GLOBALIZARE ŞI TEORII

ALE DEZVOLTĂRII

SUPORT DE CURS, ANUL IV RISE

Lector Dr. Dana Pop

2006

1
 Cuprins

Cuprins..............................................................................................................2
Conceptul de globalizare..................................................................................4
Teorii referitoare la apariţia globalizării.......................................................4
Tipuri ale economiei actuale.........................................................................5
Definiţii ale globalizării................................................................................6
Semnificaţiile globalizării.............................................................................8
Ce nu ar fi globalizarea.................................................................................8
Vectorii globalizării .........................................................................................9
Revoluţiile tehnologice.................................................................................9
Noua economie...........................................................................................10
Trăsăturile distinctive ale globalizării economiei.......................................11
Schimbările economiei mondiale...............................................................13
Etapele globalizării.....................................................................................15
Creştere economică şi globalizare..................................................................18
Factorii creşterii economice........................................................................18
Inegalităţi şi globalizare..............................................................................18
Corporaţiile multinaţionale şi globalizarea.....................................................20
Investiţiile străine directe şi globalizarea capitalului.................................22
Forme ale globalizării producţiei................................................................23
Globalizarea financiară...................................................................................24
Crearea noului spaţiu financiar global........................................................24
Regula celor trei “D” şi piaţa financiară.....................................................25
De ce au loc aceste mutaţii.........................................................................26
Investitorii instituţionali.............................................................................27
Efectele globalizării financiare...................................................................28
Care este politica faţă de globalizarea financiară?.....................................29
Globalizarea culturală.....................................................................................29
Critica “schimbului inegal” între culturi....................................................30
Către societatea globală..............................................................................31
Globalizarea pieţei muncii..............................................................................32
Imigrarea şi globalizarea............................................................................34
Efectele globalizării........................................................................................35
Cele 7 păcate ale globalizării......................................................................36
Sărăcie şi globalizare..................................................................................38
Pro sau contra globalizare?.............................................................................39

2
 Limitele globalizării...................................................................................41
Politici alternative pentru ţările în curs de dezvoltare................................42
Antiglobalizare sau avantaje ale globalizării?............................................44
Bibliografie selectivă......................................................................................52

3
 Conceptul de globalizare

Teorii referitoare la apariţia globalizării

Este larg acceptată părerea conform căreia, în funcţie de

momentul declanşării, ar exista trei posibilităţi de abordare:
1. se poate vorbi de globalizare de la începuturile istoriei – este
o exagerare deşi există unele argumente cum ar fi apariţia
primelor imperii, răspândirea creştinismului etc. Sfera de
cuprindere a globalizării cuprinde 3 domenii ale vieţii
sociale- economic, politic şi cultural – ca urmare, nu exista
pe primele trepte de dezvoltare istorică a omenirii;
2. este un fenomen contemporan, caracteristic modernizării şi
dezvoltării capitalismului, care s-a accelerat în ultimele
decenii;
3. este un fenomen recent, asociat cu alte evenimente denumite
postindustrializare, postindustrialism sau “reorganizarea
capitalismului pe alte baze” (Waters M., 1996, p.4)

Globalitatea este considerată o formulă neutră a internaţionalului

ce are ca metodă de lucru cooperarea interguvernamentală.

Globalismul aparţine clasei noţionale a imperialismului; în

cadrul acestuia o parte domină toate celelalte părţi.

Principiul ordonator pentru gobalitate şi globalism este cel al

adversităţii, în timp ce noul principiu al globalizării este cel al
competiţiei într-un întreg care e mai mult decât suma părţilor, iar
părţile tind să imite întregul.

4
 Tipuri ale economiei actuale

În ceea ce priveşte economia actuală, se consideră că ar

exista, în principal, două tipuri şi anume:
1. economia inter-naţională, respectiv cea în care actorii sunt
economiile naţionale şi care implică o integrare sporită a
naţiunilor şi actorilor economici. În această situaţie, relaţiile
comerciale tind să îmbrace forma specializărilor naţionale şi
a diviziunii internaţionale a muncii.
“Astfel importanţa comerţului este înlocuită progresiv cu
centrarea relaţiilor în domeniul investiţiilor dintre naţiuni (…)
forma de interdependenţă dintre naţiuni rămâne una strategică.
Mai exact, ea presupune continuarea demarcaţiei relative dintre
cadrul intern şi internaţional al implementării de politici şi al
managementului afacerilor economice şi, în plus, separarea
relativă a efectelor economice”. (Hirst P., Thomson G., 2002,
p.25)

2. economie globalizată, respectiv un model ideal care poate fi

dezvoltat în opoziţie cu economia internaţională. “Într-un
astfel de sistem global, economiile naţionale diferite sunt
subsumate şi rearticulate în sistem prin procesele şi
tranzacţiile internaţionale. Din contră, în economia inter-
naţională procesele care sunt determinate la nivelul
economiilor naţionale sunt încă predominante, iar procesele
internaţionale sunt rezultatele performanţelor diferite şi
distincte ale economiilor naţionale”. (Hirst P., Thomson G.,
2002, p.27)
Sistemul economic internaţional devine autonom şi
dezimplicat social, iar pieţele şi producţia devin cu adevărat
autonome. Problema pe care acest model de economie
globalizată o pune autorităţilor publice ale diferitelor state este
modul în care s-ar putea concepe politici care să coordoneze şi

5
să integreze eforturile de reglementare astfel încât acestea să
facă faţă interdependenţei actorilor economici.

Definiţii ale globalizării

Termenul “globalizare” a apărut la sfârşitul anilor ’60 şi

a fost lansat de un specialist canadian în teoria mijloacelor de
comunicare în masă, prof. Marshall McLuhan, Univ. din
Toronto şi specialistul american în “problemele comunismului”,
Zbigniew Brzezinski, Univ. Columbia. McLuhan a extrapolat
lecţiile războiului din Vietnam şi a lansat expresia “sat global”.

Termenul de globalizare a intrat în dicţionar prima dată

în 1961. În literatura de specialitate există numeroase definiţii
ale acestui fenomen contemporan. Ne vom opri în continuare la
câteva pe care le considerăm sugestive.

• “Lumea devine tot mai mult un supermarket global (engl. a

global shopping mall) în care ideile şi produsele pot fi găsite
peste tot în acelaşi timp. Globalizarea nu vizează, pur şi
simplu, procesul obiectiv de creştere a intercomunităţii. Ea
vizează conştientul şi subiectivitatea individului, adică
scopul şi intensitatea conştientizării lumii ca spaţiu unic.
Globalizarea este ceea ce cei din Lumea a Treia au numit,
timp de secole, colonizare. Globalizarea se referă la procesul
prin care relaţiile sociale devin relativ lipsite de factorii
distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se desfăşoară
din ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic”.
(Bari I., 2003, p.36)
• “(…)globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca
fiind procesul deosebit de dinamic al creşterii
interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a
extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai

6
 largi şi mai variate sfere ale vieţii economice, politice,
sociale şi culturale şi având drept implicaţie faptul că
problemele devin mai curând globale decât naţionale,
cerând, la rândul lor, o soluţionare mai curând globală
decât naţională”. (Bari I., 2003, p.37)
♦ Definiţia bunului simţ: “Globalizarea este procesul prin
care oamenii de oriunde înţeleg să accepte ceea ce-i
aseamănă, punând în surdină ceea ce-i separă”. (Marin D.,
2004, p.79)
♦ Definiţia pozitivă: “Globalizarea este un proces de tranziţie
care include toate formulele de organizare socială ca
finalitate atât a tranziţiei postcomuniste, cât şi a celei
postcapitaliste, adică exact ceea ce ar da sens ambelor
procese, tranziţia globală”. (Ibidem., p.79)
♦ Definiţia convenţionalistă: “Globalizarea este noua ordine
economică şi politică a lumii, ca sistem multidimensional şi
corelativ în care coerenţa este dată de guvernanţa globală”.
(Ibidem., p.79)
♦ Definiţia deschiderii: “Globalizarea este expresia unui
sistem al lumii în cel mai înalt grad de integrare şi deschis
permanent integrării”. (Ibidem., p.80)
♦ Definiţia principială: “Globalizarea este un sistem în care
funcţia-obiectiv vizează întregul cu scopul de a elimina
adversitatea, iar concurenţa, de a genera distrugere
creatoare”. (Ibidem., p.80)
♦ Definiţia teleologică: “Globalizarea este o potenţialitate şi o
tendenţialitate a structurilor coerente ale lumii, ca
materializare progresivă a raţionalităţii şi raţiunii umane
universale”. (Ibidem., p.80)
♦ Definiţia instrumentală: “Globalizarea este procesul de
ordonare a lumii, ca îndepărtare de haos, bazându-se pe
tehnologie occidentală, finanţe permisive şi informaţii libere,
adică liberalizarea accesului la randament şi modernitate, la
acumularea de bogăţie şi putere”. (Ibidem., p.80)

7
♦ Definiţia integratoare: “Globalizarea este procesul de
funcţionalizare a economiei globale, care, în cadrul societăţii
globale, devine aptă să creeze structuri de decizie globală
pentru soluţionarea problemelor globale”. (Ibidem., p.81)

Semnificaţiile globalizării

1. relaţii între economie, societate, instituţii, probleme şi

gestionarea puterii globale; esenţa globalizării este
asigurarea finalităţii sociale a economiei performante; este
necesară o politică globală şi instituţiile specifice
globalizării; se consideră că reforma instituţională trebuie să
vizeze: FMI, BM, OMC, ONU etc.
2. globalizarea a reuşit în pieţele financiare;
3. identitatea agenţilor specifici: firme globale, superpieţe (de
regulă financiare), fonduri de risc, operatorii spaţiului virtual
(“turma electronică”), ONG (ecologiste, antisărăcie etc.),
organisme de standardizare internaţionale, personalităţi cu
notorietate globală etc. (vezi Marin D., 2004)

Ce nu ar fi globalizarea

Globalizarea a fost deseori identificată cu generalizarea

sărăciei, dependenţei şi criminalităţii. În ceea ce ne priveşte,
considerăm că există trei modele inadecvate, după cum urmează:
1. globalizarea – problemă de concentrare progresivă a
economiilor naţionale cu ţinta de a crea o economie
mondială coerentă. Însă ordinea economică spre care s-ar
tinde ţine de controlul naţional al concurenţei internaţionale.
“Concluzia este că globalizarea nu are cum să fie doar
internaţionalizare, nici măcar o sublimare a internaţionalelor,
după cum nu poate fi nici imperialism, fie el numit

8
 americanizare sau, în varianta franceză, mondializare,
victorie a intereselor exclusive ale unui stat”. (Marin D.,
2004, p.50)
2. nu este o tendinţă de natură pur transnaţională. Ţările
puternice au firme puternice care să acţioneze oriunde pe
mapamond. O ţară puternică are companii transnaţionale
care să importe produs intern din alte ţări şi regiuni.
3. Francezii vorbesc de mondialism ca impunere a intereselor
capitalului american, anglo-americanii vorbesc de globalism
ca supremaţie a modelului centrat pe speculaţii financiare şi
mobilitatea extremă a capitalului financiar. În aceste viziuni,
“economiile naţionale devin amplasamente investiţionale,
dereglementarea devine o condiţie, guvernarea de la distanţă,
de tip monetar, este reclamată drept reţeta ideală, cel mai
capitalizat este cel mai puternic şi pentru asta dictează
regulile jocului. Economicizarea începe să fie agresivă,
protecţia socială pierde teren, statul devine minimal,
convenţiile suprastatale sunt eminamente economice, sensul
evoluţiei este spre economia de tip <offshore”. (Ibidem.,
p.52-53)

