Curentul clasicismului, definit ca atitudine estetica fundamentala de observare si realizare a unui sistem

armonios, stabil, poportional, dominat de elementele frumosului, in concordanta cu nome specifice(cele

trei unitati in dramaturgie), tinde spre un tip ideal, echilibrat, senin, al perfectiunii formelor.
Clasicismul este individualizat prin caracteristici precum: ratiunea, ce domina sentimentele, caracterul
moralizator ce acorda importanta unor specii literare corespunzatoare(fabula, satira, comedia, tragedia),
personajele sunt caractere: caracterul avarului (Arpagon), unitate de timp, loc si actiune (un singur cadru,
timp scurt, maxim 24h, un singur plan), exces de pudoare, rafinament, personaje oneste, morale.

Pentru foarte multi critici si istorici literari, primele texte ale lui CARAGIALE reprezinta radacina minora si
chiar triviala a intregii sale opere, un moment peste care ar trebui sa trecem cu ingaduinta, pentru ca
scriitorul a inceput prin a face „umplutura" sau „bucataria" unor gazete, la rubrica de „curiozitati", de „stiri
din afara" sau de „felurimi". in realitate, in ciuda prestantei lor estetice reduse, textele publicate de
CARAGIALE in faza inceputurilor, de la notele din Telegraful (1873-1874) sau de la sonetul dedicat
baritonului Agostino Mazzoli, din Ghimpele (1873), pana la traducerea Romei invinse de Alexandre Parodi
(1878) sau la imnul Intoarcerea victorioasa, consacrat domnitorului Carol I, dupa razboiul de
independenta din 1877-1878, in Calendar pentru toti romanii (1879), se caracterizeaza printr-o combinatie
insolita de trasaturi aparent contradictorii, pe care insa scriitorul si le va asuma in totalitate, producand o
opera complexa si originala, cu o valoare a intregului mai mare decat suma partilor lui. Prima observatie
generala care se poate face este ca multimea anecdotelor, a foiletoanelor si a versurilor umoristice sau
elegiace, a sonetelor, schitelor fiziologice si a „zig-zagurilor" din Ghimpele, Telegraful, Asmodeu,
Alegatorul liber, Unirea democratica, Claponul, Natiunea romana, Timpul sau Bobamacul se organizeaza
in jurul a doua sisteme de norme si de cultura ierarhic opuse, sistemul normelor culte, specifice literaturii
clasice, academice sau consacrate, si sistemul normelor populare, caracteristice literaturii triviale, de la
periferia unei culturi. Pe scurt, intre 1873 si 1879, CARAGIALE publica o intreaga literatura „de bas-
etage", alaniri de versurile serioase din Revista contimporana (1874) sau de traducerea tragediei in
versuri Roma invinsa de Al. Parodi, osciland intre anonimat, pseudonimie si asumarea propriului nume,
intre proza si versuri, intre speciile clasice (elegia, fabula, sonetul, tragedia) si cele „frivole" (anecdota,
foiletonul de gazeta, schita fantastica), intre realism si fantasticul de tip science fiction, intre tipuri
diametral opuse ale circuitelor de difuzare literara sau intre stanga si dreapta politica, adicaintre liberali si
conservatori. Dar din aceasta distributie aparent necontrolata a gusturilor, a preferintelor si a
responsabilitatii literare se va naste cel mai productiv si mai important principiu de organizare a textelor lui
CARAGIALE La sfarsitul secolului al XIX-lea, acest principiu va fi exprimat de scriitor intr-un numar de
articole programatice (Cateva pareri, 1896; Ceva despre teatru, 1896; Literatura si politica, 1897), care
pledeaza, in esenta, pentru ideea egalitatii formelor si a genurilor literare. La scara intregii noastre
literaturi, aceasta atitudine noua fata de literatura a avut ca rezultat cea mai spectaculoasa si mai
eficienta imbogatire a conceptului de literatura, prin dinamizarea si prin democratizarea continutului sau.
Un exemplu tipic de colaborare a codurilor culturale diferite, in structura unei singure naratiuni, il
reprezinta celebra schita Inspectiune (1900), in care doua forme simple (discutia impiegatilor de la
berarie, pe o tema specifica literaturii de colportaj - fuga unui casier, cu o foarte insemnata suma de bani,
in America - si stirea dintr-o gazeta, la rubrica „ultimelor informatiuni", despre sinuciderea functionarului
Anghelache) incadreaza intregul text, generandu-l.

