CANONUL NOULUI TESTAMENT

Capitolul 1 – Introducere – prezentare generală

Capitolul 2 – Noul Testament – aspecte introductive
Capitolul 3 – Formarea Canonului Noului Testament
Capitolul 4 – Concluzii
NOTE BIBLIOGRAFICE
BIBLIOGRAFIE

Capitolul 1 – Introducere – prezentare generală

Sfânta Scriptură este colecţia cărţilor canonice scrise sub influenţa Duhului Sfânt.
Această colecţie cuprinde 66 de cărţi, scrise de peste 40 de autori diferiţi pe o perioadă de
aproximativ 1500 de ani. Cărţile Scripturii se împart în: Vechiul Testament, cuprinde 39
de cărţi, scrise înainte de Hristos şi Noul Testament, cuprinde 27 de cărţi, scrise după
Hristos. Aceste scrieri sfinte nu reprezintă produsul minţii omeneşti, ci au fost scrise sub
îndemnul şi continua veghe a lui Dumnezeu de către anumiţi bărbaţi aflaţi sub inspiraţia
Duhului Sfânt. Aceste cărţi cuprind:
  evenimente istorice deosebit de importante pentru cunoaşterea
trecutului neamului omenesc în general şi a poporului Israel în special.
  adevăruri divine descoperite de Dumnezeu oamenilor pentru a
cunoaşte scopul spiritual la care sunt destinaţi şi raportul lor faţă de
Dumnezeu.
  îndemnuri practice pentru trăirea unei vieţi fericite.

Cuvântul grec Biblion înseamnă simplu carte şi din el derivă cuvântul englez
Bible şi cel românesc Biblie. Cu toate că cuvântul Biblie nu este folosit în Scripturi,
cuvântul grec Biblios este deseori folosit în pasajele următoare: Marcu 16:26; Luca 3:4;
F.A. 1:20; Gal. 3:10; Evrei 9:19; Apocalipsa 5:1-10. cuvântul Scriptură înseamnă o
scriere sau scrieri. Acest cuvânt este folosit de 24 de ori în Evanghelii şi de 28 de ori în

1
restul Noului Testament. O dată se găseşte şi în Vechiul Testament 1[1]. Sfânta Scriptură
sau Biblia este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi,
sub inspiraţia Duhului Sfânt; ea cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare, precum
şi unele relatări istoric, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi
transmise credincioşilor în scopul mântuirii. Deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite
de Dumnezeu, i s-a spus şi Cuvântul lui Dumnezeu2[2].

Capitolul 2 – Noul Testament – aspecte introductive

Noul Testament este o colecţie de 27 de scrieri, insuflate de Dumnezeu, scrise de

nouă bărbaţi, care au fost apostoli ai Mântuitorului sau discipoli de-ai lor, în perioada de
timp dintre anii 44-100. Numele de Noul Testament vine din termenul latin „Novum
Testamentum”, care la rândul lui este o traducere a expresiei greceşti „Kaine Diatheke”
(noul legământ). Noul Testament conţine revelaţia Noului Legământ al lui Dumnezeu cu
rasa umană, ratificat cu sângele Mântuitorului. El redă învăţăturile, minunile şi viaţa
Domnului Isus Hristos, a apostolilor, cât şi apariţia şi răspândirea creştinismului.
Conţinutul Noului Testament poate fi clasat în:
1) 1) Cărţi cu caracter istoric. Acestea sunt primele cinci cărţi ale Noului
Testament. Primele patru prezintă din puncte de vedere diferite, viaţa şi
lucrarea lui Isus, iar Faptele Apostolilor conţine istoria urmaşilor lui Isus cu
un accent special pus pe lucrarea apostolului Pavel.
2) 2) Cărţi cu caracter doctrinar. Acestea au fost scrise sub formă de
scrisori adresate bisericilor cu scopul de a le da învăţături cu privire la
elementele învăţăturii creştine şi la practicarea eticii creştine. Ele sunt:
Romani, 1 şi 2Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 şi
2Tesaloniceni, Evrei, Iacov, 1 şi 2Petru, Iuda şi 1Ioan. Ele au fost în mare
măsură neprotocolare, intime şi s-au ocupat de probleme urgente ale
grupurilor cărora le erau adresate.

