ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

NOTE DE CURS

Conf. univ. dr. A. POPA

 TEMATICA CURSULUI
DE ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

1. CURSUL INTRODUCTIV:
• obiectul si problematica cursului de Istoria Relatilor
Internationale;
• Importanta disciplinei, raporturi cu alte stiinte socio-politice ;
• Importanţa dimensiunii istorice a Relatilor Internationale;

2. Aparitia primelor structuri statale si geneza relatiilor politice

internationale in antichitate
• Spatiul economic, politic si cultural greco-roman, element
de reper in istoria raporturilor politice internationale
contemporane
• Grecia si orasul stat
• Imperiul Roman

3. Evolutia ideilor politice si a relatiilor dintre state intre disparitia

Imperiului Roman de Apus si descoperirea Lumii Noi
• Crestinismul, factor dinamic in cadrul relatiilor politice din
Evul Mediu
• Caracteristica raporturilor intretinute de europeni cu Lumea
Noua, cauze si consecinte

4. CONSTITUIREA SISTEMULUI INTERNATIONAL MODERN

• Războiul de treizeci de ani (1618-1648) şi Pacea din Westfalia
• Concluziile revolutieilor burgheze
• Sistemul european in epoca moderna

• Aparitia primelor doctrine politice in relatile internationale-

principiul balance of power, doctrina Monroe, politica de
splendida izolare practicata de Anglia secolului al XIX-lea
sau preocuparile Sfintei Aliante in directia mentinerii status-
quo-lui politic international

5. Dinamica raporturilor internationale in perioada contemporana

• Cauzele si consecintele formarii aliantelor militare si politice,
declansarea Marelui Razboi, impactul Conferintei de pace de
la Paris din 1919 asupra relatiilor interbelice
• Esecul politicii Societatii Natiunilor in preintampinarea
izbucnirii celui de al doilea razboi mondial
• Divizarea Europei in sfere de influenta, inceputurile
razboiului rece, bipolaritatea sistemului politic mondial in
relatiile internationale (capitalism versus comunism, rolul
miscarii de nealiniere)
• Prabusirea lagarului comunist si noua ordine mondiala,
(impactul globalizarii asupra relatiilor internationale)
 BIBLIOGRAFIE

1. Manual de relatii internationale, Coordonatori A. Miroiu, R.-S.

Ungureanu, Editura Polirom, Iasi, 2006.
2. Manual de stiinta politica, Coordonatori R. E. Goodin, H-D.
Klingemann, Editura Polirom, Iasi, 2005.
3. Mingst, A. Karen, Essentials of international relations,3rd ed.,
W.W.Norton &Company, New York-London, 2004.

4. Barbulescu, P., Closca I., Repere de cronologie internationala 1914-

1945, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.
5. Bernstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4, Editura
Institutul European, Iasi, 1998 .
6. Ciachir N., Istoria relatiilor internationale de la Pacea Westfalica
(1648) pana in contemporaneitate ( 1947), Editura Oscar Print, Bucuresti,
1998.
7. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relatiilor internationale, vol. I-II,
Editura Stiintelor Sociale si Politice, Bucuresti, 2006.
8. Fontaine A., Istoria razboiului rece, vol. 1-2, Editura Militara,
Bucuresti, 1992.
9. Kissinger, Henri, Diplomatia, Editura All, Bucuresti, 1998.
10. Loth Wilfried , Impartirea lumii. Istoria razboiului rece 1941-1955 ,
Ed.Saeculum, Bucuresti, 1997.
11. Milza, Pierre, Serge Bernstein, Istoria sec. XX, vol. I-II-III, Editura
All, Bucuresti, 1998.
12. Sergio Romano - 50 de ani de istorie mondiala - Fundatia Culturala
Romana, Bucuresti, 1999.
13. Romania in relatiile internationale, coord. L. Boicu, V. Cristian, Gh.
Platon, Editura Junimea, Iasi, 1980.
14. Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul razboi mondial, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995
 CURS INTRODUCTIV

1.Obiectul şi problematica cursului de Istoria Relatilor

Internationale;

2.Importanta disciplinei, raporturi cu alte stiinte socio-politice

1. „Istoria Relaţiilor Internaţionale” a fost confundată cu istoria

diplomaţiei, definita ca „ stiinţa sau arta negocierilor”, sau „ ştiinţa
raporturilor internaţionale”1. Aceasta din urma cuprinde întregul sistem
de interese care iau naştere din raporturile între naţiuni, scopul sau
principal fiind menţinerea păcii şi bunei armonii între state.2
Confuzia este determinată numai de folosirea titlurilor generice de
„ istoria diplomaţiei” sau „ Istoria diplomatică” la un mare număr de
lucrări care tratează evoluţia raporturilor dintre state.
Se inţelege de la sine că raporturile politice internaţionale au jucat
un rol de prima însemnătate în transformările suferite de societatea
umană, iar ponderea a aparţinut acelor mari puteri cărora propria lor forţă
şi împrejurările le-au îngăduit să se impună. Aşa se explica de ce
studierea istoriei relaţiilor internaţionale s-a redus, vreme îndelungată,
la înfăţişarea confruntărilor diplomatice şi militare dintre marile puteri,
ceea ce ducea în mod necesar la un anumit schematism, care nu permitea
nuanţările atât de necesare conturării cât mai apropiate de realitate a
„tabloului istoric”. Acest mod de concepere a suferit şi continuă să sufere
modificări vizibile.
• Pe de o parte s-a extins aria geografică a investigaţiei,
proba cea mai elocventă sub acest raport fiind tendinţa de
abandonare a Europocentrismului.
• Pe de altă parte s-a trecut tot mai evident de la analiza
aproape exclusivă a relaţiilor diplomatico-militare

1
Martens Charles, Le Guide Diplomatique, I.Leipzig, 1866
2
Garden Guillaume-Laurent, Histoire generale des traits de paix, depuisla paix de Westphalie, I, Paris
f.a., p.LXXXII
 interstatale la investigarea multilaterală a raporturilor
dintre diferitele comunităţi, a „raporturilor profunde” care
le determină.
Istoria relaţiilor internaţionale studiază apariţia şi dezvoltarea
marilor probleme internaţionale. Ea nu se limitează numai la o
expunere cronologică a evenimentelor importante ale istoriei omenirii,
ci analizează cauzele psihologice, pune în lumină interesele multiple şi
interacţiunile ascunse.
Instrumentul principal de înfăptuire a relaţiilor internaţionale
este diplomaţia3, alcătuită din ansamblul de mijloace şi activităţi
specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe4.
Dezvoltarea diplomaţiei a fost marcată de trei faze: Prima şi cea
mai lungă a fost perioada ambasadelor temporare (solemne) proprie
antichităţii şi evului mediu. Suveranii îşi trimiteau ambasadorii la o curte
străină cu prilejul încheierii unui tratat de pace sau alianţă, sau pentru
omagierea unui eveniment important (naştere, căsătorie, încoronare etc.).
Faza a doua, cea a ambasadelor permanente în state străine,
conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic central a
apărut spre sfârşitul evului mediu şi caracterizează epoca modernă şi
contemporană. Permanentizarea ambasadelor a asigurat continuitatea
relaţiilor diplomatice.
Faza a treia, a congreselor şi conferiţelor diplomatice este produsul
epocii moderne si este considerată ca cea mai proprie modalitate de
înlăturare a stărilor de conflict politic şi armat dintre state5

3
Mircea Maliţa, Diplomaţia, Bucureşti 1970 , p.9
4
Chazelle Jacques, La diplomatie, Paris 1968, p.9
5
vezi N. Ciachir, Istoria relatiilor internationale de la Pacea Westfalica (1648) pana in
contemporaneitate ( 1947), Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998, p.8-12: Ambasadele permanente s-au
născut dintr-un ansamblu de circumstanţe dintre care cele mai semnificative sunt urmatoarele:
înlocuirea statului dezagregat şi a acţiunii de ierarhizare politică din Europa evului mediu prin
centralizarea puterii (alcătuirea marilor monarhii moderne Franţa, Spania, Anglia, la mijlocul secolului
XV); ofensiva turcilor în Orient; marile războaie ale Occidentului (războiul de o sută de ani, războiul
„celor două roze”, războaiele italiene5.
Mai repede decât marile monarhii europene, statele italiene, datorită gradului mai înalt de
dezvoltare al forţelor de produţie, dar si din cauza fărâmiţării politice au simţit nevoia asigurării unui
echilibru în peninsulă prin exploatarea interselor divergente si convergente şi acordarea de concesii
reciproce. Aceşti factori au fost puşi în valoare cu ajutorul diplomaţiei şi în mod necesar au apărut
instituţii şi modele noi în sensul modern al cuvântului. Consecinţa politică a fost sistemul creat prin
pacea de la Lodi (1454) semnată e către Florenţa, Neapole, Roma, Milano şi Veneţia, care a asigurat
echilibrul dintre principalele state italiene şi a garantat pacea şi independenţa Italiei pentru aproape
jumătate de secol5. Dar statele italiene nu dispuneau de forţe suficiente care să le asigure integritatea şi
independenţa în condiţiile în care monarhiile vecine, tot mai consolidate şi centralizate îşi aţintiseră
privirile asupra lor. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui echilibru politic mai larg, cu alte
cuvinte organizarea Europei în mare, cum era organizată Italia în mic. De aici necesitatea ambasadelor
permanente, care prin intermediul agenţilor să spioneze intenţiile tuturor şi la momentul potrivit să
paralizeze pe cale diplomatică tendinţele de supremaţie ale statelor puternice şi ambiţioase.
Diplomaţia organizată în adevăratul sens al cuvântului a apărut atunci când papalitatea a
devenit o forţă politică în Europa. Interesele Romei pontificate în statele creştine au fost susţinute de
timpuriu de reprezentanţi (nunţii ) sau agenţi.
 Începutul făcut de diplomaţia pontificată în direcţia ambasadelor permanente a fost amplificat
cu mijloace superioare de republica Veneţia. Sub influenţa Romei şi din contactul cu Imperiul bizantin,
de la care a împrumutat structura şi metodele diplomaţiei, Veneţia şi-a organizat temeinic diplomaţia.
Marile interese comerciale au obligat Veneţia să strângă relaţiile diplomatice cu statele străine,
ca să-şi asigure o reprezentare şi o apărare continuă. Pentru a-şi atinge pe deplin scopul, aceste
ambasade au fost investite cu caracter permanent.
Organizarea diplomaţiei veneţiene s-a făcut prin legi şi decrete foarte severe. Legea interzicea
ambasadorilor să aibă vreo proprietate în ţara în care erau acreditaţi. Graţie unei alte legi, votată în
decembrie 1268, istoria dispune astăzi de celebrele „relazioni” (rapoarte) şi „dispacci” (depeşe) ale
ambasadorilor veneţieni, martori oculari, inteligenţi şi pătrunzători, buni politicieni şi scriitori. Aceştia
erau obligaţi ca în termen de 15 zile de la întoarcerea în patrie să prezinte un raport complet senatului
despre misiunea lor şi despre situaţia ţării respective ( din punct de vedere geografic, etnografic,
compoziţia şi moravurile curţii, situaţia economică, financiară şi politică, legăturile cu alte state etc.).
Legea a rămas în vigoare până la dispariţia republicii în 1797 şi cu toate că mai multe incendii au
distrus o parte din arhivele Veneţiei, există culegeri de rapoarte amănunţite de la 1492 până la 1797 şi
de depeşe între 1554-1797, după care se poate scrie astăzi foarte bine o istorie a Europei în secolele
XVI-XVII în viziunea ambasadorilor veneţieni.
Ca şi celelalte state italiene, Veneţia, a folosit pe scară largă cifrul diplomatic, destul de uşor
de dezlegat la început, dar tot mai sigur pe măsură ce arta cifrării s-a perfecţionat. Atât instrucţiunile
cât şi depeşele erau cifrate, de acest lucru ocupându-se persoane speciale, iar codul se afla în păstrarea
„Consiliului celor zece”.
Exemplul curţii pontificale, care avea reprezentanţi în toate statele catolice, al Veneţiei,
reprezentată în toate regiunile unde avea interese comerciale a fost urmat în curând de Milano şi
Florenţa. Crearea, de către ducele Milanului, Francesco Sforza, a unei misiuni permanente la Genova,
în 1455, imitată cinci ani mai târziu, de Savoia şi apoi de toate statele italiene, a marcat sub aparenţa
unei simple perfecţionări tehnice, o etapă decisivă în istoria şi concepţia diplomaţiei.
Franţa a adoptat sistemul ambasadelor permanente în vremea lui Ludovic al-XII-lea (1499-
1515). Acesta ca să înlăture suspiciunile cu care erau înconjuraţi ambasadorii a inventat o teorie
potrivit căreia suveranul care avea cât mai mulţi reprezentanţi ai altor state la curtea sa se bucura de o
faima deosebită. Graţie acestei ficţiuni instituţia ambasadei a fost privită cu mai multă bunăvoinţă şi
astfel a putut să se generalizeze.
Diplomaţia franceză a fost serios organizată după modelul italian de Francisc I. Influentă şi
subtilă ea a contribuit din plin la realizarea unei politici externe vast concepute şi ferm executate.
Franţa şi-a trimis ambasadorii în Suedia, Danemarca, Statele germane, Polonia şi ceea ce creştinătatea
n-a putut concepe, la Constatinopol. O reţea întinsă de agenţi secreţi furniza regelui informaţiile de care
avea nevoie.
La 1 ianuarie 1589 Henric al III-lea a înmănunchiat pentru prima oară afacerile străine în
mâinile unui singur secretar de stat, în persoana lui Louis Revol. Această reglementare n-a rezolvat
situaţia în mod definitiv, afacerile externe fiind, după un timp, din nou împărţite între diverşi secretari.
Sesizând gravele inconveniente care rezultau din această împărţire Richelieu a prezentat lui Ludovic al
XIII-lea un proiect „de punere a tuturor afacerilor străine într-o singură mână”. Ordonanţa din 11
martie 1626 a încredinţat afacerile străine primului secretar de stat numit special în acest scop,
Phelypeau d’Herbault.
Începând cu Richelieu, influenţa diplomaţiei franceze va creşte mereu ajungând în timpul lui
Ludovic al XIV-lea predominantă şi universală. Richelieu a fost primul om de stat care a acordat
diplomaţiei importanţa pe care o merita. Principiile pe care le-a elaborat în acest domeniu, după care s-
a călăuzit şi pe care le-a transmis urmaşilor în aşa fel incât să le aibă totdeauna în vedere pot fi
rezumate în şase puncte principale:
a) interesele statului sunt mai presus de orice „opinii şi prejudecăţi sentimentale, doctrinare
sau ideologice”;
b) politica oricărui guvern „nu poate fi încununată de succes dacă nu se bucură de sprijinul
opiniei publice naţionale”;
c) echilibrul politic dintre marile puteri este singura modalitate de asigurare a liniştii şi a
siguranţei statelor europene;
d) tratativele diplomatice trebuie să constituie o activitate permanentă; ele nu sunt rezultatul
unui fapt întâmplător, ci un act conştient, care nu trebuie întrerupt nici pe timp de pace, nici pe timp de
război; negocierile înseamnă mai mult decât reglementarea unor chestiuni litigioase ele sunt un mijloc
de informare;
 O alta acceptiune data termenului de Istoria Relatiilor
Internationale este aceea de „ ramura a domeniului Relatiilor
internationale”6, care studiaza exclusiv istoria relatiilor de putere
dintre actorii internationali inca de la formarea sistemului
international si pana in zilele noastre7.
Teoreticieni ai domeniului precum George Modelski concep
evolutia sistemului international ca o succesiune de cicluri purtand
numele marilor puteri dominante, „puterilor-hegemon”, care şi-au impus
dominatia asupra mărilor, a celor mai însemnate rute comerciale sau
puncte strategice de pe glob. El vorbea despre
1. Ciclul portughez ( din 1497 , de la expeditia
lui Vasco da Gama până in 1580 cand
Spania cucereste Portugalia)
2. Ciclul olandez, 1580-1713 ( pacea de la
Utecht)
3. Ciclul britanic I, pâna la războiul de
independenta al SUA
4. Ciclul britanic II, de la Congresul de la
Viena (1815) până la sfârşitul primului
război mondial
5. Ciclul american care incepe in 1918 şi este
in desfăşurare.

