m
m







m     
  
Civilizaţia modernă, urbană şi industrială,
conferă familiei două roluri principale:
’ protectia psihosocială a membrilor săi
’ acomodarea la mediul cultural şi transmiterea culturii
respective
În această societate modernă omul nu poate
supravieţui decât dacă dispune de două
capacităţi esenţiale:
’ de a-
a-şi forma aptitudini de înaltă specializare
’ de a se adapta rapid la schimbările constante de pe
scena socio-
socio-economică
ocietatea urbană industrială a pătruns în familie şi a
preluat o serie de atribuţii care pe timpuri erau
considerate sarcini familiare: tinerii sunt educaţi în şcoli
şi prin mass-
mass-media, poziţia socială a femeii ss--a
îmbunătăţit considerabil, ambii soţi aspiră la o carieră.
Omul însă aderă în continuare la o serie de valori ce ţin
de o altă epocă: îşi delimitează clar graniţele dintre
familia sa şi mediul extrafamilial, aspiră la un mariaj
³până la adânci bătrâneţi´, etc (. Ariel, 1993).
ocietatea noastră este într-într-un stadiu de tranziţie, iar
familia, care se acomodează întotdeauna cu societatea,
se schimbă şi ea. Însă, din cauza dificultăţilor de
tranziţie, sarcina psihosocială cea mai importantă a
familiei ± de aa--şi întreţine membrii ± a devenit acum mai
importantă ca niciodată şi, în acelaşi timp, parcă mai
dificilă ca oricând.
 m    
§ste o formă de psihoterapie care implică toţi membrii familiei
nucleare (de bază) sau ai familiei extinse. Acest demers este
condus de un psihoterapeut sau de o echipă de terapeuţi. De cele
mai multe ori această echipă este compusă dintr-
dintr-un bărbat şi o
femeie, fapt necesar pentru a trata problemele legate de sexul
participanţilor şi pentru a servi drept modele pentru membrii familiei.

Deşi unele forme de psihoterapie de familie se bazează pe principii

psihodinamice sau behavioriste, cea mai mare parte a abordărilor
au la bază teoria sistemelor familiale. Această abordare priveşte
familia ca pe un întreg şi pune un mai mare accent în terapie pe
patternurile de relaţionare şi comunicare dintre membrii familiei
decât pe tratamentul separat al simptomelor fiecărui individ.
msihoterapiile de familie au început să se dezvolte la
puţin timp după cel de-
de-al Doilea Război Mondial.
msihiatrii care tratau pacienţi schizofrenici au observat că
familiile acestora comunicau într-
într-un mod neadecvat şi, în
acelaşi timp, simptomele pacientului erau cu atât mai
intense cu cât nivelul tensiunii dintre părinţii lui era mai
mare.
Aceste observaţii au dus la ideea de a considera familia
ca pe un sistem care are reguli interne proprii, patternuri
de funcţionare şi o foarte mare rezistenţă la schimbare.
Terapeuţii au început să trateze familiile pacienţilor lor
schizofrenici ca pe un întreg, renunţând astfel la
tratamentul spitalizat individual al acestora. Rezultatul a
fost că, într-
într-un număr însemnat de cazuri, membrul
familiei care suferea de schizofrenie manifesta o
reducere semnificativă a simptomelor atunci când
³pacientul´ era întregul sistem familial.
Ulterior, această abordare a fost aplicată şi la familii care
prezentau alte probleme.
 msihoterapia de familie 
în următoarele situaţii:

1. Tratamentul unui membru al familiei care suferă de schizofrenie sau

personalitate multiplă. În aceste cazuri terapia îi ajută pe ceilalţi
membri ai familiei să înţeleagă tulburarea şi să sprijine schimbarea
psihologică a persoanei bolnave.
2. Familiile cu probleme între generaţii. Aici intră familiile în care
părinţii şi bunicii locuiesc în aceeaşi casă sau copiii daţi spre
îngrijire la bunici.
3. Familiile care deviază de la normele sociale ± au probleme legate
de atitudinile judicative ale membrilor societăţii.
4. Familiile ai căror membri aparţin unor culturi, religii sau rase diferite.
5. Familiile care transformă pe unul dintre membrii lor în ţap ispăşitor
şi solicită terapie individuală pentru acesta.
6. Familiile în care problemele pacientului identificat par a fi legate
inexplicabil de probleme cu alţi membri ai familiei.
7. Familiile amestecate cu dificultăţi de adaptare.
 msihoterapia de familie 
 în următoarele situaţii:
1. Familiile în care unul sau ambii părinţi sunt psihotici sau
au fost diagnosticaţi cu tulburare de personalitate
paranoidă sau antisocială.
2. Familiile ale căror valori culturale sau religioase sunt
opuse sau suspicioase faţă de psihoterapie.
3. Familiile cu membri care nu pot participa la şedinţele de
terapie datorită unor boli sau limitări de natură fizică.
4. Familiile care au membri cu o structură de personalitate
foarte rigidă. În aceste cazuri persoanele respective
riscă declanşarea unei crize emoţionale sau
psihologice.
5. Familiile ai căror membri nu se pot întâlni regulat pentru
tratament.
6. Familiile instabile sau pe punctul de a se despărţi.
msihoterapia de familie este un tratament
de scurtă durată (câteva luni), centrată pe
rezolvarea unor probleme specifice.
În cazul familiilor ce prezintă
disfuncţionalităţi severe, restructurarea
acestora se face însă pe termen lung.
Toţi membrii familiei şi terapeutul (sau terapeuţii dacă
sunt doi) sunt prezenţi la toate şedinţele.
Rolul terapeuţilor este de a analiza procesul interacţiunii
şi comunicării familiei ca un întreg.
§i trebuie să fie obiectivi, adică să nu ia partea niciunui
membru al familiei.
Comentariile şi remarcile pe care le fac terapeuţii au rolul
de a ajuta membrii familiei să devină conştienţi de
paternurile şi structurile disfuncţionale ale sistemului
familial.
De asemenea, ei modelează comportamente noi, pe
care membrii familiei urmează să le preia şi să le
utilizeze în interacţiunile dintre ei în timpul şedinţelor
terapeutice.
     
Terapia de familie se bazează pe  
   ,, care priveşte familia ca pe
   
un organism viu, mai mult decât suma membrilor
săi.
Teoria sistemelor este utilizată pentru a evalua
membrii familiei în funcţie de poziţia şi de rolul
pe care îl are fiecare în cadrul sistemului familial.
mroblemele sunt tratate prin schimbarea modului
în care sistemul funcţionează şi nu prin
încercarea de a trata un singur membru al
familiei.
 Teoria sistemelor familiale se
bazează pe o serie de 
::
1. m     ± este membrul familiei care prezintă
simptomul deranjant ce a adus familia la tratament. Acest concept
este utilizat de terapeut pentru a împiedica familia să-
să-l transforme pe
acesta în ţap ispăşitor şi astfel să evite problemele ce există în
restul sistemului familial.

