UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIŞ” ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE

PRESA ŞI ACTUALITATEA

SUPORT DE CURS

LECT.UNIV.DR. LIA LUCIA EPURE

PREP.UNIV.DRD. CRISTIAN MĂDUŢA

ARAD, 2008

1
 Presa a patra putere în stat
Studiu de caz: Cine l-a demis pe Cioroianu

Cap. II. Limbajul: esenţă a jurnalismul şi a comunicării

2.1. Limbajul – act de comunicare
2.2. Funcţiile limbajului în comunicarea jurnalistică
2.3. Modele de tratare a informaţiei în jurnalism

Cap. III. Mass-media şi viaţa politică

3.1. Mass-media şi realizarea intereselor politice naţionale şi de
grup
3.2. Raportul politică – presă
3.3. Impactul mass-media asupra vieţii politice

Cap. IV. Presa a patra putere în stat?

4.1. Mass-media ca şi contraputere a puterii politice
4.2. Este puterea presei îngrădită?
4.3. Timpul – element cheie al influenţei media
4.4. Presa ca şi câine de pază al societăţii

Cap. V. Studiu de caz: Cine l-a demis pe Cioroianu?

Concluzii

Bibliografie

Anexe

2
 CAP. I. LIMBAJUL: ESENŢĂ A COMUNICĂRII
ŞI PRINCIPALELE SALE FUNCŢII

1.1. Limbajul – act de comunicare

În actul comunicării, limbajul are un rol esenţial, fiind sistemul
semantic ce înglobează coduri specifice care vor fi „descifrate” de receptor.
Marea eficienţă a limbajului în actul comunicării constă în faptul că permite
să se „acţioneze asupra noastră” prin „cuvinte”. Această acţiune este posibilă
doar dacă limbajul este bine stăpânit în formele sale cele mai rafinate şi
structurate sau dacă se cunosc anumite „strategii” ale manipulării.
Cercetătorii au vorbit despre forţa potenţială imensă pe care limbajul o
reflectă în psihologia umană, iar această capacitate extraordinară a
limbajului este cunoscută ştiinţific doar parţial, cu toate că a fost intuită şi
studiată de la începuturile omenirii. S-au emis chiar şi ipoteze oarecum
fanteziste, conform cărora limbajul a fost creat de indivizi mai puternici,
care şi-au asumat rolul de lideri şi se foloseau pentru a comanda, deci spre a-
şi impune deciziile asupra celor mai slabi. În psihologie s-a vorbit mai ales
despre reglarea şi coordonarea activităţilor prin limbaj, iar sociologii au
discutat despre concepte precum cele de persuasiune socială şi manipulare,
ambele realizate prin limbaj. Cercetătorii au relevat, în teoriile lor, faptul că
limbajul poate servi, în procesul comunicării, la diverse modalităţi de
influenţare – prin îndrumarea educativă, prin argumentare.
Ştiinţe precum lingvistica aplicată, socio-lingvistica, psihologia
socială au dezbătut pe larg conceptele de persuasiune şi de argumentare.
Spre deosebire de argumentare, care este „un demers prin care o persoană
sau un grup încearcă să facă pe un auditor să adopte o poziţie, prin

3
argumente prin care să-i arate validitatea deciziei”, persuadarea sau
persuasiunea nu are un caracter atât de raţional. Persuasiunea prin
comunicare reprezintă „încercarea conştientă a unui individ de a schimba
comportarea celuilalt sau a unui grup, prin transmiterea unor mesaje sau
încercarea de a schimba atitudinile, credinţele, valorile şi acţiunile celor din
jur”.
Argumentarea generează anumite acţiuni în relaţia locutor-alocutor
(sau vorbitor-destinatar), iar acestea sunt: convingerea, şi anume arta de a
învinge alocutorul cu propriile sale argumente; persuadarea, care apelează la
sugestie şi la emotivitate pentru al determina pe receptor să fie sigur de
deciziile luate şi să fie convins de faptul că a fost independent în alegerea
făcută.
S-au elaborat studii ştiinţifice care au ca temă principală manipularea
prin limbaj (manipulare care s-a desfăşurat, de-a lungul timpului, mai ales în
domeniul social-politic). În lucrarea intitulată Pragmalingvistica, J. Mey
analizează limbajul şi manipularea în capitolul cu acelaşi nume, definind
manipularea ca pe o artă care îi face pe oameni să se comporte într-un
anumit fel, fără ca aceştia să ştie de ce o fac şi probabil acţionând chiar
împotriva intereselor acestora .
Limbajul poate fi perceput ca fiind un sistem lingvistic mai mult sau
mai puţin specializat în redarea unui conţinut de idei care sunt specifice unei
activităţi profesionale sau unor domenii socio-culturale.
Aceste domenii sau profesii au propriile lor reguli de organizare în
domeniul lingvistic ceea ce generează o reducere substanţială a
polisemanticii unor cuvinte. „Restricţiile” impuse de diferitele sisteme devin
un fel de „norme”, care „actualizează” limba. Acesta este principalul motiv

4
pentru care limbajul (de orice fel ar fi el) nu reprezintă altceva decât limba
căreia i se atribuie o anumită destinaţie.
Având în vedere cele menţionate mai sus, se poate deduce că structura
de ansamblu a limbii se simplifică. Astfel, din limbajul exact, ştiinţific se va
înlătura sinonimia sau alte figuri de stil, care duc la un caracter ambiguu al
textului.
O variantă a limbajului este dialectul sau graiul. Acesta se situează pe
o treaptă social-culturală de bază şi funcţionează ca modalitate locală de
exprimare.
Pentru o mai bună înţelegere a acestor capacităţi ale limbajului pe care le-am
amintit mai sus, este necesară o detaliere a conceptului, pentru a urmări şi a
analiza principalele elemente aflate în structura sa.
În momentul în care încercăm să comunicăm o idee, o opinie, nu
facem altceva decât să redăm, prin limbaj, un conţinut, utilizând diferite
simboluri. Această redare a unui conţinut reprezintă expresia, iar stilul este
strict legat de expresie. El poate fi definit ca fiind organizarea semnelor şi a
simbolurilor verbale (orale) şi derivate (scrise) în enunţuri, mesaje sau texte.
Din această perspectivă, stilul nu se deosebeşte prea mult de limbă,
indiferent de definiţia celei din urmă. Limba poate fi definită ca fiind
„ansamblul deprinderilor de exprimare verbală dintr-o comunitate umană cu
o formaţie social-istorică precisă” sau „ca o schemă de relaţii dintre orice fel
de elemente utilizate pentru a comunica”. Limba reprezintă însă atât schema,
cât şi însumarea deprinderilor verbale (la baza cărora se află schema).
Aşadar, asemenea limbii, stilul reprezintă un ansamblu de deprinderi
verbale ce este folosit într-o anumită comunitate umană având o anumită
formaţie social-culturală. Stilul este, la rândul său, schemă, deoarece relaţiile

5
de structură din interiorul său sunt abstracte. Acestea, însă, formează
împreună tot un ansamblu al deprinderilor verbale.
Cu toate că există aproape aceleaşi tipuri de definiţie atât pentru limbă
cât şi pentru stil, se impune însă o precizare: stilul există doar în limbile
naturale, în care raportul între semnele utilizate şi ceea ce desemnează ele
funcţionează şi se modifică, în funcţie de context. Dacă ar fi să raportăm
conceptul de stil la cel de limbă artificială, am constata că limba artificială
este construită în mod deliberat, prin utilizarea unor procedee matematice,
deci este lipsită de stil. În cadrul limbii artificiale, raportul dintre semnele
utilizate şi ceea ce reprezintă ele este biunivoc, aşadar interpretarea este doar
una singură. Limba artificială nu are în componenţa sa expresii ambigue.
Stilul devine, astfel, o marcă a limbii naturale. Dacă aceasta din urmă
conţine neapărat o schemă prin care sunt redate, într-o formă abstractă,
raporturile dintre elementele ce o compun, atunci stilul poate fi definit ca o
„variantă”, o „variabilă” sau „un derivat” al acestei scheme. Conceptul de
derivat vizează, în accepţiunea sa lingvistică, un procedeu de formare a unor
noi cuvinte, prin modificarea unei baze, unei rădăcini la care sunt adăugate
diferite morfeme, iar în accepţiunea matematică, el desemnează un aspect
„luat de modificarea funcţiei înseşi”.
Când stilul este perceput ca un fenomen asemănător unui derivat
lingvistic, trebuie ţinut cont de faptul că, datorită determinărilor interne şi
externe ale limbii, inventarul general lingvistic acţionează alcătuind unităţi
de exprimare cu caracter particular. Când stilul este privit ca derivat al unei
funcţii (precum cea matematică), se va ţine seama de modalităţile de variaţie
ale funcţiei respective.
Din variatele definiţii ale conceptului de stil se poate observa că nu
există diferenţă între conceptele de stil al limbii şi stil al vorbirii.

6
Cercetătorii au trasat însă două accepţiuni ale stilului: stilul ca deviere
(deoarece derivă din procesul alegerii faptelor lingvistice) şi stilul ca funcţie
lingvistică
În primul caz, stilul reprezintă o problemă lingvistică a textului literar
şi intră în relaţie cu normele limbii. Devierea sau abaterea în raport cu o
anumită normă este înfăţişată sub două aspecte esenţiale:
– cel al cantităţii – şi în acest caz este vorba de o deviere cantitativă;
– cel al calităţii, care generează devierea calitativă sau
gramaticalitatea (încălcarea unor reguli de sistem).
Aceste două tipuri de devieri pot releva anumite caracteristici
lingvistice ale unor texte ce reprezintă anumite variante stilistice ale limbii.
În al doilea caz, stilul intră în relaţie cu sistemul limbii. Se adoptă
teoria conform căreia acesta se realizează în variante, iar caracteristicile lor
sunt determinate de diferiţi factori extralingvistici, precum cei socio-
culturali. Raportul dintre stilul limbii şi cel al vorbirii nu este însă precizat.
Referindu-ne la conceptul de stil (al limbii sau al vorbirii), vom
puncta câteva aspecte importante ale acestuia.
Un aspect concret, limitat şi particular al stilului îl reprezintă mesajul,
care se caracterizează prin câteva trăsături specifice:
- el reprezintă o sumă de propoziţii şi fraze coerente, integrate într-un
tot unitar;
- are un început şi un sfârşit, spre deosebire de limbă şi de stil, care nu
au desfăşurări finite în timp;
- reprezintă concretizarea structurii lingvistice derivate numită stil.
Din aceste trăsături se poate trage concluzia faptul că mesajul este
coerent în conţinutul său şi că are, în alcătuirea sa, o unitate de structură cu

7
reguli de segmentare apropiate de cele care se folosesc la descompunerea
altor unităţi lingvistice.
Lungimea mesajului este variabilă, el cuprinzând de la un enunţ, până
la o operă literară. Mesajul reprezintă o unitate stilistică, nicidecum una
gramaticală sau sintactică. Aşadar, o operă literară (roman, poezie, baladă,
povestire, nuvelă) poate fi un mesaj, însă tot mesaj poate fi şi o parte a
operei literare, care are un conţinut coerent. În acest caz, opera se compune
din mesaje parţiale, fiecare dintre acestea constituind expresia ideilor din
text.
Mesajele sunt de două tipuri: închise şi deschise. Cele închise
împiedică dezvoltarea enunţului, care rămâne, astfel, închis, nemaiputându-i-
se atribui nici un nou sens. Mesajele deschise facilitează atribuirea unor
determinanţi ajungându-se, astfel, la lărgirea semnificaţiei enunţului.
Alături de mesaj, un alt aspect al stilului este dat de existenţa
emiţătorului. Acesta poate fi definit ca fiind orice obiect sau persoană
capabile să transmită informaţii. În comunicarea verbală, naturală, emiţătorul
este o persoană care poate fi chiar creatorul mesajului. În sistemele moderne
de telecomunicaţie, emiţătorul este reprezentat de un obiect ce transmite
informaţii.
Având dispoziţie de simetrie faţă de emiţător, receptorul este cel care
interpretează, „traduce” sau decodifică mesajul primit. Receptorul devine, în
actul comunicării, un emiţător virtual, aşa cum şi emiţătorul se transformă, la
rândul său, într-un receptor virtual.
Codul reprezintă o altă trăsătură a stilului, care apare în limba naturală
şi care are foarte multe interpretări. El este alcătuit, la rândul său, din sub-
coduri şi poate ajuta la formarea unor supra-coduri.