Enciclopedia Britanică defineşte “Istoria relatiilor internationale”ca

fiind disciplina academică ce studiază relaţiile dintre state , dintre state si
organizaţii internaţionale, dintre acestea si unele entităţi non
guvernamentale. Sunt subliniate legăturile disciplinei cu alte stiinţe
sociale şi umanistice precum istoria, ştiinţele politice, psihologia,
economia, geografia, sociologia, dreptul, filosofia.

e) tratatul (de pace, de alianţă, economic etc.) trebuie încheiat cu maximă responsabilitate şi
odată încheiat trebuie respectat cu stricteţe; „el trebuie să cuprindă stipulaţii precise, care să excludă
orice subterfugii sau interpretări ulterioare, care pot crea stări de tensiune”;
f) „ambasadorul nu trebuie să nesocotească instrucţiunile, căci riscă să compromită bunele
intenţii ale suveranului său”.
Principiile lui Richelieu – ca de altfel întreaga politică externă iniţiată de acesta – au fost aplicate în
continuare, dacă nu cu aceeaşi strălucire, cu siguranţă cu aceeaşi tenacitate şi cu mai multă şiretenie de
Mazarin.
6
Alaturi de Teoria Relatiilor internationale, Drept International, Analiza de politica externa, si
Economie Politica Internationala
7
A. Miroiu, Evolutia sistemului international pana la 1914, in Manual de relatii internationale, coord.
A. Miroiu, R.-S. Ungureanu, Editura Polirom, Iasi, 2006, p. 15.
 Importanţa dimensiunii istorice a RELATIILOR
INTERNATIONALE

Studentii Facultaţii de Relatii Internationale şi Studii Europene

trebuie sa inteleaga evenimentele si din perspectivă istorică si să le poată
corela cu tendintele conturate in trecut. Teoreticienii recunosc ca,
conceptele de baza in domeniu - statul, natiunea, suveranitatea, puterea,
balanta puterii- s-au dezvoltat si au luat forma in urma unor circumstante
istorice. Oamenii politici cauta in trecut precedente si asemanari pentru a
ghida deciziile contemporane.
In cea mai mare parte sistemul international contemporan mosteneste
idei si mecanisme ce-şi au originea în civilizatiile europene din partile
central vestice.
Si alte civilizatii importante au prosperat in alte pati ale lumii.
India si China au avut civilatii extensive si vibrante cu mult inaintea
evenimentelor istorice prezentate. Dar accentul european este justificat pe
baza faptului ca relatiile internationale contemporane in ambele sale
ipostaze, teoretică si practică,sunt inradacinate mai ales in experienta
europeană. In acest capitol vom aborda mai intai perioada de dinaintea
anului 1648 (un moment de răscruce pentru sistemul relatiilor
internationale), apoi lumea de dupa 1648, apoi Europa secolului XIX si
apoi marea tranzitie din secolul XX.
Scopul acestei incursiuni istorice este de a urmari anumite
tendinte importante sesizabile de-a lungul timpului: aparitia statului si
notiunea de suveranitatea, dezvoltarea sistemului international, si
schimbarile din cadrul distributiei puterii dintre unele state cheie. Aceste
tendinte au un impact direct asupra teoriei si practicii relatiilor
internationale de astazi.

LUMEA DE DINAINTEA SISTEMULUI « WESTPHALIAN »

Multi teoreticieni ai relatiilor internationale dateaza sistemul

contemporan din 1648 - anul tratatului din WESTPHALIA de la sfarsitul
razboiului de 30 de ani. Acest tratat punea capat conducerii de catre
autoritatea religioasa in Europa si consacra triumful autoritatilor
seculare. Impreuna cu acesta a aparut si principiul ce a furnizat
fundamentul relatiilor internationale inca de atunci: notiunea de
integritate teritoriala a statelor care deveneau egale si legali participanti
suverani intr-un sistem international.
GRECIA SI ORASUL - STAT
Sistemul clasic de oras stat al Greciei furnizeaza unul dintre
antecedentele pentru noua ordine « westfaliană ».Grecii organizati in
orase state independente au fost in culmea puterilor lor in jurul anului 400
cand au inceput sa se lanseze in politici clasice ale puterii, asa cum le-a
catalogat Thucydides in Istoria razboiului Peloponesiac. In timp ce
armatele grandioaselor orase-state de luptau, statul a continuat relatiile
internationale. Acest mediu a reprezentat baza puternicei traditii
filozofice a lui Platon si Aristotel. In acest aranjament orasele-state,
fiecare fiind o unitate independenta, au intretinut relatii pasnice intre ele
in timp ce aspirau la putere. A fost acesta un percursor al sistemului de
stat modern.

IMPERIUL ROMAN

Orasele state ale Greciei au fost in cele din urma incorporate in

Imperiul Roman(50-400) Imperiul Roman a servit ca precursor unui
sistem politic mai dezvoltat. Liderii sai au impus ordine si unitate cu forta
intr-o expansiune geografica de amploare, acoperind cea mai mare parte a
Europei partile mediteraneene ale Asiei, Orientul Mijlociu, si Africa de
nord. Cucerind un teritoriu vast si diverse popoare conducatorii Romei
erau preocupati să mentină variatele unitati- triburi, regate si state-in sfera
lor de influenta si sa se asigure ca granitele fluide ale imperiului raman in
siguranta fata de neamurile migratoare din partea nordica si estica ce le
ravneau. Intr-adevar de la experienta romana vine si cuvantul imperiu
provenind de la cuvantul latin imperium. Conducătorii au impus diferite
forme de guvernare de la proconsulii romani pana la administratorii
locali, impunând limba latina pana in capetele indepartate ale imperiului.
Ei au acordat cetatenie oamenilor liberi din tinuturi indepartate ale
imperiului, in acelasi timp le acorda conducatorilor locali o autonomie
considerabila pentru a-si organiza singuri domeniul.
Filozofii romani au adus o contributie teoretica esentiala la
filosofia imperiului dar si a viitoarelor teorii ale relatiilor internationale.
In special Marcus Tullius Cicero (163-43 î.e.n. ) a oferit un mecanism
pentru unitatea diferitelor parti ale imperiului. El a propus ca oamenii ar
trebui sa fie uniti printr-o lege intre natiuni aplicabila umanitatii ca si
intreg. Cicero a oferit conducatorilor romani mai mult sfaturi practice: a
precizat necesitatea mentinerii securitatii statului prin extinderea
resurselor si granitelor, asigurand in acelasi timp stabilitatea interna.
Insusi Imperiul Roman si teoreticienii pe care i-a avut au oferit fundatia
pentru o entitate geografica mai mare unde membrii sai in timp ce isi
pastrau identitatile erau uniti prin centralizarea puterii.
 Atunci cand Imperiul Roman s-a dezintegrat in secolul al V-lea,
puterea si autoritatea au devenit descentralizate in Europa dar au inflorit
alte forme de interactiuni – calatoria, comertul si comunicatiile nu numai
printre cei de elita dar si printre grupurile de comercianti si cetatenii de
rand. In jurul anului 1000 trei civilizatii au luat nastere din ruinele Romei.
Prima a fost civilizatia araba ce a avut cea mai mare expansiune
geografica intinzandu-se din Orientul mijlociu si Persia cuprinzand Africa
de nord pana la Peninsula Iberica. Unita sub dominatia politica si
religioasa ale califatului Islamic, limba araba, si realizarile avansate din
matematica si tehnica, civilizatia araba a fost o forta puternica. Cel de-al
doilea a fost Imperiul Bizantin fiind mai apropiat de miezul vechiului
Imperiu Roman in Constantinopol si unit de crestinism. Al treilea a fost
restul Europei unde in lipsa Imperiului Roman, autoritatea centrala lipsea,
limbile si culturile au proliferat si retelele de comunicare si transport
dezvoltate de romani au inceput sa dispara.
O mare parte din Europa de Vest a devenit principalitati feudale,
controlate de lorzi si strans legate de « seniori feudali» care aveau
autoritatea de a mari taxele si de a exercita autoritate legala. Lorzii
detineau controlul asupra vasalilor care munceau pentru feudali pentru a-
şi asigura dreptul de a-si munci pamanturile si protectie. Feudalismul, ce
a dat controlul in maini private, a fost raspunsul la noua situaţie.. Puterea
si autoritatea erau situate la diferite nivele.
Institutia predominanta in Europa medievala era biserica, practic
celelalte institutii erau de origine si practica locala. Deci autoritatea era
centrata ori in Roma ori in « feudul » local. Chiar si arhiepiscopii
detineau o putere independenta locala in ciuda gradului lor fata de
biserica.Viata economica era intensa la nivel local.
Spre sfarsitul secolului al VIII-lea lea monopolul bisericii asupra
puterii a fost pusa la incercare de catre Carol cel Mare sau Charlemagne
(742-814) căruia i s-a oferit şansa de a uni vestul Europei in numele
crestinismului, Papa numindu-l imparatul Sfantului Imperiu Roman. In
schimb,Carol i-a oferit Papei protectie. Lupta dintre autoritatile religioase
si cele seculare si dezbaterea asupra carei autoritati ar trebui sa conduca
va continua pentru sute de ani. Dante Alighieri (1265-1321) spunea in
‘Monarhia’ ca ar trebui sa existe o stricta separare intre biserica si viata
politica. Aceasta p[roblema nu a fost rezolvata decat peste 300 de ani de
Tratatul din Westphalia.
Chiar si Sfantul Imperiu Roman in sine a fost o institutie seculara
slaba ,asa cum spune o afirmaţie celebra spunea : « nu a fost prea sfant,
prea roman sau prea imperiu ».Totusi succesori ai lu Chalemagne au
oferit o alternativa seculara redusa biserricii. Contradictia se
mentinea :dorinta din partea bisericii pentru universalism versus
rivalitatea mediavala a micilor state si diverse autoritati. Aceste mici
unitati neconectate intre ele ce dispersau populatia aveau ca scop
prevenirea infaptuirii autoritatii guvernamentale centrale.
Cu toate ca dezbaterea intelectuala nu fusese inca rezolvata dupa
anul 1000 tendintele seculare au inceput sa submineze atat
descentralizarea feudalismului cat si universalizarea crestinismului.
Activitatile comerciale s-au dezvolatat in zone geografice mai mari,in
timp ce comerciantii faceau schimburi in jurul unor rute de transport mult
mai sigure.Toate formele de comunicare s-au imbunatatit.Tehnologie
noua cum ar fi morile de apa si vant nu numai ca facea viata de zi cu zi
mai buna dar si ofereau infrastucturile de baza pentru a ajuta economia
agrara. Municipalitatile, cum ar fi revigoratele orasele-state din nordul
Italiei Genova, Venetia, Milano, Florenţa au stabilit relatii de comert,
chiar dandu-si acordul de a urmari unele acorduri diplomatice pentru a
facilita activitatile comerciale. Aceste practici comerciale-punerea
bazelor cu personal permanent, trimiterea de consuli speciali pentru a
rezolva disputele comerciale si trimiterea de mesaje diplomatice pe retele
confidentiale-au fost precursoarele imediate ale practicilor diplomatice
contemporane
Schimbarile economice si tehnologice au condus la schimbari
fundamentale in relatiile sociale. Intai a aparut un nou grup de indivizi-a
carui interes si pozitie s-au extins imediat.Acest grup a castigat mai multa
experienta cosmopolitana infara brateleor si invataturilor bisericii, care
stapanea fioros educatia pana in acel moment.Amembrii individuali si-au
dezvoltat interese noi in arta filozofie si istorie acumuland o bogatie
economica considerenta in timp.Ei credeau in ei insisi devenind
individualii si umanistii Renasterii.in al doilea rand scriitorii si ceilalti
indivizi au redescoperit literatura clasica si istorie gasind sustinere
intelectuala si revelatie in gandirea greaceasca si cea romana.
Filozoful italian Niccolo Machiavelli(1469-1527)mai mult ca
oricare alt scriitor a ilustrat schimbarile ce au avut loc intre lumea
medievala a bisericii si cea a institutiilor seculare.In ‘Printul ‘Machiavelli
a elucidatcalitatea ca un lider trebuie sa mentina putereasi securitatea in
stat.Realizand ca visul de unitate in crestinism nu se poate realiza(si era si
probabil nedorit)Machiavelli i-a chemat pe lideri sa isi exprime propriile
lor dorinte si interese politice.El a sustinut ca daca nu exista o moralitate
universalapentru ai ghida conducatorii trebuie sa actioneze in beneficiul
statului lor fara sa dea socoteala unor reguli morale.Ranchiuna dintrre
religia timpurilor medievale si umanismului Renasterii a fost deci retrasa.
Dorinta de a mari interactiunile economice cat mai mult ,cuplate
cu inventiile tehnologice ceea ce a facut explorarea oceanului mai in
siguranta a alimentat o perioada a expansiunii teritoriale ale
europei.Indivizi din Spania si Italia au fost printre primii dintre acesti
aventurieri-Christofor Columb navigand spre Lumea Noua in 1492,
Cortez spre Mexic in1519, Francisco Pizzaro spre Anzi in 1533. In timpul
acestei ere a explorarilor civilizaţia europeana s-a raspandit în zone
indepartate. Pentru unii teoreticieni aceste evenimente-incorporarea
gradata acestor arii in capitalismul economic al lumii si in sistemul
capitalist al lumii-a dat nastere relatiilor internationale contemporane.
In 1500 si 1600 in timp ce exploratorii se mutau in Noua
Lume, vechiul continent european ramenea in flux. In cateva locuri cheie
cum ar fi Franta, Anglia , Aragon si Castilia in Spania feudalismul era
inlocuit de o monarhie centralizata in crestere. Miscarea de centralizare
nu a ramas necontestata :multimile afectate de taxele impuse de statele in
dezvoltare s-au revoltat si razvratit. Monarhii noi aveau nevoie de taxe
pentru a forma armate şi s-au folosit de armatele pe care le detineau
pentru a-si mari puterea in stat si pentru a castiga cat mai mult teritoriu.
Alte parti ale Europei erau loc de confruntare in controversa putere
seculara versus cea religioasa, si crestinismul a fost ravasit de
confruntarea directiei catolice si a celei protestante. În 1648 aceasta
controversa se indrepta spre rezolvare.