2. 
± ± prin acest concept se înţelege faptul că sistemul
familial caută să-
să-şi menţină dede--a lungul timpului organizarea şi
funcţionarea cu care este obişnuit. Terapeutul poate utiliza
conceptul de homeostază pentru a explica de ce un anumit simptom
al familiei a ieşit la suprafaţă la un anumit moment, de ce un anumit
membru a devenit pacient identificat şi ce este posibil să se
întâmple atunci când familia va începe să se schimbe.
3. 2       ± se referă la familia
nucleară, plus reţeaua de bunici şi alţi membri ai
familiei extinse. Acest concept este utilizat de
terapeut pentru a explica transmiterea
intergeneraţională a atitudinilor, problemelor şi
comportamentelor.
4. ! " 
! " ± ± se referă la capacitatea fiecărui
membru al familiei să- să-şi păstreze identitatea de
sine şi în acelaşi timp să rămână conectat
emoţional la familie. Acesta este unul dintre
criteriile de identificare a unei familii sănătoase.
5. "  #  ± teoria sistemelor familiale
susţine ideea că relaţiile în interiorul unei familii sunt de
obicei triunghiulare.
De fiecare dată când două persoane ale sistemului
familial au probleme una cu cealaltă, ei vor include în
triunghi un al treilea membru cu scopul de a- a-şi stabiliza
propria lor relaţie.
Triunghiurile din interiorul unui sistem familial de regulă
interacţionează între ele astfel încât menţin homeostaza
familiei.
Cele mai obişnuite triunghiuri familiale includ: un copil şi
părinţii săi, doi copii şi un părinte, un părinte, un copil şi
un bunic sau soţul, soţia şi un cumnat.
 $
  (1991)
msihologul american $
  (1991)
descrie familia ca pe un sistem care operează
într--un context social specific şi are trei
într
componente:
1. structura familiei este aceea a unui sistem
socio--cultural deschis şi în transformare;
socio
2. familia se dezvoltă continuu, trece printr-
printr-un
număr de stadii ce necesită restructurare;
3. familia se adaptează la circumstanţele
schimbătoare pentru a- a-şi menţine continuitatea
şi pentru a favoriza creşterea psihologică a
membrilor săi.
Minuchin consideră că orice familie are o
structură precisă, care este constituită dintr-
dintr-un
set invizibil de cerinţe funcţionale ce au rolul de
a organiza modalităţile prin care interacţionează
membrii familiei.
O familie este un sistem ce operează prin
patternuri tranzacţionale. Cu alte cuvinte,
patternurile de tranzacţie repetitive stabilesc
pentru fiecare membru al familiei unde, când şi
cu cine să se relaţioneze. §le reglementează
comportamentul membrilor familiei.
 Aceste patternuri tranzacţionale sunt
menţinute de două sisteme de constrângere.
1. mrimul sistem implică #  $
#$#    :: ierarhia
#$#   
puterii în familie (parinţii şi copiii având nivele
diferite de autoritate), complementaritatea
funcţiilor (soţul şi soţia care acceptă
interdependenţa şi funcţionează ca o echipă),
etc.
2. Al doilea sistem de constrângere este
idiosincratic şi cuprinde  " 
     .. Aceste
    
expectaţii sunt construite după ani de negocieri
implicite sau explicite între membrii familiei.
istemul familial îşi îndeplineşte
funcţiile prin subsistemele sale
Aceste subsisteme din interiorul familiei sunt:
indivizii, diadele (soţ-
(soţ-soţie, mamă
mamă--copil), membrii
de acelaşi sex, membrii cu aceleaşi interese,
etc.
Fiecare individ aparţine mai multor subsisteme,
în care are nivele diferite de putere şi intră în
relaţii diferite şi complementare.
Astfel, spre exemplu, în prezenţa tatălui, copilul
trebuie să se comporte ca un fiu şi să cedeze
din puterea pe care o deţine în relaţia sa cu
fratele mai mic.
  consideră că disfuncţiile
familiale au la bază două tipuri de erori în
procesarea informaţiei la nivelul familiei:
§rori ale cantităţii
§rori ale relevanţei
 §rori ale cantităţii
e furnizează sau se primeşte o cantitate prea
mică sau prea mare de informaţie.
Astfel, sistemul de procesare a informaţiei fie
este supraîncărcat, fie nu dispune de cantitatea
minimă necesară de informaţie pentru a
funcţiona adecvat.
’ pre exemplu, un copil îi cere tatălui său să-
să-l ajute în
problemele pe care le întâmpină la şcoală. Când însă
tatăl îl chestionează asupra naturii acestor probleme,
copilul răspunde evaziv şi nu intră în detalii
(furnizează o cantitate insuficientă de informaţii).
Acest fapt îl împiedică pe tată să-
să-i furnizeze tipul de
ajutor la care copilul se aşteaptă din partea lui.
 §rori ale relevanţei

