilă. Dintr-o
perspectivă opusă putem afirma că orice experiment cu design experimental complex
poate fi divizat în atâtea modele experimentale cu o singură variabilă, câte variabile
independente are implementate.
Sunt preferate experimentele de tip factorial care iau în considerare acţiunea simultană şi
interacţiunea mai multor variabile în producerea unui anumit efect. Totuşi, atunci când
sunt utilizate experimente cu o singură variabilă independentă este benefic, pentru
validitatea experimentului, ca singura variabilă implementată să aibă mai multe
modalităţi iar acestea să fie administrate, după caz, fie aceloraşi subiecţi (design cu
măsurători repetate) fie unor grupuri distincte (design cu grupuri independente).
Cazul cel mai elocvent este acela al testării diferitelor metode de predare. Variabila
independentă este metoda de învăţare care cuprinde mai mult de două posibilităţi
respectiv, metoda globală, metoda fracţionată progresivă, metoda fracţionată repetitivă,
etc. Acestea sunt modalităţile variabilei independente. Prin manipularea variabilei
independente de-a lungul acestor modalităţi este de aşteptat să înregistrăm o serie de
variaţii în variabila dependentă, adică în nivelul competenţelor dobândite de subiecţi.
Sunt de preferat experimentele cu mai multe valori ale variabilei independente atunci
când dorim să determinăm forma grafică a funcţiei care descrie relaţia dintre variabila
independentă şi cea dependentă. Un alt motiv pentru care cercetătorii preferă acest tip de
model experimental este acela al eliminării altor explicaţii posibile privitoare la datele
obţinute.

3.2.1 Planuri experimentale cu grupuri independente

Sunt denumite astfel toate planurile experimentale, care, spre deosebire de cele cu
măsurători repetate, compară grupuri distincte, despre care se presupune în ipoteză că
sunt selecţii ale unor populaţii diferite din punctul de vedere al efectului variabilei
independente. În general numărul de grupuri este egal cu numărul de niveluri, valori sau
modalităţi ale variabilei independente. Aceasta înseamnă că fiecare grup va parcurge o
singură condiţie experimentală, sau cu alte cuvinte, fiecărui grup i se va administra o
singură valoare a stimulului. Atributul de independent are semnificaţia că în constituirea
grupurilor comparate nu a funcţionat nici o intenţie în virtutea căreia un grup ar avea
subiecţi care se regăsesc în celelalte grupuri sau ar împărtăşi caracteristici comune altor
grupuri cu care este comparat.

3.2.2 Planuri experimentale cu măsurători repetate

Există situaţii când nu este eficient să experimentăm cu grupuri independente care să fie
alocate separat, diferitelor niveluri sau modalităţi ale variabilei experimentale.
Planurile cu măsurători repetate presupun trecerea fiecărui subiect prin toate condiţiile
experimentale. Ele utilizează variabile de tip intrasubiect şi sunt design-uri within
subject. Întrucât fiecare subiect este comparat cu sine însuşi, acţiunea acestor diferenţe
este estompată. Aceste design-uri nu trebuie confundate cu unele situaţii când repetarea
măsurătorilor nu urmăreşte evidenţierea unei relaţii de tip cauză efect ci doar verificarea
consistenţei interne, respectiv a constanţei (fidelităţii) unor rezultate obţinute cu ajutorul
unor teste psihologice.
Acest design se pretează foarte bine în domeniul cercetărilor psihofiziologice, cu condiţia
să existe un timp suficient de mare între stimulări pentru a elimina efectele adaptării.
Exemplificăm cu experimentul realizat de John Marshall şi Philip Teitelbaum (1974) pe
subiecţi, pisici cărora li se îndepărtase partea laterală stângă sau dreaptă a
hipotalamusului. Variabila independentă a avut două modalităţi: prezentarea şoricelului
pradă la stânga sau la dreapta câmpului vizual, respectiv în zona afectată a vederii sau în
zona neafectată. Se ştie că în partea stângă a câmpului vizual este implicat hipotalamusul
drept şi invers. Performanţele subiecţilor, adică atacarea şoarecelui pradă, au fost
comparate pentru fiecare individ pentru situaţia de coincidenţă cu aceea de necoincidenţă
a prezentării stimulului în zona afectată a câmpului vizual.
În acest plan experimental toţi subiecţii parcurg fiecare tratament. Teoretic numărul
minim de subiecţi necesari este egal cu unu. Subiectul va parcurge rând pe rând toate
situaţiile experimentale (toate combinaţiile dintre fiecare modalitate a unei variabile cu
toate celelalte modalităţi ale celei de-a doua variabile independentă). Fireşte că, întrucât
nici o statistică nu este posibilă pe baza unei singure observaţii, acesta este un caz rar, dar
comod pentru înţelegerea specificului planului experimental cu măsurători repetate. Cum
în mod obişnuit se utilizează un anumit număr de subiecţi, rezonabil din punct de vedere
statistic, ordinea de parcurgere a unei succesiuni de condiţii sau stimuli va trebui să fie
pentru fiecare subiect mereu alta pentru a nu avantaja vreo situaţie în raport cu altele.
Atunci când fiecărui subiect urmează să i se aplice toate condiţiile prevăzute în modelul
experimental este nevoie să utilizeze procedura randomizării ordinii în care vor fi
administrate situaţiile experimentale. Ea este cu atât mai necesară în situaţiile când
fiecare stimul urmează să fie administrat de mai multe ori. În acest caz se utilizează
randomizarea în bloc, procedură care constă în a parcurge aleatoriu fiecare situaţie
experimentală de două ori dar niciodată succesiv, şi cu interpunerea cel puţin a unei alte
condiţii experimentale între două repetiţii astfel: B D A C A C D B.
Este bine să se utilizeze acest model ori de câte ori este posibil ca un eficient mijloc de
control al variabilităţii individuale a performanţelor cu respectarea a două condiţii de
bază:
(1) Dacă trecerea unui subiect printr-o condiţie experimentală nu va afecta participarea sa
la condiţia următoare sub aspectul sensibilităţii nemodificate sau al păstrării
confidenţialităţii scopului cercetării;
(2) Condiţiile experimentale nu vor produce efecte contrastante asupra comportamentului
de răspuns ca atunci când un subiect învăţând o procedură printr-o anumită metodă
trebuie să reînveţe aceeaşi procedură printr-o metodă diferită, fapt care este practic
imposibil.
Există două tipuri de modele experimentale în care măsurătorile sunt repetate: design-ul
complet şi planul incomplet. În cazul primului model, deoarece fiecare subiect este trecut
prin toate tratamentele, se poate spune că experimentele aplicate unui singur subiect
formează un experiment complet.
În design-ul incomplet nu sunt utilizate toate condiţiile experimentale, iar acestea sunt
administrate unui subiect o singură dată. Este cazul modelului experimental în pătrat latin
şi a modelului bazat pe rotirea unei ordini de start care a fost obţinută prin randomizarea
ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale (random starting order with rotation).

3.2.2.1 Avantajele planului experimental

cu măsurători repetate

Shaughnessey, et.al. (1998) menţionează următoarele avantaje:

o Necesită un număr mic de subiecţi şi de aceea sunt oportune când experimentatorul nu
are la dispoziţie decât prea puţini subiecţi.
o Sunt mai comode şi mai eficiente în detectarea efectului variabilei independente asupra
unor aspecte comportamentale. Sunt situaţii în care operarea cu grupuri independente
necesită un timp mare de instruire a fiecărei categorii de subiecţi, chiar mai mare decât
aplicarea condiţiei experimentale însăşi. Modelul experimental cu măsurători repetate
elimină acest dezavantaj în sensul că toate condiţiile experimentale sunt parcurse de
aceeaşi subiecţi.
o Au o sensibilitate mai mare în a decela efectele variabilei independente, bineînţeles
acolo unde acestea există în adevăr. Spre deosebire de modelele experimentale cu grupuri
independente, unde validitatea internă este ameninţată de confuzia efectelor variabilei
independente cu existenţa, din start, a unor diferenţe între subiecţii alocaţi diferitelor
condiţii experimentale, în planurile cu măsurători repetate, eroarea de variaţie, deşi se
păstrează, este mult inferioară aceleia care este proprie grupurilor independente deoarece
„ pur şi simplu există, în mod obişnuit, mai multă variaţie între oameni decât în interiorul
fiecărui om însuşi. Adică participanţii vor fi mai puţin diferiţi de ei înşişi, după un
interval de timp, decât subiecţii, între ei, care aparţin grupurilor independente… ”
(Shaughnessey, et.al. 1998, p. 269). Eroarea de variaţie fiind mică în cazul modelelor
experimentale cu măsurători repetate, creşte şansa ca cele mai mici efecte ale variabilei
independente să nu scape observaţiei.
o Sunt anumite domenii unde aceste modele sunt mai oportune decât în altele. Un
exemplu concludent îl reprezintă domeniul cercetărilor psihofiziologice unde
variabilitatea intersubiecţi fiind mai mică decât în cazul unor atribute psihice, mai intens
dependente de influenţele educaţionale şi sociale, este nevoie de un volum mare de
măsurători determinate pe un număr redus de subiecţi. Este cazul experimentelor pentru
determinarea pragurilor senzoriale, sau a acelora efectuate pentru a compara între ele
anumite tipuri de tratamente.

3.2.2.2 Dezavantaje

Eroarea de variaţie, deşi mai mică decât la modelul experimental cu grupuri

independente, poate afecta validitatea internă. Ea este generată de modificările ce se
produc în subiecţi pe durata repetării măsurătorilor. Aceste modificări, având potenţial de
confundare, pot fi atribuite variabilei independente mai ales când efectele acesteia sunt
nesemnificative.
Dificultăţile acestui model experimental vor fi discutate în § 5.5.1.1 din capitolul
următor, împreună cu tehnicile de control aferente.

3.3 Planuri experimentale complexe

Avantajul lor, comparativ cu modelele experimentale cu o singură variabilă

independentă, este acela că permit studiul efectelor produse de interacţiunea mai multor
variabile. Interacţiunea propriu-zisă constă în faptul că efectul unei variabile
independente este condiţionat de către nivelurile variabilei independente considerată ca
parametru. Astfel, ne putem aştepta ca, într-un experiment privitor la timpul de reacţie,
intensităţi diferite ale stimulilor vizuali să determine timpi de răspuns diferiţi. Dacă luăm
în considerare, în calitate de parametru, o a doua variabilă independentă, de exemplu,
modalitatea senzorială (auditivă şi vizuală), este posibil ca efectele intensităţii stimulilor
să fie diferite în modalitatea vizuală faţă de cele măsurate în modalitatea auditivă.
Trebuie subliniat însă că efectul unei singure variabile independente este studiat printr-un
demers artificial care ignoră acţiunea simultană a celorlalte variabile independente.
Efectul singular al unei variabile independente se numeşte efect principal (main effect).
În acest demers interpretativ, variabila parametru este luată în considerare nu diferenţiat,
pe nivele, ci în mod global prin calcularea mediei performanţelor la toate nivelurile sale.
Dacă efectul singular al unei variabile independete este numit efect principal, atunci este
subliniat faptul că cercetătorul efectuează un decupaj în anasamblul efectelor posibile
într-un plan experimental şi se interesează doar de rezultatul varierii sistematice a unei
singure variabile. Noţiunea de efect principal, mai evidenţiază faptul că, de asemenea,
într-un mod artificial, se face abstracţie de efectul variabilei parametru, care în mod
provizoriu este uniformizată, (avereged sau collapsed), focalizarea având loc doar pe
media efectelor produse de aceasta asupra variabilei dependente. În limba engleză ambele
sensuri sunt condensate într-o singură expresie, main effect.
Planurile complexe sunt denumite în mod obişnuit planuri factoriale şi au implementate
mai multe variabile.
Planul factorial este acel tip de cercetare care cuprinde toate combinaţiile posibile a cel
puţin două valori a două sau multe variabile independente. Combinaţiile sunt testate
experimental atât prin parcurgerea situaţiilor experimentale rezultate de către toţi
subiecţii, fie prin alocarea în mod aleatoriu a subiecţilor la ele, de data aceasta
comparaţiile efectuându-se între grupuri diferite.
Planurile factoriale sunt preferate altor modele experimentale deoarece surprind mai bine
specificul activităţii psihice în sensul că, cel mai adesea, efectul unei variabile asupra
comportamentului depinde de acţiunea altor variabile testate. Planurile factoriale cuprind
toate combinaţiile posibile între valorile variabilelor studiate urmând ca printr-o serie de
metode statistice cum sunt testul diferenţelor dintre mediile grupurilor sau analiza de
varianţă să se stabilească ce combinaţii produc modificări semnificative în variabila
dependentă, altele decât cele datorate hazardului. Pe de altă parte aducând în
experimentul de laborator, care este doar un decupaj al fenomenului real, o combinaţie
cât mai amplă de influenţe, contracarăm caracterul artificial al cercetării (Al. Roşca,
1971) şi îi sporim validitatea externă.
Din punct de vedere teoretic într-un experiment poate fi implementat un număr nelimitat
de variabile independente, iar fiecare dintre ele ar putea avea oricâte nivele sau
modalităţi. Dacă acest fapt ar fi posibil, experimentul de laborator ar atinge o validitate
externă comparabilă cu aceea a experimentelor naturale, deoarece principalul său avantaj
este, aşa cum am văzut deja, acela că oferă posibilitatea de a fi identificate interacţiunile
dintre variabile, interacţiuni care modelează mai bine specificul sistemic al psihicului
uman decât efectele variabilelor considerate separat.
Din păcate, din punct de vedere practic, planuri cu mai mult de patru cinci variabile
independente sunt neinterpretabile (Shaughnessey, et. al., op. cit.).
Cel care are prioritatea introducerii modelului factorial în ştiinţă este R.A. Fisher. El a
aplicat acest model în 1926 într-un experiment în care au fost testate efectele fertilizării
terenurilor agricole asupra producţiei de ovăz (Vadum şi Rankin, 1998). Modelul său
experimental şi-a găsit o largă aplicabilitate în psihologie deoarece el permite studiul
efectelor interacţiunii variabilelor manipulate în experiment asupra variabilei dependente.
O interacţiune are loc dacă efectele unei variabile A asupra unei variabile dependente X
depind de o a treia variabilă. Astfel de interacţiuni sunt frecvente la nivelul psihicului
uman. Ele au o mare valoare atât explicativă, privitoare la funcţionarea acestuia, cât şi
aplicativă, referitoare la eficacitatea unor metode psihopedagogice sau psihoterapeutice
menite să îmbunătăţească eforturile adaptative ale oamenilor şi calitatea vieţii lor. Există
mai multe modele factoriale, funcţie de numărul variabilelor independente utilizate.
Cel mai frecvent model factorial este cel bifactorial.

3.4 Planul bifactorial

Cel mai simplu plan factorial este de tipul 2 x 2, fiecare din cele două variabile
independente având câte două valori (modalităţi).
Faptul că un plan bifactorial cuprinde o variabilă cu două nivele iar alta are trei modalităţi
este simbolizat astfel: 2 x 3. De asemenea, un plan cu trei variabile poate lua forma 2 x 4
x 2, dacă prima variabilă are două modalităţi, a doua are patru, iar a treia are două nivele.
Planul bifactorial se prezintă grafic ca un tabel cu două intrări, una dintre ele fiind alocată
unei variabile independente iar a doua fiind destinată celei de-a doua variabile
independente. Numărul pătratelor interioare rezultate din intersecţia liniilor şi coloanelor
este echivalentul numărului tratamentelor sau condiţiilor controlate prin experiment.
Numărul tratamentelor este egal cu produsul nivelelor sau modalităţilor variabilelor
independente.
Să presupunem un plan bifactorial pentru cercetarea efectelor conjugate ale metodelor de
predare şi ale motivaţiei învăţării asupra randamentului şcolar. Prima variabilă
independentă are două modalităţi: AI predare cu accent pe informaţie, AII- predare cu
accent pe rezolvarea de probleme. A doua variabilă independentă are trei nivele: BI
-motivare slabă, BII – Motivare medie, BIII – motivare înaltă. Reprezentarea grafică a
acestui model va fi un tabel cu 6 căsuţe, acestea corespunzând numărului condiţiilor
experimentale care vor fi parcurse de subiecţii de experiment: două modalităţi ale
variabilei A înmulţite cu trei modalităţi ale variabilei B dau şase condiţii (tratamente)
experimentale. Acestea sunt: A1,B1; A1,B2; A1,B3; A2,B1; A2,B2; A2,B3. Pentru
comoditatea analizelor statistice sunt preferate modelele factoriale unde numărul
modalităţilor celor doi factori este acelaşi.

A2B1 A2B2 A2B3

A1B1 A1B2 A1B3

Figura 2. Plan experimental bifactorial asimetric

Iată, în continuare, un design bifactorial, unde numărul nivelelor celor două variabile
independente este egal. Într-o cercetare proprie au fost studiate efectele combinate a două
variabile independente trebuinţa de realizare şi declinul unor procese cognitive asupra
comportamentului profesional. Este un experiment cu variabile invocate.

Înaltă trebuinţă de realizare &

declin cognitiv Înaltă trebuinţă de realizare &
fără declin
Scăzută trebuinţă de realizare & declin cognitiv Scăzută trebuinţă de realizare &
fără declin

Figura 3a. Plan experimental bifactorial simetric

Un experiment factorial este acela în care sunt manipulate cel puţin două variabile
experimentale având fiecare două sau mai multe modalităţi (nivele, valori) şi o variabilă
dependentă. În modelele factoriale variabilele independente poartă denumirea de factori.
Sensul acestui termen este diferit, neavând nimic comun cu acela care este utilizat în
analiza factorială.

54
slabi

49 buni

exista nu exista
declin declin

Figura 3b. Graficul interacţiunii dintre variabilele planului

experimental

3.5 Variabila parametru

În planul factorial setul complet de tratamente sau condiţii este generat prin realizarea
tuturor combinaţiilor posibile între modalităţile unei variabile şi valorile celei de-a doua
variabile (Vadum şi Rankin, 1998). Efectele uneia dintre variabilele independente asupra
variabilei dependente sunt studiate pentru fiecare nivel al celeilalte variabile
independente care se numeşte parametru. Este lesne de înţeles că oricare dintre
variabilele independente ale unui plan poate fi interpretată fie ca parametru fie ca factor.
Totuşi, într-un anume experiment, ipoteza, problema cercetată, este aceea care determină
care variabilă va ocupa prim - planul interpretării şi care va servi, într-un plan secund, ca
parametru. În acest caz reprezentarea grafică a relaţiei dintre variabilele independente şi
variabila dependentă utilizează atâtea funcţii, adică atâtea curbe, câte modalităţi are
variabila independentă utilizată ca parametru (Mc. Burney, 1983).
Dacă în exemplul anterior interpretăm variabila motivaţională ca parametru, atunci vom
avea trei tipuri de relaţii între metodele de predare şi randamentul şcolar, funcţie de cele
trei niveluri de motivare a elevilor. Nivelurile motivaţionale, respectiv parametrii sunt
reprezentaţi în figura de mai jos prin cele trei linii punctate diferit.
Prin parametru funcţiei înţelegem acea variabilă independentă care prin valorile ei
conferă celeilalte variabile independente efecte diferite asupra variabilei dependente. De
obicei, pe abscisa graficului se trece variabila independentă A iar pe ordonată se trec
valorile variabilei dependente. Dacă variabila utilizată ca parametru are trei modalităţi
vor rezulta trei curbe care formează o familie de curbe. Simbolurile modalităţilor
variabilei utilizată ca parametru, adică B1, B2, B3, B4, devin simbolurile acestor curbe.

Exemplul următor ne va ajuta să înţelegem mai bine despre ce estre vorba.

Să presupunem că un plan experimental este dedicat studierii efectului conjugat al
motivaţiei şcolare şi al nivelului de inteligenţă asupra randamentului şcolar.
Luăm în considerare pentru cele două variabile independente câte cinci valori
(modalităţi), foarte slab, slab, mediu, înalt, foarte înalt.
Pentru a le distinge mai bine le notăm: nivelurile motivaţiei şcolare: M1(f.slab),
M2(slab), M3(mediu), M4(înalt), M5(f. înalt). La fel, procedăm pentru inteligenţă: I1, I2,
I3, I4, I5.
Modelul factorial poate fi prezentat în forma tabelei următoare cu toate interacţiunile
posibile între nivelurile variabilelor.
M5I1 M5I2 M5I3 M5I4 M5I5
M4I1 M4I2 M4I3 M4I4 M4I5
M3I1 M3I2 M3I3 M3I4 M3I5
M2I1 M2I2 M2I3 M2I4 M2I5
M1I1 M1I2 M1I3 M1I4 M1I5

Tabelul 2. Condiţiile experimentale ale unui

Design bifactorial

Figura 5. Factorializarea unei variabile independente

prin variabila parametru

Parcurgerea de către subiecţi a condiţiilor experimentale poate fi realizată cu un singur

grup de subiecţi, sau cu grupuri distincte, fiecare parcurgând o singură condiţie
experimentală.
În primul caz designul experimental factorial va lua forma planului experimental cu
măsurători repetate, pe când în al doilea va fi cazul unui design cu grupuri independente.
Exemplul de mai sus este un bun prilej de a generaliza noţiunile de plan experimental cu
grupuri independente, respectiv cu măsurători repetate asupra modelelor experimentale
simple sau complexe, respectiv factoriale.
Exemplul de mai sus constituie, de asemenea, un prilej la fel de bun pentru a generaliza
noţiunea de condiţie experimentală. Combinaţiile M2,I3, M1,I5 sunt condiţii
experimentale. Ele sunt rezultatul factorializării (combinării) nivelurilor unei variabile
prin nivelurile celeilalte.
Constatăm că denumirea de condiţie experimentală se aplică deopotrivă, atât nivelurilor
unei variabile independente, implementată într-un design cu o singură variabilă, cât şi
combinaţiilor între nivelurile mai multor factori. Pentru alte detalii vezi şi § 6.3 .
În figura 6 subiecţii, aceeaşi, în număr de cinci, A, B, C, D, E parcurg cele patru condiţii
experimentale rezultate din combinaţia celor două valori (modalităţi) ale variabilei X cu
cele două valori ale variabilei Y, adică X1Y1, X1Y2, X2Y1, X2Y2.

A ,B,C,D,E
X1Y1 X1Y2
A,B,C,D,E
X2Y1
A,B,C,D,E A,B,C,D,E
X2Y2

Figura 6. Design bifactorial cu măsurători repetate

Desigur parcurgerea de către fiecare subiect a condiţiilor experimentale în aceeaşi ordine,

poate genera efecte de ordine şi sau succesiune (§ 5.5.5).
Figura nr. 7, de pe pagina următoare, prezintă alocarea subiecţilor la condiţiile
experimentale într--o ordine contrabalansată, ca o modalitate de contracarare a efectelor
menţionate.
Un exemplu de experiment factorial în care acelaşi grup de subiecţi este trecut prin toate
situaţiile experimentale îl constituie experimentul lui Joseph Stevens şi Lee Rubin (1970)
asupra iluziei mărime-greutate. Iluzia experimentală constă în aceea că obiectele cu
volum mare par mai uşoare dacă sunt ridicate deodată cu cele mici dar având o greutate
egală cu primele.
Experimentul a operat deci cu două variabile independente: mărimea şi greutatea unor
geamantane. Senzaţia de greutate a fost luată ca variabila dependentă.
Cercetătorii au fost interesaţi de efectul comun al celor două variabile independente, nu
doar de efectul lor separat asupra senzaţiei de greutate. Greutatea aparentă, adică
greutatea percepută este rezultatul interacţiunii acestor variabile. Iluzia constă în faptul că
geamantane de aceeaşi greutate par cu atât mai uşoare cu cât sunt mai mari. Mărimea
declanşează efectul de set sau montaj al experienţelor similare trecute, potrivit cărora un
obiect mare concentrează o masă mai mare. La ridicarea obiectelor, greutatea lor
expectată este mai mare decât cea percepută. Prin efectul de contrast apare iluzia
menţionată.

A
X1
Y1 B
X1
Y2 C
X2
Y1 D
X2
Y2 E
X1
Y2 A
X1
Y2 B
X2
Y2 C
X1
Y1 D
X2
Y1 E
X1
Y1
A
X2
Y1 B
X1
Y1 C
X2
Y2 D
X1
Y2 E
X2
Y1 A
X2
Y2 B
X2
Y1 C
X1
Y2 D
X1
Y1 E
X2
Y2
Figura 7. Design bifactorial având contrabalansată ordinea
condiţiilor experimentale

Operarea cu ambele variabile le-a permis celor doi cercetători să constate că iluzia
mărime-greutate este mai mare la ridicarea obiectelor mai uşoare şi este cu atât mai mică
dacă obiectele ridicate sunt mai mici. Efectul dispare la ridicarea greutăţilor care
reprezintă limita noastră superioară, indiferent de mărimea obiectelor.
Modelul factorial în care fiecărei condiţii experimentale îi este alocat un alt grup este
ilustrat de figura 7 unde grupurile G1,G2,G3,G4 au în componenţa lor subiecţi diferiţi,
respectiv:
G1 (A,B,C,D,E), G2 (F,G,H,I,J), G3 (K,L,M,N,O), G4 (P,R,S,T,U).

G1
G2

G3
G4

Figura 8. Design bifactorial cu grupuri independente

Cercetările efectuate după acest model sunt destul de neeconomice deoarece necesită un
număr de subiecţi de patru ori mai mare decât în experimentele factoriale de tip
intrasubiect.
Richard Barnes şi Robert Kidd (1979) au manipulat în experimentul lor două variabile şi
anume, nivelul de intenţionalitate (intenţionat-neintenţionat) în luarea notelor de curs şi
stabilitatea trebuinţei de a proceda astfel care a avut două modalităţi: stabilitate (cei care
au răspuns că întotdeauna iau note de curs de proastă calitate), instabilitate (cei care
uneori iau note de proastă calitate). Variabilele sunt de tip ex post facto pentru că
cercetătorii au identificat cu ajutorul chestionarului atitudini preexistente în populaţia
studenţilor. Variabila dependentă a constituit-o disponibilitatea altor studenţi de a da cu
împrumut notele lor celor două categorii de colegi. S-a constatat că cele două variabile nu
interacţionează, deci că nu au un efect comun. Aveau şanse să primească cursuri cu
împrumut cei care erau constanţi în luarea notiţelor şi cei care invocau lipsa de pricepere
(nivelul neintenţionat al primei variabile independente).
3.6 Efecte principale (main effects)

Într-un plan experimental cu mai multe variabile independente efectele unei variabile
asupra variabilei dependente reprezintă de fapt rezultatul interacţiunii ei cu celelalte
variabile independente.
Specificul efectelor şi interacţiunilor dintr-un plan complex iese cel mai bine în evidenţă
în experimentele bifactoriale. De aceea, spre exemplificare, să luăm în discuţie un
experiment întreprins de Hass (Hass et. al. 1991) prin care au investigat influenţele
apartenenţei la o anumită rasă asupra modului cum sunt evaluate persoane din aceeaşi
rasă, comparativ cu persoane aparţinând altei rase. Ei au experimentat cu studenţi
aparţinând rasei albe care au fost împărţiţi în patru grupuri mici.
Participanţilor la experiment li s-a comunicat că participă la realizarea unui joc în forma
concursului de întrebări, joc destinat unui anumit colegiu. În fiecare grup a fost introdus
un complice.
Experimentatorii au manipulat scrutinul astfel încât, în calitate de căpitan al grupului să
fie ales complicele desemnat. Rasa căpitanilor (albi, negri) a constituit prima variabilă
independentă. Funcţie de instructajul primit, căpitanii alegeau întrebările (uşoare sau
dificile) la care grupul trebuia să găsească răspunsurile corecte într-un timp limitat.
Funcţie de nivelul de dificultate al întrebărilor strădaniile grupurilor erau urmate de
succes sau de eşec, acest rezultat constituind cea de-a doua variabilă independentă.
Experimentul concretizează un plan factorial de tipul doi ori doi, având, deci, patru
condiţii experimentale: căpitani albi cu succes, căpitani negri cu succes, căpitani albi cu
eşec, căpitani negri cu eşec în rezolvarea de către grupul condus a întrebărilor alese.
După concurs, fiecare participant a completat un chestionar prin care a evaluat căpitanul
grupului său. Mediile evaluărilor primite de fiecare căpitan sunt date în tabelul următor.
Efectul principal al variabilei Performanţa grupului se determină apelând la statistici
descriptive, astfel:
Se calculează media generală a modalităţii succes a acestei variabile,• însumând mediile
căpitanilor albi şi negri şi împărţind rezultatul la doi, adică (309.6 + 280.9) / 2 = 590 / 2 =
295.2.
Se procedează într-un mod asemănător la calcularea mediei generale a• modalităţii eşec,
respectiv (155.3 + 196.1) / 2 = 351.4 / 2 = 175.7
Efectul principal al variabilei Performanţa grupului se determină• calculând diferenţa
dintre cele două medii generale, corespunzătoare celor două niveluri, eşec, respectiv
succes: 295 – 175.7 = 119.3
Se apelează la statisticile inferenţiale pentru a stabili dacă această diferenţă este statistic
semnificativă.•

309.6 280.9 295.2

155.3 196.1 175.7
238.5 232.4

Figura 9. Statisticile descriptive ale unui design bifactorial

Adaptat după Shaughnessey et.al. (1998)

Pentru calculul efectului mediu al celei de-a doua variabile independente, rasa căpitanului
se parcurg aceleaşi etape, cu ignorarea nivelurilor variabilei Performanţa grupului.
Se impune precizarea că procedura descrisă este valabilă doar dacă, în fiecare din
grupurile alocate condiţiilor experimentale rezultate din factorializarea nivelurilor
variabilelor independente, numărul subiecţilor este acelaşi.
Rezultă o medie generală de 238.5 pentru căpitanii albi şi alta de 232.4 pentru căpitanii
de culoare. Efectul principal al acestei variabile este: 238.5 – 232.4 = 6.1.
Mărimea în sine a acestor diferenţe nu este un indiciu sigur pentru semnificaţia lor
statistică. Pentru o interpretare corectă se apelează la statistica inferenţială constând în
testul t al diferenţei dintre medii. Fără a intra în detalii, deoarece vom reveni pe larg în §
6.9.1.1, potrivit ipotezei de nul, efectul principal ar trebui să fie egal cu zero. Dacă
nivelul de semnificaţie p<.05 ipoteza de nul va fi respinsă şi se va conchide că variabila
respectivă are un efect principal semnificativ. Acelaşi procedeu, simetric, se aplică pentru
determinarea efectului mediu al celei de-a doua variabile în raport cu fiecare modalitate
sau valoare a primei variabile.
Efectul principal al unei variabile (main effect) se determină, deci, prin calcularea
efectului acelei variabile la ambele niveluri al celei de-a doua variabile independente
(Vadum şi Rankin, 1998). „În orice plan factorial, observă Shaughnessey şi col. (op. cit.
pp. 304), este posibil să testăm predicţii privitoare la efectul general al fiecărei variabile
independente ignorând efectele altei (altor) variabile independente.”
Revenind la experimentul întreprins de Hass şi colaboratorii, să observăm că datele din
tabelul anterior sunt aparent contradictorii. Astfel, comparând mediile evaluărilor primite
de căpitani, ai căror grupuri au înregistrat succes la concurs, observăm o netă
superioritate a liderilor de culoare faţă de cei albi. Pe de altă parte, comparaţia mediilor în
condiţii de eşec conduce la un rezultat opus: căpitanii albi au fost mai bine evaluaţi decât
cei negri. Cu alte cuvinte, manipularea variabilei Performanţa grupului, de-a lungul celor
două modalităţi (succes, eşec), produce rezultate diferite, funcţie de rasa de apartenenţă a
căpitanului. În acelaşi mod, variabila rasă determină efecte diferite funcţie de faptul dacă
grupul condus eşuează sau are succes la concurs.
Figura 10. Interacţiuni între variabilele
experimentului condus de Hass
Toate aceste rezultate conduc la două concluzii extrem de importante pentru interpretarea
corectă a experimentului:
(1) Faptul că efectele unei variabile se modifică funcţie de nivelurile celeilalte variabile
este un indiciu că între aceste variabile are loc o interacţiune;
(2) Interpretarea efectelor principale într-un experiment poate genera semnificaţii
contradictorii dacă nu se ţine seama de interacţiunile care au loc între variabile. Mai mult,
aşa cum recomandă Shaughnessey et. al. (op cit. pp. 305) „ … efectele principale ar
trebui interpretate cu prudenţă ori de câte ori o interacţiune este prezentă într-un
experiment. Când nu are loc nici o interacţiune, efectele principale ale variabilelor
independente pot fi interpretate ca şi când acestea au fost manipulate în două experimente
separate fiecare cuprinzând o singură variabilă independentă.”
Interacţiunea care are loc între variabilele experimentului întreprins de Hass şi col. este
vizibilă în figura care urmează. Într-un sistem de coordonate rectangular, se obişnuieşte
ca pe ordonată să se reprezinte variabila dependentă iar pe abscisă una dintre variabilele
independente, în exemplul discutat, Performanţa grupului. Variabila rasa liderului este
reprezentată prin cele două linii, fiecare dintre ele indicând un nivel al acestei variabile.
Variabila reprezentată grafic se numeşte variabilă parametru.
Efectul principal este cu atât mai mare cu cât panta funcţiei matematice care îl descrie
este mai mare iar semnificaţia sa poate fi testată prin testul statistic Fisher (F). (vezi în
detaliu § 6.9.1.3)
Este vizibil în figură faptul că panta efectului mediu al variabilei rasa liderului are panta
mai abruptă, ceea ce confirmă ipoteza cu care a debutat experimentul, anume că
evaluarea persoanelor de altă rasă, decât evaluatorii, este mult mai polarizată decât
evaluarea persoanelor de aceeaşi rasă cu evaluatorii. În adevăr aşa cum se observă şi din
tabelul inclus în figura 9, căpitanii de culoare au fost evaluaţi mai bine decât cei albi în
condiţii de succes şi mult mai rău în condiţii de eşec, comparativ cu oponenţii lor.
Se mai impune o ultimă precizare. În principiu nu are importanţă care variabilă este
reprezentată grafic ca parametru şi care variabilă este reprezentată prin nivelurile ei
înscrise pe abscisa graficului. În figura anterioară ambele variabile independente sunt
reprezentate ca parametru. Se poate observa că variabila performanţa grupului moderează
de o manieră mai puţin radicală efectele celeilalte variabile. Totuşi, alegerea trebuie să
concorde cu ipoteza cercetării. De obicei variabila parametru este variabila care
moderează, într-un sens anticipat prin ipoteză, efectele unei anumite variabile
independente, aşa cum deja am arătat că este cazul în experimentul discutat.
3.7 Interacţiuni între variabile

Am văzut anterior că între două variabile are loc o interacţiune dacă efectul uneia dintre
ele asupra variabilei dependente depinde de valorile celeilalte. Cu alte cuvinte, o variabilă
A va avea un efect diferit asupra variabilei dependente dacă este combinată cu nivelul B1
al variabilei B decât dacă ar fi combinată cu nivelul B2 al aceleiaşi variabile.
Prin efectul variabilei independente, din punct de vedere formal, se înţelege forma sau
panta curbei care exprimă relaţia dintre variabilele independente.
În planul realităţii psihice efectul semnifică modificarea produsă variabilei dependentă,
adică schimbarea cauzată la nivelului unui anumit aspect al comportamentului, ca urmare
a manipulării experimentale a variabilei independente
O cale relativ simplă de a decide că există o interacţiune între două variabile este aceea de
a observa dacă cele două linii ale graf-ului sunt paralele sau nu. Dacă liniile sunt paralele
efectul este zero.
Dacă nu ţinem cont de interacţiunile care pot exista între variabilele independente ale
unui model experimental riscăm să ajungem la concluzii contradictorii, ca în
experimentul lui Hass discutat anterior.
Acolo unde efectul principal (main effect) este zero trebuie căutate alte variabile a căror
influenţă moderează efectul unei anumite variabile aflate în studiu. Saunders a introdus în
deceniul şase al secolului trecut noţiunea de variabilă moderatoare care condiţionează
relaţia dintre un predictor şi criteriu (varabila dependentă).

3.8 Tipuri de interacţiuni

Clasificarea interacţiunilor beneficiază de criteriul aspectului lor grafic. Multitudinea

relaţiilor de interacţiune între variabilele unui model experimental bifactorial, este
grupată de McBurney (op.cit.) în trei categorii de interacţiuni: antagonice, sinergice şi de
plafon.

Interacţiuni antagonice; Sunt caracterizate prin faptul că efectul variabilei parametru

modifică complet, adică determină efectul contrar al celeilalte variabile independente.
Variabila parametru moderează, deci, de o manieră radicală efectele variabilei
independente. Acest fapt se vede în graficul de mai jos prin poziţia de încrucişare în
formă de „X “ a celor două linii care corespund celor două niveluri ale variabilei
parametru.
O altă notă distinctă: nu există efecte principale pentru nici una dintre cele două variabile
independente.
Să revenim la exemplul lui Hass. Efectul moderator al variabilei rasa asupra interacţiunii
dintre performanţa grupului şi modul cum coechipierii evaluează liderul se apropie de
tipul de interacţiune antagonică.
Totuşi, dacă diferenţa dintre media evaluărilor primite de căpitanii albi şi media celor
negri ar fi pozitivă când grupul are succes şi negativă (cu semn schimbat) în condiţii de
eşec (este valabilă şi reciproca: diferenţa pentru succes - negativă şi diferenţa pentru eşec
- pozitivă), cele două linii ar avea orientarea clar antagonică din figura 11.
Figura 11. Modelul interacţiunii antagonice

Mai trebuie adăugat că se obţine un grafic asemănător, dacă pe abscisă vom reprezenta
variabila rasa iar variabila succesul-insuccesul grupului va deveni variabilă parametru.
O interacţiune de tip antagonic există şi între variabila prezenţa- absenţa declinului
cognitiv, pe de o parte şi variabila parametru succesul profesional, în figura 4, § 3.4.
Se poate observa că faptul de a avea sau nu declin determină niveluri opuse ale trebuinţei
de realizare pentru subiecţii buni comparativ cu cei slabi profesional.
Altfel spus succesul la persoanele cu declin pare să fie determinat într-o mai mare măsură
de nivelurile înalte ale trebuinţei de realizare decât în cazul celor fără declin.
Principial, tendinţa statisticilor descriptive pe baza cărora se întocmesc graficele
interacţiunilor antagonice arată ca în tabelul următor.

Medie
mare Medie
mică
Medie mică Medie
mare

Tabelul 3. Tendinţa mediilor variabilei dependente

într-un design cu interacţiune antagonică

Cu cât diferenţele dintre medii, pe coloane, sunt mai contrastante cu atât graficile sunt
mai antagonice, exprimând o interacţiune mai puternică între variabilele planului
experimental. În tabelul 3 aceste diferenţe sunt:

Medie mare - medie mică = rezultat pozitiv (+)

Medie mică – medie mare = rezultat negativ (-)
Interacţiuni sinergice; Graficul unei astfel de interacţiuni se prezintă ca cel din figura 12.
Variabila parametru (Vp), cu cele două nivele Vp1 şi Vp2, intensifică efectul variabilei
independente asupra celei dependente. Astfel, nivelul Vp2 determină variabila
independentă să aibă un efect mai mare asupra variabilei dependente, comparativ cu
nivelul mai scăzut, Vp1.

Figura 12. Modelul interacţiunii sinergice

În limbajul mediilor variabilei dependente acest fapt se exprimă astfel: diferenţa între
mediile variabilei dependente pentru nivelul scăzut al lui Vi este mai mică decât diferenţa
pentru nivelul înalt al lui Vi.
Tabelul ipotetic cu statisticile descriptive pentru graficul din figura 12 ar trebui să conţină
următoarele tendinţe ale mediilor variabilei dependente:

Medie
moderată Medie
mare
Medie
inferioară Medie
moderată

Tabelul 4. Tendinţa mediilor variabilei dependente

într-un design cu interacţiune antagonică

Diferenţele dintre mediile din tabelul 3, calculate pe coloane, ar trebui să aibă

următoarele tendinţe:

Medie moderată – medie mică = rezultat pozitov(+)

Medie mare – medie mică = rezultat pozitiv (+)
Pantele dreptelor care corespund celor două niveluri ale variabilei parametru sunt
convergente către originea sistemului de coordonate, respectiv înspre nivelul cel mai
scăzut al variabilei independente.
În cazul acestor interacţiuni, în lipsa antagonismului tendinţelor, există efecte principale
pentru fiecare variabilă independentă când cealaltă este parametru.