CONSTITUIREA SISTEMULUI INTERNATIONAL MODERN

Aparitia statelor moderne, nationale, in Europa, în secolul al XV-

lea – al XVI-lea şi transformarea lor in actori importanti ai sistemului
internaţional i-a determinat pe unii istorici sa afirme ca „sistemul
internaţional modern apare şi se dezvoltă în Europa, ca o creatie a statelor
europene” 8. Marile descoperiri geografice au facut ca modelul de
organizare european să fie raspândit in întreaga lume.

1. Războiul de treizeci de ani (1618-1648) şi Pacea din Westfalia

În prima jumătate a secolului al XVII-lea întreaga energie a

diplomaţiei europene a fost absorbită de un conflict care a depăşit, prin
durata şi ororile sale, tot ceea ce Europa medievală cunoscuse până atunci
şi anume Războiul de treizeci de ani (1618-1648). Acest conflict – unic
prin lungimea lui, schimbarea frecventă a scenei şi a mobilurilor sale – a
fost una din ultimele manifestări ale unei crize mult mai ample: trecerea
în Europa occidentală şi centrală de la timpurile medievale, la timpurile
moderne9. Păstrând ceva din caracterul brutal al războaielor religioase din
secolul precedent, Războiul de treizeci de ani prezintă totodată şi multe
din trăsăturile marilor războaie care au zguduit Europa în epoca modernă.
Pornit dintr-un eveniment local şi religios ( insurecţia boemienilor
8
Ibidem, p. 18.
9
Livet George, La guerre de trente ans, Paris, 1972, p. 5
împotriva casei de Austria ), el a devenit prin caracterul si amploarea sa
un război european. Majoritatea statelor erau angajate aparent in doua
tabere confesionale:
• catolică, condusa de habsburgi, care incercau sa edifice
monarhia universala catolică visată şi de Carol Quintul si
Filip al II-lea
• şi protestantă, condusă de Franţa căreia în a doua jumătate a
secolului i se alătură şi Anglia şi Provinciile Unite.
Planului habsburgilor, francezii i+au opus „ Marele proiect” care
prevedea alcatuirea unor alianţe pentru distrugerea puterii continentale a
Habsburgilor si realizarea unei noi împărţiri a Europei.
Întreaga Europă a fost afectată de război iar Transilvania a
participat alături de puterile protestante.

PACEA DIN WESTFALIA (1648)

Războiul a implicat atât forţele militare cât şi pe cele diplomatice

ale statelor angajate.
Un tratat de pace preliminar, incheiat la Hamburg, in 1641, este
urmat de ani de tratative care vor conduce la incheierea la 24 octombrie
1648 a tratatului de la Munster, dintre Franta şi împăratul Habsburg şi a
Tratatului de la Osnabruck din 6 august 1648 dintre Suedia si Împărat.
Cele două tratate avand aceleaşi cauze sunt considerate unul şi acelaşi si
au rămas in istorie sub numele de Tratatul de pace din Westfalia.
Cuprinzând trei categorii de clauze ( teritoriale, politice şi
religioase), pacea din Westfalia anunţa intrarea vieţii internaţionale
intr+o nouă etapă, a echilibrului european, dominată de principii care se
vor menţine până la apariţia Ligii Naţiunilor. N. Ciachir afirma că „ tot la
Westfalia a apărut şi un nou principiu de drept, dreptul popoarelor, bazat
pe conştiinta liberă şi egalitatea tuturor statelor europene de a-şi constitui
un statut internaţional de asigurare a drepturilor statale”, pacea westfalica
fiind numită de aceea şi „ cod al naţiunilor”10.
Importanţa acestui tratat e dată „de un set de caracteristici ale
sistemului international şi ale actorilor acestuia pe care a reuşit să le
impună”11:
1. tratatul impune statul ca singur actor legal al sistemului
internaţional, actorii infrastatali ( ordinele cavalereşti etc.) ca şi
cei substatali ( nobilii, oraşele libere etc.) nu mai puteau semna
tratate

10
N. Ciachir, op.cit., p. 21.
11
A. Miroiu, op. cit., p. 19.
 2. atributul principal al statelor, „ suveranitatea”, dreptul de a-şi
defini propriile interese şi a promova o politică externă proprie a
fost elementul ce a modelat sistemul internaţional creat
3. suveranitatea devenea prin trataul din Westfalia sursă a egalităţii
statelor in sistem
4. „balanţa de putere” este acceptată ca instrument al relaţiilor
internaţionale pentru menţinerea păcii dar şi impiedicarea
impunerii hegemoniei uneia dintre marile puteri
5. apare problema legitimităţii internaţionale in legătură cu
suveranitatea teritorială
6. un set de reguli voluntar acceptate de statele membre ale
sistemului internaţional va sta la baza dreptului internaţional ce
va reglementa relatiile sistemului
7. diplomatia era recunoscută ca instrument al relaţiilor
internaţionale pt rezolvarea paşnică a conflictelor de interese

Tratatul din Westphalia a format un grup de state ce a dominat

lumea pana la inceputul secolului al 19 lea : Austria, Rusia, Prusia,
Anglia, Franta si Provinciile Unite (zona care acum a deveni Olanda si
Belgia). Cei din vest, Anglia Franta si Provinciile Unite, au trecut printr-o
perioada de renastere economica capitalistă in timp ce cei din est, Prusia
si Rusia, au revenit la practici feudale. In vest firmele private erau
incurajate. Statele si-au imbunatatit infrastructura pentru a facilita
comertul si au aparut banci si firme de comert prospere. In contrast
partea estica nu prezenta nici o schimnbare din punct de vedere
economic. Totusi in ambele regiuni statele absolutiste dominau : cu
Ludovic al-XIV-lea, 1638-1715, la conducerea Frantei, Petru cel Mare
1672-1725 conducand in Rusia si Frederick al-II-lea 1712-1786 in Prusia.
Pana la la sfarsitul secolului al XVIII-lea politica europeana a fost
caracterizata prin rivalitati multiple si aliante schimbatoare. Aceste
rivalitati se regaseau si in regiunile din afara Europei unde statele se
luptau pentru putere, mai ales Marea Britanie si Franta, in Nordul
Americii.
Cel mai important teoretician al acelor timpuri a fost economistul
scotian Adam Smith 1723-1790. In Cercetare asupra naturii si cauzelelor
bunastarii natiunilor’ el a mentionat ca notiunea de piata ar trebui sa se
aplice tutururor ordinelor sociale. Indivizilor-muncitorilor ,patronilor,
investitorilor, consumatorilor-ar trebui sa li se permita sa-si urmeze
propriile interese neafectati de reglulamentele statului. Cu grupuri de
indivizi ce-si urmareau propriile interese eficienta economiei creste si mai
multe bunuri si servicii sunt produse si apoi consumate. Nivelul de
bunastare, de bogatie al statului si cel al sistemului international infloresc
asemanator.Ceea ce face ca sistemul sa mearga este asa-zisa-mana
invizibila a pietii, cand indivizii isi urmaresc propriile lor interese
rationale sistemul opereaza cu mai putin efort. Explicatia lui Smith despre
felul in care unitatile concurente fac sa mearga capitalismul pentru a
asigura vitalitate economica a avut un efect profund asupra politicilor
economice si deciziilor politice ale statelor. Dar si alte idei ale acelei
perioade vor schimba dramatic guvernarea in secolele XIX, XX si XXI.

Perioada 1648- 1713 a fost o perioada caracterizată prin

„preponderenţa continentală a Franţei si lupta marilor puteri pentru
asigurarea echilibrului de forţe”12
In a doua jumătate a secolului al XVII-lea, in Europa s-u conturat
patru noduriprincipale de contradicţii13:
• în vest, Franţa şi Spania, Olanda, Anglia, Austria etc.
• In nord-est Suedia care încerca să-şi impună supremaţia în
bazinul baltic
• În centrul şi sud-estul Europei rivalitatea austro-turcă intra
într-o fază decisivă
• Pentru supremaţie navală se confruntau Anglia şi Olanda

Războiul de succesiune la tronul Spaniei, în care au fost angrenate

puterile din Europa apuseană şi centrală a extins conflictul şi la teritoriile
de peste mări, iar tratatele de la Utrecht şi Rastadt, prin prevederile
inscrise, au avut urmări importante asupra relaţiilor internaţionale ale
secolului al XVIII-lea. Pentru politica internatională a secolului apare un
element nou , in contextul actiunii principiului echilibrului de forţe, in
sensul ca Europa cunoaste acum nu atat influenţa Austriei şi a Franţei ci
şi afirmarea tot mai puternică a Marii Britanii, Rusiei şi Prusiei în timp ce
Spania, Suedia şi Imperiul Otoman intră in declin vizibil.
Pacea de la Utrecht din 1713 recunostea balanţa puterii ca
instrument al relatiilor internaţionale, formula „politica de putere” a
statelor sistemului internaţional şi impunea „principiul nonintervenţiei „
în problemele de politică internă ale unui stat.

Doua revolutii au marcat evenimentele secolului al-XVIII-lea : Revolutia

Americana 1776 impotriva stăpânirii britanice si cea Franceza 1789
impotriva conducerii absolutiste. Ambele revolutii au fost produsul unei
gandirii iluministe dar si al teoriilor de natura sociala. In timpul
Iluminismului ganditorii concepeau indivizii ca fiind rationali, capabili de
a intelege legile ce ii guverneaza si de a munci pentru a-si imbunatati
situatia in societate.

12
Ibidem, p. 23.
13
bidem, p. 24.
 CONCLUZIILE REVOLUTIEI BURGHEZE :PRINCIPIILE DE
BAZA
Doua principii de baza au reiesit dupa revolutiile americana si
franceza Prima a fost aceea ca conducerea absolutista este subiectul
limitarilor impuse de om.In ‘Tratat de guvernare’ filozoful John Locke
1632-1704 a atacat puterea absoluta si notiunea de drept divin al regilor.
Locke a specificat ca statul este un instrument benefic creat de om pentru
a-si proteja si promova drepturile naturale, viata, libertatea, proprietatea si
interesele proprii.Oamenii au intrat de buna voie in aceasta intelegere. Ei
au hotarat sa numeasca un guvern ce va proteja drepturile naturale ale
tuturor. Ideea argumentului lui Locke este ca politica, puterea, in cele din
urma sta in mainile poporului el fiind cel ce detine puterea politica, nu
un lider sau un monarh.
Cel de-al doilea concept de baza care a reiesit in acea perioada este
ca nationalismul prin care masele isi regaseau trecutul, limba, obiceiurile
si practicile este o latura naturala a statului. Nationalismul impinge
oamenii sa participe activ in procesul politic. Spre exemplu in timpul
Revolutiei Franceze a fost facut un apel patriotic catre mase sa isi apere
natiunea si noile idealuri. Aceste doua principii s-au nascut din revolutiile
americana si franceza pentru a furniza fundatia pentru politica in secolele
XIX si XX.