Vectorii globalizării

Revoluţiile tehnologice

Inovaţia tehnologică se referă mai ales la tehnologia de

informare şi comunicare. Revoluţia tehnologică implică şi o
revoluţie socială şi o avansare dinspe capitalismul industrial
spre o dezvoltare postindustrială a relaţiilor economice.
Prima revoluţie a constituit-o apariţia maşinii cu aburi
(sfârşitul sec. al XVIII-lea), a doua revoluţie (sfârşitul sec. al
XIX-lea) introducerea electricităţii şi a sistemelor tehnologice
electro-mecano-chimice, a treia revoluţie a început în 1950,

9
după ce în 1948 fusese descoperit tranzistorul, urmat de
microprocesor la începutul anilor 1970 şi de introducerea
acestuia în prelucrarea informaţiilor, telecomunicaţii şi
telematică. În general, sistemele tehnologice ataşate celor trei
revoluţii industriale coexistă, se întrepătrund, dar se şi substituie
şi se elimină reciproc.
Noul context digital, rezultat în urma fuzionării
tehnologiilor din sfera informaticii şi a telecomunicaţiilor,
dispune de două caracteristici de bază: convergenţa serviciilor,
ceea ce înseamnă că orice serviciu poate fi furnizat prin acelaşi
mijloc de înmagazinare şi transmisie şi conectabilitate şi
interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli pot
prelucra şi utiliza resursele prin intermediul reţelelor. “Practic,
toate informaţiile sunt transmise pe căi de înaltă definiţie şi
standardizare, alcătuind ceea ce, în literatura de specialitate, au
fost desemnate drept <primele autostrăzi electronice ale lumii>”.
(Bari I., 2003, p.38)

Noua economie

Un sistem economic modern necesită 3 elemente pentru

a funcţiona: cererea, oferta şi intermediarii care pun în contact
reprezentanţii celorlalte două.
“În ultimii ani a fost din ce în ce mai evident că o nouă
economie iese la iveală. <Vechea ordine> industrială este
înlocuită de o economie bazată pe informatică şi pe reţele de
calculatoare.” (Bari I., 2003, p.52) În noua economie
tranzacţiile sunt în special digitale, iar creşterea este influenţată
de mai mulţi factori faţă de economia industrială. Noua
economie presupune extinderea utilizării informaţiei digitale şi a
Internetului ca mediu de lucru într-o arie largă de servicii şi
activităţi.

10
Sintagme de definire a noii economii
 “<economia digitală>, pentru că vizează bunuri şi servicii a
căror producţie, dezvoltare şi vânzare depind, în mod
esenţial, de tehnologii digitale;
 <economia informaţiei>, pentru că include toate bunurile şi
serviciile legate de tehnologiile informaţionale, cum ar fi:
cercetare, servicii legale şi bancare, servicii financiare;
 <economia virtuală>, pentru că mediul în care se desfăşoară
tranzacţiile nu este un mediu fizic, ci virtual;
 <economia Internetului>, pentru că mediul de lucru este
Internetul;
 <e-commerce>, <e-banking> şi <e-economy> etc. (…)
În esenţă, noua economie este un concept larg care
descrie o economie în care, atât produsul final, cât şi stările
intermediare ale acestuia constau în informaţie şi în care
tehnologiile digitale moderne oferă accesul la scară mondială
la toate informaţiile disponibile la un moment dat. Aceste noi
tehnologii au rolul de a potenţa eficienţa în practicile de afaceri
convenţionale, tradiţionale şi de a facilita apariţia unor noi
procese şi produse”. (Ibidem., p.53)

Trăsăturile distinctive ale globalizării economiei

În lumea francofonă globalizarea este considerată un

moment în cadrul procesului de mondializare, iar actorul
principal îl reprezintă firma, de preferinţă una multinaţională.
Oligopolul mondial a fost definit de mulţi ca fiind
concentrarea capitalurilor la nivelul Triadei (SUA, UE, Japonia).
O caracteristică importantă a globalizării o constituie
integrarea în calitatea de componentă a unei duble mişcări de
polarizare: pe plan intern (şomaj) şi internaţional (ecart între
ţările din inima oligopolului internaţional şi cele de la periferie –
“state care nu mai prezintă interes, nici economic şi nici

11
strategic (…) proces de marginalizare, de demarcaţie între ţările
democratice bogate şi zonele sărăciei incapabile de a se mai
înscrie în ritmurile productivităţii mondiale şi de a mai demara
acţiuni competitive”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.71)

Chiar dacă în multe state în curs de dezvoltare forţa de

muncă este ieftină, firmele aparţinând oligopolului mondial
(Triadei) au raportat totul la piaţa muncii din ţările dezvoltate,
globalizarea reprezentând încercarea de integrare simultană a
celor trei pieţe specifice oligopolului mondial şi anume piaţa
mărfurilor şi serviciilor, piaţa capitalului şi tehnologiei şi piaţa
muncii. Mai întâi globalizarea a cuprins piaţa bunurilor şi
serviciilor, apoi au intrat în circuit tehnologiile şi piaţa
financiară iar pe ultimul loc s-a situat piaţa muncii.

“Globalizarea se referă la multiplicarea legăturilor şi

interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în
prezent din sistemul mondial. Ea descrie procesul prin care
evenimentele, deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a
lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi
situate la mari distanţe una de alta. Globalizarea are două
trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea
(sau adâncimea). Pe de o parte, ea defineşte un set de procese
care cuprind aproape tot globul, sau operează pretutindeni în
lume, fapt ce împrumută acestui concept o conotaţie spaţială.
Pe de altă parte, ea presupune intensificarea nivelurilor de
interacţiune, interconectare sau interdependenţă între statele şi
societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. Prin urmare,
alături de extindere a legăturilor, are loc şi o adâncire a
proceselor globale”. (Dunning J.H., 1997, p.12)

S-a făcut trecerea de la oligopoluri naţionale la oligopol

mondial. “Un exemplu concludent în această privinţă ni-l oferă
firmele japoneze, organizate în reţele de tip <keiretsu>. În cadrul

12
reţelei există un imens flux de informaţii reciproce între
parteneri, fără a se practica o ierarhie rigidă. Membrii aceluiaşi
grup industrial beneficiază, pe linie financiară, de coordonare şi
consultanţă din partea unei mari bănci care este integrată organic
grupului. Colaborarea este uneori atât de strânsă, încât membrii
oligopolului îşi împart laboratoarele de cercetare şi chiar unele
capacităţi de producţie. (Chesnais F., 1994, p.84) Legăturile de
cooperare pe plan financiar, tehnologic, industrial şi comercial
pe care membrii unei asemenea reţele le stabilesc între ei relevă
faptul că ei se consideră şi se tratează ca parteneri egali,
indiferent de dimensiunile firmelor. Se poate afirma că, în cadrul
reţelei oligopoliste asistăm la crearea unei adevărate pieţe
interne, unde costurile de tranzacţie sunt substanţial reduse”.
(Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.239)

Schimbările economiei mondiale

De pe la mijlocul anilor ’60 au apărut schimbări importante

cum ar fi:
♦ comerţul internaţional a crescut mai repede decât producţiile
naţionale;
♦ s-a conturat o anumită omogenizare a stilurilor de viaţă, cel
puţin în rândul clasei mijlocii şi pentru anumite elemente ale
consumului (The Economist a propus evidenţierea puterii de
cumpărare prin compararea preţului unui Big Mac de la Mc
Donald's);
♦ marile întreprinderi şi-au dezvoltat filialele din străinătate ca
urmare a unui avânt fără precedent al investiţiilor străine
directe în cei trei poli ai Triadei (SUA, UE, Japonia);
♦ relansarea lanţului valorii nu s-a oprit la producţie ci priveşte
tot mai mult inovaţia;
♦ internaţionalizarea pieţelor financiare. “Astăzi, fluxurile
financiare sunt de cincizeci de ori mai mari decât tranzacţiile

13
 corespunzătoare exportului de bunuri şi servicii, iar
mişcările fondurilor de plasament private sunt mai mari
decât rezervele băncilor centrale”. (Boyer R., în
S.Cordellier, 2001, p.21)
♦ politicile economice s-au schimbat: “Cercurile financiare
internaţionale evaluează şi anticipează în permanenţă
deciziile puterilor publice, constituind o contra-putere,
anonimă în aparenţă, dar considerabilă”. (Ibidem., p.21)
♦ problema mediului are amploare planetară.

Anii ’90 au fost caracterizaţi de 6 tendinţe principale şi

anume:
 firmele multinaţionale au beneficiat de deschiderea spaţiului
global, ceea ce le-a permis să-şi optimizeze profiturile pe
teritorii mult mai variate;
 “Firmele multinaţionale încearcă să identifice reguli de
drept privat aplicabile părţii din concurenţa internaţională
care nu poate fi codificată de reguli emanând de la
organizaţiile internaţionale” (Ibidem., p.40);
 aranjamente sectoriale – acestea nu pot înlocui noi instituţii
internaţionale conforme regulilor în vigoare;
 o serie de acorduri comerciale bilaterale duc la o convenţie
multilaterală garantată de o organizaţie după modelul WTO;
 zone economice ce au drept obiectiv internalizarea
interdependenţelor strategice dintre diverse domenii şi
diverse ţări ale căror interese pot fi uneori divergente;
 “dificultăţile financiare ale statului-naţiune au determinat o
descentralizare şi o regionalizare a gestiunii bunurilor
colective locale cum ar fi infrastructurile din transporturi,
educaţia, pregătirea profesională, chiar şi ajutoarele pentru
dezvoltare şi pentru integrarea socială a şomerilor”.
(Ibidem., p.42)

14
 a fost preferat termenul de globalizare – “eronat, dar simplu
– conceptului <configuraţie întortocheată> – mai pertinent,
dar mai complicat”. (Ibidem., p.43)

Globalizarea contemporană se deosebeşte de procesele

precedente integraţioniste prin:
1. scara (mondială, anterior regională);
2. ritmul schimbărilor: “este suficient să luăm în considerare
rata anuală a <universalizării> Internetului” (Bari I., 2003,
p.33);
3. sprijinirea pe progresul tehnologic în mai mare măsură, cu
impact asupra vieţii cotidiene.