Dupa ce a dat un continut nou conceptului de literatura, impunand colaborarea formelor centrale cu
formele periferice ale unei culturi, CARAGIALE a provocat si o modificare a continutului traditional al
conceptului de text, realizand secventele narative sau dramaturgice cu o dubla componenta, fictionala si
documentara. Pornind de la acest specific al literaturii sale, numerosi critici si istorici literari (G. Ibraileanu,
Tudor Vianu si chiar Paul Zarifopol) au vazut in literatura lui CARAGIALE un document reprezentativ,
capabil sa dea seama in posteritate despre specificul nostru national si despre modul in care au
functionat, in anumite circumstante istorice, diferitele structuri, institutii sau instante sociale romanesti. Pe
de alta parte, atitudinii profund revolutionare fata de continutul notiunii de literatura si fata de text ii
corespunde, la nivel documentar si sociologic, o atitudine radicala fata de societate, si aceasta trasatura
explica rezistenta indelungata a criticilor fata de literatura lui C, care este scriitorul nostru clasic cu cei mai
numerosi detractori si cu cea mai contradictorie curba a notorietatii literare. in fine, exista cel putin inca
doua demersuri sistematice prin care scriitorul s-a ilustrat ca fiind unul dintre cei mai profunzi si mai
revolutionari creatori din intreaga noastra literatura: atitudinea fata de public si atitudinea critica,
exprimata direct, sub forma unor cronici sau studii teatrale (din care cel mai cunoscut este Cercetarea
critica asupra teatrului romanesc, 1878) sau printr-un numar de texte parodice care au avut rolul de a
discredita, prin deconstructie si prin supralicitare, procedee literare, figuri, stiluri si chiar genuri intrate in
criza la sfarsitul secolului trecut. in prelungirea rezolvarii inedite a problemei ierarhiei genurilor si formelor
literare, atitudinea fata de public (Cateva pareri, Exigente grele, 1896; [Publicul Teatrului National], 1900)
a avut ca rezultat spectaculos fie crearea unor texte complexe, caracterizate printr-o ingenioasa
distributie a informatiei, ceea ce reclama din partea cititorilor competenta analitica, fie crearea unor texte
cu oferta de participare multipla, capabile sa vorbeasca, succesiv sau concomitent, unor categorii diferite
de cititori/spectatori, in functie de competenta lor culturala. Atitudinea critica, in varianta ei parodica, are
ca rezultat principal o intensa activitate de bruiaj cultural, care denudeaza poncifele din poezia manierista
a postpasop-tistilor sau a inovatorilor simbolisti si instrumentalisti, ca si stereotipiile din teatrul
melodramatic sau din proza romantioasa si presamanatorista a autorilor de tip N. D. Popescu, Panait
Macri si chiar Al. Vlahuta sau Barbu Delavrancea. Cel mai spectaculos text din aceasta categorie este
farsa fantezista O soacra (1883), care se raporteaza in permanenta la doua sisteme de texte, pentru a le
discredita, sistemul culturii de ziar, cu reportajele si stirile ei de senzatie, si domeniul literaturii foiletonis-
tice si melodramatice, din sistemul culturii de colportaj.