Efectul de plafon; (ceilling effect). Valoarea superioară a variabilei parametru Vp2 face
ca diferenţa dintre efectele celor două valori ale variabilei independente Vi1 şi Vi2 să fie
mai mică decât pentru Vp1.
Intuitiv vorbind, acest fapt se observă în figura 13 unde panta lui Vp2 este mai mică decât
a lui Vp1.

Figura 13. Modelul interacţiunii sinergice

Medie
mare Medie
Foarte mare
Medie
mică Medie
mică

Tabelul 5. Tendinţa mediilor variabilei dependente

într-un design cu interacţiune antagonică
Rezultatele diferenţelor dintre medii, pe verticala tabelului 5 sunt:

Medie mare – medie mică = rezultat mediu (+)

Medie foarte mare – medie mică = rezultat mare (+)

Pantele dreptelor care semnifică cele două niveluri ale variabilei parametru sunt
convergente în direcţia nivelului superior al variabilei independente. Şi în acest tip de
interacţiune efectele principale sunt semnificative.
Mare parte din concluziile teoretice obţinute din datele experimentale depind în întregime
de maniera în care reprezentăm grafic aceste date. Mai precis, prezenţa sau absenţa unei
interacţiuni, precum şi forma grafică pe care o ia depind completamente de tipul de
transformare la care sunt supuse datele primare.
Aşa cum observă McBurney (op.cit.) este vorba de o gândire circulară: Preferăm un
anumit tip de transformare din motive care ţin de teoria însăşi pe care apoi vrem să o
confirmăm, la rândul ei, prin acel tip de transformare.
Ce-i de făcut pentru a ieşi din acest cerc vicios ? Care transformări sunt oportune ? În
mod obişnuit se optează pentru transformările care produc date distribuite normal cu
egalitatea variabilităţii condiţiilor (variabilelor).

3.9 Avantajele planului factorial

Vadum şi Rankin (op. cit.) menţionează trei avantaje principale ale acestei metode:
eficacitatea, caracterul cuprinzător şi validitatea externă.
1) Ideea eficacităţii este justificată prin numărul mare de comparaţii care pot fi efectuate
cu ajutorul aceluiaşi număr de subiecţi care sunt incluşi într-un experiment unifactorial şi,
implicit, prin cantitatea mai mare de informaţii pe care o produce. Într-un experiment
unifactorial cu un număr N de subiecţi care vor fi împărţiţi în două grupuri egale,
experimental şi de control vor fi posibile 2N / 2 comparaţii. Într-un experiment bifactorial
vor fi posibile 2(2N / 2) = 2N comparaţii. Dacă la acestea mai adăugăm cele două efecte
principale şi interacţiunea între variabile avem o reprezentare mai apropiată de
complexitatea reală a informaţiilor pe care le permite un experiment factorial, comparativ
cu unul unifactorial.
Acelaşi adevăr exprimat în unităţi de informaţie este mult mai sugestiv: Informaţia
maximă obţinută pe baza comparaţiilor între cele două eşantioane, într-un experiment cu
o singură variabilă independentă este E = N biţi. Într-un experiment factorial de tipul 2 x
2 cu variabilele A şi B avem : E = 2N biţi, la care se adaugă două comparaţii pentru
estimarea efectului principal al factorului A, adică 2N/4 biţi şi alte două comparaţii
pentru estimarea efectului principal al factorului B, respectiv 2N/4 biţi. Deci, E = 2N +
2(2N/4 ) = 3N biţi .
Menţinând numărul de subiecţi şi numărul de modalităţi constante, creşterea cu câte o
unitate a numărului factorilor în planul factorial determină o creştere exponenţială a
informaţiei. Din păcate, aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (op. cit) planurile cu mai mult
de trei factori sunt greu, dacă nu chiar imposibil de interpretat.
2) Caracterul cuprinzător al modelelor factoriale este asigurat de posibilitatea testării
interacţiunilor între variabile.
3) Validitatea externă este evaluată prin posibilitatea de a testa efectul unei variabile de-a
lungul nivelelor celeilalte variabile, adică pentru toate condiţiile experimentale generate
de a doua variabilă. Dacă interacţiunea variabilelor nu este confirmată statistic, atunci
efectele pot fi generalizate pentru toate aceste condiţii. Dacă dimpotrivă interacţiunea
celor două variabile este confirmată de testul F al analizei de varianţă, generalizarea
rezultatelor pentru toate condiţiile luate în considerare este problematică.

3.10 Modele factoriale mixte

O altă categorie de modele experimentale o constituie cele mixte care conţin atât
variabile independente intrasubiecţi cât şi variabile intersubiecţi (vezi în § 2.2), atât
variabile subiect cât şi variabile invocate. Variabila intrasubiect este ,,administrată”
fiecărui subiect în parte ca şi când ar fi un singur grup, pe când din punctul de vedere al
celeilalte variabile independente, care de cele mai multe ori este de tip invocat, sunt două
grupuri, iar modificările variabilei dependente sunt comparate intergrup, adică
intersubiecţi.
Spre exemplificare să luăm un experiment ipotetic în care o variabilă independentă este
vârsta (tineri-bătrâni) iar a doua variabilă independentă ar putea fi două momente
distincte ale unei zile de muncă, dimineaţa şi seara.

A,B,C,D,E,
A,B,C,D,E

F,G,H,I,J
F,G,H,I,J

Figura 14. Plan experimental mixt

Performanţa la un test de atenţie este variabila dependentă (la începutul şi la sfârşitul

zilei).
Ipoteza cercetării ar putea să pună în discuţie o mai pronunţată oboseală la vârstnici
comparativ cu cei tineri, manifestată printr-un declin mai dramatic al performanţelor la
ce-a de-a doua administrare a testului de atenţie.
Momentul aplicării testului este o variabilă intrasubiect deoarece valorile, respectiv
condiţiile (la începutul, sfârşitul zilei), se aplică tuturor subiecţilor indiferent de vârstă.
Efectul acestei variabile asupra comportamentului va fi evaluat, pentru fiecare subiect în
parte, comparând performanţa sa la test de la începutul zilei cu aceea de la sfârşit.
Variabila vârstă este de tip intersubiect deoarece din acest punct de vedere avem două
grupuri de subiecţi (tineri-batrâni) iar efectele ei asupra performanţelor la testul de atenţie
pot fi decelate prin comparaţia unor perechi de subiecţi diferiţi, bătrân-tânăr.
Să luăm un alt exemplu. Presupunem că într-un experiment privind memoria de scurtă
durată, variabila lungimea materialului de memorat are două valori, lista de 10 cuvinte şi
lista de 20 de cuvinte. Subiecţii vor avea ca sarcină să memoreze şi apoi să reproducă
lista formată din 10 silabe, apoi lista de 20 de silabe fără sens. Aceste doua liste
reprezintă două situaţii experimentale diferite, respectiv două modalităţi ale variabilei
independente. Dacă dorim să verificăm ipoteza că performanţele mnezice sunt
dependente de lungimea materialului memorat, performanţa fiecărui subiect la prima listă
va fi comparată cu aceea obţinută la acea de-a doua listă.
Atunci când utilizăm două grupuri distincte, astfel încât unui grup i se administrează
prima listă iar celuilalt a doua listă, comparaţia se va efectua între grupuri iar variabila va
fi de tipul intrasubiect.
Un alt exemplu de plan factorial mixt este următorul:
Andrew Baum şi Glenn Davis (1980), citaţi de McBurney (op. cit.) au întreprins un
experiment privitor la sursele de stres şi la comportamentul social al studenţilor. Subiecţii
au fost alocaţi la condiţiile experimentale prin randomizare.
Este vorba de un exemplu de mixtură de experiment şi de cvasiexperiment deoarece
numai partea a doua s-a desfăşurat în laborator iar prima a îmbrăcat forma experimentului
de teren deoarece s-a desfăşurat în dormitorul fetelor de la un colegiu. Căminul a fost
transformat prin desfiinţarea unor pereţi şi prin crearea a trei holuri de acces dintre care
două erau scurte iar al treilea mai lung. Observarea frecvenţei comportamentelor sociale a
fost efectuată de un observator ignorat care nu a cunoscut ipoteza cercetării. Pe fiecare
hol s-a înregistrat o activitate egală pe toată durata experimentului. Totuşi când aceste
activităţi au fost evaluate, s-a constatat că, în holurile mai scurte, activităţile sociale au
fost de două ori mai frecvente decât în holul lung.
Într-o a doua fază a experimentului o serie de subiecţi recrutaţi la întâmplare dintre cei
ale căror holuri la dormitoare erau scurte sau lungi au fost invitaţi la laborator. Când
studenta sosea, era introdusă într-o cameră, unde era prezent un complice şi era rugată să
aştepte cinci minute. În acest timp erau numărate locurile pe care ea le interpunea între
sine şi complice şi era măsurat timpul cât zăbovea cu privirea asupra complicelui. După
cinci minute apărea experimentatorul care o chestiona în legătură cu cât de confortabil se
simţea în acel moment. Datele obţinute au arătat că fetele de pe coridorul lung se aşezau
mai departe de complice, îl priveau mai puţin şi se simţeau mai puţin confortabil decât
cele de pe coridorul scurt.

3.11 Planul experimental optim

Unele modele experimentale uzuale pot fi utilizate pentru rezolvarea unor probleme noi,
altele nu. Adesea trebuie creat un nou model experimental pentru a răspunde unei noi
probleme. El trebuie să răspundă optim problemei care urmează a fi clarificată şi
condiţiilor specifice pe care cercetătorul le are la îndemână.
În general proiectarea unui experiment constituie pentru cercetător un proces de rezolvare
de probleme specifice, cum este aceea al asigurării validităţii prin aplicarea unei anumite
metode de control.
Faza de proiectare a planului implică luarea unor decizii foarte importante privitoare la
mărimea eşantionului, metodele de control, modul de interpretarea a rezultatelor, etc. Un
plan valid este în acelaşi timp un plan elegant care întruneşte anumite condiţii estetice.
„Alegând cuvântul eleganţă, scrie D. McBurney, în mod deliberat m-am oprit asupra unui
termen care are o conotaţie estetică. Proiectarea unui experiment este o arta care
presupune creativitate şi care trădează gusturile experimentatorului” (op.cit., p. 107).
Experimentul elegant are prin urmare un plan simplu prin care se realizează verificarea
ipotezelor de o manieră clară şi convingătoare, apelând la tehnici riguroase de control.
Un bun experiment, potrivit lui Cook şi Campbell (op. cit.)
CAPITOLUL IV CONDIŢIILE
UNUI MODEL EXPERIMENTAL EFICIENT

Dintre multiplele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un experiment ştiinţific

riguros, trei sunt mai des invocate de unii autori (Cook şi Campbell, op.cit., Vadum şi
Rankin, op.cit., Shaughnessy, et. al. op. cit.): validitatea, fidelitatea şi sensibilitatea.
Este vorba în primul rând de validitatea concluziilor derivate din cercetarea
experimentală.

4.1 Validitatea experimentului

Validitatea reprezintă un indiciu despre acurateţea cu care concluziile cercetării

corespund realităţii. Concluziile unei cercetări sunt valide, adevărate sau corecte dacă
acestea corespund realităţii, adică dacă într-adevăr există sau nu există o relaţie de tip
cauză-efect între variabilele studiate, relaţie anticipată în ipoteza de lucru. Există mai
multe tipuri de validităţi (Thomas Cook şi Donald Cambell in Dunnette Handbook of…
1976) dar patru dintre ele ar trebui să stea la baza evaluării unei cercetări psihologice:
validitatea internă, validitatea de construct, validitatea externă şi validitatea statistică.
Vadum şi Rankin (1998) susţin că problema controlului în cercetarea experimentală
îmbracă trei aspecte care trimit la trei tipuri de validitate:
a) Controlul variabilelor străine – validitatea internă;
b) Generalizabilitatea concluziilor unui studiu la alte condiţii decât cele din experiment –
validitate externă sau divergentă;
c) Gradul în care variabilele studiate sunt măsuri sau operaţionalizări ale conceptelor
teoretice.

4.1.1 Validitatea internă

Este cea mai importantă formă de validitate pentru că priveşte logica relaţiei dintre
variabila independentă şi cea dependentă (McBurney, 1983). Semnifică măsura în care
relaţia de tip cauză-efect dintre variabila independentă şi cea dependentă, relaţie postulată
în ipoteză, există cu adevărat în realitate. Mai specific, validitatea internă se referă la
capacitatea experimentului psihologic de a surprinde relaţii interpretabile de tip cauză
efect, adică de a infera drept cauză a modificărilor observate la nivelul variabilei
dependente, manipularea de către experimentator a variabilei independente
(Shaughnessy, E., Zechmeister, J., Zechmeister, 2000).
În anumite experimente este posibil să intervină o a doua condiţie experimentală (De
exemplu, cu grupul de control experimentăm într-o altă zi decât cu cel experimental) din
cauza căreia nu putem şti cât din modificările variabilei dependente este atribuibil
variabilei independente şi cât unei anumite condiţii diferite în care s-a efectuat cercetarea
(de ex. alte zile din săptămână; când avem suficiente informaţii că zilele diferite de
experimentare influenţează semnificativ răspunsurile subiecţilor).
Aceste experimente nu au validitate internă pentru că nu se ştie dacă efectele măsurate la
nivelul variabilei dependente sunt cauzate de variabila independentă deoarece ea a
covariat împreună cu o alta, anume cu zilele când a avut loc experimentarea.
Confuzia (confounding) între variabile „este acel tip de eroare, privind validitatea internă,
când efectele a două variabile independente nefiind posibil de separat, rezultă o anumită
confuzie în interpretarea rezultatelor. Confuzia variabilelor (a unei condiţii cu o variabilă
independentă) este una dintre cele mai mari ameninţări ale validităţii experimentelor”
(Vadum şi Rankin, op. cit. pp. 71).
În general o variabilă produce efecte dacă înregistrează o anumită variaţie. Dacă este
ţinută constantă aceasta nu produce efecte. De aceea o manieră eficientă de a elimina
efectul condiţiilor perturbatoare este aceea de a le menţine constante. În plan explicativ,
este eliminată posibilitatea unor explicaţii alternative cu privire la efectele observate în
comportamentul subiecţilor, inferenţa cea mai probabilă punând efectele pe seama
variaţiilor variabilei independente.
Cine ne spune care condiţii sunt şi care nu sunt covariante cu variabila independentă din
experimentul nostru? De obicei valorificăm experienţa personală şi aceea relatată de
autorii unor experimente (McBurney, 1983), orientându-ne spre cauzele alternative pe
care le considerăm plauzibile, spre factorii care ar putea afecta comportamentul studiat
dar fără a avea controlul tuturor influenţelor perturbatoare posibile. De aceea cercetătorul
nu exclude niciodată posibilitatea să fi omis sau să nu fi anticipat alte şi alte surse de
confuzie (Shaughnessy, E., Zechmeister, J., Zechmeister, 2000).
Cele mai multe confuzii sunt posibile atunci când nu putem controla variabila
independentă. Este cazul experimentelor ex. post factum (cvasi experimente) unde
variabilele sunt invocate (sexul, tranşe de vârstă, etc). De exemplu, în privinţa
diferenţelor de sex există o mare confuzie între variabila sex şi o serie de variabile
covariante cum sunt cele legate de influenţele sociale diferite la care sunt supuse
persoanele care le aparţin încă de la naştere. La fel, relaţia IQ – rasa este bruiată de o
serie de alte variabile care sunt confundate cu rasa: nivelul de educaţie al părinţilor,
nivelul de venit şi calitatea şcolilor la care copii de culoare au acces.
Nu este posibil un control complet al variabilelor care ar putea covaria cu variabila
independentă. Întotdeauna este posibil ca acţiunea unei variabile străine care permite o a
doua explicaţie, concurentă cu prima, să fie confundată cu acţiunea variabilei
independente, urmând ca cercetări ulterioare să reliefeze acest fapt.
Experimentul lui McGinnies efectuat în 1949 asupra apărării perceptive este concludent
pentru confuzia efectului variabilelor. Pe baza teoriei psihanalitice, McGinnies a emis
ipoteza că stimulii ameninţători vor declanşa mecanisme de apărare perceptivă pentru a
împiedica conştientizarea lor şi apariţia anxietăţii. Pe această bază în ipoteza cercetării s-a
prezumat că termenii tabu vor înregistra timpi de recunoaştere mai lungi decât cei neutri.
McGinnies a prezentat pe ecranul unui tahistoscop cuvinte tabu şi cuvinte neutre. Ipoteza
părea să fie confirmată deoarece subiecţii aveau nevoie de un timp de expunere mai lung
pentru a recunoaşte termenii cu încărcătură anxiogenă.
Totuşi după numai un an, în 1950 Howes şi Solomon (Vadum şi Rankin, 1998) au arătat
că relaţia dintre variabila independentă (prezenţa-absenţa încărcăturii anxiogene în
cuvintele stimul) şi variabila dependentă (timpul de recunoaştere) a fost interferată de o a
treia variabilă, frecvenţa celor două tipuri de cuvinte în limbajul curent.
Existenţa unei variabile străine face posibilă apariţia unei alte explicaţii la fel de
plauzibile, anume că lungirea timpului de răspuns s-ar datora frecvenţei mai reduse în
limbajul curent a cuvintelor tabu decât conţinutului lor anxiogen. Prin aceasta validitatea
internă a experimentului lui McGinnies a fost afectată.
În astfel de situaţii soluţia este aceea de a organiza un nou experiment în care cuvintele
tabu să fie însoţite de cuvinte neutre cu o frecvenţă egală. Acest experiment mai aşteaptă
încă să fie efectuat.

4.1.2 Validitatea de construct

Un experiment are validitate de construct dacă variabilele modelului său experimental

reprezintă operaţionalizări ale constructelor teoretice pe care cercetătorul intenţionează să
le măsoare (Anastasi, 1988). Altfel spus, validitatea de construct se referă la faptul dacă
rezultatele cercetării susţin teoria pe care acestea se bizuie. Dacă un experiment este
validat, conceptual nu ar trebui să existe o teorie alternativă care să prezică aceleaşi
rezultate, sau să lase loc unei explicaţii rivale aceleia afirmate rezumativ de ipoteze.
Rolul experimentelor ştiinţifice este tocmai acela de a verifica ipoteze şi teorii ştiinţifice.
Dar ipotezele se împart în principale şi auxiliare. Ipotezele auxiliare sunt anumite condiţii
particulare ale experimentului. Şi ele trebuie să fie adevărate pentru a testa ipotezele
principale.
Iată un exemplu preluat după McBurney (1983) care este elocvent atât în ce priveşte
slaba validitate de construct dar şi confuzia între ipoteza principală şi ipotezele auxiliare.
Presupunem că vrem să testăm ipoteza că anxietatea conduce la învăţare. Subiecţii
anxioşi sunt selectaţi pe criteriul dacă îşi rod unghiile. Sarcina de învăţare constă în a
scrie cu degetele de la picioare. Dacă nu se constată nici o diferenţă între lotul
experimental şi cel de control se poate conchide că ipoteza a fost falsă. Totuşi nu ipoteza
principală a fost testată ci două ipoteze auxiliare: una că rosul degetelor este un indicator
al anxietăţii şi cealaltă, că scrierea cu degetele de la picioare este o sarcină de învăţare
adecvată. Criteriile validităţii de construct nu sunt satisfăcute pentru că variabilele rosul
degetelor şi scrierea cu picioarele nu constituie operaţionalizări, respectiv măsurători
adecvate ale conceptului de anxietate, respectiv învăţare.
Validitatea de construct nu poate fi garantată printr-un procedeu anume. Putem însă
proiecta experimentul astfel încât să sporim şansele ca acesta să fie cât mai valid. În cazul
în speţă acest fapt ar fi posibil prin utilizarea unui instrument de testare a anxietăţii cum
este Taylor Manifest Anxiety Scale precum şi a unei măsurători standardizate a sarcinii
de învăţare, cum este învăţarea unei liste de cuvinte aleatoare.

4.1.3 Validitatea externă

Se referă la disponibilitatea rezultatelor experimentului de a fi extrapolate la nivelul

populaţiei din care a fost extras eşantionul sau la alte situaţii. Într-un plan mai larg
generalizarea rezultatelor cercetării experimentale poate fi limitată de faptul că relaţia
dintre variabila independentă şi cea dependentă poate să fie confirmată doar pentru
condiţiile care au fost prevăzute în modelul experimental (Vadum şi Rankin, 1998).
Validarea externă a concluziilor unui experiment are în vedere valabilitatea lor în cazul
altor subiecţi, altor situaţii, altor perioade de timp, altor condiţii etc. (McBurney, 1983,
Shaughnessy şi col., 2000).
De aceea, validarea externă a unei cercetări nu se poate limita la o singură cercetare.
Numai după ce alţi cercetători vor confirma rezultatele iniţiale prin refacerea
experimentului pe alţi subiecţi şi în alte condiţii se va ajunge la validarea externă
(divergentă) a cercetării propriu-zise.
Trebuie, totuşi, menţionat că problema validităţii externe nu este întotdeauna foarte
presantă în psihologia experimentală. Sunt experimente care sunt destinate testării unor
ipoteze care au fost deduse dintr-o teorie psihologică iar problema validităţii externe este
irelevantă. Shaughnessy et. al. (op.cit.) consideră că experimentele de laborator nu sunt
destinate imitării cazurilor cele mai tipice care se găsesc în natură ci să răspundă unor
probleme de care cercetătorul este preocupat.
Căile de creştere a validităţii externe a experimentelor sunt:
(1) Includerea în experiment a caracteristicilor care urmează a fi generalizate. Totuşi,
libertatea cercetătorului este limitată de o serie de constrângeri etice: nu tot ceea ce am
dori să experimentăm poate fi supus experimentării.
(2) Includerea în experiment a unui eşantion de subiecţi, condiţii sau situaţii în raport cu
care urmează să fie generalizate rezultatele. Dacă motive etice sau de altă natură
împiedică o astfel de eşantionare, cercetătorul poate apela la un număr mai mare de
situaţii în care regularitatea testată experimental poate avea loc. Pe baza acestor condiţii
multiple concluziile experimentului pot fi generalizate.
(3) Repetarea (replicarea) procedurilor unui experiment în alte situaţii şi pe alţi subiecţi.
Dat fiind că replicările nu reproduc întocmai toate condiţiile experimentului originar (alţi
experimentatori, alte aparate, alte laboratoare) este mai corect să vorbim de replicări
parţiale.
O replicare parţială furnizează două tipuri de verificări pentru experimentul originar:
(a) Confirmarea fidelităţii (consistenţei) dacă urmând aceleaşi proceduri de bază se obţin
rezultate similare.
(b) Confirmarea validităţii externe, dacă aceleaşi rezultate sunt obţinute cu proceduri care
totuşi sunt uşor diferite faţă de cele utilizate în primul experiment.
Criteriul validităţii externe ar părea imposibil de realizat deoarece cel mai adesea
replicările experimentelor sunt doar parţiale. Totuşi este un fapt împărtăşit de
comunitatea ştiinţifică, anume că, deşi diferenţele între subiecţii şi condiţiile celor două
experimente sunt reale, există o anumită continuitate a comportamentului uman care
traversează timpul, culturile, condiţiile de experimentare, etc. continuitate care dă
conţinut la ceea ce filosofii numesc natura umană. Pe de altă parte, validitatea externă
înseamnă generalizarea unor relaţii conceptuale între variabilele studiate şi nu
generalizarea condiţiilor, manipulărilor, situaţiilor eşantioanelor, etc. ( Shaughnessy şi
col., cit.)

4.1.4 Validitatea statistică

Validitatea statistică este asemănătoare cu validitatea internă şi răspunde la următoarele

întrebări: Relaţia constatată între variabila independentă şi variabila dependentă este
accidentală? Numărul subiecţilor a fost într-atât de mic încât rezultatele obţinute sunt
datorate întâmplării?
Trebuie menţionat odată cu Vadum şi Rankin (1998) că pe baza nici uneia dintre
validităţile discutate şi nici dacă toate ar fi satisfăcute simultan nu se poate obţine
certitudini în cercetarea ştiinţifică. Totdeauna rezulatatele studiilor experimentale vor
opera cu o marjă de probabilitate iar acest fapt se exprimă în prudenţa formulelor cu care
cercetătorii comunică rezultatele obţinute: „aceste rezultate sugerează că…” sau
„rezultatele confirmă ipoteza că…” (Vadum şi Rankin, 1998, p.75).

4.1.5 Interacţiunea tipurilor de validitate

Concluzionăm că între tipurile de validitate menţionate există două tipuri principale de

interacţiuni, sinergice şi iterferente.

Interacţiuni sinergice. Validităţile aflate în relaţie se intensifică reciproc. Este cazul

validităţilor internă, de construct şi statistică.
Validităţile internă, de construct şi statistică se aseamănă deoarece în cazul celei dintâi
încercăm să eliminăm variabilele alternative care ar putea determina modificări în
comportamentul care ne interesează iar în cazul validităţii de construct încercăm să
eliminăm explicaţiile alternative ale datelor experimentale. Validitatea statistică ne spune
cât de probabile sunt răspunsurile prezumate şi cât de improbabile sunt explicaţiile
alternative.
Atât în cazul validităţii interne cât şi al celei de construct, un spor de probabilitate
(validitate statistică) se obţine prin producerea aceloraşi date la refacerea experimentului.
În cazul validităţii interne trebuie proiectat un alt experiment pentru a controla sursele de
confuzie între unele condiţii şi variabila independentă. În cazul validităţii de construct va
fi proiectat un nou experiment care va testa care dintre teoriile rivale este susţinută de
datele experimentale.
Interacţiuni interferente. Între validităţi există o relaţie de contrarietate: când una creşte
cealaltă scade, deşi este de dorit ca ambele să crească.
Într-o astfel de relaţie se află validitatea internă şi validitatea externă. Cu cât un
experiment dispune de un control mai riguros al variabilelor, cu atât validitatea sa internă
şi sensibilitatea sa sunt mai mari. Totuşi, odată cu aceste calităţi dobândite în intensiune,
experimentul pierde în extensiune, în forţa de generalizare a concluziilor sale la alte
situaţii, alţi indivizi şi alte condiţii de experimentare. Binenînţeles, că între cele două
validităţi nu este totuşi o opoziţie funciară. Cercetătorul are mereu posibilitatea de a alege
o poziţie de echilibru sau de a accentua una sau alta dintre cele două validităţi funcţie, de
obiectivele urmărite.

4.2 Surse de variaţie perturbatoare

Validitatea unui experiment nu este doar o simplă opţiune pasivă, ci rezultatul unor
acţiuni sistematice întreprinse de cercetător pe toată durata experimentului, respectiv din
faza de proiectare şi până la finalizarea acestuia. În acest sens putem vorbi de validitatea
generală a unui experiment ca înglobând pe orizontală tipurile de validităţi discutate, iar
pe verticală, de fapt în ordine temporară, validitatea fiecărei faze a experimentului.
Acestea au fost shiţate de o manieră generală în § 1.9 şi vor fi reluate mai în detaliu în
capitolul şase.

VG = Vp x Vd x Vf

unde:
VG = validitatea experimentului
Vp = validitatea stadiilor pregătitoare ale
experimentului (identificarea problemei,
documentarea, emiterea ipotezei)
Vd = validitatea fazei de derulare a experimentului
Vf = validitatea fazei finale (prelucrarea şi
interpretarea experimentului)

Dacă pentru validitatea planului şi a desfăşurării experimentului aserţiunea de mai sus

este evidentă, ea ar putea crea totuşi unele nedumeriri în ce priveşte faza de documentare
şi faza finală de interpretare a datelor.
Peste tot în cursul experimentului este prezentă validitatea cercetătorului. Ea se exprimă
în calitatea şi oportunitatea deciziilor luate, atât cu privire la sursele bibliografice sau de
altă natură pe care le parcurge sau le omite în faza de documentare. Parcurgerea doar a
surselor teoretice care susţin o anumită poziţie teoretică şi omiterea celor opuse poate
conduce la formularea unor ipoteze greşite care periclitează din start validitatea
experimentului.
Pe de altă parte validitatea cercetătorului este la fel de hotărâtoare în faza de valorificare
şi interpretare a datelor experimentale. Acestea nu vorbesc prin ele însele ci trebuie
„ajutate” prin alegerea unor statistici şi mijloace interpretative adecvate. Este adevărat că
procedeele statistice sunt alese încă din faza de proiectare a experimentului, dar
validitatea cercetătorului, care este susţinută de experienţa şi „simţul” său de
experimentalist (ambele enculturate), se exprimă tocmai în soluţionarea pertinentă a unor
situaţii neprevăzute în care „logica faptelor” o devansează pe aceea a design-lui.
Validitatea experimentului în cvasitotalitatea formele ei este în pericol de a fi diminuată
sau chiar anulată aceasta exprimându-se în niveluri inacceptabile de probabilitate
respectiv de credibilitate a datelor obţinute. Concluziile care s-ar bizui pe astfel de date
nu ar fi cu nimic mai valide şi nu ar adânci cu nimic mai mult cunoaşterea fenomenelor
psihice decât o fac artele, religia, miturile sau alte forme de cunoaştere neştiinţifică la
care ne-am referit în primul capitol.
Este de aceea util, urmând deja o tradiţie instituită de o serie de lucrări de psihologie
experimentală (Campbell, Fiske, 1959, Campbell, 1960, Cook şi Campbell, op.cit. ), să
ne referim în cele ce urmează la principalele tipuri de ameninţări la adresa celor mai
importante tipuri de validitate, pentru ca pe urmă, într-un capitol distinct, să trecem în
revistă căile esenţiale de contracarare a acestor pericole.

4.2.1 Ameninţările validităţii interne

Cea mai importantă ameninţare la adresa validităţii interne este aceea a confuziei dintre
efectele variabilei independente şi efectele altor variabile sau condiţii experimentale.
Existenţa efectelor unor variabile necontrolate conduce la posibilitatea unor explicaţii
alternative privind cauzele modificărilor observate în variabila dependentă. Probabilitatea
unor explicaţii alternative alimentează îndoiala că variaţiile sistematice ale variabilei
dependente s-ar datora manipulării experimentale a variabilei independente.
Cook şi Campbell (op.cit.) desprind două înţelesuri majore ale noţiunii de explicaţie
alternativă:
Ameninţările validităţii interne sugerează că ipoteza unei legături cauzale ar putea fi
eronată; Acest înţeles trimite la validitatea internă.
Operaţiile de manipulare a condiţiei A, respectiv de măsurare a efectului B reprezintă, în
adevăr, constructele intenţionate de cercetător. Acest înţeles ţinteşte validitatea de
construct.
O serie de autori (Cook şi Campbel, op.cit., Shaughnessey, et.al. op.cit., McBurney,
op.cit.), insistă pe decelarea unor condiţii care reprezintă ameninţări pentru validitatea
internă, respectiv pentru capacitatea experimentelor de a-şi atinge obiectivul esenţial,
acela de a permite inferenţe cauzale cu un înalt nivel de probabilitate. Ele merită a fi
enumerate, deoarece marea lor majoritate poate fi eliminată sau măcar atenuată chiar din
start, adică din faza de proiectare a planului experimental.

4.2.1.1 Efectul de suprapunere

Evenimente externe planului experimental (de exemplu faptul că la o situaţie
experimentală care conţine un anumit potenţial de insucces se mai adaugă efectul unei
zile mohorâte, ecoul unui eveniment social sau politic de genul celui petrecut în S.U.A la
11 septembrie 2001).

4.2.1.2 Efectele legii dezvoltării

(Între pretest şi posttest subiecţii pot deveni mai maturi, mai înţelepţi, mai puternici, etc).
Aceste efecte sunt cu atât mai manifeste cu cât durata experimentului este mai mare.
Astfel un copil poate trece într-un alt stadiu psihogenetic dacă este cuprins într-un
experiment în care măsurătorile au loc repetat pe durata a mai multor luni. Aceste efecte
sunt posibile şi la adulţi sub forma modificărilor unor convingeri atitudini sau a nivelului
de experienţă.

4.2.1.3 Cunoaşterea preexperimentală a sarcinii

Unii subiecţi pot fi avantajaţi deoarece au mai fost recrutaţi ca participanţi în experimente
similare. O serie de studii citate de A. Anastasi (1968) au relevat atenuarea fenomenului
de anxietate de examen (test anxiety) ca urmare a familiarizării subiecţilor cu sarcina
experimentală.

4.2.1.4 Efectul de regresie (regression effect)

Este vorba de tendinţa subiecţilor, care la prima testare au obţinut scoruri extreme, de a
realiza scoruri mai apropiate de medie la a doua testare. Exemplele clasice sunt acelea al
elevilor care la prima testare a cunoştinţelor iau note mari iar la final obţin note mai mici
şi al elevilor care, după note mici, obţin ulterior note mai mari. Sunt indicii că nu
atitudinea elevilor faţă de învăţare este de vină ci eroarea produsă de întâmplare (random
error). Prin eroare întâmplătoare, deosebită de eroarea sistematică, se înţelege
modificarea măsurătorilor unei variabile datorată unor factori întâmplători. Cu alte
cuvinte există devieri întâmplătoare ale performanţelor subiecţilor de la scorurile lor
reale, în sensul că unii vor fi mai norocoşi alţii mai puţin.
Cook şi Campbell (op. cit.) pun acest fapt pe seama regresiei statistice.

4.2.1.5 Erori de eşantionare

Orice părtinire în selecţia eşantionului experimental poate conduce la afectarea validităţii

interne a experimentului.

4.2.1.6 Diminuarea eşantionului

Pierderea subiecţilor din eşantionul iniţial are la bază două mari categorii de cauze:
(a) Cauze care nu ţin de subiecţii înşişi cum sunt, de exemplu, defecţiuni în funcţionarea
aparaturii, greşeli datorate experimentatorului în administrarea stimulilor sau în
înregistrarea răspunsurilor, etc. Subiecţii, în cazul cărora se petrec astfel de evenimente
neplăcute, vor fi îndepărtaţi din eşantion şi se va consemna cu scrupulozitate motivul
omiterii acestor date din experiment. Shaughnessy şi col. (op.cit.) consideră că aceste
evenimente sunt aleatoare, pot avea loc în fiecare grup alocat prin randomizare la
condiţiile experimentale şi de aceea nu vor influenţa semnificativ rezultatele
experimentului;
(b) Cauze datorate subiecţilor înşişi (inconsecvenţă, incapacitatea de a continua
experimentul, boală, deces, etc.). Aceste pierderi au caracter selectiv, în sensul că de
obicei se produc mai frecvent într-un grup decât în celelalte. Aceasta afectează
comparabilitatea grupurilor care iniţial era realizată prin diferite tehnici de randomizare
pentru balansarea diferenţelor dintre subiecţi.
Minimizarea riscului deteriorării validităţii interne ca urmare a unor pierderi selective se
poate realiza prin testarea subiecţilor înainte de experiment, şi prin admiterea doar a celor
care întrunesc un nivel minim al caracteristicii comportamentale care urmează să fie
măsurată ca variabilă dependentă în experiment. Se diminuează astfel probabilitatea
abandonului experimentului ca urmare a unor eşecuri. Testarea iniţială mai poate fi
utilizată pentru a menţine echivalenţa (comparabilitatea) grupurilor prin eliminarea din
celelalte grupuri a unor subiecţi echivalenţi acelora care au părăsit un anumit grup. De
exemplu plecarea unui subiect din grupul experimental va determina renunţarea la un
subiect care a obţinut un rezultat echivalent la testul preexperiment.

4.2.1.7 Alocarea unor grupuri preformate

la condiţiile experimentale

Grupurile preformate sunt anterioare experimentului, aşa cum de pildă sunt clasele
şcolare, grupele de studenţi, echipele de muncitori dintr-o organizaţie industrială. Ele nu
sunt grupuri în înţelesul consacrat de psihologia experimentală, adică egalizate prin
randomizare.
De exemplu repartizarea aleatoare a unui anumit număr de clase a VII-a, dintr-o şcoală
elementară, la un experiment psihopedagogic, nu este suficientă pentru a balansa
diferenţele sistematice dintre aceste clase care sunt grupuri intacte. Clasele, sunt
constituite nu aleatoriu ci pe o serie de criterii ale şcolii şi ale părinţilor, conţinând ele
însele „germenii” unor selecţii anterioare care au generat o serie de diferenţe între clase.
Aceste diferenţe pot să se manifeste cu privire la capacităţile cognitive şi la motivaţia
şcolară a copiilor, la interesul părinţilor pentru educaţie, la prestigiul titularilor unor
discipline fundamentale în jurul cărora se polarizează interesul părinţilor de a înscrie
copilul la o clasă sau la alta. Cu o mare probabilitate validitatea internă a unui asemenea
experiment va fi afectată de posibilitatea confundării efectelor produse de manipularea
variabilei independente cu efectele produse de aceste diferenţe interindividuale asupra
variabilei comportamentale măsurate. Existenţa acestor diferenţe interindividuale
nebalansate sau neegalizate face posibile explicaţii alternative cu privire la efectele
înregistrate în variabila dependentă. Altfel spus, este posibil ca diferenţele înregistrate în
cursul experimentului între anumite clase să nu se datoreze tratamentelor diferite ci unor
deosebiri preexistente.
Insistăm asupra acestei surse de eroare deoarece, atât unii absolvenţi ai secţiilor de
psihologie sau psihopedagogie cât şi autorii unor lucrări ştiinţifice consideră, în mod tacit
şi în acelaşi timp eronat, clasele şcolare drept grupuri balansate, deci comparabile. Astfel,
un student, care testa ipoteza unor aptitudini artistice ca elemente diferenţiatoare între
clasele de la liceul de artă şi cele de la un liceu cu profil de matematică, era foarte
surprins că aceste diferenţe erau minore s-au chiar îi dezavantajau pe viitorii artişti. Cu
siguranţă că relaţia dintre opţiunea şcolară şi nivelul aptitudinii specifice profilului urmat
era interferată de o serie de alte variabile.

4.2.1.8. Experimentatori diferiţi

Sursa de ameninţare constă în implicarea, pentru fiecare condiţie testată, a câte unui
experimentator diferit. O serie de studii citate de A. Anastasi (op.cit.) şi Tyler, L.,E. &
Bruce Walsh, (1979) au relevat că reactivitatea subiecţilor sub aspect calitativ şi
cantitativ variază funcţie de unele caracteristici ale experimentatorului (vârsta, sexul,
nivelul de atractivitate, etc). Diferenţele interexperimentatori se vor suprapune peste
relaţia cauzală prezumată de ipoteză, făcând greu decelabile efectele variabilei
independente.

4.2.1.9 Variabile de tip subiect

Unele variabile subiect pot funcţiona în experiment ca variabile străine. Este vorba de
unele caracteristici ale subiecţilor care participă la experiment, altele decât cele care
focalizează interesul cercetătorului.
Evans şi Donnerstein (1974) discută un anumit de tip de variabilă subiect şi anume locul
controlului (locus of control). Acesta este probabil de natură internă (internal locus) la
studenţii care se înscriu primii la experiment şi extern la subiecţii care se înscriu ultimii.
Este, astfel, posibil ca efectele comportamentale măsurate să nu se datoreze manipulării
variabilei independente ci diferenţelor dintre subiecţi privitoare la natura locului
controlului. Atenuarea efectelor variabilelor străine se realizează prin metoda
randomizării în blocuri (vezi § 5.5.1.1) care balansează efectele acestor variabile în toate
modalităţile, respectiv nivelele variabilei dependente. Astfel dacă variabila străină este
reprezentată de prezenţa mai multor experimentatori, asignarea blocurilor la fiecare
experimentator reprezintă o garanţie că toate condiţiile experimentale vor fi asignate
fiecărui experimentator din moment ce un bloc are în componenţa sa toate condiţiile
experimentale. Prezenţa mai multor experimentatori, ca sursă străină de variaţie, în
măsura în care este balansată prin blocurile randomizate, are ca efect creşterea
variabilităţii in interiorul grupurilor experimentale şi deci scăderea sensibilităţii
experimentului. O sensibilitate crescută este realizată atunci când grupurile comparate
sunt omogene iar diferenţa observată între ele, care este de dorit să fie cât mai mare, este
atribuită condiţiilor experimentale parcurse, adică variaţiei variabilei independente. Acest
fapt ar fi posibil păstrând un singur experimentator, ca o garanţie că răspunsurile
subiecţilor nu vor mai fi influenţate de această variabilă care acum este menţinută
constantă. Totuşi, utilizând într-un experiment un singur experimentator, un singur tip de
stimuli, reducem şansele de generalizare a rezultatelor. Parcurgând un raţionament ca cel
de mai sus, Shaughnessy şi col. ajung să generalizeze următorul principiu: „Controlul
variabilelor străine prin menţinerea lor constante conduce la experimente mai sensibile cu
o validitate externă mai redusă, pe când controlul obţinut prin balansarea lor determină o
mai scăzută sensibilitate dar şi o validitate externă mai mare” (op. cit. p. 228).