Etapele globalizării

“Kevin H. O’Rourke (profesor la Universitatea din

Dublin) şi Jeffrey G. Williamson (profesor la Universitatea
Harvard) şi-au propus, într-o lucrare cu acelaşi nume apărută în
anul 2000, să răspundă la întrebarea: Când a apărut de fapt
globalizarea?. Unii istorici asociază <big bang-ul> globalizării
momentelor 1492, când Christofor Colombus a atins Americile,
şi 1498, când Vasco da Gama face ocolul Africii, acestea fiind
considerate cele mai importante evenimente ale istoriei
umanităţii (un reprezentant de seamă al acestei viziuni este
William H. McNeill, 1999). Alţi istorici (printre care André
Gunder Frank, 1998) susţin că procesul globalizării a apărut
mult mai timpuriu, fiind asociat unei pax mongolica. O a treia
opinie consideră că economia lumii a fost extrem de fragmentată
şi <deglobalizată> înaintea secolului al XIX-lea. Nici una dintre
aceste trei perspective nu a demonstrat în mod explicit diferenţa
dintre expansiunea comerţului mondial condusă de vectorul
creşterii cererii şi ofertei în cadrul partenerilor comerciali
naţionali (ex. creşterea populaţiei) şi expansiunea comerţului

15
indusă de vectorul integrării pieţelor (forma de manifestare
centrală a globalizării, care conduce la convergenţa preţurilor).
Cei doi autori demonstrează empiric că cele două momente,
1492 şi 1498, nu au avut impactul economic presupus de către
istorici, cu toate că nu minimizează importanţa istorică a
acestora când a apărut transferul de tehnologie, de produse
agricole, de boli etc. la scară globală. Cu atât mai mult a căzut şi
teoria apariţiei precedente a globalizării. Dar au evidenţiat cu
numeroase argumente (reducerea costurilor de transport fără
precedent, corelaţii între preţurile factorilor de producţie,
preţurile mărfurilor etc.) că secolul al XIX-lea a fost leagănul
globalizării, iar în a doua jumătate a secolului XX acest
fenomen a erupt, cu toate că termenul de globalizare s-a
încetăţenit abia în anii ’90”. (Bari I., 2003, p.33, notă de subsol)

Alţi autori au propus ierarhizarea fazelor globalizării în

care se regăsesc elemente specifice celor 3 arii de cuprindere
după cum urmează:
1. faza germinală (Europa, 1400-1750) – apar primele hărţi ale
pământului, revoluţionarea astronomiei de Copernic,
adoptarea calendarului universal, conturarea hotarelor
viitoarelor puteri coloniale;
2. faza incipientă (Europa, 1750-1875) – apar statele-naţiuni, se
dezvoltă diplomaţia formală dintre acestea, apar primele
convenţii legale internaţionale şi primele idei despre
internaţionalism şi universalism;
3. faza decolării (take off, 1875-1925) – “are loc un proces de
conceptualizare a lumii în termenii existenţei unei singure
societăţi internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces
favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dintre
naţiuni independente, extinderea comunicaţiilor, apariţia
unor migraţii de masă (îndeosebi dinspre Europa spre
America)” (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.16);

16
4. faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925-1969) –
cele două războaie mondiale, temperate de înfiinţarea Ligii
Naţiunilor şi apoi a ONU – a atras atenţia asupra pericolelor
ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global
(poluarea, epuizarea resurselor naturale, explozia
demografică, malnutriţia, subdezvoltarea economică etc.);
5. ultimele decenii ale secolului XX . progrese în explorarea
spaţiului cosmic şi în telecomunicaţii, apariţia formelor de
integrare regională.

Unii consideră că au existat 2 valuri ale globalizării:

1820-1914 (înainte de 1820 toată lumea era săracă şi agrariană)
şi 1960 – prezent (omenirea este împărţită în naţiuni bogate şi
sărace). Asemănări: superficiale, referitoare la comerţ, fluxuri
internaţionale de capital, importanţa reducerii piedicilor din
calea tranzacţiilor economice internaţionale. Diferenţe: impactul
pe care aceste fapte economice l-au avut asupra dezvoltării
mondiale şi evoluţiei ideilor referitoare la globalizare.

“Primul val a creat premisele apariţiei divergenţei între

veniturile realizate de statele industrializate şi cele
dezindustrializate, iar cel de-al doilea val a pus bazele
convergenţei între statele dezvoltate aparţinând unui mic grup cu
un produs intern brut foarte înalt pe locuitor”. (Baldwin R.E.,
Martin Ph., 1999, p.57)

17
 Creştere economică şi globalizare

Factorii creşterii economice

Conform teoriei neoclasice factorii direcţi sunt următorii:

 stocul de capital al regiunilor analizate;

 forţa de muncă, cu caracteristicile acesteia, de la creşterea
populaţiei până la importul de inteligenţă;
 înzestrarea tehnologică a regiunii.

Inegalităţi şi globalizare

“În rândul ţărilor participante tendinţa de egalizare a

veniturilor a fost mai accentuată la nivel internaţional decât la
cel intranaţional (unde s-au manifestat uneori puternice tendinţe
de divergenţă). Cele mai mari beneficii de pe urma globalizării
le-au înregistrat ţările în dezvoltare care s-au integrat în
economia globală, adică acelea care au ales să participe activ la
procesul globalizării”. (Bari I., 2003, p.74)
“Înainte de primul război mondial inegalităţile
intranaţiuni în SUA şi ţările Lumii Noi au crescut, dar au scăzut
în ţările europene angajate în comerţul exterior şi care permiteau
emigrarea. După cel de-al doilea război mondial, globalizarea a
potenţat creşterea decalajelor veniturilor în interiorul ţărilor noi
industrializate: tigrii asiatici, China, Mexic sau Brazilia.
Decalajele nu s-au manifestat în mod evident la nivelul
regiunilor sau sectoarelor liberalizate, ci mai degrabă în
comparaţie cu ţările neparticipante la globalizare. (…) deşi
inegalitatea globală s-a accentuat, ţările bogate nu au fost
întotdeauna câştigătoare, aşa cum nici ţările sărace nu au fost
întotdeauna perdante. Performanţele economice ale ţărilor
participante la globalizare (cei mai perseverenţi globalizatori

18
fiind în ultimul deceniu China, India, Malayezia, Mexic,
Vietnam, Uganda etc.) au fost mult superioare neparticipanţilor,
indiferent dacă a fost vorba despre ţări (excluse voluntar sau
marginalizate geografic) sau despre grupuri de neparticipanţi în
interiorul ţărilor”. (Ibidem., p.77)
Perioada 1914-1950, care a fost caracterizată de ample
regresii, “a condus la accentuarea inegalităţilor. Perioada
postbelică a inversat tendinţa, ca urmare a liberalizării
comerţului şi a migraţiei forţei de muncă, dar situaţia s-a
înrăutăţit în ultimele două decenii (1978-1998, perioadă
cunoscută sub numele de <ajustări structurale> în America
Latină şi Africa, <tranziţie la economia de piaţă> în ţările est-
europene) faţă de deceniile anterioare (1960-1978, perioadă
cunoscută sub numele de <substituţia importurilor> în America
Latină, majoritatea Asiei şi a Africii, <comunism> în Europa
Estică, China, Vietnam şi <statul bunăstării> în ţările bogate)”.
(Ibidem., p.77)
Unii specialişti opinează că un indicator mai relevant al
echităţii creşterii economice globale decât alţii ar fi creşterea
veniturilor medii pe cap de locuitor. Se poate constata că ţările
cu venituri mici şi mijlocii au înregistrat o dinamică mai mare a
creşterii economice în raport cu ţările cu venituri mari.
Continentul asiatic a cunoscut cea mai accentuată creştere
economică în ultimele două decenii, iar motoarele acestei
creşteri au fost ţările cu cele mai ridicate ritmuri de creştere a
PIB-ului din lume, considerate a fi <noii globalizatori> sau
<buni globalizatori> (<good globalizers>) şi anume:
• China –ritm mediu anual de creştere, în ultimele
două decenii, de peste 10%;
• Singapore şi Vietnam creştere anuală de aproape
8%, Malayezia – 7%; India şi Coreea – aproape 6%;
Thailanda – peste 4% etc.
Ţările africane se confruntă în continuare cu cele mai
mari probleme în domeniul dezvoltării economice, dar trebuie

19
remarcată evoluţia Sudanului (creştere medie anuală de peste
8% în ultimul deceniu), Ugandei (7%) şi Tunisiei (aproape 5%).
Ţările care au optat pentru creşterea integrării în
economia globală, din perspectiva participării active la procesul
globalizării, au cunoscut cele mai ridicate ritmuri de creştere a
veniturilor pe cap de locuitor în ultimul deceniu, de circa 5%
anual, în timp ce ţările marginalizate au înregistrat un regres de
aproape 1%.
Raportul Băncii Mondiale intitulat “Globalization,
Growth and Poverty”, din 2002, împarte ţările în globalizatori
buni, care au adoptat politici favorabile globalizării, şi răi, în
funcţie de ponderea deschiderii economiei spre exterior,
utilizând indicatorul ponderii exporturilor şi importurilor în PIB
– criteriu deseori criticat în literatura de specialitate.

Corporaţiile multinaţionale şi globalizarea

1. Firmele mondiale s-au constituit ca firme naţionale, ceea ce

a implicat, în prealabil, concentrarea şi centralizarea
capitalului;
2. Aceste firme şi-au diversificat producţia înainte de a se
internaţionaliza;
3. “dată fiind originea lor naţională, forţa şi slăbiciunile
economiei de unde provin se vor reflecta, în bună parte, în
competitivitatea şi strategiile ce urmează să le adopte. Avem
în vedere, în această ordine de idei, strategiile de
aprovizionare, strategiile de piaţă care configurează cadrul
general de amplasare a filialelor în străinătate şi strategiile
integrării producţiei la scară internaţională”. (Postelnicu Gh.,
Postelnicu C., 2000, p.213)

Ţinând cont de tipologia descrisă de Bartlett şi Goshal

(1989) referitor la formele de companii internaţionale, pe baza

20
ipotezelor acestora, s-ar putea schiţa o diferenţiere între patru
tipuri organizaţionale de afaceri globale, utilizând etichetările
lor de <multinaţional>, <internaţional>, <global>, respectiv
<transnaţional>. Principalele caracteristici ale acestor modele de
companii sunt:
1. “acelea care se clădesc pe o puternică bază locală,
dovedindu-se sensibile şi reacţionante la diferenţele
naţionale (<companii multinaţionale>);
2. acelea care exploatează cunoştinţele şi abilităţile
companiei mamă, prin extindere şi adaptare mondială
(<companii internaţionale>);
3. acelea care dau naştere unor avantaje de cost prin
operaţiuni centralizate la scară globală (<companii
globale>);
4. acelea care îşi răspândesc activităţile în unităţi relativ
independente şi specializate, urmărind să fie
competitive pe plan global, printr-o flexibilitate
multinaţională şi prin dezvoltarea cunoaşterii şi a
abilităţilor de învăţare pe plan mondial (<companii
transnaţionale>)” (Hirst P., Thompson G., 2002,
p.127)

În ceea ce priveşte corporaţiile multinaţionale (MNCs),

putem trage următoarele concluzii:

1. procesul de globalizare a economiei ar fi atât o rezultantă a

intensificării activităţii companiilor multinaţionale cât şi un
motiv al afirmării lor tot mai puternice pe plan internaţional;
2. în contextul diversificării şi globalizării producţiei, valoarea
adăugată creată în activităţile derulate în străinătate a crescut
în ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa internă;
3. se confirmă tendinţa de concentrare a afacerilor în sectoarele
cu cele mai mari avantaje comparative şi spre pieţele cu un

21
 potenţial înalt al cererii, amplificat de un grad mai mare de
liberalizare şi deschidere;
4. noul val al globalizării capitalului, al cărui promotor sunt, în
primul rând, corporaţiile multinaţionale, se deosebeşte de
cele precedente deoarece cuprinde o gamă mai largă de
activităţi;
5. în cadrul unei economii globalizate, dimensiunile firmelor
au devenit un parametru esenţial. Mărimea companiilor
condiţionează expansiunea lor peste hotare. Firmele nu
urmăresc doar atingerea unor dimensiuni optime, ci îşi
focalizează atenţia şi spre consolidarea reţelelor de producţie
globale.

Investiţiile străine directe şi globalizarea capitalului

Expansiunea puternică a investiţiilor străine directe

(FDI) în ultimul deceniu al sec. al XX-lea ar avea drept cauze:
1. afirmarea importanţei producţiei internaţionale, promovată
mai ales de corporaţiile transnaţionale (TNCs);
2. menţinerea disparităţilor dintre diferitele grupuri de state
d.p.d.v. al dezvoltării economice sau al stadiului de
implementare a reformelor;
3. promotorul principal al FDI sunt statele OECD şi TNCs cu
originea în aceste state;
4. numărul mare de fuziuni şi achiziţii, mai ales în SUA şi
Europa Occidentală;
5. tendinţele mai recente ale transferului de tehnologie.
Decalajele tehnice dintre statele dezvoltate şi o parte din
statele aflate în curs de dezvoltare nu s-au atenuat;
6. semnarea de acorduri între fime din ţări diferite (pe termen
scurt, mediu şi lung) cu diverse variante: societăţi mixte
(joint ventures), leasing, subcontractare, franciză, marketing,
cercetare-dezvoltare. Parteneriatele strategice “oferă

22
 posibilitatea accesului la o serie de tehnologii
complementare, reducerii costurilor şi riscurilor, creând, în
acelaşi timp, o forţă sinergică mai mare asociată cercetării-
dezvoltării. Cât priveşte fimele care provin din statele aflate
în curs de dezvoltare, astfel de parteneriate strategice le
oferă oportunitatea de a intra în posesia unor tehnologii noi,
care să le îndrepte mai repede spre produsele cu o valoare
adăugată per produs mai mare şi să le faciliteze pătrunderea
pe anumite pieţe”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000,
p.263-264)
7. comerţul: investiţiile străine stimulează exporturile ţării
gazdă – prin filialele din străinătate sau prin relaţiile de
cooperare cu firmele locale.

