Comunicarea politică

Termenului de comunicare i s-au acordat mai multe definiții , deoarece școlile de gândire
și-au format propriile definiții legate de termenul de comunicare, însă au în comun elemente care
duc la o definiție a comunicării: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei,
opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. Comunicarea este un atribut al
speciei umane, oamenii având nevoie de comunicare pentru a supraviețui și pentru a conviețui
alături de alți oameni în societate. Orice lucru banal, orice activitate pe care o desfășoară omul
transmite informații, atât pe cale verbală, cât și pe cale non-verbală. Ion Dragan afirmă despre
comunicare că ” a devenit un concept universal și atotcuprinzător pentru că totul comunică”.
Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenței umane încă din Antichitate,
termenul provenind din limba latină unde înseamnă: a pune de acord, a fi în relație sau a fi în
legătură.

Comunicarea politică reprezintă un bricolaj de teorii, tehnici și practici.Voi începe cu

prezentarea teoriilor legate de comunicarea politică. Comunicarea politică se prezintă sub trei
dimensiuni: dimensiunea pragmatică, apoi dimensiunea simbolică si cea de-a treia este
dimensiunea structurală. Prima dimensiune se referă la studiul practicilor de comunicare, cele
mai importante practici fiind convingerea, persuasiunea, seducția, informarea, negocierea,
dominarea și altele.Toate aceste practici presupun interacțiuni sociale pe baza cărora se stabilesc
relații sociale. Atât câmpul social cât și cel politic oscilează între situații de cooperare cât și între
situații de conflict. Dimensiunea simbolică face referire la utilizarea simbolurilor în comunicare,
prin intermediul limbajului, al miturilor. Ce-a de-a treia dimensiune este cea structurală, este
constituită din canalele, rețelele și mediile prin care se desfășoară procesul de comunicare. Aici
întâlnim trei feluri de canale: cele instituționale, unde ma refer la Parlament sau la administrație,
cele mediatice, presa scrisă și audiovizuală și canalele interpersonale, aici vorbim despre grupuri
sociale și relații interumane.

Principalele concepte prin care se încearcă surprinderea logicii de funcționare a

comunicării politice sunt: comportamentul, sistemul, acțiunea și dialogul.În comunicarea politică
avem două tipuri de perspective de transmitere: cea mecanicistă și si cea simbolico-rituală. O alta
perspectivă importantă asupra comunicării politice o constituie perspectiva tehnicilor utilizate.
Aceasta aduce în discuție rolul canalelor media, a marketingului politic și a publicității politice.
Mass media a cunoscut o dezvoltare ridicată în ultimii ani, căderea comunismului deschizând noi
orizonturi pentru media românească. Se organizează diferite emisiuni cu conținut politic, invitați
sunt diferiți oameni politici, care își expun punctul de vedere în legătură cu diferite subiecte
politice. Dreptul la opinie nu mai este îngrădit, societatea este una democratică. Guvernanții și
politicienii în general urmăresc să apară cât mai des la Tv, pentru a-și crește popularitatea.
Aceste apariții presupun și discursuri politice, aceste discursuri putând fi numite și tehnici de
manipulare.Dezbaterile politice televizate sunt discuții între doi sau mai mulți politicieni în
prezența unui moderator și în fața camerelor de luat vederi . Discuțiile politice se diferențiază de
alte convorbiri congenere prin următoarel: contextul comunicării este unul formal, există
constrângeri prestabilite privind durata dezbaterii, durata și ordinea intervențiilor, natura temelor
abordate unghiurile de filmare,etc. Dezbaterea nu este un schimb de idei, ci o confruntare de
personalități, atitudini, valori, opinii și convingeri. Politicienii se angajează în discuții, fiecare
dintre ei căutând să-și domine adversarii, încercând astfel să își atribuie victoria. Participarea la o
dezbatere televizată pune și anumite dificultăți. Mesajele transmise telespectatorilor sunt
complexe, iar în același timp politicienii trebuie să poarte discuții și cu ceilalți invitați.O altă cale
de comunicare politică este și cea a publicității. Publicitatea politică s-a inspirat și ea din
activitățile economice, publicitatea fiind o comunicare controlată de un agent politic, individual
sau colectiv, fiind caracterizată prin difuzare plătită. Deși este costisitoare și mulți plătesc sume
mari pentru a-și îmbunătăți imaginea politică, nu întotdeauna publicitatea este și eficientă.
Perspectiva practicilor de comunicare din unghiul diferitelor poziții de putere ne apropie mai
mult de politic decat perspectivele precedente. Luăm aici în considerare pozițiile de putere atât
cele ale guvernanților cât și cele ale guvernaților. Comunicarea politică este implicată atât în
lupta pentru obținerea puterii, cât și în exercitarea ei la diferite nivele. Odată cu dezvoltarea
spațiului public s-au dezvoltat și cercetările asupra comunicării electorale. Odată cu această
modernizare s-a acreditat tot mai mult ideea că atitudinile și comportamentele politice pot fi
schimbate mai ușor decât se crezuse până atunci. Noile analize asupra comunicării politice scot
în evidență tendința tot mai mare ca politicienii sa aibă o campanie permanentă, pentru a-și
legitima pozițiile.
 Comunicarea prezidențială este indispensabilă oricărui președinte, prin intermediul
comunicării asigurându-și sprijinul popular, practic presedintele aflându-se permanent intr-o
campanie politică. Comunicarea guvernamentală, spre deosebire de cea prezidențială se
caracterizează prin multitudinea actorilor politici implicați. Comunicarea privește guvernul în
ansamblu, dar și instituțiile specifice( ministerele). Comunicarea locală presupune și ea prezența
mai multor actori politici: aleșii locali, serviciile publice, grupări politice, mass-media și
cetățenii.