4.2.1.10 Variabilele sociale ale situaţiei experimentale

O serie de autori au fost preocupaţi de ameninţările validităţii care pot surveni din direcţia
fenomenelor psihosociale specifice situaţiei experimentale în care sunt implicaţi actori cu
aşteptări reciproce (participanţi şi experimentatori). Asupra acestei teme vom reveni în
detaliu în § 5.8

4.2.1.11 Contaminarea grupului de control

Cook şi Campbell (op. cit.) menţionează situaţiile când, tratamentul aplicat grupului
experimental ajungând să fie cunoscut grupului de control, are loc o gravă invalidare a
experimentului deoarece nu mai exsistă nici o diferenţă funcţională între grupurile
comparate.

4.2.1.12 Egalizarea sau rivalitatea compensatorie

Efectul de egalizare compensatorie apare atunci când tratamentul aplicat grupului

experimental constă în acordarea unor stimulente, fapt care poate fi frustrant pentru
grupul de control.
Dacă un astfel de experiment are loc într-o organizaţie economică, iar stimulentele sunt
pecuniare, persoanele desemnate în grupul de control vor percepe acest fapt ca
inechitabil.
Pe de altă parte, rivalitatea compensatorie, cu aceleaşi ameninţări invalidante la adresa
experimentului, poate avea loc când, repartizarea persoanelor la grupurile experimentale
şi de control fiind făcută publică, dă naştere competiţiei şi implcit unor eforturi susţinute
din partea grupului de control de a inversa efectele aşteptate.
Dimpotrivă, în alte situaţii, persoanele din grupul de control pot să-şi deprecieze în mod
voit performanţele deoarece se simt dezavantajaţi, comparativ cu cei din grupul de
control, pur şi simplu că nu primesc nici un tratament.

4.2.2 Ameninţările validităţii de construct

Validitatea de construct este tipul de validitate cel mai greu de atins datorită faptului că
aceleaşi date experimentale pot fi explicate de către mai multe teorii. Strategia utilizată în
realizarea acestei validităţi este de a asigura că explicaţia datelor experimentale prin
teoria care a stat la baza experimentului este mai probabilă decât acelea oferite de
celelalte teorii aflate în competiţie. Validitatea teoretică a experimentului poate fi
diminuată de următorii factori:
(1) Operaţionalizarea greşită a conceptelor ce urmează a fi măsurate. Necunoaşterea sau
cunoaşterea superficială a fenomenului psihic cercetat îi poate conduce pe începători la
opţiuni extravagante. Este elocvent exemplul experimentului imaginar şi caricatural în
care anxietatea era „operaţionalizată” şi măsurată prin roaderea unghiilor iar învăţarea,
prin scrierea cu picioarele. Adesea, arată Mc Burney (op. cit.), utilizăm cuvinte cum este
de exemplu agresiunea pentru clase de comportament diferite. Definiţiile banale ale
conceptelor, cum a fost cazul rosului unghiilor pentru anxietate, riscă să nu surprindă
natura conceptului (notele sale esenţiale). În consecinţă aceste definiţii nu vor conduce la
măsurători valide. Cook şi Campbell (op. cit., p. 226) sunt chiar mai lapidari când
definesc ameninţările validităţii de construct drept „ameninţări la adresa corectei
denumiri a operaţiilor cauză şi efect în termeni abstacţi…” precum şi „a oricărui aspect al
unui experiment incluzând cadrul de desfăşurare, persoanele participante şi aşa mai
departe.”
(2) Inferenţe cauzale eronate. Relaţia cauzală dintre variaţiile sistematice ale variabilei
independente şi modificările variabilei dependente poate să fie doar aparentă, adică este
posibil ca efectele observate să se datoreze altor cauze decât cele afirmate în ipoteză.
Aceste situaţii pot interveni când nivelul de cunoaştere ştiinţifică nu oferă un suficient
suport teoretic pentru emiterea unor ipoteze pertinente. În psihologie, ca de altfel în
marea majoritate a ştiinţelor, relaţiile cauzale nu sunt vizibile ci sunt deduse. Nu doar
metoda ci mai ales conceptele unei teorii coerente ne asigură accesul la cauze. Pentru
exemplificare să revenim la experimentul Hawthorne. Cercetătorii verificau relaţia între
modificarea unor condiţii de mediu şi rezultatele muncii. Aparent, modificarea
sistematică a variabilei independente (condiţiile de muncă) era cauza ameliorării
randamentului în muncă. Totuşi psihologia socială a dezvăluit o întreagă fenomenologie,
subiectivă, inobservabilă care însoţeşte şi influenţează sistemul relaţiilor sociale dintr-o
organizaţie. Astăzi se ştie că nu stimulentele, în sine, sunt cele care determină hărnicia în
muncă, ci modul cum sunt ele percepute (de exemplu cât sunt de echitabile). În adevăr,
participantele la experimentul Hawthorne erau influenţate nu de noile condiţii, în sine, ci
de faptul că se ştiau implicate într-un experiment.
După o interpretare mai recentă a lui Bramel şi Friend, citaţi de Mc. Burney (op. cit.),
muncitorii erau suspicioşi faţă de manageri şi de aceea modificându-şi rezultatele muncii
ei au vrut să aibă controlul acelor condiţii de muncă ce aveau importanţă pentru ei, cum a
fost cazul pauzelor de lucru.
Toate acestea conduc la ipoteza unui adevărat efect de ambiguitate al variabilelor
independente care este potenţial activ dacă se ignoră teoria că experimentul psihologic, la
care subiecţii participă în mod voluntar, trebuie considerat ca o situaţie socială în care
participanţii vor să joace rolul de subiecţi buni (cum vrea experimentatorul ca ei să se
comporte), adică să procedeze în acord cu supoziţiile lor despre ce aşteaptă
experimentatorul de la ei.

4.2.3 Ameninţări ale validităţii externe

Sursele de diminuare a validităţii externe provin chiar din direcţiile în care urmează a fi
generalizate rezultatele experimentelor, respectiv subiecţii, perioadele de timp ale
experimentării, locurile şi condiţiile de desfăşurare a experimentului
(1) Subiecţii. În proiectarea unui experiment este important să se plece de la tipul de
răspuns ce urmează a fi măsurat, iar subiecţii să fie aleşi astfel încât răspunsul respectiv
să facă parte din repertoriul comportamental al speciei. Dacă vrem să măsurăm
comportamentul submisiv al oamenilor nu ne vom gândi să înregistrăm ca răspuns tipic
oferirea grumazului către interlocutor acesta fiind un semn de submisie al speciei canine.
(2) Condiţiile de experimentare. Este un fapt comun că există diferenţe între condiţiile de
laborator şi cele din viaţa reală. De asemenea există diferenţe între condiţiile de
experimentare pe care le deţin diferite instituţii, încât generalizarea rezultatelor obţinute
în una dintre ele să nu fie posibilă in celelalte, chiar dacă sunt de acelaşi tip: şcoală,
organizaţie economică, etc.
Domeniul în care validitatea cercetării este cel mai amplu ameninţată este cel al cercetării
sociale. În aria psihofiziologică acestea sunt mai reduse, deoarece similitudinea acestor
comportamente este mult mai mare.

4.3 Fidelitatea datelor experimentale

Fidelitatea desemnează capacitatea experimentului de a genera rezultate similare ori de

câte ori experimentul este repetat. Un experiment este fidel dacă permite desprinderea
unor concluzii care nu sunt arbitrare, adică nedatorate şansei (Shaughnessy, et. al., op.
cit.). Fidelitatea nu este un scop în sine. Ea prezintă importanţă atâta timp cât aduce un
spor de validitate.
În psihologia experimentală problema fidelităţii este tratată în contextul mai larg al
replicabilităţii experimentului care nu înseamnă doar simpla lui repetare ci obţinerea unor
rezultate comparabile când acelaşi experiment este întreprins în alte condiţii, de către alţi
experimentatori şi cu alţi subiecţi.

4.4 Sensibilitatea experimentului

Sensibilitatea experimentului exprimă însuşirea acestuia de a permite sesizarea unor fapte

chiar atunci când acestea au o manifestare de slabă intensitate, dar sunt relevante pentru
explicarea unui fenomen psihic dat.
Un experiment este cu atât mai sensibil cu cât are o mai bună validitate internă şi cu cât
testele statistice utilizate sunt mai puternice (vezi § 6.6.1.)

4.5 Interferenţa caracteristicilor experimentului

Experimentatorul este permanent interesat pentru a dezvolta fiecare dintre caracteristicile

care sunt proprii experimentului psihologic eficient. Din păcate acestea nu pot fi
maximizate totdeauna simultan deoarece între unele perechi există relaţii de contrarietate.
Aşa de pildă creşterea sensibilităţii unui experiment poate conduce la scăderea validităţii
sale externe deoarece unele regularităţi cu un nivel scăzut de manifestare pot să fie
proprii unui fenomen anume şi nu întregii clase de fenomene din care primul face parte.
Shaughnessy et. al. (op. cit.) consideră că validitatea externă a experimentelor, ca o
extrapolare a rezultatelor asupra altor indivizi, situaţii şi condiţii, ridică următoarele
probleme:
Validitatea externă se află adesea într-o relaţie de opoziţie cu validitatea internă.
Creşterea validităţii interne prin repartizarea aleatoare a subiecţilor la condiţiile
experimentale nu asigură automat validitatea externă a experimentului, în sensul că
eşantionul de subiecţi poate să nu fie îndeajuns de reprezentativ. Uneori cercetătorul
trebuie să opteze pentru creşterea uneia sau alteia dintre cele două tipuri de validităţi.
O altă problemă este aceea că nu întotdeauna scopul principal al cercetătorului este de a
extrapola rezultatele cercetării ci dimpotrivă de a confirma o serie de ipoteze care sunt
generate de o anumită teorie ştiinţifică. Când însă intenţia sa este de a generaliza
rezultatele experimentului, validitatea externă poate fi asigurată parcurgând următoarele
căi:
(1) Includerea în experiment a unor caracteristici ale situaţiei în raport cu care se
intenţionează generalizarea rezultatelor. Aici libertatea cercetătorului este limitată de o
serie de constrângeri etice, deoarece extrapolarea datelor despre comportamentul
subiecţilor în laborator asupra unor condiţii de viaţă reală (droguri, diferite forme de
abuz, agresiune, manipulare, etc) ar presupune condiţii experimentale inacceptabile.
(2) Includerea în experiment a unor eşantioane reprezentative din dimensiunea care
urmează să fie generalizată (indivizi, situaţii sau condiţii). În acest caz selecţia prin
randomizare este mai potrivită decât repartiţia întâmplătoare.
(3) Repetarea experimentului pe alţi subiecţi. Se aşteaptă ca rezultatele să întrunească un
mare grad de similaritate cu cele originale, obţinute la primul experiment.
Cel mai adesea replicările nefiind în totalitate identice experimentului originar, nici sub
aspectul condiţiilor de desfăşurare a experimentului, nici sub aspectul subiecţilor care cel
mai adesea sunt alţii, este mai corect să vorbim de repetări parţiale.
Autorii citaţi anterior consideră că replicările parţiale au un dublu avantaj: Pe de o parte
furnizează informaţii despre fidelitatea experimentului, în măsura în care, repetând
aceleaşi proceduri de bază, se obţin rezultate similare, iar pe de altă parte se confirmă
validitatea externă dacă se obţin rezultate asemănătoare pe subiecţi diferiţi şi cu
proceduri, deşi asemănătoare totuşi diferite în anumite privinţe.

CAPITOLUL V CONTROLUL EXPERIMENTAL

Controlul este componenta esenţială a experimentului psihologic. El este realizat prin

manipularea condiţiilor experimentale, prin menţinerea constantă sau prin balansarea
condiţiilor perturbatoare. Controlul condiţiilor perturbatoare este de fapt controlul
explicaţiilor alternative permise de aceste perturbaţii. Dacă prin control acţiunea lor este
eliminată, creşte gradul de certitudine al inferenţelor cauzale, potrivit cărora manipularea
variabilei independente a cauzat modificările observate în comportament (variabila
dependentă). Pentru a efectua inferenţe cauzale cu o înaltă probabilitate, deci pentru ca un
experiment să aibă validitate internă, acesta trebuie să îndeplinească trei condiţii:

-covarierea variabilelor independentă şi dependentă,•

-existenţa unei relaţii temporare între acestea şi•
-eliminarea explicaţiilor alternative.•

Noţiunea de covariere se referă la concordanţa variaţiilor variabilei independente cu

variaţiile variabilei independente. Această concordanţă se obţine prin manipularea
condiţiilor experimentale.
Dacă modificările variabilei dependente sunt întotdeauna precedate de către manipularea
variabilei dependente relaţia temporară de tip cauză-efect (efectul nu precede niciodată
cauza) este îndeplinită.

5.1 Înţelesurile noţiunii de control experimental

Controlul reprezintă orice mijloc utilizat pentru eliminarea unei ameninţări la adresa
validităţii. El permite inferenţa relaţiilor de tip cauză-efect dintre variabila independentă
şi variabila dependentă.
Cel mai eficace mijloc de control îl reprezintă modelul experimental însuşi. Întrucât
raţiunea sa este asigurarea controlului, toate definiţiile judicioase ale modelului
experimental ar trebui să ia în seamă, ca pe o notă specifică, această însuşire.
Nu există design-uri experimentale perfecte care să fi eliminat toate sursele străine de
variaţie. Cu toate acestea marea majoritate a modelelor experimentale care reuşesc un
control eficace al variabilelor străine conţin două elemente de design. Acestea sunt:

Utilizarea unui grup de control sau a unei condiţii de control;•

Randomizarea; alocarea aleatoare a subiecţilor la condiţiile, respectiv la sarcinile
experimentale.•

Prin urmare noţiunea de control are în psihologia experimentală două înţelesuri mai
specifice:
(1) Primul, se referă la furnizarea unui standard, cu care se compară efectele unei anumite
variabile independente.
În marea lor majoritate experimentele cu grupuri independente utilizează ca standard un
grup experimental care cuprinde subiecţii cărora li aplică tratamentul, şi un grup de
control format din subiecţi care se aseamănă în toate privinţele cu cei din grupul
experimental cu excepţia faptului că ei nu primesc acest tratament.
Nu este obligatoriu ca un model experimental să aibă un grup de control deşi, aşa cum am
menţionat deja, este o cale eficace de a controla variabilele străine. Alte modalităţi mai
sunt:
Utilizarea a două grupuri egalizate care parcurg fiecare condiţii experimentale diferite (de
exemplu două metode de predare diferite). Diferenţele dintre grupuri, la sfârşitul
experimentului, sunt atribuite diferenţei existente între cele două condiţii experimentale.
Aici fiecare grup serveşte pentru celălalt ca grup de control.
Trecerea aceloraşi subiecţi prin toate condiţiile experimentale, adică prin condiţia
experimentală propriu-zisă şi prin condiţia de control. Condiţia experimentală propriu-
zisă este aceea în legătură cu care ne aşteptăm să confirme relaţia cauzală afirmată în
ipoteza ştiinţifică. Un astfel de model experimental constituie după McBurney (op. cit.)
una dintre cele mai puternice căi de control a variabilelor experimentale. În adevăr, într-
un plan experimental cu măsurători repetate (repeted measure design), deoarece variabila
implementată este de tip intrasubiect (within subject variable), comparaţiile efectuându-se
între performanţele obţinute de acelaşi participant, devine foarte eficace controlul
surselor de variaţie datorate diferenţelor dintre subiecţi. Totuşi, deoarece acest model nu
este ferit de ameninţarea explicaţiilor alternative, într-un paragraf viitor ne vom referi la
unele tehnici de contracarare a dezavantajelor care îi sunt specifice.
În planul experimental clasic condiţia de control, spre deosebire de condiţia
experimentală, nu conţine tratamentul care se aplică subiecţilor. În astfel de experimente
performanţele fiecărui subiect în sarcina experimentală sunt comparate cu cele obţinute în
situaţia de control. În acest fel se obţine o reducere considerabilă a erorii de variaţie
datorată diferenţelor dintre subiecţi.
(2) Al doilea înţeles al termenului control se referă la controlul experimental, adică la
abilitatea de a restrânge sau canaliza sursele de variabilitate în cercetare. Prin controlul
experimental se asigură validitatea internă a experimentului, ceea ce echivalează cu
creşterea probabilităţii inferenţelor cauzale.
Controlul experimental înseamnă limitarea surselor de variabilitate într-un experiment
până ce comportamentul devine înalt predictibil, adică acesta se manifestă ca un efect,
foarte probabil, al variabilei independente. Controlul se realizează prin:

manipularea experimentală a variabilelor;•

menţinerea constantă a condiţiilor în care se desfăşoară experimentul;•
balansarea diferenţelor dintre grupuri şi subiecţi.•

Cea mai eficientă cale de a controla sursele de variaţie perturbatoare este de a alege un
design experimental cât mai adecvat problemei care urmează a fi cercetată. Decurge într-
un mod cât se poate de clar că, discutând despre metodele de control, avem în primul
rând în vedere tipurile de modele experimentale discutate în capitolul precedent.

5.2 Precursori ai controlului experimental

Primele reguli de validare a relaţiilor cauzale în ştiinţă îi aparţin lui John Stuart Mill care
le-a publicat în celebrul său tratat „A System of Logic (1843).
Mill a intenţionat să pună la dispoziţia oamenilor de ştiinţă proceduri precise pentru
descoperirea relaţiilor de tip cauză-efect. Potrivit opiniei sale, legile cauzale enunţă o
relaţie inevitabilă între două evenimente diferite şi anume între evenimentul antecedent şi
cel consecvent, respectiv între cauză şi efect (Vadum şi Rankin, 1998). Aceste reguli sunt
de fapt strategii ingenioase pentru testarea predicţiilor prin controlul condiţiilor care
permit ipoteze rivale.
Prezentăm succint aceste metode nu doar pentru interesul lor istoric dar şi pentru faptul
că, păstrându-şi actualitatea în ştiinţa contemporană, pot prezenta cel puţin un interes
principial.
După Mill descoperirea relaţiilor cauzale între fenomene implică doi paşi succesivi şi
anume, analiza evenimentelor şi cercetarea relaţiilor cauzale.

5.2.1 Analiza evenimentelor

Cercetarea relaţiilor cauzale începe prin efectuarea de observaţii mai puţin sistematizate
asupra fenomenelor care prezintă interes pentru omul de ştiinţă. În această fază nu se
intenţionează generalizarea faptelor de observaţie sau decelarea relaţiilor cauzale propriu-
zise. Are loc un proces de descompunere a fenomenelor mai complexe în componente
mai simple pentru a putea fi observate în mod eficient, proces pe care Mill l-a numit
analiza evenimntelor. Această fază a cercetării echivalează cu o anumită pregătire
mentală care îl face pe observator mai eficient şi mai inovator. Faza de analizare a
evenimentelor este încheiată în momentul în care cercetătorul poate selecţiona din
multitudinea de cauze antecedente pe aceea care condiţionează producerea fenomenelor
consecvente, respectiv a efectelor.
Dacă această fază a cercetării este incompletă sau incorect realizată pot fi omise relaţii
cauzale importante. Desfăşurarea ei cu succes implică o serie de abilităţi care pot fi
antrenate prin studiul literaturii de specialitate, respectiv prin analizarea unor cercetări
similare.

5.2.2 Varierea circumstanţelor

În această fază cercetătorul urmăreşte care condiţie antecedentă este urmată de o anume
condiţie consecventă sau care condiţie consecventă urmează o anumită condiţie
antecedentă. Această observare a fenomenelor în condiţii care variază este numită de Mill
varierea circumstanţelor.
Varierea circumstanţelor poate avea loc în două moduri, fie identificând variaţii care au
loc în mod natural, ca în cercetările observaţionale, fie generându-le în mod intenţionat ca
în cercetărtile numite, ulterior operei lui Mill, experimentale.
Potrivit lui Miller varierea circumstanţelor, pentru a produce rezultate credibile, trebuie
să aibă loc pe baza a patru metode: metoda diferenţelor, metoda variaţiilor concomitente,
metoda acordului (agreement), metoda rămăşiţelor, ultima având o rară aplicabilitate în
psihologie (Vadum şi Rankin, 1998). Să le trecem succint în revistă în cele ce urmează.

5.2.2.1 Metoda diferenţelor

Se mai numeşte metoda controlului explicaţiilor rivale. Subiecţii sunt observaţi în două
momente diferite, A1 şi A2. În situaţia A1 subiecţii primesc tratamentele a1, a2, a3 iar în
situaţia A2 doar tratamentele a2 şi a3. Dacă efectul B se produce în prima condiţie atunci
el trebuie să fie cauzat de diferenţa a1 dintre cele două condiţii experimentale, pe care le
putem trata ca pe două mulţimi de elemente, adică A1-A2=a1, a2, a3-a2, a3 = a1.
Metoda diferenţelor permite un bun control al ipotezelor şi al explicaţiilor rivale. În
exemplul de mai sus explicaţiile opuse afirmaţiei că a1 este cauza fenomenului B, sunt a2
şi a3. A fost variată condiţia a1, fiind prezentă în observaţia A1 şi absentă în observaţia
A2, concomitent cu păstrarea condiţiilor a2 şi a3 constante. Acestea au fost prezente în
ambele situaţii, A1 şi A2.

Figura 15. Metoda diferenţelor

Eliminarea explicaţiilor rivale a avut loc prin menţinerea constantă a condiţiilor care ar fi
putut fi folosite ca argument în favoarea explicaţiilor rivale.
Un caz special al metodei controlului explicaţiilor rivale este cel privind efectul placebo.
Unui grup de subiecţi i se administrează o substanţă activă, în timp ce grupului paralel i
se distribuie o substanţă inofensivă. Dacă grupul de control relatează aceleaşi efecte
benefice înseamnă că a avut loc efectul placebo. În unele experimente de acest fel atât
subiecţii cât şi observatorii nu cunosc, până la finele observaţiilor, care subiecţi au primit
substanţa activă şi care nu ( double blind study).

5.2.2.2 Metoda variaţiilor concomitente

Este vorba de un model experimental asemănător metodei diferenţelor cu deosebirea că

variabila independentă sau condiţia antecedentă (în limbajul lui Mill) nu mai este
manipulată prin prezenţă şi absenţă ci prin modificarea acesteia în intensitate sau în
calitate, concomitent cu menţinerea constantă a altor variabile sau condiţii experimentale.
Celelalte condiţii fiind menţinute constante se poate infera cu certitudine ca efectul
observat, adică modificările variabilei dependente, sunt rezultatul variaţiei produse în
variabila independentă.
Metoda variaţiei concomitente este adecvată pentru experimentele de laborator datorită
faptului că presupune libertatea experimentatorului de a manipula condiţiile
experimentale.

5.2.2.3 Metoda acordului

Ori de câte ori nu se poate avansa nici o ipoteză clară despre cauza posibilă a unui
fenomen metoda acordului este preferată metodelor diferenţelor şi variaţiilor
concomitente.
Un caz relatat de Vadum şi Rankin (1998) este elocvent pentru modul în care operează
această metodă. În anul 1976 o boală cu cauze necunoscute a făcut câteva victime in
Filadelfia. Cazurile au fost examinate în amănunţime cu scopul de a se decela
antecedentele comune ale maladiei aflate în atenţia responsabililor din domeniul sănătăţii.
Investigatorii au cercetat rând pe rând ocupaţiile, condiţiile generale de viaţă, contactele
posibile cu animale, agenţi patogeni, etc fără a se putea identifica printre aceşti factori
vreunul care să fie comun tuturor victimelor. Un fapt însă le-a atras atenţia: toate
victimele fuseseră oaspeţii aceluiaşi hotel. Analizele probelor de sânge recoltate de la
persoanele decedate au relevat existenţa unei bacterii numite, apoi, legionella care s-a
dovedit a fi cauza deceselor. Aceasta fusese transportată de către instalaţiile de aer
condiţionat dintr-un loc infestat în incinta hotelului.
Planul acestei cercetări ar putea fi formalizat astfel: Se cunoaşte efectul, dar nu se poate
emite o ipoteză privind cauza, care să fie comună tuturor cazurilor investigate. Se
cercetează fiecare condiţie posibilă care ar putea să fie comună tuturor cazurilor. Dacă
printre acestea una este observată la toate cazurile atunci se poate emite ipoteza că
aceasta ar putea fi cauza fenomenului cercetat. Ulterior, utilizarea metodelor diferenţelor
şi a variaţiilor concomitente poate confirma ipoteza prin respingerea explicaţiilor rivale.
Strategiile de control utilizate în psihologia experimentală pot fi clasificate în strategii
generale şi specifice.

5.3. Strategii de control experimental

Sunt avute în vedere următoarele strategii: controlul în laborator, proiectarea judicioasă a

planului experimental, măsurarea adecvată a răspunsului şi replicarea experimentului.

5.3.1 Controlul în laborator

Notele esenţiale ale laboratorului de psihologie nu se referă la felul şi natura amenajărilor

interioare, deşi acestea nu sunt lipsite de importanţă, în măsura în care elimină unele
variabile perturbatoare, ci la controlul sever al variabilelor studiate, rezultatele cercetării
depinzând în totalitate de calitatea acestui control.
Uneori, întrucât nu este posibil sau este potrivnic codului deontologic să fie manipulate
anumite variabile, este preferată cercetarea de teren. Această menţiune este valabilă
îndeosebi mai ales în domeniul psihologiei sociale, unde manipularea unor variabile
suferă de lipsa de autenticitate. De exemplu simularea unei scene agresive pentru a
controla conduita civică ar fi greu credibilă dacă s-ar realiza în laborator.
Totuşi cercetarea de teren plăteşte un serios tribut în privinţa controlului variabilelor şi a
validităţii

5.3.2 Proiectarea judicioasă a experimentului

În faza de proiectare a unui experiment una dintre primele probleme care trebuie
rezolvată este aceea a cadrului în care se va desfăşura experimentul. Prin cadru (setting)
autorii de limbă engleză înţeleg atât mediul unde se desfăşoară cercetarea (Pentru testarea
unei ipoteze cum ar fi de exemplu aceea a diluţiei responsabilităţii, ori de câte ori sarcina
se desfăşoară în grup, am putea utiliza copii care participă la un anumit joc sau adulţi
implicaţi într-o sarcină de lucru) cât şi mijloacele, montajele, dispozitivele, uneori
inedite, care urmează să asigure o anumită sensibilitate în desfăşurarea experimentului.
Această preparare are rolul de a controla cât mai riguros relaţia dintre variabila
independentă şi variabila dependentă.
Este cât se poate de important ca fiecare experiment să fie precedat de o fază pregătitoare
asemănătoare întrucâtva situaţiei din biologie, unde anumite studii sunt efectuate pe o
serie de preparate, de exemplu preparatul de broască pe care Helmoltz a studiat viteza de
conducţie a excitaţiei nervoase (Vadum şi Rankin, op.cit). Această fază de pregătire a
experimentului este prezentă şi în cercetările de psihologie deşi cele mai multe studii
omit să precizeze acest lucru.
Ideea de preparat şi de preparare a unui experiment este cel mai bine ilustrată de
cercetările lui Skinner efectuate pe un preparat psihologic sui-generis, cutia lui Skinner.
Acest labirint modelat pentru a studia învăţarea pe animale mici, şobolani şi porumbei, a
făcut posibilă o măsurătoare inedită a comportamentului de răspuns, anume, rata de
răspuns în raport cu anumite programe de întărire.
Preparate sui generis reprezintă eşantioanele care într-o fază anterioară experimentului au
fost selecţionate într-un fel anume, ca de exemplu, grupurile disjuncte radicalizate în
privinţa unei caracteristici (persoane anxioase – persoane neanxioase).
De fapt toate experimentele, pe care, cu titlu exemplificativ, le-am menţionat până acum,
nici nu pot fi concepute în afara acestei faze de preparare, care cuprinde nu numai
pregătirea logistică dar şi analiza în profunzime a planului experimental prin care se
încearcă anticiparea unor eventuale probleme care pot apărea pe parcursul experimentării.

Deşi ar fi de dorit, din păcate, aşa cum am mai menţionat, nu pot fi controlaţi toţi factorii
posibili, ci numai aceia despre care cercetătorul crede că ar putea influenţa rezultatele
cercetării, cauzele alternative cum le numesc Shaughnessy şi col. (2000). De aceea
psihologul nu trebuie să excludă posibilitatea prezenţei unor factori perturbatori a căror
acţiune nu a anticipat-o.
O serie de factori pe care am dori să-i menţinem constanţi în experiment nu îi putem
controla prin metodele obişnuite. Aceşti factori sunt reprezentaţi de caracteristicile
psihologice ale subiecţilor care participă la experiment, de diferenţele lor individuale.
Aceste diferenţe ar putea reprezenta cauze alternative şi ar afecta validitatea
experimentului.

5.3.3 Măsurarea adecvată a răspunsului

O altă cale de a creşte sensibilitatea şi validitatea experimentului o constituie controlul

modului în care comportamentul de răspuns va fi măsurat. Se pune problema alegerii
celor mai adecvate instrumente de măsurare a variabilei dependente din arsenalul de
metode de care dispune psihologia aplicată. În ultimele decenii o serie de instrumente
clasice de psihodiagnostic au fost revizuite (WAIS, WISC, Minnesota), au fost realizate
teste noi, s-a diversificat aria măsurătorilor psihologice efectuate pe aparate şi pe
computer. Nu lipsit de importanţă este faptul că o serie de măsurători efectuate în aria
neuroştiinţelor (viteza de metabolizare a glucozei în celula nervoasă, viteza de conducţie
a influxului nervos, undele cerebrale, etc.) au fost validate prin corelarea cu teste
consacrate. ( Vezi Matarazzo, 1992). Aceste instrumente pot înregistra reacţii de răspuns
obiective în sensul că se obţine o concordanţă semnificativă între diferiţi utilizatori chiar
când este vorba de măsurarea unor manifestări subiective.
Instrumentele de măsurare pot facilita accesul la răspunsuri care altfel ar fi
imperceptibile, aşa cum sunt răspunsul electrogalvanic al pielii, activitatea electrică din
muşchi sau activitatea electrică a creierului.
Aşa cum am subliniat anterior, pentru validitatea experimentului este fundamental să se
aleagă acel tip de răspuns care este reprezentativ pentru categoria de subiecţi care
participă la experiment. De asemenea controlul experimental presupune alegerea acelor
metode de măsurare care sunt cât mai concordante cu operaţionalizările conceptelor pe
care dorim să le măsurăm. Astfel, răspunsurile copilului mic într-un experiment de
învăţare vor fi de natură condiţionată. În cazul subiecţilor adulţi implicaţi în experimente
de acelaşi tip vor fi, fireşte, răspunsuri verbale. Pe de altă parte, într-un experiment în
domeniul anxietăţii, nivelul de anxietate va fi măsurat la adolescenţi printr-un chestionar
consacrat, cum este de exemplu foaia de autoanaliză a lui R. B. Cattell, iar la sugari prin
măsurători electrofiziologice care nu utilizează comportamentul verbal.

5.3.4 Replicarea experimentului

Refacerea experimentului constituie, fără îndoială, cea mai eficientă formă de control. În
esenţă replicarea înseamnă repetarea unui experiment pentru a verifica constanţa datelor
obţinute iniţial. Prin replicare se controlează fidelitatea rezultatelor experimentale (vezi §
4.3). În general teoriile ştiinţifice se sprijină pe adevăruri care au fost replicate.
Faptele ştiinţifice care nu rezistă acestui standard sunt abandonate.
McBurney (op. cit.) menţionează entuziasmul stârnit în comunitatea ştiinţifică, în
deceniul al şaptelea al secolului trecut, de experimentele asupra transferului de memorie
la viermele planaria, prin injectarea de ţesut de la congeneri antrenaţi către cei
neantrenaţi. Nu este nevoie să discutăm consecinţele extraordinare pe care acest fapt
ştiinţific le-ar putea avea asupra condiţiei umane. După mai bine de două decenii de
replicări pe viermi sau pe şobolani, reluări soldate cu rezultate contradictorii, interesul
pentru tema în discuţie a diminuat treptat, aceasta fiind de fapt soarta tuturor cercetărilor
experimentale neconfirmate.
Există două tipuri de replicări:

(1) Replicarea directă care înseamnă repetarea experimentului în condiţii identice. Nu

prea este uzitat pentru că, pe de o parte, aduce contribuţii modeste la adâncirea
cunoaşterii unui anumit domeniu şi, pe de altă parte, deoarece este urmată de o
recunoaştere mai redusă din partea comunităţii ştiinţifice. De altfel astfel de teme de
cercetare întâmpină dificultăţi în obţinerea de fonduri sau în acceptarea pentru publicare a
rezultatelor, etc.
(2) Replicarea sistematică se efectuează printr-un experiment similar primului dar care
este diferit fie prin eşantionul de subiecţi (se verifică validitatea externă a primului
experiment), fie prin valorile date stimulilor sau prin modul inedit de operaţionalizare (se
confirmă validitatea conceptuală) a conceptelor teoretice.

5.4 Controlul în planurile experimentale

cu grupuri independente

În aceste design-uri principala sursă de confuzie o reprezintă variaţia unor caracteristici

psihocomportamentale între subiecţii alocaţi unor grupuri diferite. Ea poate fi confundată
cu efectele variabilei independente. Acest fapt afectează grav validitatea rezultatelor
experimentului.
Controlul în aceste planuri experimentale se realizează pe baza randomizării şi a
controlului statistic. Aceste metode vor fi abordate în cele ce urmează, nu înainte, de a
face o paranteză cu valoare nu doar istoriografică, pentru problema în discuţie, ci mai ales
principială.

5.4.1 Contribuţia lui Ronald Fisher

Deducerea unor concluzii corecte pe baza datelor unui experiment care nu controlează
toate sursele de variaţie ar părea imposibilă. Totuşi dacă nu putem controla, eliminând
sau egalizând influenţele străine, este posibilă măsurarea erorii pe care aceste surse o
introduc în experiment?
O astfel de problemă şi-a pus matematicianul englez Sir Ronald A. Fisher. Dorind să
soluţioneze problema controlului efectului fertilizării terenurilor în agricultură, în calitate
de statistician la o staţiune de cercetări agricole, Fisher a elaborat o serie de modele
experimentale pe care le-a publicat în cartea sa din 1935 “The design of experiments”.
Dintre acestea Modelul experimental cu blocuri randomizate constituie un exemplu de
rigoare ştiinţifică privitor la controlul erorii datorate surselor de variaţie străine, altele
decât cele datorate manipulării variabilelor independente.
Redăm, pe scurt, după Vadum şi Rankin (1998) cei mai semnificativi paşi care l-au
condus pe Fisher la această importantă descoperire.
Întrucât oricât ne-am strădui să ţinem sub control toate variabilele perturbatoare într-un
experiment, întotdeuna există şansa ca experimentatorului să-i fi scăpat ceva, niciodată
nu avem certitudinea că efectele măsurate în variabila dependentă nu sunt cumva
rezultatul acţiunii şi a altor variabile decât variabila independentă. O cale de a creşte
nivelul de certitudine al rezultatelor unui experiment ştiinţific este acela de a măsura
efectul acestor influenţe perturbatoare care constituie de fapt eroarea în interpretarea
rezultatelor.
Dacă ar dori să măsoare această eroare privitoare la efectele fertilizării asupra producţiei
agricole, care este posibil să se datoreze şi altor influenţe decât fertilizării propriuzise,
cercetătorul, urmând modelul diferenţelor introduse de Mill, ar trebui să compare
producţia obţinută de pe două loturi de teren cărora, în faza de efectuare a lucrărilor de
însămânţare, li s-au aplicat două tratamente diferite, care de fapt sunt două modalităţi ale
variabilei independente: unui lot i se administrează procedura de fertilizare a terenului, pe
când celuilalt lot nu i se aplică nici un tratament. Dacă pe lotul fertilizat se obţine o
producţie mai mare, diferenţa ar putea fi atribuită acestui tratament. Dar pentru ca această
inferenţă să atingă un anumit grad de certitudine ar trebui ca experimentul să fi reluat ani
şi ani de-a rândul de către acelaşi experimentator (validare convergentă) sau de către alţi
experimentatori, pe terenuri agricole cu condiţii pedologice cât mai diferite (validare
divergentă). Geniul lui Fisher s-a dovedit în găsirea unei soluţii de a satisface condiţia
replicabilităţii experimentului de o manieră foarte comodă. El a împărţit terenul într-un
număr de blocuri egale. Fiecare bloc, la rândul lui a fost divizat în două părţi egale. Dacă
terenul ar fi împărţit în 10 blocuri, ar rezulta 20 de parcele perechi. Aplicând fertilizarea
în ficare pereche doar unei parcele, ar rezulta 10 comparaţii ale producţiei agricole, deci
ar rezulta posibilitatea replicării de 10 ori a experimentului iniţial. Totuşi alocarea
tratamentelor în fiecare pereche ar trebui efectuată la întâmplare pentru a exclude orice
influenţă datorată preferinţelor experimentatorului, sau altor deosibiri intervenite pe
durata creşterii plantelor.
Fisher a procedat la fertilizarea parcelelor în fiecare pereche prin randomizare. Iată cum,
printr-un demers ingenios, modelul experimental capătă două caracteristici esenţiale ale
controlului variabilelor, replicarea şi randomizarea.
Însumând producţia de pe cele 10 parcele fertilizate şi împărţind-o la 10 se obţine
producţia medie. Se procedează asemănător cu parcelele nefertilizate. Comparând
producţiile medii de pe cele două categorii de parcele, s-ar putea obţine o diferenţă
medie, să zicem, de o tonă, diferenţa avntajând terenul fertilizat. Dar la un astfel de
avantaj s-ar putea să fi contribuit şi alte variabile care nu au putut fi controlate, de
exemplu pe unele parcele poate au căzut cantităţi mai mari de precipitaţii. În astfel de
cazuri nu se poate decât presupune, fără să existe certitudinea, că fertilizarea este cauza
producţiei mai mari.
În limbajul ştiinţiifc de astăzi această presupunere este ipoteza ştiinţifică.
Fisher s-a gândit că, dacă nu pot fi eliminate cu totul sursele de variaţie, este oportună
calcularea erorii introduse de astfel de influenţe perturbatoare, deoarece se poate şti,
astfel, câtă încredere poate fi acordată datelor obţinute. Continuând să prezentăm
raţionamentul lui Fisher, aşa cum se va vedea, nu doar din motive de discursivitate,
anticipăm problematica metodei inferenţei statistice, care deşi va fi tratată într-o secţiune
distinctă, nu este mai puţin în substanţa ei o veritabilă metodă de a controla validitatea
concluziilor la care conduc reultatele unui experiment psihologic.
Revenind la demersul lui Fisher, acesta a presupus mai întâi că fertilizarea nu a avut nici
un efect. Această supoziţie a fost numită de Fisher ipoteza de nul. Cu alte cuvinte nu
manipularea experimentală a produs diferenţa ci întâmplarea. În aceste condiţii, logic ar fi
să evaluăm efectul factorilor întâmplători. În acest scop, fără a ţine cont de tratamentul
real, considerăm, la întâmplare, că 10 parcele, luate la întâmplare, au primit fertilizarea,
deşi este posibil ca în realitate unele sau toate să nu fi primit şi, la fel, considerăm că
celelalte 10 loturi nu au fost fertlizate, deşi este posibil ca unele sau chiar toate să fi pimit
tratamentul respectiv. Efectuând, din nou, diferenţa între cele două producţii medii se
obţine o diferenţă medie care este efectul variabilelor necontrolate, deci al întâmplării.
Reluând întraga operaţie de 500 de ori, Fisher a obţinut un eşantion tot atât de mare de
erori. Această procedură statistică se numeşte test de randomizare sau testul Monte Carlo
şi poate fi lesne realizat cu ajutorul computerului.
Era un fapt deja ştiut că, odată cu studiile lui Gauss, erorile sistematice au tendinţa de a se
distribui după curba normală, distribuţie care a fost obţinută şi reprezentată grafic de
Fisher. Să presupunem că pentru valoarea de o tonă, cât a fost diferenţa dintre cele două
tratamente experimentale, citim pe ordonata graficului o frecvenţă de 5, cu alte cuvinte
dintre cele 500 de erori medii 5 au fost mai mari sau egale cu o tonă.
Dacă fertilizarea nu a avut nici un efect, cum se afirmă în ipoteza de nul, atunci
probabilitatea de a obţine o diferenţă de o tonă între cele două categorii de parcele este p
= 5 : 500 = 0.01. Aceasta înseamnă că dacă am efectua 100 de astfel de experimente, doar
într-un singur caz variabilele necontrolate ar cauza diferenţa de producţie menţionată şi
că în 99 de cazuri aceasta s-ar datora fertilizării solului. Prin urmare întrucât p
(probabilitatea ca ipoteza de nul să fie adevărată) este doar de 0.01, este repinsă ipoteza
nulă şi se admite ipoteza de lucru, anume că sporul de productivitate s-a datorat
fertilizării.
Comunitatea ştiinţifică a adoptat propunerea lui Fisher ca pragul de semnificaţie,
respectiv punctul de la care ipoteza nulă poate fi respinsă, să fie fixat la o valoare P mai
mică sau egală cu 0.5. .α Această valoare se numeşte prag alfa şi se notează cu
În exemplul cu blocuri randomizate p< (0.01α <0.5), deci ipoteza nulă poate fi respinsă
iar diferenţa de producţie observată între cele două categorii de parcele este considerată
statistic semnificativă la un nivel de probabilitate de .01.
O variantă mult mai frecvent utilizată a testului de randomizare este testul statistic „ t
„ propus în 1908 de către William Gosset pe care acest autor l-a publicat sub
pseudonimul Student, astăzi fiind cunoscut ca metoda Fisher-Student. Vom reveni în
detaliu asupra acestei metode în § 6.9.1.1
Se impune, la sfârşitul acestor consideraţii, că modelele de control propuse de Fisher sunt
aplicabile şi aplicate în mod curent în psihologie, prin simpla înlocuire a termenilor de
bloc şi parcelă cu acelea de grup şi de subiecţi de experiment. Noţiunea de tratament
poate fi generalizată pentru a îngloba toate tipurile de condiţii experimentale sau variabile
independente care, fiind manipulate de experimentator, determină acele modificări în
comportament care sunt prezumate în ipotezele cercetării.