Toata activitatea lui CARAGIALE se sprijina pe aceste idei si concepte care, prin complexitatea lor, au
starnit impotrivire si contestatie, silindu-1 pe scriitor sa-si desfasoare cariera dupa un scenariu in care
scrisul si tacerea, teatrul si proza, tragicul si comicul sau realismul si fantasticul alterneaza de mai multe
ori, producand cel mai spectaculos sistem de asteptari din intreaga literatura romana. Astfel, dupa
perioada inceputurilor, care poate fi considerata incheiata in ianuarie 1879, cand dramaturgul debuteaza
ca autor original pe scena Teatrului National din Bucuresti, CARAGIALE se ilustreaza prin seria
capodoperelor sale comice, care i-a iritat pe toti cei ce se asteptau ca scriitorul sa forteze consacrarea
printr-o literatura ortodoxa, de tipul tragediei traduse in 1878. Reprezentata la 18 ianuarie 1879 si
publicata in Convorbiri literare in octombrie - noiembrie acelasi an, comedia O noapte furtunoasa, care
porneste de la pretextul unei farse de mahala, indica cele trei mari directii de dezvoltare ale teatrului lui C:
nivelul social, nivelul sufletesc-psihologic si nivelul verbal. Lucrand cu tipuri si situatii specific locale,
comedia aceasta inaugureaza in teatrul romanesc o era noua a originalitatii si a valorii perene, rezolvand
pentru prima data, in chip stralucit, problema relatiei intre amanuntul realist, particular si individual, pe de
o parte, si semnificatia tipica, generala si clasicista, pe de alta. Urmatoarea comedie, Conul Leonida fata
cu Reactiunea, farsa intr-un act, citita in 1879 in casa lui Maiorescu si publicata in Convorbiri literare (1
februarie 1880), este o capodopera de ironie si de inscenare dramaturgica. Pornind de la o tema folosita
si de V. Alec-sandri in Iasii in carnaval, CARAGIALE adanceste perspectiva comediei sale, adaugand la
conflictul initial (spaima de revolutie a celor care au participat ei insisi la o revolutie) un sir de opozitii mai
complexe (aparenta/realitate, teorie/practica, spatiul inchis al camerei/universul deschis al societatii) si
tema, aproape obsedanta la el, posibilitatii de a manipula, prin retorica politica si prin gazetarie,
constiintele indivizilor. Cea mai cunoscuta din comediile lui C, O scrisoare pierduta, a fost citita la
Junimea la 6 octombrie 1884, reprezentata la Teatrul National la 13 noiembrie, cu un succes extraordinar,
si publicata in Convorbiri literare in anul urmator (1 februarie-1 martie 1885). Toate calitatile dramaturgiei
lui CARAGIALE (geniul verbal, dinamismul schimbului de replici, stiinta de a construi un spectacol teatral)
se intalnesc in aceasta comedie in care, sub aparenta unei intreceri politice, cu alegatori independenti si
discursuri patriotice de la tribuna, se desfasoara un joc ultimativ, bazat pe o tentativa de santaj si incheiat
prin farsa finala a impacarii, topos frecvent in textele Iui CARAGIALE si totodata una din cele mai
profunde observatii morale ale intregii sale literaturi.

CARAGIALE era un observator pasionat al formelor simple si un adept al utilizarii genurilor paraliterare in
literatura propriu-zisa.

CARAGIALE realizeaza o adevarata fenomenologie a societatii romanesti, in varianta ei burghez-citadina

si in cateva din zonele in care aceasta se lasa descifrata mai usor: familia, scoala, birocratia, presa,
justitia. De asemenea, tipologia dramaturgului este largita si completata de tipologia autorului de schite
(bucuresteanul, amicul, copilul rau crescut, cronicarul monden, teoreticianul in vesnica disponibilitate),
CARAGIALE fiind descoperitorul unei pitoresti categorii socio-morale, ca expresie a specificului citadin-
muntenesc: miticismul.

literatura lui CARAGIALE reprezinta cea mai expresiva si mai indrazneata tentativa de acreditare artistica
din intreaga noastra literatura, printr-un program cu mai multe componente estetice, reprezentate cu un
anumit grad de intensitate, cel putin o data intr-o anumita faza de joc. Iar atunci cand exigentele autorului
par sa se schimbe, de vina sunt orizontul de receptare si agresivitatea sistemelor de raspuns (critica,
oficialitatile, Academia, confratii), caci scriitorul este constient nu numai de egala sa inzestrare artistica,
dar si de faptul ca in comic sau in tragic, in teatru, in proza sau in poezie, mecanismele de gen
functioneaza diferit si ca textul literar este o marime care urmeaza sa fie negociata cu cititorii, intr-un
anumit context istoric, in functie de unul sau de mai multe sisteme de norme, la care literatura poate fi
raportata pe rand sau concomitent. De aceea, CARAGIALE trebuie considerat nu numai un geniu clasic
si realist, care a creat in literatura noastra limbajul dramaturgie, asa dupa cum Eminescu a creat primul
nostru mare limbaj liric, dar si un genial dialectician, capabil sa se exprime cu egala stralucire in toate
momentele carierei sale, in teatru si in proza, in schitele telegrafice din varianta momentelor sau in
povestirile de mai mari dimensiuni din Schite noua, in fine, in publicistica de partid sau in literatura
epistolara. In acelasi timp, prin refuzul de a se inhiba in fata tabuurilor estetice si sociale din epoca in care
a trait, CARAGIALE s-a dovedit a fi scriitorul clasic care a avansat cel mai mult in directia intelegerii
mecanismelor de existenta ale unui text literar, dar si in directia descifrarii resorturilor profunde ale
specificului national.