8
 Canalul de transmitere este tot atât de important în procesul
comunicării. În comunicarea orală, canalul este aerul care prezintă
perturbaţii datorită zgomotului.

1.2. Funcţiile limbajului în comunicarea jurnalistică

În situaţia în care jurnalistul transmite un set de informaţii referitoare

la un eveniment, prin intermediul unui text tipărit, vorbit sau însoţit de
imagini, el realizează un act de comunicare.
În termenii schemei propuse de lingvistul Roman Jakobson pentru
identificarea funcţiilor limbajului în procesul comunicării, actul
comunicaţional presupune:
- un emiţător (E) = jurnalistul;
- un destinatar sau receptor (D/R) = publicul;
- un mesaj transmis (M) = genul jurnalistic;
- canalul utilizat (Ca) = presa scrisă, audio-vizuală;
- gradul de realizare a contactului emiţător-receptor;
- codul (C) = limbajul utilizat;
- referentul (R) = realitatea obiectivă desemnată pentru limbă;
Din perspectiva teoriei informaţiei, funcţiile limbajului descrise de R.
Jakobson sunt:
- funcţia referenţială (denotativă sau de reprezentare), axată pe
contextul comunicării;
- funcţia conativă (sau de apel), axată pe receptor;
- funcţia expresivă (emotivă, de prezentare), axată pe emiţător;
- funcţia fatică, axată pe canalul de transmisie, pentru a asigura
legătura dintre informaţii;

9
 - funcţia metalingvistică sau metalinguală, axată pe cod;
- funcţia poetică, axată pe mesaj.
R. Jakobson defineşte funcţia ca fiind procesul de centrare pe unul din
cei şase parametri ce definesc actul de comunicare: emiţătorul, receptorul,
mesajul, canalul, referentul şi codul.
Funcţia expresivă se identifică în comunicare ori de câte ori
emiţătorul vorbeşte despre el însuşi, exprimând sentimentele şi judecăţile
sale. Funcţia expresivă caracterizează situaţiile comunicaţionale în care
emiţătorul-jurnalist formulează enunţuri prin care transmite judecăţi
personale. Genurile jurnalistice care exploatează funcţia expresivă sunt
editorialul şi reportajul. Reportajul este o relatare de la faţa locului a unor
fapte, relatare scrisă cu intenţia de a-i informa pe cititorii unei publicaţii în
legătură cu acele fapte.
Funcţiile care caracterizează un astfel de text sunt cea expresivă şi cea
poetică, celelalte fiind secundare. Totuşi, funcţiile referenţială şi fatică sunt
definitorii pentru reportajul ca text publicistic, funcţia referenţială fiind cea
care-i oferă specificitate. Reportajul este un gen jurnalistic care posedă unele
procedee specifice din literatură, fiind “o specie publicistică ce are drept
scop informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de
interes pentru un public larg, în urma investigării la faţa locului, apelând la
modalităţi literare de expresie” (DEX, apud. Roşca 1997:56). Funcţia
expresivă este prezentă în acest gen jurnalistic, deoarece reportajul îi face pe
cititori să vadă, să audă şi să simtă ceea ce jurnalistul însuşi a văzut, a auzit
şi a simţit. Aşadar, reportajul este un text jurnalistic ce prelucrează în mod
specific informaţii culese de jurnalist de la locul desfăşurării evenimentului.
Aceste informaţii pot sta la baza alcătuirii reportajului doar dacă ele s-au

10
petrecut sub ochii jurnalistului, astfel încât acesta din urmă devine martor
sau participant al faptelor relatate.
În situaţia în care implicarea emoţională a jurnalistului este mai mare,
acesta fiind implicat direct în evenimente, fie prin faptul că a participat
direct la acestea, fie pentru că s-a identificat cu protagoniştii, relatarea la
persoana întâi oferă reportajului autenticitate şi credibilitate. Spre exemplu,
în 1876, reporterul Jamarius Aloysius Mac Gahan a realizat cel mai mişcător
reportaj scris, notând, în publicaţia News, următoarele: “eram hotărât să fiu
cinstit şi imparţial. Mi-e teamă că nu mai sunt imparţial, iar calmul mi l-am
pierdut cu siguranţă…”.
Reporterul a fost trimis de importantul jurnal liberal londonez Daily
News în sudul Bulgariei, pentru a verifica în ce măsură era adevărat zvonul
privind atrocităţile comise de forţele turceşti împotriva populaţiei creştine
din sudul Bulgariei. Ajuns în satul bulgar Batak, Mac Gahan a descoperit
ceva ce era dincolo de orice imaginaţie, şi anume măcelărirea diabolică a
aproximativ 12.000 de bulgari – bărbaţi, femei şi copii. În ciuda propriilor
remarci asupra imparţialităţii sale, reporterul a trăit din plin pe plan
emoţional, evenimentelel pe care a încercat să le reconstituie. Funcţia
expresivă este predominantă în acest text: “Pantele erau acoperite cu mici
culturi… Recoltele putrezesc pe câmp, iar culegătorii putrezesc aici, în
curtea bisericii”.
În acest reportaj, funcţia expresivă sau emotivă se realizează prin
câteva procedee:
- “eul” reporterului-emiţător este definitoriu, el aflându-se la locul
îngrozitoarelor fapte;
- relatarea are loc la persoana întâi, ceea ce denotă un puternic
subiectivism al reporterului;

11
 Mărcile subiectivităţii reporterului sunt date şi de:
- folosirea unor cuvinte cu impact puternic, care denotă trăirile
reporterului şi oroarea acestuia: “am tras de hăţuri cu exclamaţii de oroare”;
“o privelişte care ne-a înfiorat”;
- realizarea unor secvenţe filmice care se conturează clar şi precis în
mintea cititorului: “zăcând într-o grămadă îngrozitoare, în jurul căreia
creştea o vegetaţie luxuriantă”; “scheletele a doi copii, zăcând unul lângă
altul, acoperite parţial de pietre”; “… rămăşiţele omeneşti, iar strada era
plină de ele”;
- relatarea faptelor aşa cum apar ele, aşa cum au fost percepute de
către reporter la prima vedere, fără a face nici o omisiune, descriind cu
exactitate care au fost primele sale impresii vizuale: “la început nu am
observat nimic neobişnuit … ceea ce părea a fi o masă de pietre şi gunoi era
în realitate o imensă grămadă de corpuri umane acoperite cu un strat subţire
de pietre”; “pe măsură ce ne apropiam de centrul oraşului, oasele, scheletele
şi craniile se înmulţeau”;
- descrierea amănunţită a realităţii terifiante: “… un schelet mic, încă
învelit într-o rochiţă, cu craniul într-o năframă colorată şi cu oasele labei
piciorului băgate în ciorapi brodaţi…”; “… mici capete acoperite de păr creţ,
zdrobite de pietre grele; picioruşe cât degetul, de pe care carnea fusese
jupuită de arşiţă…”;
- reconstituirea faptelor, aşa cum şi le imaginează reporterul care
devine, astfel, participant la evenimente: “mânuţe de copilaşi întinse, parcă
cerând ajutor”; “nou-născuţi care muriseră cu ochii la strălucirea iataganelor
şi la mâinile roşii ale bărbaţilor cu privirea dură care le mânuiau; copii care
muriseră cutremutraţi de spaimă şi teroare; tinere care muriseră plângând şi

12
suspinând şi cerşind milă; mame care muriseră încercând să facă scut pentru
copiii lor cu propriile trupuri fără putere”;
Funcţia conativă caracterizează situaţiile de comunicare în care
emiţătorul se adresează direct receptorului, scopul comunicării fiind acela de
a fixa atenţia pe persoana destinatarului. Câteva trăsături ale funcţiei
conative sunt adresarea directă, formularea întrebărilor, utilizarea
imperativului. Funcţia conativă este specifică interviului, fiind decisivă în
relaţia jurnalist – interlocutor.
Funcţia fatică stabileşte şi menţine contactul dintre emiţător şi
destinatar, prin exploatarea caracteristicilor canalului comunicaţional. În
comunicarea jurnalistică, această funcţie se realizează la nivelul graficii
ziarului şi la cel al construcţiei textului.
Spre exemplu, în reportajul lui Mac Gahan, funcţia fatică este dată de
modalitatea de prezentare a locurilor: se realizează în mod gradat, pentru ca
mai apoi să se ajungă la punctul culminant.
În audiovizual, formulările de tipul “stimaţi telespectatori /
ascultători” sunt cele care stabilesc contactul cu publicul. De asemenea,
utilizarea unui limbaj adecvat, durata optimă a mesajului, precum şi
suportul imaginii (în televiziune) sunt cele care stabilesc şi menţin contactul
emiţător-receptor.
Funcţia referenţială este cea care focalizează comunicarea pe referent
(realitatea obiectivă desemnată pentru limbă). Deoarece acţionează în situaţii
comunicaţionale ce desemnează nume proprii, circumstanţe de loc, timp,
fapte, ea reprezintă un element ce defineşte orice text jurnalistic;
Funcţia poetică are loc atunci când comunicarea se centrează pe
mesaj. În textul jurnalistic, ea apare doar atunci când jurnalistul foloseşte
figurile de stil, tocmai pentru a centra atenţia publicului asupra mesajului.

13
Funcţia poetică se regăseşte în anumite genuri jurnalistice de opinie,
precum: editorialul, comentariul, pamfletul;
Funcţia metalingvistică poate fi întâlnită în textele în care autorul îşi
defineşte codul utilizat (în anumite articole analitice).
Aceste şase funcţii ale limbajului nu există izolat în procesul de
comunicare. Funcţiile specifice ale comunicării jurnalistice sunt funcţia
referenţială, funcţia fatică şi cea expresivă.
Ca o concluzie generală la cele spuse până acum, se pot trasa
următoarele:
Funcţia referenţială poate fi identificată cu ceea ce, în general, se
numeşte funcţia informativă a textului jurnalistic, căci nu poate fi concepută
existenţa unui text de presă în afara intenţiei de a informa în legătură cu un
fapt real, de actualitate;
Actul de comunicare jurnalistică se realizează prin funcţia fatică;
Funcţia referenţială ţine de esenţa textului jurnalistic;
Textul jurnalistic reprezintă un mijloc de transmitere a informaţiilor în
condiţii specifice, determinate de existenţa:
- Emiţătorului – jurnalist;
- Receptorului – public;
- Suportului comunicaţional – presa scrisă, audio-video
- Informaţia este mereu legată de un fapt de actualitate din realitatea
înconjurătoare;
Funcţia fatică (stabilirea şi menţinerea contactului cu publicul) îl
obligă pe jurnalist la efectuarea unei evaluări a informaţiilor şi la realizarea
unei selecţii pentru materialul lingvistic utilizat; Publicul reprezintă, în
comunicarea jurnalistică, destinatarul mesajului mediatic.