1
2

2
 3) 3) Cărţi cu caracter personal: 1 şi 2Timotei, Tit, Filimon, 2 şi 3Ioan.
Acestea au fost scrise ca scrisori personale adresate unor persoane cu scopul
de a da învăţături şi sfaturi.
4) 4) Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, este profetică. Datorită
stilului simbolic, cuprinzând vedenii şi destăinuiri supranaturale, ea este
încadrată în literatura apocaliptică.

Toţi scriitorii Noului Testament au fost evrei, cu excepţia lui Luca.

Trei dintre ei au fost membrii grupului ucenicilor: Petru, Ioan şi Matei.
Marcu, Iuda şi Iacov au fost activi în Biserica primară, sau au fost în contact
cu grupul apostolic. Luca şi Pavel, deşi nu au fost martori oculari ai vieţii lui
Hristos, au fost cunoscuţi de cei care au trăit cu Isus. Despre autorul epistolei
către Evrei nu se cunoaşte nimic din dovezi externe3[3].
Donald C. Stamps prezintă cronologia Noului Testament în felul
următor4[4]:

Nr. Numele cărţii din Datarea Locul scrierii Observaţii

ord. Noul Testament
1. 1. IACOV 45-49 Ierusalim
d.H.
2. 2. GALATENI 49 d.H. Antiohia Siriei

3. 3. 1TESALONICENI 51 d.H. Corint

4. 4. 2TESALONICENI 51-52 Corint

d.H.
5. 5. 1CORINTENI 55-56 Efes
d.H.
3

3
6. 6. 2CORINTENI 55-56 Macedonia
d.H.
7. 7. MARCU 55-56 Roma Cea mai veche
d.H. Evanghelie,
după unii
8. 8. ROMANI 57 d.H. Corint

9. 9. 1PETRU 60-63 Roma

d.H.
10. 10 MATEI 60-69 Palestina sau Prima ca
. d.H. Antiohia Siriei vechime, după
unii, dintre
Evanghelii
11. 11 LUCA 60-63 Cezareea -
. d.H. Roma
12. 12 FILIMON 62 d.H. Roma
.
13. 13 COLOSENI 62 d.H. Roma
.
14. 14 EFESENI 62 d.H. Roma
.
15. 15 FILIPENI 62-63 Roma
. d.H.
16. 16 FAPTE 63 d.H. Roma
.
17. 17 1TIMOTEI 65 d.H. Macedonia
.
18. 18 TIT 65-66 Macedonia
. d.H.
19. 19 2PETRU 66-68 Roma
. d.H.

4
20. 20 2TIMOTEI 67 d.H. Roma
.
21. 21 EVREI 67-69 ? Locul scrierii
. d.H. necunoscut
22. 22 IUDA 70-80 ? Locul scrierii
. d.H. necunoscut
23. 23 IOAN 80-95 Efes
. d.H.
24. 24 1IOAN 85-95 Efes
. d.H.
25. 25 2IOAN 85-95 Efes
. d.H.
26. 26 3IOAN 85-95 Efes
. d.H.
27. 27 APOCALIPSA 90-96 Patmos
. d.H.

Capitolul 3 – Formarea Canonului Noului Testament

Cuvântul canon vine de la cuvântul grecesc kanon. Sensul său primar este acela
de trestie sau nuia; apoi a devenit riglă de măsurat, deci etalon sau standard. În al doilea
rând înseamnă decizie autoritară a unui conciliu bisericesc; în al treilea rând, în sensul
care este aplicat la Biblie înseamnă acele cărţi care au fost evaluate, găsite satisfăcătoare
şi aprobate ca fiind inspirate de la Dumnezeu5[5]. În gramatică însemna o regula de
procedură; în cronologie, un tabel de date; în literatură a ajuns să însemne o listă de
lucrări care puteau fi atribuite în mod corect unui anumit autor. În sensul acesta, „canonul
lui Platon” se referă la lista tratatelor care îi pot fi atribuite lui Platon ca şi creaţii
autentice ale sale.