Membrii familiei nu iau în consideraţie

informaţii relevante sau primesc deliberat
informaţii irelevante şi confuzionale.
Autorul consideră că simptomele unui individ
sunt cel puţin în parte explicate de disfuncţiuni în
sistemul familial din care face parte persoana
respectivă.
imptomele patologice ale unui copil pot face
parte dintr-
dintr-un plan disfuncţional construit de
acesta pentru a îndeplini un scop anume.
Un copil poate manifesta un comportament
provocativ pentru a-
a-şi forţa mama să
să--i
stabilească o serie de limite.
De cele mai multe ori familia este trimisă la un
terapeut specializat în psihoterapie de familie de
către medicul pediatru. În UA ss--a estimat că nu
mai puţin de 50% dintre cazurile prezentate la
medicii pediatri se datorează problemelor de
dezvoltare ale copiilor care afectează întreaga
familie.
Unii medici chiar utilizează liste de simptome
pentru a măsura necesitatea unei terapii de
familie.
 ! # 
! #  pe care îl face psihoterapeutul de familie
cuprinde interviurile individuale ale membrilor familiei,
inclusiv copiii şi ale membrilor simptomatici semnificativi
ce fac parte din familia extinsă.
Acest proces îi permite terapeutului să afle cum vede
fiecare membru al familiei problema şi să- să-şi formeze
primele impresii referitoare la funcţionarea sistemului
familial.
Terapeutul este interesat în special de nivelul şi tipurile
de emoţii exprimate, de patternurile de dominanţă şi
supunere, de rolurile jucate de membrii familiei, stilurile
comunicaţionale şi locaţiile triunghiurilor emoţionale.
De asemenea, terapeutul va observa dacă aceste
patternuri sunt rigide sau relativ flexibile.
Diagnosticul presupune de asemenea desenarea unei
diagrame care cuprinde persoanele semnificative şi
evenimentele din istoria familială, notaţii privind istoria
medicală şi trăsăturile principale de personalitate ale
fiecărui membru al familiei.
Această diagramă ajută la descoperirea patternurilor
intergeneraţionale de comportament, alegerilor maritale,
alianţelor şi conflictelor din interiorul familiei, existenţei
secretelor de familie, precum şi alte informaţii care pot
avea darul de a arunca lumină asupra situaţiei prezente
a familiei.
mrincipalul   în terapia de familie este legat de
posibilitatea descătuşării mecanismelor rigide de apărare
ale personalităţii indivizilor şi de despărţirea cuplurilor a
căror legătură era fragilă la începutul terapiei. De
asemenea, terapia de familie intensivă poate fi o
încercare dificilă pentru membrii psihotici ai familiei.
  $ includ: insight, creşterea
diferenţierii dintre membrii individuali ai familiei,
îmbunătăţirea comunicării în interiorul familiei, eliminarea
patternurilor de comportament disfuncţionale care erau
iniţial automatizate, rezolvarea problemei care a
determinat iniţial familia să apeleze la ajutor terapeutic.
m      
În procesul timpuriu de socializare, familia
modelează şi programează atât comportamentul
copilului, cât şi identitatea acestuia.
Identitatea unui individ are două elemente:
sentimentul apartenenţei şi sentimentul de a fi
separat.
’ entimentul de apartenenţă se formează prin
acomodarea copilului la grupul familial.
’ entimentul de separare şi individuaţie apare prin
participarea în diferite subsisteme familiale, în diferite
contexte familiale şi în grupuri extrafamiliale.
Copilul şi familia cresc împreună. Acomodarea
familiei la nevoile copilului delimitează zone de
autonomie pe care copilul le percepe ca
experienţe de separare.
Grupul fratern este primul laborator social în
care copiii pot trăi relaţiile cu egalii. Fraţii învaţă
împreună cum să coopereze, cum să negocieze,
cum să se ajute între ei, cum să- să-şi facă prieteni
şi aliaţi şi cum să primească recunoaştere.
Când copilul ia contact cu grupul de aceeaşi
vârstă extrafamilial, de regulă la debutul şcolar,
el încearcă să opereze pe baza regulilor
învăţate în grupul fratern.
Când învaţă moduri alternative de relaţionare,
copilul încearcă să le introducă şi să le
experimenteze şi în familie. Dacă graniţele
dintre familie şi mediul extrafamilial sunt rigide,
copilul va avea dificultăţi de integrare în
colectivul clasei.
Copiii singuri la părinţi dezvoltă o capacitate mai
mare de acomodare la lumea adultă însă, în
acelaşi timp, manifestă dificultate în dezvoltarea
autonomiei şi a capacităţii de a coopera, de a
intra în competiţie cu alţii şi de a împărţi.
Cel mai bun lucru pe care un terapeut ar trebui
să--l facă, indiferent de orienterea sa teoretică,
să
este să implice familia copilului în tratament. De
foarte multe ori se întâmplă ca o tulburare
psihică la copil să fie generată de o structurare
patologică a relaţiilor în familie.
 º $ "  
  # 