Revolutia franceză de la 1789 a avut importante consecinte la

nivelui sistemului internaţional. Ea a schimbat sistemul din unul
absolutist in unul naţional şi popular, legitimitatea conducatorilor fiind
socotită cea care vine de la popor , ea incetand să mai fie una divină sau
ereditară.
Politica de putere a statelor incetează a mai fi una a monarhului.
Victoria alianţei organizată impotiva lui Napoleon este urmată de
Congresul de la Viena din 1815. Pentru prima data in istorie se face aici
disticţia între puterile majore şi puterile monore. Congresul a reusit a
stabili o conexiune directă intre capacitatea militară a unui actor şi
ansamblul intereselor sale la un moment dat.
Aici s-au stabilit cateva repere ale sistemului international care
aveau să devină reguli de funcţionare ale acestuia14.
Primul dintre acestea l-a constituit însuşi principiul balanţei de
putere care, din principiu teoretic al relaţiilor internaţionale se
pertmanentizează şi devine o instituţie a relatiilor internationale asupra
cărora consimt toate marile puteri. Această regulă de bază a functionării
sistemului internaţional va fi urmată in mod planificat şi deliberat.

14
bidem, p. 26.
 SISTEMULUI EUROPEAN SI PACEA EPOCA
MODRNA

Dupa infrangerea lui Napoleon in 1815 si stabilirea pacii prin

Congresul de la Viena, cele cinci puteri ale Europei -Austria, Marea
Britanie, Franta, Prusia si Rusia- au trecut printr-o perioada de pace
relativa in sistemul politic international, asa-numitul Concert al Europei.
Nu s-a inregistrat nici un razboi mare intre aceste mari puteri de la
infrangerea lui Napoleon pana la Razboiul din Crimea in 1853 . Si in
acest razboi Austria si Prusia au ramas neutre. Alte razboaie locale de
scurta durata s-au petrecut in care toate cele cinci puteri au ramas neutre.
o serie de intelegeri facute in cateva intalniri ad-hoc explica de ce cele
cinci puteri nu au fost niciodata implicate in conflicte intre ele.
Intalnindu-se de cca 30 de ori inaintea Primului Razboi Mondial acest
grup a devenit un club de lideri cu gandiri asemanatoare si in aceste
intalniri au legitimizat atat independenta unor noi state europene cat si
divizarea Africii de catre puterile coloniale.
Este surprinzator ca in toata aceasta perioada pacea generala s-a
mentinut avand in vedere ca majore schimbari economice, tehnologice si
politice modificau tinuturile. Rata populatiei crestea si odata cu ea si
comertul in timp ce coridoarele de transport se intareau. Schimbarile
politice au fost dramatice: Italia a fost unita in 1871, Olanda s-a divizat,
Austria si Imperiul Otoman a slabit treptat ducand la independenta
Greciei in 1829 si unirea Moldovei cu Tara Romaneasca in 1859. Cu
toate aceste schimbari dramatice care s-au petrecut ce factori pot explica
pacea? Cel putin 3 factori explica acest fenomen :
PRIMUL, statele europene se bucurau de solidaritate intre ele
bazandu-se pe faptul ca erau europene, crestine, civilizate. De aceasta
erau tratati altfel ei-europeni, crestini, -de ceilalti, restul lumii. Cu
contactul sporit ce il aveau cu lumea coloniala, europenii au putut observa
mai mult ca niciodata unicitatea de a fi european. Aceasta a fost in parte
un tribut adus unitatii gasite in Imperiul Roman si in legea romana, o
forma seculara a medievalului « crestinatate » si o mai mare Europa asa
cum se regasea in scrierile lui Kant si Rousseau. Congresul de la Viena si
Concertul Europei au dat nastere acestor credinte.
AL DOILEA, elitele Europei erau unite in frica lor de revolutie a
maselor. De fapt la Congresul de la Viena diplomatul austriac von
Metternich 1773-1859, arhitectul Concertului Europei , considera ca
Europa ar putea fi condusa cel mai bine daca s-ar reintoarce la era
absolutismului. In prima jumatate a secolului aceste aliante nu au fost
toate insotite de succes. In 1830 Britania si Franta s-au alaturat impotriva
celor trei puteri estice (Prusia, Rusia si Austria) si in 1848 toate cele cinci
puteri se confruntau cu masele care cereau reforma. Dar in cea de-a doua
jumatate a secolului liderii europeni au reactionat impreuna asigurandu-se
ca revolutia maselor nu se va transmite de la stat la stat. In 1870
Napoleon III a fost izolat rapid de teama unei revolutii care nu s-a
intamplat niciodata.
AL TREILEA factor e reprezentat de faptul ca doua dintre cele mai
mari probleme cu care se confrunta centrul european sunt unificarea
Germaniei si a Italiei. atat Germania cat si Italia aveau oponenti printre
cele cinci puteri ale Europei. Spre exemplu Britania a suportat unificarea
Italiei, facand posibila anexarea la Napoli si sicilia in acelasi stat italian.,
Austria pe de alta parte era preocupata cu cresterea continua a puterii
Prusiei si deci nu s-a opus la ceea ce putea fi impotriva intereselor
nationale :creearea a doi vecini egali din unitati independente. Unirea
Germaniei a fost acceptata de Rusia atat timp cat era respectat interesul
sau in Polonia. Germania a mai avut si suportul clasei mijlocii in Marea
Britanie care a vazut in Germania o contra-balata asupra Frantei. Deci cu
toate ca unirea celor două a fost in final consolidata prin razboaie mici
locale, un razboi general era vizat inca de cand Germania si Italia erau
preocupate cu unificarea teritoriala.
In cea de-a doua jumatate a secolului al XIX- lea toata atentia era
atintita asupra procesului de industrializare ce s-a dovedit un cutit cu
2două taisuri. Marea Britanie era liderul, depasindu-i pe rivali in industria
fierului, otelului, carbunelui si in exportul de produse industriale finite. In
plus Marea Britanie a devenit sursa de capital financiar, bancarul
continentului, si in secolul 20 pentru lume. Revoluţia industriala s-a
raspandit prin toate zonele din Europa de Vest in timp ce masele se
indreptau spre orase si antreprenorii si oamenii de rand cautau avantaj
economic.
Revolutia industraiala a oferit statelor europene capacitatea
economica si militara de a se angaja in expansiune teritoriala. Cateva
state imperiale erau motivate de castigurile economice in timp ce se
gadeau la piete externe pentru produsele ce le detineau si pentru a obtine
in schimb combustibil si materiale pentru a alimenta cresterea industriala.
Pentru altii motivatia era de ordin cultural si religios-pentru a imprastia
credinta crestina si pentru a raspandi modul civilizat spre continentele
innegurate si dincolo de ele. Pentru altii motivatia era politica. De cand
balanta de putere europeana a prevenit confruntari directe in Europa, in
Africa si Asia se formau rivalitati impotriva statelor europene. La
Congresul de la Berlin in 1884-1885 europenii au impartit Africa sperand
sa poate calma Germania satisfacandu-i ambitia imperiala si pentru a
preveni competitia directa intrre ei.
Valurile imperialismului au inceput in anii 1870. Pe la sfarsitul
secolului al XIX-lea 85% din teritoriul Africii era stapanit de state
eruopene. In Asia doar Japonia si China nu erau sub conducere directa a
Europei sau US. China a fost divizata in sfere de influenta. Si Statele
Unite erau o putere imperiala dupa ce au castigat razboiul americano-
spaniol scotand-o pe Spania din Filipine, Puerto Rico, Cuba si alte insule
mici. In jurul anului 1914 europenii controlau cam patru cincimi din
lume.
Lupta pentru putere economica a dus la exploatarea din plin a
zonelor coloniale , in particular a zonelor din Africa si Asia. Dar cele
cinci puteri europene nu au purtat razboaie direct intre ele. Pe la sfarsitul
secolului, totusi, aceasta competitie economica s-a destabilizat, cand
statele europene s-au transformat in doua sisteme de alianta concurente.

BALANTA PUTERII

Cum a fost pastrata si mentinuta aceasta perioada de pace relativa in

Europa pentru multa vreme ? Raspunsul se gaseste in acel concept
denumit balanta puterii. In secolul al XIX-lea o balata a puteriii s-a
stabilit deoarece statele europene, fiecare cu putere relativ egala, se
temeau de aparitia unui stat mai puternic printre ei. Deci, au format
aliante pentru a contracara orice potential factor mai puternic creand o
balanta de putere. Tratatele semnate dupa 1815 au fost facute nu numai
pentru a opri potentialele revolutii inca de la inceput dar si pentru a
preveni aparitia unui stat mai puternic asa cum devenise Franta sub
conducerea lui Napoleon. Marea Britanie si Rusia cel putin mai tarziu in
acelasi secol isi putea asuma o pozitie dominanta de conducere-Britania
pentru capacitatile sale economice si navale si Rusia pentru izolarea sa
geografica si puterea umana extraordinara-dar nici una din ele nu s-a
gandit sa-si exercite aceste puteri pentru ca situatiile din acel moment
erau favorabile ambelor tari.
Britanie si Rusia au jucat diferite roluri in balanta de putere.
Britania a fost cea care a jucat mai des rolul de echilibrare. Spre exemplu,
intervenind de partea grecilor in lupta lor pentru independenta din Turcia
la sfarsitul anilor 1820, de partea Turciei in razboiul din Crimea in 1853-
1856 si din nou in razboiul dintre Rusia si Turcia in 1877-1878, Britania
s-a asigurat ca nici un alt stat nu va interveni in aceste conflicte si ca
balanta Europei va ramane nemodificata. Rolul Rusiei a fost de a cladi
aliante. Sfanta Alianta din 1815 le-a tinut unite pe Austria, Prusia si Rusia
fata de revolutionara Franta , iar Rusia a pretins Polonia pentru a se uni
cu Prusia. Interesele Rusiei in Dardenele, strategica cale navale ce facea
legatura intre Marea Mediterana si Marea Neagra si in Constantinopol
(Istanbulul de astazi) le-a depasit pe cele ale Britaniei. Deci aceste doua
state situate la marginile Europei au avut un rol cheie in formarea si
mentinerea sistemului de balanta a puterii.
In ultimele trei decenii ale secolului XIX, « concertul Europei’ » s-
a distrus, incepand cu invazia Rusiei in Turcia in anul 1877. Aliantele au
inceput sa se solidifice in timp ce sistemele de balanta a puterii se
slabeau. Inafara regiunii din Europa conflictul a luat proportii. Toate
statele centrale si de sud ale Americii si-au castigat libertatea si
independenta fata de Spania si Portugalia in jurul anului 1830. SUA si
Marea Britanie au prevenit o competite mai mare si America de Sud. Dar
puterile coloniale europene Britania, Franta, Olanda, Belgia si Italia au
purtat razboaie pentru a-si castiga si pastra colonille din Africa si Asia. Si
SUA in competitie cu Japonia printre altele si-a castigat propriul imperiu
colonial castigand Cuba, Phillipinele,Guam, Puerto Rico ca rezultat al
razboiului purtat cu Spania in 1898.
In Europa, ambitiile Germaniei pentru noi teritorii si dorinta
cancelarului sau Otto von Bismarck de a ridica prestigiul tarii nu putea fi
realizate intr-o Europa deja incoronata fara a afecta balanta de putere
existenta.
Pentru a satisface dorinta Germaniei marile puteri in timpul
Congresului de la Berlin din 1885 a impartit Africa dandu-i Germaniei o
sfera de influenta in Africa de est-Tanganyka, Africa de Vest- Camerunul
si Togo si Africa de Sud-sud-vestul Africii. Imperialismul european a
adus o rezolvare de moment aspiratiilor Germaniei ca si putere unita fara
a pune in pericol delicata balata de putere din Europa insasi.
In aceste condiţii a fost pace in Europa secolului al XIX-lea.
Singura ideologie preferata de marile puteri a fost acea de a anihila
revolutiile inca de la inceput. Unite de caracteristici europene si de afaceri
imperiale si cu teama ca una dintre celelalte tari poate castiga monopolul
Europa secolului al XIXlea este vazuta drept o clasica lupta pentru
‘balanta de putere’

DECADEREA : SOLIDIFICAREA ALIANTELOR

Pe la sfarsitul secolului al XIX-lea sistemul balatei puterii s-a
slabit. Arii ce inainte erau fluide si flexibile odata cu schimbarile
aliantelor au devenit arii cu aliante mai solide. Doua tabere au
aparut :Tripla Alianta (Germania, Austria si Italia) in 1882 si Dubla
Alianta (Franta si Rusia) in1893. In1902 Marea Britanie a iesit din rolul
ce il detinea drept ‘balantier’ si s-a alaturat Japonia intr-o alianta navala
pentru a preveni un conflict ruso-japonez in China. Aceasta alianta a avut
o semnificatie majora : pentru prima data, un stat european (Marea
Britanie) s-a indreptat catre un stat asiatic (Japonia)pentru a ataca un aliat
european (Rusia). Si in 1904 Marea Britanie s-a alaturat Frantei in
‘Antanta Cordiala’.
În baza sistemului de aliante, statele si-au onorat
angajamentele intrând în razboi.Cu suportul Serbiei presupusii aliati ai
Rusiei, Franta si Marea Britanie au devenit interesate, iar Germania a
intrat in joc in sprijinul Austro-Ungariei. Era anticipat ca razboiul avea sa
fie scurt si decisiv dar nu a fost nici una din cele doua. Intre 1914 si 1918
soldati din mai mult de 30 de tari au indurat degradarea persistenta si
oroarea razboiului. Mai mult de 8.5 miliane de soldati si 1.5milioane de
civili si-au pierdut vietile. Simbolic cel de-al XIX-lea secol a fost aproape
de a fi secolul pacii relative terminat intr-o confruntare pe tot sistemul.