5
 Contrar principiilor folosite în cea mai mare parte a lucrărilor literare, canonul
Noului Testament nu poate fi stabilit numai pe baza paternităţii scrierilor. Cărţile din
Noul Testament au fost scrise de nouă bărbaţi şi nu există nici un motiv special ca numai
aceşti nouă să fi fost aleşi. Nu se poate da nici o explicaţie de ce Filip, de exemplu, să nu
fi fost inspirat să scrie o evanghelie aşa cum a făcut Matei. Criteriul care face ca aceste
lucrări să fie canonice nu este nicidecum uniformitatea autorilor umani. Cu toate acestea,
dacă s-ar putea arăta că oricare carte a Noului Testament a fost atribuită pe nedrept
persoanei al cărei nume îl poartă, locul ei în canon ar fi periclitat. De asemenea canonul
nu poate fi stabilit în întregime numai pe baza acceptării de către Biserică a cărţilor ei.
Unele au fost acceptate imediat de toate bisericile, câteva au fost acceptate cu ezitări de
anumite biserici şi nu au fost acceptate nicidecum de altele, iar altele nu au fost
menţionate decât la o dată relativ târzie, sau dreptul lor de a fi incluse în canon a fost
contestat definitiv. Asentimentul eclesiastic cu privire la canonicitate furnizează o dovadă
coroborativă, chiar dacă el nu este decisiv prin sine6[6].

Formarea canonului Noului Testament nu s-a realizat ca urmare a unui efort

organizat de a fi produs astfel, ci mai degrabă se pare că s-a conturat singur, ca rezultat al
caracterului evident autentic al cărţilor. Câteva principii generale au ajutat la
determinarea cărţilor care ar trebui acceptate ca fiind canonice. Apostolia a fost de o
importanţă primordială. Autorul unei cărţi trebuia ori să fie un apostol ori să fi întreţinut
asemenea relaţii cu unul din apostoli încât să ridice nivelul cărţii la cel al cărţilor
apostolice. Un alt factor în determinarea alegerii unei cărţi a fost ca acea carte să fie
adecvată pentru citire publică. Un al treilea factor a fost universalitatea cărţii. Mai mult,
conţinutul ei trebuia să fie de un asemenea nivel spiritual, încât să o învrednicească de
acest înalt grad. Şi, în fine, cartea trebuia să dea dovadă că a fost inspirată de Duhul
Sfânt7[7].

Dacă criteriul acesta este adoptat ca un criteriu final, trebuie dovedită această
inspiraţie. Cărţile Noului Testament nu încep toate cu afirmaţia ca sunt inspirate de
Dumnezeu. Unele dintre ele se ocupă cu probleme foarte obişnuite, altele conţin enigme
6
7

6
istorice, literare şi teologice care pot fi rezolvate numai cu greutate. Este posibil ca
inspiraţia lor să fie demonstrată într-un mod satisfăcător pentru toţi? Sunt trei răspunsuri
la această problemă. Mai întâi, inspiraţia acestor documente poate fi susţinută prin
conţinutul lor intrinsec. În al doilea rând, inspiraţia lor poate fi dedusă din efectul lor
moral. În fine, mărturia istorică a Bisericii creştine va arăta ce valoare le-a fost atribuită
acestor cărţi, deşi nu Biserica este aceea care le-a determinat să fie inspirate sau canonice.
În ceea ce priveşte conţinutul lor intrinsec toate au ca subiect central persoana şi lucrarea
lui Isus Hristos. Evangheliile sunt biografice, Faptele Apostolilor relatează efectele
istorice ale personalităţii Lui, epistolele se ocupă cu învăţături teologice şi practice care
emană din examinarea persoanei Lui, iar Apocalipsa prezice relaţia Lui cu viitorul. Aşa
cum s-a menţionat mai sus cărţile canonice sunt deosebite prin efectele etice şi spirituale.
Toate scrierile redau gânduri umane, unele pot influenţa profund gândirea umană, dar
numai cărţile Noului Testament o transformă. Puterea lor este o dovadă bună a inspiraţiei
lor8[8].