Cloe Madanes (1988) vorbeşte despre patru

 $ "    
#  (vezi fig.17) şi problemele
psihice ce apar la fiecare nivel:
! % 
   
  % &
#%  
 ! % 
ca cel mai scazut nivel, oamenii sunt motivaţi de
dorinţa de a se domina unii pe alţii, fiind
interesaţi să se lupte pentru dominarea şi
controlul vieţii celorlalţi membri din familie.
copul fiecarui individ este de a-a-i domina pe
ceilalţi pentru propriul beneficiu.
mroblemele psihice tipice ce pot aparea la acest
nivel sunt delicvenţa, abuzul de substanţe,
problemele comportamentale, comportamentul
bizar.
    
ca acest nivel oamenii sunt motivaţi de dorinţa
de a fi iubiţi.
Membrii familiei se implică într-
într-o luptpă acerbă
în căutare de iubire care poate duce la voilenţă
asupra propriei persoane.
’ pre exemplu, un copil poate să caute situaţiile în
care este pedepsit numai pentru a obţine atenţia
părinţilor, chiar şi una de tip negativ.
mroblemele psihice tipice sunt simptomele
psihosomatice, depresia, anxietatea, fobiile,
tulburările instinctului alimentar şi singurătatea.
   % &
ca acest nivel oamenii sunt motivaţi de dorinţa de a- a-i iubi şi a
a--i proteja pe
alţii.
Această dorinţă de a iubi şi a proteja poate genera calităţi nobile cum sunt
compasiunea, generozitatea, blândeţea, dar poate genera şi dominare,
comportament intrusiv şi violenţa (justificate de către autor în numele iubirii).
În această categorie intră părintele care îl pedepseşte pe copil pentru binele
acestuia.
ituaţia poate fi însă mult mai complexă: copilul poate să- să-l distragă pe
părinte de la problemele lui, dezvoltând temeri fără motiv sau atacându-
atacându-i
fără motiv pe cei din jurul său. mărintele, îngrijorat din cauza acestui
comportament, îşi va lăsa pentru un timp problemele la o parte pentru a
avea grijă de copil.
Copilul, aranjând indirect această turnură, îi oferă dragoste şi protecţie
părintelui cu preţul sacrificiului său. Această dragoste este însă voilentă faţă
de părinte, deoarece îl manipulează, iar rezultatul este că principalul
sentiment trăit de întreaga familie este disperarea. mrincipalele probleme
psihice ce apar la acest nivel sunt ameninţările şi tentativele de suicid,
abuzul şi neglijarea, vina, obsesiile.
 #%  
ca acest nivel principalul scop al
membrilor familiei este de a regreta şi a
uita.
Acest nivel apare în familiile în care
membrii şi-
şi-au provocat unii altora traume
şi violenţă.
mroblemele psihice principale sunt
incestul, abuzul sexual şi actele sadice.