Prabusirea lagarului comunist si noua ordine mondiala,

(impactul globalizarii asupra relatiilor internationale

După încheierea războiului rece şi dispariţia ordinii bipolare,

omenirea a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale, a cărei primă fază e
reprezentată de reaşezarea sistemului mondial.
Care va fi noua sa arhitectură, ce actori ai vieţii internaţionale îşi
vor asuma rolul “arhitectului” în stabilirea regulilor şi sensului
devenirilor sunt întrebări ce revin în literatura de specialitate.
Răspunsurile distincte conturate, vizând în esenţă posibilitatea
multipolarităţii, a reîntoarcerii la bipolaritate, a constituirii mai multor
blocuri economice, a hegemoniei unipolare sau a sublinierii existenţei
unei interdependenţe structurale pornind de la existenţa unor structuri cu
ierarhii diferite în epoca actuală (“etajul” militar unipolar, cel economic
tripolar, cel al interdependenţelor transnationale ce pledează pentru o
difuziune a puterii la nivel global), nu pot face abstracţie de observaţia că
“lumea de după războiul rece este de un fel aparte”, că “puterea devine
mult mai multidimensională, structurile mult mai complexe şi statele
înseşi mult mai permeabile” iar “ordinea mondială trebuie să se bizuie
pe mai mult decât exclusiv balanţa tradiţională de putere”15.
Sursele puterii se modifică şi implicarea statelor naţionale în
procese de cooperare subregională şi regională pare a fi o modalitate de
generare a unor noi actori ai vieţii internaţionale ce-şi pot asuma roluri
importante în restructurarea sistemului.
În procesul redefinirii Europei şi a locului său în ansamblul
internaţional, spaţiul sud-est european devenit după prăbuşirea URSS o
”zonă gri”, a impus anumite opţiuni.

15
Joseph S. Nyeyr, What New World Order, în Foreign Affairs, vol.71, nr.2/1992, p. 88.
 În perioada ce a urmat încheierii războiului rece, una de “cumpănă
a apelor”, de restructurare la nivel mondial, creşterea numărului
organizaţiilor internaţionale ca răspuns la necesitatea extinderii
colaborării în diverse domenii (politic, economic, tehnic
ştiinţific,cultural etc) devine o caracteristică a vieţii internaţionale.
În noul context, valoarea aranjamentelor regionale în conturarea
unei noi ordini la nivel internaţional constituie subiect de reflecţie atât
pentru teoreticieni cât şi pentru oamenii politici .
Concluzia desprinsă în cadrul “Mesei rotunde Fletcher” organizată
de The Fletcher School of Law and Diplomacy (mai 1991) şi intitulată
“Definirea unei noi ordini mondiale”, aceea că “organizaţiile regionale
pot fi actori-cheie ai noii ordini mondiale” este frecvent întâlnită în
ambele registre16.
Se insistă de asemenea asupra necesităţii cooperării interregionale
şi între regiuni şi ONU. Aceasta ese împrejurarea în care Adunarea
Generală a ONU a adoptat în a 46-a sesiune a sa Rezoluţia prin care
cerea “Comitetului special însărcinat cu Charta Naţiunilor Unite şi
întărirea rolului organizaţiei “, să ia în considerare “propunerea privind
lărgirea cooperării între Naţiunile Unite şi organizaţiile regionale,
precum şi alte propuneri vizând menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale”17.
Ecuaţia globalizare – integrare – regionalism – interes naţional
este în schimbare, ea presupunând opţiuni diferite pentru fiecare
domeniu, în funcţie de logicile diferite ce le guvernează18.
Mihail E. Ionescu identifica drept “ trăsătură oarecum generală a
grupărilor regionale, încercate până în prezent [îndeosebi în Europa
Centrală şi de Sud-Est], impulsul occidental care a prezidat procesul
formării lor” şi invoca cazul “Pentagonalei” iniţiată de Italia, al
“Trilateralei”constituită în 1991 la impulsul fostului consilier al
securităţii naţionale a SUA, Zbiegniew Brzezinski, al “Cooperării
Economice a Mării Negre” realizată la iniţiativa Turciei, al proiectatei
zone de cooperare Marea Baltică –Marea Neagră, sugerată de Z.
Brzezinski. Arătând că statele Europei de Est sunt îndemnate să
coopereze între ele, alcătuind practic “mini-blocuri” economice, ca o
treaptă intermediară către admiterea în Uniunea Europeană, analistul
sublinia rolurile ce pot fi atribuite “zonării” cooperării, acelea de a evita

16
Ionescu, M.E., După hegemonie, Editura Scripta,Bucureşti, 1993, p.110.
17
Ibidem, p.111
18
M .Maliţa, Globalization, regionalism and national interest, în RJIA, vol. IV, Bucharest, 3-4/1998,
p. 161-175.
aprehensiunea Rusiei faţă de un nou cordon sanitar şi de a o include de
această dată în Europa, în acelaşi timp în care din punct de vedere
geopolitic ele ar putea fi un “grup de supraveghere” care să-i împiedice
“recăderea “ în imperialism şi să-i sporească “şansele evoluţiei ca stat
post-imperial, democratic şi crescând european”19. “Tendinţa aproape
naturală” a integrării pornind de la zone şi subregiuni şi “favorizarea”
dezvoltării cooperării sub forme diverse în această parte a Europei a
fost subliniată şi de alţi analişti ce identificau drept cauze ale acestei
opţiuni, faptul că lumea occidentală nu dispunea de o strategie post-
război rece, diversitatea condiţiilor din fiecare ţară a regiunii, îndeosebi
interne, ce fac necesară o perioadă de tranziţie spre economia de piaţă,
propriile probleme ale ţărilor Uniunii Europene, angajate în
transformarea structurilor după Maastricht, prezenţa crescândă în zonă a
intereselor puterilor implicate într-o formă sau alta în conflictul din fosta
Iugoslavie20.
La nivel european roluri importante în procesul de integrare şi-au
asumat Consiliul Europei ,OSCE, UEO, NATO şi mai ales UE.
În general participarea la diferitele forme de integrare şi cooperare
la nivel regional şi subregional este, totodată, complementară aderării la
UE şi NATO.
Geometria Sud-Estului Europei s-a materializat într-o reţea de
organizaţii ce promovează cooperarea guvernamentală sau iniţiativele
non-guvernamentale: Iniţiativa Central Europeană-ICE, Iniţiativa
Cooperării Sud-Est Europene-SECI, lansată la sugestia administraţiei
americane în1996, Cooperarea Economică a Mării Negre, Cooperarea
Balcanică, respectiv Acordul Central European de Liber Schimb AELS,
Comisia Dunării, Conferinţa Euro-Mediteraneană , Euroregiunile etc21.
Ele răspund unor necesităţi politice, de securitate, economice, sociale sau
de altă natură, unele având perspective reale de a stimula procesul
integrării la nivelul întregului continent.
În acestă constelaţie de organizaţii regionale Cooperarea
Economică a Mării Negre ocupă un loc aparte.

SISTEMUL INTERNAŢIONAL

19
Z. Brzezinski, The Cold War and its Aftermath, p. 49, cf. M.E.Ionescu, După hegemonie, p.123-
124)
20
V.Tudor, L’integration regionale et sous- regionale:interferences Sud-Est europeennes, în RJIA,
vol.IV, Bucharest, 2/1998, p.147-157
21
Ibidem.
NOŢIUNEA DE SISTEM

Fiecare perspectivă teoretică ce abordează domeniul descrie un

sistem internaţional.
Pentru a înţelege sistemul internaţional trebuie clarificată în primul
rând noţiunea de sistem : Definit pe scurt, sistemul este un ansamblu de
unităţi, obiecte sau părţi aflate in relaţie, reunite de o interacţiune totală.
Conceptul de sistem este esenţial pentru fizică şi biologie;sistemele sunt
formate din diferite unităţi care interacţionează, fie la nivel micro (celule,
plante, animale) fie macro( ecosistem natural sau climat global). Din
cauza faptului că aceste unităţi interacţionează, orice schimbare a unei
unităţi provoacă schimbări în toate celelalte. Sistemele, datorită faptului
că sunt formate din unităţi ce interacţionează, tind să reacţioneze ca un
întreg. Sistemele sunt separate dar se stabilesc schimburi între ele. Un
sistem se poate „strica”, descompune, în momentul în care schimbările
apărute în cadrul lui sunt atât de însemnate încât pot da naştere unui
sistem nou.
În anul 1950, schimbările apărute în ştiinţele sociale şi acceptarea
realismului politic în relaţiile internaţionale a condus la conceptualizarea
politicii internaţionale ca un sistem. Pornind de la presupunerea că
oamenii acţionează şi interacţionează conform unor şabloane, realiştii au
făcut un salt constând în afirmaţia că politica internaţională este un
sistem ai căror actori majori sunt statele individuale. Această noţiune de
sistem este întipărită, încrustată în ideile a trei şcoli teoretice, dominante,
de relaţii internaţionale.

Realiştii diferenţiază sistemul internaţional de-a lungul

dimensiunilor polarităţii şi stratificării.

POLARITATE

Sistemul de polaritate se referă la numărul statelor care exercită

putere în sistemul internaţional. Realiştii sunt interesaţi în mod direct de
polaritate datorită focalizării sale pe putere.
Există trei tipuri de sisteme ale polarităţii:
• unipolaritate,
• bipolaritate
• şi multipolaritate.
 Este sistemul unul unipolar? Există un singur grup sau chiar stat
care deţine influenţa în sistemul internaţional? Imediat după sfârşitul
Războiului din Golf în anul 1991, numeroase state, inclusiv aliaţii cei mai
apropiaţi ai SUA şi toate statele în curs de dezvoltareau fost ingrijoraţi de
faptul că sistemul internaţional a devenit unipolar, fără a contrabalansa
puterea SUA. În timpul Războiului rece, în special între 1950-1960,
sistemul internaţional era bipolar – SUA, aliaţii săi din NATO şi Japonia
versus Uniunea Sovietică şi aliaţii săi ( în urma Pactului de la Varşovia).
Însă în timpul Războiului rece, caracterul bipolar al sistemului a variat,
deorece state puternice precum Republica Populară Chineză şi Franţa au
urmat căi independente.

POLARITATEA ÎN SISTEMUL INTERNAŢIONAL

SISTEMUL UNIPOLAR : Perioada de după Războiul rece

SUA

Celelalte state

SISTEMUL BIPOLAR : Perioada Războiului rece

Uniunea Sovietică
SUA

Canada, Franţa, Israel, Bulgaria, Cuba, Cehoslovacia,

Japonia, Norvegia, Marea Germania de Est, Ungaria,
Britanie, Germania de Polonia, România, Siria, etc.
Vest, etc.
 SISTEM MULTIPOLAR : balanţa de putere sec. XIX

Marea Britanie Austria

Rusia Franţa

Prusia

Dacă există un anumit număr de actori influenţi în sistemul

internaţional, se formeazăo balaţă a puterii sau un sistem multipolar. În
clasica balanţă de putere actorii sunt exclusiv state şi trebuie să fie cel
puţin cinci la număr. Balanţa puterii din sec. XIX – între Marea Britanie,
Rusia, Prusia, Franţa, Austria – este antecedentul lumii reale discutat în
cap.2. În sistemele multipolare, mai multe state – cel puţin trei – se
bucură de o putere relativ asemănătoare.
Într-un sistem de balanţă a puterii, normele esenţiale ale sistemului
sunt clare pentru actori.. Lista de mai jos enumeră normele de bază de
funcţionare. Dacă un actor principal nu respectă aceste norme, sistemul
de balanţă a puterii poate deveni instabil. Dacă numărul de state scade la
3, echilibrul este ameninţat, deoarece o coaliţie între două dintre ele este
posibilă, lăsând al treilea stat singur si vulnerabil. Când se formează
alianţe în sistemele de balanţă a puterii, acestea au un anume scop, o
durată scurtă şi se ghidează mai curând după ideea obţinerii de avantaje
decât după o anumită ideologie. Orice război izbucnit va fi limitat şi va
avea ca scop menţinerea balanţei de putere.
Norme de bază ale sistemului balanţei de putere sunt următoarele:

• Orice actor sau coaliţie care încearcă să domine trebuie să fie

constrâns;
• Statele doresc să-şi mărească puterea adjudecându-şi teritorii,
mărind numărul populaţiei şi dezvoltându-se din punct de vedere
economic;
• Negocierea este mai bună decât lupta;
• Lupta este mai bună decât eşuarea în mărirea puterii, deoarece
nimeni nu va dori să apere un stat „slab”;
• Celelalte state sunt văzute ca posibili aliaţi;
• Statele îşi urmează propriile interese definite în termenii de
putere.