14
 La baza existenţei întregii societăţi se află procesul de comunicare.
Acesta reprezintă fundamentul structurilor sociale, fiind o premisă necesară
pentru orice sistem social. Comunicarea înseamnă interacţiune, aceasta
având loc în timpul procesului de transfer informaţional. Principalele
caracteristici ale comunicării sunt acelea că ea se realizează prin limbajul
uman (verbal, non-verbal) şi presupune existenţa unui emiţător, a unui
mesaj (emis sub foră de cod) şi a unui receptor.
Deoarece există două tipuri principale de modele comunicaţionale
(cele liniare şi cele circulare), procesul comunicării poate fi reprezentat sub
următoarea schemă cu caracter ingineresc:

bruiaje
mesaj
E R
codare decodare

feed-back

Principalul mijloc de realizare a comunicării este limba, care

reprezintă un sistem semiotic ce cuprinde coduri specifice pe care receptorul
le descifrează, după ce a primit mesajul. Limbajul reprezintă sistemul
semiotic prin care se redă un conţinut, cu ajutorul unor simboluri.
Organizarea semnelor şi a simbolurilor verbale în enunţuri, mesaje sau texte
reprezintă stilul (un ansamblu de deprinderi verbale) care este o marcă a
limbilor naturale. Deoarece derivă din procesul alegerii faptelor lingvistice,
stilul este o deviere; de asemenea, el intră în relaţie cu sistemul limbii şi de
aceea devine funcţie lingvistică. Este definit, în acest fel, în raport cu cei

15
şase factori ai comunicării (emiţător, receptor, referent, mesaj, cod, relaţia
emiţător-receptor).
Pornind de la schema comunicării şi de la definiţia stilului ca funcţie a
limbii, Roman Jakobson propune cele şase funcţii ale limbajului în procesul
comunicării, iar acestea sunt:
- funcţia emotivă
- funcţia conativă
- funcţia referenţială
- funcţia poetică
- funcţia fatică
- funcţia metalingvistică
Funcţiile limbii propuse de Roman Jakobson nu se realizează
independent unele de altele, ci se află într-o strânsă legătură şi acţionează
simultan în procesul comunicării. Ele au un rol esenţial şi în activitatea
jurnalistică. În acest domeniu pot fi identificate toate cele şase funcţii ale
limbajului, însă predominante sunt funcţia expresivă, cea referenţială şi
funcţia fatică.
Toate aceste funcţii acţionează la nivelul comunicării în jurnalism, iar
actanţii procesului comunicaţional sunt identificaţi astfel:
- emiţătorul = jurnalistul;
- destinatarul sau receptorul = publicul;
- mesajul = informaţia transmisă;
- canalul utilizat = presa scrisă, audio-vizuală;
- codul = grafica pentru presa scrisă, imaginea, construcţii
frazeologice în audio-vizual;
- referentul = realitatea la care se face referire

16
 Un rol aparte în comunicarea jurnalistică este dat de funcţia fatică ce
determină nevoia de stabilire şi de menţinere a contactului cu publicul.
Fiecare funcţie a limbajului este caracterisitică unui anumit gen jurnalistic.
Aşadar, procesul de comunicare este un proces organizatoric,
deoarece actul comunicaţional reprezintă o premisă pentru acţiunile
organizate. Sistemele sociale se pot alcătui şi pot rezista în timp doar dacă
persoanele care le definesc sunt legate unele de altele prin comunicare.
Realizată prin limbaj, comunicarea generează, în funcţie de contextul
producerii ei, funcţii specifice ale limbii.
Putem spune, aşadar, că limbajul şi funcţiile sale constituie esenţa
comunicării şi condiţia de bază a existenţei noastre.

1.3. Modelul de tratare a informaţiei în jurnalism

Sociologul Abraham Moles defineşte informaţia ca fiind „cantitatea

de originalitate, de imprevizibil pe care o aduce un mesaj”. Procesul de
filtrare a informaţiilor nu este unul întâmplător, ci ţine de natura informaţiei
selectate, a canalului de transmisie (presa scrisă, radio, TV) şi de tipul de
text (gen jurnalistic) pe care jurnalistul are intenţia să-l realizeze (ştire,
reportaj, anchetă, interviu, comentariu). Albert Kientz oferă un model
general de tratare a informaţiei în presa tipărită, utilizând drept criteriu de
analiză a filtrării informaţiei următoarele:
- originalitatea mesajului;
- gradul de inteligibilitate a acestuia;
- gradul de implicare a publicului;
- profunzimea psihologică a informaţiei transmise

17
 În practica jurnalistică, originalitatea mesajului este cea care face ca
interesul publicului să se focalizeze doar pe acele evenimente care conţin
informaţii noi, de actualitate, neaşteptate, neobişnuite, care trimit la
schimbări în raport cu o anumită tradiţie care se impune în societate. Odată
stabilită originalitatea mesajului, toate informaţiile care alcătuiesc
evenimentul se introduc în text în relaţie cu ceea ce este nou, original, inedit
în mesaj. Informaţiile care descriu evenimentul vor fi adunate în raport cu
originalitatea informaţiei. Astfel, dacă s-ar difuza informaţia că în luna
ianuarie a nins, acesta nu este un fapt neobişnuit; dacă, însă, ninge în luna
iulie, acesta este un fapt neobişnuit.
Gradul de inteligibilitate a mesajului reprezintă al doilea criteriu de
tratare a informaţiei. Oricât de inedită ar fi ea, o informaţie nu va fi receptată
de public dacă textul care o conţine nu e redactat într-un limbaj accesibil
publicului căruia i se adresează. Termenii abstracţi, frazele lungi, ambigue,
structurile sintactice arborescente, cuvintele, expresiile şi detaliile de prisos,
redundanţa, figurile de stil, clişeele, conotaţiile, toate acestea se vor evita,
deoarece nu fac altceva decât să împiedice substanţial fixarea informaţiei şi
uşurarea receptării.
Pentru o cât mai bună receptare a informaţiei şi pentru realizarea
procesului comunicării, jurnalistul trebuie să orienteze şi să construiască
mesajul în jurul unui nucleu alcătuit din cuvinte-cheie, care joacă rolul de
factor integrator. Spre exemplu, dacă informaţia este culeasă în acest mod:
„Ieri, 24 aprilie a.c., a avut loc o mare tragedie. Un camion a intrat din plin
într-o altă cisternă.
Oamenii ţipau îngroziţi şi nu le venea să-şi creadă ochilor…”, cu
siguranţă că efectul căutat nu ar mai fi acelaşi. Spre deosebire de limbajul
curent, cel jurnalistic posedă o tehnică aparte şi anume aceea de centrare a

18
unor cuvinte-cheie în interiorul mesajului. Astfel, mesajul jurnalistic sau
ştirea va avea o altă formă: „Un grav accident rutier a avut loc ieri, 24 aprilie
2000, pe autostrada Bucureşti – Piteşti. Un camion s-a ciocnit de o
cisternă…”, tocmai pentru a putea fi mai uşor receptat, deoarece, în mintea
publicului, întreaga acţiune se va ţese în jurul cuvintelor accident şi ciocnire.
De asemenea, inteligibilitatea mesajului este dată de:
- numărul cuvintelor din propoziţie sau frază;
- simplitatea exprimării;
- alegerea corectă a cuvintelor;
- construcţia logică, firească a textului.
Evaluarea informaţiilor în funcţie de gradul de implicare a publicului
oferă jurnalistului, de cele mai multe ori, argumentele pentru alegerea
genului publicistic şi a spaţiului sau timpului acordat informaţiei de canalul
mediatic.
O anumită informaţie poate afecta un public mai larg sau mai restrâns,
generând reacţii imediate sau îndepărtate, sau poate să nu stârnească nici un
fel de ecou. Spre exemplu, o grevă în transportul bucureştean ar genera
reacţii imediate pentru locuitorii capitalei. O grevă a transporturilor feroviare
ar putea genera o reacţie printre cetăţenii României.
Însă un anumit eveniment social din viaţa unui cetăţean de rând nu
trezeşte nici un interes în rândurile publicului. Aşadar, în funcţie de gradul
de implicare a publicului, jurnalistul va alege genul jurnalistic. Un reportaj,
spre exemplu, poate conţine informaţii şi evenimente care nu sunt de ultimă
oră şi care totuşi interesează. Prezentarea vieţii într-un cămin de copii nu
include informaţie de ultimă oră, însă poate să conţină o adevărată artă de
redare a realităţii, astfel încât reportajul ridică nivelul interesului din punct
de vedere social.

19
 Al patrulea şi ultimul criteriu prezent în modelul de tratare a
informaţiilor se referă la impactul pe care acestea îl au asupra psihicului
publicului. Astfel, profunzimea psihologică a informaţiei transmise are un
rol esenţial în receptarea informaţiei. S-a constatat că, cu cât informaţia
atinge straturi mai profunde ale psihicului uman, cu atât creşte probabilitatea
ca ea să fie reţinută. Astfel, referirile la violenţă, sex, viaţă de familie ating
straturile profunde ale psihicului uman. Aşa se explică exploatarea acestor
teme de către presa de senzaţie, care se adresează unui public larg, cu un
nivel de pregătire mediu şi submediu. Acest tip de informaţii constituie cheia
de succes pentru tiraje sau audienţe mari la public, deoarece informaţia care
se referă la probleme economice, sociale, politice afectează doar straturi
superficiale ale psihicului uman.
Şcoala americană de presă defineşte ştirea ca fiind, într-un sens larg,
informaţia ce tratează situaţiile de criză în relaţiile interumane, precum şi
apariţia unor evenimente neaşteptate şi surprinzătoare. Jurnalismul american
foloseşte câteva “ingrediente” ale ştirii, în construirea acestui gen jurnalistic.
Astfel, proximitatea spaţio-temporală constituie o condiţie esenţială pentru
ridicarea interesului publicului la fel ca prezentarea unor situaţii de conflict,
calamităţi naturale, dezastre. Informaţia despre cutremure, explozii,
accidente au un grad mult mai ridicat de receptare decât evenimentele care
nu ies din sfera normalităţii.
Aşadar, pentru ca procesul comunicării să fie cât mai eficient,
jurnalistul trebuie să ţină seama de toate aceste considerente. Emiţătorul-
jurnalist trebuie să fie conştient de următoarele:
- lizibilitatea şi înţelegerea (decodarea) unui text constă în calitatea
acestuia de a favoriza înţelegerea lui imediată;
- lizibilitatea este dată de:

20
 - numărul cuvintelor din propoziţie/frază
- simplitatea stilului
- alegerea cuvintelor potrivite
- construcţia logică a textului;
- un element important în judecarea valorii de informaţie este numărul
de cititori care vor fi interesaţi de un anumit subiect;
- cu cât efectul informaţiei este mai îndelungat, cu atât receptarea
mesajului este mai bună.

21
 CAPITOLUL II. MASS-MEDIA ŞI VIAŢA POLITICĂ

2.1. Mass-media şi realizarea intereselor politice naţionale şi de

grup

Cetăţeanul, dincolo de limitele vieţii private (relaţii familiare,

satisfacerea necesităţilor fiziologice şi intelectuale, asigurarea unui statut
social) se implică, cu sau fără voia sa într-un sistem complex de relaţii
publice, de relaţii cu diferite grupuri, cu societatea în ansamblu, cu statul şi
autorităţile sale.
Încă Aristotel, referindu-se la esenţa umană, la ceea ce-l face diferit de
celelalte existenţe din această lume, arăta că ceea ce este specific omului este
faptul că trăieşte împreună cu ceilalţi, că este o fiinţare/existenţă socială, un
zoon politikon. În epoca modernă, David Hume remarca şi el că acţiunile
oamenilor sunt strâns legate de interesele generale ale societăţii şi omenirii.
O societate, un stat nu poate exista şi funcţiona dacă lipseşte un
numitor comun al intereselor cetăţenilor, o interdependenţă a intereselor
individului, grupurilor şi a societăţii în ansamblu. Raportul dintre singular,
particular şi general se constituie într-un domeniu de studiu al ştiinţelor
sociale.
Paradigma democratică postulează un concept al interesului general,
conform căruia interesele particulare nu sunt contrare într-o societate, ci
complementare şi constitutive, înţelegându-se prin aceasta că interesele

22
particulare contribuie în mod potenţial la constituirea interesului general1. J.
Habermas arată că politica este mediul în care se solidarizează interesele
particulare ale cetăţenilor unei comunităţi, care în mod apriori descoperă
recunoaşterea reciprocă a drepturilor şi intereselor fiecăruia dintre ei.
Procesul democratic are misiunea de a „programa” statutul potrivit
intereselor societăţii, astfel statul se constituie apărător şi reprezentant al
intereselor generale ale unei societăţi.
Începând cu secolul XVIII interesele social-politice s-au coagulat în
conţinut şi paradigmă în interesele naţionale. Aceste interese au fost asociate
cu calificative precum securitatea naţională, interese supreme, interese vitale
etc.
În secolul XX, interesele naţionale au obţinut echivalentul de putere,
fiind vectorul politicilor de stat, care nu s-au rezumat doar la apărarea
securităţii proprii, ci la justificarea agresiunii militare împotriva altor state.
Istoria ultimului secol este marcată de manifestarea „intereselor naţionale”.
Acest model al intereselor vitale, vizând apărarea valorilor unei
societăţi, a căpătat noi dimensiuni vizând, la începutul acestui secol şi
mileniu, apărarea democraţiei şi contracararea terorismului, amplificat la
nivel global. De multe ori aceste obiective servesc, într-o măsură mai mare
sau mai mică pentru camuflarea adevăratelor interese de putere a unor state.
Mass-media s-a angajat, încă de la început în susţinerea acestor
interese, promovând imagini favorizante puterii.
În baza studierii materialelor din presa occidentală din perioada
războiului din fosta Iugoslavie (CNN, Reuters, BBC, Washington Post, New
York Times, The Gardian etc.), M. Palmer ajunge la concluzia că jurnaliştii
prin transmisiunile în direct sau prin comentariile proprii, interviurile cu
1
Fisichella, D., Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Iaşi, 2000, p. 293.