5.4.2 Randomizarea

Această metodă de control, anticipată întrucâtva în secţiunea precedentă, se referă la

selecţia întâmplătoare a subiecţilor astfel încât fiecare subiect din populaţia ţintă să aibă
şanse egale de a fi ales în eşantionul cercetării experimentale. Avantajul acestei proceduri
este acela că odată ce subiecţii au fost alocaţi la condiţia experimentală pe bază de şansă,
interferenţa variabilelor subiect (vârstă, sex, nivel de pregătire, etc.) cu variabila
independentă să nu poată avea loc decât cu totul întâmplător sau mai bine spus să poată
avea loc dar într-o marjă de eroare măsurabilă.
5.4.2.1 Randomizarea completă

Este o metodă de control, propusă de Fisher, în experimentele sale agricole, dar perfect
aplicabilă şi în psihologie, ca de altfel în oricare ştiinţă experimentală care admite că
legile sale sunt de natură statistică.
Repartizarea subiecţilor la grupuri se efectuează prin randomizare.
Randomizarea priveşte atât repartizarea subiecţilor la grupurile stabilite în planul
experimental cât şi a grupurilor la condiţiile experimentale. Randomizarea completă
presupune repartizarea pe criterii aleatoare a subiecţilor la grupuri. De exemplu, dacă sunt
prevăzute un grup experimental şi unul de control, numele subiecţilor care urmează să
intre în experiment vor putea fi introduse într-o urnă şi extrase în număr egal pentru
fiecare grup. În acelaşi mod se poate proceda pentru a repartiza cele două grupuri la cele
două condiţii experimentale (aplicarea - neaplicarea tratamentului). Logica acestui plan
experimental se bazează pe o presupunere implicită, anume că cele două grupuri sunt
similare în orice privinţă cu excepţia condiţiei experimentale la care sunt repartizate
(aplicarea–neaplicarea tratamentului). Într-adevăr randomizarea completă este destinată
tocmai egalizării grupurilor experimentale privind o serie de atribute psihice sau
demografice, altele decât variabila dependentă cum sunt: nivelul de motivare, de
inteligenţă, familiarizarea cu sarcina experimentală, numărul femeilor, nivelul instrucţiei,
etc.
În design-ul cu grupuri independente tehnica cea mai comună în controlul acestor factori
este alocarea subiecţilor prin randomizare la fiecare nivel al variabilei independente,
adică fiecărei condiţii experimentale, îi sunt repartizate grupuri diferite de subiecţi.
Shaughnessey şi col. (op. cit.) fac distincţie între repartizarea întâmplătoare (random
assignment) şi alegerea întâmplătoare (random selection). Selecţia presupune
conformarea le regulile sondajului când dintr-o populaţie bine definită se extrage
aleatoriu un eşantion reprezentativ. În foarte multe medii academice eşantioanele unor
experimente psihologice sunt mai mult sau mai puţin accidental recrutate din „populaţia”
studenţilor de la cursul introductiv de psihologie, pe criteriul voluntariatului. Această
populaţie care ea însăşi este rezultatul unei selecţii este denumită de Shaughnessy şi col.
(op. cit.) „populaţie” defectuos definită (ill-defined population). Ghilimelele au rolul de a
sugera acest fapt.
În aceste condiţii, formarea unor grupuri comparabile, care să fie asemănătoare în cele
mai multe privinţe, dar să difere tranşant prin magnitudinea efectelor produse în variabila
dependentă de către variaţiile variabilei independente, se poate realiza repartizând
aleatoriu subiecţii la grupuri independente. Când populaţia este defectuos definită, sunt
preferate planurile cu grupuri randomizate deoarece, prin desemnarea aleatoare a
subiecţilor în grupurile alocate nivelelor variabilei independente, se asigură balansarea
sau nivelarea (averaging) diferenţelor dintre subiecţii implicaţi în experiment
(Shaughnessy şi col. 2000).
Egalizarea grupurilor se efectuează ori de câte ori suspectăm că ar exista o înaltă corelaţie
între variabila egalizată şi variabila dependentă. Prin egalizare reducem la zero efectul
variabilei perturbatoare asupra variabilei dependente. Raţiunea efectului de atenuare a
variabilelor perturbatoare prin egalizarea lor rezidă în faptul, menţionat anterior, că o
variabilă poate produce efecte doar dacă este manipulată sau dacă există diferenţe dintre
nivelurile ei. De exemplu, dacă studiem efectul unei anumite metode de învăţare ar trebui
să egalizăm subiecţii din punctul de vedere al nivelului de inteligenţă deoarece este un loc
comun că există o corelaţie semnificativă între inteligenţă şi succesul în învăţare.
Variatele niveluri de inteligenţă distribuite în populaţie fac din aceasta un factor activ de
influenţare a reuşitei şcolare. De aceea este oportun ca într-o fază de pretestare să
egalizăm subiecţii d.p.d.v. al nivelului inteligenţei prin aplicarea unui test potrivit. Modul
în care subiecţii egali sunt repartizaţi la grupuri trebuie să fie bazat pe randomizare.
Shaugnessy şi col (op. cit.) propun utilizarea metodei grupurilor egalizate în situaţiile
când, din varii motive, cercetătorul trebuie să experimenteze cu un număr foarte mic de
subiecţi, care diferă între ei printr-o serie de caracteristici. Aceste diferenţe pot ele însele
să producă efecte care s-ar putea suprapune peste efectele variabilei independente
producând confuzie în interpretarea datelor experimentale. Întrucât numărul de subiecţi
este redus, este exclusă utilizarea planului cu grupuri randomizate. În unele situaţii soluţia
o reprezintă planul cu măsurători repetate (repeated mesaures design) unde aceeaşi
subiecţi parcurg toate condiţiile experimentale. Există totuşi situaţii când această metodă
nu poate fi utilizată deoarece trecerea subiecţilor de la un nivel la altul al variabilei
independente generează fenomene de transfer. De exemplu în experimentele care testează
diferite metode de învăţare sau de tratament este nevoie să se lucreze cu câte un grup
separat pentru fiecare condiţie experimentală. În astfel de situaţii cel mai indicat este
planul experimental cu grupuri egalizate (matched group plan).
Să presupunem că vrem să evaluăm eficacitatea a trei programe compensatorii în
domeniul deficitului intelectual dar nu avem disponibili decât 9 subiecţi cu niveluri
diferite de handicap. Deoarece variabila independentă (strategia compensatorie) are trei
modalităţi este necesar să utilizăm trei grupuri distincte de câte trei subiecţi. Dacă am
repartiza subiecţii prin randomizare la cele trei grupuri, numărul de subiecţi într-un grup
este prea mic pentru a fi siguri că randomizarea a uniformizat diferenţele individuale.
Prin urmare, este posibil ca diferenţele care vor fi observate între grupuri, după
parcurgerea tratamentului să se datoreze nivelelor diferite de handicap cu care
experimentul a luat startul şi nu valorii intrinseci a programelor compensatorii. Utilizând
metoda grupurilor egalizate cercetătorul va evalua prin metode psihodiagnostice adecvate
nivelul mintal al fiecărui subiect. El va putea clasifica subiecţii astfel: deficit sever (S),
deficit mediu (M), deficit uşor (U). În continuare sunt formate triplete cu acelaşi nivel de
handicap care corespund celor trei condiţii experimentale. Subiecţii cu acelaşi nivel vor fi
repartizaţi aleatoriu la fiecare program de recuperare. Este necesar să procedăm astfel
pentru a egaliza alte diferenţe individuale. Planul experimental va putea fi reprezentat
grafic astfel:
Figura 16. Plan experimental cu grupuri egalizate

Acest plan prezintă avantajul că grupurile sunt egalizate din start cu privire la nivelul de
handicap, astfel încât diferenţele constatate la finalul experimentului vor putea fi atribuite
diferenţelor de eficacitate existente între programele de recuperare parcurse de către
subiecţi.
Trebuie reţinut că design-ul cu grupuri egalizate este oportun atunci când, experimentând
cu un număr redus de subiecţi, care reprezintă cazuri rare în populaţie, este nevoie să
constituim grupuri separate şi există posibilitatea de a egaliza subiecţii din punctul de
vedere al variabilei dependente sau al unei alte variabile care corelează puternic cu
variabila dependentă (Shaugnessey şi col., op.cit).
Totuşi nu toate diferenţele individuale pot fi controlate.
Randomizarea în blocuri fiind mai riguroasă, suplineşte această carenţă.

5.4.2.2 Randomizare în blocuri

Este una dintre cele mai utilizate proceduri de repartizare aleatoare a subiecţilor la
condiţiile experimentale.
Un bloc este format din condiţiile experimentale luate într-o ordine aleatoare. Dacă avem
patru blocuri, ordinea în care sunt date subiecţilor condiţiile experimentale este mereu
alta. Să presupunem că într-un experiment condiţiile experimentale sunt notate cu A B C
D. Ele reprezintă patru nivele ale variabilei independente (sunete foarte înalte, înalte,
joase foarte joase) care necesită patru grupuri de subiecţi. Fiind vorba de un experiment
în domeniul senzaţiilor auditive ne mulţumim cu un număr de 10 subiecţi per grup, adică
în total 40 de subiecţi.
Pentru aceasta trebuie mai întâi să realizăm zece blocuri, în care ordinea condiţiilor
experimentale să fie mereu alta. Am putea să constituim toate secvenţele posibile ale
literelor A, B, C, D. Acestea sunt 24, adică 4! (factorial)= 4 x 3 x 2 x 1 = 24. Întrucât noi
avem nevoie doar de zece blocuri, pentru a rămâne consecvenţi principiului randomizării,
va trebui să punem toate cele 24 de secvenţe (blocuri) într-o urnă şi să extragem zece
dintre ele. O procedură mai comodă şi mai elegantă este să apelăm la un tabel cu numere
randomizate, şi să alocam, fiecăruia din cele patru blocuri, cifre de la unu la patru, având
grijă să trecem peste cifrele care se repetă. Convenim de la început că A=1, B=2, C=3 şi
D=4. Să presupunem că un extras dintr-un tabel cu numere randomizate ar arăta astfel:
421954251843839223873761195284253.
Astfel de tabele pot fi create pe calculator cu ajutorul unor programe destul de simple, sau
pot fi consultate în diferite tratate de metodologia cercetării sau în tratate de statistică
pentru psihologie.
Pentru primul bloc vom alege: 4,2,1,3. Ceea ce echivalează cu seria D, B, A, C. Blocul al
doilea va avea următoarea componenţă: 2,1,4,3, adică B, A, D, C. Se procedează
asemănător pentru celelalte opt blocuri. Pentru a face mai sugestivă procedura, cifrele
„culese” din şirul randomizat au fost îngroşate.
Presupunem că subiecţilor care se înscriu, prin voluntariat, li se distribuie, în ordinea
sosirii, bonuri numerotate de la 1 la 40.
În tabelul care urmează sunt trecute cu rol exemplificativ primele două şi ultimul din cele
10 blocuri. Subiecţii S1…S40 au fost repartizaţi, pe măsura ce s-au înscris la experiment,
la fiecare din cele 40 de poziţii cât totalizează cele zece blocuri experimentale.

BLOCUL I BLOCUL II Blocurile

III- IX BLOCUL X
D B A C B A D C ... ... ... ... A D B C
S1 S2 S3 S4 S5 S6 S7 S8 ... ... ... ... S37 S38 S39 S40

Tabelul 6. Randomizarea în blocuri

Avantajele acestui tip de control sunt următoarele:

(1) Grupurile experimentale sunt egalizate din punctul de vedere al numărului de subiecţi,
fapt care contribuie la creşterea gradului de fidelitate a rezultatelor experimentului.
(2) Contribuie la aplatizarea diferenţelor intergrupuri datorate unor variabile susceptibile
de a se modifica pe durata desfăşurării experimentului pe mai multe luni (aflarea
anumitor detalii despre experiment care ar putea modifica atitudinea subiecţilor, trecerea
într-un alt stadiu de dezvoltare, în cazul copiilor preşcolari, etc.). Se presupune că aceste
modificări vor afecta în mod egal toţi subiecţii, deci toate grupurile. Uniformizarea
diferenţelor intergrupuri creşte validitatea internă a experimentului prin eliminarea
explicaţiilor complementare.
(3) Randomizarea în blocuri asigură controlul acelor variabile subiect care tind să se
modifice în timp, adică pe durata experimentului. Este posibil ca într-o cercetare pe
studenţi care se desfăşoară pe toată durata unui semestru să se producă unele schimbări în
comportamentul lor datorită familiarizării cu măsurătorile efectuate. Întrucât subiecţii din
populaţia studenţilor sunt asignaţi aleatoriu la blocurile planului, şansa ca aceste
schimbări să fie egal de frecvente în fiecare bloc este suficient de mare pentru ca aceste
influenţe să fie egalizate.
Un posibil dezavantaj al randomizării în blocuri îl reprezintă creşterea variabilităţii intra-
grup care ar putea afecta validitatea internă a experimentului.
Un altul ar putea să fie numărul mare de subiecţi, de obicei egal cu numărul de
combinaţii posibile între situaţiile experimentale
5.4.2.3 Randomizarea în pătrat latin

Este o procedură de control, foarte economică, propusă de Fisher, care elimină

dezavantajul utilizării unui mare număr de subiecţi, ca în procedeul descris mai sus. Deci
numărul de subiecţi este sensibil mai mic decât în cazul unei contrabalansări complete.
De asemenea, nu sunt parcurse toate blocurile care rezultă din combinarea, în serii
nerepetabile, a nivelurilor variabilei independente.
El este reprezentat printr-un pătrat împărţit într-un număr egal de linii şi de coloane.
Numărul liniilor şi coloanelor reprezintă numărul tratamentelor, adică totalitatea
modalităţilor sau valorilor variabilei independente şi trebuie să fie un multiplu al
nivelurilor variabilei independente.
Modelului îi este specific faptul că fiecare subiect, sau fiecare grup va primi toate
tratamentele dar într-o succesiune unică, întâmplătoare, ce nu se repetă niciodată,
realizându-se astfel o eficientă contrabalansare a efectului de ordine.
În pătratul latin fiecare situaţie experimentală, simbolizată cu o literă se găseşte o singură
dată simultan în linia şi pe coloana de acelaşi rang, ceea ce înseamnă că fiecare subiect
primeşte o succesiune unică de situaţii experimentale.
Acest model, ca de altfel şi randomizarea în blocuri, exclude posibilitatea oricăror
influenţe perturbatoare sistematice datorate alocării tratamentelor, permiţând totodată
determinarea erorii în interpretarea rezultatelor cercetării.
Să presupunem că un experiment presupune administrarea a patru condiţii experimentale.
Ele ar putea fi combinate în 24 de blocuri.
Pentru cazul luat spre exemplificare sunt necesare doar patru blocuri :

ACBD
BADC
CDAB
DBCA

Figura 17. Pătrat latin incorect

Pentru a balansa în mod eficient efectele de ordine, pătratul latin trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii (Shaugnessey, et.al., op. cit.):
Fiecare literă (condiţie) să apară o singură dată;•
Fiecare condiţie precede şi urmează fiecare altă condiţie o singură dată.•
Pătratul latin prezentat anterior îndeplineşte aceste condiţii, totuşi faptul că modalitatea
A, apare cu o poziţie mai spre dreapta în fiecare bloc poate să genereze o anumită
expectanţă din partea subiectului.
Shaugnessey, et.al., (op. cit.) propun următorul algoritm pentru realizarea unui pătrat latin
care elimină această deficienţă:
1. Randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale. O ordine randomizată a
condiţiilor A, B, C, D poate fi A, C, B, D.
2. Se numerotează ordinea randomizată de la 1 la N, unde N este egal cu numărul
nivelurilor variabilei independente. În exemplul nostru N este egal cu patru (N = 4).
Deci : A = 1, C = 2, B = 3, D = 4.
3. Se generează primul rînd al pătratului latin respectând următoarea regulă:
1, 2, N, 3, N – 1, 4, N – 2, 5, N – 3, 6, etc., ceea ce, în exemplul nostru echivalează cu
următoarea ordine : 1, 2, 4, 3, respectiv A, C, D, B.
4. Se generează al doilea rând, adăugând o unitate la fiecare număr din primul rând, cu
menţiunea că 4 + 1 = 1. Rezultă următoarea ordine 2, 3, 1, 4, adică, C, B, A, D.
5. Următoarele rânduri sunt generate după aceeaşi regulă, luând ca punct de plecare
rândul precedent. În consecinţă al treilea rând va fi 3, 4, 2, 1, respectiv, B, D, C, A.
Al patrulea rând va conţine următoarea ordine 4, 1, 3, 2, care echivalează cu: D, A, B, C.
Pătratul latin rezultat este prezentat în cele ce urmează.

ACDB
CBAD
BDCA
DABC

Figura 18. Pătrat latin corect

5.4.3. Tabelele de randomizare

O procedură elegantă de a efectua randomizarea o constituie tabelele de numere aleatoare

Aceste tabele conţin cifre de la 0 la 9 scrise aleatoriu. Subiecţii sunt repartizaţi la

grupurile experimentale, în acord cu succesiunea numerelor din tabel până când grupurile
devin complete. Dacă sunt două grupuri, subiecţii cu numere cu soţ trec la un grup iar cei
cu numere fără soţ la altul. Dacă sunt patru grupuri se utilizează cifrele de la unu la patru
iar celelalte sunt ignorate.
Randomizarea are multe capcane de care trebuie să ştim să ne ferim. Deşi sunt selectaţi la
întâmplare subiecţii care participă în mod voluntar pot să fie diferiţi în multe privinţe. De
exemplu cei care se înscriu primii pot fi mai motivaţi decât cei care se înscriu pentru
participare ultimii sau pot să difere, aşa cum am văzut, în privinţa locul controlului.
Raţiunea randomizării este simplă. Prin randomizare singura cauză alternativă a
modificării variabilei dependente, exceptând acţiunea variabilei independente, rămâne
jocul întâmplării. Ori acesta poate fi estimat, aşa cum am văzut, prin testul statistic.
Acesta operează disjunctiv: dacă nu întâmplarea este cauza diferenţelor constate, cum
afirmă ipoteza de nul, atunci acestea sunt datorate relaţiei prezumate în ipoteza specifică.

5.4.4 Utilizarea variabilelor moderatoare

Noţiunea de variabilă moderatoare a fost introdusă în 1956 de către Sounders în legătură

cu psihodiagnosticul progresiv din domeniul selecţiei profesionale. O variabilă
moderatoare echivalează cu acea variabilă subiect despre care se presupune ca ar avea
efecte diferenţiatoare şi ar afecta validitatea unui predictor (Pitariu,1983).
În literatură sunt citate studii care au evidenţiat caracterul de variabile moderatoare al
următoarelor însuşiri: caracteristici demografice (sex,vârsta), nivel educaţional şi
socioeconomic, atribute psihice (motivaţie, interese ocupaţionale, experienţă, etc).
Procedura se utilizează ori de câte ori o sursă de variaţie nu poate fi îndepărtată şi, pentru
a fi controlată, este tratată ca variabilă independentă. Se obţin astfel informaţii
suplimentare despre relaţia dintre variabilele aflate în studiu.
McBurney (op.cit.) oferă un exemplu privitor la un lot de studenţi care urmează să treacă
prin două condiţii experimentale Aşi B. Subiecţii, diferă în privinţa formei de învăţământ
pe care o urmează: curs de zi şi seral. Rezultatele ar putea fi afectate de o serie de condiţii
asociate acestui statut: studenţii la seral sunt mai în vârstă, sunt căsătoriţi, cu mai multe
responsabilităţi. Putem controla această sursă străină de variaţie îndepărtând din eşantion
elevii de la seral dar prin aceasta am afecta generalizabilitatea rezultatelor. O altă soluţie
este să tratăm această sursă de variaţie ca pe o variabilă independentă şi să urmărim
modul în care influenţează (moderează) efectele celor două condiţii experimentale asupra
subiecţilor.

5.4.5 Controlul statistic

Când metodele de control a variabilităţii discutate până acum nu sunt suficiente este
utilizată metoda controlului statistic, mai precis, statistica inferenţială. Ea este o ramură a
statisticii pe baza căreia se iau decizii în condiţii de incertitudine. Controlul statistic este
prezent încă în faza de proiectare a experimentului, când trebuie să stabilim :
dacă avem suficienţi subiecţi;•
de câte ori vom administra condiţia experimentală;•
planul experimental permite interpretarea statistică• a
rezultatelor.
În treacăt fie spus, interesul psihologiei pentru statistica este datorat unei mari
variabilităţi a comportamentului animalelor, şi mai ales al oamenilor spre deosebire de
regnul vegetal.
Controlul statistic, într-un sens mai îngust, se referă la posibilitatea de a egaliza subiecţii,
ca să spunem aşa, „pe hârtie” atunci când acest lucru nu este posibil în sens real.
Să presupunem că două clase sunt comparate din punctul de vedere al efectului diferit pe
care îl au asupra notelor două metode distincte de predare. Diferenţele produse de cele
două metode vor interfera totuşi cu nivelurile diferite ale coeficienţilor de inteligenţă,
adică fiecare elev va profita de o metodă sau alta, funcţie de nivelul său de inteligenţă.
Controlul statistic ne dă posibilitatea prin intermediul analizei de varianţă să comparăm
cele două clase, nu pe baza notelor absolute ci pe baza diferenţelor individuale dintre nota
reală şi nota aşteptată de profesor. Această notă este derivată în mod ipotetic dacă se
cunoaşte relaţia matematică dintre notele la disciplina respectivă şi coeficienţii de
inteligenţă ai elevilor din cele două clase. Această funcţie matematică se numeşte ecuaţie
de regresie şi este o linie imaginară care uneşte pătratele abaterilor coeficienţilor de
inteligenţă de la media celor două clase. Este posibil să reprezentăm pe graficul acestei
funcţii poziţia ocupată de fiecare subiect, poziţie care se află la intersecţia valorii QI-ului
individual, reprezentat pe abscisă, cu nota obţinută de elev, reprezentată pe ordonată.
Distanţele dintre poziţiile individuale şi linia de regresie, având ca referinţă ordonata
sistemului de axe rectangulare, ne dau informaţii despre magnitudinea profitului fiecărui
elev de pe urma metodei de predare, funcţie de nivelul său de inteligenţă. Fără metoda
analizei de varianţă aceste inferenţe nu ar fi posibile.
Cook şi Campbell (1979) au teoretizat problema validităţii concluziilor bazate pe teste
statistice. Astfel validitatea acestor concluzii se confruntă cu două ameninţări respectiv cu
erorile de tip I şi de tip II. Eroarea de tip I constă respingerea ipotezei de nul când aceasta
este adevărată, ceea ce echivalează cu a confunda efectele unor surse variaţie străine cu
efectele aşteptate ale variabilei manipulate experimental.
Eroarea de tip II apare atunci când admitem ipoteza de nul deşi aceasta este falsă ceea ce
înseamnă că efecte reale ale variabilei independente nu vor fi sesizate pentru că vor fi
confundate cu efectele surselor de variaţie insuficient controlate. (vezi în § 6.6.1 puterea
testului statistic)
Cauzele acestor erori, potrivit autorilor citaţi sunt:

o puterea scăzută a controlului statistic (omiterea unor efecte slab manifeste dar
importante pentru obiectivele cercetării);
o violarea condiţiilor în baza cărora este permisă efectuarea testelor statistice (efectuarea
de teste statistice fără ca eşantionul de date să fie reprezentativ pentru populaţia de
apartenenţă sau fără să aibă o distribuţie normală);
o creşterea probabilităţii erorilor de inferenţă statistică odată cu creşterea numărului de
teste statistice;
o inconstanţa scorurilor subiecţilor la variabila dependentă datorită unor condiţii
improprii de desfăşurare a experimentului.

5.5 Controlul în design-urile cu măsurători repetate

Pe măsură ce subiecţii trec succesiv prin toate nivelurile variabilei independente pot
apărea schimbări ale motivaţiei, atenţiei, poate surveni plictiseala sau dimpotrivă
performanţele se pot îmbunătăţi ca urmare a exerciţiului. Aceste schimbări, pe care în
mod generic Shaughnessey, et.al. (1998) le numesc efecte ale exerciţiului (practice
effects), pot furniza explicaţii complementare acelora datorate acţiunii variabilei
independente.
Acţiunea acestor efecte poate fi controlată prin tehnica balansării. În principiu această
tehnică rezidă în modificarea ordinii în care sunt prezentate condiţiile experimentale
astfel încât toate tratamentele să fie administrate într-un număr egal.
Balansarea capătă o anumită specificitate funcţie de tipul de plan cu măsurători repetate
în care se aplică.

5.5.1 Balansarea completă

Tehnica balansării complete a efectelor antrenamentului în planul complet cuprinde două

variante: Randomizarea în blocuri şi contrabalansarea ordinii iniţiale a condiţiilor
experimentale (Contrabalansarea ABBA).
5.5.1.1 Randomizarea în blocuri în planurile experimentale
cu măsurători repetate

În planurile cu măsurători repetate balansarea efectelor exerciţiului se realizează prin

randomizare. Întrucât există două tipuri de planuri cu măsurători repetate, complet şi
incomplet se utilizează pentru fiecare o modalitate de balansare diferită. Astfel, în planul
complet fiecare participant primeşte un tratament de mai multe ori. Este vorba de un
număr suficient de mare pentru a putea vorbi de o compensare a efectelor exerciţiului
rezultate ca urmare a repetării administrării unei condiţii aceluiaşi subiect. Problema este
similară aceleia întâlnite în randomizarea efectuată pentru planurile cu grupuri
independente: nu ne putem aştepta să egalizăm efectele datorate diferenţelor individuale
în interiorul grupului dacă acesta se limitează la 2-3 subiecţi (Shaughnessey, et. al., op.
cit.). În planul incomplet fiecărui subiect îi este administrată fiecare condiţie
experimentală o singură dată
Spre deosebire de cazurile în care metoda randomizării în blocuri este utilizată pentru
asignarea pe criterii aleatoare a subiecţilor la condiţiile experimentale, planul complet cu
măsurători repetate, asigură ca nivelurile variabilei independente să-i fie aplicate fiecărui
subiect într-o altă ordine.
Utilizarea tehnicii randomizării în blocuri este eficientă în balansarea efectelor
exerciţiului dacă fiecare condiţie experimentală este aplicată într-un număr suficient de
mare. Ideal ar fi dacă toate combinaţiile posibile ale condiţiilor experimentale ar fi
aplicate. Dacă variabila independentă ar avea cinci modalităţi, ar rezulta un număr de 5!
secvenţe, adică 5 x 4 x 3 x 2 x 1 = 120 de secvenţe.
În planurile complete cu măsurători repetate numărul de blocuri din componenţa unui
program de randomizare este egal cu produsul dintre mărimea blocului şi numărul de
repetări ale unei condiţii pe fiecare participant. Mărimea unui bloc este dată de numărul
de niveluri ale variabilei independente.
Să ne imaginăm un experiment prin care sunt comparate patru tipuri de stimuli coloraţi
A, B, C, D (variabila independentă). La experiment participă patru subiecţi. Se presupune
(ipoteza) că timpii de răspuns (variabila dependentă) vor varia semnificativ funcţie de
culoarea acestor stimuli. Combinarea celor patru modalităţi ale variabilei independente
conduce la un total de 24 de secvenţe posibile. Fiecare secvenţă reprezintă un bloc
distinct.
Dacă luăm decizia de a repeta fiecare culoare (condiţie) de şase ori, pentru fiecare
candidat, programul de randomizare va cuprinde 6 x 4 = 24. Rezultă că vor trebui
repartizate toate cele 24 de combinaţii posibile la subiecţii care participă la experiment.
Ordinea în care vor fi prezentate cele 24 de blocuri este realizată prin randomizare, după
metoda deja prezentată în § 5.2.2, utilizând tabelele cu numere randomizate. Fiind vorba
de un plan cu grupuri independente subiecţii erau asignaţi aleatoriu, fiecare, la o singură
condiţie experimentală din bloc, astfel încât, în final, rezultau grupuri echivalente. De
această dată, fiind vorba de un plan cu măsurători repetate, fiecare subiect trecând în mod
repetat prin fiecare bloc, astfel încât fiecare condiţie experimentală să îi fie aplicată într-
un număr egal, procedura de mixare a condiţiilor în blocuri distincte, folosind, numerele
randomizate se repetă pentru fiecare subiect. Se poate realiza doar pentru primul subiect
randomizarea repartizării blocurilor pe subiect. Pentru ceilalţi subiecţi putem roti
condiţiile în fiecare bloc astfel încât a doua condiţie trece pe primul loc, a treia condiţie
ajunge pe locul al doilea şi tot aşa mai departe. Atunci când experimentul se desfăşoară
astfel încât subiecţii nu îşi pot împărtăşi ordinea în care sunt date culorile, schimbarea
succesiunii blocurilor pentru ceilalţi subiecţi, odată ce aceasta a fost realizată prin
randomizare pentru primul subiect, este o precauţie de prisos.

Subiecţi
BLOCURI
1234
Florin A B C D B A C D C A B D D A B C
Andreea B C D A C D A B D A B C A C B D
Magda C D A B D A B C A C B D C B A D
Nicu D A B C A C B D B C A D C B A D

Subiecţi B L O C U R I
5678
Florin A C B D B C A D C B A D D A C B
Andreea B C A D C B A D D A C B A B D C
Magda D A C B A B D C B C D A C A D B
Nicu D A C B A B D C B C D A C A D B

Subiecţi B L O C U R I
9 10 11 12
Florin A B D C B C D A C A D B D B A C
Andreea B C D A C A D B D B A C A C D B
Magda D B A C A C D B B A D C C B D A
Nicu D B A C A C D B B A D C C B D A

Subiecţi B L O C U R I
13 14 15 16
Florin A C D B B A D C C B D A D B C A
Andreea B A D C C B D A D B C A A D C B
Magda D B C A A D C B B D C A C D B A
Nicu D B C A A D C B B D C A C D B A

Subiecţi B L O C U R I
17 18 19 20
Florin A D C B B D C A C D B A D C B A
Andreea B D C A C D B A D C B A A D B C
Magda D C B A A D B C B D A C C D A B
Nicu C B A D D B C A C D A B C A B D

Subiecţi B L O C U R I
21 22 23 24
Florin A D B C B D A C C D A B D C A B
Andreea B D A C C D A B D C A B A B D C
Magda D C A B A B D C B C D A C D A B
Nicu D C B A A D B C B D A C C D A B

Tabelul 7. Randomizarea în blocuri

5.5.1.2 Contrabalansarea

O altă modalitate mult mai simplă de atenuare a efectelor exerciţiului este tehnica
contrabalansării. Ea constă în a administra condiţiile experimentale mai întâi în
succesiunea lor normală, de exemplu AB, iar apoi în ordinea lor inversă, adică BA.
Tehnica este utilă în situaţiile experimentale unde efectele exerciţiului sunt lineare, adică
ameliorarea sau diminuarea performanţei înregistrează, de la o etapă la alta a repetării
condiţiei experimentale, o rată egală cu unitatea. Când însă odată cu trecerea de la prima
la a doua măsurătoare are loc un salt sau un regres mai mare decât în alte secvenţe ale
experimentării, cercetătorul se confruntă cu efecte nelineare iar contrabalansarea lor prin
tehnica ABBA nu mai este eficientă.
Un alt dezavantaj al acestei tehnici decurge din posibilitatea ca subiecţii să se
familiarizeze cu succesiunea stimulilor, dezvoltând expectaţii care pot modifica radical
rezultatul experimentului, astfel încât nu variabila independentă ci anticiparea stimulilor
să condiţioneze aceste rezultate.

5.5.2 Balansarea incompletă

Se aplică în planurile experimentale cu măsurători repetate incomplete.

Un nivel al variabilei independente este aplicat unui subiect o singură dată. Cu toate
acestea caracterul de repetitivitate se păstrează deoarece subiectul va parcurge toate
condiţiile experimentale. Reluând exemplul precedent, utilizat în prezentarea
randomizării în blocuri, ficare subiect va parcurge o singură succesiune de tratamente.
Care dintre cele 24 de variante va reveni unui subiect rămâne să fie stabilită de hazard
(randomizare).
O problemă serioasă cu care se confruntă acest model experimental este aceea că
performanţele subiecţilor ar putea fi mai degrabă determinate de ordinea în care sunt
prezentate culorile decât de culorile înseşi. Această explicaţie alternativă, bazată pe
confuzia efectelor ordinii stimulilor cu acelea ale variabilei independente, poate fi
înlăturată prin balansarea ordinii. Astfel, un subiect va parcurge succesiunea CDAB, altul
succesiunea DACB şi aşa mai departe. Este important totuşi, ca fiecare condiţie să apară
în oricare din poziţiile, prima, a doua, a treia şi a patra. Pentru a satisface această cerinţă
putem apela la următoarele blocuri : ACBD, BADC, CDAB şi DBCA. În acest caz,
pentru un plan incomplet vom avea nevoie de patru subiecţi.
Există două tehnici principale de a realiza balansarea ordinii în planurile incomplete :
1) Utilizarea tuturor ordinilor posibile în care pot fi combinate nivelurile variabilei
experimentale; fiecare succesiune de condiţii experimentale se aplică unui singur subiect.
Repartizarea lor pe subiecţi se realizează prin randomizare;
2) Utilizarea unor ordini selectate. Această tehnică presupune utilizarea doar a unui
număr redus de blocuri şi este deosebit de utilă în dizainurile cu măsurători repetate unde
variabila independentă are un număr mare de modalităţi (niveluri), ceea ce ar necesita un
număr mare de subiecţi. De exemplu, pentru o variabilă independentă cu şase niveluri
rezultă un total de secvenţe de condiţii experimentale egal cu 6! = 6 x 5 x 4 x 3 x 2 x 1
=720. Repartizarea câte unui subiect la fiecare bloc ar necesita 720 de participanţi.
Balansarea efectelor de ordine în planurile cu măsoritări repetate incomplete se poate
realiza fie prin tehnica pătratului latin fie prin tehnica rotirii ordinii de start randomizate.

5.5.3 Controlul prin rotirea ordinii de start

Constă în randomizarea ordinii iniţiale a condiţiilor experimentale, aşa cum s-a procedat
în primul pas al algoritmului pentru construcţia pătratului latin. Celelalte blocuri de
condiţii sunt generate rotind ordinea randomizată prin glisarea întregului şir, cu o poziţie,
spre dreapta, astfel:
Ordinea iniţială: A, B, C, D; Ordinea randomizată: A, C, D, B;
Secvenţa I: C, D, B, A; secvenţa II: D, B, A, C; secvenţa III: B, A, C, D; secvenţa IV: A,
C, D, B.
Un principal dezavantaj al acestei tehnici este faptul că neîndeplinind condiţia a doua a
pătratului latin, unele condiţii experimentale, în mod repetat precedă sau urmează alte
condiţii ceea ce ar putea diminua balansarea efectelor exerciţiului.

5.5.4 Controlul efectelor transferului

Prin transfer se înţelege afectarea măsurătorilor dintr-o condiţie experimentală de trecerea

subiectului printr-o condiţie precedentă. De obicei transferul se produce în condiţiile unor
învăţări latente sau când un comportament rezolutiv vine în conflict cu un altul deprins
într-o altă etapă. Transferul poate să fie pozitiv sau negativ, activ sau postactiv (Al.
Roşca, 1971).
Datorită faptului că în planurile cu măsurători repetate subiecţii parcurg toate condiţiile
experimentale, prin trecerea de la un tratament la altul, măsurătorile variabilei dependente
pot înregistra modificări care să nu se datoreze diferenţelor dintre condiţii (nivelurile
variabilei independente) ci repetării acestora, fapt care poate întări un comportament
prezent sau îl poate slăbi pe cel trecut prin interferenţa cu unul similar, aşteptat în
prezent. Întrucât apare confuzia între efectele variabilei independente şi efectele
exerciţiului, validitatea internă a experimentului este afectată. Intervenind o a doua
explicaţie, concurentă, nu se poate conclude dacă manipularea variabilei independente
sau doar exerciţiul prin repetare reprezintă adevărata cauză a modificărilor variabilei
dependente, dacă sunt astfel de modificări. În măsura în care, de asemenea, sunt
subestimate diferenţele între condiţii, se produce diminuarea validităţii externe a datelor
obţinute. Este motivul care îl determină pe Shaughnessey şi col. (op. cit. p.289) să
conchidă că „design-ul experimental cu măsurători repetate nu ar trebui să fie utilizat
atunci când poate apărea fenomenul de transfer.” Problema mai gravă, continuă autorul
citat, este că transferul este posibil să apară în oricare design cu măsurători repetate.
Cu toate acestea, datorită avantajelor lor incontestabile, nu se poate renunţa la aceste
planuri experimentale cu măsurători repetate, mai ales că, aşa cum s-a mai menţionat,
verificarea anumitor ipoteze reclamă astfel de experimente.
De aceea, cercetătorul trebuie să evalueze existenţa efectelor transferului pentru a putea fi
sigur că rezultatele obţinute se datorează în adevăr manipulării condiţiilor experimentale.
Poulton (1982) a propus o procedură constând în manipularea aceleiaşi variabile
independente în d
ouă planuri experimentale diferite: un experiment cu măsurători repetate, în care subiecţii
parcurg toate condiţiile experimentale şi un experiment complet, cu grupuri randomizate.
Experimentul cu grupuri randomizate este utilizat ca experiment martor deoarece apariţia
transferului este improbabilă deoarece fiecare subiect parcurge o singură condiţie
experimentală. Dacă rezultatele obţinute în planul intrasubiect (within subject plan ) nu
sunt diferite de cele generate de experimentul cu grupuri randomizate se poate considera
că transferul nu a avut loc. Validitatea internă nefiind afectată rezultă că nu există nici o
sursă de confuzie iar datele experimentale sunt interpretabile.
Mai elegantă este tehnica propusă de Shaughnessey şi col. (op.cit.) care utilizează, ca să
spunem aşa, chiar resursele interne ale planului experimental cu măsurători repetate.
Procedeul constă în a utiliza, chiar în scopul testării ipotezei care ne interesează, a unui
plan incomplet cu măsurători repetate, care să cuprindă toate secvenţele posibile,
rezultate din combinarea nivelurilor variabilei independente. Astfel dacă variabila
independentă cuprinde patru tratamente, vor rezulta 24 de secvenţe cu ordini diferite ale
condiţiilor experimentale. Fiecare, dintre cele patru tipuri de tratamente se va regăsi într-
un număr egal, de şase, în fiecare din poziţiile 1,2,3,4., adică condiţia A se va afla de şase
ori pe prima poziţie, condiţia B de şase ori ş.a..m.d. Reamintim că fiecare secvenţă de
tratamente este parcursă de câte un subiect diferit, desemnat aleatoriu, adică în total 24 de
subiecţi. Prin urmare şase subiecţi vor parcurge mai întâi condiţia A, alţi şase vor primi,
la început tratamentul B ş.a.m.d. Suntem interesaţi, în această fază a interpretării
rezultatelor, doar de tratamentele care se situează, în secvenţe (blocuri), pe primul loc,
deoarece, prima poziţie echivalează cu primul stadiu al achiziţiei de un anume tip,
specifică transferului. Astfel parcurgerea condiţiei A are ca rezultat o achiziţie care va fi
transferată asupra rezolvării sarcinii B. Efectele transferului sunt de obicei evidenţiate
prin comparaţia performanţei condiţiei A cu aceea măsurată în condiţia B.
Deoarece, subiecţi diferiţi au fost repartizaţi celor patru condiţii experimentale aflate pe
prima poziţie în secvenţe, putem considera că avem un plan cu patru blocuri randomizate.
Este de aşteptat ca efectele transferului să fie minime deoarece fiecare subiect a primit o
singură condiţie experimentală, deci nu există repetarea sarcinii.
Pe de altă parte rezultatele obţinute pe baza întregului experiment, pot fi afectate de
transfer, deoarece fiecare subiect a parcurs toate tratamentele din secvenţa care i-a fost
alocată. Comparaţia rezultatelor interpretate la nivelul blocurilor randomizate cu cele
obţinute la nivelul întregului plan poate să releve diferenţe, caz în care existenţa
transferului ar fi dovedită.