În cadrul sistemului bipolar, normele esenţiale sunt diferite. În

sistemul bipolar al Războiului rece, fiecare bloc (NATO şi Pactul de la
Varşovia) au preferat negocierea luptei, au preferat să poarte războaie
minore în locul celor majore şi să poarte războaie majore mai degrabă
decât să eşueze în a elimina blocul rival, deşi Războiul rece nu s-a
transformat niciodată într-unul „fierbinte”.
În cadrul sistemului bipolar alianţele tind să fie încheiate pe termen
lung, bazate pe interese permanente şi neschimbate.
Într-un sistem bipolar strâns, organizaţiile internaţionale nu se
dezvoltă sau sunt complet ineficiente, cum au fost Naţiunile Unite în
timpul Războiului rece. Într-un sistem bipolar mai slab, organizaţiile
internaţionale pot apărea ca mediatoare între cele două blocuri, iar statele
individuale din aceste coaliţii pot folosi organizaţiile internaţionale în
propriul avantaj.
Polaritatea este de asemenea o caracteristică importantă a sistemul
internaţional realist datorită relaţiei sale cu administrarea şi stabilitatea
sistemului.
Există anumite polarităţi mai uşor de manevrat şi deci mai stabile
decât celelalte?
Unde există o probabilitate mai mare de apariţie a războaielor: în
sistemele bipolare, multipolare sau unipolare?
Aceste întrebări au fost discutate îndelung de realişti dar studiile
referitoare la aceste relaţii nu sunt concludente.
Sistemele bipolare nu sunt uşor de regularizat în mod formal, din
moment ce statele neimplicate sau organizaţiile internaţionale nu sunt
capabile să controleze acţiunile celor două blocuri. Regularizarea
neformală poate fi mai uşor de realizat. Dacă oricare dintre cele două
blocuri acţionează într-un mod diversionist, care dezbină, consecinţele
sunt vizibile imediat, mai ales dacă un bloc îşi consolidează astfel poziţia
şi puterea. Kenneth Waltz susţine că tocmai din această cauză, sistemul
bipolar internaţional este cea mai stabilă structură pe termen lung:
ambele părţi „sunt capabile să modereze, să atenueze uzul puterii de către
celălalt şi să amortizeze eventualele schimbări destabilizatoare care pot
apărea în urma folosirii violenţei în situaţii care pot fi controlate”.
Într-un asemenea sistem, există o diferenţă clară între puterea
deţinută de cei doi poli comparată cu puterea celorlalţi actori – state din
afara sistemului. Din cauza acestei inegalităţi a puterii fiecare din cele
două părţi este capabilăsă îşi focalizeze activitatea asupra celuilalt şi
poate anticipa acţiunile celuilalt, precum şi răspunsurile sale datorită
interacţiunii repetate dintre cele două părţi. Fiecare încearcă să păstreze
balanţa puterii pentru a se menţine pe sine şi sistemul bipolar.
Subliniind stabilitatea obţinută în cadrul sistemului bipolar din
timpul Războiului rece, John Mearsheimer a produs anumite controverse
sugerând că lumea va simţi lipsa stabilităţii şi predictibilităţii
„falsificate” de Războiul rece.
Odată cu sfârşitul sistemului bipolar al Războiului rece vor apărea
mai multe conflicte şi deci mai multe posibilităţi de izbucnire a unui
război, afirma Mearsheimer. El credea că împiedicarea lor va fi foarte
dificilă iar neînţelegerile vor fi mult mai probabile. El a evidenţiat o
implicare politică clară: „Vestul are un interes în menţinerea păcii în
Europa. Are deci un interes în menţinerea ordinii oferite de Războiul rece
şi deci are un interes în continuarea confruntării Războiului rece;
modificările care pot duce la încheierea sa sunt periculoase.
Antagonismul Războiului rece poate fi continuat la nivele de tensiune mai
scăzute între Est şi Vest decât cele prevăzute în trecut; deci Vestul nu este
asigurat în urma relaxării tensiunii Est-Vest, dar încheierea totală a
Războiului rece va crea mai multe probleme decât va rezolva.” Cei mai
multi analişti nu-i împărtăşesc aceste concluzii provocatoare, în parte
pentru că ceilalţi din afara polarităţii pot afecta stabilitatea sistemului.
Teoretic, în sistemele multipolare şi de balanţă a puterii, reglarea
stabilitătii sistemului ar trebui să fie mai uşoară decât în sistemele
bipolare. Scopul rolului de asigurator al echilibrului, precum cel jucat de
Marea Britanie în sec. XIX, este de a acţiona ca un regulator pentru
sistem, care intervine pentru a corecta dezechilibrări perceptibile ale
balanţei – ca atunci când Marea Britanie a intervenit în Războiul Crimeei
din 1854-1855, opunându-se Rusiei în numele Imperiului Otoman. În
cazul multipolarităţii numeroase interacţiuni au loc între diferite părţi şi
deci există o probabilitate redusă de a se insista asupra unui anumit tip de
relaţie. Interacţiunea unui actor stat cu o varietate de state duce la
încălcarea alianţelor şi loialităţilor şi deci duce la apariţia ostilităţilor sau
a întelegerilor cu oricare alt stat decât actorii-state. Este mai puţin
probabil ca statele să răspundă înarmării unei singure părţi din sistem,
făcând ca războaiele să fie evitate.
Apărătorii unipolarităţii susţin că este cel mai stabil sistem.
Teoreticienii stabilităţii hegemonice susţin că unipolaritatea, sau
dominaţia de către un hegemon, duce la cel mai stabil sistem
international. Istoricul Paul Kennedy, în „The Rise and Fall of the Great
Powers” (Ascensiunea şi prăbuşirea marilor puteri) susţine că
hegemoniile Marii Britanii în sec.XIX şi a SUA în perioada de după al II-
lea Război Mondial au dus la cel mai mare echilibru. Alţi susţinătoriai
acestei teorii, cum ar fi Keohane, afirmă că statele hegemonice sunt
dispuse să aplice norme unilaterale dacă este necesar pentru a asigura
continuitatea sistemului care le aduce beneficii. Când hegemonul pierde
puterea şi intră în declin , stabilitatea sistemului este pusă în pericol.
Este evident că realiştii nu sunt de acord între ei în ceea ce
priveşte importanţa polarităţii. Eforturile individuale şi în grup de a testa
relaţiile între polaritate şi stabilitate nu au fost concludente. Au fost însă
testate două ipoteze deduse din raportul polaritate-stabilitate.
Singer şi Small au presupus că, cu cât numărul angajamentelor
alianţelor în sistem este mai mare, cu atât sistemul va suferi mai multe
războaie. În orice caz, nici un argument nu a fost validat de-a lungul
timpului, dacă luăm în considerare perioada 1815-1945. În sec. XIX
angajamentele alianţelor au împiedicat izbucnirea războaielor, în timp ce
în sec XX, alianţele proliferate păreau să prezică războaiele.
Dovezi ale acţiunilor pentru stabilitatea hegemonică au fost
analizate de oamenii de ştiinţă în domeniul politic Michael Webb şi
Stephen Krasner. În anii 70, SUA a început declinul din statutul de
hegemon, conform măsurilor economice, deşi declinul a fost stabilizat în
cele din urmă. Totuşi pe perioada de declin a SUA sistemul economic
international a rămas relativ stabil. Aceste descoperiri sugerează că
stabilitatea unui sistem poate persista chiar dacă hegemonul este în
declin. Deci stabilitatea sistemului nu depinde în totalitate de puterea
hegemonului. Analiza realiştilor nu este deci concludentă în ceea ce
priveşte relaţia dintre polaritate şi stabilitatea sistemului.
Din perspectivă politică, sistem internaţional al sec XXI se
confruntă cu o singură problemă. În mod curent, un stat este dominant:
cheltuielile de apărare ale SUA sunt mai mari decât ale următoarelor 15
state la un loc; economia sa este de 3 ori mai puternică decât a
următorilor trei rivali la un loc. Aceste statistici sugereză un sistem
internaţional unipolar. Care sunt implicaţiile normative şi practice ale
acestui tip de lume? Poate o lume unipolară, cu SUA ca hegemon să
conducă la pacea internaţională? (Poate eventuala hegemonie SUA să
conducă la pacea internaţională?)
DA:
• Ordinea liberală internaţională poate fi obţinută dacă SUA îşi
mobilizează toată puterea;
• Hegemonia SUA este necesară pentru a împiedica un vid de
putere în relaţiile internaţionale;
• Unele ţări şi-au abrogat responsabilităţile internaţionale, aşa că
, SUA trebuia să preia conducerea;
• SUA a oferit un important sprijin democraţiei, drepturilor
omului şi valorilor liberale, iar aceste valori trebuie menţinute în
vederea obţinerii păcii internaţionale.

NU:
• Supremaţia SUA poate atrage animozitatea faţă de SUA atât a
prietenilor cât şi a duşmanilor
• Pentru a-şi menţine hegemonia, SUA va fi obligată să adopte
măsuri care nu corespund eticii şi valorilor americane.
• SUA nu este singura forţă pentru pace şi ordine internaţională
liberală; alte state pot şi ar trebui mobilizate;
• Ca orice hegemon, SUA va intra în declin ca putere, şi deci ,
trebuie să fie pregătită să coopereze cu celelalte state ca un stat
normal.

STRATIFICAREA

Structura sistemului internaţional include stratificarea, la fel ca şi

polaritatea.
Stratificarea se referă la diviziunea inegală a resurselor în diferite
grupe de state; sistemul internaţional este stratificat în funcţie de statele
care au resurse vitale, cum ar fi petrolul, forţă militară sau putere
economică. În timp ce stratificarea este cheia înţelegerii noţiunii radicale
de sistem internaţional, este de asemenea importantă pentru unii realişti.
Diferite sisteme internaţionale au avut diferite grade de stratificare.
În 2000, sistemul de stratificare a fost într-adevăr puternic. Potrivit unor
studii, mai multe puteri ale lumii (SUA, Japonia, Germania, Franţa, M.
Britanie, Rusia, China) au justificat aproximativ jumătate din produsele
domestice ale lumii, în timp ce celelalte state, mai mult de 180, au
împărţit cealaltă jumătate. De la stratificarea puterii şi a resurselor
porneşte diviziunea între cele mai mari puteri, caracterizată ca aparţinând
Nordului, iar statele mai slabe economic, aparţinând Sudului. Această
diferenţiere este vitală în tratarea politicii economiei mondiale.
Stratificarea influenţei şi resurselor are implicaţii în abilitatea unui
sistem de a se autoregla, precum şi în stabilitatea sistemului. În momentul
în care puterile dominante sunt „provocate” de statele inferioare în ceea
ce priveşte accesul la resurse, sistemul poate deveni instabil. De exemplu,
încercările Japoniei şi Germaniei de a pretinde şi de a obţine anumite
resurse în anii 1930 a dus la izbucnirea celui de-al doilea Război
Mondial. Un asemenea grup de puteri poate câstiga o asemenea
confruntare, în timp ce cei inferiori dintr-un sistem stratificat nu au
această putere (cu toate că pot cauza importante dezechilibre).
Puterile în ascensiune, în special cele care achiziţionează resurse,
caută să obţină, chiar şi prin război, locuri în frunte.

CUM SE SCHIMBĂ SISTEMUL INTERNAŢIONAL

Deşi realiştii apreciază continuitatea sistemelor, ei recunosc faptul

că aceste sisteme internaţionale se schimbă. De exemplu, la sfârşitul sec.
XIX, balanţa multipolară de puteri s-a prăbuşit şi a fost înlocuită de un
strâns sistem de alianţe, Tripla Alianţă ce luptă împotriva Antantei. De ce
se schimbă sistemele? Realiştii atribuie schimbările sistemelorunor 3
factori: schimbarea actorilorşi deci a distribuţiei de putere, schimbări în
normele sistemelor şi schimbări apărute în afara sistemului.
Schimbările apărute fie în numărul actorilor majori sau a relaţiei
puterii între actori pot participa la schimbarea fundamentală a sistemului
internaţional. Războaiele sunt, de regulă, responsabile pentru schimbările
fundamentale în relaţiile de putere. De exemplu, sfârşitul celui de-al
doilea Război mondial a adus relativul deces al Marii Britanii şi al
Franţei, cu toate că aceste state au fost învingătoare. Războiul a însemnat
de asemenea nu numai sfârşitul aspiraţiilor imperiale ale Germaniei şi
Japoniei dar şi sfârşitul abilităţilor naţionale de bază ale acestora.
Armatele lor au suferit înfrângeri răsunătoare; societăţile civile au fost
distruse, infrastructura de asemenea. Două alte puteri au devenit puteri
dominante – SUA, dispusă acum să-şi asume rolul internaţional avut după
al doilea Război mondial şi Uniunea Sovietică, ajutată de această victorie,
deşi nu era puternică din punct de vedere economic. Sistemul
internaţional s-a schimbat fundamental; lumea multipolară a fost înlocuită
de una bipolară.
Robert Gilpin, în „Războiul şi schimbările în politica lumii” vede o
altă formă de schimbare a sistemului, unde statele acţionează în interes
propriu, modificându-se astfel sistemul internaţional. Asemenea
schimbări pot apărea deoarece statele răspund în mod diferit în faţa
dezvoltării politice, economice şi tehnologice. De exemplu, rapida
industrializare a statelor din Asia – Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong
(acum parte din China) – au răspuns cel mai repede la schimbările
tehnologice. Răspunzând cel mai rapid, aceste state şi-au putut îmbunătăţi
poziţia în stratificarea sistemului. Deci caracteristicile sistemului
internaţional pot fi schimbate de acţiunile unora.
 Schimbările normelor sociale ale unui sistem pot conduce de
asemenea la schimbări fundamentale ale sistemului. Nu toate normele pot
cauza asemenea schimbări dar unele o pot face.

CONCLUZII:

Perspectiva realistă asupra sistemului internaţional

• Caracterizare – anarhic;
• Actori – statul – principal actor;
• Constrângeri – polaritate, stratificare;
• Posibilitate de schimbare – schimbare lentă când balanţa
puterii se schimbă.