23
militari şi diplomaţi au operat „incizii în realitatea, prezentând-o, eventual,
hiperpericuloasă pentru democraţia occidentală”2, în fapt, acest lucru se
realiza atunci când evenimentele se derulau „în afara” scenariului elaborat în
cancelariile occidentale. Presa franceză justifica bombardamentele NATO în
Kosovo drept intervenţie pentru „o rezolvare echitabilă a violării drepturilor
omului şi genocidului”.
Interesele politice se manifestă prin satisfacerea necesităţilor de
repartiţie a bunurilor, se coagulează în interese de grup (partide, comunităţi,
uniuni, asociaţii etc.) din interesele individuale, particulare.
Interesele individuale, la nivelul societăţii, nu pot fi realizate decât
canalizându-le la interese de grup, care intră într-o stare permanentă de
confruntare, de competiţie cu celelalte interese de grup prezente în societate.
În această confruntare fiecare grup îşi alege modalităţile sale de
comportament.
Societatea democratică se caracterizează prin posibilitatea apariţiei şi
dezvoltării pe bază de concurenţă, a unor multiple obiective, idealuri,
proiecte, concepţii de dezvoltare a societăţii, democraţia fiind cea care
protejează manifestarea liberă a intereselor şi oportunitatea rezolvării
acestora3.
Interesele de grup nu se pot constituie în afara mass media. Câmpul
mediatic fiind cel care permite schimbarea, competiţia de idei, idealuri,
nevoi, preocupări, intenţii şi obiective ale indivizilor.
Materialele din presă şi televiziunea americană din anii ’70 ai
secolului trecut, faţă de războiul din Vietnam, au condus la declanşarea unei

2
Palmer, M. Propos croises dans l’urgence; journalistes, diplomates et autre conteurs et acteurs
occidenteaux dans l’ex Youfoslavie, în Les Cahier du Journalisme de Lille, Decembre, 2000, nr. 8 pag. 131.
www.netpoint.com
3
Dahl, R., Despre democraţie, Editura Institutului European, Iaşi, 2003, pag. 54.

24
mişcări pacifiste; mass media contribuins, astfel, la agregarea intereselor
participanţilor la mişcările pacifiste din ţară, la instituţionalizarea lor, şi în
ultimă instanţă la retragerea trupelor americane din Vietnam.
Politologii care au examinat procesul prin care din punctul de vedere al unei
persoane agregat cu interesele altora se poate naşte o strategie, o modalitate
reuşită de a maximiza avantajele politice prin combinarea cu alte forţe şi
atingerea, în acest fel, a unor obiective convenite în comun, s-au aplecat
asupra acestui proces sub raport sistematic şi funcţionalist. Din punctul de
vedere al celui dintâi, agregarea intereselor este un mijloc de a edifica un
consens în sprijinirea unor alternative de politică publică specifică,
îngustând evantaiul de imperative ce trebuie convenite în output-uri de
sistem. În abordarea funcţionalistă, agregarea de interese este tratată ca fiind
una din funcţiile input de bază în cadrul unui sistem politic4.
Mass-media se raportează diferit la aceste interese de grup. Atitudinile
lor pot conduce la o dihotomie de felul bun – rău, patriot – duşman al
poporului. Această atitudine este specifică mai ales presei din regimurile
totalitate, dar şi în cele aflate în tranziţie – a se vedea, în acest sens
atitudinea unor publicaţii din România în anii imediat următori revoluţiei din
1989, cât unele grupuri de interese erau catalogate ca inamici ai sistemului
democratic ce se construia în ţara noastră. În această ecuaţie intrând şi
interesele mass-media pentru a-şi menţine imaginea şi a nu-ţi reduce
numărul de consumatori, astfel este menţinut spiritul de luptă de interese ale
grupurilor politice şi societate.
Într-o societate democratică, atitudinea mass-media se bazează pe
posibilitatea existenţei unui dezacord şi a unei opoziţii în raport cu
deţinătorii puterii, fără ca opozanţii să fie consideraţi în mod obligatoriu
4
Plato, J., Riggs, H., Dicţionar de analiză politică, Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993, pag. 8.

25
inamici. Astfel, dihotomia amic – inamic îi este preferată dihotomia amic –
adversar, în care cel de-al doilea îl vizează pe cel care îşi exprimă
dezacordul faţă de sistem. D. Fisichella, analizând terminologia folosită în
Roma Antică arată că inamicus era cel faţă de care se purta ură şi ranchiună
personală, era considerat străin şi hostis, duşman public5.
Într-o societate democratică, rolul mass media este cel de a stabili un
echilibru al intereselor de grup, oferind câmpul pentru desfăşurarea
discursurilor poziţionale ale acestora pentru evidenţierea interesului politic
general şi nu promovarea intereselor înguste, egoiste, inconsistenţe sub
aspect valoric social-politic.
În epoca modernă, în care asistăm la o „inflaţie” informaţională prin
apariţia în câmpul mediatic a unei cantităţi enorme de informaţie, unui
individ sau grupuri de oameni, având anumite interese, se orientează spre o
categorie media, alte grupuri recurg la alte surse de informare.
Complexitatea societăţii moderne face ca individul să aparţină mai
multor grupuri, acoperind şi exercitând mai multe roluri. D. Fisichella arată
în acest sens că individul „este alegător în rolul său de cetăţean, are rol în
familie, aparţine unei comunităţi teritoriale, are un rol de credincios (ori,
invers, ţine de categoria ateiştilor), este angajat la serviciu, poate lucra în
industrie, în sfera serviciilor, în agricultură, poate desfăşura o muncă
autonomă ori subordonată, cu funcţii diriguitoare ori executive, poate fi
înscris într-un partid, poate fi membru de sindicat, poate să ia parte la
activităţile diverselor asociaţii culturale, sportive, recreative, să participe la
acţiunile uniunilor profesionale etc.6

5
Fisichella, D., op. cit., pag. 45.
6
Fisichella, D., op. cit., pag. 298.

26
 În cadrul relaţiilor şi rolurilor pe care un individ le parcurge în viaţa sa
cotidiană un rol, din ce în ce mai important, îl joacă mass-media. Astfel,
raportul mass-media – individ, mass-media – spaţiu public are trăsături
distinctive, diferite de alte relaţii pe care individul le angajează în societate.
Acest raport se corelează cu tipul de societate. În regimurile totalitate mass-
media difuzează un singur mesaj pentru întreaga societate. În condiţiile unei
societăţi democratice, bazată pe pluralism nu mai suntem în situaţia unui
singur mesaj, ci a unei multitudini de discursuri. Presa, în acest context,
trebuie să ţină seama de această realitate şi să ofere publicului mesajele
dorite, individualizate. În această situaţie, mass-media caută aşa numitele
populaţii utile sau populaţii ţintă7. Consumatorul de mesaj media este şi el
atras de „marfa” care-l interesează. Interesele politice (economice, sociale,
culturale, educativ – formative) ale indivizilor nu îşi găsesc o proiectare
rectilinie, uniformizată în câmpul media.
Mesaje media îşi găsesc aderenţă la masă atunci când ele furnizează
conţinuturi, fapte motive. Mesajele trezesc interes doar atunci când
evenimentele, fenomenele, faptele transmise sunt „dramatizate”, adică sunt
transformate într-un subiect interesant.
Publicul are nevoie de senzaţional, de senzaţii – susţin o seamă de
autori, dar mai ales jurnaliştii. Ceea ce face ca în goana după public, mass-
media să „producă” evenimente senzaţionale, care în fond este o denaturare
a imaginii realităţii – celebru în acest caz este cel al tabloidului românesc
„Evenimentul Zilei”, care în goana după senzaţional şi-a deschis una din
ediţii cu un titlu ce anunţa naşterea unor pui vii de către o găină!!! – fapt ce a
rămas ca un element de referinţă a ceea ce înseamnă goana după senzaţional.

7
Schwartz, Gh., op. cit., pag. 98.

27
 Acest fapt nu se întâmplă doar în presa românească, un producător
occidental de televiziune a declarat că piaţa îl forţează să caute şi să difuzeze
senzaţii josnice: ce rost – spunea el – are să arăt un preot, care îi îndrumă pe
oameni – acest fapt este banal; dar dacă arăt cum un preot a violat o fetiţă,
ori mai bine un băieţel sau o bătrânică, aceasta trezeşte interese, iar eu caut
în lumea întreagă asemenea senzaţii.
Pornind de la aceste realităţi apare ca necesară crearea unor reguli de
joc ale pieţei mediatice şi chiar a unui cadrul legislativ în acest sens. Pornind
de la teza lui J. Ellul enunţată în Les propagandes că radioul, televiziunea şi
publicitatea pot fi puse în serviciul unei forme de „viol psihic” asupra
indivizilor G. Lochard şi H. Boyer consideră că este necesar existenţa unui
„contract de comunicare”, care vizează mai multe zone specifice date de
ţintele comunicării. Astfel avem:
- contractul de informare – este cel care precizează toate mesajele
mediatice ce-şi propun să asigure cunoaşterea şi explicarea lumii
evenimentelor. Acest contract combină ţinta informativă cu cea de seducţie a
publicului. Preponderent în presa scrisă acest contract este la fel de structurat
şi în mediile audiovizuale, el poate fi chiar exclusiv cum este în cazul
canalelor şi staţiilor de radio şi televiziune consacrate exclusiv informaţiei
(CNN, EuroNews, France Info etc.);
- contractul de comunicare publicitară – acesta este animat de o ţintă
factitivă (declanşarea actului de cumpărare), ce se sprijină pe resorturile
ţintei de seducţie şi ale ţintei persuasive împrumutând uneori scopuri
strategice proprii ţintei informative;
contractul de divertisment – manifest de presa scrisă prin folietoane, jocuri şi
cuvinte încrucişate, ele capătă o importanţă considerabilă în televiziune, care

28
şi-au însuşit o paletă foarte diversificată de genuri ludice, ficţionale sau
pendularea între universurile factuale şi cele ficţionale8.
Într-o zonă oarecare opusă se află susţinătorii impactului marginal al
mass media asupra publicului, care susţin că mass media, ca emiţător al
mesajului nu influenţează subiectul, publicul rămânând pasiv. Acestui punct
de vedere i se opune autorul american J. Lull, care în cartea sa Mass media,
comunicare, cultură. O abordare globală introduce teoria uzurilor şi
gratificărilor arătând că: oamenii folosesc activ mijloacele de informare în
masă pentru a gratifica anumite necesităţi omeneşti particulare. În locul
întrebării: ce le fac mass media oamenilor, adepţii acestei teorii – a teoriei
efectelor marginale (a.n.) – construiesc de fapt o altă întrebare: ce fac
oamenii cu mass media?”9.
Cititul presei, ascultarea radioului sau urmărirea televizorului poate
genera un anumit comportament în cotidian al individului. De exemplu, date
meteo îi sugerează cum să se îmbrace, informaţiile bursiere – ce acţiuni să
întreprindă în afaceri, recomandările de trafic – ce itinerar va alege etc.
De influenţa informaţiilor provenite prin mass-media nu este scutită
nici sfera preocupărilor politice ale individului. Alegerile sau constituirea
unor obiective politice, luarea unei decizii politice este aproape, astăzi, de
neimaginat în afara impactului mass-media.
Procesul de influenţare a presei asupra conştiinţei sociale se realizează
prin interacţiunea dintre mass-media şi public, interacţiune care influenţează
modul de a gândi al individului, precum şi procesul de naştere şi de
determinare a necesităţilor, nevoilor şi intereselor individului. Odată format,
acest sistem de interese, inclusiv politice, încep să influenţeze, la rândul lor,

8
Lochard G., Boyer, H., Comunicarea mediatică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, pag. 15-16.
9
Lull, J., Mass media, comunicare, cultură. O abordare globală, Oradea, 1999, pag. 100.