Colectarea cărţilor Noului Testament a fost un proces lent din care au rămas
puţine urme. Evangheliile şi epistolele au fost scrise în perioade şi locuri diferite şi au
fost trimise la destinaţii diferite. Originalele au fost scrise probabil pe papirus, care creşte
în mlaştinile din Egipt şi din Orientul Mijlociu. Ele erau scrise de mână şi, de obicei, erau
trimise prin mesageri la persoanele sau Bisericile pentru care erau destinate (Rom. 16:1;
Efes. 6:21; Col. 4: 16).

Este imposibil de stabilit când au fost create primele colecţii ale cărţilor Noului
Testament. Copii ale Evangheliilor şi epistolelor trebuie să fi fost în circulaţie la o dată
timpurie. În scrierile lui Pavel există frânturi din cuvintele spuse de Isus, deşi acestea s-ar
putea să fi fost luate din tradiţia orală şi nu din relatări scrise. „Toate epistolele [lui
Pavel]” sunt menţionate în 2Petru 3:15,16 încă înainte de sfârşitul primului secol, şi ele
trebuie să fi fost publicate toate împreună, întrucât nu apar niciodată singure în
manuscrise. Pe la mijlocul secolului al doilea, Evanghelia după Luca a fost separată de
Fapte şi a fost combinată cu Evangheliile lui Matei, Marcu şi Ioan, pentru a prezenta din

7
patru unghiuri viaţa lui Hristos. Iustin Martirul a făcut aluzie la „memoriile apostolilor”,
iar Irineus a menţionat pe nume cele patru Evanghelii. Tatian le-a combinat în prima
armonie a Evangheliilor, numită Diatesaron, care a avut o circulaţie largă în Biserica
răsăriteană şi a fost folosită în general pentru citire în public până la începutul secolului al
cincilea. Celelalte scrieri ale Noului Testament, cunoscute ca epistolele generale
(soborniceşti) şi Apocalipsa, nu au constituit de la început un grup fix, deoarece ele nu au
apărut într-o ordine uniformă în lucrările celor mai vechi părinţi ai Bisericii. Treptat, ele
au fost incluse în colecţia mai mare alături de celelalte, până când, la începutul secolului
al treilea, a fost conturat Noul Testament aşa cum există astăzi9[9].

Biserica a preluat de la ereticul Marcion ideea unui canon, adică a unei liste fixe a
cărţilor creştine inspirate, dar nu a preluat de la eretici ideea că există asemenea cărţi.
Dimpotrivă, chiar de la început, Biserica creştină şi-a însuşit Vechiul Testament ca
scriptură a ei iar de la o dată timpurie au fost considerate şi folosite ca Scripturi, scrieri
creştine împreună cu Vechiul Testament. Cum era de aşteptat, Evangheliile, care
conţineau chiar cuvintele lui Isus au fost curând aşezate alături de Vechiul Testament10[10].
Pe măsură ce au apărut scrierile apostolilor, ele au fost adăugate la scripturile evreieşti
acordându-li-se aceiaşi stimă sacră şi consideraţie. Fiecare biserică dorea să aibă nu
numai ceea ce i se adresase ei, ci şi copii ale scrierilor ce fuseseră adresate altor biserici.

Există în Noul Testament anumite aluzii la faptul că în timpul vieţii apostolilor,

sub propria lor supraveghere, colecţiile scrierilor lor au început să fie adunate pentru
biserici şi incluse în Vechiul Testament ca făcând parte din Cuvântul lui Dumnezeu.
Pavel a spus că învăţătura sa este inspirată de Dumnezeu (1Cor. 14:3; 1Tes. 2:13). La fel
a făcut şi Ioan în cazul Apocalipsei (Apoc. 1:2). Pavel a rânduit ca epistolele sale să fie
citite în biserici (Col. 4:14; 2Tes. 3:15). Pavel a scris ca aceste lucruri să rămână după
plecarea sa (2Pet. 1:15). Petru clasifică epistolele lui Pavel alături de celelalte Scripturi
(2Pet. 3:15,16). Se pare că apostolii nu au scris multe scrisori, având în vedere nevoile
imediate ale bisericilor. În ce priveşte stabilirea celor care aveau să fie păstrate pentru

9
10

8
epocile viitoare, Dumnezeu însuşi a vegheat asupra acestei probleme şi El însuşi a făcut
selecţia11[11].