5.5.5 Controlul efectelor de ordine şi de secvenţă

Efectul de ordine se referă la modificarea performanţei subiectului datorită ordinii în care

parcurge două sau multe condiţii experimentale. Un exemplu privind această sursă străină
de variabilitate o constituie situaţiile de învăţare care sunt precedate de o fază de
antrenament, deosebite de altele unde această fază pregătitoare lipseşte. În general simpla
experienţă preexperimentală ameliorează rezultatele, astfel încât o a doua sarcină de
învăţare va beneficia de parcurgerea fazei precedente.
Efectul de secvenţă priveşte modificările performanţelor ca urmare a interacţiunii dintre
condiţiile experimentului. Cel mai bun exemplu care ilustrează acest efect îl constituie
experienţele pentru studierea setului sau montajului. Revenim asupra experimentului lui
Stevens şi Rubin (vezi § 3.4). Ridicarea unui geamantan uşor va părea mai uşor dacă este
ridicat după unul mai greu, după cum, o greutate va părea mai grea dacă este ridicată
după ridicarea unei greutăţi uşoare. Are loc montajul unei atitudini pregătitoare care
funcţionează ca un adevărat standard de comparaţie pentru stimulul care urmează.
Efectele de ordine sunt contracarate proiectând în planul experimental ca fiecare condiţie
să se afle în toate poziţiile de ordine.
Efectele de secvenţă sunt controlate asigurându-ne că fiecare condiţie o va urma pe
cealaltă. De notat că aceste efecte sunt întâlnite în experimentele de tip intra subiecţi,
acolo unde fiecare subiect trece prin toate condiţiile experimentale. Există două strategii
de bază pentru contracararea efectelor de ordine şi de secvenţă:
Privind dinspre subiect, controlul efectului ordinii şi secvenţei• intrasubiect are loc prin
compararea subiectului cu el însuşi, într-o situaţie experimentală şi în cealaltă (within
subjects). Dintr-o altă perspectivă, aceea a planului, în modelul experimental intrasubiect
variabila dependentă este măsurată la fiecare subiect în cadrul tuturor condiţiilor
experimentale, adică pentru toate nivelurile de-a lungul cărora este manipulată variabila
independentă.
Urmând aceleaşi două perspective, controlul ordinii şi secvenţei se• realizează prin
compararea subiecţilor între ei (between subjects), variaţiile variabilei dependente fiind
observate la fiecare subiect doar la un singur nivel al variabilei independente.
Alegerea unuia sau altuia dintre aceste modele experimentale depinde de specificul
ipotezelor care urmează a fi testate (Vadum şi Rankin, 1998).
Modelul cu măsurători repetate este în general perturbat de efectele de ordine şi de
secvenţă.
Uneori subiecţii trecând de la o condiţie experimentală la alta îşi modifică atitudinea faţă
de experiment pentru că deja capătă anumite informaţii care îi fac avizaţi în raport cu
intenţiile reale ale experimentului. În aceste cazuri comparaţiile intrasubiecţi nu mai sunt
potrivite şi se utilizează două grupuri diferite fiecare parcurgând una dintre cele două
condiţii experimentale.
Iată în continuare un exemplu de experiment în care controlul nici nu ar putea fi realizat
altfel decât utilizând grupuri independente, alocate fiecărui nivel al variabilei
independente.
Stanley Schacter (1959) a testat experimental ipoteza că inducerea anxietăţii va determina
subiecţii să caute compania altor persoane. Au fost utilizate două grupe de subiecţi.
Grupului experimental i s-a indus starea de anxietate prin anunţarea că după zece minute
vor primi un şoc electric dureros de la aparatul la care erau conectaţi. Grupului de control
i s-a spus că va primi un şoc slab şi nedureros. În cele zece minute care precedau
presupusul şoc, care de altfel nici nu a fost dat, subiecţii completau un chestionar despre
preferinţele lor de a aştepta şocul singuri sau împreună cu alţii. Procentajul
comportamentului prosocial a fost de 30% în grupul de control faţă de 60% în grupul
experimental.

5.6 Controlul defectuos

După ce am parcurs principalele tipuri de modele experimentale precum şi problemele de

control pe care acestea le implică şi/sau le rezolvă, este oportun să le enumerăm pe acelea
care, mai mult decât celelalte, nu reuşesc să controleze multe dintre sursele străine de
variaţie.
Am văzut că aceste surse reprezintă serioase ameninţări la adresa validităţii interne şi fac
posibile explicaţii alternative ale rezultatelor.
Dacă prin design experimental înţelegem, aşa cum am precizat în capitolele trei şi cinci,
un ansamblu integrat de metode şi tehnici pentru efectuarea experimentului, pentru
colectarea şi interpretarea datelor dar mai ales pentru controlul variabilelor, unele dintre
tipurile de experiment enumerate în continuare îndeplinesc în mai mică măsură aceste
exigenţe. Totuşi discutarea acestor modele este oportună în măsura în care sunt utile
definiţiile prin negaţie. Într-adevăr, poate reprezenta un plus de informaţie faptul dacă
precizăm cum nu trebuie să arate un plan experimental (Mc.Burney, op.cit.).
Pe de altă parte, aşa cum observă Cook şi Campbell (op.cit.) aceste experimente au totuşi
o oarecare utilitate în măsura în care pot sugera noi ipoteze, fără însă pretenţia că pot
verifica ipoteze.
În ansamblul lor, aceste experimente rămân neinterpretabile.

5.6.1 Experiment cu un singur grup testat la final

Este de fapt un cvasiexperiment (vezi capitolul 7). Cook şi Campbell (op.cit.) numesc
acest tip de experiment „The one Group Posttest-Only Design”, ceea ce echivalează cu a
spune că un singur grup parcurge situaţia experimentală după care se efectuează
măsurarea modificărilor unei anumite variabile dependente.
Autorii citaţi anterior recurg la următoarea simbolistică pentru a facilita enunţurile
privitoare la acest model şi la celalte care nu au un control eficace: X semnifică
tratamentul, O semnifică observaţia, iar indicii de la 1 la n simbilizează, în cazul
tratamentelor, ordinea în care acestea sunt administrate (X1…Xn) iar pentru observaţii,
ordinea în care au fost efectuate (O1…On).

Experimentul cu un singur grup testat la final este de tipul:

Deoarece nu se efectuează nici o observaţie pretest şi deoarece nu este utilizat un grup de
control, nu există nici un control al ameninţărilor validităţii interne.
Verificarea eficacităţii unui program de instruire doar prin măsurarea performanţelor
cursanţilor la sfârşitul cursurilor este irelevantă deoarece lipseşte un punct de referinţă la
care ar trebui să raportăm rezultatele finale. În lipsa lui nu putem şti dacă performanţele
subiecţilor au crescut sau au scăzut, iar dacă ne bizuim pe aprecierile subiecţilor nu
putem şti dacă progresul s-a datorat programului de instruire sau cu totul altor cauze (un
nivel de motivare mai înalt, o mai bună actualizare a informaţiilor datorită zilei şi orei la
care s-a efectuat evaluarea, etc).

5.6.2 Experiment cu grup de control neechivalent

Este vorba de experimente asemănătoare cu primul, dar care utilizează un grup de

control. Trebuie însă menţionat, în mod expres, că grupurile comparate ar trebui să fie
echivalente, adică foarte asemănătoare în toate celelalte privinţe care nu fac obiectul
comparării pentru ca experimentul să aibă validitate internă. Această caracteristică
lipseşte designului discutat.
Cook şi Campbell (op.cit.) consideră că experimentele ex post facto se încadrează în
această categorie. Caracteristica lor distinctivă este aceea că, deoarece datele sunt culese
din mediul lor natural după ce tratamentele au avut loc, nu există observaţii pretest care
să fie echivalente sau identice cu cele posttest.
Forma acestui design este : .
Linia de fracţie are semnificaţia lipsei randomizării în construirea grupurilor.
În lipsa pretestului, diferenţele posttest pot fi atribuite atât tratamentului cât şi erorii de
selecţie implicate în constituirea grupurilor neechivalente. Experimentul este
neinterpretabil deoarece există cel puţin o explicaţie la fel de plauzibilă
Menţinându-ne la exemplul programului de instruire, eficacitatea acestuia ar putea fi
testată dacă am constitui un grup de control echivalent căruia nu-i aplicăm condiţia
experimentală dar îi măsurăm performanţele deodată cu ale grupului experimental, la
finele experimentului. Grupul de control nu este echivalent decât dacă este constituit pe
criterii aleatoare din aceeaşi populaţie din care a fost extras grupul experimental.
Utilizarea grupurilor neechivalente nu constituie o soluţie pentru a elimina deficienţele
tipului de experiment discutat anterior, deoarece păstrează multe surse de variaţie
necontrolate.
Este bine să menţionăm încă o dată că nici randomizarea nu elimină toate sursele de
eroare, dar permite, potrivit modelului de demers deductiv propus de Fisher, să estimăm
probabilitatea de eroare datorată şansei, singura sursă de eroare căreia i-am permis să se
manifeste liber.

5.6.3 Experiment expus efectelor de ordine şi de secvenţă

Grupul experimental este testat înainte şi după ce a parcurs situaţia experimentală iar
subiecţii sunt evaluaţi la începutul programului de instruire şi la sfârşitul acestuia. Forma
sa este :

Eventualul progres înregistrat la finalul cursului nu poate să fie atribuit cu certitudine

programului de instruire deoarece în acest interval au putut acţiona şi alţi factori asupra
cărora experimentatorul nu a avut nici un control. Principalele surse de eroare sunt
efectele de ordine şi de secvenţă la care ne-am referit în § 5.5.5, dar şi o serie de
evenimente care pot surveni în intervalul dintre cele două testări.
Validitatea internă a experimentului este afectată de aceste surse străine de variaţie.

5.7 Controlul caracteristicilor sociale ale experimentului

5.7.1 Experimentul ca un context social

O serie de autori ( Orne, 1962, Vadum şi Rankin, op.cit) au abordat experimentul ca pe o

situaţie socială. Ei au avut în vedere inevitabilele interacţiuni care au loc între subiecţi şi
experimentator, între subiecţii înşişi în calitate de participanţi la experiment şi între
subiecţi şi cultura cărei îi aparţin precum şi deformările pe care aceste interacţiuni le pot
introduce într-un experiment.
Un exemplu clasic privitor la consecinţele acestor interacţiuni asupra validităţii
experimentului îl reprezintă aşa-zisul efect Hawthorne. La uzinele cu acelaşi nume din
SUA, în deceniul al treilea al secolului trecut, s-a desfăşurat un experiment natural în care
erau măsurate efectele unor îmbunătăţiri ale condiţiilor de muncă asupra productivităţii.
Manipulând aceste condiţii în calitate de variabile experimentale cercetătorii au fost
surprinşi să constate că productivitatea creştea chiar când stimulentele erau retrase.
Ulterior cercetătorii au explicat aceste rezultate apelând la o altă variabilă decât cele care
au fost manipulate (pauze dese, orar săptămânal redus, etc).
Creşterea productivităţii muncii, s-a datorat percepţiei favorabile pe care personalul a
avut-o faţă de aceste schimbări. Rezultă că oamenii sunt sensibili şi reacţionează în mod
specific faţă de tratamentul şi atenţia specială pe care o primesc în calitate de participanţi
la experiment.
M. Orne (op.cit.) a dovedit în mod convingător că subiecţii se comportă în timpul
experimentelor altfel decât în situaţiile obişnuite. Cel mai izbitor este faptul că ei acceptă
o serie de sarcini plictisitoare sau chiar periculoase pe care în situaţiile de viaţă curente
nu le-ar accepta.
El explică aceste comportamente prin influenţa exercitată de cultura noastră care
valorizează rolul cercetătorului şi al experimentelor în progresul societăţii.
Atitudinile oamenilor faţă de experimente sunt puternic influenţate de o serie de
reprezentări sociale legate de ştiinţă. Una dintre acestea este aceea că în timpul
experimentelor subiectul este protejat faţă de efectele nocive ale condiţiilor
experimentale.
Ei manifestă, prin urmare o mare disponibilitate de a adopta rolul de „buni subiecţi”,
adică de a fi cooperanţi şi de a nu prejudicia în vreun fel experimentul. În acest scop
subiecţii inventează, pe baza unui anumit „folclor”, creat în jurul experimentelor, o serie
de ipoteze legate de scopul experimentului şi de felul în care ar trebui să se comporte pe
durata lor.
Indicii pe care în mod eronat subiecţii îi identifică într-un experiment, indici pe baza
cărora ei presupun anumite aşteptări din partea experimentatorului în legătură cu
participarea lor la experiment şi în virtutea cărora ajung să se comporte într-un anumit
mod, au fost desemnaţi generic de Martin Orne drept caracteristici aşteptate
(caracteristics demand). Ele pot interfera cu efectele variabilei independente mistificând
rezultatele experimentului.
În acest sens este elocvent un experiment întreprins de Orne si Scheibe (Vadum şi
Rankin, 1998) în domeniul deprivării senzoriale.
Ei au dorit să verifice dacă nu cumva unele dintre efectele care sunt atribuite deprivării
senzoriale se datorează de fapt caracteristicilor aşteptate.
Autorii citaţi au implementat un plan cu grupuri independente. Grupul experimental a
fost supus la o serie de influenţe de tipul caracteristicilor solicitate.
Astfel, în sala de testare erau ostentativ expuse pe o „măsuţă de urgenţă” tot felul de
medicamente şi accesorii medicale, iar subiecţilor li s-a efectuat anamneza medicală.
Subiecţilor nu li s-a comunicat nimic altceva în legătură cu scopul experimentului, dar
toată atmosfera era ca şi cum subiecţii ar fi participat la un experiment de deprivare
senzorială.
Ei au fost introduşi, ulterior într-o altă sală unde „ condiţiile de deprivare erau absente”
iar subiecţii primeau la alegere o sarcină care să îi ţină ocupaţi încă patru ore.
Subiecţii din grupul de control au primit un tratament identic numai că lor li s-a spus că
fac parte din grupul de control al unui experiment de deprivare senzorială.
Variabila dependentă a constituit-o relatările subiecţilor despre experienţele deosebite pe
care le-au avut în timpul experimentului. Comparaţia acestor relatări, pe cele două
grupuri, a confirmat ipoteza iniţială.
Ar mai trebui adăugat că rezultatele oricărui experiment pot fi influenţate de „ecuaţia
personală” a cercetătorului, prin faptul că, de o manieră inconştientă comportamentul lui
poate trăda faţă de participanţi aşteptările sau chiar ipotezele experimentului, în forma
autoprofeţiei împlinite. Cu alte cuvinte el poate introduce neintenţionat o serie de
deformări datorită unor atitudini, preferinţe etc. Ca urmare comportamentul lui poate
sugera, fără să vrea, ca subiecţii să se comporte în sensul care i-ar confirma astfel
ipotezele cercetării.
Rezultă că toate cele trei efecte menţionate şi anume, efectul Hawthorne, caracteristicile
aşteptate, şi ecuaţia personală reprezintă faţete ale comportamentului examinatorului:
comportamentul perceput de către participanţii la experiment şi anumite aspecte mai
puţin conştientizate ale comportamentului său manifest.
Controlul acestor efecte se poate realiza prin:
1) Standardizarea tuturor condiţiilor experimentale. Aceasta înseamnă menţinerea
constantă a unor evenimente, implicând standardizarea comportamentului examinatorului
pentru toate grupurile participante la experiment, astfel încât acelaşi tip de influenţe sau
acelaşi grad de atenţie să fie dat atât grupului de control cât şi celui experimental.
Uniformizarea conduitei experimentatorului se obţine prin:
Administrarea în grup a anumitor condiţii experimentale. Când este posibil instructajele
date subiecţilor vor fi înregistrate anterior pe suport magnetic.
Asigurarea condiţiilor ca experimentatorul să nu cunoască ce condiţie experimentală
parcurge subiectul la un moment dat. McBurney (op.cit.) menţionează un experiment
propriu în care altcineva înregistrase dacă subiecţii erau sau nu erau fumători. Ulterior,
odată cu finalizarea experimentului subiecţii au fost împărţiţi în fumători şi nefumători în
vederea studierii efectului fumatului asupra sensibilităţii gustative.
Este interesantă ideea vehiculată de unii autori (Vadum şi Rankin, op.cit.) că trebuie
evitat acel tip de plan experimental unde grupului de control nu i se aplică nici un
tratament. Dimpotrivă, este de dorit să i se aplice un tratament contrar celui aplicat
grupului experimental pentru a funcţiona acelaşi tip de relaţie care există între
experimentator şi grupul experimental.
2) Repartizarea subiecţilor la grupurile independente sau la condiţiile experimentale prin
tehnicile de randomizare, îndeosebi când eşantionul este mare.
3) Controlul statistic. Are aici rolul de a evalua amploarea deformărilor rezultatelor
experimentului de către variabilele sociale ale experimentului psihologic şi de a stabili
nivelul de încredere care trebuie acordat acestor rezultate.

5.7.2 Cerinţele de rol

Se referă la deformarea comportamentului subiectului pe durata experimentului ca

urmare a modului propriu de înţelegere a cerinţelor experimentului.
Am menţionat deja două forme ale comportamentul disimulat pe durata desfăşurării
experimentului :
(1) Disimularea în subiecţi cumsecade (good-subject tendency), comportament
determinat de ceea ce subiectul crede că experimentatorul aşteaptă de la el ;
(2) Comportamentul în situaţia de evaluare. El are la bază, potrivit lui Mc.Burney
(op.cit.), aprehensiunea evaluării, adică părerea participanţilor că toate experimentele
implică diverse tipuri de evaluări deghizate. De aici comportamentul subiecţilor de a fi
mai rapizi decât sunt în mod firesc, sau de a fi mai inteligenţi decât o dovedesc în
situaţiile reale.
Fireşte că aceste comportamente falsificatoare sunt determinate de mecanisme psihice
mult mai complexe în care psihologia eului şi cea umanistă ar revendica implicarea
mecanismelor de apărare şi a imaginii de sine, după cum psihologia cognitivă ar accentua
contribuţia metacogniţiei, în autevaluările tacite faţă de ceea ce subiectul crede că alţii
aşteaptă de la el.
Următorul experiment este elocvent pentru acest tip de deformare .
Subiecţilor hipnotizaţi într-o etapă anterioară, li s-a cerut să arunce cu acid în faţa unei
persoane care era protejată de un geam invizibil.
Unui grup de control căruia în mod fals i s-a spus că va fi hipnotizat i s-a cerut acelasi
lucru. Şi aici cinci din şase subiecţi s-au conformat cerinţei. Ulterior ei au relatat că s-au
comportat astfel deoarece au intuit că fuseseră luate măsuri de protejare a persoanei ţintă.
Un alt experiment, citat de McBurney, este cel întreprins de Milgram(1963) unde
subiecţii erau determinaţi să creadă că administrează, fără voia lor, şocuri electrice altor
persoane iar marea lor majoritate răspundea acestei cerinţe.
Observăm că subiecţii din ambele experimente s-au conformat astfel propriei lor aşteptări
cu privire la cerinţele unui experiment psihologic.
Aşteptările de rol împreună cu tendinţa de a fi un bun subiect îl pot determina pe
participant să se comporte ca şi când nu ar intui scopul adevărat al experimentului, chiar
când acesta este foarte transparent pentru el. El adoptă în calitate de subiect un
comportament de tipul “ca şi când“ nu ar cunoaşte adevăratul scop al experimentului
deoarece nu vrea să îl supere pe experimentator.
Sunt utilizate mai frecvent următoarele strategii de limitare a efectelor cerinţelor de rol:
1) O primă strategie este aceea de a masca pentru subiect scopul adevărat al
experimenului. Se utilizează un pretext fals care să pară cât mai plauzibil. Totuşi există
fie riscul de a modifica comportamentul într-o direcţie neconvenabilă pentru experiment,
contrazicând ipoteza cercetării, fie de a încălca etica profesională. La acesta se mai
adaugă faptul că subiecţii dispun deja de unele informaţii despre experimente care le
creează un anumit montaj faţă de experimentul la care participă, încât este dificil de găsit
acel pretext care să ascundă de o manieră credibilă adevăratul scop al experimentului.
2) O altă strategie constă în a împărţi experimentul în două, astfel încât datele să fie
obţinute din două locuri diferite, subiecţii fiind astfel lipsiţi de perspectiva întregului, şi
implicit de scopul adevărat al cercetării. Astfel într-o primă fază, subiecţilor li se
determină cu un test potrivit aptitudinea verbală. În adoua fază a experimentului, la
testrea aptitudinii tehnice participă doar subiecţii cu performanţe medii fără să cunoască
crieteriul după care au fost selecţionaţi.
3) O a treia strategie menţionată de McBurney constă în a apela la măsurători al căror
sens nu poate fi ghicit de subiect cum ar fi cazul comportamentelor neverbale pentru
experimentele privind interacţiunile sociale (cât de aproape stau interlocutorii, dacă se
privesc în ochi, etc.).
4) O ultimă cale de contracarare a efectului cerinţelor de rol o constituie realizarea
experimentului fără ca subiecţii să fie conştienţi de acest fapt. Este cazul experimentelor
în care sunt studiate efectele locurilor de şedere asupra interacţiunilor sociale.
CAPITOLUL VI DESFĂŞURAREA EXPERIMENTULUI

Unul dintre obiectivele majore ale experimentului ştiinţific este acela al verificării
empirice a ipotezelor deduse din teorii ştiinţifice. Ipotezele sunt explicaţii provizorii ale
unor fenomene observate sau răspunsuri date cu anticipaţie la probleme generate pe cale
deductivă de teoriile psihologice existente.
Verificarea ipotezei constituie fondul experimentării care se desfăşoară ca un proces
plurifazic implicând o serie de paşi. Există mici deosebiri în modul în care diferiţi autori
prezintă aceste etape. Deosebirile ţin mai degrabă de accentuarea unei etape sau a alteia
sau de nuanţări care sunt expresia unor preferinţe sau experienţe personale în domeniul
cercetării ştiinţifice. Este posibil ca funcţie de o serie de factori cum sunt complexitatea
problemei de cercetat, experienţa cercetătorului, mijloacele disponibile, etc., unele dintre
aceste etape să ocupe spaţii inegale în economia generală a cercetării, iar unele subetape
să fie omise în întregime.
Am putea îngloba toate fazele pe care le poate parcurge un experiment în trei mari etape:
etapa pregătitoare, etapa derulării experimentului şi etapa de valorificare a rezultatelor.
Etapa de derulare a experimentului constă în principal în controlul variabilelor, în
efectuarea observaţiilor şi în consemnarea datelor.
Deoarece problemelor complexe ale controlului le-am dedicat un întreg capitol, pentru a
evita unele repetări supărătoare pentru cititor, am evitat reluarea acestei teme în contextul
capitolului şase.

6.1 Alegerea problemei de cercetat

Este un punct de vedere larg acceptat de oamenii de ştiinţă că punerea corectă a

problemei înseamnă mai mult de jumătate din efortul ştiinţific necesar soluţionării ei.
Descifrarea mecanismelor psihice implicate în această fază prezintă un interes major
pentru psihologii interesaţi de intensificarea creativităţii ştiinţifice. Pentru a înţelege
procesualitatea psihică implicată în această fază au fost emise ipoteze dintre cele mai
diverse, unele accentuând importanţa efortului, a travaliului raţional, altele punând mare
preţ pe mecanismele preconştiente, pe factorii de hazard, etc.
Nu este scopul acestei lucrări să se ocupe de problemele creativităţii. Neîndoielnic însă
este faptul că, în creativitatea ştiinţifică şi de altfel în orice formă de creativitate, sunt
implicaţi atât factori cognitivi cât şi factori energetico dinamici, emoţionali şi
motivaţionali.

6.1.1 Activarea optimă

Doar cine nu a fost în situaţia de a începe un studiu sau o cercetare nu ştie câtă emoţie,
câtă încordare sunt implicate în alegerea temei, în formularea ipotezelor, în alegerea
metodologiei potrivite. Ulterior, nivelul de activare neuropsihică se autoreglează în raport
cu dificultatea problemelor. Prin urmare anxietatea şi frustrarea pe care studenţii o
încearcă în alegerea temelor pe care urmează să le trateze în referatele lor semestriale sau
în lucrările de licenţă nu este străină nici cercetătorilor experimentaţi.
Aşa cum remarcă Vadum şi Rankin (1998) tratatele de metodologia cercetării sau de
filosofia ştiinţei se preocupă de ultimele etape ale cercetării ştiinţifice privind verificarea
ipotezelor şi rareori se apleacă asupra travaliului implicat în identificarea problemelor de
cercetat şi în elaborarea ipotezelor. Fazele incipiente ale cercetării sunt de obicei
explicate prin apelul la o serie de procese iraţionale (inspiraţie creativă, noroc) care de
fapt joacă un rol minor în creativitatea ştiinţifică. Mai degrabă procesele logice şi
raţionale, implicate în viaţa de zi cu zi, sunt cele care de fapt concură la rezolvarea
problemelor ştiinţifice. Una din caracteristicile de bază ale oamenilor de ştiinţă este
curiozitatea intensă faţă de problemele specifice domeniului lor de specializare. Ea
susţine desfăşurarea unei munci de durată, care cere efort, dăruire şi perseverenţă mai
ales când rezultatele aşteptate întârzie să apară.

6.1.2 Sesizarea faptului ştiinţific

Abordarea corectă, încă din faza iniţială, a unei probleme de cercetat aduce în actualitate
pregătirea teoretică anterioară consolidată pe durata şcolarităţii şi alimentată continuu de
educaţia permanentă. Sesizarea unei probleme care merită să fie cercetată este posibilă pe
un teren de solidă cunoaştere a domeniului respectiv. De fapt sesizarea unui fenomen a
cărui cercetare poate să sporească nivelul cunoaşterii este posibilă pe un fond larg şi bine
structurat de cunoştinţe. A observa nu înseamnă doar a detecta un fenomen ci şi a-l
recunoaşte şi interpreta prin operaţiile de clasificare şi categorializare, posibile tocmai
graţie unor informaţii solide în domeniul cercetat. Receptivitatea cercetătorului faţă de
aspecte care scapă de obicei observatorului comun este una enculturată, educată şi
antrenată.

6.1.3 Informarea şi documentarea

Vadum şi Rankin, (op. cit.) consideră că abilitatea de sesiza corect o problemă de cercetat
poate fi stimulată de o serie de condiţii:

o Cercetarea literaturii de specialitate.

o Restrângerea graduală a problematicii abordate de la o lectură, la început generală,
despre teorii şi metode de cercetare, consacrate domeniului de interes, către problema
care urmează a fi abordată experimental.

Există o serie de instrumente de informare selectivă în legătură cu o anumită tematică.

Unul dintre acestea este Psycological Abstracts (Rezumate ale articolelor de psihologie),
revistă lunară editată de APA care Apare din 1927. Alte două instrumente, PsychINFO şi
PsychLIT apar pe suport electronic, pot fi accesate pe internet şi permit identificarea
articolelor apărute în revistele de limba engleză, articole care tratează o anumită
problematică. Referinţe mult mai ample despre aceste surse se găsesc în D. H. Mc
Burney (1983), Vadum şi Rankin (1998).

o Documentarea ştiinţifică reprezintă calea deductivă de elaborare a ideilor ştiinţifice,

respectiv a ipotezelor cercetării.
o Efectuarea propriilor observaţii ştiinţifice. Această modalitate, mai ales pentru
începători, urmează în mod logic etapei de documentare. Ea reprezintă în ştiinţă calea
inductivă de cunoaştere.
o Abilitatea de a sesiza fapte care de obicei scapă observaţiei obişnuite este posibilă dacă
observatorul se detaşează de unele prejudecăţi, clişee care pot masca aspectele
semnificative. Experimentele lui Carl Dunker (1945) privind condiţiile care facilitează
găsirea soluţiei la diferite sarcini experimentale care antrenau fixitatea obiectuală
(Subiectul nu întrezărea o nouă utilitate a obiectului care ar fi condus la soluţionarea
problemei, datorită unei utilităţi consacrate de experienţa trecută) au arătat importanţa
inducerii de către experimentator a unui montaj, contrar celui provocat de utilitatea
„consacrată”. El le spunea subiecţilor când nu întrezăreau soluţia problemei, „Nu fiţi
orb!). Vadum şi Rankin (1998) propun studenţilor care debutează în cercetarea
psihologică autoinducerea unui astfel de montaj.
o Luarea în considerare a unor ipoteze alternative în explicarea datelor de observaţie.
o Abordarea unor aspecte obişnuite, familiare dintr-o perspectivă nefamiliară, asemenea
copilului care se minunează de orice. Multe fapte comune ascund aspecte esenţiale pentru
înţelegerea unui anumit fenomen .
o Abordarea unor fapte neobişnuite prin raportarea la ceea ce ne este familiar cunoscut.
o Deschiderea la serendipitate.
o Utilizarea teoriilor în generarea ideilor noi. O teorie ştiinţifică este euristică dacă
permite derivarea prin deducţie a unor noi ipoteze.
o Explorarea analogiilor şi metaforelor. „Metaforele sunt figuri de stil bazate pe analogii
care se aplică obiectelor şi evenimentelor la care , în mod obişnuit nu se aplică”. (Vadum
şi Rankin, op.cit., p.274). În ştiinţă ele servesc proceselor de modelare. Modelele
reprezintă o modalitate eficientă de transfer a ceea ce cunoaştem într-un domeniu asupra
unor fenomene pe care urmează să le investigăm. Ele facilitează emiterea de noi ipoteze.
o Focalizarea atenţiei pe fapte neobişnuite. Anomaliile comportamentale, de exemplu, pot
facilita înţelegerea unor fenomene, prin faptul că ilustrează de o manieră radicală
regularităţi dificil de sesizat în condiţii obişnuite.
o Căutarea golurilor în cunoaştere. Teoriile ştiinţifice, rapoartele de cercetare conţin
unele imperfecţiuni care pot fi datorate limitelor cunoaşterii în domeniul respectiv.
Sesizarea lor poate conduce la emiterea unor noi ipoteze şi la elaborarea unor noi teorii
ştiinţifice.
o Adoptarea unei atitudini sceptice în legătură cu unele descoperiri, metode sau
interpretări. Calea raţională în ştiinţă a fost inaugurată de R. Descartes, filosof francez,
care în cartea sa celebră „Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi de a
căuta adevărul în ştiinţe”, apărută în 1637 (în româneşte, 1990, Ed. Acad.), propune aşa-
zisa îndoială metodică, atitudine cognitivă, menită să spulbere dogmele şi să nu ia ca
adevărate decât faptele dovedite pe cale deductivă. O atitudine sceptică, plină de
discernământ, care supune verificării ştiinţifice metodele şi rezultatele predecesorilor este
o bună cale de elaborare a noi ipoteze ştiinţifice.
o Îmbunătăţirea aparatelor, tehnicilor de măsurare şi procedurilor poate conduce la
deschiderea unor noi orizonturi în cercetare. Este elocvent cazul imageriei corticale
bazate pe rezonanţa magnetică prin care poate fi studiată specificitatea funcţionării
corticale în anumite tipuri de sarcini experimentale.
o Focalizarea pe probleme practice.

În general sursa de inspiraţie pentru noile idei în ştiinţă sunt fie problemele puse de
societate fie problemele personale. Vadum şi Rankin (op.cit.), citând o serie de autori,
consideră că nouă din zece (cercetători nn) sunt social sau personal implicaţi în temele pe
care le studiază.
Un alt autor, D Schultz (1990) consideră că dezvoltarea unei anumite teorii a
personalităţii este motivată de anumite evenimente din biografia teoreticianului respectiv.

Identificarea unui domeniu de interes în cercetare este urmat de îngustarea acestuia prin
focalizarea pe o întrebare care este testabilă privitor la relaţia care ar putea exista între
variabilele luate în considerare. Cu alte cuvinte este necesar ca ipoteza să fie cât mai
precis formulată şi să vizeze o relaţie cât mai specifică între variabile, aceasta fiind o
garanţie că planul experimental va fi îndeajuns de simplu pentru a permite o verificare
riguroasă a ipotezei de lucru.
Uneori alegerea problemei, care poate ulterior să angajeze munca de o viaţă, are loc
aleator prin observarea întâmplătoare a unui fapt semnificativ sau prin sesizarea unor
implicaţii sau lacune ale unei lucrări ştiinţifice.

6.1.3.1 Consultarea surselor teoretice

De mare folos în întocmirea unui plan de lecturi sunt:

consultarea bibliografiei prezentată la finalul unor cărţi şi manuale care acoperă o vastă
arie problematică;•
consultarea unor instrumente de documentare. Psychological Abstracts• (Rezumate de
psihologie, buletin editat de A.P.A. (Asociaţia Americană de Psihologie) conţine
rezumate ale articolelor din prestigioase reviste de psihologie, rezumate clasificate pe
tematici. Conţine referinţe despre articole şi cărţi, precum şi sursele bibliografice care le-
au citat. În felul acesta este posibil ca alegând un subiect să refacem „istoria” unei idei,
modul cum aceasta a evoluat. Se poate începe cu oricare articol şi se poate vedea dacă
acesta este citat apoi de către altcineva, şi dacă articolul care l-a citat este ulterior
comentat de alţi autori şi tot aşa mai departe; Social Science Citation Index (Indexul
citărilor dinştiinţele sociale). Acest instrument suplineşte o carenţă a revistei
Psychological Abstracts, anume ne dă posibilitatea să urmărim modul în care comunitatea
ştiinţifică a tratat o anumită temă, fără să rătăcim prin articole care nu prezintă relevanţă
pentru tema care ne interesează.

În citirea unui articol trebuie mai întâi să ne focalizăm pe rezumatul introductiv (Abstact)
pentru a afla care sunt principalele poziţii teoretice, problemele controversate şi ce soluţii
au fost propuse.
De asemenea, este important să ştim care probleme sunt nerezolvate pentru că acestea pot
constitui aria în care să ne desfăşurăm propriile experimente. În continuare ne interesăm
de rezultatele şi concluziile articolului, urmând ca apoi să intrăm în detaliile cercetării
propriu-zise. Este important ca înainte de a aprofunda articolul să avem o imagine de
ansamblu asupra problemei pe care acesta se focalizează şi de asemenea asupra modului
în care această problemă a fost soluţionată sau asupra modului în care autorul a încercat
să o soluţioneze.
Parcurgerea conţinutului articolului ne ajută să sesizăm unele imperfecţiuni legate de
metodă sau omiterea unor importante aspecte. Este important să procedăm la o preluare
critică, plină de discernământ a ideilor şi concluziilor articolului pentru a ne contura,
astfel, un punct de vedere original.
6.2 Alegerea metodei şi a procedurilor

În alegerea eşantionului, a instrumentelor de înregistrare şi de măsurare a variabilei

dependente, a valorilor variabilei dependente, literatura privitoare la tema cercetată oferă
suficiente informaţii. McBurney (op. cit.) recomandă ca începătorii să urmeze procedurile
standard prezentate în aceste surse, abaterile de la ele urmând să aibă un motiv bine
justificat.
Acelaşi autor consideră că toate aceste alegeri trebuie să fie ghidate de ideea că cea mai
bună opţiune trebuie să conducă la o testare cât mai riguroasă a ipotezei şi la obţinerea
unor date experimentale care să poată fi abordate statistic.
Procedura este un termen cu o sferă de cuprindere mai mică decât metoda. Ea se referă la
paşii întreprinşi de experimentator pentru a transpune în practică modelul experimental.
Se trece de la un plan mintal, logic la unul real care se desfăşoară în laborator. Procedura
are aspectul unui protocol, adică a unei liste în care sunt înşiruite etapele experimentului.
Sunt utilizate diferite tipuri de evaluare, de tip creion hârtie, a dispoziţiei, atitudinilor,
abilităţilor, intereselor, etc. Sursele de procurare a acestor instrumente sunt:

o firmele specializate în difuzarea testelor psihologice;

o reviste ştiinţifice. Unele articole conţin instrumentele care au fost utilizate în cercetare.
Ele sunt date de autor cu scopul replicării de către alţi autori a rezultatelor sub denumirea
de „ teste nepublicate” (unpublished tests);
o propria inventivitate a cercetătorului.

În SUA există Institutul Buros, înfiinţat în 1939 de către Oscar Buros, institut care se
ocupă cu furnizarea de informaţii despre instrumentele de măsurare şi evaluare
psihologică. El editează încă de la înfiinţarea sa „Anuarul instrumentelor de măsurare
mentală” (The Mental Mesurements Yearbook), căruia ulterior i s-a adăugat un supliment
„The Suppliment of the Mintal Mesurements Yearbook cu apariţie bianuală. Adresa pe
Internet a acestui institut este (WWW.unl.edu/buros).

6.3 Definirea condiţiilor experimentale

Condiţia experimentală se referă la situaţia cu caracter stimulant, creată artificial prin

modificarea într-un mod definit a variabilei independente. Cea mai simplă condiţie
experimentală este aceea a absenţei sau prezenţei unei variabile cum este întărirea
alimentară în experimentele pe animale mici. Altele, cum este cazul experimentării
senzaţiilor kinestezice, necesită mai multe valori ale variabilei independente, respectiv
mai multe valori ale unghiului sub care mâna este rotită în jurul unui punct fix pe care se
sprijină cotul braţului.
Pentru experimentele în care variabila independentă este modificată de-a lungul a mai
multor valori şi în care subiecţii trec prin toate condiţiile experimentale McBurney (op.
cit.) formulează următoarele principii privind alegerea valorilor stimulilor:
 Banda valorilor stimulilor să fie rezonabil de largă, pentru a• cuprinde toate zonele
reprezentative ale relaţiei matematice dintre valorile variabilei independente şi ale celei
dependente. Valorile stimulului trebuie să fie pe cât posibil cursive, adică una după alta
pentru a nu fi posibilă omiterea nici unei condiţii semnificative. Cu alte cuvinte valorile
alese trebuie să constituie un eşantion reprezentativ al tuturor valorilor posibile ale
variabilei independente. Problema care se pune este aceea a naturii intervalelor dintre
valori, anume dacă sunt egale sau după ce regulă să fie constituite. Alegerea tipului de
interval, egal sau bazat pe o rată de creştere, proporţională sau logaritmică trebuie să
conducă la sesizarea tuturor relaţiilor dintre variabila independentă şi cea dependentă.
Altfel, inferenţele efectuate pe baza unor aspecte lacunare a relaţiilor dintre variabile vor
fi eronate. Bineînţeles, este vorba de acele relaţii a căror formă grafică este alta decât o
linie dreaptă.
Pentru a nu putea fi reţinuţi, stimulii• ar trebui prezentaţi, dacă nu toţi odată într-o
sesiune, atunci cel puţin şapte, aceasta fiind limita recunoscută a volumului memoriei de
scurtă durată.