29
modul de alegere a surselor mediatice din care persoana se va informa în
continuare, pentru a-şi satisface necesităţile şi interesele. Determinarea
mass-media ca sursă de informare duce la stabilirea unor relaţii de
dependenţă ale individului de politica editorială, de ideologia şi conţinutul
canalului mediatic preferat10.
Indivizii folosesc, de asemenea, mass-media în relaţiile lor cu
instituţiile publice, cu autorităţile statului şi conducerea politică. Apelând la
mass-media pentru soluţionarea unor situaţii litigioase, personale sau de
grup, indivizii constată faptul că, mass-media în virtutea funcţiilor lor va
propulsa rezolvarea acestor probleme. Interesul presei în realizarea unor
asemenea acţiuni este mare, deoarece mediatizând asemenea cazuri şi
soluţionând probleme (chiar dacă numai scandalizează opinia publică) în
favoarea consumatorilor (cititori, ascultători, telespectatori) determină
menţinerea şi fortificarea publicului, extinderea acestuia.
În urma unor investigaţii realizate în SUA s-a arătat că 62% din
americani au ca principală sursă de informaţii şi noutăţi televiziunea, 56% -
ziarele, 13% - radioul şi doar 1% află noutăţile din comunicarea
interpersonală (suma depăşeşte 100 de procente, deoarece multe persoane au
numit mai multe surse).
Televiziunea, aşa cum reiese din acest studiu deţine poziţia
predominantă. Între orele 20 şi 21, zilnic peste 100 de milioane de americani
urmăresc programele TV; peste 90% din americani au aflat de asasinarea lui
Kennedy şi încercarea de asasinare a lui R. Regan din transmisiunile
televizate nu mai târziu de 60 de minute de la petrecerea evenimentului11.

10
Stoicu, A., Comunicare politică: Cum se vând idei şi oameni, Editura Fundaţia culturală Libra, Bucureşti,
2000, pag. 51-52.
11
Keane, J. Mass media şi democraţia, Editura Insitutul European, Iaşi 2000, pag. 57.

30
 Interesul faţă de politică, într-o formă accentuată, nu este propriu
decât unui număr redus de indivizi, mai ales în perioadele de stabilitate. O
explozie a activismului politic a avut loc în ţările comuniste, în primii ani de
după revoluţii. Actorii politici (noi şi vechi) mânaţi de dorinţa de a se face
cunoscuţi publicului, pentru al cuceri şi a ajunge la putere, reprezentau o
prezenţă masivă în presa scrisă şi audiovizuală. Acest fapt a condus însă la
un fenomen de suprasaturare şi de respingere, lucru manifestat mai ales în
prezenţa slabă la vot a cetăţenilor – un exemplu în acest sens sunt alegerile
din municipiul Bucureşti din martie 2005, când participarea la vot a fost în
jurul a 25% din cei cu drept de vot.
Aşadar, mass-media poate contribui la activizarea actorilor politici,
pot provoca acţiunile lor, dar, totodată, prin excesiva prezentare a actorilor
politici, este în stare să „atrofieze” interesul politic, să stimuleze sentimente
de antipatie politică, determinând un absenteism mai mult sau mai puţin
pronunţat.
La nivelul interesului public mass-media conduce la conturarea, aşa
cum arată Gh. Schwartz, democraţiei, libertăţii de exprimare şi a
pluriformităţii12. Astfel, mass-media influenţează sau potenţează o serie de
aspecte ale spaţiului public.
1. Mass-media participă la construirea democraţiei. Procesul
democratic nu poate evolua şi nu se poate consolida în afara existenţei unei
prese libere, la fel cum nici mass-media nu are alt mediu de dezvoltare decât
în cadrul democraţiei şi instituţiile sale. Mass-media are rolul de a promova
nu numai valorile, tendinţele, aspiraţiile, interesele unei anumite elite
politice, deoarece dacă s-ar concentra numai în jurul intereselor particulare

12
Schwartz, Gh., Politica şi presa. Reprezintă mass media a patra putere în stat?, Editura Institutul
european Iaşi, 2001, pag. 65.

31
ale actorilor politici (persoane sau grupuri) jocul politic ar deveni periculos,
el fiind indiferent faţă de interesul general.
2. Mass-media are posibilitatea de a asigura cadrul dezbaterilor
publice. Caracterul unidirecţional al mass-media, când emiţătorul transmite
un mesaj receptorului, iar receptorul este pasiv în consumul informaţiei
poate fi depăşit de media însele, prin apelul la dezbateri (talk-show-uri).
Acestea apar ca scene în care participanţii încearcă să ajungă la un anumit
punct de vedere, la o înţelegere şi o conturare a interesului comun. În cadrul
acestor dezbateri se obţin anumite compromisuri, se evaluează şi se
echilibrează concesiile fiecărui actor, se încearcă stabilirea unei anumite
parităţi de interese ale grupurilor şi indivizilor implicaţi în dezbateri.
3. Mass-media valorifică potenţialul publicului, a conştiinţei sociale, a
comportamentului indivizilor şi grupurilor în relaţiile politice. Presa creează
anumite modele de comportament, care pot avea un impact pozitiv sau
negativ asupra dezvoltării unor aspecte ale vieţii social-politice.
4. Mass-media formulează şi direcţionează, structurează şi evaluează
interesele sociale, politice, economice ale indivizilor. Presa sporeşte valoarea
unei idei, concepţii, a unor interese sau sistem de interese după cum poate
devaloriza altele. Mass-media apelează la interesele publicului iar pentru a
reliefa anumite interese politice ale puterii sau a denigra activităţile
oponentului politic, mai ales în campaniile electorale.
5. Mass-media constituie un element esenţial al societăţii civile,
demonstrând capacitatea de a provoca sau evita conflictele. R. Dahl, în
lucrarea sa Despre democraţie arată care sunt condiţiile necesare pentru
realizarea consensului social-politic: (1) talentul conciliator al actorilor
politici; (2) toleranţa sporită pentru compromis; (3) lideri, validaţi cu
încrederea participanţilor la negocieri şi capabili de a aduna în jurul

32
soluţiilor partizani ai acestora; (4) consensul cu privire la valorile şi
obiectivele fundamentale; (5) gradul de aderare la procedurile democratice
care să excludă mijloacele violente şi revoluţionare13.
Presa românească a început să acorde spaţii importante unor asemenea
emisiuni, posturile de televiziune TVR1, PRO TV, Prima TV au asemenea
emisiuni dezbateri. De exemplu, în prima jumătate a anului 2004,
preşedintele României, I. Iliescu a apărut de opt ori, abordând teme ce vizau
consensul naţional. Emisiunea Starea naţiunii de la postul naţional TVR 1
din iulie 2004, acesta a vorbit despre necesitatea revenirii la normalitate
după alegerile locale din 6 iunie 2004, renunţarea la confruntările şi bătăliile
electorale şi la transmiterea cât mai operativă a împuternicirilor noii
administraţii teritoriale.
6. Mass-media produce lideri. Presa stă, astăzi, la originea formării
pentru public a imaginii liderilor de opinie. Datorită potenţialului ei emotiv-
persuasiv, mai ales a televiziunii, actorul politic este „aşezat” în conştiinţa
telespectatorilor. Publiciştii promovaţi de televiziuni, asigură, de exemplu,
renumele ziarelor la care colaborează, un tiraj mai mare, un public mai larg.
Un exemplu este cazul lui Cristian Tudor Popescu, fost redactor şef al
cotidianului „Adevărul”, care în urma unui scandal declanşat cu acţionarii
acestuia a părăsit publicaţia, împreună cu alte nume „grele” (adică redactoi
de la publicaţia amintită, care erau adesea prezenţi în emisiuni televizate de
dezbatere, deci cunoscuţi de publicul larg) şi a înfiinţat o nouă publicaţie
„Gândul” care a pătruns foarte bine pe piaţă, în primele zile fiind aproape de
vânzările „Adevărului”14. Pentru a-şi asigura succesul, acesta s-a asociat cu
un alt nume de referinţă a publicisticii româneşti: Mircea Dinescu, care la

13
Dahl, R., Despre democraţie, Editura Institutului European, Iaşi, 2003, pag. 147.
14
Conform datelor furnizate de S.C. Damco S.R.L., societate de distribuţie a presei în Sălaj.

33
rândul său era şi este prezent în multe emisiuni dezbateri pe probleme socio-
politice. Asocierea celor doi şi noua întreprindere de presă a avut un succes
pe piaţa presei scrise din România, într-un moment în care există o saturaţie
a acesteia şi este foarte greu de găsit o nişă pentru a atrage noi cititori. Există
publicaţii româneşti, care în ciuda unor campanii agresive de marketing şi
publicitate nu au reuşit să-şi construiască un segment de piaţă asemănător
celui câştigat de cei doi, desigur alături de alţi jurnalişti de la Adevărul, care
sunt promovaţi de media ca lideri de opinie.
2.2. RAPORTUL POLITICĂ – PRESĂ
Cunoştinţele politice şi la un înalt nivel de informare politică ţin în
mare măsură de expunerea la procesul comunicaţional prin mass-media, dar
şi de receptarea comunicării şi publicităţii electorale. Participarea la
dezbaterile publice, lectura şi analizarea critică a informaţiilor primite
conduc la formarea şi cristalizarea unor opinii elaborate, bine structurate.
Mass-media joacă un rol esenţial în educaţia democratică a cetăţenilor; ea
prescrie şi indică regulile politice, structurează şi mediază înţelegerea
proceselor decizionale şi coordonează mişcările atacanţilor pe scena politică.
Mass-media are un rol marcat şi pentru educarea în spiritul democraţiei.
Cultivarea valorilor democratice, preeminenţa drepturilor individuale şi
accesibilitatea informaţiilor ajută corpul social să funcţioneze mai bine.
Preşedintele american Teeodore Roosevelt i-a catalogat pe jurnaliştii
care investigau corupţia şi marile afaceri oneroase, drept „debarasatori” şi
„curăţători de gunoaie”, activând în favoarea unei vieţi publice curate. Cu
timpul, acest rol s-a transformat într-un spectacol de scandaluri şi murdării
expuse, când, de fapt, supravegherea înseamnă selectare, predispoziţie
pentru unele aspecte şi transformarea lor în evenimente de anvergură.

34
 Un alt rol convenţional al jurnaliştilor este acela de „gardieni”, „câini
de pază” ai democraţiei. În sens clasic, democraţia presupunea o participare
directă a cetăţenilor la procesul comunicării politice şi publice. Privit în sens
democratic, procesul comunicării politice, deşi păstrează o puternică
dimensiune ierarhică, are o natură strict informativă şi nu una directivă – aşa
cum se întâmplă în societăţile autoritar comuniste, astfel spus, în
democraţiile populare. Cetăţeanul are posibilitatea şi libertatea de a ignora
sau de a accepta actul comunicării pozitive. Însă, în democraţiile
contemporane, definite după modelul lui Dahl ca „democraţii poliarhice”,
situaţia devine mult mai complexă, iar dimensiunea şi diversitatea sistemică
face aproape imposibilă comunicarea la nivel personal, cu apel individual.
Puterea este cea care reglementează activitatea presei. Există patru
tipuri de control asupra presei: legal, normativ, structural şi economic.
Din punct de vedere legal, jurnaliştii sunt inevitabil conduşi în munca lor de
deciziile politicului15. Ca exprsie specifică a autotarismului, totalitarismul de
tip comunist păstrează o comunicare ierarhică omogenă şi unidirecţională,
de sus până jos, menită să inducă structuri mentale şi comportamente
predeterminate.
Expresii ca „presa este a patra putere” sau „jurnaliştii sunt o putere”
sună foarte plăcut pentru cei care lucrează într-o instituţie mass-media. Ele
dau senzaţia unei legitimităţi superioare, a unui mandat social sau politic, în
măsură să justifice şi să scuze orice acţiune a presei. Din această perspectivă,
misiunea ultimă şi raţiunea esenţială de a fi a presei constau în a se opune
celorlalte puteri ale statului.
Numeroşi analişti arată că, în prezent, pe lângă formele clasice de
limitare şi influenţare a presei, apar forme noi de realizare a intefeţei între
15
Doru Pop, Mass-media şi politica, pag. 14.