Probabil că cel mai vechi document care citează vreuna dintre cărţile Noului
Testament a fost 1Clement, epistolă care era ea însăşi considerată canonică de unii
creştini. Ea se găseşte în Codex Alexandrinus, fiind inclusă alături de cărţile Noului
Testament. A fost scrisă de la Roma, fiind adresată bisericii din Corint, şi este datată în
jurul anului 95. Ea conţine aluzii clare la Evrei, 1Corinteni, Romani şi Evanghelia după
Matei12[12]. Ignatius din Antiohia Siriei, în cele şapte scrisori scrise prin anul 110, citează
din Matei, 1Petru, 1Ioan. Apoi aminteşte nouă epistole ale lui Pavel şi chiar scrisorile sale
poartă amprenta celorlalte trei evanghelii. Papias (70-155), un elev al lui Ioan, a scris
lucrarea „O explicaţie a discursurilor Domnului” în care citează din Ioan şi consemnează
tradiţiile legate de originea lui Matei şi Marcu. Didahia, scrisă între anii 88 şi 120, dă 22
de citate din Matei, Marcu, referiri la Luca, Ioan, Fapte, Romani; Tesaloniceni şi 1Petru
şi face referire la Evanghelie, ca fiind un document scris. Epistola lui Barnaba, scrisă
între anii 90-120, citează din Matei, Ioan, Fapte şi 2Petru, folosind expresia: „Este scris”
– o formulă de obicei aplicată numai scripturilor. Păstorul din Hermas, o alegorie de la
începutul secolului al doilea (cca. 140), a făcut aluzie la Epistola lui Iacov iar pe lângă
aceasta are puternice ecouri din celelalte cărţi ale Noului Testament. Iustin Martirul în
apologiile sale scrise prin anul 140 aminteşte de Apocalipsa şi arată faptul că avea
cunoştinţe despre Faptele Apostolilor şi opt epistole. El a spus ca „Memoriile
apostolilor”, numite Evanghelii, erau citite în fiecare duminică împreună cu Vechiul
Testament. Elevul său, Tatian, a alcătuit prima armonie a Evangheliilor, numită
Diatesaron, o dovadă a faptului că cele patru evanghelii, şi numai patru, au fost în
general recunoscute în biserici. Basilide, un eretic gnostic, în eforturile sale de a
răstălmăci învăţăturile creştine bine stabilite şi acceptate, citează din Matei, Luca, Ioan,
Romani, 1Corinteni, Efeseni, Coloseni, într-o manieră care lasă să se înţeleagă că
scrierile acestea erau Sfintele Scripturi.

11
12

9
 Marcion, un alt eratic, prin anul 140, ca să-şi sprijine erezia, şi în interesul ei, a
întocmit un canon al său13[13]. Acesta a fost primul canon care a fost adoptat de un grup
mai mare de oameni. Marcion era originar din Sinope, în provincia Pont, unde tatăl său
era episcop. El a fost atât de antiiudaic, încât a repudiat întregul vechi Testament şi a
căutat să stabilească un canon al Noului Testament care să fie lipsit de influenţe iudaice.
El a ales ca Evanghelie pe cea scrisă de Luca, deşi a respins primele două capitole care
vorbesc de naşterea din fecioară; a folosit zece epistole ale lui Pavel, excluzând epistolele
pastorale şi Evrei. Lista lui începea cu Galateni, după care urma 1 şi 2Corinteni, Romani,
1 şi 2Tesaloniceni, Efeseni (pe care el a numit-o Laodiceni), Coloseni, Filipeni şi
Filimon. Canonul lui Marcion a stârnit o reacţie violentă în biserică. Prin faptul că
oponenţii lui au sărit în apărarea cărţilor pe care el le-a respins, avem dovada că acele
cărţi erau considerate ca având autoritate. Irenaeus l-a atacat, iar Tertulian a scris cinci
cărţi împotriva erorilor lui. Canonul arbitrar stabilit de Marcion a arătat că: (1) cărţile pe
care le-a inclus el erau considerate ca indiscutabil autentice; (2) cărţile pe care el le-a
respins erau socotite canonice de marea majoritate14[14]. Policarp din Smirna (cca. 150) a
cunoscut de asemenea epistolele lui Pavel şi Evanghelia după Matei. El a citat din 1Petru
şi 1Ioan şi probabil că a cunoscut Faptele Apostolilor.