Forme ale globalizării producţiei

În contextul actual, legăturile dintre producători în cadrul

reţelei mondiale industriale au evoluat. Formele cele mai
utilizate sunt : subcontractarea, licenţe de fabricaţie, franchising,
contracte de gestiune, utilizarea intermediarilor (importatori,
exportatori, distribuitori), înfiinţarea unor filiale de
comercializare, a unor uzine de producţie prin investiţii directe,
amplasarea unor laboratoare de cercetare în diverse puncte de pe
glob pentru utilizarea mai eficientă a oportunităţilor create de
forţa de muncă înalt calificată.
 Subcontractarea duce la reducerea costurilor salarizării şi
transportului, crearea unei oferte flexibile şi stabile.
Subcontractorii provin din ţările dezvoltate şi în curs de
dezvoltare (pentru anumite produse);
 Licenţele de fabricaţie sunt utilizate de firmele mari şi mici
care dispun de mijloacele necesare pentru realizarea unor
investiţii importante. “Adeseori, unele firme preferă să
licenţieze concurenţilor lor tehnologii avansate la preţuri

23
 ridicate, deoarece nu pot să-şi creeze, pentru moment, un
mare număr de unităţi productive. În plus, doresc să obţină
un beneficiu rapid de pe urma inovaţiilor lor”. (Postelnicu
Gh., Postelnicu C., 2000, p.149)
 Franciza constituie un ansamblu de drepturi de proprietate
industrială şi intelectuală privind producerea şi
comercializarea, într-un anumit spaţiu, a unor bunuri care au
fost lansate anterior cu succes pe alte pieţe;
 Contractul de gestiune este un mod de internaţionalizare a
producţiei, prin intermediul căruia poate fi combinat
capitalul local cu know-how-ul străin. Formula a dat
rezultate pozitive mai ales în ţările în care legislaţia prevede
ca majoritatea acţiunilor să fie deţinute de agenţii economici
autohtoni sau acolo unde internaţionalizarea unui produs
necesită o infrastructură deosebită;
 Agenţii importatori şi distribuitori înlesnesc lansarea unui
produs pe piaţă sau menţinerea unui contract pe termen lung
între producători şi consumatori după ce produsul este
cunoscut pe piaţă (vezi Coca-Cola).
Este necesar să menţionăm că toate aceste forme au avantaje şi
dezavantaje.

Globalizarea financiară

Crearea noului spaţiu financiar global

O latură esenţială a globalizării o reprezintă centralizarea

capitalului şi creşterea importanţei operaţiunilor financiare la
nivelul marilor grupuri industriale, ceea ce a dat “posibilitatea
înfiinţării unor adevărate <bănci de întreprindere> care nu sunt
prizonierele unor practici bancare obişnuite, fiind purtătoare ale
unor produse financiare noi”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C.,
2000, p.156)

24
 Ultimele decenii au fost marcate de extinderea
portofoliului serviciilor financiare la scară naţională şi
globală şi de concentrarea geografică fără precedent a
acestora. În ţările industrializate, internaţionalizarea serviciilor
financiare a dus la creşterea puternică a numărului locurilor de
muncă, concentrată în ariile urbane, mai ales în marile
metropole.
“În principiu, crearea unei pieţe planetare a banilor
trebuie să conducă la o mai bună alocare a capitalului în
economia mondială. Cu toate acestea, simultan, mutaţiile
finaciare s-au manifestat printr-o instabilitate crescută, cu
repetate crize de bursă şi în sfera schimbului. Actualele
disfuncţionalităţi ale sistemului monetar internaţional pot fi deci
considerate drept o consecinţă directă a acestui fenomen”.
(Plihon D., 2001, p.64)

Regula celor trei “D” şi piaţa financiară

- “<Dezintermedierea> este recursul direct al operatorilor

internaţionali la pieţele financiare (finanţe directe) fără a
trece prin intermediarii financiari şi bancari (finanţe
indirecte) pentru efectuarea operaţiilor de plasament şi
împrumut”. (Plihon D., 2001, p.64)
- “<Defragmentarea pieţelor> corespunde abolirii frontierelor
dintre pieţe până în acel moment separate: deschidere către
exterior a pieţelor naţionale în primul rând, dar şi, în
interiorul acestor pieţe, dispariţie a compartimentelor
existente – piaţă monetară (bani pe termen scurt), piaţă
financiară (capitaluri pe termen mai lung), piaţă de schimb
(schimburi de monede), pieţe la termen etc. De acum înainte,
cel care investeşte (sau împrumută) caută cel mai bun
randament trecând de la un titlu la altul sau de la o monedă
la alta sau de la un procedeu de acoperire la altul: de la

25
 obligaţiile în euro la cele în dolari, de la acţiuni la opţiuni, de
la opţiuni la futures (bunuri cumpărate şi vândute pentru a fi
livrate mai târziu –n.t.)”. (Ibidem., p.65) Ex. – swap.
Sistemul financiar internaţional a devenit o mega-piaţă a
banilor cu “dublă unitate – de loc: pieţele sunt tot mai
interconectate graţie reţelelor moderne de comunicaţii; şi de
timp: funcţionează continuu, 24 de ore din 24, în Extremul
Orient, Europa şi America de Nord”. (Ibidem., p.65)
- “<Dereglementarea> a fost un element-motor al globalizării
financiare. Autorităţile monetare din principalele ţări
industrializate au abolit reglementările privitoare la
schimburi pentru a facilita circulaţia internaţională a
capitalului. S-au produs astfel, în 1983-1984, deschiderea
sistemului financiar japonez, în bună măsură sub presiunea
autorităţilor americane, apoi desfiinţarea sistemelor
naţionale de control al schimburilor în Europa, odată cu
constituirea pieţei unice de capital în 1990”. (Ibidem., p.65)

De ce au loc aceste mutaţii

Ultimele decenii s-au constituit în 2 perioade principale:

 anii 60 şi 70 – majoritatea fluxurilor financiare se realizau pe
axa Nord-Sud, principalele ţări industrializate (SUA,
Japonia, UE) finanţând deficitele structurale ale ţărilor în
curs de dezvoltare. Mişcarea s-a intensificat în 1974 şi 1982
(şocurile petroliere).
 Criza datoriilor din 1982-83 a reprezentat o cotitură. “Ţările
în curs de dezvoltare îndatorate ajung în situaţia de încetare
de plăţi ca urmare a creşterii brutale a ratei dobânzilor şi a
cotei dolarului la începutul anilor '80, creştere care le încarcă
mult datoriile”. (Plihon D., 2001, p.66)
Transferurile de capital s-au orientat Nord-Nord. SUA a
înregistrat mari deficite bugetare şi exterioare care au fost

26
finanţate de Europa şi Japonia. “Înainte de 1982, majoritatea
finanţărilor internaţionale treceau prin sistemul bancar, ceea ce
corespundea logicii de îndatorare bancare internaţională.
Creşterea deficitelor americane (bugetare şi exterioare), criza
datoriilor şi reorientarea Nord-Nord a fluxurilor financiare
internaţionale au condus sistemul financiar internaţional către o
logică financiară de piaţă planetară care face concurenţă
finanţelor bancare”. (Ibidem., p.66)

Investitorii instituţionali

Mişcările internaţionale de capital sunt realizate de 3

categorii de operatori: bănci, întreprinderi, investitori
instituţionali.
Investitorii instituţionali sunt fonduri de pensii,
organisme colective de plasament în valori mobiliare (mutual
funds), fondurile speculative (hedge funds) etc. “Suma totală a
titlurilor străine deţinute de investitori era estimată la circa 2 500
miliarde de dolari la începutul anului 2000, adică la circa 10%
din totalul averilor lor. Această internaţionalizare a
plasamentelor se înscrie într-o strategie de diversificare. (…)
diversificarea permite creşterea randamentului mediu sau
reducerea volatilităţii randamentului portofoliilor”. (Ibidem.,
p.67)

Globalizarea a fost însoţită de dilatarea sferei

financiare: volumul tranzacţiilor de pe piaţa de schimb (devize)
a crescut de 5 ori între 1980 şi 2000. Volumul tranzacţiilor
financiare internaţionale este azi de aproximativ 50 de ori mai
mare decât valoarea comerţului internaţional cu mărfuri şi
servicii, ceea ce reprezintă o ruptură între finanţe şi economia
reală.

27
 Investiţiile financiare “de portofoliu”, cu scop speculativ,
au înlocuit în mare măsură investiţiile directe cu scop industrial
şi comercial. Investiţiile directe sunt participaţii la întreprinderi
străine. Se consideră investiţie directă când participaţia
depăşeşte 20% din capitalul întreprinderii străine (în general).
Investiţiile de portofoliu sunt ansamblul celorlalte operaţiuni
de vânzare-cumpărare de valori mobiliare cu străinătatea pentru
randamente mai mari în străinătate).

Efectele globalizării financiare

“Globalizarea financiară a generat un <risc sistemic> de

criză financiară la scară internaţională. Procesul de criză
sistemică se desfăşoară în doi timpi. Mai întâi, speculaţia
declanşează turbulenţa, amplificată de noile instrumente
financiare. Apoi intervine propagarea undei de şoc în ansamblul
sistemului financiar planetar, prin <efecte de contagiune>”.
(Plihon D., 2001, p.70-71)
“Globalizarea financiară consacră supremaţia forţelor
pieţei asupra politicilor economice. Astăzi, pieţele sunt acelea
care <decid> dacă politicile economice naţionale sunt bune.
Autorităţile monetare ale unei ţări nu mai pot face mare lucru
pentru a-şi apăra rata de schimb împotriva speculaţiilor:
rezervele de schimb ale marilor ţări industrializate (principala
armă de apărare a monedelor) reprezintă doar jumătate din
volumul zilnic al tranzacţiilor de pe piaţa de schimb!” (Ibidem.,
p.71)
În cazul unor atacuri speculative care au lovit ţările în
avânt din Asia Orientală (1977), Rusia (1998) şi Brazilia (1999)
s-a constatat că stabilitatea ratelor de schimb şi mobilitatea
totală a capitalurilor sunt incompatibile.