35
politic şi mass-media, care, fără a fi restrictive, pot influenţa, totuşi,
activitatea jurnaliştilor: este vorba de marketing politic şi de relaţii politice.
Acestea nu vizează restrângerea accesului presei la informare sau
manipularea jurnaliştilor, ele au ca scop constituirea anumitor evenimente
publice sau plasarea unor mesaje în produsele mass-media, în colaborare cu
jurnaliştii. Profesioniştii presei afirmă că, datorită acţiunii acestor
producători şi distribuitori de informaţie ei pierd controlul asupra fabricării
şi difuzării ştirilor de interes public, devenind doar un suport şi un
intermediar între clasa politică şi audienţă.
Susţinătorii presei libere ca apărătoare a intereselor cetăţenilor, neagă
orice rol instituţional al acesteia la nivel instituţional. Mass-media este
imaginată ca o structură obiectivă pusă în interesul publicului. Jurnaliştii
sunt gardieni ai democraţiei, controlând celelalte puteri ale statului.
Dar, în cele din urmă, rolul fundamental al mass-media în societăţile
cu democraţii liberale este acela de a produce şi oferi publicului informaţii şi
divertisment, publicul urmând să decidă ce consideră demn de a fi urmărit şi
rememorat.
Jurnaliştii sunt mult mai dependenţi de sursele oficiale de informare
decât se pare în prima instanţă şi deci sunt mai vulnerabili la o manipulare
indirectă. În cazul în care o instituţie publică, un politician sau un partid
politic refuză transmiterea informaţiilor necesare realizării procesului de
informare a publicului, jurnaliştii sunt nevoiţi să recurgă la diferite favoruri
pentru a întreţine relaţii cât mai cordiale cu aceste instituţii pentru a le
determina cooperarea.
Într-un mediu sărac în surse de informare şi în care comunicarea
instituţională este centralizată şi puternic ierarhizată, libera informare,
obiectivitatea mesajelor rămân simple mituri. Când însă piaţa informaţiilor

36
este larg deschisă, instituţiile publice exersează şi aplică practicile, dar şi
criteriile societăţii deschise, situaţia se inversează. Presa, din Cenuşărească,
devine extrem de curtată, oferind favoruri doar câtorva privilegiaţi. Ideală
pentru o presă liberă este existenţa a diverse surse de informare, jurnaliştilor
rămânându-le puterea de a decide asupra modului de reprezentare a acestor
informaţii.
Cercetările din ultimii ani au arătat că mass-media oferă în principal
modele comportamentale. Creând imagini publice mijloacele de informare în
masă prezintă atitudinile acceptabile şi condamnă acele perspective şi
comportamente care sunt în afara „acceptabilităţii”. Practic, presa ajunge să
spună ce e voie şi ce nu e voie, ce e bine şi ce nu e bine într-o societate
anume. De multe ori, informaţiile şi mesajele politice sunt ascunse în
subiectele aparent apolitice, orientate spre divertisment sau comunicare
publică.
Prin judecăţile de valoare pe care le emite prin interpretarea faptelor şi
punerea lor în anumite contexte, prin diseminarea ştirilor cu valoare negativă
într-o anumită direcţie ideologică, mass-media induce stereotipii electorale şi
prejudecăţi electorale greu de depăşit prin alte mijloace informaţionale în
acele societăţi în care standardele mass-media modelează existenţa publică a
membrilor respectivelor societăţi, publicul nici nu poate decât să urmeze
linia trasată de mijloacele de informare16.

2. 3. IMPACTUL MASS-MEDIA ASUPRA VIEŢII POLITICE

Teoria care critică principiul „celei de-a patra” puteri şi propune o
interpretare integratoare a mijloacele de informare vede în mass-media doar

16
John Keane, Mass-media şi democraţia, pag. 57.

37
un subsistem social, printre multe altele, care nu face altceva decât să
reflecte dimensiunile şi proprietăţile ansamblului social.
Mass-media „reflectă” structura organizaţională existentă şi exprimă
tensiunile ori relaţiile dintre centrele de putere nu are identitate proprie.
Mijloacele de informare sunt funcţii mimetice ale comunităţii, reprezentând
nivelul de dezvoltare al acestora şi constituind expresii vizibile ale
eficacităţii comunicaţionale.
Unul dintre fenomenele asociate cu deteriorarea credibilităţii publice a
partidelor politice este, în ultimii ani, scăderea loialităţii electorale.
Instabilitatea politică şi ideologia membrilor societăţii, ca de altfel şi
scăderea nivelului participativităţii politice, a activismului instituţional sunt
considerate a fi consecinţele mediatizării emoţionale a existenţei publice.
Mai mult, având un puternic grad de simplificare, televiziunea în cele din
urmă conduce la ştergerea graniţelor dintre ideologiile dreptei şi ale stângii,
creând un monstruos amalgam politic.
Intruziunea mass-media în politică este o teorie a anilor 90 care se
referă mai ales la analizarea influenţei prin televiziune. Realitatea prezentată
de acest mediu, se spune, este lipsită de orice legătură cu existenţa reală,
fiind desfigurată şi inconsistentă.
Deoarece majoritatea mesajelor ajung la public prin intermediul
presei, oamenii politici au fost obligaţi să înveţe şi să aplice legile specifice
comunicării jurnalistice.
Aceasta a însemnat: scurtarea şi simplificarea frazei; marii lideri politici ai
secolului al XIX-lea au fost oratori remarcabili. Discursurile lor erau
construite pe baza regulilor subtile ale retoricii, făceau apel la o erudiţie
istorică şi filosofică aparte şi se adresau unui public elevat (parlamentari,
membri ai partidelor, intelectuali).

38
 Omul politic modern trebuie să lucreze pe două registre: acela al
discursului parlamentar şi acela al discursului mediatic. Combinarea celor
două registre duce la un discurs format dintr-o succesiune de blocuri şi
sentinţe; apropierea jargonului politic de limbajul popular; dezvoltarea
audiovizualului obligă oamenii politici să fie în contact direct cu electoratul
şi să fac apel la tehnicile de adresare verbală.
Devenind apropiat, colocvial, limbajul politic se dezideologizează,
capătă rezonanţe afective, se transfrmă într-un dialog amical, fără asperităţi,
fără excese; eliminarea elementelor abstracte în favoarea celor concrete,
afective. Discursul politic mediatic are ca scop seducerea, convingerea unor
mase de oameni, diferiţi şi neomogeni în plan cultural. Cel mai mic numitor
comun este emoţia, sentimentul. De aceea, oamenii politici evită
argumentaţia abstractă şi preferă figurile de stil simple, centrate pe
emotivitate, ceea ce poate fi uşor imaginat şi reprezentat. Ceea ce contează
acum, nu este „ideea”, ci „impresia” pe care omul politic o lasă în amintirea
publicului.
Deoarece primeşte cea mai mare parte a informaţiilor referitoare la
viaţa politică din presă, publicul gândeşte, interpretează politicul aşa cum îi
pare, cum el este reprezentat în discursul jurnaliştilor. Din această cauză,
oamenii politici nu iau nici o decizie fără a calcula, mai întâi, ce reacţie va
avea prea, în ce mod va fi prezentat actul sau declaraţia respectivă în mass-
media.
După unii specialişti, chiar criteriile de acces la viaţa publică sunt
fixate de presă: persoana care nu este „mediatică”, care nu are calităţile
specifice succesului (în special la televziune) este îndreptată, marginalizată.
În plus, oamenii politici care, fie prin campanii electorale, fie prin noroc, fie
prin relaţii personale, acaparează câmpul mass-media, ajung să fie percepuţi

39
de public ca „lideri”, ca modele ale vieţii politice, deşi în partidul lor, în
Guvern, administraţie ori Parlament, rolul şi puterea pe care o deţin pot fi
mult mai puţin importante.
Nevoia de a fi vizibil şi de a avea o anumită „carismă” este specifică
şi normală în perioadele de vârf ale vieţii politice, în perioadele în care este
căutată adeziunea maselor – adică în perioadele electorale. Sub presiunea
camerelor de luat vederi, sub presiunea sentimentului că orice act politic este
„supravegheat” şi reprezentat” de către presă, se crează un comportament
specific, o febrilitate aparte ca şi cum omul politic ar fi într-o campanie
electorală permanentă.
Modelul tradiţional care face ca perioadele de comunicare intensă (din
campanie electorală) să fie urmate de perioade de acalmie (viaţa politică
parlamentară şi guvernamentală uzuală), caracterizate printr-o reducere a
activităţii de comunicare efervescentă, în care presa fixează un anume
calendar şi un anume ritm al actelor de comunicare, în funcţie de interesele
ei proprii.
Astfel, fiecare moment politic devine un moment „mediatic”, cu
apariţii publice stabilite de solicitările jurnaliştilor: declaraţii la ieşirea din
Parlament, interviuri pe culoarele Guvernului, invitaţii pentru o intervenţie
în junralele de actualitate, participări la talk-show-uri etc. Această supra-
mediatizare a unor actori politici duce la crearea unei noi surse de prestigiu,
bazată nu pe numărul de voturi sau pe susţinerea politică, ci pur şi simplu pe
fenomenul televizual şi rata audienţei; astfel spus, legitimitatea electorală
este înlocuită cu o legitimare „catodică”.
În latura sa pozitivă, supra-mediatizarea vieţii politice obligă actorii
politici să se afle mereu în dialog cu publicul, să explice sau să justifice
actele lor, să se simtă constant „sub controlul” celor care le-au dat voturile.

40
 În latura sa negativă, ea conduce la exagerarea dimensiunilor
persuasive ale actului de comunicare politică, la promovarea unor lideri,
uneori doar „mediatici”, la eludarea unor probleme spinoase prin artificii de
retorică şi de punere în scenă, la spectualizarea participării la viaţa politică –
adică, implicit, la depolitizarea publicului.
Multitudinea şi diversitatea intereselor oamenilor, grupurilor,
asociaţiilor, actorilor politici este un fapt real. D. Bougnoux arată că între
lumea interioară străbătută de pulsiuni dezorientante şi dorinţe, şi lumea
exterioară plină de agitaţie se află o zonă-tampon „ţesută din medieri tehnice
şi semne” şi ea este locul „în care individul îşi găseşte locul, identitatea şi
sensul care îi sunt proprii”17. Altfel spus, pe această zonă se află mass media
care este în acelaşi timp „martori a tot ceea ce se întâmplă” şi „actorii
acestor povestiri”18.
În această poziţie mass-media apare ca un mediator cu rol de
echilibrare a intereselor individuale, particulare, de grup dar şi de arbitru în
arena confruntărilor dintre diversele interese ale indivizilor, grupuri angajate
în conservarea şi (re)producerea puterii politice.
Mass-media aflându-se în mijlocul relaţiilor sau mai existat a luptei
pentru putere, face ca mass-media să fie supravegheată de actorii politici, aşa
cum ea supraveghează activitatea acestora, între cei doi creându-se o relaţie
de interdependenţă.
Semnificaţia profundă a unei societăţi democratice rezidă în faptul că
cetăţenii care legitimează odată la câţiva ani actul puterii, devin mai apoi
consumatori ai ei, îşi dau cu părerea asupra calităţii guvernării şi caută să
cunoască interesele activităţilor ei publice. O asemenea manifestare poate

17
Bougnoux, P., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 98.
18
Coman, M., Mass media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 69.