În cele ce urmează voi vorbi despre agenții comunicării politice,care pot fi partidele
politice, instituțiile și autoritățile publice, compartimentele birocratice, grupurile de presiune,
mass media și cetățeni considerați în mod invividual având o importanță deosebită.

Partidele politice, cunoscute și sub grupuri instituționalizate de cetățeni care se prezintă

sub forma unor instrumente de câștigare și administrare a puterii politice(Frank Wilson,
European Politics Today, The Democratic Experience, New Jersey, 1999, pag. 47). Partidele
politice se diferențiază de alte grupuri sociale, și sub raport numeric, acest aspect nefiind uneori
foarte relevant. Numărul de oameni dintr-un partid nu înseamnă neapărat că acel partid are o
putere și o influență ridicată asupra populației. Cele mai importante aspecte pe care trebuie să le
îndeplinească orice partid politic sunt următoarele: coeziunea să fie una ridicată, sa fie stabil,
între membrii să existe relații sociale bune care să permită o buna funcționare a partidului, un alt
factor important il constituie recunoașterea primită din partea societății și un ultim aspect îl
constituie centrarea acțiunilor întreprinse pe impunerea la nivelul întregii societăți a unor valori
și comportamente. La nivelul statelor naționale putem trece în rândul autorităților publice ca
agenți ai comunicării politice: președintele, parlamentul, guvernul, consiliile locale, primării. La
nivel european cei mai importanți agenți ai comunicării politice sunt Parlamentul European,
Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene. Agenții comunicării politice din birocrația de
stat sunt funcționarii publici, care deși nu desfășoară acțiuni politice, pot influența în diferite
moduri actul de guvernare.

Așa cum este de așteptat, mijloacele de comunicare reprezintă cele mai importante elemente,
pentru ca mesajele electorale sa ajungă la public. Conform epocii în care acum trăim, mesajele
electorale sunt transmise atât în mod direct, din perspectiva actorilor politici propriu-zis, cât și
indirect prin intermediul jurnaliștilor, care conferă publicului cel mai adesea o reinterpretare a
mesajului, o analiză de profunzime, și se plasează în repetate rânduri atît pro cât și contra.

Este important de știut faptul că cel mai frecvent, din păcate, mesajele electorale nu transmit
exact realitatea politică, având un rol mai bine accentuat pentru populație, așa cum am precizat și
mai sus, partea afectiva a mesajelor, definita prin judecati de valoare, subiectivism, sau
conferirea sentimentului apartenentei, adica a celui de oferire de protectie.In acest sens ni se pare
relevant clasarea lui Kaid care distinge 3 categorii de realitate politica:1. cea obiectiva, adica
relatarea propriu-zisa a evenimentelor reale, 2.cea subiectiva, adica modul in care actorii policiti
si publicul percep realitatea politica, si cea mai importanta 3. cea construita, adica modul in care
mass-media ne reprezinta evenimentele politice.