Traducerea siriacă a Noului Testament, făcută în preajma anului 150, conţine 22

de cărţi, din numărul de cărţi cunoscute astăzi lipsind 2Petru, 2 şi 3Ioan, Iuda şi
Apocalipsa. Traducerea în latina veche, făcută de asemenea cam pe la mijlocul celui de al
doilea secol, conţine 26 de cărţi; toate cele cunoscute astăzi, mai puţin 2Petru15[15].

A doua listă de mare importanţă este Canonul Muratorian, numit astfel în onoarea
istoricului şi arhivarului care l-a găsit prima dată în Biblioteca Ambroziană din Milano.
Manuscrisul în sine nu este mai vechi de secolul al şaptelea, dar conţinutul lui probabil că
aparţine ultimei treimi a secolului al doilea, fiind compus în jurul anului 170. întrucât
manuscrisul este doar un fragment dintr-o lucrare mai mare, el nu este complet. El începe
în mijlocul unei propoziţii, şi prima carte menţionată este Luca, pe care documentul o

13

14
15

10
numeşte Evanghelia a treia. Este aproape sigur că în această listă, Evanghelia după Luca
a fost precedată de cele scrise de Matei şi Marcu. Urmează Evanghelia după Ioan şi o
referire indubitabilă la prima Epistolă a lui Ioan. Au fost incluse de asemenea Faptele
Apostolilor, epistolele pauline, Iuda, 2 şi 3Ioan şi Apocalipsa. Scriitorul documentului
Muratorian respinge epistolele lui Pavel către laodiceni şi alexandrinieni şi, cu toate că
pune Apocalipsa lui Petru în aceeaşi categorie de scrieri „recunoscute” cu Apocalipsa lui
Ioan, el a avut îndoieli cu privire la ea, pentru că a spus: „Unii dintre voi cred că aceasta
nu ar trebui să fie citită în public în biserică”. El nu a menţionat Iacov, Evrei şi nici
epistolele lui Petru. Poate că el nu a cunoscut aceste scrieri, deşi este greu de crezut că ar
fi trecut cu vederea Epistola către Evrei, de vreme ce Clement din Roma a citat-o
frecvent16[16].

Irenaeus (anii 130-200), un elev al lui Policarp, citează cel mai mult cărţile Noului
Testament, numindu-le „Scriptura”, care pe vremea lui ajunsese să fie cunoscută sub
numele de „Evanghelia şi Apostolii”, după cum cărţile Vechiului Testament erau numite
„Legea şi Profeţii”. Tertulian (160-220), originar din Cartagina, cel care a trăit pe
vremea când manuscrisele originale ale epistolelor se mai păstrau încă, spune despre
Scripturile creştine că sunt „Noul Testament” (titlul apare pentru prima dată în scrierile
unui autor necunoscut de prin anul 193) iar în scrierile lui care s-au mai păstrat găsim
1800 de citate din cărţile Noului Testament17[17].

Origen, marele teolog din Alexandria care a fost contemporan cu Tertulian (cca.
185-250), a călătorit foarte mult şi era foarte documentat fapt care l-a determinat să îşi
dedice întreaga viaţă studierii Scripturii. El a împărţit cărţile sfinte în două categorii:
homologoumena, care erau fără îndoială autentice şi care erau acceptate de toate
bisericile, şi antilegomena, care erau disputate şi nu erau acceptate de toate bisericile. Din
prima categorie făceau parte evangheliile, epistolele pauline, 1Petru, 1Ioan, Faptele
Apostolilor şi Apocalipsa. În a doua categorie erau incluse cărţile Barnaba, Păstorul din
Hermas, Didache şi Evanghelia evreilor. În scrierile sale s-a păstrat două treimi din Noul
Testament sub formă de citate.
16
17