41
avea loc numai în condiţiile existenţei libertăţii de exprimare, care, este
asigurată de mass-media. În regimurile totalitare, acest fapt este suspendat,
deoarece temeiul puterii totalitare se sprijină pe axioma ce trebuie să ştie
poporul şi ce nu trebuie să ştie poporul.
Libertatea presei presupune pe de-o parte asigurarea unei sfere de
comunicare între cetăţeni şi putere, a unei zone de confruntări între
concepţii, tendinţe, teorii, nevoi de necesităţi, iar pe de altă parte ca putere
mediatică crearea acelei forţe de presiune a societăţii care permite garantarea
unui control eficient şi permanent din partea publicului asupra puterii.
J. Keane arată că viziunile simpliste despre libertatea presei trebuie
abandonate în favoarea unor noţiuni mai complexe şi diferenţiate despre
libertatea de comunicare. Sporirea libertăţii de comunicare, remarcă autorul
cărţii Mass media şi democraţia, necesită creşterea numărului de variante,
iar aceasta înseamnă creşterea numărului de mijloace prin care diversele
grupuri de cetăţeni pot comunica oricând doresc şi recunoaşterea faptului că
în unele situaţii libertatea de expresie a unor cetăţeni intră în conflict cu cea
a altor cetăţeni19.
Tocqueville arăta, în lucrarea sa Democraţia în America că libertatea
de exprimare şi suveranitatea poporului sunt două lucruri corelative, în timp
ce votul universal şi cenzura, de exemplu, nu pot convieţui mai mult timp în
insituţiile politice ale unui popor. Autorul ajunge la o concluzie care îşi
păstrează valabilitatea şi astăzi: libertatea presei nu-şi face simţită puterea
doar asupra opiniilor publice, ci şi asupra tuturor opiniilor oamenilor, ea nu
modifică numai legile, ci şi moravurile20.

19
Keane, J., Mass media şi democraţia, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, pag. 49.
20
Tocqueville, A., Despre democraţie în America, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pag. 245.

42
 Examinând problema libertăţii presei D. Pop o vede ca o proiectare a
libertăţii sociale, mass media fiind un instrument al acestui proces21. Autorul
arată că încă J. Mill în a doua jumătate a secolului XIX, în tratatele sale
Despre libertate şi Libertatea presei aborda libertatea de exprimare a
ziariştilor prin similitudine cu cea de exprimare în general a tuturor
cetăţenilor. De aici rezultă, că orice limitate a dreptului de exprimare a
jurnaliştilor este, în acelaşi timp, un atac asupra libertăţii cetăţenilor. În
Primul Amendament al Constituţiei Statelor Unite (1971), adoptat la patru
ani după semnarea Constituţiei se prevede „Congresul nu va elabora nici o
lege care să stabilească o religie sau să interzică practicarea liberă a unei
religii, sau să reducă libertatea cuvântului sau a presei, sau dreptul poporului
la întrunire paşnică, sau de a adresa Guvernului cereri privind repararea
nedreptăţilor”.
Amendamentul protejează libertatea cetăţenilor la exprimare, iar a
jurnaliştilor şi a presei, în general, ca exponenţi ai opiniei, intereselor
cetăţenilor. În acest context, arată W. Lippmann, în lucrarea sa Public
Opinion, se pot trage câteva concluzii:
- puterea este lipsită de „dreptul istoric” de a deţine adevărul;
- puterea este privată de a face „secrete” din activităţile sale publice;
- „dezgolindu-se” în faţa publicului datorită manifestării libertăţii presei,
puterea nu poate aplica cenzura22.
Astfel, afirmarea intereselor de libertate a mass media înseamnă, pe
baza deschiderii puterii către public (un act nici benevol, nici dorit de către
elita guvernamentală) o satisfacere a intereselor comunităţii şi o limitare a
intereselor puterii.

21
Pop, D. Mass media şi democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 12-14.
22
Apud. Pop, D., op. cit., pag. 13.

43
Libertatea cuvântului, libertatea de exprimare presupune o responsabilitate a
emiţătorului. Hegel, referindu-se la libertate arată că, în forma sa abslută de
„a face ce vrei” trebuie înţeleasă în contextul unor acţiuni legale şi
legitime23, astfel libertatea presei poate exprima a vorbi şi a scrie ce vrei în
contextul unor acţiuni legale şi legitime ale mass media în favoarea
intereselor generale ale societăţii, în interesul publicului. Dar care sunt
interesele publicului? Ce aşteaptă publicul de la mass media?
Conform concepţiei libertariene mass media trebuie să ofere
publicului informaţii (operative, exacte, obiective, echidistante,
necomentate) şi divertisment. Concepţia responsabilităţii sociale prevede
însă că ştirile, divertismentul, programele care sunt oferite de mass media
publicului, trebuie să ţină seama de conştiinţa socială a publicului. Presa în
acest caz nu poate ocupa o poziţie expectativă, nu poate rămâne indiferentă
faţă de procesele social-politice din societate. Mass media trebuie să
intervină public atunci când apare o necesitate dictată de interesele
publicului, raportate la responsabilităţile autorităţilor, puterii legitimate faţă
de activităţile lor24.
Presa ca exponent al intereselor publicului, public care este înzestrat –
în societatea democratică cu puterea de a controla Puterea, fiind singurul
titular al suveranităţii -, îşi asumă funcţiile şi atribuţiile acestuia şi
supraveghează acţiunile instituţiilor publice, actorilor politici, puterii
legislative, executive şi celei judecătoreşti. Mass media profilează
problemele, care sunt considerate de cele trei puteri ca importante şi care
reies din propriile interese, şi le confruntă cu interesele comunităţii, cu
interesele de grup sau ale individului în societate.

23
Hegel, G.W., Principiile dreptului, Editura Academiei Române a RSR, 1969, pag. 362.
24
Pop, D., op. cit, pag. 190-196.

44
 Prin informarea corectă a cetăţenilor presa imprimă obiectivitate şi
autenticitate între putere şi cetăţeni, îi ajută pe alegători să se pronunţe faţă
de acţiune reprezentanţilor săi, îi stimulează pe aleşi (senatori, deputaţi,
consilieri locali, primari sau preşedinte) şi pe cei numiţi (funcţionari publici
în organele administrative şi executive de orice nivel) să fie receptivi la
satisfacerea intereselor cetăţenilor. Numai prin deschiderea puterii în faţa
publicului este stimulată responsabilitatea guvernanţilor vis-a-vis de
guvernanţi.
Această funcţie a puterii mediatice trebuie să presupună şi o
comportare critică faţă de cele ce se întâmplă în societate. Presa supune unei
expertize programele şi proiectele politice, le evaluează de pe poziţiile
folosului comun, al interesului public, informează actorii politici atunci când
cineva dintre ei încalcă regulile jocului. Astfel mass-media se constituie ce
cea de-a patra putere.

Televiziunea – creator de interese politice şi pseudorealităţi

Mediile electronice, mai ales televiziunea au condus la posibilitatea

difuzării în masă a discursurilor actorilor politici, a obiectivelor acţiunii
autorităţilor publice, dar şi de a „fabrica” aceste „obiective” prin puterea de
seducţie a imaginii.
Unii specialişti afirmă că A. Lincoln nu ar fi putut să devină niciodată
în epoca televiziunii preşedinte al SUA, deoarece în discursurile sale nu
arăta prea convingător, având o înfăţişare nu prea atractivă şi o voce
stridentă. De asemenea, este adesea adus argumentul disputei televizate
dintre Kennedy şi Nixon, care a condus la câştigarea alegerilor a celui dintâi,

45
mai ales datorită telegeniei sale şi mai puţin pentru ideile profesate (înainte
de televizarea disputei, conducător în sondaje era Nixon).
Televiziunea este, azi, practic omniprezentă, vine în casele oamenilor
cu opinii, proiecte, evenimente şi întâmplări, paradoxuri şi comentarii,
versiuni şi ipoteze nu pentru a fragmenta, ci pentru a-i uni pe cei din faţa
ecranului. În „satul global” (McLuhan) format de televiziune oamenii devin
cetăţeni ai aceleaşi lumi, participă – adevărat că din fotoliu – la dramele şi
bucuriile altor oameni aflaţi la mii sau zeci de mii de kilometri. Un exemplu
în acest sens este transmisiile în direct a atacurilor teroriste din 11
septembrie 2001, când o lume întreagă a participat la drama americanilor,
sau inundaţiile catastrofale din decembrie 2004 din Sud – Estul Asiei.
Referitor la impactul asupra telespectatorului a dramelor concludent
este faptul că teledonurile organizate de televiziunile (din nou!!!) din
România (TVR şi Realitatea TV) sau bucurat de succes în rândul românilor,
deşi cei pe care îi ajutau erau la mii de kilometri de ei şi nu îi lega nimic
decât suferinţa şi televiziunea!
B. Miege constată schimbările prin care trece individul inclus în câmpul
mediatic, respectiv modificări ale intereselor lui. El nu mai este doar
cetăţean şi persoană privată, el este în acelaşi timp subiect social (în calitate
de consumator de televiziune) şi persoană privată25.
Conştient de existenţa spaţiului deschis oferit de mass media, şi
televiziune în particular, care îşi asumă un rol politic, cel de mediere,
individul este ga să polemizeze, ca subiect social, în orice problemă – de
interes privat, de interes de grup sau general. Ei intră în aceste polemici cu o
anumită experienţă, anumite viziuni şi convingeri, criterii, principii şi valori,

25
Miege, B., Spaţiul public: perpetuat, lărgit şi fragmentat în Paillart Is. (coord.) Spaţiu public şi
comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag. 167.

46
dar în momentul în care este spus presiunii puternice a lumii televizate,
individul acceptă valorile şi principiile ce-i sunt oferite pe ecran.
Datorită efectului de „simimultaneitate despaţializată” mediile
electronice televizuale fac posibilă interacţiunea umană la distanţe mari,
mijlocii şi mici, ceea ce imprimă un comportament aparte al individului
telespectator26. Venind în faţa ecranului cu anumite concepţii, idei, valori,
interese, el, telespectatorul, în urma contactului virtual, îşi reevaluează,
modifică, substituie propriile interese, cu cele care îi par mai atractive, mai
motivante, mai la „modă”. Realitatea este dispersată – cea care o are el în
imagini, cea pe care o cunoaşte din experienţă şi cea a comunicării
televizuale.
În urma pseudorelaţiei pe care o angajează cu imaginea televizuală,
sistemul de valori ale telespectatorului, modul său de comportament politic,
social, etic şi deci şi mecanismul şi stadiile apariţiei, devenirii şi manifestării
interesului său politic se schimbă. Bazându-se pe noile valori politice,
obţinute în urma contractelor interpersonale cu subiecţii imaginii televizuale,
individul îşi revede sistemul de relaţii politice cu grupuri sau comunitate, îşi
redistribuie valoric priorităţile şi îşi deschid noi opţiuni în realizarea
interesului politic, de multe ori contrar celui pe care îl aveau până la
socializarea mediată televizual.
În comunicarea politică televizuală, arată R. Haineş, există trei
elemente complementare, prin care se proiectează realitatea:
- ritul;
- mitul;
- iconografia27.

26
Thomson, J.B., Media şi modernitatea. O teorie socială a mass media, Editura Antet, Bucureşti, pag. 30.
27
Haineş, R., Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Editura Polirom, Iaşi, pag. 2002, pag.57.