Mesajele electorale pot fi transmise catre cetateni prin diferite mijloace precum: reportaje,
editoriale,comentarii, analize, apeluri, emisiuni, publicitate, relatii publice etc.; insa la randul lor
actorii politici au nevoie de un feed-back in ceea ce priveste activitatea lor, acesta fiind realizat
cel mai des prin sondajele de opinie, prin reportajele din presa care pun accent pe “vocea
publica”, unde cetatenii isi pot exprima opiniile, de admiratie sau critice, constituind si un bun
punct de plecare, pentru actorii politici, care in aceste fel isi vor construi mesajele electorale in
acceptiunea dorinteleor si a criticilor frunizate de catre public.

Publicațiile și posturile de radio sau televiziunea sunt mijloace de comunicare între

cetățeni, stat și partidele politice, dar și instrumente de coagulare a unor grupuri de interese.
Mulți ziariști în urma prestigiului dobândit au încercat sa modeleze preferințele media în funcție
de interesele lor. O categorie despre care media dezbate în articolele si publicațiile sale este cea a
persoanelor care nu sunt intr-un partid politic și care nu sunt reprezentate de nici un partid
politic. Media mai formează și contrapondere în state unde puterea politică este acaparată de un
partid, încearcă o liberalizare a opiniei și încearcă să scoată la iveală problemele cetățenilor. În
România, odată cu căderea comunismului presa și televiziunea au avut un rol important la
conturarea sistemului politic românesc, vremurile de dupa Revoluția din 1989 fiind tulburi și
existând posibilitatea ca noua forma de guvernare, democrația să cadă, media a intervenit cu
observații și măsuri pertinente, ceea ce a dus la un echilibru pe scena politică. Un alt factor de
care trebuie să se țină cont în comunicarea politică e instrumentul comunicării. Instrumentul
comunicării e constituit din cod, codul fiind acel sistem de semne la care se face apel în
formularea mesajelor. Revenind la discurs, în politică întâlnim discursul de tip ideologic, care
este apanajul unei comunități limitate, care se află în polemică cu alte colectivități. Adepții unui
anumit discurs ideologic luptă mai întâi pentru a învinge în competiția pentru câștigarea puterii și
doar mai apoi luptă pentru a convinge. Discursul politic se prezintă ca un sistem de idei
colective, nici un autor neputând să își asume personal acea ideologie. O altă caracteristică e
discursului este aceea că este disimulant.

Diversitatea formelor de comunicare în societățile libere nu este dată în primul rând de

caracterul eteroclit al agenților ei, ci de relațiile pe care aceștia reușesc să le stabilească între ei.
Este importantă și maniera în care se înfăptuiește comunicarea politică, aceasta îmbrățisând patru
valori fundamentale: eficacitatea, eficiența, politețea și moralitatea. Dupa cum sustine autorul
Brian McNair, desi traim intr-o societate democratica, in care publicul ar trebui sa faca alegeri
rationale, totusi “noi alegem politica din aceleasi motive si ca urmare a aplicarii acelorasi metode
de persuasiune care ne fac sa alegem o pasta de dinti”, rezultatul fiind unul al manipularii
publicului si mai putin a unui discrus rational.Totul se rezuma la sfera de consum, care are cea
mai mare aderenta la public.

Bibliografie: .

1. Brian Mcnair ,” An introduction to political communication”

2. Ioana Dragan, Camelia Beciu, Ioana Dragomirescu,, Valentina Marinescu, Nicolae

Perpelea,, Daniel Rusu, Simona Stefanescu ” Constructia simbolică a câmpului
electoral"-Institutul European-1998).

3. Jacques Gerstle ” Comunicare politică, editura Institutul European”

4. Ilie Fârte ” Comunicare politică, Curs”

5. Sultana Craia ” Introducere în teoria comunicării” , Editura Fundației România de

Mâine, București, 2005.