6.4 Alegerea subiecţilor

Alegerea subiecţilor este dictată de două considerente de bază. Primul ţine de faptul că
unele experimente dictează ele însele ca procedurile să nu poată fi aplicate decât pe
animale. De asemenea pentru a face rezultatele comparabile nu este bine să se apeleze la
alte feluri de subiecţi decât cei care au fost utilizaţi în experimente care constituie puncte
de referinţă în domeniu. De asemenea, chiar în cazul experimentelor pe animale
schimbarea speciei ridică serioase probleme legate de întreţinerea lor. Al doilea
considerent este legat de costurile pe care le implică plata subiecţilor umani, motiv care
explică de ce studenţii de la psihologie sunt cel mai adesea preferaţi ca subiecţi. În S.U.A.
studenţii din anul al doilea (sophomores) primesc credite suplimentare dacă participă la
experimente psihologice.

6.5 Selecţia subiecţilor

Subiecţii trebuie să participe voluntar la experimente.

După proiectarea planului experimental următorul pas îl constituie recrutarea subiecţilor
care vor participa la experiment. Aceasta se realizează prin două procedee clasice:
eşantionare aleatoare şi eşantionare prin consimţământ. Eşantionarea întâmplătoare este
preferată în cercetările a căror rezultate se intenţionează a fi extrapolate la întreaga
populaţie din care a fost admişi subiecţii. Recrutarea subiecţilor pe bază de consimţământ
este de obicei efectuată pentru cercetările laborator. Din păcate rezultatele nu pot fi
aplicate, în mod riguros, deci pe baza estimării erorii, la întreaga populaţie.
Recrutarea subiecţilor trebuie efectuată pe criterii aleatoare astfel încât toţi indivizii din
populaţia ţintă să aibă şanse egale de a fi aleşi. Este adevărat că uneori sub caracterul
întâmplător al recrutării unor subiecţi se ascund o serie de variabile care pot afecta în
mod serios rezultatele cercetării.
Există în literatura de specialitate o întreagă dispută dacă voluntariatul este într-adevăr un
criteriu aleatoriu de constituire a eşantionului experimental. Voluntariatul poate să
mascheze o serie de constrângeri în virtutea cărora unele persoane participă la experiment
(la studenţi nevoia de a-şi ameliora situaţia şcolară, la alte persoane nevoia de câştig,
etc.).

6.6 Dimensionarea optimă a eşantionului

O altă problemă este aceea a mărimii eşantionului. Ce reguli funcţionează în psihologia

experimentală pe baza cărora putem decide mărimea eşantionului ?
Există un principiu potrivit căruia cu cât eşantionul experimental este mai mare, cu atât
sunt mai mari şansele ca toate categoriile de subiecţi existente în populaţia ţintă să se
regăsească în eşantionul utilizat în experiment. Aceasta, alături de altele, constituie o
condiţie importantă în obţinerea unor date experimentale de un anumit grad de precizie.
Totuşi, experimentatorul trebuie să găsească un echilibru între nivelul de precizie a
experimentului şi costurile pe care desfăşurarea acestuia le presupun, costurile fiind
determinate, alături de alte condiţii, de mărimea eşantionului.
Mărimea eşantionului este locul de intersecţie al preciziei celei mai înalte obţinută cu
costurile cele mai mici.
Problematica eşantionării cuprinde încă două aspecte la fel de importante, anume
eşantionul de stimuli sau condiţii experimentale şi volumul de măsurători ale variabilei
dependente. În ambele cazuri asigurarea unei bune reprezentativităţi a colecţiei reale de
valori constituie o condiţie esenţială a validităţii experimentului.
În cazul eşantionului de valori ale variabilei independente (stimulului), experimentatorul
trebuie să “decupeze” un segment suficient de mare care să fie cât mai relevant pentru
modalitatea reală de manifestare a acelei variabile. De pildă pentru a investiga memoria
de scurtă durată după metoda Brown-Peterson ar trebui să alegem durate ale retenţiei
cuprinse între 3 şi 18 secunde. Acest fapt este esenţial în determinarea cât mai exactă a
relaţiei dintre variabilele planului experimental, respectiv a relaţiei dintre intervalele
scurse între memorarea silabelor fără sens şi redare, pe de o parte şi calitatea redării pe de
altă parte. Mai trebuie adăugat că aceste valori ar trebui să fie spaţiate astfel încât să nu
fie omise aspecte relevante ale relaţiei investigate, mai ales când aceasta este nelineară.
Privitor la eşantionul optim de măsurători efectuate la nivelul variabilei dependente, în
concordanţă cu cele spuse în § 5.3.3, mai trebuie menţionat că testele psihologice sunt,
prin definiţie, eşantioane reprezentative ale comportamentului investigat. Când sunt
utilizate alte tehnici de măsurare această condiţie rămâne la fel de stringentă.

6.6.1 Mărimea eşantionului funcţie de puterea testului statistic

Jersey Neyman şi Egon Pearson (citaţi de Vadum şi Rankin, 1998) au introdus noţiunea
de putere a testului statistic prin care au înţeles probabilitatea unui plan experimental de a
conduce la concluzii corecte. Puterea unui plan experimental depinde simultan de
numărul subiecţilor incluşi în grupul experimental şi în cel de control, de mărimea
efectelor produse de variabila independentă asupra variabilelor comportamentale, de
abaterea standard a efectelor, etc.
În analiza unui plan experimental se ţine seama de două caracteristici: sensibilitatea
experimentului şi puterea testului statistic.
Sensibilitatea semnifică probabilitatea ca un experiment să detecteze efectele variabilei
independente dacă acestea într-adevăr există.
Puterea este caracteristica unui test statistic de a respinge ipoteza de nul atunci când
acesta este într-adevăr falsă. Ea se defineşte în relaţie cu eroarea de tip II despre care am
spus, în § 5.4.5, că înseamnă incapacitatea de a respinge ipoteza de nul atunci când
aceasta este falsă. Aceasta înseamnă că puterea este inversul erorii de tip II. Ea este
notată fie în procente fie ca număr zecimal. Această relaţie poate fi exprimată matematic
astfel:

Puterea testului statistic = 1 – eroarea de tip II

Planurile cu măsurători repetate sunt mai sensibile şi permit teste statistice mai puternice
decât planurile cu grupuri independente, deoarece au erori de variaţie mai mici (Variaţiile
intraindivid sunt mai mici decât deosebirile între indivizi).
Puterea unui test statistic este condiţionată de trei factori care interacţionează între ei:
nivelul semnificaţiei statistice, mărimea efectelor variabilei independente şi mărimea
eşantionului. Mărimea eşantionului este factorul cel mai la îndemâna experimentatorului
pentru a controla puterea testului statistic. În acelaşi timp, aşa cum vom vedea mai
departe, mărimea eşantionului poate fi stabilită plecând de la anumite exigenţe privind
puterea testului statistic.
În general se optează pentru o putere a testului statistic de peste 80%. Într-un plan
experimental riguros realizat, sensibil, pot fi sesizate cele mai mici efecte ale variabilei
independente care în condiţii experimentale mai puţin riguroase ar putea rămâne
neobservate.
În proiectarea unui experiment ar trebui să plecăm de la o anumită estimare a mărimii
efectelor produse de variabila independentă asupra variabilei dependente. Acest lucru
este posibil consultând datele publicate despre experimente efectuate în domeniul care ne
interesează sau efectuând un studiu pilot. Ambele procedee ne oferă doi parametri de care
avem absolută nevoie, diferenţa medie şi abaterea standard. Mărimea efectului, respectiv
magnitudinea diferenţei între grupul experimental şi cel de control, notată cu d, se poate
calcula cu formula d = Md – As, unde: Md este media diferenţelor observate iar As este
abaterea standard (Vadum şi Rankin, 1998). Această metodă poartă numele de media
standardizată a diferenţelor sau metoda Cohen.
Shaugnessey et. al. (op. cit.) consideră că aşa-zisa analiză de putere a unui experiment
trebuie efectuată încă din faza de proiectare a planului. În acest scop autorii propun
următorul algoritm cu doi paşi:
o Estimarea mărimii efectelor variabilei independente pe baza consultării rezultatelor
unor experimente în care a fost implementată variabila care ne interesează. Este vorba de
a anticipa dacă efectele variabilei manipulate experimental vor fi greu sesizabile (efecte
mici), mediu sau uşor detectabile (efecte de mărime mare).
o Alegerea din tabele de putere a mărimii eşantionului necesară detectării efectelor
estimate.
6.6.2 Mărimea eşantionului funcţie de mărimea efectelor

Noţiunea de mărime a efectelor a fost teoretizată de J. Cohen (1988), ca pe un raport între

varianţa intergrup şi varianţa intragrup. Această temă este tratată pe larg în § 6.9.1.4
Cohen a prezentat mărimea eşantionului ca pe o funcţie a mărimii efectelor, parametru pe
care l-a împărţit în trei niveluri: efecte de mărime redusă, efecte medii şi efecte de
mărime mare. Pentru un experiment având implementată o variabilă independendentă cu
trei niveluri este nevoie de un eşantion :

de 30 de subiecţi pentru a surprinde efecte mari;♣

de 76 de subiecţi pentru efecte medii;♣
de 464 de subiecţi pentru a detecta cele mai mici♣
cte.
Efectele cele mai mici sunt sesizate de testele statistice cele mai puternice
(Shaughnessey, et. al., op. cit.)
Între puterea testului statistic şi numărul de subiecţi există o relaţie logaritmică.
Pentru o anumită magnitudine a efectelor şi pentru o anumită putere a testului statistic
rezultă un număr optim de subiecţi. Aceste relaţii matematice sunt de obicei prezentate în
formă grafică.
Astfel, pentru un efect de mărime medie şi pentru o forţă a testului statistic de 80%
rezultă un număr de 65 de subiecţi per grup. Pe o aceeaşi curbă, corespunzătoare unui
anumit efect estimat, cu cât alegem un control mai puternic cu atât este necesar un număr
mai mare de subiecţi. De asemenea, putem obţine un plan mai puternic cu un număr mai
mic de subiecţi per grup cu cât efectul estimat este mai mare, respectiv cu cât validitatea
internă este mai mare.

6.6.3 Mărimea eşantionului

funcţie de eroarea standard a mediei

McBurney (op. cit.) tratează problema stabilirii numărului de subiecţi care să fie cuprinşi
în experiment în relaţie cu eroarea standard a măsurătorii. În formula următoare este
eroarea standard a mediei, iar este abaterea standard a măsurătorilor variabilei
dependente.

Se observă că pentru a reduce eroarea standard a mediei la jumătate ar trebui să dublăm

rădăcina pătrată a numărului de subiecţi ceea ce echivalează, de fapt, cu a mări de patru
ori numărul de subiecţi.
Pornind de la diferite valori ipotetice ale abaterii standard şi ale abaterii standard a mediei
se poate obţine o infinitate de curbe ca reprezentări grafice ale formulei matematice de
mai sus.
Pentru o colecţie de valori ale variabilei dependente având abaterea standard de 3.16, se
poate obţine, pentru relaţia eroarea standard a mediei – număr de subiecţi, o funcţie
logaritmică. Potrivit acestei relaţii, o eroare standard a mediei egală cu unitatea poate fi
atinsă de un eşantion de aproximativ 10 subiecţi.
Pentru a reduce eroarea la jumătate ar trebui mărit de patru ori numărul de subiecţi, adică
ar trebui un eşantion de 40 de subiecţi. Graficul care descrie această funcţie evoluează
aproape asimptotic cu abscisa pentru eşantioane mai mari de 160 de subiecţi, ceea ce
înseamnă că dincolo de această dimensiune sporurile în precizia experimentelor sunt
nesemnificative chiar dacă dublăm numărul de subiecţi. Bineînţeles, relaţia precizie-
număr de subiecţi este valabilă numai pentru colecţii de date cu abaterea standard egală
sau apropiată de valoarea 3.16.

6.7 Construirea propriului chestionar ca instrument de cercetare

În construcţia chestionarului, ca instrument de cercetare, este esenţială alegerea de la

început a tipului de întrebări. Vor fi acestea cu răspuns deschis sau cu răspuns închis, la
alegere?
Întrebările cu răspuns deschis solicită subiecţilor să construiască propriul răspuns. Cele
cu răspuns închis presupun alegerea răspunsului dintre alte câteva răspunsuri care sunt
date, în acelaşi număr, pentru fiecare întrebare. În cazul acestor întrebări, cercetătorul
trebuie să construiască o schemă de răspuns cu toate variantele care au relevanţă pentru
variabila dependentă măsurată. Este evident că un astfel de demers presupune o
documentare serioasă în legătură cu anxietatea şi cu eventualele operaţionalizări ale
acestei noţiuni care au fost întreprinse în alte cercetări.
De exemplu, variabila dependentă măsurată ar putea să fie nivelul anxietăţii induse de
dificultatea sarcinii experimentale. La întrebarea, „Aveţi suficiente rezerve de energie
pentru a face faţă situaţiilor dificile?” există mai multe răspunsuri posibile, dar unele, ca
cele care urmează, nu ar avea relevanţă pentru scopul cercetării:

1. Nu am reflectat niciodată suficient asupra acestui fapt.

2. Nu-mi dau seama.
3. Nu îmi amintesc să fi avut situaţii dificile, etc.

Dimpotrivă, răspunsuri ca cele care urmează, construite pe criteriul frecvenţei ne oferă

posibilitatea de a evalua simptomatologia anxioasă:

1. Întotdeauna
2. Uneori
3. Rareori

Întrebările cu răspuns deschis sunt utile fie atunci când există mult prea multe variante de
răspuns, fie ca un stadiu incipient al construirii unei scheme de răspuns, când se
inventariază repertoriul răspunsurilor posibile la o anumită categorie de subiecţi.
Întrebările cu răspuns deschis prezintă avantajul obţinerii unor informaţii foarte variate
dar şi dezavantajul că implică serioase dificultăţi de cuantificare în vederea evidenţierii
anumitor modele comportamentale sau atitudinale la subiecţii investigaţi.
În general forma răspunsurilor închise poate să varieze de la un chestionar la altul.
Funcţie de obiectivele urmărite în cercetare formatul răspunsurilor poate cuprinde
răspunsuri exhaustive de tipul „DA – NU”, „Acord-Dezacord” etc. Creşterea preciziei
măsurătorii poate fi realizată dacă se utilizează diferite scări de evaluare. Acestea pot
varia funcţie de criteriul general de evaluare care poate fi criteriul frecvenţei
comportamentului (vezi mai sus), criteriul importanţei (foarte mică, medie, mare, foarte
mare), criteriul probabilităţii (foarte limitată, limitată, moderată, mare, foarte mare, etc).
Scările de evaluare pot fi diferite în privinţa numărului de gradaţii care pot fi de trei,
cinci, şapte, nouă. Sunt preferate numerele impare deoarece permit o reprezentare mai
exactă a mijlocului scării unde se situează valorile medii. În cazul chestionarelor mai
elaborate, gradaţiilor de pe scară li se ataşează descripţii sau ancore care permit o
evaluare mai fină de către persoanele fără antrenament în utilizarea acestor instrumente
de evaluare.
Dintre întrebările cu răspuns închis se detaşează cele cu alegere forţată. Acestea
controlează foarte eficace tendinţele subiecţilor de falsificare a răspunsurilor.
În multe situaţii, când sunt cercetate aspecte delicate cum sunt cele privind consumul de
droguri sau comportamentele antisociale, obţinerea cooperării subiectului implică măsuri
speciale pentru asigurarea de o manieră, „vizibilă” pentru subiect, a confidenţialităţii
răspunsurilor la chestionar. Un tip de chestionar care are astfel de facilităţi a fost realizat
de Stanley Warner în 1965 (Vadum şi Rankin, 1998). El este prevăzut cu un sistem de
răspuns care permite păstrarea secretului dat de fiecare subiect dar permite calculul
procentului de subiecţi dintr-un lot care au dat un anumit tip de răspuns.

6.8 Pretestarea

Este un experiment la scară redusă cu rolul de a încerca planul şi procedurile. Odată cu el

se întrevăd unele dificultăţi şi se elimină o serie de imperfecţiuni la nivelul planului
experimental şi al procedurii. Cu cât se investeşte mai mult timp în această fază cu atât
creşte precizia experimentului pentru că trebuie precizat, calea principală de a creşte
exactitatea datelor obţinute nu depinde doar de mărimea eşantionului ci în primul rând de
organizarea judicioasă şi de derularea riguroasă a procedurii.

6.9 Valorificarea şi interpretarea datelor experimentale

Evaluarea consecinţelor unui experiment se bazează pe descrierea rezultatelor sale.

Aceste rezultate sunt de obicei obţinute pe eşantioane care au fost extrase din populaţia
generală. Ele fac obiectul inferenţelor statistice prin care efectele observate la nivelul
variabilei dependente sunt atribuite manipulărilor efectuate în variabila independentă.
Întrucât cercetătorii nu operează de obicei cu întreaga populaţie, se pune problema: Cât
de consistente sunt rezultatele obţinute? Amintim că populaţia cuprinde toate datele care
interesează cercetătorul, în timp ce eşantioanele reprezintă doar partiţii ale acestora. Pe de
altă parte experienţa arată că există diferenţe între eşantioanele extrase din aceeaşi
populaţie.
Cea mai bună cale de a răspunde la întrebarea de mai sus este, aşa cum am văzut în, să
repetăm experimentul pe alţi subiecţi, alte situaţii şi cu alţi experimentatori, ca o
modalitate de a-i verifica, în acelaşi timp, fidelitatea (consistenţa) şi validitatea externă.
Totuşi, replicările nu sunt totdeauna posibile, motiv pentru care cercetătorii încearcă să
emită concluzii pe baza datelor obţinute, verificând generalizabilitatea lor dincolo de
cadrele eşantionului utilizat. În acest scop ei utilizează inferenţa statistică.

6.9.1 Inferenţa statistică

Este metoda cea mai larg utilizată pentru a evalua rezultatele experimentelor al căror plan
cuprinde grupuri independente, alocate prin randomizare la diferitele niveluri ale
variabilei independente. Statisticile descriptive nu ne dau prin ele însele posibilitatea de a
decide dacă modificările observate în comportamentul subiecţilor de experiment sunt sau
nu sunt rezultatul manipulării variabilei independente. Această imposibilitate este
determinată de faptul că peste efectele variabilei independente se poate suprapune
acţiunea unor variabile care ţin de diferenţele existente între subiecţi. Este adevărat că
randomizarea, ca metodă de repartizare a subiecţilor la grupuri şi a grupurilor la condiţiile
experimentale, egalizează în bună parte aceste diferenţe, dar efectul ei este focalizat mai
ales pe deosebirile dintre grupuri, cu scopul de a le face comparabile.
Validitatea internă a experimentului, aşa cum am văzut anterior (4.1.1), este condiţionată
de eliminarea surselor de variaţie străine şi a explicaţiilor alternative, care le sunt
asociate, cu privire la faptele experimentale observate. Cauzele alternative (sursele străine
de variaţie) se referă aici la diferenţele care se mai menţin între grupurile experimentale
comparate în pofida faptului că repartiţia subiecţilor la aceste grupuri a avut loc prin
randomizare tocmai pentru a aplatiza aceste diferenţe. În interiorul grupurilor rămân
destule diferenţe între subiecţi care produc aşa zisele variaţii nesistematice, subsumate
denumirii generice de eroare de variaţie.
Datorită erorii de variaţie este posibil ca diferenţe existente între mediile grupurilor
experimentale să nu se datoreze variabilei independente ci diferenţelor dintre indivizi în
cadrul fiecărui grup şi mai ales între grupuri.

6.9.1.1 Testul ipotezei de nul

Cea mai utilizată metodă de inferenţă a unor concluzii plecând de la eşantioane de date
este aceea a ipotezei de nul.
Testul ipotezei de nul ne ajută să decidem dacă efectele observate într-un experiment se
datorează variabilei independente sau erorii de variaţie. Acest test statistic presupune ca
subiecţii celor două grupuri comparate au fost extraşi prin randomizare dintr-o populaţie
mult mai numeroasă. Totuşi, Fisher, referindu-se la această metodă, consideră că testul t
aproximează foarte bine testul de randomizare chiar atunci când grupurile comparate nu
sunt extrase dintr-o populaţie foarte largă (Vadum şi Rankin, 1998).
Testul ipotezei de nul presupune următorii paşi:

1. Rezumarea datelor obţinute prin statistici descriptive, media, deviaţia standard,

abaterea standard a mediei, etc;
2. Avansarea ipotezei de nul potrivit căreia variabila independentă nu a avut nici un efect
asupra variabilei dependente;
3. Testarea ipotezei de nul, cu ajutorul teoriei probabilităţii, mai precis determinarea
probabilităţii ca datele obţinute în experiment să se datoreze întâmplării, fapt afirmat în
ipoteza de nul, notată cu H0. Dacă această probabilitate este mică, ipoteza de nul se
respinge şi se conchide că efectele observate în variabila dependentă au fost cauzate de
variabila independentă, deci că ipoteza ştiinţifică, notată Hs, este adevărată.

Testul ipotezei de nul nu furnizează certitudini ci doar probabilităţi care înclină, fie în
sprijinul ipotezei ştiinţifice, fie în sprijinul ipotezei de nul. Sunt considerate ca fiind
semnificative statistic acele rezultate experimentale care întrunesc o probabilitate de
minim 95% de a fi cauzate de variabila independentă, sau o probabilitate de 5% ca
ipoteza de nul să fie adevărată. Nivelul de probabilitate ales de cercetător la care ipoteza
de nul poate fi respinsă se numeşte nivel sau prag de semnificaţie. Din motive lesne de
înţeles nivelul de semnificaţie trebuie fixat înainte de începerea cercetării (Shaugnessey,
1998). Altfel, apare tentaţia de a alege acest nivel astfel încât ipoteza ştiinţifică să fie
confirmată cu orice preţ.
În mod curent pragul de semnificaţie de 5% este interpretat astfel: Dintr-o sută de
replicări ale experimentului nostru, vom avea dreptate în 95 de cazuri şi ne vom înşela în
cinci dintre ele dacă vom afirma că schimbările în variabila dependentă sunt cauzate de
variabila independentă.
Totuşi, această metodă de inferenţă statistică testează adevărul sau falsitatea ipotezei de
nul şi nu a ipotezei ştiinţifice care este testată de experimentul însuşi. De aceea ar fi mai
nimerit, aşa cum vom vedea mai departe, ca interpretarea testului să fie efectuată în
termenii ipotezei de nul, după cum urmează: dintr-o 100 de testări ale ipotezei de nul, în
cinci dintre ele este posibil să se producă faptele experimentale aşteptate, chiar dacă
ipoteza de nul ar fi adevărată.
Într-o formă plastică am putea spune că fiecare efect aşteptat care se produce este o
palmă pe obrazul ipotezei de nul. Ea nu poate suporta fără să fie compromisă mai mult de
cinci palme, ceea ce echivalează cu pragul de semnificaţie.
Este posibil să greşim uneori faţă de biata ipoteză de nul şi să o pălmuim deşi spune
adevărul, anume că efectele observate nu sunt cauzate de variabila independentă. Deci
pragul de semnificaţie exprimă probabilitatea de a comite o eroare de tip I, adică de a
respinge ipoteza de nul în condiţiile în care aceasta este adevărată. (Reamintim că eroarea
de tip I apare atunci când ipoteza de nul este respinsă deşi aceasta este adevărată. Ea este
controlată prin testul ipotezei de nul.)
Am putea să reducem tipul I de eroare alegând un prag de semnificaţie cu mult mai mic,
de exemplu, acceptând că dintr-o mie de teste ale ipotezei de nul doar în unul dintre ele
variabila independentă ar produce efectele scontate chiar dacă ipoteza de nul este
adevărată. Totuşi, o restrângere atât de mare a pragului de semnificaţie poate creşte riscul
ca cercetătorul să comită eroarea de tip II. (Reamintim că eroarea de tip II constă în
admiterea ipotezei de nul când aceasta este falsă. Ea este controlată printr-un plan
experimental care asigură controlul sever al variabilelor şi replicarea experimentului, fapt
care facilitează depistarea efectelor reale ale variabilei independente. Cu cât experimentul
este mai corect proiectat cu atât forţa concluziilor sale va fi mai mare.
Se poate observa că există un adevărat cerc vicios privitor la cele două tipuri de erori.
Restrângerea probabilităţii uneia dintre ele creşte şansele de producere ale celeilalte.
Această stare de aparent relativism, proprie ştiinţei moderne, nu înseamnă decât că
certitudinile în ştiinţă sunt statistice iar psihologia nu face excepţie de la această regulă.
Aşa cum, judicios constată Shaugnessey et.al (op. cit. p. 248), acesta este motivul unei
anumite prudenţe specifică concluziilor unor cercetări bazate pe inferenţa statistică.
Astfel, cercetătorii „rareori utilizează cuvântul dovedesc când descriu rezultatele unui
experiment care a implicat statisticile inferenţiale. În schimb ei descriu rezultatele ca
fiind consistente cu ipotezele, confirmând sau suportând ipotezele.”
Am văzut că testul semnificaţiei ipotezei de nul (numit şi testul „t”) este susceptibil de
două abordări diferite. Ele sunt posibile deoarece producerea unui eveniment poate fi
estimată în termenii teoriei probabilităţii din două perspective: ca o probabilitate „p”,
numită nivel de semnificaţie, (Comunitatea ştiinţifică acceptă un p mai mic sau egal cu
5%) de a avea loc sau ca o probabilitate „q” de a nu se produce, unde: p = 100% - q.
Astfel, putem afirma că un efect este posibil în 100-q % din cazuri şi/sau nu este posibilă
în 100-p % din cazuri (cazurile se referă la situaţiile în care testul ipotezei de nul ar fi
repetat de 100 de ori, în aceleaşi condiţii).
Am putea vorbi de o interpretare de tip clasic, potrivit căreia ipoteza de nul afirmă ca
rezultatele experimentului (de exemplu diferenţa între mediile grupurilor comparate) sunt
nesemnificative, acestea datorându-se întâmplării sau erorilor de eşantionare, testul „t”
conducându-ne la adevărul sau falsitatea ipotezei de nul. Prin respingerea acesteia
confirmăm ipoteza ştiinţifică în care se afirmă că efectele observate în variabila
dependentă sunt cauzate de variabila independentă.
J. Cohen (1995), J. Shaugnessey et. al (op. cit.) avansează o perspectivă oarecum diferită
a testului ipotezei de nul, dezvoltând consecinţele logice ale definiţiei de pe celălalt
versant al interpretării. Autorii citaţi anterior consideră că, întrucât testul ipotezei de nul
pleacă de la premisa că ipoteza de nul este adevărată (Variabila independentă nu produce
nici un efect asupra variabilei dependente) logic este să considerăm că el determină
probabilitatea ca diferenţele înregistrate cu privire la variabila dependentă să fie
semnificative, dacă ipoteza de nul este adevărată. Dacă această probabilitate este mică
ipoteza de nul este respinsă şi se conchide că efectul variabilei independente este unul
semnificativ statistic. „Cheia înţelegerii testului ipotezei de nul – subliniază J.
Shagnessey et. al (op. cit., p. 246) – este înţelegerea faptului că utilizăm legile
probabilităţii pentru a estima probabilitatea unui rezultat numai atunci când plecăm de la
supoziţia că factorii întâmplători constituie singura cauză a acelui rezultat „ … „Un
rezultat statistic semnificativ este acela care are doar o mică probabilitate de a se produce
dacă ipoteza de nul este adevărată”.
Următorul exemplu va face mai intuitivă deosebirea dintre aceste două puncte de vedere.
Să presupunem că în urma derulării unui anumit experiment şi a statisticilor aferente, un
anumit rezultat are o probabilitate de p = .02. Potrivit interpretării clasice există 98 %
şanse ca ipoteza ştiinţifică să fie confirmată de rezultatul obţinut şi 2 % şanse ca ipoteza
nulă să fie adevărată.
Potrivit interpretării propuse de J. Shaugnessey et. al (op. cit.) există doar 2 % şanse să
existe un efect semnificativ statistic al variabilei independente, în forma rezultatului
obţinut, în condiţiile în care, de fapt, ipoteza nulă fiind adevărată, nu există nici un efect
real al variabilei independente asupra variabilei dependente.
Din această perspectivă autorii identifică patru posibile erori în interpretarea testului
ipotezei de nul:
1. Confuzia dintre semnificaţia statistică a unui rezultat şi valoarea sa practică şi
interpretativă. Un rezultat experimental poate să fie semnificativ statistic fără să aibă
neapărat o semnificaţie psihologică. Acest fapt este posibil deoarece semnificaţia
statistică este dependentă de mărimea eşantionului. De exemplu o diferenţă între
preferinţele bărbaţilor (media = 5.5) şi ale femeilor (media =5.6), observată într-un
experiment cu două grupuri randomizate, care au cuprins 1000 de femei şi, respectiv
1000 de bărbaţi, poate să fie semnificativă statistic la un nivel de semnificaţie de .01, dar
fără valoare practică, deci fără să ne poate conduce la o concluzie pertinentă. Un fapt
experimental care este semnificativ statistic, dobândeşte valoare interpretativă din punct
de vedere psihologic dacă are o anumită magnitudine, care poate fi evaluată prin metoda
estimării mărimii efectelor, care va fi discutată în subcapitolul consacrat analizei de
varianţă.
2. Concluzionarea nejustificată că un experiment are validitate internă numai pentru că a
produs rezultate semnificative din punct de vedere statistic. Autorii atrag atenţia că există
nenumărate cazuri când experimente cu o slabă validitate internă, caracterizate prin
confuzia dintre efectele variabilei independente şi ale variabilelor străine, au dat rezultate
semnificative statistic. Aceste rezultate nu pot fi interpretate în lipsa calităţii validităţii
interne care elimină riscul confuziei şi al explicaţiilor alternative.
3. Înţelegerea eronată a testului ipotezei de nul ca o modalitate de a determina
probabilitatea ca ipoteza de nul să fie adevărată, confuzie conţinută în concluzii de acest
tip:” Probabilitatea de obţinere a acestor rezultate doar ca urmare a întâmplării este mai
mică decât .05.” (J. Shaugnessey et. al op. cit., p. 250).
Formularea este eronată, argumentează autorii citaţi, deoarece testul ipotezei nul nu
estimează probabilitatea ipotezei de nul de a fi adevărată, întrucât întreaga procedură se
bizuie pe presupunerea că ipoteza de nul este adevărată.
Dimpotrivă, testul în cauză estimează cât de probabil este rezultatul experimentului dacă
ipoteza de nul este adevărată. Dacă această probabilitate este mai mică de .05 atunci
ipoteza de nul este respinsă. De aceea, conchid autorii citaţi, formularea corectă a
concluziei ar putea fi următoarea: „Rezultatele se vor produce cu o probabilitate mai mică
de .05 presupunând că ipoteza de nul este adevărată” J. Shaugnessey et. al op. cit., p.
250).
Interpretarea eronată a probabilităţii unui rezultat experimental ca o expresie a
repetabilităţii efective a acelui rezultat dacă experimentul va fi replicat. Revenind la
exemplul anterior, probabilitatea de p = .02 nu este un indiciu că faptul experimental va fi
obţinut în 99 de cazuri dacă experimentul va fi repetat de 100 de ori. Dimpotrivă, singura
cale de a fi siguri că un rezultat va fi repetat este aceea de a replica experimentul însuşi.
Confruntaţi cu atâtea posibile capcane ale metodei inferenţei statistice studenţii şi tinerii
cercetători ar putea încerca un anumit sentiment deconcertant. Totuşi ei au suficiente
motive să fie încrezători când vor să generalizeze rezultatele experimentelor pe care le
întreprind. Testul semnificaţiei ipotezei de nul (NHST – null hypothesis significance
testing) poate fi completat cu o serie de tehnici de analiză, ca de exemplu analiza datelor
exprimate grafic, analiza intervalelor de încredere, estimarea mărimii efectelor cauzate de
variabila independentă asupra variabilei dependente, prin care se poate ajunge la un nivel
acceptabil de încredere în rezultatele experimentale obţinute.
Cohen (1995, p. 1002) după o critică pertinentă a limitelor testului semnificaţiei ipotezei
de nul, formulează următoarea concluzie încurajatoare: „ … Dispunem de un ansamblu
de tehnici statistice, care, utilizate inteligent, pot să uşureze eforturile noastre. Dar, dat
fiind dificultăţile inducţiei statistice, trebuie să ne bizuim în cele din urmă, aşa cum au
procedat cercetătorii din trecut, pe repetarea experimentelor”.
De asemenea, calea esenţială rămâne perfecţionarea sau stăpânirea atât a teoriilor care
explică faptele ştiinţifice abordate experimental, cât şi a tehnicilor de măsurare, fapt care
permite formularea unor ipoteze cât mai testabile şi creşterea validităţii interne a
experimentelor.

6.9.1.2 Metoda intervalelor de încredere

Metoda ipotezei de nul, care testează dacă diferenţele înregistrate în variabila dependentă
pot fi atribuite variaţiilor provocate în variabila independentă, are o serie de
inconveniente care au fost semnalate de o serie de autori (Cohen, 1995, Loftus, 1996,
Radu, 1992).
Nu este de mirare că cercetătorii îşi orientează atenţia şi spre alte metode de a efectua
inferenţe riguroase pornind de la colecţii de date obţinute prin eşantionare.
Intervalele de încredere sunt utilizate pentru compararea grupurilor implicate în
experiment.
Un interval de încredere este o estimare a limitelor în care se va situa media populaţiei pe
baza mediei eşantionului, a erorii standard a mediei şi a pragului de probabilitate acceptat
de experimentator (Shaughnessey et. al., op. cit) .
Înţelesul noţiunii de interval de încredere este corelat cu acela al termenului de margine
de eroare.
Marginea de eroare reprezintă estimarea diferenţei dintre o măsurătoare obţinută pe un
eşantion şi valoarea adevărată care este proprie populaţiei din care eşantionul a fost extras
prin tehnica studiilor de sondaj. Marginea de eroare arată cât de bine aproximează
rezultatele unui sondaj caracteristicile adevărate ale unei populaţii. Ea este determinată de
mărimea eşantionului şi de nivelul de încredere (pragul de probabilitate acceptat de către
cercetător). Cu cât eşantionul este mai mare, deci cu cât şansele ca tot mai multe
caracteristici ale populaţiei să se regăsească în eşantion sunt mai mari, cu atât marginile
de eroare sunt mai apropiate. Amintim că nivelul minim acceptat de comunitatea
ştiinţifică este de 95 %, ceea ce înseamnă că se admite că din 100 de estimări 5 dintre ele
să fie eronate. Este un fapt curent că întotdeauna există diferenţe între valorile adevărate
care s-ar obţine dacă o măsurătoare ar viza întreaga populaţie şi rezultatele care decurg
din consultarea unui anumit eşantion. Diferenţele sunt determinate de o serie de factori
întâmplători, cum este cazul erorii de eşantionare, pe care randomizarea îi poate limita
dar nu îi poate elimina în totalitate. A stabili marginile de eroare ale unei măsurători
echivalează cu indicarea limitelor în care, cu o probabilitate de eroare de cel mult 5%, ar
putea să se situeze valoarea adevărată a unei anumite caracteristici a populaţiei.
Iată un exemplu: Să presupunem că cercetarea preferinţelor pentru băuturi răcoritoare,
efectuată pe un eşantion reprezentativ din populaţia elevilor de liceu constată că o
anumită marcă este preferată de 55 % dintre persoanele intervievate, cu un prag de
probabilitate de 5 %. Aceasta înseamnă că procentajul adevărat, care ar rezulta dacă
studiu ar fi efectuat pe întreaga populaţie ţintă, s-ar situa între 55 plus/minus 5, adică între
50 şi 60 %.
O estimare mai riguroasă a limitelor probabile în care se situează mărimea unei
caracteristici a populaţiei ţintă se realizează prin metoda intervalelor de încredere,
deoarece, pe lângă pragul de probabilitate se ia în calcul şi eroarea standard a mediei.
Intervalul de încredere se determină cu formula:

CI =
Unde:
CI- interval de încredere (confidence interval)
X – media
MSerror - eroarea standard a mediei
t crit – valoarea lui t pentru un anumit prag de probabilitate (nivel de încredere) şi pentru
un anumit număr de grade de libertate df (degree of freedom).

Este adevărat că multe dintre cercetările cu caracter experimental nu au ca preocupare

principală estimarea unor valori ale variabilelor dependente la nivelul unei anumite
populaţii. Totuşi „importul” problematicii marginilor de eroare şi al intervalelor de
încredere din domeniul sondajelor sociologice este benefic pentru psihologia
experimentală dacă îl transferăm în estimarea diferenţelor cauzate la nivelul variabilei
dependente de către variaţiile variabilei independente, ca o alternativă la metoda testării
ipotezei de nul.
6.9.1.3 Analiza de varianţă ANOVA

Vom trata separat analiza de varianţă funcţie de tipul de model experimental, (a) cu
grupuri independnente şi (b) cu măsurători repetate.

6.9.1.3.1 ANOVA pentru grupuri independente

Valorificarea completă a datelor generate de un experiment factorial se realizează prin

analiza de varianţă.
Rezultatele acestei metode statistice sunt prezentate într-un tabel standard pe care l-au
adoptat majoritatea programelor statistice pe computer. (Vezi tabelele care urmează, 8 şi
10.)
În coloana intitulată sursa, sunt trecute sursele de variaţie. Aici sunt trecute efectele
principale ale variabilelor, interacţiunile dintre ele şi, sub denumirea de eroare, un factor
care semnifică amploarea efectelor produse de către variabilele necontrolate.
A doua coloană prezintă pentru fiecare dintre sursele menţionate gradele de libertate.
Pentru fiecare variabilă gradele de libertate se calculează scăzând unitatea din numărul
nivelelor, condiţiilor sau modalităţile factorului respectiv. Gradele de libertate a
interacţiunii dintre două variabile se determină prin produsul gradelor de liberate ale
fiecărei variabile. Gradele de libertate pentru factorul eroare rezultă prin scăderea din
numărul de subiecţi participanţi a numărului de condiţii experimentale sau tratamente.
Acest număr, aşa cum am arătat, este egal cu produsul modalităţilor sau nivelelor
factorilor (variabilelor independente).
Într-un plan experimental cu grupuri independente (randomizate) există trei mari surse de
variaţie. Prin sursă de variaţie înţelegem variabile, factori sau condiţii care influenţează
rezultatele experimentului, respectiv, care produc efecte asupra variabilei dependente.
Deşi alocarea subiecţilor la grupurile unui plan experimental şi a grupurilor înseşi la
condiţiile experimentale are loc prin randomizare, diferenţele individuale, atât între
subiecţi la nivelul grupului cât şi diferenţele dintre grupuri, nu pot fi complet estompate.
Aceste diferenţe se constituie în două dintre cele trei surse de variaţie şi anume variaţia
intragrup, pe de o parte şi variaţia intergrupuri, pe de altă parte.
A treia sursă de variaţie o constituie acţiunea cauzativă a variabilei independente.
Modificarea ei, de-a lungul unor niveluri, este de aşteptat să determine variaţii sistematice
în mărimea variabilei dependente. Deci variabila independentă constituie o sursă de
variaţie sistematică, spre deosebire de primele două, subsumate termenului de eroare de
variaţie, care se datorează diferitelor tipuri de diferenţe individuale dintre subiecţi, deci
unor factori întâmplători.
Cercetătorul este interesat să maximizeze variaţia sistematică intergrupuri determinată de
variabila independentă şi să minimizeze cele două tipuri de variaţie întâmplătoare şi
anume variaţiile intragrup şi intergrup.
Semnificaţia statistică a diferenţei între mediile a fiecare două grupuri poate fi controlată
prin testul t, dar atunci când variabila independentă are mai multe niveluri, cărora li s-au
repartizat grupuri diferite de subiecţi, este nevoie să se ia în considerare diferenţele dintre
mai multe grupuri pentru a putea conchide dacă variaţia variabilei independente de-a
lungul nivelelor sale a avut vre-un efect asupra variabilei dependente. În astfel de situaţii
tehnica de inferenţă statistică cea mai potrivită este analiza de varianţă ANOVA.
Analiza de varianţă este un test de inferenţă statistică, numit testul F (de la numele celui
care l-a conceput, statisticianul Ronald Fisher) test focalizat pe sursele de variaţie într-un
experiment pentru a evalua dacă efectul datorat variabilei independente este mai mare
decât acela care e aşteptat ca urmare a erorii de variaţie (Shaugnessey, et.al., op.cit.).
Testul F este un raport între varianţa intergrupuri şi varianţa intragrupuri. Trebuie încă o
dată precizat că variaţia existentă între grupuri însumează variaţia datorată erorii de
eşantionare, pe de o parte şi variaţia sistematică, introdusă de variabila independentă, pe
de altă parte. Ar fi ideal dacă, într-un plan experimental ar putea fi separat efectul
variabilei independente de eroarea de variaţie. Cum acest lucru nu este posibil, Fisher a
imaginat un raport matematic în care eroarea de variaţie apare şi la numărător şi la
numitor, acest fapt facilitând decelarea contribuţiei variabilei independente la varianţa
totală intergrupuri.