11
 Una din cele mai interesante mărturii despre dezvoltarea canonului Noului
Testament ne-a fost lăsată de Eusebiu (260-340), care a servit ca episcop de Cezareea
încă înainte de anul 315. el a scris o Istorie a Bisericii în care ne-a lăsat şi o descriere
destul de amănunţită a modului în care se afla canonul Noului Testament în vremea lui.
Mai întâi, Eusebiu trece în revistă cărţile acceptate de toţi, care, zice el, sunt cele patru
evanghelii, Faptele, cele paisprezece epistole ale lui Pavel (ceea ce însemna că Evrei îi
era atribuită apostolului), 1Petru, 1Ιoan si probabil Apocalipsa, deşi in privinţa ei
începuseră să se ridice unele îndoieli. Cărţile discutabile, au fost împărţite de Eusebiu în
două categorii. Mai întâi, cele de o calitate mai aleasă cuprinzând scrierile lui Iacov,
2Petru, 2Ioan şi Iuda. În al doilea rând, alte cărţi de o calitate şi o provenienţă îndoielnică,
ce nu merită nici să fie amintite alături de canon18[18].

O listă africană din secolul al patrulea (cca. 360), scrisă de o persoană

necunoscută, a inclus cele patru evanghelii, epistolele pauline, Faptele Apostolilor,
Apocalipsa, trei epistole ale lui Ioan din care autorul accepta numai una, şi două epistole
ale lui Petru, dintre care el considera că numai una este autentică. „Scrisoarea
sărbătorească” a lui Atanasie, episcop şi teolog de seamă din Alexandria, face o
distincţie netă între „Scripturile inspirate de Dumnezeu…încredinţate părinţilor noştri de
către cei care au fost martori oculari şi slujitori ai Cuvântului de la început” şi „aşa
numitele scrieri tainice ale ereticilor”. Lista lui Atanasie a cuprins evangheliile, Faptele
Apostolilor, epistolele pauline, Evrei, Iacov, 1 şi 2Petru, 1, 2 şi 3Ioan, Iuda şi Apocalipsa.
„Aceste,” a spus Atanasie, „sunt izvoarele mântuirii… şi nimeni să nu adauge sau să
scoată ceva din ele.” Aceşti bărbaţi care au fost lideri ai Bisericii, alături de alţii care nu
sunt menţionaţi aici, au vorbit în cea mai mare parte doar ca persoane individuale. Poate
că judecata lor nu a fost infailibilă, dar ei nu au fost nicidecum oameni care să accepte
fără să analizeze orice zvon nefondat. Deşi ei nu au fost cu toţii de acord cu privire la
canonicitatea tuturor cărţilor Noului Testament, ei arată limpede că încă în zilele lor a
început să se formeze un canon, că anumite cărţi erau acceptate fără ezitare, în timp ce
altele erau privite cu suspiciune.

18

12
 Discutarea oficială a canonului de către delegaţii Bisericii întruniţi într-un
conciliu oficial nu a avut loc decât la sfârşitul secolului al patrulea. Primul conciliu la
care a fost introdus subiectul a fost Conciliul din Laodicea, în anul 363. Se pare că nu a
fost o adunare completă a tuturor bisericilor, ci că a fost reprezentată în principal
regiunea Frigia. Al cincizeci şi nouălea canon al acestui conciliu a decretat că numai
cărţile canonice ale Noului Testament să fie citite în serviciile bisericeşti, dar aşa-numitul
canon al şaizecilea, care conţine o listă definitivă, probabil că nu este autentic şi nu poate
fi citat ca o hotărâre autentică a conciliului. Al treilea Conciliu de la Cartagina, din anul
397, a emis un decret similar cu cel al sinodului din Laodicea şi a prezentat o listă de
scrieri identică cu cele douăzeci şi şapte cărţi actuale ale Noului Testament. Conciliul din
Hipo, din anul 419, a repetat aceeaşi decizie şi aceeaşi listă. Figura dominantă în ultimile
concilii amintite a fost faimosul Augustin (354-430). Trebuie notat că începând din
secolul V n-a mai fost nici un fel de divergenţă în ce priveşte alcătuirea Noului
Testament. Toate ramurile Bisericii creştine acceptă aceleaşi 27 de cărţi ale Noului
Testament.