Debutul tehnologiei nucleare în strategiile de luptă, de exemplu,

rezultă în ceea ce a fost etichetat drept o schimbare fundamentală a
regulilor. Odată cu derularea Războiului rece fără folosirea armelor
nucleare, normele de interzicere a folosirii lor s-au întărit. Cei care luau
decizii în SUA şi Uniunea Sovietică au considerat pragul nuclear ca
fiind foarte important. Întradevăr, în anii 1990 chiar testarea acestor arme,
de către Franţa în 1995, Republica Populară Chineză în 1996, India şi
Pakistan în 1998, a fost dezaprobată de către comunitatea internaţională;
se consideră că aceste ţări au încălcat normele comunităţii internaţionale.
Aceste schimbări ale normelor au implicaţii profunde în menţinerea
sistemului bipolar. Marile puteri, împiedicate de a se lupta între ele de
anumite norme, s-au confruntat prin intermediul delegaţiilor, folosind
tehnologii militare neconvenţionale şi evitând încălcarea normelor
folosirii armelor nucleare.
O altă normă iesită la iveală, care are puterea de a transforma
sistemul este intervenţia militară. De-a lungul timpului, mai ales de la cel
de-al doilea Război mondial, a apărut o idee conform căreia, în anumite
circumstanţe, statele sunt obligate să intervină. Această idee a luat
amploare în 1990. În caz de violare a drepturilor omului, iar căile pasnice
de redresare fiind epuizate, şi în cazul în care acţiunile altor state pot duce
la încheierea abuzului, celelalte state trebuie să intervină pentru
soluţionarea problemelor apărute în statul respectiv. Această modificare a
normelor, deşi contestată, poate transforma sistemul central al unui stat şi
poate fi avantajoasă pentru unele state cu posibilităţi reduse şi
dezavantajoasă pentru cele care nu se pot opune intervenţiilor externe.
Modificările de acest tip pot determina schimbări ale sistemului politic
internaţional. Descoperirile tehnologice – instrumente pentru navigare
pe oceane, avioane transoceanice, sateliţi, rachete pentru explorarea
spaţială – nu numai că au lărgit graniţele accesibilităţii spaţiului
geografic, dar au adus de asemenea modificări ale graniţelor sistemului
politic internaţional. Sistemul eurocentric de dinaintea celui de-al doilea
Război mondial a fost transformat într-un adevărat sistem internaţional.
Odată cu această schimbare s-a înregistrat o creştere masivă a numărului
statelor-actori, reflectând nu numai interese politice diferite ci şi diverse
tradiţii culturale.
Deci, în viziunea realiştilor, sistemele internaţionale se pot
schimba. Realiştii sunt de acord că există anumite şabloane după care
sistemele se pot schimba, deşi se pot contrazice în privinţa perioadei de
timp care trebuie analizată pentru a studia aceste modificări. Eforturile
realiştilor de a verifica ideile lor nu au rezultate concludente.

NATURA PUTERII STATULUI

Statele sunt actori critici pentru că deţin putere, ceea ce presupune

nu numai posibilitatea de a-i influenţa pe ceilalţi, dar şi de a controla
rezultate care nu ar fi putut fi posibile. Statele au putere unele faţă de
altele. Puterea este însă multidimensională; există diferite tipuri de putere.
Rezultatul relaţiei de putere se determină în funcţie de potenţialul de
putere al părţilor implicate.
Toate cele trei perspective teoretice aprobă importanţa puterii. Dar
pentru realişti, puterea constituie caracterul curent al relaţiilor
internaţionale. Este mijlocul prin care actorii internaţionali relaţionează
între ei. De aceea, ne vom axa pe viziunea realistă asupra puterii, apoi
vom arăta cum liberalii, radicalii şi constructiviştii văd puterea în mod
diferit.

SURSELE DE PUTERE

În exerciţiul puterii, statele au influenţă unele asupra altora şi pot

controla direcţiile politicilor şi evenimentelor. Faptul că puterea
influenţează anumite rezultate depinde, în parte, de potenţialul de putere
al fiecărei părţi. Potenţialul de putere al unui stat depinde, în parte, de
sursele sale naturale de putere, fiecare dintre ele fiind critice în
perspectivele radicale şi realiste. Cele mai importante surse naturale de
putere sunt: poziţia şi întinderea geografică, resursele naturale şi
populaţia.
 Poziţia şi întinderea geografică sunt primele surse naturale ale
puterii recunoscute de teoreticienii relaţiilor internaţionale. O întindere
geografică vastă îi conferă automat putere statului (ne referim aici la state
foarte mari – Rusia, China, SUA, Australia, India, Canada sau Brazilia).
Graniţele lungi pe de alta parte pot constitui o slăbiciune; ele trebuie
apărate, o sarcină scumpă şi uneori problematică.
Două viziuni diferite asupra importanţei geografice în relaţiile
internaţionales-au format în tradiţia realistă. La sfârşitul anilor 1890,
ofiţerul naval şi istoricul Alfred Mahan(1840-1914) a scris despre
importanţa controlului asupra mărilor. El afirma că statul care controlează
rutele oceanice controlează lumea. Pentru Mahan, suveranitatea teritorială
( pe uscat) nu este la fel de importantă ca accesul şi controlul asupra
rutelor marine. În 1904, geograful britanic Sir Halford Mackinder(1861-
1947) a contrazis acea teorie. Pentru Mackinder, statul care deţinea cea
mai mare putere era cel care controla „inima” Eurasiei: „ Cel care
controlează Europa de Est, controlează „inima” Eurasiei; cine controlează
inima controlează Europa insulară, Asia şi Africa iar cine controlează
lumea insulară controlează lumea”.
Ambele viziuni au validitate empirică. Puterea britanică în sec
XVIII şi XIX era determinată în mare parte de dominaţia asupra mărilor,
o putere care permitea Marii Britanii să colonizeze locuri îndepărtate,
inclusiv India, o mare parte din Africa, America de Nord şi centrală.
Lipsa accesului Rusiei la mare şi faptul că nu a stăpânit o putere navală
au fost văzute ca o slăbiciune în potenţialul puterii statului. Controlul
asupra punctelor maritime de întâlnire – strâmtorile Malacca, Gibraltar,
Hormuz, Dardanele, Golful Persic, Canalele Suez şi Panama este văzut ca
un indicator pozitiv al potenţialului puterii.
Dar, totuşi pozişia geografică a lui Mackinder in centrul Eurasiei s-
a dovedit a fi o sursă semnificativă de putere. Mai mult decât orice alt
stat, Germania a acţionat pentru a-şi asigura puterea prin controlul asupra
centrului Eurasiei, acţionând într-un mod concret, conform lui
Mackinder, în interpretarea geografului german Karl Hausshofer (1869-
1946). Hausshofer,care a activat în armatele bavariană şi germană, a fost
dezamăgit de înfrângerea Germaniei în Primul Război mondial. Afirmând
că Germania ar putea deveni un stat puternic dacă ar captura centrul
Eurasiei, a transformat geopolitica într-un domeniu legitim al cercetării
academice. El a fondat un institut şi un ziar, declarându-se susţinătorul de
bază al expansiunii naziste.
Însă potenţialul puterii geografice este mărit sau constrâns de
resursele naturale, o a doua sursă a puterii naturale. Controlul unui
teritoriu geografic larg nu este un ingredient pozitiv al puterii decât dacă
acest teritoriu conţine resurse naturale. State exportatoare de petrol, cum
ar fi Kuweitul, Qatarul şi Emiratele Arabe Unite, care sunt mici geografic
dar care au resurse naturale însemnate, au mai multă putere decât
sugerează dimensiunile lor. Statele au nevoie de petrol şi sunt gata să
plătească foarte mult pentru el, sau chiar să pornească războaie dacă
accesul la el le este împiedicat. Statele care au aceste resurse valoroase,
indiferent de dimensiunea geografică, deţin puterea pe care alte state nu o
au. SUA, Rusia şi Africa de Sud exercită puteri însemnate datorită
diferitelor resurse naturale – petrol, cupru, bauxită, vanadiu, aur şi argint ,
etc.
Statele deţinătoare ale unor astfel de resurse pot deveni ţintele unor
acţiuni de agresiune, cum a fost cazul Kuweitului în 1990. Absenţa
resurselor naturale nu înseamnă că statul nu are putere; Japonia nu este
bogată în resurse naturale dar a negociat alte elemente de putere,
transformându-se într-o mare putere economică.
Populaţia este a treia sursă naturală de putere. Populaţii numeroase,
cum ar fi cea din China (1,3 miliarde de persoane), India (1mld),
SUA(284 milioane) şi Rusia(145miloane) oferă automat potenţial de
putere şi un statut de mare putere statului. Deşi o populaţie însemnată
produceo mare varietate de produse şi servicii, caracteristicile populaţiei
(nivelul scăzut al educaţiei, al serviciilor sociale) pot constrânge puterea
statului. Statele cu o populaţie redusă, cu un nivel înalt al educaţiei,
talentată (cea din Elveţia, Norvegia, Austria, Singapore) pot acoperi
deficitul economic şi politic.
Aceste surse naturale ale puterii sunt modificate de folosirea şi
organizarea puterii în surse tangibile şi intangibile. Sursele tangibile care
modifică, constrâng sau sporesc sursele naturale ale puterii unui stat sunt:
dezvoltarea industrială şi accesul la resurse; sursele intangibile sunt:
imaginea naţională, sprijinul public, conducerea.

SURSELE TANGIBILE DE PUTERE

Între sursele tangibile de putere, dezvoltarea industrială este una

dintre cele mai importante. Cu o capacitate industrială avansată,
avantajele şi dezavantajele geografice sunt diminuate. Transportul aerian,
de exemplu, anulează barierele comerciale, dar în acelaşi timp
vulnerabilizează statele din punct de vedre militar. Odată cu
industrializarea, importanţa populaţiei este modificată. Armatele
numeroase dar slab echipate nu se compară cu cele mici dar foarte bine
dotate. Statele industrializate, in general au nivelul educaţiei mai înalt,
tehnologii mai avansate, o folosire mult mai eficientă a capitalului care se
adaugă la potenţialul tangibil de putere.
Ca şi realiştii, radicalii acceptă importanţa surselor de putere şi
potenţialului de putere, dar unde realiştii organizează puterea în jurul
statului, radicalii văd puterea în termenii claselor. Potrivit radicalilor,
diferenţele între cei care au acces la sursele de putere duc la crearea unor
diferite clase, unele mai puternice (clasa capitalistă care deţine mijloacele
de producţie) decât celelalte (muncitorii). Aceste clase traversează state şi
graniţe naţionale.

SURSELE INTANGIBILE DE PUTERE

Sursele intangibile de putere – imaginea naţională, sprijinul public,

conducerea – pot fi la fel de importante ca cele tangibile. Oamenii din
interiorul statelor au anumite imagini asupra potenţialului puterii statelor,
imagini care transferă un potenţial de putere intangibil. Canadienii s-au
privit ca responsabili internaţionali şi sunt dornici să participe la misiuni
multilaterale de menţinere a păcii, să furnizeze ajutoare umanitare şi să
răspundă urgenţelor intenaţionale. Acestea au transformat Canada într-un
actor puternic, în ciuda populaţiei de numai 31 milioane de locuitori.
Percepţia altor state despre suportul public şi coeziunea este o altă
sursă intangibilă de putere. Puterea Chinei s-a intensificat în timpul
conducerii lui Mao Yedong, când a beneficiat de sprijinul fără precedent
pentru conducerea comunistă şi un grad înalt al coeziunii sociale.
Campaniile de succes ale Israelului în Orientul Mijlociu în 1967 şi 1973
pot fi atribuite în mare parte puternicului sprijin public, inclusiv
disponibilităţii cetăţenilor israelieni de a plăti cu preţul vieţii pentru ţara
lor în caz de necesitate. Când sprijinul public este absent, mai ales în
cadrul statelor democrate, potenţialul de putere al unui stat se diminuează.
Pierderea sprijinului public poate de asemenea inhiba sistemul autoritar.
În războiul din Golf din 1991 şi în cel din Irak din 2003, sprijinul lui
Saddam Hussein din partea trupelor sale nu a fost adecvat; mulţi nu erau
gata să moară pentru regimul irakian.
Conducerea este o altă sursă intangibilă de putere. Vizionarii şi
liderii carismatici, ca Charles de Gaull în Franţa, Franklin Roosvelt în
SUA, Otto von Bismark în Germania şi Winston Churchill în Marea
Britanie, au sporit puterea statelor lor prin luarea unor iniţiative
îndrăzneţe. Conducătorii slabi, cei care irosesc resursele şi abuzează de
încrederea publică, diminuează puterea statului şi capacitatea sa de a
exercita puterea pe termen lung. Liberalii, în special, acordă atenţie
conducerii: bunii conducători pot evita recurgerea la război; conducătorii
mai puţin buni este posibil să nu poată evita acest fenomen.
Liberalii, care au o noţiune mai expansivă asupra puterii, vor
considera aceste „ ingrediente” intangibile mai importante. Totuşi
diferitele combinaţii ale resurselor de putere pot avea diferite rezultate.
Victoria NATO împotriva forţelor lui Milosevici în Iugoslavia în 1999
poate fi motivată de resursele naturale de putere însemnate ale alianţei,
împreună cu puternicele surse tangibile de putere. Dar cum se poate
explica victoria Afganistanului asupra Uniunii Sovietice în 1980, sau
victoria Nord vietnameză asupra SUA în 1970 sau victoria Algeriei
asupra Franţei în 1950 ? În acele cazuri statele limitate natural şi
resursele naturale intangibile au fost capabile să le depăşească pe cele cu
resurse naturale tangibile. În aceste cazuri, sursele intangibile ale puterii,
inclusiv disponibilitatea populaţiei de a lupta, explică victoria părţilor mai
slabe. Succesul în folosirea formelor variate ale puterii statelor depinde
de contextul specific.
Constructiviştii, pe de altă parte, oferă o perspectivă unică asupra
puterii. Ei afirmă că puterea include nu numai surse tangibile şi
intangibile. În plus, puterea include de asemenea puterea ideilor şi a
limbajului – spre deosebire de ideologie, care alimenta victoria
improbabilă a părţilor mai slabe din cazurile anterioare. Prin puterea
ideilor şi a limbajului identităţile statelor şi naţionalismul sunt schimbate.