F==

Potrivit ipotezei de nul nu există nici o variaţie sistematică între grupuri, respectiv
variabila independentă nu produce nici un efect. Consecinţa logică este aceea că, dacă
ipoteza de nul este adevărată valoarea lui F va fi egală cu unitatea, iar dacă este falsă
raportul va fi supraunitar. Egalitatea numărătorului cu aceea a numitorului, pentru cazul
când ipoteza nulă este adevărată, este doar una ipotetică, deoarece, cel mai adesea,
estimarea erorii de variaţie între grupuri este mai mare decât aceea intragrupuri, acest fapt
datorându-se factorilor întâmplători. Valoarea lui F trebuie să fie suficient de mare astfel
încât, potrivit logicii exprimării lui Shaughnnesey (Shaughnnesey, et. al. op. cit.), dacă
ipoteza de nul este adevărată, probabilitatea lui F să fie mai mică de .05., ceea ce
echivalează cu afirmaţia: Valoarea lui F trebuie să fie suficient de mare astfel încât,
nivelul de probabilitate la care efectul variabilei independente este real să fie de peste 95
%. În aceste situaţii ipoteza de nul este considerată falsă şi se admite ipoteza ştiinţifică,
anume că variaţia variabilei independente de-a lungul condiţiilor experimentale a
determinat o modificare semnificativă din punct de vedere statistic asupra variabilei
dependente, deci a avut un anumit efect.
Amintim că pragurile de probabilitate sunt luate din tabelele Fisher-Student, pe baza
gradelor de libertate şi a valorii lui F. Atunci când testele de inferenţă statistică sunt
efectuate pe computer, programul matematic furnizează un tabel rezumativ, care, printre
altele, prezintă pragul de probabilitate la care valoarea calculată a lui F este statistic
semnificativă.
Iată, în continuare, un tabel în care sunt rezumate rezultatele unui experiment întreprins
de Asch în deceniul şase al secolului trecut în domeniul presiunii spre conformitatea de
grup.
Asch a fost interesat de două aspecte ale acestui fenomen: mai întâi dacă este reală
conformitatea de grup iar în al doilea rând dacă această conformitate creşte odată cu
mărimea grupului.

Surse de variaţie df SS MS F P
Variaţia între grupuri 6 198.98 33.16 27.2 .0001
Variaţia intragrup 63 77.13 1.22
Varianţa totată 69 276.11

Tabelul 8. Rezumatul analizei de varianţă pe datele experimenului

lui Asch. (Sursa: Shaughnessey, et.al., op.cit., p. 252)

Participanţii la experiment trebuiau să identifice, dintr-un grupaj de trei linii, pe aceea

care era egală cu linia etalon. Fiecare subiect a efectuat 18 teste de acest gen. La fiecare
test, alături de participant, la aceeaşi masă, mai era prezent un număr variabil de complici
care dădeau răspunsuri greşite. Numărul de complici a fost variabila independentă care a
avut şapte niveluri: I = 0 complici, II = un complice, III = doi complici… VIII = 7
complici. Subiecţii au fost repartizaţi aleatoriu, în număr egal (câte 10) la aceste niveluri,
formând şapte grupuri independente, realizate prin randomizare. Fiecare Variabila
dependentă a fost reprezentată de numărul de răspunsuri greşite date de subiecţi, care se
lăsau influenţaţi de răspunsurile intenţionat greşite ale complicilor în ciuda relaţiilor
evidente între linia stimul şi linia etalon.
Analiza de varianţă cuprinde două etape:
(1) Analiza generală, de tip omnibuz, care răspunde la întrebarea dacă variabila
independentă a produs vreun efect asupra variabilei dependente; această fază cuprinde o
serie de paşi pentru efectuarea testului statistic F;
(2) Efectuarea de comparaţii analitice, utilizând statistici descriptive, pentru a evidenţia
sursele specifice de variaţie în cadrul experimentului.
(1) Analiza omnibuz. Primul pas în efectuarea testului F îl constituie formularea
problemei la care cercetătorul doreşte să afle un răspuns în următorii termeni generali :
„A avut variabila independentă un efect general asupra variabilei dependente ?”
(Shaughnnesey, et. al. op. cit., p. 252). În această etapă testul F nu se deosebeşte de testul
t decât prin numărul mai mare de grupuri (cel puţin trei) a căror varianţă o evaluează,
altfel focalizarea pe un efect general al variabilei independente este comună ambelor
tehnici. Cu alte cuvinte, în această etapă cercetătorul doreşte să afle dacă s-a întâmplat
ceva ca urmare a manipulării variabilei independente. De aceea această analiză incipientă
a varianţei itergrupuri se numeşte „Testul F de tip omnibus”. Dacă ipoteza nulă este
adevărată atunci mediile performanţelor grupurilor ar trebui să fie egale.
Următorul pas în analiza de varianţă îl constituie efectuarea calculelor pentru
determinarea lui F.

Tabelul rezumativ prezentat anterior conţine rezultatele acestor calcule. Se poate observa
că F are o valoare de 27.2 care este semnificativă pentru un prag de probabilitate de .
0001.
Prin urmare se poate conchide că manipularea variabilei independente de-a lungul celor
şapte nivele a produs un efect statistic semnificativ, ceea ce echivalează cu respingerea
ipotezei de nul potrivit căreia nu a existat nici un efect în afară de acela datorat
întâmplării.
Deşi programul pe computer efectuează toate statisticile descriptive şi inferenţiale, este
instructiv, pentru oricine se interesează de aceste probleme, să parcurgem succint paşii
logici ai efectuării testului F.
a) Determinarea numărătorului raportului F. El este varianţa existentă între grupuri.
Această variaţie cuprinde indistinct atât eroarea de variaţie datorată diferenţelor dintre
subiecţi, diferenţe care nu au putut fi eliminate în totalitate prin randomizare ci doar
egalizate plus variaţia sistematică produsă de manipularea variabilei independente. În
tabelul rezumativ valoarea lui MS de 33.16 exprimă la un loc aceste două tipuri de
varianţă. Se observă că acest număr este trecut pe linia varianţei intergrupuri. El a fost
obţinut împărţind valoarea lui SS, de pe aceeaşi linie, la numărul corespunzător al
gradelor de libertate (degree of freedom - df). În principiu, numărul gradelor de libertate
este dat de diminuarea cu o unitate a numărului indivizilor sau condiţiilor luate în
considerare. În acest caz df = numărul grupurilor – 1 = 7-1 =6.
b) Determinarea numitorului. El este reprezentat de valoarea lui MS din tabel, care, pe
linia corespunzătoare variaţiei intragrup este de 1.22. În adevăr cea mai semnificativă
sursă de variaţie, alta decât variaţia sistematică a variabilei independente care este
aşteptată de experimentator, este aceea dată de deosebirile dintre subiecţii aceluiaşi grup.
În orice experiment creşterea validităţii interne conduce la minimizarea variabilităţii
intragrup şi la maximizarea variabilităţii intergrupuri. Valoarea lui MS de 1.22 a fost
obţinută împărţind valoarea lui SS de 77.13 la numărul gradelor de libertate, adică la 63.
Gradele de libertate sunt, în acest caz, rezultatul înmulţirii numărului de grupuri cu
numărul gradelor de libertate din fiecare grup. Într-un grup fiind 10 subiecţi, df = 10 – 1
= 9. Deci, 7 x 9 = 63.
c) Calculul raportului şi interpretarea lui F.
Deci F =
(2) Analiza detaliată a surselor sistematice de variaţie
Dacă analiza de tip omnibus confirmă că existenţa unui efect al variabilei independente,
în continuare se justifică efectuarea unor comparaţii mai sistematice.
Paşii care trebuie întreprinşi sunt similari celor din analiza omnibus. Experimentatorul
trebuie să răspundă la două întrebări:
a) Există diferenţe privind numărul de erori în situaţia experimentală în care subiectul
este singur şi situaţia când subiectul rezolvă sarcina experimentală în grup?;
b) Are loc o creştere a numărului de erori pe măsură ce creşte mărimea grupului?.
Pentru aceasta vor fi efectuate comparaţii între mediile performanţelor pe diferite
combinaţii ale nivelurilor variabilei independente, astfel: I / (II + III + IV + V + VI + VII)
sau I + II / III + IV + V + VI + VII) sau I + II + III / IV + V + VII.

6.9.1.3.2 ANOVA pentru designuri cu măsurători repetate

În linii generale, se desfăşoară pe baza aceloraşi proceduri utilizate în cazul planurilor cu

grupuri independente.
Pentru a prezenta algoritmul analizei de varianţă, în cazul experimentelor care au
implementat un plan cu măsurători repetate, vom apela la un experiment descris de
Shaughnessey et. al (op. cit.).
Cinci subiecţi au fost implicaţi într-un experiment cu măsurători repetate privind
percepţia timpului. Ipoteza avansată de autori a fost aceea că subiecţii pot discrimina
intervalele de timp de lungimi diferite. Variabila independentă (lungimea intervalelor de
timp) a avut patru valori şi anume, 12, 24, 36, 48 secunde. Fiecare subiect a estimat
fiecare interval de timp de şase ori, deci a primit în total 24 de stimuli. Pentru a
contracara efectele datorate exerciţiului, administrarea stimulilor pentru fiecare subiect s-
a realizat pe baza unui program cu randomizare în blocuri.
Amintim că mărimea unui bloc este egală cu numărul de niveluri ale variabilei
independente, iar numărul de blocuri din componenţa unui program de randomizare este
egal cu produsul dintre mărimea unui bloc şi numărul de aplicări ale fiecărei condiţii per
participant. În experimentul realizat de Shaughnessey et. al. au existat 24 de blocuri care
au fost repartizate subiecţilor prin randomizare.
Primul pas în efectuarea analizei de varianţă a rezultatelor acestui experiment este
rezumarea performanţelor individuale într-un tablou ca cel imediat următor.

Subiecţi Intervale de timp (secunde)

12 24 36 48
N. R. 13 21 30 38
G. P. 10 15 38 35
A. G. 12 23 31 32
F. D. 12 15 22 32
L. C. 16 36 69 60
Media 12.6 22.0 38.0 39.4

Tabelul 9. Datele rezultate din experimentul privind percepţia

timpului. (Adaptare după Schaughnessey, et.al.,
op.cit., p. 292)

Performanţele individuale la fiecare stimul au fost exprimate prin mediana celor şase
scoruri. Pentru un număr mic de măsurători, efectuate pe un singur subiect media, fiind
neconcludentă deoarece este influenţată de eventualele scoruri extreme, este înlocuită cu
mediana, aceasta reprezentând o modalitate mai adecvată de a rezuma statistic
performanţa fiecărui subiect.
Următorul pas constă în a condensa performanţele individuale sub forma mediilor, pe
fiecare condiţie experimentală, deoarece verificarea ipotezei, că subiecţii pot diferenţia
intervalele de timp considerate, presupune controlul statistic al semnificaţiei diferenţelor
între mediile calculate la nivelul fiecărui interval de timp. Aceste medii sunt date în
tabelul anterior.
Programe speciale, realizate pe computer, efectuează atât statisticile descriptive cât şi
cele inferenţiale implicate în analiza de varianţă, şi le fac vizibile pe monitor sau la
imprimantă în forma unor tabele rezumative.

Surse de variaţie Grade

de libertate Suma pătratelor Media pătratelor F P
Subiecţi 4 1553.5 - - -
Intervalle de timp 3 2515.6 838.5 15.6 .0004
Eroarea de variaţie
(Residual)
12
646.9
53.9
Total 19 4716.0

Tabelul 10. Rezumatul analizei de varianţă (Sursa: Shaughnessey,

et. al., op.cit., p. 292)

Interpretarea acestor date presupune cunoaşterea de către psiholog a algoritmului în

virtutea cărora au fost obţinute. O serie de tratate de metodologie şi statistică matematică
prezintă pe larg aceste metode. (Radu, I., op.cit.)
Al treilea pas al analizării rezultatelor acestui experiment îl constituie realizarea analizei
omnibuz. Este vorba de o analiză mai grosieră pentru a se vedea dacă manipularea
variabilei independente a produs vreo variaţie sistematică asupra variabilei dependente.
Cu alte cuvinte ne întrebăm, potrivit ipotezei experimentului, dacă performanţele în
discriminarea diferitelor intervale de timp sunt mai mari de cât cele care s-ar datora doar
întâmplării. Dacă analiza de tip omnibus este statistic semnificativă, atunci este justificată
o analiză mai de detaliu a surselor de variaţie, respectiv a diferenţelor între performanţele
subiecţilor obţinute pe diferitele niveluri (tratamente) ale variabilei independente.
Potrivit ipotezei nule a analizei omnibus, nu există nici o diferenţă între mediile calculate
pe cele patru intervale de timp, adică eventualele diferenţe se datorează şansei.
Pentru aceasta se determină valoarea lui F conform formulei:

F=

Eroarea de variaţie se calculează, scăzând din varianţa totală varianţa produsă de celelalte
două surse de variaţie, respectiv subiecţii şi variabila independentă, adică lungimea
intervalelor de timp.

Eroarea de variaţie = varianţa totală – (variaţia subiecţi + variaţia variabilei independente)

În tabelul rezumativ al analizei de varianţă eroarea de variaţie este trecută în prima

coloană cu denumirea de „ residual” (engl.= rămăşiţă). Trebuie observat că, spre
deosebire de planul cu măsurători repetate, calculul erorii de variaţie nu se mai bazează
pe variaţia intragrup, adică pe diferenţe dintre subiecţii alocaţi unei condiţii
experimentale, deoarece, in cazul măsurătorilor repetate aceste diferenţe, teoretic au fost
eliminate, fiecare subiect fiind comparat cu el însuşi.
Aşa cum am menţionat mai înainte există programe statistice specializate care prezintă
rezultatele analizei de varianţă, efectuată automat, într-un format asemănător tabelului
rezumativ anterior. Datele prezentate în tabel servesc la determinarea lui F pentru
variabila independentă. Valoarea lui F de 15.6 are o probabilitate sub ipoteza de nul de .
0004, cu mult mai mică decât pragul de semnificaţie de .05. Ca urmare ipoteza de nul
poate fi respinsă şi admitem că în mod sistematic diferenţele de estimare a intervalelor de
timp au fost determinate mai degrabă de lungimea intervalelor decât de şansă.
Penultimul pas, cel mai complex, cuprinde comparaţii mult mai detaliate, decât analiza de
tip omnibuz, între media performanţelor pe fiecare interval de timp şi media pe celelalte
intervale pentru a vedea dacă în adevăr odată cu creşterea lungimii intervalelor de timp
are loc o mai bună estimare a acestora.
Ultimul pas nu are o legătură directă cu analiza de varianţă dar o completează în mod
eficace. Este vorba de estimarea mărimii efectelor variabilei independente. Ea se
calculează după formula:
2 =η

2η Unde: - proporţia din varianţa totală care este atribuită variabilei

independente;
SSv.i. - suma pătratelor pentru variabila independentă (vezi tabelul
rezumativ);
SSerror - suma pătratelor pentru eroarea de variaţie.

2 =η = .80

Pe baza valorii obţinute se poate conchide că principala sursă de variaţie în variabila

dependentă, respectiv în estimarea duratei intervalelor de timp, lungimea intervalelor
stimuli deţine procentul cel mai mare în comparaţie cu celelate surse de variaţie.

6.9.1.4 Determinarea mărimii efectelor

Testul semnificaţiei ipotezei de nul se confruntă cu o serie de limitări analizate de A.

Cohen (1985) şi detaliate de Shaughnessey et. al. (1998). Dintre acestea, cea mai gravă
este, se pare, confuzia semnificaţiei statistice a unui rezultat experimental cu semnificaţia
psihologică, practică a acelui rezultat. De exemplu, diferenţa dintre mediile a două
grupuri, femei şi bărbaţi, ambele cu N=1000, poate să fie semnificativă statistic la un
p<0.5, deşi această diferenţă este de doar .06 (5.6-5.5=.06). Acest rezultat nu are o
semnificaţie psihologică şi nici o valoare practică deoarece este neinterpretabil.
Semnificaţia statistică, fie că este vorba de testul t (testul ipotezei de nul) sau de testul F
(analiza de varianţă), este dependentă de mărimea eşantionului.
Se pune problema de a estima corect mărimea reală unui efect cauzat în variabila
dependentă de manipularea variabilei dependente, independent de mărimea eşantionului.
Un astfel de indicator care măsoară mărimea unui astfel de efect (effect size) este
coeficientul d al lui Cohen (Shaughnessey et. al. 1998, p. 424):
d Cohen =

unde:

s=

n1- mărimea grupului 1

n2- marimea grupului 2
S1 - varianţa grupului 1
S2- varianţa grupului 2
N = n1 + n2

Se ştie că, în orice comparaţie statistică mărimea efectului este cu atât mai mare cu cât
varianţa intragrup este mai mică iar varianţa intergrup este mai mare.
Semnificaţia psihologic-experimentală a acestui fapt este următoarea: Cu cât eroarea de
variaţie, datorată diferenţelor individuale dintre subiecţi, este mai mică, cu atât
omogenitatea grupurilor este mai mare. Randomizarea, prin alocarea subiecţilor la
grupurile comparate, şi a grupurilor la condiţiile experimentale, este utilizată în acest
scop fără ca aceasta să elimine complet eroarea de variaţie. Măsura aceste variaţii
intragrup o constituie dispersia. Pe de altă parte efectele cauzate de variabila
independentă asupra variabilei dependente sunt cu atât mai mari cu cât grupurile alocate
nivelurilor variabilei experimentale contrastează puternic în privinţa tratamentelor
aplicate şi sunt foarte asemănătoare în toate celelalte privinţe (eroare de variaţie mică).
Măsura contrastului dintre grupurile comparate o constituie abaterea standard.
Acum, se vede clar în formula coeficientului d că, pentru o aceeaşi diferenţă între medii
(numărătorul), cu cât variabilitatea intragrup este mai mică (numitorul) cu atât mărimea
efectului variabilei independente este mai mare.
Cohen (op. cit.) a clasificat coeficientul d în trei categorii: mic (.20), mediu (egal cu .50)
şi mare (.80) ceea ce echivalează cu trei niveluri ale magnitudinii efectului variabilei
independente.
Acest coeficient completează o serie de insuficienţe ale inferenţei statistice, în special
aceea cauzată de faptul că, pentru un efect slab, doar simpla creştere a mărimii grupurilor
comparate, îl poate face statistic semnificativ, fără însă a reprezenta un fapt ştiinţific real
şi util în verificarea sau în construcţia unei teorii ştiinţifice. Semnificaţia dobândită astfel
rămâne doar rezultatul jocului întâmplării.
Din perspectiva acestei noi proceduri apare clar cât de amăgitoare este inferenţa statistică,
dacă semnificaţia statistică a unui rezultat (diferenţă între medii, corelaţie, grupare de
factori, etc) nu este verificată prin alte tehnici cum sunt cele deja trecute în revistă în
subcapitolul precedent: analiza graficelor, marginea de eroare, intervalele de încredere,
coeficientul lui Cohen, etc.

CAPITOLUL VII CVASIEXPERIMENTUL

7.1 Experiment şi cvasiexperiment

Este o procedură de cercetare în legătură cu care omul de ştiinţă nu are controlul deplin al
tuturor aspectelor. Ne reamintim că, privitor la experimente (true experiments),
semnificaţia controlului este aceea de a limita efectele diverselor ameninţări la adresa
validităţii. Aşa cum am văzut în capitolul cinci, în experimentul de laborator, cercetătorul
controlează modul de recrutare a subiecţilor şi procedurile de desfăşurare a
experimentului. Subiecţii sunt de obicei recrutaţi pe criterii aleatoare deoarece acest
procedeu este singurul care ne permite să presupunem că efectele variabilei independente
pot fi confundate cu efectele altor variabile doar din întâmplare. Pentru testarea ipotezei
că modificările variabilei dependente sunt efectele jocului hazardului se utilizează metoda
ipotezei de nul la care ne-am referit pe larg în § 6.9.1
Experimentul propriu zis (experimentul de laborator) prezintă, faţă de cel invocat cel
puţin avantajul unui control mult mai eficient asupra surselor de variaţie din cadrul
experimentului. Totuşi, o serie de fenomene psihosociale nu pot fi aduse în laborator fără
riscul schematizării şi, prin aceasta, al îndepărtării de realitate. În aceste cazuri sunt
preferate studiile de teren, experimentele naturale.
Shaughnessey et al. (op. cit.) menţionează două raţiuni care justifică utilizarea
cvasiexperimentelor : 1) Testarea, respectiv extinderea validităţii externe a unor concluzii
fundamentate prin cercetări de laborator ; 2) Fundamentarea unor decizii guvernamentale
sau ale altor organisme de a introduce schimbări benefice în viaţa şi activitatea
oamenilor.
Este adevărat că depăşind o serie de inconveniente ale experimentului de laborator, dintre
care cel mai important este slaba sa validitate ecologică, desfăşurarea unor experimente
în condiţii naturale întâmpină alt gen de dificultăţi. Pe scurt acestea sunt : a) Dificultăţi în
obţinerea aprobărilor de la autorităţi ; b) Dificultăţi în recrutarea participanţilor.
Shaughnessey et al (op.cit.) pun problema implicaţiilor frustrante ale repartizării
subiecţilor prin randomizare la condiţiile experimentale, întrucât ei acceptă mai greu
alternativa de a nimeri în grupa celor care, de exemplu, beneficiază de o metodă veche de
predare, comparativ cu una nouă, incitantă sau de a nu primi un tratament psihoterapeutic
cu efecte benefice, în situaţia când pică în grupul de control.
Mc Burney (op.cit.) face recomandarea ca aceste experimente să fie preferate celor
propriu-zise doar atunci când o creştere a validităţii experimentului este mai mare decât
diminuarea controlului care le este specifică.
Comparativ cu experimentele de laborator experimentele de teren se deosebesc prin
următoarele caracteristici:

- Nu urmăresc explicaţii cauzale sau verificarea unor teorii ştiinţifice (cazul

experimentelor de laborator) ci ameliorarea unei stări actuale
- Au un mai mare impact asupra vieţii şi activităţii oamenilor (Vezi experimentele lui
Elton Mayo).
- Dispun de mai slabe posibilităţi de control şi, implicit de o validitate internă mai
scăzută.

7.2 Specificul cvasiexperimentului

Mai este numit experiment ex post facto (Cook, T., D., & Campbell, D. T., 1979). Alţi
autori (Shaughnessey, et.al., op.cit.) tratează cvasiexperimentul în contextul mai larg al
experimentelor de teren (fields experiments).
Prin cvasiexperiment putem denumi toate experimentele unde dintr-o cauză sau alta
controlul cercetătorului este limitat dintr-un motiv sau altul.
Cvasiexperimentul sau experimentul invocat, reprezintă o procedură de cercetare în care
experimentatorul trebuie să selecteze subiecţii pentru diferite condiţii experimentale,
recrutându-i din grupuri preexistente. Planul utilizat în aceste experimente se mai
numeşte plan cu grupuri naturale, iar variabilele independente poartă denumirea de
variabile subiect (Shaughnessey et.al.,2000). Acestea cuprind diferite tipuri de diferenţe
individuale cum sunt cele referitoare la vârstă, sex, sau personalitate (intro’-
extraversiunea, submisia – ascendenţa, etc.). Design-ul cu grupuri naturale este oportun
în situaţii când din cauza unor constrângeri etice nu este posibilă manipularea
experimentală a variabilei independente. Astfel, deşi cercetătorul este interesat de
simptomatica psihopatologică consecutivă consumului de droguri, nu îi trece prin minte
să administreze aceste substanţe, nici chiar subiecţilor voluntari, pentru a înregistra
fenomenologia subiectivă. El însă îşi poate recruta subiecţii dintre pacienţii clinicilor de
dezintoxicare.
Un cvasiexperiment este şi acela când un cercetător nu poate studia efectele schimbării
programului de lucru asupra productivităţii decât atunci când managerii se hotărăsc să
procedeze la aceste schimbări. În experimentele cu variabile invocate asignarea
subiecţilor la condiţiile întâmplătoare nu mai este întâmplătoare. Deja persoanele sunt
selecţionate în vârstnici şi tineri, femei şi bărbaţi, longilini şi picnici, etc. Aceasta
afectează validitatea experimentului.
Totuşi, este nevoie ca eşantionul să fie constituit aleatoriu deoarece numai astfel suntem
îndreptăţiţi să presupunem în ipoteza nulă că rezultatele experimentului s-ar putea datora
hazardului. Prin infirmarea ipotezei de nul este justificat să inferăm că rezultatele
experimentului sunt efectul modificărilor variabilei independente.
Variabilele invocate, de tip subiect, nu sunt manipulate de către experimentator.
Modalităţile sale sunt deja distribuite în mod natural (sexul, vârsta, trăsăturile de
temperament, sănătatea-boala, etc) sau în mod artificial (nivelele de instrucţie,
dependenţa de droguri, comportamentul suicidar, sau devianţa de la norme), iar
cercetătorul nu face altceva decât să ia act de prezenţa lor. De exemplu, categoriile de
persoane de sex masculin şi respectiv feminin preexistă unui experiment care s-ar interesa
de diferenţele dintre sexe la o cutare sau cutare sarcină experimentală. La fel, un
experiment care se interesează de diferenţele de vârstă sau de statut profesional găseşte
grupurile deja existente. În aceste cazuri variabilele independente (adică diferenţele între
grupuri) sunt create fie de natură fie de condiţiile sociale sau de instituţii iar
experimentatorul nu face altceva decât să aleagă acele valori care satisfac nevoile sale de
experimentare.
În experimentul propriu zis cercetătorul manipulează variabilele independente, pe când în
cvasiexperiment acesta observă categoriile de subiecţi preexistente acelei cercetări.
Experimentele cu grupuri naturale sunt cvasiexperimente deoarece sunt mai degrabă
cercetări corelaţionale care se interesează de legăturile statistice care există între diferitele
caracteristici psihocomportamentale şi diferite tipuri de performanţă. Cazul extrem de
cvasiexperiment îl reprezintă cercetarea nonexperimentală unde cercetătorul nu are nici
un control asupra variabilei independente rolul său limitându-se la înregistrarea efectelor
asupra comportamentului.
Am mai menţionat că, in cazul cvasiexperimentelor, variabila independentă se mai
numeşte variabilă invocată. În identificarea corectă a modalităţilor unei variabile invocate
se întâmpină uneori serioase dificultăţi. Astfel, modalităţile pe care le considerăm ca fiind
diferenţiatoare pentru anumite grupuri de indivizi, pot să nu fie aspectele esenţiale care în
mod real diferenţiază grupurile respective. Aşa de pildă utilizând ca variabilă invocată
nivelurile inteligenţei, două grupuri de subiecţi, diferenţiate pe acest criteriu, pot să difere
în mod real şi esenţial în privinţa influenţelor culturale diferite la care ei au fost supuşi
de-a lungul vieţii. Aşa cum remarcă McBurney (op. cit), în cazul variabilelor invocate, o
serie de aspecte diferenţiatoare preexistă şi înseamnă mult mai mult cu privire la ceea ce
diferenţiază două grupuri decât propriile noastre măsurători. Aceasta face să nu ştim
uneori cu precizie dacă modalităţile variabilei invocate sunt cele care determină
diferenţele comportamentale sau acestea din urmă sunt efectul acelor aspecte care
acţionează în surdină şi pe care cercetătorul le-a trecut cu vederea.
Următorul exemplu ne va ajuta să înţelegem mai clar acest fapt. Presupunem că suntem
interesaţi de efectele pe care înaintarea în vârstă le poate avea asupra nivelului de
inteligenţă. Ipoteza va fi verificată pe trei categorii de vârstă: adolescenţi, tineri, adulţi şi
bătrâni. Este totuşi posibil ca diferenţele privind nivelul de inteligenţă să nu se datoreze
deosebirilor de vărstă ci mai degrabă, aşa cum observă critic Anastasi, (op.cit.) referindu-
se la cercetările lui Wechsler, accesului diferit al acestor persoane, care aparţin unor
generaţii diferite, la binefacerile mijlocelor de cultură şi de informare.
Mai trebuie menţionată o serioasă problemă legată de experimentele cu grupuri naturale.
Fiind cercetări de tip corelaţional există tentaţia de a utiliza metoda corelaţiei în
efectuarea de inferenţe cauzale. Ori, aşa cum s-a arătat, o relaţie între două variabile
poate fi considerată cauzală numai dacă sunt satisfăcute simultan aceste trei condiţii
(Cook, Campbell, op.cit.):

Există între ele o relaţie de covariere ;♣

Poate fi demonstrată o relaţie temporară (cauza precede efectul) ;♣
Nu există cauze (respectiv) explicaţii alternative.♣

Aşa cum remarcă Shaughnessey et. al. (op. cit.) principala dificultate a planului bazat pe
grupuri naturale este aceea de a îndeplini condiţia numărul trei, eliminarea cauzelor
alternative. Această condiţie asigură validitatea internă a unui experiment şi este posibilă
doar printr-un riguros control al variabilelor, caracteristică proprie cercetătorului care
intervine activ în experiment şi mai puţin proprie, dacă nu chiar absentă, în cazul naturii.
Principala sursă de eroare a cvasiexperimentelor este că, cercetătorul nu are nici un
control asupra variabilelor invocate. De exemplu variabila sex utilizată într-un
qvasiexperiment. Efectele sale asupra variabilei dependente pot fi uşor confundate cu
efectele altor variabile străine, cum sunt cele care ţin de influenţele mediului social şi
care dau conţinut sex-rolurilor. Acestea sunt variabile cu potenţial de confundare
Mc.Burney (op. cit) ce permit explicaţii alternative ale efectelor studiate.

7.3. Tipuri de cvasiexperiment

7.3.1 Cvasiexperimente cu grupuri neechivalente

Reamintim ca în experimentele propriu zise echivalenţa grupurilor se realizează prin

randomizare sau prin balansare. În cvasiexperimente populaţiile ţintă sunt ele însele
rezultatul unor selecţii implicite (vezi § 4.2.1), deci alocarea subiecţilor la grupurile
comparate nu este aleatoare.
Să luăm exemplul ipotetic al unei cercetări care ar urmări efectele modificării
programului de lucru asupra eficienţei salariaţilor. În acest scop sunt utilizate două uzine,
una experimentală şi alta de control unde nu se introduce nici o modificare a programului
de lucru. Personalul oricărei uzine este rezultatul unui proces se selecţie mai mult sau mai
puţin explicit, la angajare, ca şi pe durata lucrului. Persoanele care nu corespund, cu
timpul pleacă sau sunt înlocuite.
Dacă la sfârşitul perioadei luate în considerare, în uzina experimentală apar schimbări ale
productivităţii muncii, iar la uzina de control nu are loc nici o modificare, putem atribui
aceste schimbări variabilei independente.
Trebuie să observăm că, deoarece cele două grupuri nu sunt constituite pe criteriul
întâmplării, nu suntem îndreptăţiţi să credem că ele au fost echivalente înainte de
manipularea experimentală. Drept consecinţă există şi alte explicaţii alternative cu privire
la schimbările produse în productivitatea muncii. Poate că ele se datorează îmbunătăţirii
managementului de la uzina experimentală în intervalul dintre cele două testări.
Rezultatele cvasiexperimentelor sunt interpretabile numai dacă acestea sunt obţinute prin
manipularea experimentală a condiţiilor. Principial, ele sunt interpretabile dacă în
intervalul dintre cele două testări modificările comportamentale, respectiv performanţele
grupului experimental, sunt net superioare celor ale grupului de control, care ideal ar fi să
rămână constante.
Din păcate, foarte adesea în multe lucrări de licenţă şi nu numai se încearcă identificarea
unor relaţii cauzale cu ajutorul cvasiexperimentelor ale căror posibilităţi sunt modeste în
această privinţă.
Reamintim ceea ce am menţionat, câteva pagini mai înainte, că o relaţie cauzală poate fi
inferată între două variabile numai dacă acestea covariază, dacă variabila „cauza” precedă
efectul şi dacă nu poate fi invocată o explicaţie alternativă pentru datele obţinute, alta
decât aceea rezumată şi anticipată în ipoteza ştiinţifică.

7.3.2 Cvasiexperimentul mixt

Un exemplu de cvasiexperiment cu un design ceva mai complicat îl constituie cercetarea

lui Norman Endler (1977). El a testat ipoteza că starea de anxietate într-o anume situaţie
este rezultatul interacţiunii dintre trăsătura anxietăţii şi încărcătura anxiogenă a situaţiei
respective. Endler (citat de McBurney, op. cit.) a împărţit subiecţii în foarte anxioşi şi
slab anxioşi pe baza unui test adecvat. Apoi, într-o situaţie anxiogenă care era un examen
important la psihologie, le-a determinat subiecţilor ritmul cardiac. După două săptămâni,
într-o situaţie relaxată le-a fost, din nou, determinat pulsul. Experimentul a fost de tip
mixt deoarece a avut o variabilă independentă intersubiect trăsătura anxietăţii şi o
variabilă intrasubiect, încărcătura anxiogenă a situaţiei. În adevăr ipoteza s-a confirmat:
răspunsul la situaţia anxiogenă este efectul interacţiunii dintre variabila situaţie şi
variabila trăsătură. Subiecţii anxioşi tind să devină mai anxioşi în situaţii anxiogene decât
cei cu anxietate mică. Pattern-urile de comportament ale celor două grupuri de subiecţi
(anxioşi, neanxioşi) se apropie în situaţii neanxiogene.
Variabila independentă trăsătură (anxios-neanxios) este simultan o variabilă invocată
pentru că ea este natural distribuită în populaţia generală. De asemenea este o variabilă
subiect pentru că se bazează pe măsurarea unei trăsături a subiecţilor implicaţi în
experiment şi este de tip intrasubiec (beween subject) deoarece comparaţiile se
efectuează între subiecţii care aparţin celor două grupuri. Observăm că această variabilă
este implementată într-un design cu grupuri independente.
Cealaltă variabilă independentă încărcătura anxiogenă a situaţiei (examen – relaxare) este
de tip intrasubiect (within subject) comparaţiile efectuându-se între performanţele
obţinute de fiecare subiect în două momente diferite ale experimentării şi presupune un
design cu măsurători repetate.
Acest experiment este simultan un experiment şi un cvasiexperiment. Este parţial un
experiment deoarece, pe de o parte combină două tipuri de variabile, respectiv două tipuri
de design, prin aceasta sporind şansa unei validităţi interne acceptabile iar pe de altă parte
pentru că experimentatorul a avut un anumit control asupra variabilelor independente.
Deşi invocate, nivelele acestora au fost cu bună ştiinţă „radicalizate” în sensul că subiecţii
cu anxietate moderată la test nu au fost incluşi în experiment. Acelaşi caracter disjunctiv
l-au avut cele două modalităţi ale situaţiei, în care a fost determinat ritmul cardiac, cu
excluderea unei situaţii moderat de anxiogene.

7.3.3 Plan experimental cu linia de regresie discontinuă

Este un model de cvasiexperiment caracterizat prin aceea că un anumit scor la un pretest

este utilizat drept criteriu pentru introducerea unui tratament. Efectul manipulării
condiţiilor este vizibil în discontinuitatea liniei de regresie care exprimă relaţia dintre
pretest şi posttest. Scorul la pretest este un prag de admisibilitate prin care subiecţii sunt
împărţiţi în grup de control şi grup experimental. Dacă manipularea experimentală va
produce efecte, atunci linia de regresie care exprimă relaţia pretest-test pentru cele două
grupuri nu va mai coincide. Va fi vorba de două linii care exprimă două tipuri de relaţii
diferite între cele două variabile.
Iată un exemplu preluat din McBurney (op.cit.):
Decanul unei facultăţi vrea să ştie dacă afişarea listei cu studenţi meritorii la colocviu îi
va stimula să fie şi mai buni la următorul examen. Este vorba de un cvasiexperiment prin
care este cercetat efectul motivant al evidenţierii pe lista celor mai buni studenţi.
Mai întâi se realizează norul de puncte care prezintă relaţia dintre notele la colocviu şi
cele de la examen. Pe un sistem de coordonate se uneşte pentru fiecare student nota la
primul test care este reprezentat pe abscisă cu nota la al doilea test de pe ordonată. Vor
rezulta atâtea puncte câţi subiecţi sunt. Dacă există o anumită corelaţie între cele două
examene punctele vor avea tendinţa să se distribuie în forma unei dâre de fum alungite pe
direcţia bisectoarei sistemului de coordonate. Linia teoretică ce descrie această tendinţă
se numeşte ecuaţie de regresie.
Uneori examinarea norului de puncte poate releva un punct de discontinuitate, de la care
pare să pornească altă linie de regresie, având altă pantă. Acest punct se numeşte prag de
admisibilitate şi separă de fapt două grupuri distincte care sunt caracterizate de coeficienţi
de corelaţie, respectiv de două ecuaţii de regresie diferite.
Cu cât deosebirea dintre pantele celor două linii de regresie este mai mare la sfârşitul
manipulării experimentale cu atât efectul acestei manipulări este mai mare. Modelul
prezintă totuşi unele inconveniente. Deoarece grupurile nu sunt paralele pot exista şi alte
explicaţii la fel de probabile ale efectelor tratamentului la care au fost supuşi studenţii.