28
 Care este politica faţă de globalizarea financiară?

În principal există 2 curente de opinii şi anume:

 adepţii liberalismului susţin că beneficiile mondializării
sunt superioare costurilor ei, ca urmare, nu ar fi mare lucru
de făcut;
 cei de inspiraţie keynesistă sunt de părere că pieţele
financiare sunt instabile prin natura lor şi, lăsate liber,
favorizează speculaţia în detrimentul activităţilor productive.
În aceste condiţii ar fi necesară o puternică acţiune de
reglementare sub 2 forme. “O re-taxare şi o re-reglementare
a operaţiunilor financiare ar fi de natură să stabilizeze
sistemul financiar internaţional. Obiectivul este de a frâna
mobilitatea internaţională a capitalului şi de a limita
operaţiunile de natură pur speculativă. Aceste mijloace nu ar
fi însă eficace decât dacă ar fi aplicate de toate ţările”.
(Plihon D., 2001, p.72)

Globalizarea culturală

“Temerea că transformarea culturii în marfă va ignora

frontierele, contribuind astfel la instaurarea hegemoniei unei
singure puteri, apare în anii ’20. De la Luigi Pirandello la
Georges Duhamel, trecând prin José Ortega y Gasset, Lumea
Veche respinge <materialismul> venit de peste ocean. Primul
război mondial a permis Statelor Unite să ocupe pieţele
cinematografice lăsate libere de mobilizare în marile puteri
europene. După ce criza din anii ’30 a deplasat centrul
economiei mondiale de la Londra la New York, noţiunea de
<americanizare> a fost lansată pentru a stigmatiza debarcarea
produselor culturale care ţeseau o legătură strânsă între reţelele
financiare şi <operele spiritului> şi care ameninţau să distrugă

29
universalitatea căreia Europa şi noţiunea ei despre cultura
elevată voiau să-i fie garanţi”. (Mattelart A., 2001, p.74)

În relaţiile cu statele “subdezvoltate”, SUA a stabilit în

anii ’50 o echivalenţă între modernizare şi westernization,
cuvânt folosit de Daniel Lerner, sociolog la Massachusettes
Institute of Technology (MIT), pentru a caracteriza trecerea
<societăţilor tradiţionale> la statutul de <societăţi moderne>.
În anii ’60, critica americanizării s-a mutat în ţările din
lumea a treia care au refuzat să urmeze calea trasată de
“experţii” în modernizare/dezvoltare. Noţiunea de americanizare
a fost înlocuită de cea de imperialism cultural.

Critica “schimbului inegal” între culturi

Teoria formării capitalismului modern şi a economiei

mondiale formulată ca “proces de creare a inegalităţilor lumii” a
fost dezvoltată de Fernand Braudel şi Immanuel Wallerstein.
În anii ’70 “teza dominaţiei culturale inspiră
revendicările mişcării ţărilor nealiniate în favoarea unei Noi
Ordini Mondiale a Informaţiei şi Comunicării (Nouvel Ordre
Mondiale de l’Information et de la Communication, NOMIC).
Majoritatea controverselor se desfăşoară în incinta Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru Ştiinţă, Cultură şi Educaţie (United
Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation,
UNESCO)”.(Mattelart A., 2001, p.76) Dezbaterile au înregistrat
un eşec.
“Axată la început pe rolul agenţiilor de presă occidentale
în distorsionarea imaginii lumii a treia, polemica alunecă spre
analiza <sistemului transnaţional> de comunicare şi a condiţiilor
în care se face transferul de tehnologie, se mută la Uniunea
Internaţională a Telecomunicaţiilor (Union Internationale des
Télécommunications, UIT), ocazie cu care este pusă în discuţie

30
repartiţia inegală a spectrului de frecvenţe radiofonice. Ajunge şi
la Organizaţia Mondială a Sănătăţii (Organisation Mondiale de
la Santé, OMS), care stabileşte o legătură cauzală între modelele
individuale de consum în domeniile farmaceutic şi alimentar şi
strategiile de marketing ale societăţilor multinaţionale din
sector”. (Ibidem., p.76)

Către societatea globală

“Z.Brzezinski vede în desfăşurarea revoluţiei

tehnotronice, rod al convergenţei tehnologice, consacrarea
superputerii americane ca <primă societate globală din istorie>.
Globală pentru că este în situaţia de a comunica cel mai mult
(deja 65% din comunicaţiile mondiale pleacă din Statele Unite)
şi pentru că a reuşit să-şi impună în lume modul de viaţă,
tehnicile, producţiile culturale, modele şi modelele de
organizare”. (Ibidem., p.77)
Tot Brzezinski a formulat şi teza sfârşitului ideologiei
conform căreia instalarea “societăţii postindustriale”, bazată pe
predominanţa industriei informatice, ar putea debloca instituţiile
moştenite de la societatea industrială.

Noţiunea cultură globală a intrat prin intermediul

strategiilor de management şi marketing şi ghidează vânătoarea
de universalii culturale şi căutarea de mesaje cu cât mai mulţi
destinatari. “A defini pieţe şi ţinte tot mai vaste în jurul aceloraşi
simboluri, iată lozinca ce subîntinde gigantica mişcare de
concentrare şi constituire a reţelelor publicitare şi a grupurilor de
comunicare multi-media, precum şi lansarea canalelor pan-
satelitare”. (Ibidem., p.79)

În anii ’80 am putut asista la explozia gândirii planetare

şi la apariţia unor noi abordări critice a legăturii dintre fluxurile

31
de comunicare transnaţionale şi teritoriile particulare, a
raporturilor interculturale în general. Două concepte noi au
apărut în acea perioadă şi anume “comunicarea-lume” şi
“hibridarea”.
“Comunicarea-lume” pune accentul pe noile polarizări şi
surse de excludere inerente geo-economiei – modelul cu două
viteze – iar “hibridarea” se referă la problema interacţiunilor de
orice fel dintre teritoriile particulare şi fluxurile globale.

Globalizarea pieţei muncii

Mutările de întreprinderi constituie aspectul cel mai

vizibil al competiţiei dintre vechile ţări industrializate şi ţările cu
salarii mici. Competitivitatea sporită a ţărilor cu salarii mici
duce la creşterea comerţului cu ţările industrializate bogate, ceea
ce are 2 efecte “primare”: “consumatorii din ţările bogate pot
consuma mărfuri mai ieftine decât cele pe care aceste ţări le
produceau înainte” (Giraud P.N., 2001, p.94); consumatorii din
ţările cu salarii mici, “au tot mai mult acces la bunuri pe care
aceste ţări nu ştiu încă să le fabrice sau pe care le fabrică, dar la
preţuri mult mai mari sau de o calitate mai proastă decât ţările
industrializate bogate”. (Ibidem., p.95)
În ţările industrializate putem vorbi de 3 categorii de
persoane active: “<competitivii>, care produc bunurile şi
serviciile pe care ţările cu salarii mici nu ştiu încă să le producă;
<expuşii>, care sunt în competiţie directă cu persoanele active
din ţările cu salarii mici (…) <protejaţii>, care produc bunuri şi
servicii care prin natura lor nu pot călători”. (Ibidem., p.95)
Un efect mecanic al creşterii schimburilor cu ţările cu
salarii mici este, într-o primă etapă, faptul că numărul de locuri
de muncă ale expuşilor care se distruge este mai mare decât
numărul de locuri de muncă ce se creează pentru competitivi,
dar dacă ritmul de creare de locuri de muncă pentru competitivi

32
în ţările industrializate bogate compensează locurile de muncă
desfiinţate ale expuşilor, atunci nu se vor înregistra creşteri
semnificative ale şomajului sau inegalităţilor.
În anii 1970-1980 în ţări cum ar fi Taiwan, Coreea de
Sud, Hong Kong, Singapore, care, prin politici voluntariste şi
protecţioniste, au exportat bunuri tot mai complexe, salariile au
crescut şi moneda s-a apreciat; când au produs bunuri de înaltă
tehnologie, costurile salariale au înregistrat apropieri de cele ale
ţărilor cele mai puţin bogate din Europa.
În ceea ce priveşte ţările cu salarii mici şi capacitate
tehnologică cum ar fi China, fostele ţări socialiste din Europa de
Est, India, Brazilia, Mexic, acestea au dimensiuni mult mai mari
decât primele “noi ţări industrializate” (dragonii asiatici) iar
“structura lor internă este foarte diferită. O industrie modernă
sau rapid modernizabilă coexistă aici cu masele rurale şi
numeroşii lucrători din sectorul informal, care formează o
majoritate covârşitoare şi au o productivitate a muncii foarte
scăzută; rezultă un nivel scăzut al venitului mediu pe locuitor şi
al salariilor”. (Ibidem., p.97)
Se pot aduce, în principal, 2 argumente privind liberul
schimb cu ţările cu salarii mici: competitivitatea datorată, în
mare măsură, subevaluării monedei acestor ţări, care nu este atât
de flagrantă pe cât pare la prima vedere, şi lipsa de protecţie
socială a muncitorilor cu toate că unele ţări au sisteme de
îngrijire gratuită sau subvenţionată, asigurări de şomaj sau
accidente, care, la valoarea relativă a salariului net, sunt
echivalente cu cele din ţările bogate, cum ar fi cazul Chinei, sau
practici condamnabile ca munca efectuată de copii sau munca
gratuită a prizonierilor. Uneori se face referire la un al treilea
argument: competitivitate datorată gradului mai redus de
protejare a mediului.

33
 Imigrarea şi globalizarea

Este bine ştiut că globalizarea accentuează

mondializarea spaţiilor de deplasare. Se înregistrează, de
asemenea, mondializarea spaţiilor de recrutare a mâinii de
lucru şi diversificarea calitativă a fluxurilor.
“Transferurile de competenţă se îndreaptă din Sud către
Nord, cuprinzând între altele <exodul creierelor>, dar şi din
Nord către Sud, cu firme multinaţionale care îşi trimit cadrele de
conducere şi tehnicienii în străinătate în funcţie de propria lor
dezvoltare şi de mutări de întreprinderi. Din Nord, muncitori
care nu au o calificare specială se îndreaptă tot către Nord, ca
britanicii şi portughezii din Uniunea Europeană care au emigrat
legal în Germania şi care lucrează <la negru> pe imensul şantier
berlinez de după 1989. Din Sud, bărbaţi şi femei fug spre un Sud
mai puţin sărac, ca burkinezii care pleacă în Coasta de Fildeş
sau bolivienii în Argentina, sau chiar spre Est, ca vietnamezii
sau srilankezii în Europa de Est şi în Rusia”. (Dewitte P., 2001,
p.141)
Se opinează că muncitorii necalificaţi ar fi uitaţi de
globalizare în sensul că, pentru imensa lor majoritat, frontierele
sunt închise, cel puţin formal.
Închiderea, parţial teoretică, a frontierelor din Nord
împiedică serios mobilitatea populaţiilor străine. Acestea,
neputând să mai circule cum o făceau adesea mai înainte, s-au
instalat durabil, chiar definitiv, în ţările de imigrare.
Sedentarizarea acestora a dus la constituirea de minorităţi care
doresc să-şi menţină legăturile cu propria cultură, cu ţara de
origine, cu compatrioţii din alte ţări, cu atât mai mult cu cât în
ţara de rezidenţă aceste persoane sunt adesea victime ale
marginalizării sau rasismului.
“În acest fel se creează reţele – de solidaritate sau
culturale – dar şi comerciale, financiare, mediatice, chiar politice
– deosebit de active. Noile legături transnaţionale care se nasc

34
conturează spaţii policentrate, se sprijină pe multiple obligaţii de
fidelitate naţională şi sunt adesea mai dinamice şi mai eficace
decât statele şi marile instituţii internaţionale, chiar dacă
afişează în general ambiţii mult mai modeste”. (Ibidem., p.142)
De multe ori telemunca sau mutările de întreprinderi sunt
considerate preferabile venirii imigranţilor care, mai târziu, se
vor instala împreună cu familiile lor. De asemenea, singurii
lucrători autorizaţi să emigreze o fac în cadrul unor contracte
temporare strict supravegheate.
“Mondializarea creează necesităţi noi pentru câteva
miliarde de potenţiali consumatori, frustraţi de toate dar
insolvabili, care trebuie apoi opriţi la porţile supermagazinului
planetar”. (Dewitte P., 2001, p.145)

Efectele globalizării

Dintre efectele globalizării cele mai des menţionate în

literatura de specialitate amintim următoarele:

♦ dificultatea deosebită a guvernării economiei globalizate:

“Interdependenţa ar provoca atunci des-integrare, adică
competiţie şi conflict între agenţiile de reglementare la
diferite niveluri. Un astfel de conflict ar slăbi mai departe
eficienţa guvernării publice la nivel global”. (Hirst P.,
Thopmson G., 2002, p.28)
♦ transformarea companiilor multinaţionale în companii
transnaţionale: “Compania nu se va mai baza pe o singură
locaţie naţională importantă (ca în cazul companiilor
multinaţionale), ci va deservi pieţele globale prin
intermediul operaţiunilor globale. Spre deosebire de
companiile multinaţionale, companiile transnaţionale nu vor
mai putea fi controlate sau chiar constrânse de politicile
anumitor state naţionale. Mai degrabă se vor supune numai

35
 standardelor de reglementare internaţionale, impuse şi
stabilite de comun acord. Guvernele naţionale nu ar mai
putea să adopte nici un fel de reglementare efectivă contra
acestor standarde” (Ibidem., p.29) în detrimentul TNCs.
♦ continuarea declinului influenţei politice şi al puterii de
negociere economică a forţei de muncă organizate;
♦ creşterea multipolarităţii în sistemul politic internaţional: “O
serie de organizaţii de la agenţiile non-profit internaţionale
până la companiile transnaţionale vor dobândi mai multă
putere în detrimentul guvernelor naţionale şi folosindu-se de
pieţele globale şi de media ar putea apela şi obţine
legitimitatea de la consumatori/cetăţeni de-a lungul
graniţelor naţionale. În acest fel puterile disciplinare
distincte ale statelor naţionale vor scădea, chiar dacă
majoritatea cetăţenilor lor, mai ales în ţările avansate, vor
rămâne ataşaţi naţional. Într-o astfel de lume, puterea
naţională militară ar fi mai puţin eficientă. Nu va mai putea
fi folosită pentru a realiza obiective economice”. (Ibidem.,
p.31-32)

Cele 7 păcate ale globalizării

În general se vorbeşte despre 7 păcate ale globalizării

şi, în plus, despre globalizarea economiei subterane. Cele 7+1
păcate ar fi:
“1.Alienarea. Conducătorii statelor lumii a treia sunt de părere
că destinele lor sunt determinate de forţele globalizării şi speră
că <acest tzunami să se transforme într-o forţă benefică pentru
reconstrucţie şi dezvoltare, şi nu în forţa ameninţătoare a
distrugerii şi destabilizării>. Experienţa Africii pare a fi cea mai
frustrantă, pentru că aceasta continuă să fie cea mai defavorizată
zonă a lumii datorită lipsei cooperării economice în cadrul
globalizării.

36
2.Acţiunea selectivă. Ţările în dezvoltare spun NU globalizării
selective, adică liberalizării comerţului, investiţiilor şi fluxurilor
financiare care s-a făcut într-un ritm accelerat doar în folosul
ţărilor dezvoltate, pe când acest impuls s-a manifestat cu o
intensitate mult mai slabă în cazul produselor importate de ţările
în dezvoltare. Regulile OMC şi sistemul acesteia forţează ţările
în dezvoltare la angajamente peste puterile lor, existând riscul de
a cădea în păcatul marginalizării.
3.Marginalizarea. Majoritatea ţărilor în dezvoltare consideră că
singura consecinţă vizibilă a globalizării este propria lor
marginalizare. Marginalizarea este situaţia care descrie cel mai
bine ţările din afara <curentului>. Ţările care nu pot ţine pasul
cu procesul rapid al integrării imploră atenţie specială pentru a
nu cădea din nou în abisul sărăciei şi al dezintegrării.
4.Revenirea la colonialism. Interesele ţărilor în dezvoltare se
lovesc de o serie de sancţiuni internaţionale percepute ca o
reîntoarcere la colonialism. Colonialismul revine sub forma
FMI, Băncii Mondiale, alte instituţii financiare şi carteluri
economice, iar când este necesar chiar şi alianţe militare.
Globalizarea consolidează dependenţa economică, politică şi
culturală.
5.Impunerea. Era opţiunilor multiple s-a încheiat şi
globalizarea aduce cu sine dogma <o mărime se potriveşte
tuturor formelor>. Încheierea războiului rece şi triumful complet
al unei părţi a eliminat tensiunile, dar a rupt echilibrul, şi acum
ţările lumii vor avea o singură variantă de ales. Va fi un sistem
economic şi politic, cel desenat de singurul bloc dominant.
6.Pierderea suveranităţii naţionale. Principiul suveranităţii e
zguduit din fundaţie şi nu datorită unor motive obiective, ci
<datorită caracterului arbitrar atât de răspândit în relaţiile
internaţionale>. Eroziunea suveranităţii are consecinţe în plan
economic, dar şi în viabilitatea instituţiilor şi stabilităţii sociale.
7.Pierderea identităţii. Noile valori culturale aduse de
globalizare vin odată cu sistemul economic bazat pe consumul

37
iraţional în ţările bogate. Globalizarea pare a face diversitatea
culturală <ceva demodat>. Globalizarea ar putea conduce la o
singură civilizaţie, standardizată potrivit culturii vestice. Lumea
globală ar fi uniformă, iar varietatea va dispărea.
8.Globalizarea economiei subterane. În noua eră a
globalizării, graniţele s-au deschis, barierele comerciale au fost
eliminate, iar informaţia circulă cu o viteză nemaiîntâlnită. Cifra
de afaceri a companiilor transnaţionale <explodează> (…) la fel
şi cea a organizaţiilor criminale transfrontaliere. Averile
colosale sunt, adeseori, rezultatul traficului de droguri şi arme,
contrabandei, prostituţiei, spălării banilor, toate sub umbrela
corupţiei. Oportunităţile acestora de a exploata sistemul n-au
fost niciodată atât de mari, căci piaţa mondială a fost liberalizată
înaintea creării instituţiilor globale necesare pentru control şi
supraveghere”. (Bari I., 2003, p.66-67)

Sărăcie şi globalizare

Modelul unic şi constrângător de dezvoltare al economiei

globale este reproductibil, dar nu generalizabil: de aici decurg
dezavantajele <dezvoltării mimetice>. “Pe de o parte,
<avangardiştii>, pe de altă parte, miliardul de fiinţe umane
aruncate în sărăcie, aşa cum este ea definită de Banca Mondială.
<Noua sărăcie> mondială este structurală şi face parte din
sistem. Oraşul, din ce în ce mai uniformizat şi banalizat, este,
prin excelenţă, locul unde se manifestă modernitatea. Creşterea
rapidă a oraşului merge mână în mână cu polarizarea sa între
insule de privilegiaţi şi imense periferii dezmoştenite. Valorile
propuse lumii de către Occident (întreprindere, creştere, profit
etc.) nu numai că nu sunt accesibile marii majorităţi a
oamenilor, dar le apar acestora total lipsite de sens. Fluxurile
migratoare mondiale trebuie, la rândul lor, să fie analizate ca o
expresie a slăbirii şi a polarizării generate de mondializare. Piaţa

38
mondială a muncii? Sau mai curând dezrădăcinare socială şi
culturală la nivel planetar?” (Bari I., 2003, p.67)
“Globalizarea poate fi cel mai bine înţeleasă ca un
fenomen spaţial, având două extreme: la un capăt comunităţile
locale cu problemele lor specifice, iar la celălalt societatea
globală spre care tindem, dar nu ştim deocamdată dacă se va
realiza vreodată”. (Postelnicu p.283)
În opinia noastră, dezrădăcinarea şi migraţia sunt aspecte
negative ce le depăşesc, în multe cazuri, pe cele pozitive ce
însoţesc globalizarea. De asemenea, unele zone sărace au
devenit şi mai sărace, iar decalajele între ţări/zone bogate şi cele
sărace s-au adâncit.

Pro sau contra globalizare?

Pentru a ne exprima o opinie avizată ar trebui să avem în

vedere cel puţin următoarele aspecte:
1. aspectul-cheie – trecerea de la internaţionalizarea la
transnaţionalizarea capitalului;
2. extinderea controlului TNCs asupra economiei globale în
formare;
3. globalizarea a accentuat mobilitatea capitalului;
4. creşterea FDI a fost însoţită de integrarea globală a
sistemelor productive;
5. multe state în curs de dezvoltare au devenit investitoare în
străinătate, ceea ce demonstrează că TNCs din acele ţări au
devenit parte integrantă şi activă a procesului de globalizare;
6. a crescut enorm volumul schimburilor valutare şi al
tranzacţiilor bursiere cu titluri de valoare.

Adunarea Generală a ONU din 17-18 sept.1998 a adoptat

rezoluţia nr.53/169 intitulată “Rolul Naţiunilor Unite în

39
promovarea dezvoltării în contextul globalizării şi
interdependenţei”.
În acest demers s-a bazat pe un amplu raport pregătit în
colaborare cu UNCTAD şi cu consultarea altor organizaţii din
sistemul ONU: ILO (Organizaţia Internaţională a Muncii), FAO
(Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie), UNIDO
(Organizaţia pentru Dezvoltare Industrială), UNDP (Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), ESCAP (Comisia
Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific), ECLAC (Comisia
Economică pentru America Latină şi Caraibe), ECA (Comisia
Economică pentru Africa) etc. Raportul ajunge la concluzia că
globalizarea este un proces ireversibil şi nu o opţiune şi aduce
următoarele argumente în sprijinul acestei afirmaţii:

1. “globalizarea este înainte de toate un rezultat cumulativ al

unor procese cantitative şi calitative desfăşurate de-a lungul
timpului, începând cu economia (privită şi ea sub multiple
aspecte: comerţ, finanţe, investiţii) şi terminând cu mediul
înconjurător, cultura şi tehnologia. (…) Multe din procesele
cu caracter transnaţional au sporit riscul de contagiune, în
special în ceea ce priveşte crizele financiare, creând un aşa-
numit <deficit de adaptare> la problemele ridicate de
globalizare”. (Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.292)
2. “Forţa cu care se manifestă astăzi globalizarea este atât de
puternică, încât a pus în discuţie şi capacitatea instituţiilor
guvernamentale de a stăpâni şi anihila anumite efecte
negative produse de ea. În felul acesta, se pune tot mai mult
problema unor acţiuni concertate, efective şi robuste, care să
prevină crizele, deoarece pieţele nu vor fi niciodată inerent
stabile şi nici echitabile”. (Ibidem., p.292)
3. “Creşterea interdependenţelor dintre state a făcut din comerţ
şi finanţe două chei cu ajutorul cărora poate fi obţinut un
plus de coerenţă şi complementaritate în politicile
economice, astfel încât să se obţină maximum de beneficiu

40
 de pe urma creşterii şi dezvoltării globale. În această arie de
preocupări este posibilă identificarea unor obiective comune
care să servească deopotrivă intereselor tuturor statelor, atât
dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare”. (Ibidem., p.293)
4. “Vectorul cel mai important, adevăratul catalizator şi
lubrifiant, care a făcut din globalizare un proces ireversibil,
îl constituie, fără îndoială, răspândirea informaţiei
tehnologice. (…) Deplina şi efectiva participare la reţelele
informatice globale este crucială pentru toate ţările care
doresc să beneficieze de pe urma globalizării şi să nu fie
marginalizate. Exploziva diseminare a informaţiilor
tehnologice a produs, din păcate, noi decalaje, iar pe altele
le-a adâncit”. (Ibidem., p.293)