Capitolul 4 – Concluzii

Din datele expuse aici este evident că nu toate cărţile actuale ale Noului
Testament erau cunoscute sau acceptate de toate bisericile din răsărit şi din apus în timpul
primelor patru secole ale erei creştine. Unele, cum sunt evangheliile, au fost cunoscute
din cele mai vechi timpuri; altele, cum este epistola către evrei, erau cunoscute, dar erau
privite cu îndoială, deoarece nu se ştia cu certitudine cine era autorul lor; altele, cum au
fost 2Petru sau 2 şi 3Ioan, nu au fost menţionate deloc, sau locul lor de drept în canon a
fost disputat. Nici una dintre aceste cărţi nu a fost acceptată de biserici datorită unei
obligativităţi eclesiastice. Conciliile care au discutat canonul nu au fost ţinute decât în
secolul al patrulea, când Noul Testament devenise deja Scriptura Bisericii. Canonul nu
este produsul judecăţii arbitrare a unei persoane şi nici nu a fost stabilit prin votul unui
conciliu. Canonul a fost rezultatul folosirii diferitelor scrieri care şi-au dovedit meritele şi
unitatea prin dinamica lor internă. Unele cărţi au fost recunoscute mai greu decât altele,

13
deoarece erau mai mici sau deoarece au fost trimise în locuri prea izolate sau au fost
trimise unor persoane individuale, deoarece autorul nu s-a identificat sau deoarece
conţinutul lor părea lipsit de aplicabilitate la nevoile imediate ale Bisericii. Nici unul
dintre aceşti factori nu militează împotriva inspiraţiei vreuneia dintre aceste cărţi sau
împotriva locului lor de drept în Cuvântul plin de autoritate al lui Dumnezeu19[19].

BIBLIOGRAFIE
*** Biblia sau Sfânta Scriptură
*** Andreiescu, V. – „Curs de istoria gândirii creştine”. Bucureşti: Editura ITP 1999
*** Brânzei, D. – „Biblia cu explicaţii, ediţia a treia”. Ohio: T.G.S. International 1994
*** Conner, K. – „Temeliile doctrinei creştine”. Kosice: Ministry to Eastern Europe
1994
*** Jugaru, E. – „Introducere în Noul Testament”. Bucureşti: Editura ITP 1997
*** Halley, H. – „Manual biblic”. Editura „Door of Hope” 1983
*** Tenney, M.C. – „Privire de ansamblu asupra Noului Testament”. Cluj: BEE 1998
*** Thiessen, H.C. – „Prelegeri de teologie sistematică”. Oradea: SMR
*** Wenger, J.C. – „Introducere în teologie”.
*** Todoran, I. – „Teologia Dogmatică”. Bucureşti: Editura Institutului Biblic al BOR
1991

NOTE BIBLIOGRAFICE
[1]
- K. Conner, Temeliile doctrinei creştine, Kosice, Ministry to Eastern Europe, 1994 – p.23
2
- I. Todoran, I. Zăgrean, Teologia dogmatică, Bucureşti, EIBMBOR, 1991 – p.72
3
- E. Jugaru, Introducere în Noul Testament, Bucureşti, ITP, 1997 – pp.1-2
4
- V. Andreiescu, Curs de istorie a gândirii creştine, Bucureşti, ITP, 1999 – p.34
5
- H. Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, Oradea, SMR – p.68
6
- M. Tenney, Privire de ansamblu asupra Noului Testament, Cluj, BEE International, 1998 – pp.363-364
7
- H. Thiessen, op. cit. – p.69
8
- M. Tenney, op. cit. – pp.364-365
9
- D. Brânzei, Biblia cu explicaţii, ediţia a treia, Ohio, T.G.S. Internaţional, 1994, – p.139
10
- V. Andreiescu, op. cit. – pp.100-101
11
- H. Halley, Manual biblic, Editura „Door of Hope”, 1983 – pp.741-742
12
- M. Tenney, op. cit. – p.367
13
- H. Halley, op. cit. – p.743
14
- M. Tenney, op. cit. – p.369
15
- J.C. Wenger, Introducere în teologie – p.193
16
- M. Tenney, op. cit. – pp.369-3706
17
- H. Halley, op. cit. – p.744
18
- J.C. Wenger, op. cit. – p.193
19

14
19
- M. Tenney, op. cit. – pp.370-372

15