7.3.4 Designuri experimentale fără grup de control

Există două tipuri:

a) Modele cu serii de timp întrerupte (interrupted time-series designs)
Sunt o formă sui-generis a dizainurilor cu un singur grup măsurat înainte şi după
tratamentul experimental. Modelul cu serii de timp întrerupte este destinat contracarării
deficienţelor care sunt proprii modelului amintit. Spre dosebire de acesta, modelul cu
serii de timp întrerupte ia în considerare tendinţa datelor experimentale înainte şi după
experiment, tendinţă care este mai concludentă decât operarea cu mediile acestor date.
Modelul seriilor de timp întrerupte este o cercetare în care performanţele aceluiaşi grup
înainte şi după manipularea experimentală sunt comparate după un anumit interval de
timp.
Aceste modele sunt mai degrabă nonexperimentale pentru că cercetătorul nu manipulează
variabilele ci le recoltează din documente oficiale cum sunt anuarele statistice sau
rapoartele unor instituţii cu privire la tendinţa unor fenomene sociale (rata accidentelor
auto datorate consumului de alcool, rata criminalităţii, rata tentativelor suicidare etc.
anterior şi după introducerea anumitor reglementări.
Din punct de vedere teoretic, fiind un experiment de tip invocat, planul bazat pe serii de
timp întrerupte oferă un control slab al variabilelor, rămânând din această cauză
posibilitatea unor ipoteze şi a unor explicaţii alternative la acelea intenţionate de
cercetător. Modalitatea de creştere a validităţii interne a acestor experimente este luarea
în considerare a acestor alternative şi anularea lor, una câte una, pe baza datelor oficiale.
În felul acesta, cu fiecare ipoteză alternativă infirmată, creşte probabilitatea ca tendinţele
post factum ale fenomenului studiat să fie generate de către reglementarea oficială, actul,
normativ considerat a fi tratamentul nonexperimental.
În realitate, sunt cazuri de cvasiexperimente cu serii întrerupte, care reprezintă singura
modalitate de abordare a unui anumit tip de comportament. Aşa cum am subliniat în alt
loc, problema validităţii interne este presantă pentru experimentele de laborator sau
naturale care operează în termeni de cauză efect. Atunci când cvasiexperimentul cu serii
întrerupte are obiective, ca să spunem aşa, corelaţionale, pe primul plan se situează
imperativul operaţionalizării şi măsurării riguroase a conceptelor implementate.
Experimentul evocat in continuare este un bun exemplu pentru cele afirmate anterior.
Sîntion şi Sîntion (1987) evocă o cercetare cu caracter participativ, la bordul unor nave
comerciale, în vederea studierii sindromului nevrotic al curselor lungi şi a corelaţiilor
dintre această entitate cvasinosologică şi o serie de atribute individuale şi de grup.
Designul cercetării este o îmbinare a modelelor cu serii întrerupte, respectiv cu
măsurători repetate. Componentele ipotetice ale comportamentului nevrotiform au fost
măsurate în trei etape distincte ale cercetării : (A) cu trei zile înainte de tratament
( implicarea în voiajul navei) în vederea stabilirii unei linii de bază, respectiv a unui
pattern pretest, asemănător experimentelor cu un singur subiect (vezi capitolul următor) ;
(B) săptamânal, pe durata voiajului ; (C) la o săptămână după încheierea cursei.

Figura 21. Designul cercetării sindromului nevrotic al voiajelor

lungi

Figura 21 prezintă cele trei etape parcurse de cercetare, respectiv măsurarea SN înainte de
voiaj, evoluţia comportamentului nevrotic pe durata voiajului, şi etapa de revenire
datorată întreruperii cursei (tratamentului).
Revenirea criteriilor comportamentale măsurate la valorile pretest constituie un indiciu
înalt probabil al unei legături între comportamentele nevrotice şi condiţiile specifice
voiajului.
b) Plan experimental cu repetarea tratamentului
Este un plan experimental care presupune reluarea condiţiei experimentale în scopul
îmbunătăţiri validităţii interne a experimentului. Este un plan utilizat în experienţele cu
un singur subiect.
Graficul teoretic al unui astfel de experiment, având pe abscisă datele calendaristice ale
testării iar pe ordonată performanţele la testare, ar trebui să prezinte tendinţe similare
între prima şi a doua testare şi între a treia şi a patra, când a fost aplicată condiţia
experimentală. În intervalul dintre a doua şi a treia testare când tratamentul a fost
întrerupt ar trebui ca tendinţa să fie contrară tendinţelor dintre cele două perechi, 1-2 şi 3-
4, tocmai pentru că nu a fost aplicată condiţia experimentală.

CAPITOLUL VIII EXPERIMENTE CU UN SINGUR SUBIECT

8.1 Utilitatea experimentelor cu un singur subiect

Unele experimente efectuate pe un singur subiect mai sunt numite şi studii de caz.
Modelul experimental comun acestor experimente a fost numit de Campbell şi Stanley,
1963) « design OXO ». « O » semnifică observaţiile efectuate înainte şi după tratamentul
notat cu X., termenul de observaţie fiind o denumire generică pentru măsurătorile care se
efectuează înainte şi după parcurgerea de către subiect a condiţiei experimentale.
Deşi prezintă o serie de avantaje, comparativ cu planurile experimentale care implică mai
mulţi subiecţi, modelul experimental aflat în discuţie este astăzi mai puţin utilizat
deoarece el este relevant doar dacă tratamentul determină efecte imediate şi de o
magnitudine care le fac neîndoielnice, evidente prin ele însele. Ori, marea majoritate a
efectelor observate în experimentele psihologice au nevoie să fie confirmate statistic,
datorită amplitudinii lor scăzute.
Există totuşi situaţii când modelul experimental cu un singur subiect este de neînlocuit.
În acest sens evocăm un experiment (citat de Vadum şi Rankin, op.cit.) întreprins de
Howard Shane în 1990 pentru verificarea autenticităţii rezultatelor unei metode care
părea să revoluţioneze comunicarea cu persoanele autiste. Este vorba de aşazisa
comunicare facilitată, procedeu prin care mâna copilului autist era ajutată de facilitator
pentru a tasta la computer gândurile sale.
Această metodă intrase în atenţia Curţii judecătoreşti din New England deoarece, prin
intermediul unei astfel de metode, o fetiţă dintr-o şcoală specială dezvăluise profesorului
său că fusese abuzată sexual de unii membrii ai familiei. Problema care se punea era dacă
nu cumva informaţia fusese supraadăugată de către facilitator, bineînţeles nu în mod voit.

Fiind însărcinat să verifice credibilitatea rezultatelor produse de această metodă Shane a

apelat la un singur subiect, fetiţa care făcuse această şocantă dezvăluire.
Fetiţei i-au fost administrate, prin randomizare, fie imagini pe care le putea vedea şi
facilitatorul comunicării, fie imagini diferite de cele văzute de acesta. Sarcina ei era să
denumească aceste imagini care înfăţişau obiecte comune. Proporţia imaginilor diferite şi
a celor similare cu ale profesorului au fost de 50%.
Rezultatele experimentului au produs rezultate în afara oricăror dubii care nu au nevoie
de a fi confirmate statistic: De fiecare dată când copilul a văzut imagini diferite a fost
tastată denumirea obiectului văzut de facilitator. A fost clar că acesta nu doar ajuta la
exprimarea gândurilor copilului ci introducea pe canalul de comunicare propriile sale
conţinuturi mentale.
Cu toată utilitatea sa, acest design experimental, bazat pe un control riguros al
variabilelor, pare să fi căzut în desuetitudine.
În adevăr, tradiţia cercetărilor psihologice din ultima vreme pune, aşa cum am văzut în
capitolele precedente, un mare accent pe statistici din ce în ce mai complexe. Uneori ele
sunt utilizate într-un mod oarecum gratuit pentru simplu fapt că cei care le întrebuinţează,
le stăpânesc foarte bine.
Totuşi, această extensie este rezultatul unei atitudini fundamentale a cercetătorilor
potrivit căreia un experiment este cu atât mai valid cu cât implică mai mulţi subiecţi. Ori,
aşa cum vom vedea mai departe, statistica nu este decât un mijloc de a controla sursele de
variabilitate, altele decât cele introduse de cercetător prin manipularea condiţiilor
experimentale. Aşa cum am văzut, dincolo de un anumit prag, creşterea eşantionului
experimental aduce cu sine doar nesemnificative creşteri ale preciziei datelor
experimentale. Mai mult, unii autori (Vadum şi Rankin, op.cit.) menţionează posibilitatea
ca unele procedee statistice să mascheze anumite aspecte interesante ale fenomenelor
studiate.
Până prin anii 30 ai secolului trecut, când metodele statistice nu luaseră o asemenea
amploare, marea majoritate a pionierilor cercetării experimentale şi-a bazat studiile pe un
număr redus de subiecţi, unul cel mult doi. Aşa de pildă este cazul lui Fechner care a
dezvoltat tehnicile de determinare a pragurilor senzoriale şi a descoperit legea intensităţii
senzaţiei experimentând cu un singur subiect.
În aceeaşi tradiţie mai trebuie menţionate cercetările lui Ebbinghaus asupra memoriei
care a experimentat pe sine însuşi, ale lui Wilhelm Wundt, cercetările introspecţioniştilor,
gestaltiştilor ş.a.
De asemenea, experimentele efectuate de Watson în domeniul formării fobiei la copii,
sau cele efectuate de Pavlov în domeniul reflexelor condiţionate, s-au focalizat pe un
singur subiect.
Aşa cum remarcă McBurney (op. cit.), cercetătorii raliaţi acestei tradiţii plecau de la
supoziţia că subiecţii, umani sau animale sunt esenţialmente echivalenţi, fiind de ajuns să
studiezi un individ pentru a descifra o regularitate care este proprie speciei căreia acesta îi
aparţine.
De fapt cele două tradiţii se deosebesc după cum concep sursa variabilităţii
comportamentului subiectului sau a subiecţilor de experiment.
Cercetătorii care operează cu un singur subiect cred că cea mai mare parte a variabilităţii
este determinată de situaţie şi în acest scop ei încearcă să o controleze prin efectuarea
unui număr cât mai mare de observaţii, pe acelaşi individ şi prin repetarea de mai multe
ori a experimentului.
Dimpotrivă, ceilalţi, care aplică elaborate tehnici statistice pentru prelucrarea datelor
obţinute pe numeroşi subiecţi, consideră că sursa variabilităţii este intrinsecă. De
exemplu la oameni, variabilitatea este proprie naturii umane şi se exprimă în diferenţe
interindividuale.
După pionieri ai psihologiei diferenţiale (Quetelet, Galton şi mai apoi Pearson)
variabilitatea interindividuală în jurul mediei este expresia eşecului naturii de a realiza
persoana medie ideală.
Problema cercetătorilor ar fi deci aceea de a face deosebirea între variabilitatea creată
prin manipulare experimentală şi aceea care este naturală, acest control fiind posibil pe
cale statistică.
Deşi dominantă în zilele noastre, tradiţia experimentelor care utilizează numeroşi
subiecţi, nu poate fi considerată singura cale justă, chiar dacă, fără o aprofundare
temeinică, am fi tentaţi, cum din păcate se mai întâmplă, să apreciem seriozitatea şi
validitatea unei cercetări, nu intensiv ci extensiv, prin numărul de subiecţi antrenaţi în
experiment.
Skinner, în plină tradiţie de utilizare extensivă a statisticii în psihologia experimentală,
prefera să studieze un animal o mie de ore, decât o mie de indivizi timp de o oră (Mc.
Burney, op.cit.)
Trebuie totuşi menţionat că fiecare din cele două abordări are propriile ei raţiuni. Astfel
cercetarea bazată pe un singur subiect este mai potrivită în domeniul psihofiziologiei şi în
general al caracteristicilor psihice mai intens legate de bagajul ereditar decât în domeniul
proceselor psihice de un mai înalt ordin, unde diversitatea comportamentelor este
expresia şi şansa evoluţiei mecanismelor adaptative. Pe de altă parte, aşa cum remarcă
Vadum şi Rankin (op.cit.) experimentele cu un singur subiect sunt mai potrivite în
abordarea unor fenomene neobişnuite, rare sau în testarea diferitelor forme de tratament.
Prin urmare, fenomenul care urmează a fi cercetat, ghidează el însuşi opţiunea
cercetătorului privind modelul experimental potrivit. Dacă cercetăm, spre exemplu,
pragul absolut al frecvenţei critice de fuziune este suficient un număr redus de subiecţi
umani, cu condiţia ca ei să fie normali iar condiţiile experimentale să fie riguros
controlate. Rezultatele cercetării vor putea fi extinse (validitate externă) şi asupra altor
subiecţi aparţinând aceleiaşi populaţii (de exemplu subiecţii cu vârsta cuprinsă între 45-
50 de ani).
Dimpotrivă dacă ne propunem să studiem procesele de formare a noţiunilor şi în general
a gândirii categoriale la puberi va trebui să studiem un lot reprezentativ de subiecţi din
populaţia ţintă, iar datele vor fi interpretate prin metode statistice cum sunt studiul
corelaţional, analiza factorială sau analiza de varianţă.
Ar mai trebui să adăugăm că cele două abordări nu sunt chiar atât de diferite în substanţa
lor. Ceea ce le unifică este ceea ce unifică de fapt abordările ideografică şi nomotetică.
Allport (1992) propune, în abordarea personalităţii, un echilibru între cele două direcţii
dar observaţia este valabilă pretutindeni în psihologie unde acestea sunt utilizate.
De fapt ambele abordări, deşi din perspective diferite, sunt interesate de mărimea
eşantionului: abordarea bazată pe un singur caz urmăreşte, prin numeroasele observaţii,
să obţină un eşantion cât mai reprezentativ al comportamentului unicului subiect implicat
în experiment. Abordarea experimentală bazată pe numeroşi subiecţi urmăreşte atenuarea
surselor străine de variaţie prin realizarea unui eşantion cât mai reprezentativ al unui
ipotetic subiect mediu. Ambele abordări fac apel la acest subiect, numai că pentru prima
el este întrupat chiar în individul studiat, în timp ce pentru a doua abordare el este locul
de intersecţie al tuturor măsurilor individuale.

8.2 Avantajele experimentelor cu un singur subiect

1. Focalizarea pe performanţa individuală. Interpretarea rezultatelor cercetării în termenii
tendinţelor centrale, acesta fiind cazul experimentelor cu mai mulţi subiecţi, cum este
media aritmetică, poate estompa modul individual în care un subiect a îndeplinit sarcina
experimentală.
2. Focalizarea pe aşa-zisele efectele majore. Spre deosebire de experimentele bazate pe
eşantioane largi de subiecţi care pot evidenţia, graţie procedurilor statistice, efecte foarte
mici, experimentele bazate pe un singur subiect îşi pot atinge scopul numai dacă
cercetătorul se focalizează pe obţinerea unor efecte mari ale variabilei independente.
Acest fapt este posibil prin controlul riguros al surselor de variaţie, reducând la minimum
toate efectele străine care bruiază relaţia dintre variabila independentă şi cea
comportamentală. „Costurile realizării unor standarde înalte de validitate internă sunt mai
reduse decât în cazul experimentelor cu mai mulţi subiecţi. Concret, acest fapt este
posibil, pe de o parte prin controlul riguros al condiţiilor experimentale şi prin creşterea
numărului de observaţii sau prin repetarea de mai multe ori a experimentului.
Faptul că nu numărul subiecţilor hotărăşte validitatea unui experiment îl dovedeşte
următorul exemplu pe care îl redăm după McBurney (op. cit.): Doi cercetători care
abordează acelaşi fenomen, prin aceleaşi două variabile, obţin următoarele rezultate:
primul lucrând cu 10 subiecţi găseşte o corelaţie de .765 la un P=.01; Al doilea testând 50
de subiecţi obţine un coeficient de corelaţie de .361 la P=.01.
Datele care merită mai multă încredere sunt cele obţinute de primul cercetător deoarece
efectele variabilei independente sunt mai mari, acest fapt fiind exprimat de coeficientul
de corelaţie, mai mare de mai bine de două ori, decât al doilea. Un alt argument în
sprijinul acestei opţiuni este că pătratele coeficienţilor de corelaţie, care exprimă în
procente cât anume din varianţa rezultatelor experimentale (modificările variabilei
dependente) este explicabilă prin manipularea variabilei independente, sunt semnificativ
inegale, adică 58.5 pentru primul cercetător şi 13 pentru al doilea.
3. Evitarea dificultăţilor etice şi practice. Cercetarea pe un singur subiect nu ridică
probleme ca acelea implicate de experimentele cu grupuri independente unde subiecţii
din grupul de control nu primesc un tratament care le-ar fi benefic cum ar fi acela de
atenuare a tendinţelor suicidare.
4. Flexibilitatea planului. Experimentatorul are posibilitatea să modifice instrucţiunile sau
întărirea atunci când constată că acestea nu provoacă reacţiile comportamentale aşteptate.
Acest lucru nu este posibil în experimentele pe mai mulţi subiecţi pentru că, efectuând
aceste schimbări în cazul unuia dintre ei, rezultatele nu ar mai fi comparabile.

8.3 Controlul în experimentele cu un singur subiect

Modelul experimental clasic al experimentelor cu un singur subiect este acela

implementat în cercetările condiţionării operante de către Skinner (Berlow şi Hersen,
1984). El este de obicei numit modelul ABAB.
Pentru înţelegerea acestui model experimental apelăm la indici : A1B1A2B2 unde A1
semnifică faza de început prin care se obţine aşazisa line de bază (base line) a
răspunsurilor subiecului în condiţiile în care acesta nu primeşte stimulul, iar B1
desemnează faza de aplicare a tratamentului experimental. Repetarea fazei A, (A1),
semnifică întreruperea tratamentului, pentru a se controla dacă răspunsurile date în faza B
se datorează în adevăr tratamentului. Reluarea Fazei B ,(B1), în ultima etapă ar trebui să
conducă la aceleaşi rezultate ca în B1.
În designurile cu un singur subiect sunt utilizate următoarele strategii de control :

8.3.1 Obţinerea unei tendinţe stabile

Este vorba de o tendinţă constantă, de bază, neîntâmplătoare în comportamentul

subiectului înainte de aplicarea condiţiei experimentale. În cazul experimentelor cu
grupuri independente termenul de comparaţie a efectelor produse de manipularea unei
variabile independente îl constituie fie condiţia subiecţilor, anterioară aplicării
tratamentului, dacă se lucrează cu un singur grup, fie grupul experimental căruia nu i se
aplică tratamentul. Testarea diferenţei dintre cele două grupuri sau dintre starea anterioară
manipulării experimentale şi starea post experiment a aceluiaşi grup de subiecţi se
realizează cu metode statistice adecvate.
În experimentele pe un singur subiect termenul de referinţă pentru starea post experiment
o constituie starea subiectului înainte de a fi parcurs condiţia experimentală. Să
presupunem că într-un experiment vrem să testăm eficacitatea unei metode terapeutice de
diminuare a vulnerabilităţii la stres. Nivelul de stres poate fi evaluat cu un test potrivit.
Dacă am efectua doar o măsurătoare înainte şi alta după tratament, validitatea internă a
experimentului ar putea fi pusă sub semnul întrebării, deoarece o eventuală ameliorare a
condiţiei subiectului postratament ar putea să nu fie efectul tratamentului însuşi, ci
consecinţa altor cauze. Una dintre ele s-ar putea datora faptului ca nivelul de stres
pretratament, luat ca punct de referinţă, să nu fi fost real, deoarece subiectul înregistra de
câtva timp o ameliorare „de la sine”.
Pentru a fi siguri că diferenţa dintre starea de dinainte de tratament şi starea post
tratament este una reală ar trebui să determinăm mai precis, nu printr-o singură
măsurătoare ci prin mai multe, tendinţa stabilă (stable baseline) pretratament a
subiectului. Dacă o astfel de tendinţă a constat într-o creştere a nivelului de stress sau
măcar într-un nivel constant, atunci putem conchide că ameliorarea subiectului se
datorează condiţiei experimentale parcurse.

8.3.2 Întreruperea tratamentului

Această metodă (model ABA) este menită să îmbunătăţească planul precedent, în sensul
că introduce o condiţie suplimentară în vederea creşterii gradului de certitudine că
schimbările comportamentale sunt în adevăr efectul manipulării condiţiei experimentale.
Astfel, la fel ca în exemplul precedent, se determină tendinţa constantă a subiectului
privitoare la variabila dependentă pe care urmează să o modificăm printr-o anumită
manipulare experimentală. Urmează apoi tratamentul experimental. În momentul în care
avem suficiente dovezi despre modificări reale ale comportamentului, pentru a le atribui
cu mai multă certitudine manipulării condiţiei experimentale, tratamentul se întrerupe
temporar. Dacă schimbările la nivelul variabilei dependente se datorează tratamentului
însuşi, atunci comportamentul ar trebui să evolueze după tendinţa anterioară
tratamentului.
Deontologia profesională obligă experimentatorii să continue ameliorarea condiţiei
subiectului prin reluarea tratamentului până la dovada unei tendinţe constante
posttratament. În aceste condiţii putem vorbi de un alt model experimental care va fi
prezentat în continuare.

8.3. 3 Modelul tratamentelor repetate

Repetarea tratamentului după faza de întrerupere are două consecinţe pozitive, una pentru
subiect, care la sfârşitul experimentului are o condiţie mai bună, alta pentru validitatea
internă a experimentului pentru că permite evaluarea efectelor produse de tratament. Este
un model de tip ABAB .
McBurney (op. cit.) evocă un interesant experiment întreprins de Edward Carr şi Jack
McDowell în 1980.
Un băiat de 10 ani contractase într-o anumită împrejurare o dermatită în urma căreia
rămăsese cu obiceiul de a se scărpina până işi producea răni. Cei doi cercetători au
observat copilul în situaţii variate şi au emis ipoteza că, întrucât scărpinatul, aproape
întotdeauna, se declanşa în contexte sociale, acesta funcţiona ca un răspuns operant prin
care copilul câştiga atenţia părinţilor.
În prima parte a experimentului, conform instructajului, părinţii au ignorat scărpinatul
copilului. Faza aceasta nu a putut dura mai mult de trei zile deoarece problema copilului
trebuia rezolvată urgent. În a doua fază, a atenţiei sociale, părinţii îi tot repetau copilului
să termine cu scărpinatul. În etapa finală părinţii au ignorat din nou gesturile copilului.
Autorii au sintetizat rezultatele în două grafice. În primul grafic cele două curbe ale
atenţiei sociale şi ale frecvenţei scărpinatului coincid foarte mult, aceasta fiind o
confirmare a ipotezei că scărpinatul era declanşat de atenţia pe care părinţii o dădeau
acestui comportament. Etapele de ignorare (deci de întrerupere a tratamentului
experimental) au înregistrastrat scăderi dramatice ale scărpinatului şi au contribuit la
creşterea nivelului de certitudine a acestei tendinţe. Într-un al doilea grafic autorii au
prezentat pe abscisă perioadele calendaristice ale experimentului care a durat din iunie
1976 până în iunie 1978. Pe ordonată au prezentat numărul de zgârieturi ca un indicator
al frecvenţei comportamentului incriminat.
Figura 19. Fazele experimentului întreprins de
Edward Carr şi Jack McDowell

Prima fază, aceea a stabilirii unei tendinţe constante, prezintă un nivel al zgârieturilor
care nu va mai fi atins în nici o fază a experimentului.
În faza a doua a tratamentului frecvenţa zgârieturilor scade foarte dramatic. Următoarea
fază, de întrerupere a tratamentului, prezintă o revenire la tendinţa de bază. Ultima fază a
tratamentului a continuat să reducă frecvenţa scărpinatului până la aproape de extincţie.
În faza ulterioară a experimentului s-a obţinut stingerea totală a cestui comportament.

8.3.4 Modificarea unei variabile

pentru a i se determina efectul

În experimentele bazate pe un singur subiect dar în care sunt manipulate cel puţin două
variabile independente este nevoie să se diferenţieze momentele când se acţionează
asupra uneia sau alteia deoarece manipularea lor simultană face imposibilă diferenţierea
efectelor lor. Mai precis, cercetătorul trebuie să ştie dacă modificările în variabila
dependentă, adică în comportamentul subiectului, sunt rezultatul uneia sau alteia dintre
variabile sau reprezintă rezultatul interacţiunii lor. Păstrând şi în acest plan faza de
stabilire a tendinţei de referinţă care precede acţiunea variabilelor independente,
experimentatorul poate alege, din mulţimea secvenţelor posibile a acestei faze conţinând
manipularea separată a fiecărei variabile independente şi a ambelor deodată, acea
succesiune care serveşte cel mai bine scopul experimentului. Acest design este
echivalentul modelului factorial care este utilizat în experimentele pe grupuri de subiecţi
şi poate avea forma A-B-A-B-BC-B-BC, unde A este tendinţa de bază a variabilei
dependente înainte de experiment iar B şi C sunt cele două variabile independente.

8.3.5 Determinarea mai multor tendinţe

(multiple-basecline design)

Spre deosebire de procedurile anterioare modelul cu multiple tendinţe de bază este

destinat situaţiilor în care modificările comportamentale produse în cursul experimentului
sunt foarte stabile sau ireversibile. Tendinţele de bază sunt reprezentate de către o serie
de comportamente pe care subiectul urmează să le înveţe.
Un astfel de model constă în a efectua anumite manipulări experimentale care determină
anumite comportamente pentru a vedea dacă schimbarea comportamentală coincide cu
manipularea asociată. Un astfel de model poate fi exemplificat cu acţiunea dresorului
care determină animalul să înveţe prin condiţionare clasică nu toată succesiunea de
mişcări care intră în componenţa unui anumit comportament ci secvenţe din ce în ce mai
largi, astfel I - I+II – I+II+III ş.a.m.d. În acest caz manipularea experimentală constă în
acordarea întăririi pentru fiecare dintre secvenţele menţionate. În acest mod putem
controla dacă fiecare progres în învăţare este un rezultat al întăririi.

8.3.6 Schimbarea succesivă a criteriului

Constituie o altă modalitate de a verifica dacă schimbările comportamentale sunt

rezultatul manipulării experimentale. Procedura este de asemenea, fazică şi constă în
modificarea de la o etapă la alta a criteriului după care se acordă întărirea. În felul acesta
se poate controla dacă modificarea criteriului de acordare a întăririi a provocat
modificările comportamentale. De exemplu, într-o primă fază întărirea se acordă pentru
un comportament simplu considerat ca tendinţă de bază, deci ca reper pentru progresele
viitoare. În a doua fază întărirea se acordă doar dacă subiectul îndeplineşte o sarcină
imediat următoare în ordinea complexităţii. După ce acest comportament s-a stabilizat se
schimbă din nou criteriu de întărire şi tot aşa mai departe, fiecare etapă precedentă devine
punct de referinţă şi de comparaţie pentru progresele obţinute în faza următoare.
La fialul prezentării designului experimental cu un singur subiect este util să generalizăm
odată cu Vadum şi Rankin (op.cit.) notele sale distictive :

- În ciuda faptului că implică un singur subiect, validitatea sa poate fi îmbunătăţită

substanţial, prin controlul sever al variabilelor şi prin observarea continuă a
comportamentului pe durata administrării unor tratamente diferite.
- Oferă posibilitatea punerii în contrast a comportamentului din faza de tratament cu acela
manifestat de subiect în faza liniei de bază.
- Replicarea experimentului atât pe acelaşi subiect prin reluarea secvenţei iniţiale AB în
forma completă ABAB.

CAPITOLUL IX ETICA CERCETĂRII EXPERIMENTALE

9.1 Tratarea subiecţilor umani

Preocupările pentru etica cercetării sunt consecinţa preocupărilor din ce în ce mai

consistente pentru drepturile omului.
Abuzurile unor cercetători nazişti au relevat, odată cu procesul de la Nürenberg,
necesitatea implicării active a guvernelor în susţinerea cu fonduri a activităţii de
reglementare a practicilor cercetării ştiinţifice. Curtea de la Nürenberg a statuat un număr
de 10 principii, care au alcătuit « Codul Nürenberg ». În baza acestui cod actvitatea unor
medici nazişti a fost considerată crimă împotriva umanităţii.
Ulterior, cele zece pricipii au stat la baza elaborării unor coduri etice, cum este cel
elaborat de Asociaţia Psihologilor din America (Vadum şi Rankin, op.cit.).
În S.U.A, în 1974, sub patronajul Ministerului Sănătăţii şi Educaţiei, a luat fiinţă Comisia
Naţională pentru protecţia persoanelor care în calitate de subiecţi participă la cercetări
biomedicale şi psihologice. Această comisie a elaborat aşanumitul raport Belmont,
rezultatul a patru ani de analize asupra principalelor coduri de etică a cercetării ştiinţifice,
raport care stipulează trei valori fundamentale ale cercetărilor efectuate pe subiecţi umani
: respectul participanţilor la cercetare, beneficiul lor sau protejarea stării de bine şi buna
credinţă faţă de subiecţi.
În acelaşi an, şi în strânsă legătură cu acest raport, APA a elaborat „Codul de etică al
activităţilor de cercetare” (Etics Code of Research Activities). El reprezintă consensul
membrilor APA privitor la ceea ce se considera practici acceptabile. Din acest document
McBurney (op.cit.) citează o serie de principii pe care le grupează astfel:

9.1.1 Decizia de a realiza un experiment ştiinţific

Hotărârea de a întreprinde o cercetare ştiinţifică trebuie să fie• animată pe dorinţa

psihologului de a contribui la dezvoltarea psihologiei ştiinţifice şi a stării de bine a fiinţei
umane.
Psihologul desfăşoară experimentul• cu respect faţă de subiecţi, preocupat fiind de
demnitatea şi starea lor de bine.
Cercetătorul are obligaţia de a aprecia dacă investigaţia sa• este acceptabilă d.p.d.v. etic,
şi de a se îngriji să fie respectate drepturile subiecţilor umani participanţi la experiment.
Responsabilitatea privind tratamentul etic al participanţilor la experiment este
individuală. Cu toate acestea multe instituţii au comitete care supervizeză activitatea de
cercetare.
Studenţii au voie să întreprindă cercetări doar sub egida facultăţii care este subiect de
sancţiuni profesionale.•

9.1.2 Consimţamântul avizat

Principiul respectului menţionat în raportul Belmont (cap.6.) implică recrutarea

subiecţilor umani numai cu consimţământul lor, dat în condiţiile cunoaşterii a tot ceea ce
implică această participare. Conform Codului etic al cercetării elaborat de APA
„ cercetătorul nu va ascunde niciodată participanţilor la cercetare aspectele semnificative
care le-ar putea influenţa voinţa lor de a participa, cum ar fi riscurile fizice, disconfortul
sau experienţe emoţionale neplăcute” (Vadum şi Rankin, 1998).
Este bine ca participanţii la experiment să semneze un consimţământ, înainte de
participarea la experiment.
Un formular potrivit ar trebui să conţină următoarele rubrici:
o Identificarea cercetătorului;
o Explicarea succintă a scopului cercetării;
o Rugămintea de a participa, cu menţionarea dreptului subiectului de a se retrage oricând
consideră necesar;
o Prezentarea metodei de cercetare. Durata cercetării;
o Explicarea modului în care va fi păstrată confidenţialitatea rezultatelor cu precizarea
dreptului participantului de a-şi retrage datele la sfârşitul cercetării;
o Explicarea riscurilor la care se expune prin participarea la experiment;
o Descrierea beneficiilor subiectului de pe urma participării;
o Informaţii despre persoana de contact de la care subiectul va primi informaţii privitoare
la drepturile sale în cazul că a suferit prejudicii;
o Indicaţia de a păstra copia consimţământului.

Investigatorul informează participanţii în legătură atât cu toate aspectele care ar putea

influenţa decizia de participare la experiment cât şi cu cele pe care le semnalează
subiecţii. Atunci când unele aspecte nu pot fi dezvăluite deoarece s-ar periclita validitatea
experimentului, cade în sarcina cercetătorului să protejeze starea de bine şi demnitatea
subiectului. De obicei, scopul adevărat al experimentului în astfel de situaţii este mascat
printr-o anumită poveste. Ulterior la discuţia finală (debriefing) scopul experimentului va
fi făcut cunoscut.
Pentru copii se cere acordul părinţilor sau tutorilor.
În general psihologia experimentală nu poate renunţa la mascarea scopului multor
cercetări, care altfel nici nu ar putea fi abordate, cu condiţia să informeze subiecţii,
imediat după ce experimentul a avut loc în legătură cu scopul adevărat al acestuia.
Trebuie evitate situaţiile experimentale în care subiecţii primind informaţii negative
despre performanţele lor ar putea prejudicia imaginea lor despre sine.
Cercetătorul trebuie să respecte dreptul subiectului de a refuza să participe sau de a se
retrage din experiment. El trebuie să fie atent ca nu cumva acceptarea de a participa să fie
determinată de poziţia sa de putere în raport cu subiecţii.

9.1.3 Protejara stării de bine a subiecţilor

Când există unele consecinţe indezirabile ale experimentului pentru participanţi

cercetătorul are obligaţia de a detecta, îndepărta sau corecta aceste consecinţe inclusiv
acelea care apar mult mai târziu.
O astfel de consecinţă poate fi sentimentul de frustrare resimţit de componenţii grupului
de control care, anticipând un anumit sprijin, află ulterior că nu li s-a administrat condiţia
experimentală. În aceeaşi situaţie se poate afla cercetătorul atunci când, utilizând subiecţi
cu potenţial suicidar ca subiecţi de control, nu le administrează condiţia experimentală
care ar putea atenua această predispoziţie.
Utilizarea drogurilor pe subiecţi umani nu este permisă decât în clinici, spitale sau în
laborator unde se poate asigura un control eficient şi o protecţie desăvârşită a sănătăţii
subiecţilor.
Studenţilor nu le este permisă folosirea acestor substanţe cum sunt alcoolul, sau
stupefiantele.

9.1.4 Confidenţialitatea

Informaţiile obţinute despre participanţi în cursul experimentului sunt confidenţiale dacă

anterior nu s-a convenit altfel. Când există posibilitatea ca alte persoane să aibă acces la
aceste date, această posibilitate împreună cu strategia de asigurare a confidenţialităţii va
fi explicată participanţilor ca parte integrantă a procedurilor de obţinere a
consimţământului avizat de participare la experiment.
Probleme serioase de confidenţialitate apar atunci când în cercetare sunt implicate
persoane din rândul delicvenţilor. Psihologul nu este protejat de lege, aşa cum este cazul
medicului sau avocatului, în păstrarea confidenţialităţii informaţiilor obţinute de la
această categorie de participanţi la experiment.

9.1.5 Respectarea demnităţii

Există în psihologia experimentală două atitudini fundamentale faţă de contribuţia

participanţilor la experimente. Prima, tributară concepţiei tradiţionale care separă tranşant
experimentatorul observator de subiectul observat, consideră că rolul subiectului nu
diferă de acela al pacientului care furnizează o probă biologică pentru examenul de
laborator. Comportamentul participantului la experiment este obiect de studiu pentru
investigator.
A doua poziţie este de sorginte umanistă şi susţine că subiectul este un partener activ la
experiment, acesta trebuind să participe chiar la proiectarea experimentului şi la
controlarea anumitor aspecte ale experimentului. O astfel de atitudine poate creşte nivelul
de cooperare a subiectului dar poate conduce deopotrivă la slăbirea validităţii acestuia.
McBurney (op.cit.) consideră că perspectiva umanistă este foarte populară printre
parapsihologi şi se materializează în experimente ale căror date sunt neinterpretabile.
Recunoaşte totuşi că trebuie reţinute din orientarea umanistă câteva principii, şi anume
tratarea participanţilor cu respect, protejarea sentimentului lor de demnitate,
conştientizarea de către experimentator că subiecţii fac realmente un serviciu ştiinţei.

9.1.6 Convorbirea finală

Ideea de libertate faţă de coerciţie este strâns legată de aceea a dreptului la intimitate ca
unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Această idee a câştigat tot mai mult teren
în ultimul secol.
Preocupat să respecte dreptul la intimitate al subiecţilor săi, cercetătorul se confruntă cu
imperativul de a acorda cel puţin tot atâta importanţă intereselor societăţii care pot evolua
într-un sens opus, acela de a acumula în scop de autoreglare cunoştinţe care pot fi
obţinute tocmai prin violarea intimităţii indivizilor săi.
Claritatea înţelegerii între cercetător şi participanţii la experimentul său este esenţială şi
constituie pentru el o preocupare constantă. Acesta trebuie să respecte toate obligaţiile
asumate prevăzute în contract.
Cercetătorul trebuie să ia toate măsurile pentru a împiedica prejudicierea fizică sau
mentală a persoanelor care participă la experiment. El trebuie să îi informeze dacă există
riscul vreunui prejudiciu şi să obţină consensul înainte de a începe experimentul. Dacă
experimentul implică riscuri majore acesta va fi evitat. Totuşi, majoritatea situaţiilor
experimentale implică un anumit stress datorită caracterului lor de noutate pentru subiect.
Cercetătorul are obligaţia de a lua toate măsurile pentru diminuarea acestuia.
Debriefing-ul reprezintă deconspirarea de către experimentator a scopului adevărat al
experimentului în vederea creşterii gradului de informare al subiecţilor si al împiedicării
producerii oicărui prejudiciu, ca urmare a mascării scopului adevărat al cercetării.
Debriefing-ul este folosit de către cercetător pentru a evalua gradul de mascare a sensului
rezultatelor experimentale. Unii subiecţi pot accepta cu greu că au fost înşelaţi şi ca
urmare pot adopta rolul de “subiecti buni”.
Pe de alta parte ei pot conştientiza într-un grad diferit mascarea intenţiilor cercetării
datorită modului în care sunt chestionaţi. Mult mai multe şanse sunt ca subiectul să
conştientizeze mai bine mascarea scopului cercetării dacă nu este întrebat direct dacă are
ceva de întrebat ci dacă este invitat să evoce ce anume i s-a părut fals în explicaţiile
preliminare date de experimentator cu privire la adevăratul scop al experimentului.
La finalul experimentului discuţia finală cu subiectul ţinteşte următoarele scopuri:
Obţinerea unor informaţii preţioase despre modul în care a intuit scopul experimentului
pentru a evalua corect influenţele efectelor exercitate de caracteristicile solicitate :

1. Atenţionarea subiectului să nu divulge celorlalţi participanţi informaţii legate de

sarcina experimentală (de exemplu, într-un experiment mnezic, ce cuvinte a trebuit să
memoreze?).
2. Corectarea unor informaţii date în mod eronat pentru a masca scopul adevărat al
cercetării sau destinaţia anumitor teste.
3. Creşterea beneficiului pe care un subiect îl poate avea în calitatea sa de participant la
cercetare. Cercetătorul îi poate transmite o serie de cunoştinţe care au rezultat din
cercetare care să îmbunătăţească nivelul de înţelegere al problematicii abordate în
experiment.

9.2 Etica experimentării pe animale

McBurney (op.cit.) observă că tradiţia iudeo-creştină a perpetuat credinţa că omul este

stăpân peste toate creaturile care îi sunt date de divinitate spre a se folosi de ele. Cât timp
această concepţie a dominat în ştiinţa experimentală, nu au existat probleme privind
utilizarea animalelor în experimente chiar când acestea le afectau integritatea sau
sănătatea. Ultimele decenii ale secolului trecut au generat o nouă optică potrivit căreia
animalele au propriile drepturi şi ca urmare nu ar trebui folosite în experimente care le
afectează într-un fel sau altul sănătatea sau starea de bine.
Ca urmare, animalele au fost înlocuite cu anumite organe sau ţesuturi prelevate de la
acestea. Totuşi, acest lucru nu este posibil întotdeauna, mai ales în psihologie unde
obiectul experimentelor îl constituie comportamentul animalului în integralitatea sa
O serie de organisme neguvernamentale pentru protecţia animalelor au limitat utilizarea
acestora în experimente. De asemenea unele instituţii de învăţământ şi cercetare au
constituite organisme care controlează modul în care sunt ţinute animalele de experiment
şi care supervizează această practică. Au fost adoptate, în unele ţări documente care
reglementează experimentarea pe animale. Ca exemplu, poate fi citat „Ghidul pentru
îngrijirea şi utilizarea animalelor de laborator ( Guide for the Care and Use of Laboratory
Animals) adoptat în 1978 de către Ministerul Sănătăţii (The Department of Health and
Human Services) din S.U.A. Acest document stabileşte norme de hrană, de curăţenie, de
microclimat şi de îngrijire medicală pentru animale, inclusiv utilizarea de anestezice când
condiţia experimentală produce durere, precum şi dimensiunile cuştilor în care acestea
sunt păstrate.
În 1985 a fost elaborat “Actul privind protecţia animalelor” document cu putere de lege
care reglementează experimentele pe animale. El însărcinează o serie de organisme
guvernamentale să avizeze şi să controleze cercetările pe animale.
Iată câteva din reglementările conţinute în aceată reglementare, pe care le reproducem
după Vadum şi Rankin (op.cit., p. 177).

- „ Psihologii care întreprind cercetări pe animale le vor trata pe acestea cu omenie

(humaneley)”.
- „ Psihologii trebuie să facă tot ce este posibil pentru a diminua discomfortul, boala şi
suferinţa animalelor utilizate ca subiecţi de experimentare”
- „ Procedura de a supune animalele la suferinţă, stres sau privaţiuni va fi utilizată numai
când nu se poate altfel şi când se justifică prin consecinţele ştiinţifice, educaţionale sau
aplicative.”

În comunitatea ştiinţifică s-a adoptat, astfel, principiul că disconfortul animalelor utilizate

ca subiecţi de experiment este justificat doar dacă există un beneficiu ştiinţific. Procedând
astfel, experimentatorul are obligaţia să se îngrijească de sănătatea şi confortul acestora,
având în vedere condiţiile deosebite de hrană şi microclimat pe care le impune
supravieţuirea anumitor specii.