Limitele globalizării

Au fost elaborate mai multe scenarii posibile ale

evoluţiei economiei mondiale în viitorul apropiat. Dintre acestea
amintim:
• prima variantă: premisa că procesul globalizării se va
intensifica şi va permite ţărilor în curs de dezvoltare să-şi
reducă decalajele economice faţă de ţările dezvoltate şi
segmentelor sărace ale societăţii să se apropie de veniturile
celor bogaţi – are o notă optimistă! “Dacă omenirea nu va
găsi mijloacele de a gestiona crizele, îndeosebi cele
financiare, întregul proces va fi încetinit, iar consecinţele
negative, mai ales în plan social, se vor amplifica”.
(Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.329)
• a doua variantă: “ia în calcul creşterea decalajului economic
dintre ţările bogate şi cele sărace, acompaniată de sporirea
nesiguranţei veniturilor şi locurilor de muncă a miliarde de
oameni. Pe fondul acestei situaţii nedorite, instabilitatea
financiară la scară planetară ar creşte şi mai mult, sporind

41
 intensitatea şi frecvenţa crizelor. Aceasta ar obliga
comunitatea internaţională ca, prin organismele ei financiare
specializate, să adopte măsuri severe de limitare a efectelor
economice generate de globalizare, elaborând un nou cadru
conceptual al dezvoltării la scară mondială, care să ţină
seama într-o măsură mai mare de interesele statelor cu
posibilităţi mai mici de afirmare competitivă. (…) cea mai
gravă asimetrie produsă de globalizare până acum vizează
distribuţia puterii economice în lume. Dacă aceasta se va
menţine, un mare număr de state aparţinând Lumii a Treia
nu vor fi capabile să se integreze efectiv în economia
mondială, rămânând la periferia ei”. (Ibidem., p.329)

Politici alternative pentru ţările în curs de dezvoltare

Se consideră că există măsuri care stau la dispoziţia

ţărilor în curs de dezvoltare pentru a reduce fluxurile externe pe
termen scurt şi a ajuta la prevenirea creşterii excesive a
împrumuturilor interne cum ar fi:
1) posibilitatea de a reproduce măsurile adoptate de Chile după
criza de la începutul anilor 1980. În acest sens, investitorii
străini ar putea fi liberi să investească, fiind obligaţi însă să
nu scoată din ţară, cel puţin un an, rezervele monetare.
Persoanele care ar intenţiona să ia împrumuturi ar fi
descurajate în privinţa împrumuturilor externe pe termen
scurt, prin adoptarea unei măsuri care ar putea prevede ca
30% din capitalul împrumutului, pentru împrumuturi pe o
perioadă mai mică de un an să fie depozitat într-un cont fără
dobândă, pentru o mai lungă perioadă de timp;
2) politica referitoare la cursul de schimb ar trebui să forţeze
investitorii străini să recunoască riscurile la care se supun
prin împrumuturile pe termen scurt – ar fi de preferat

42
 evitarea unei fixări foarte stricte a cursului de schimb în
favoarea unor cursuri mai fluctuante, cu limite mai largi;
3) liberalizarea de moment este contraproductivă pentru multe
economii, iar instituţiile internaţionale ar putea fi convinse
să accepte legitimitatea unor conturi de capital cu anumite
grade de deschidere, de la cele extrem de controlate până la
cele extrem de deschise;
4) chiar dacă ar fi admise şi controale în trepte ale conturilor de
capital, alţi factori ar putea conduce la eliminarea anumitor
ţări de pe harta investiţiilor, fie că e vorba de împrumuturi pe
termen scurt, sau de investiţii străine directe. A fost propusă
introducerea unei taxe de valoare mică (de ex. 0,5%) pentru
fluxurile de FDI dintre statele OECD şi dintre acestea şi
principalele zece ţări în curs de dezvoltare, beneficiare ale
acestor investiţii; aceasta ar fi mai uşor de administrat,
neaducând prejudicii investitorilor pe termen lung din
regiunile favorabile investiţiilor. Fondurile astfel dobândite
ar putea fi disponibile, la dobânzi convenabile, pentru
companiile private care ar dori să împrumute pentru
realizarea unor planuri de investiţii în cele mai sărace ţări,
aceste companii fiind însă obligate să contribuie cu un
capital echivalent sumei împrumutate, acumulat din
tranzacţii comerciale. Această împărţire de 50/50 ar
descuraja investiţiile neprofitabile, facilitând în acelaşi timp
asumarea anumitor riscuri de investiţii de către companiile
implicate;
5) băncile din ţările în curs de dezvoltare ar trebui supuse unor
cerinţe de mărire de capital – în prezent Acordul de la Basel
cere 8%; ar fi necesară introducerea unor procente mai mari,
de până la 20 la sută, în opinia multor specialişti. Acest lucru
ar putea contribui la limitarea împrumuturilor riscante, fără a
impune măsuri de control rupte de realitate. Ar putea fi
redusă oferta de credite, acest lucru nefiind neapărat negativ,

43
 având în vedere tendinţa ţărilor în curs de dezvoltare spre
împrumuturi şi investiţii excesive;
6) guvernele ar trebui să adopte măsuri pentru prevenirea
scăpării preţurilor activelor de sub control. În acest sens ar fi
necesară stabilirea momentului oportun pentru introducerea
unor măsuri de stopare a inflaţiei pe pieţele supraîncălzite.
Urmărirea unor rate nominale de creştere ridicate în
defavoarea dezvoltării pe termen lung este total neproductivă
în concepţia multor specialişti.

Antiglobalizare sau avantaje ale globalizării?

Numeroşi observatori consideră că globalizarea “este

întreţinută în mod artificial tocmai de cei ce beneficiază de pe
urma ei şi mai puţin de cei ce au înregistrat pierderi, sau au fost
pur şi simplu marginalizaţi. Cei de pe urmă recunosc că
globalizarea reprezintă în multe privinţe un fenomen nou, dar
care operează după reguli vechi. Datorită acestui fapt, nu am
avea de-a face cu o <nouă economie>, ci cu un fel de
<economie cazinou> (casino economy), în care un volum enorm
de bani este antrenat în operaţiuni speculative. Mergând pe
această linie, unii adoptă un ton şi mai dur, considerând că am
avea de-a face cu un fel de <colonialism corporatist> care
vizează ţările cele mai sărace şi pe săracii din ţările bogate”.
(Postelnicu Gh., Postelnicu C., 2000, p.301)

Globalizarea este, de multe ori, considerată a fi atât un

proces istoric inevitabil, cât şi un avantaj pentru specia umană.
“De fapt, toate acestea sunt mituri, propagate ca să justifice
lăcomia dezmăţată şi să mascheze măsura în care transformarea
globală a instituţiilor umane a devenit o consecinţă a
complicatelor, binefinanţatelor şi deliberatelor intervenţii ale
unei elite cu mijloace financiare care îi dau posibilitatea să

44
trăiască într-o lume de iluzii, separat de restul omenirii. (…)
Aceste forţe au transformat corporaţiile şi instituţiile financiare
cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piaţă care se
răspândeşte pe toată planeta, ca un cancer, colonizând tot mai
multe dintre spaţiile vitale ale Terrei, distrugând moduri de
viaţă, dislocând oameni, făcând neputincioase instituţiile
democratice şi devorând viaţa în căutarea nesăţioasă a banilor”.
(Korten D.C., 1997, p.22-23)

Unii autori sunt de părere că o conjuncţie a trei

fenomene şi anume mondializarea/războiul economic/revoluţia
informaţiei pare să creeze un nou fatum. “Statului-providenţă
pare să i se fi substituit Piaţa-destin. Pentru a-i face faţă nu
există, se pare, decât răspunsuri defensive, fragmentare,
corporatiste, chiar periculos de identitare. Şomajul, nesiguranţa,
excluderea, pe de-o parte, fundamentalismul şi naţionalismul, pe
de altă parte, par a fi consecinţele ineluctabile ale unui război
economic mondial trăit ca o calamitate naturală. Realitatea
capitalurilor care circulă şi a oamenilor care sunt expulzaţi
(cerşetorii în afara oraşelor şi imigranţii în afara ţărilor
dezvoltate) pare să rezume faţa întunecată a mondializării şi
sentimentul de neputinţă de ea inspirat.
Diagnosticul prezentat ca o evidenţă este contestabil.
Războiul economic nu face parte neapărat din mondializare şi
din revoluţia informaţiei. Dimpotrivă, este perfect posibil să
gândim disocierea acestor fenomene şi eficacitatea din punct de
vedere planetar a unei logici a cooperării”. (Viveret P., 2001,
p.147)

“Globalizarea în sine nu este nici bună, nici rea. Ea

poate face foarte mult bine, iar pentru ţările din Asia de Est, care
au îmbrăţişat globalizarea în condiţii impuse de ele, în ritmul
impus de ele, aceasta a fost extrem de folositoare, în ciuda
pasului înapoi reprezentat de criza din 1997. (…) Pentru mulţi,

45
globalizarea seamănă mai mult cu un dezastru total”. (Stiglitz
J.E., 2003, p.53)
“Există un proces de <globalizare> analog proceselor în
urma cărora s-au format economiile naţionale. Din păcate, nu
avem un guvern mondial, subordonat tuturor popoarelor lumii,
care să supravegheze procesul de globalizare în felul în care
guvernele SUA şi ale altor state au coordonat procesul de
naţionalizare. Avem în schimb un sistem pe care l-am putea
numi de guvernare mondială fără guvern mondial, în care
câteva instituţii – Banca Mondială, FMI, OMC – şi câţiva
<actori> - ministerele de finanţe şi ale comerţului, puternic
legate de anumite interese financiare şi comerciale – domină
scena, dar în care mulţi dintre cei afectaţi de hotărârile lor nu-şi
pot face auzite vocile. Este vremea să schimbăm unele reguli
care guvernează ordinea economică internaţională, să punem
mai puţin accentul pe ideologie şi să acordăm o atenţie mai mare
lucrurilor bune, să revedem felul în care se iau hotărârile la nivel
internaţional – şi în interesul cui. (…) Procesul globalizării
poate fi regândit, iar când aceasta se va întâmpla, când el se va
desfăşura cum trebuie, când toate ţările vor avea un cuvânt de
spus în privinţa politicilor care le privesc, se va putea crea o
nouă economie mondială, în care nu doar creşterea va fi mai
durabilă, ci şi roadele acesteia vor fi împărţite într-un mod mai
echitabil”. (Ibidem., p.54)

În prezent, GLOBALIZAREA este deseori atacată.

Globalizarea poate fi, totuşi, o forţă de propagare a binelui:
globalizarea ideilor privitoare la democraţie şi la societatea
civilă a schimbat modul de gândire al multor oameni.
Globalizarea a făcut ca sute de milioane de oameni să ajungă la
un nivel de trai superior celui la care nu s-ar fi gândit nu cu mult
timp în urmă. Globalizarea economiei a adus foloase ţărilor care
au profitat de ea identificând noi pieţe de export şi atrăgând
investiţiile străine. “Pentru milioane de oameni însă globalizarea

46
nu a adus nimic. Situaţia multora chiar s-a înrăutăţit, locurile lor
de muncă fiind desfiinţate, iar traiul devenind mai nesigur.
Aceşti oameni s-au simţit tot mai neputincioşi în faţa unor forţe
pe care nu le puteau controla. Şi-au văzut democraţiile
subminate, iar culturile, erodate”. (Stiglitz J.E., 2003, p.378)

“Scandalul şi ruşinea este titlul unui raport către Clubul

de la Roma prezentat de Bertrand Schneider. Scandalul şi
ruşinea sunt termeni adresaţi, în primul rând, sistemului
internaţional oficial, politic, economic şi, mai ales, financiar,
sistem instituţionalizat, costisitor, parazitar, care prezidează,
statuează şi perpetuează mizeria în lume, administrând fonduri
filantropice de donaţii paliative şi ajutor umanitar. Un prim
aspect al ipocriziei e larg cunoscut: ţările dezvoltate încasează
de la ţările în curs de dezvoltare (sub formă de dobânzi la
credite) mai mult decât le acordă sub forma asistenţei, iar
oriunde există o sursă de bani cu o anumită destinaţie, între
origine şi ţintă apar formele intermediare parazitare, care ajută
la transportul resurselor. Instituţii birocratice, funcţionari,
consultanţi, experţi, şedinţe, rapoarte (majoritatea ilizibile şi
inutile), călătorii, echipe cu nume strategice (task-force, facts-
finding, evaluation etc.), toate se aşează pe lanţul trofic al
asistenţei internaţionale pentru dezvoltare”. (Bari I., 2003,
p.69)

La sfârşitul sec. al XX-lea şi începutul sec. al XXI-lea au

avut loc puternice manifestări anti-globalizare. Acestea au
debutat la sfârşitul anului 1999, cu prilejul reuniunii OMC de la
Seattle şi au continuat la Washington (aprilie 2000), Praga
(septembrie 2000), Göteborg (iunie 2001), Genova (iulie 2001)
sau Johannesburg (august 2002). După modul în care s-au
desfăşurat, aceste manifestaţii au două componente: una paşnică,
alta violentă”.