FOLOSIREA PUTERII STATULUI

În toate perspectivele teoretice, puterea nu este doar posedată ci

trebuie şi folosită. Folosirea puterii statului este o sarcină dificilă.
Statele folosesc o varietate de tehnici pentru a transforma puterea
potenţială în putere efectivă. Toate statele folosesc tehnici de exercitare a
puterii: diplomaţie, mijloace economice şi forţă. Într-o situaţie
particulară, un stat poate începe cu o anumită abordare, apoi poate încerca
mai multe pentru a-şi atinge scopul . în alte cazuri, diferite tehnici pot fi
utilizate în acelaşi timp.

ARTA DIPLOMATICĂ

Diplomaţia tradiţională determină statele care încearcă să

influenţeze alte state prin negocieri, prin anumite acţiuni sau
împiedicându-le anumite acţiuni, sau conducând o anumită diplomaţie
publică. În folosirea diplomaţiei pentru a proteja puterea statele pot:
• Exprima statului-ţintă, în mod public sau privat,
nemulţumirile faţă de politica aleasă
• Sugera că o relaţie mai bună ar urma dacă statul ţintă
acţionează într-un mod diferit
• Ameninţa dacă consecinţele negative vor continua dacă
statul continuă să se îndrepte într-o anumită direcţie;
• Îndreptarea spre un corp internaţional cautând legitimizarea
multilaterală a poziţiei sale şi atragerea de partea sa a sprijinului
altor state;
• Să dea statului ţintă ceea ce doreşte (recunoaştere
diplomatică, ajutor din exterior) în schimbul actiunilor dorite;
• Îndepărta dorinţele statului ţintă(reducerea sprijinului extern,
retragerea diplomaţilor= când au loc acţiuni nedorite.

PROVOCĂRI ALE STATELOR

Statul se confruntă cu probleme legate de globalizare, mişcări

transnaţionale bazate pe religie şi ideologii şi mişcări etnonaţionale.
Jessica Mathews explică în seminarul „Afaceri Externe” că a intervenit o
schimbare a puterii: „concentrarea puterii în mâinile statului, care a
început în 1648 cu Pacea de la Westfalia, s-a încheiat, cel puţin pentru
moment”.

GLOBALIZAREA

Extern, statul este lovit de globalizare; integrarea sporită a lumii în

termeni de politică, economie, comunicaţii, cultură este un proces ce
subminează suveranitatea tradiţională a statului. Din punct de vedere
politic, statul se confruntă cu probleme ale globalizării – degradarea
mediului şi epidemiile – pe care guvernele nu le pot rezova singure.
Asemenea probleme implică o cooperare politică fără precedent. Aşa s-a
întâmplat în 2003 cu SARS (Sindromul Respirator Acut Sever), când
guvernele lumii dezvoltate au trebuit să răspundă unei epidemii în
dezvoltare în China şi Asia de sud-est, unde autorităţile locale nu puteau
ţine problema sub control. Din ce în ce mai mult, asemenea acţiuni au
presupus compromiterea suveranităţii. Economic, statele şi pieţele
financiare sunt legate între ele; corporaţiile multinaţionale şi
internaţionalizarea producţiei şi consumului fac regularizarea economiei
statelor din ce în ce mai dificilă.
Cultural, tehnologiile noi – e-mailul, faxul, transmisiunile prin
satelit, televiziunile cu reţea internaţională cum ar fi CNN – subminează
tot mai mult controlul statului asupra informaţiilor si asupra cetăţenilor.
Ţări ca Arabia Saudită şi altele din regiunea Golfului Persic au
luptat bătălii deja pierdute încercând să-şi protejeze populaţiile împotriva
valorilor vestice transmise prin intermediul media. China, de asemenea,
pierde lupta limitării informaţiilor care intră în ţară prin intermediul
internetului.
„Cel mai puternic motor de schimbare, declinul statelor şi ridicarea
statelor nou-actori este computerul şi revoluţia telecomunicaţiilor, ale
căror consecinţe sociale au fost ignorate... În orice sferă de activitate,
accesul instantaneu la informaţie şi posibilitatea de a o folosi multiplică
numărul jucătorilor care contează şi reduce numărul celor care au
autoritate însemnată.”(Jessica Mathews).
 MIŞCĂRILE TRANSNAŢIONALE

Unul dintre produsele globalizării îl constituie mişcarea

transnaţională, în special mişcările religioase şi ideologice. În ****
mişcările principale sunt penticostalismul şi evanghelicanismul. Acum în
număr de 400 de milioane şi cu expansiune rapidă în ţările în curs de
dezvoltare, aceste mişcări resping secularismul şi încearcă să îndepărteze
loialităţile politice, sociale şi individuale de stat şi să le îndrepte spre
religie. Ca şi fundamentalismul islamic, aceste mişcări sunt antiseculare
şi antimoderniste, cu toate că nu constituie o problemă pentru stat ca
Islamul.
Statele se confruntă de asemenea şi cu fundamentalismul islamic.
În timp ce fundamentaliştii islamici vin din mai multe ţări şi dezvoltă mai
multe strategi pentru a-şi atinge scopul, credincioşii sunt uniţi de dorinţa
de a schimba statele şi societăţile bazându-le pe ideile textului islamic.
Aceste mişcări prezintă o bază critică a ceea ce este greşit în statele
creştine şi islamice şi soluţii care presupun transformări radicale ale
statelor. Fundamentalismul islamic vede o discrepanţă între aspiraţiile
politice şi economice ale statelor şi condiţiile actuale ale distribuţiei
economice inegale şi conducerea de către elite corupte.
Unii susţin violenţa ca mijloc de a îndrepta conducătorii corupţi şi
de a lupta poporul palestinian care a fost nedreptăţit de Israel şi de
susţinătorii din vest; alţii susţin că schimbarea poate apărea şi fără
folosirea violenţelor.
Lupta afganilor şi a suporterilor islamici împotriva Uniunii
Sovietice în 1980 s-a dovedit a fi un eveniment galvanizant pentru
mişcarea fundamentalistă islamică. A adus împreună tineri islamici
implicaţi şi dedicaţi religios dar defavorizaţi economic şi politic; iar lupta
împotriva armatelor sovietice le-a permis să-şi îmbunătăţească tacticile de
guerilă. Aceşti mujahedini (războinici sfinţi) au câştigat încredere
învingând trupele sovietice. Când s-au întors în Arabia Saudită, Egipt şi
alte ţări din Orientul Mijlociuau fost însărcinaţi cu o nouă misiune –
declanşarea jihadului (războiul sfânt) împotriva a ceea ce ei considerau
regimuri ilegale.
În timpul războiului din Afganistan, Osama Bin-Laden, naţionalist
saudit, a devenit un lider carismatic. Când talibanii au obţinut puterea în
Afganistan în 1996, Bin-Laden şi ce a rămas din mujahedini a format Al
Qaeda. După cum vom vedea Al Qaeda este una din numeroasele grupări
fundamentaliste islamice şi atacul de la 11 septembrie 2001 a facut-o cea
mai renumită. Deşi fundamentalismul islamic reprezintă doar o mică
proporţie din cei peste 1 miliard de musulmani din întreaga lume, este o
mişcare transnaţională puternică şi o problemă pentru multe state
(Filipine, Indonezia, Nigeria, Algeria, etc.). După cum arată atacurile
teroriste din SUA, Europa şi Israel, aceste spaţii sunt de asemenea ţinte
ale fundamentaliştilor islamici. Aceste atacuri i-au determinat pe mulţi să
creadă spusele lui Samuel Huntington, om politic care a prezis în anii
1990 că următorul conflict internaţional major va fi o ciocnire a
civilizaţiilor izvorâtă din diferenţele dintre democraţia vestică şi
fundamentalismul islamic. Argumentul lui Huntington rezultă în mare
parte din schimbările secolului XXI.

MIŞCĂRILE ETNONAŢIONALE

O altă problemă dramatică a statelor este mişcarea etnonaţională.

Mai mult de 90 de milioane de oameni aparţin la 233 de subgrupări
naţionale din întreaga lume, care cer drepturi în mod permanent. Aceste
mişcări etnonaţionale se identifică mai mult cu o cultură decât cu un stat.
Experimentând discriminări şi persecuţii, multe din aceste grupuri
acţionează în susţinerea propriilor hotărâri. Nicholas Kittrie, din cadrul
ONU a scris „ cine v-a spune bosniacilor, palestinienilor,
kurzilor,scoţienilor, bascilor, celor din Quebec sau bretonilor că nu sunt
un popor şi nu au dreptul la hotărâri proprii”.
Dar nu toţi etnonaţionaliştii au aceste dorinţe. Puţini caută însă
separarea de stat. Unii preferă iredentismul – o politică care nu constă
numai în părăsire statelor stabile ci şi reunirea cu alte persoane de
aceeaşi naţionalitate, din alte state, pentru a crea un nou stat, sau reunirea
cu un stat populat de etnonaţionalişti. Alţii caută soluţii în aranjamente
federale, sperând să obţină garanţia autonomiei într-un anumit stat, iar
alţii nu caută decât recunoaşterea oficială a statului lor unic, incluzând
dreptul de a-şi folosi limba naţională şi practicarea propriei religii.
Una dintre cele mai complexe mişcări etnonaţionale include
Kaşmirul, o zonă muntoasă la graniţa Indiei cu Pakistanul şi China,
poporul preponderent musulman dar care a fost condus în mod tradiţional
de hinduşi. Când India (dominată de hinduşi) şi Pakistanul (dominat de
musulmani) s-au separat în două state independente în 1947, maharajahul
Hari Siugh a optat să se alăture Indiei spre dezaprobarea populaţiei care
dorea afilierea la Pakistan. În 1947-1948 şi din nou în 1965, India şi
Pakistanul s-au luptat pentru teritoriul care de atunci se confruntă cu
tensiuni. O linie de control LOC a fost restabilită în 1972 împărţind
Kaşmirul în zona administrată de India, în est şi sud(9 milioane de
locuitori) şi zona de nord şi vest administrată de Pakistan (3 milioane de
locuitori). Pe lângă pretenţiile dintre India şi Pakistan, din 1989 o
puternică mişcare separatistă a luptat împotriva dominaţiei Indiei în
Kaşmir. Cea mai proeminentă mişcare de acest gen este pro-Pakistani
Hizbul Mujahideen, care doreşte unirea cu Pakistanul, dar influenţa sa
este în declin.
Unele dintre aceste probleme etnonaţionale duc la conflicte civile
sau chiar război cum este cazul Kaşmirului. Jack Snyder, specialist în
ştiinţe politice a identificat mecanismul cauzal prin care naţionaliştii
etnici provoacă statele în baza legitimităţii limbii, a culturii sau religiei.
Elitele din cadrul acestor mişcări pot incita masele la război.

CONCLUZII: STATUL ŞI PROBLEMELE SALE

Caracterul central al statelor în politica internaţională nu poate fi

disputat. statul a fost privit din trei perspective teoretice. Au fost descrise
formele puterii statului, modul în care statul poate folosi puterea prin
mijloace economice, diplomatice şi militare, au fost analizate modalităţile
în care globalizarea, mişcările transnaţionale şi cele etnonaţionale pot
ameninţa suveranitatea statelor. Aceste mişcări depind însă de indivizii
care le conduc. Unii fac parte din elite, alţii din mişcări ale maselor.

BIBLIOGRAFIE

1. Manual de relatii internationale, Coordonatori A. Miroiu, R.-S.

Ungureanu, Editura Polirom, Iasi, 2006.
2. Manual de stiinta politica, Coordonatori R. E. Goodin, H-D.
Klingemann, Editura Polirom, Iasi, 2005.
3. Mingst, A. Karen, Essentials of international relations,3rd ed.,
W.W.Norton &Company, New York-London, 2004.

4. Barbulescu, P., Closca I., Repere de cronologie internationala 1914-

1945, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.
5. Bernstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4, Editura
Institutul European, Iasi, 1998 .
6. Ciachir N., Istoria relatiilor internationale de la Pacea Westfalica
(1648) pana in contemporaneitate ( 1947), Editura Oscar Print, Bucuresti,
1998.
7. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relatiilor internationale, vol. I-II,
Editura Stiintelor Sociale si Politice, Bucuresti, 2006.
8. Fontaine A., Istoria razboiului rece, vol. 1-2, Editura Militara,
Bucuresti, 1992.
9. Kissinger, Henri, Diplomatia, Editura All, Bucuresti, 1998.
10. Loth Wilfried , Impartirea lumii. Istoria razboiului rece 1941-1955 ,
Ed.Saeculum, Bucuresti, 1997.
11. Milza, Pierre, Serge Bernstein, Istoria sec. XX, vol. I-II-III, Editura
All, Bucuresti, 1998.
12. Sergio Romano - 50 de ani de istorie mondiala - Fundatia Culturala
Romana, Bucuresti, 1999.
13. Romania in relatiile internationale, coord. L. Boicu, V. Cristian, Gh.
Platon, Editura Junimea, Iasi, 1980.
14. Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul razboi mondial, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995