47
 O manifestare paşnică a fost cea de la Washington, la
reuniunea anuală FMI – BM –când au avut loc proteste contra
TNCs, WTO, BM, FMI etc.
Prima manifestare violentă a avut loc la Genova, când a
apărut şi primul caz mortal. “Participanţii la astfel de forme de
protest au o componenţă foarte eterogenă: de la pacifişti
dezorientaţi, la criptomarxişti, de la militanţi religioşi, la nihilişti
radicali. La Genova au apărut numeroşi <gladiatori> cu cagule
negre (Black Bloc) care s-au situat în fruntea violenţelor”. (Bari
I., 2003, p.70)

“Apariţia, la nivel planetar, a unor mişcări cetăţeneşti, în

măsura în care exprimă aspiraţiile unei majorităţi de a împărţi
mai bine beneficiile globalizării între ţările dezvoltate şi cele în
dezvoltare, constituie un fenomen firesc, în condiţiile dezvoltării
democraţiei. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre acea
minoritate care îşi maschează huliganismul printr-un aşa zis
protest politic. (…) Societatea globală va răsturna, probabil
paşnic, tot ceea ce astăzi ne pare imuabil. Cetăţeanul umanităţii
va depăşi etapa de utopie. El va străbate teritorii fără frontiere,
din Alaska în Australia, bucurându-se – graţie tehnologiilor – de
avantajele timpului şi spaţiului, de cunoştinţa universalităţii, dar
şi unicităţii sale, neîngrădit de epica etnoteritorială şi de
amintirea numeroaselor războaie pe care le-au purtat strămoşii
lui ca să apere frontiere inevitabil vremelnice”. (Ibidem., p.70)

În acelaşi context al globalizării se manifestă contradicţia

piaţă-democraţie. “Valul persistent de xenofobie în rândul
populaţiei europene şi americane este un semn indubitabil de
care politica ţine de mult seama. Pentru imigranţi şi refugiaţi,
drepturile omului sunt vizibil limitate prin legi tot mai aspre în
domeniul imigrării şi metode de supraveghere tot mai riguroase
în aproape toate ţările Europei şi în SUA.

48
 Următoarea operaţiune de marginalizare şi excludere din
<cetatea bunăstării> se îndreaptă împotriva grupurilor din
societate lipsite de forţă economică: cei dependenţi de ajutorul
social, şomerii, handicapaţii şi tinerii fără pregătire profesională;
toţi aceştia simt direct şi într-o măsură tot mai mare cum
câştigătorii de moment ai globalizării le refuză solidaritatea.
Cetăţenii paşnici aparţinând categoriilor mijlocii, ameninţaţi ei
înşişi cu decăderea din statutul lor, se transformă în şovinişti ai
bunăstării care nu mai vor să contribuie la constituirea
fondurilor în favoarea perdanţilor la ruleta pieţei mondiale”.
(Martin H.-P., Schumann H., 1999, p.375-376)

În mod cert, actuala diviziune internaţională a muncii

contribuie la creşterea producţiei pretutindeni în lume. Din punct
de vedere economic, integrarea pieţei mondiale este de o înaltă
eficienţă. “În ce priveşte însă repartiţia bogăţiei produse în acest
fel, din cauza neintervenţiei statului, maşina economică globală
lucrează într-un mod care numai eficient nu poate fi numit, iar
numărul perdanţilor globalizării îl depăşeşte de departe pe cel al
câştigătorilor”. (Ibidem., p.378)
Integrarea economică mondială înseamnă, la urma
urmei, şi şanse uriaşe. Creşterea extraordinară a productivităţii
ar putea fi folosită pentru eliberarea din sărăcie a tot mai multor
oameni şi pentru finanţarea restructurării ecologice a economiei
generatoare de risipă şi devastare a resurselor din ţările din zona
bunăstării de până acum. “Pentru aceasta s-ar pune însă
problema dirijării concurenţei sinucigaşe de pe piaţa mondială
pe un făgaş compatibil cu democraţia şi aspectele ei sociale şi
transformării fenomenului de globalizare a nedreptăţii într-o
evoluţie în direcţia compromisului global”. (Ibidem., p.380)

Există propuneri ca Organizaţia Mondială a Comerţului

să instituie sancţiuni împotriva unor ţări care asigură unei subţiri
pături stăpânitoare profituri comerciale pe piaţa mondială prin

49
explotarea muncii copiilor, distrugerea brutală a mediului şi
salariile de înfometare, impuse numai prin represiune
sindicatelor, secătuiesc resursele umane şi naturale ale naţiunilor
lor şi ai căror potentaţi încalcă în mod evident drepturile
fundamentale democratice şi economice. Dacă aceste sancţiuni
ar avea şi confirmarea organelor ONU, “atunci elitele Sudului –
cel mai adesea nedemocratice – ar fi constrânse să practice o
politică de dezvoltare care să însemne un progres real pentru
popoarele lor”. (Martin H.-P., Schumann H., 1999, p.396)

De asemenea, se consideră că ar fi necesară o strategie

de reformă pe mai multe planuri: al aranjamentelor comerciale
şi cel de încurajare a acelor reforme pe care ţările însele le-ar
putea realiza în ceea ce le priveşte. Ţările în curs de dezvoltare
“pot să-şi gestioneze bugetele în aşa fel încât cheltuielile să nu
fie mai mari decât veniturile proprii, indiferent cât de mici vor fi
ele, şi să elimine barierele protecţioniste care, deşi îi ajută pe
unii să obţină profituri grase, îi obligă pe consumatori să
plătească preţuri mai mari. Ele pot să implementeze
reglementări stricte care să le protejeze de speculatorii din afară
sau de acţiunile ilegale ale firmelor dinăuntru. Cel mai important
este însă faptul că ele au nevoie de guverne eficiente, cu sisteme
judecătoreşti solide şi independente, de guverne democratice
responsabile, deschise şi transparente, neafectate de corupţia
care a înăbuşit sectorul public şi dezvoltarea sectorului privat”.
(Stiglitz J.E., 2003, p.382)

“Sunt necesare politici care să asigure o creştere

economică durabilă, pe baze echitabile şi democratice. (…) A
putea să cumperi genţi Gucci dintr-un magazin universal
moscovit nu înseamnă că în ţara respectivă a fost creată o
economie de piaţă. Dezvoltarea priveşte transformarea
societăţilor, îmbunătăţirea vieţii celor săraci, asigurarea şanselor

50
de succes pentru toţi oamenii şi a accesului la servicii medicale
şi la educaţie”. (Ibidem., p.383)

“Lumea dezvoltată trebuie să se achite de datoria de a

reforma instituţiile internaţionale care guvernează globalizarea.
Noi am creat aceste instituţii şi noi trebuie să le facem să
funcţioneze din nou. Dacă vrem să risipim preocupările legitime
ale celor care şi-au exprimat nemulţumirea în privinţa
globalizării, dacă vrem ca aceasta să dea roade pentru miliardele
de oameni care nu s-au bucurat de ele, dacă vrem ca
globalizarea cu faţă umană să reuşească, trebuie să ne facem
auzită vocea. Nu putem, nu trebuie să stăm deoparte” (Ibidem.,
p.384) opina, extrem de pertinent, J.E.Stiglitz, laureat al
Premiului Nobel pentru economie, cu care suntem perfect de
acord.

Vom încheia cu opiniile unui specialist român care a

studiat problema globalizării, opinii ce lasă drum liber
discuţiilor, interpretărilor şi concluziilor fiecăruia dintre noi:

“Pe masa de biliard a lumii, mişcarea bilelor, recte a

ţărilor, pare să se desfăşoare după reguli precise. Tendinţa se
impune acum accelerat. Chiar dacă se crede că hazardul dă
substanţă jocului, realitatea de azi infirmă acest lucru. Traseele
bilelor sunt minuţios stabilite şi nici întâmplarea nu are şanse de
a le schimba”. (Marin D., 2004, p.287)
“Problema gravă constă în faptul că România nu a reuşit
să-şi formeze o elită economică, să aibă, cu alte cuvinte, agenţi
versaţi în procesele pieţelor integrate, practic actori ai
globalizării”. (Ibidem., p.292)

51
Bibliografie selectivă

1. Baldwin R.E., Martin Ph. (January 1999): Two Waves of

Globalization: Superficial Similarities, Fundamental
Differences, NBER Working Paper, Series 6904
2. Bari I. (2003): “Probleme globale contemporane”, Ed.
Economică, Bucureşti
3. Boyer R. (2001): Cuvintele şi realităţile, în Cordellier S.
(coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei,
Bucureşti, colecţia Ideea Europeană
4. Chesnais F. (1994): “La mondialisation du capital”, Syros,
Paris
5. Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de
mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană
6. Dewitte P. (2001): Noile frontiere ale imigrării, în
Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de
mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană
7. Dunning J.H. (1997): The Advent of Alliance Capitalism, în
Dunning J.H., Hamdani K.A. (eds.): “The New Globalism
and Developing Countries”, United Nations University
Press, New York
8. Giraud P.N. (2001): Mondializare, locuri de muncă şi
inegalităţi, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea
dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea
Europeană
9. Hirst P., Thomson, G. (2002): “Globalizarea sub semnul
întrebării. Economia internaţională şi posibilităţi de
guvernare”, Ed. Trei, Bucureşti, ediţia a patra
10. Korten D.C. (1997): “Corporaţiile conduc lumea”, Ed.Antet,
Oradea
11. Marin D. (2004): “Globalizarea şi aproximările ei”, Ed.
Economică, Bucureşti

52
12. Martin H.-P., Schumann H. (1999): “Capcana globalizării”,
Ed. Economică, Bucureşti, ediţia a doua
13. Mattelart A. (2001): Noua ideologie globalitară, în
Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de
mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană
14. Milewski F. (2001): Marjele de manevră ale politicilor
economice, în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea
dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea
Europeană
15. Plihon D. (2001): Mizele globalizării financiare, în
Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de
mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană
16. Postelnicu Gh., Postelnicu C. (2000): “Globalizarea
economiei”, Ed. Economică, Bucureşti
17. Sachwald F. (2001): Integrările regionale şi mondializarea,
de la comerţ la instituţii, în Cordellier S. (coord.) (2001):
“Mondializarea dincolo de mituri”, Ed. Trei, Bucureşti,
colecţia Ideea Europeană
18. Stiglitz J.E. (2003): “Globalizarea. Speranţe şi deziluzii”,
Ed. Economică, Bucureşti
19. Vetz P. (2001): Economia mondială, o economie arhipelag,
în Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de
mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană
20. Viveret P. (2001): Războiul economic nu este o fatalitate, în
Cordellier S. (coord.) (2001): “Mondializarea dincolo de
mituri”, Ed. Trei, Bucureşti, colecţia Ideea Europeană
21. Waters M. (1996): “Globalization”, Routledge, London

53