47
 Aceste scheme de percepţie a politicului stimulează modalitatea de
cunoaştere a acţiunilor politice, a relaţiilor politice, pe care televiziunea le
scoate în scenă. Prin capacităţile televiziunii, în faţa publicului apar ritualuri,
prin care cetăţeanul – telespectator se află în contact cu evenimentul.
Jurnalul televizat este unul dintre cele mai elocvente manifestări rituale
audiovizuale. Zi de zi, la aceeaşi oră, lăsând la o parte alte lucruri,
telespectatorii se adună în faţa televizorului pentru a participa, a fi
participanţi la evenimente cunoscute sau mai puţin cunoscute.
Mitul, apreciază R. Haineş, „exprimă evenimente, relaţii, conexiuni,
modele şi caractere, îmbinând realul cu imaginarul. Reprezentările mitice se
articulează în sisteme pentru a reflecta societatea, pentru a o explica”28.
Televiziunea creează şi (re)produce mituri, pe care publicul le apreciază:
mitul succesului, mitul eroului, mitul optimismului, speranţei, democraţiei,
concilierii etc.
M. Coman arată tangenţele dintre mit şi televiziune, dimensiunile
mitice ale imaginii televizuale. Şi televiziunile şi mitul „definesc şi întăresc
pentru societatea, care le generează şi le receptează, categoriile ei esenţiale:
structuri morale, estetice, cognitive, cele care prin apariţia lor, text după text,
program după program, îşi cer astfel legitimitatea. Şi televiziunea şi mitul
sunt elemente ale exerciţiului puterii...”29.
Exercitând acest dublu rol de reprezentare şi de producere a realităţii,
televiziunea creează nişte formule simple, pe înţelesul tuturor, nişte clişee,
stereotipuri. Acest lucru nu are loc numai în producţia de ficţiune (seriale,
documentare, spectacole) ci şi în programele informative. Televiziunea
creează modele, pe care consumatorii media încearcă să le imite, să şi le

28
Idem, pag. 74.
29
Coman, M., Mass media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică, Editura Politom, Iaşi, 2003, pag. 99.

48
apropie. Comportamentul publicului, preferinţele, valorile şi opţiunile –
politice, sociale ale indivizilor se ajustează la stereotipurile, simbolurile
create de imaginea televizată.
Filmele, dar şi ştirile duc la naşterea unor calificative generale, ce
afectează nu numai indivizi ci şi naţiuni. Americanii sunt cei mai înverşunaţi
luptători pentru libertate; englezii cei mai corecţi, nemţii cei mai punctuali,
francezii cei mai galanţi, românii sunt hoţi...
Publicul când îi este cerut să-şi exprime opinia privind un eveniment
sau altul, despre o latură sau alta a realităţii, într-o problemă politică sau
socială el va reproduce ceea ce i s-a impus pe ecrane.
Odată create, stereotipurile îşi găsesc manifestarea în acţiunile
publicitare. Or, apariţia interesului şi conştientizarea rolurilor politice,
devenirea şi manifestarea intereselor politice cât şi realizarea şi
instituţionalizarea acestora nu poate avea loc în afara actului publicitar.
Întregul proces de participare a mijloacelor de comunicare la actul
decizional este într-o strânsă legătură cu noţiunea de publicitate, cu
guvernarea prin publicitate”30.
Un recent sondaj de opinie31 (mai 2005) arăta că între instituţiile cele
mai implicate în lupta împotriva corupţiei sunt mass media (67% - din cei
chestionaţi) şi preşedinţia (53%), iar pe ultimul loc (într-un top 5) se află
justiţia, cea care tocmai acest atribut (26%). Poziţionarea mass media pe
primul loc este explicabilă prin faptul că majoritatea cazurilor sunt
mediatizate, multe dintre ele fiind aduse la cunoştinţa opiniei publice de
mass media, şi chiar la cunoştinţa organelor abilitate, care în urma sesizărilor
mass media declanşează procedurile judiciare. Interesant este însă
30
Pop, D., Mass media şi democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2001, pag. 18.
31
Sondaj Gallup România, realizat la cererea Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, difuzat de postul de
televiziune Antena 1, în data de 30 mai 2005

49
poziţionarea la locul doi a preşedinţiei. Dacă însă revenim la campania
pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 2004, mai ales cele pentru turul
II al alegerilor prezidenţiale, ne vine în imagine afişul electoral al actualului
preşedinte Traian Băsescu, care afişa sloganul „Nu pot ei fura, cât puteţi voi
vota”, dar şi afişele Alianţei D.A. cu ţepele – element mitologia al
justiţiarului, cu referire directă la mitul lui Vlad Ţepeş, care prin tragerea la
ţeapă a „curăţat” ţara de boierii corupţi.
Această imagine publicitară, precum şi discursurile mediatizate, dure
ale preşedintelui Traian Băsescu i-au creat imaginea de luptător împotriva
corupţiei, chiar dacă prin atribuţiile pe care le are instituţia prezidenţială nu
se numără şi cele de instaurare a justiţiei. La aceste consideraţii am mai
putea adăuga şi mitul preşedintelui autoritar, justiţiar moştenit din perioada
comunistă, a „preşedintelui tată”.
Televiziunea creează un şir de imagini pentru a legitima acţiunile actorilor
politici, a asigura o campanie social-politică, pentru a scoate la iveală unele
caracteristici care trebuie reliefate pentru public. Realitatea descrisă prin
imagini nu se suprapune realităţii ca atare, ea fiind un punct de vedere
asupra acestei realităţi.
Această „realitate” este produsă de o anumită comunitate, de un
anumit grup de oameni şi natural, gradul de „falsitate” depinde de scopurile,
interesele acestui grup, de măiestria lui. Este relevant în acest sens, modul în
care postul de televiziune Antena 1 reflectează punctele de vedere ale
Partidului Conservator (ex. Partidul Umanist Român) în diverse probleme
sociale, ştiindu-le faptul că patronul acestui post de televiziune este şi
preşedintele Partidului Conservator.
Politicienii privesc cu frică aspiraţiile media de a ieşi de sub control,
de a se subordona doar legilor pieţei. În acest sens este reprezentativă criza

50
care afectează instituţiile publice de televiziune (TVR) şi radio (Radio
România) după fiecare schimbare a puterii în România, cei ajunşi la putere îi
acuză pe cei dinaintea lor de subjugare a acestora mecanismelor de
propagandă a puterii, motiv pentru care doresc schimbarea conducerii
acestor instituţii, cu oameni proprii, „profesionişti” care ulterior vor
promova politica celor aflaţi la putere.

51
 Cap. III. Presa a patra putere în stat?

3.1. Mass-media ca şi contraputere a puterii politice

Probabil cea mai cunoscută formulă consacrată de literatura de

specialitate când se vorbeşte de puterea, forţa, influenţa media este „cea de a
patra putere în stat“. De ce a patra? Formula are înţelesul ei istoric. Mai
întâi, să precizăm că ea a fost lansată de un istoric şi un filosof – Edmund
Burke – care nu se raporta deloc favorabil la Revoluţia Franceză (lucrarea
Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa fiind una dintre abordările critice cu
valoare de reper a marelui eveniment politic din viaţa Franţei şi a lumii. Cât
priveşte formula propriu-zisă „a patra putere“, se pare că a fost prima dată
folosită în Parlamentul britanic, unde Burke era membru al Camerei
Comunelor. La un moment dat, potrivit unor relatări, el s-ar fi adresat în
direcţia unde era presa, spunând: „voi sunteţi puterea a patra“.
Thomas Carlyle, care relatează această scenă, ne spune că, în
viziunea istoricului englez, presa reprezenta a patra putere, alături de
celelalte trei, puterea bisericii, a aristocraţiei şi a burgheziei. Cercetătorii
epocii moderne au interpretat formula „puterea a patra“ ca fiind un fel de
contraputere la celelalte trei puteri: executivă, legislativă şi judecătorească.
Ne aflăm, deci, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, secol dominat de
ideea separării puterilor în stat, ca principiu modern de organizare a statului,
ca principală pavăză împotriva abuzurilor şi exceselor puterii. Cele trei
puteri – executivă, legislativă şi judecătorească – erau independente, aveau

52
organisme proprii de conducere şi se controlau una pe cealaltă. Preocuparea
de fond a lui Montesquieu era de a asigura fiecărei puteri o contraputere, de
a garanta echilibrul şi de a preveni excesul.
Presa, ca „puterea a patra“, venea după cele trei. De ce autorii acestei
perioade au numit presa „putere“ şi de ce au plasat-o pe locul al patrulea? Ei
nu au făcut decât să dea o expresie fericită unei realităţi evidente. Cum am
mai arătat, Revo luţia Franceză a prilejuit una dintre cele mai spectaculoase
afirmări ale presei. În vâltoarea Revoluţiei au apărut mii de publicaţii, iar
mişcarea de masă, răsturnarea absolutismului şi a instituţiilor sale simbol nu
pot fi concepute fără prezenţa presei, fără fraternizarea pe care a prilejuit-o
aceasta. Moment culminant în afirmarea presei, Revoluţia Franceză a
consacrat într-un anume fel rolul de putere a cuvântului tipărit. Formula „a
patra putere“ era o recunoaştere a acestei realităţi.
Nu putem, în acest context, să nu menţionăm un alt aspect de ordin
istoric, dar care are contribuţia lui la naşterea şi, apoi, la impunerea formulei
de care vorbim.
Presa s-a afirmat în dispută cu puterea, în dispută mai ales cu simbolul
acesteia – puterea executivă. Istoria presei este istoria acestei lupte. Secolele
al XVII-lea şi al XVIII-lea sunt marcate de această istovitoare dispută,
desfăşurată cu intensitate maximă şi cu rezultate semnificative în Marea
Britanie – apoi în America şi, mai târziu, pe continent. Libertatea presei este
văzută ca o expresie a drepturilor cetăţenilor, ca o condiţie a bunei
guvernări. Ea măreşte şansele deciziilor corecte, ca o premisă a atingerii şi a
impunerii adevărului („istoria geme de adevăruri suprimate“32).
Presa a câştigat această luptă, a câştigat dreptul de a publica, fără
constrângeri, opinii, abordări, informaţii dintre cele mai diverse. Această
32
J. Keane, Mass media şi democraţia, p. 35

53
luptă a asociat presa cu puterea, cu puterile sistematizate de către
Montesquieu. Ea a fost plasată pe următorul loc, după cele trei.
Această poziţie face din presă un gen de contraputere a celorlalte
forme de putere. „Un câine de pază“, cum s-a spus. În acelaşi timp, acest loc
plasează presa într-o serie cu care, neîndoielnic, are legături (rolul presei de
supraveghetor, de câine de pază, de critic al puterii nu va dispărea niciodată),
dar care nu ne mai permite să înţelegem şi alte dimensiuni extrem de
importante ale puterii presei în lumea de astăzi.
Media – singura putere fără contraputere
Există unele interpretări de dată recentă care sesizează cu acuitate că
în sfera „puterilor“ societăţii contemporane au avut loc prefaceri
spectaculoase. Că nu mai putem opera cu imaginea puterilor fixată de către
Montesquieu. În mod firesc, se încearcă să se construiască alte ierarhii, care
să reflecte cu mai mare fidelitate noile raporturi dintre actualele puteri ale
spaţiului public.
Chiar dacă pare mult depărtată de abordarea clasică, interpretarea
propusă de Michel Rocard face, totuşi, parte din aceeaşi familie
interpretativă: putere – contraputere. Să-l ascultăm pe „socialistul
singuratic“, cum îl numeşte Bogdan Ghiu: „Există, în clipa de faţă, în
societatea noastră, şase puteri. Cele trei descrise de Montesquieu (legislativă,
executivă, juridică) şi încă trei de primă importanţă: cea tehnologico-
ştiinţifică, cea financiară şi cea mediatică. Cea mai slabă dintre toate a ajuns
să fie puterea executivă. Toate puterile au contraputeri. Cu excepţia uneia
singure: puterea mediatică. Democraţiile sunt în mare pericol în momentul
când o putere nu are contraputerea ei33“.
Ascensiunea altor puteri ni se pare indiscutabilă. Nu stă în obiectul
33
Jean-Nöel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare, Cuvânt înainte, p. VII

54
acestei lucrări să analizeze puterile societăţii de astăzi şi raporturile dintre
ele. Deocamdată, să notăm că, în paralel cu ascensiunea presei, autorul
remarcă statutul său de excepţie. Dacă nu are contraputere, înseamnă că nu
se încadrează în seria în care este plasată.
O tentativă asemănătoare face şi un alt autor francez, Ignacio
Ramonet. Punctul de plecare este identic: transformările din peisajul
puterilor societăţii contem- porane. Tabloul este diferit, dar ilustrează
aceeaşi preocupare de a surprinde noua putere a media, noua poziţie şi noul
său statut. Autor modern, care, în cele două volume traduse în româneşte –
Geopolitica haosului şi Tirania comunicării – ne-aobişnuit cu formule
percutante ilustrând un spirit viu, deschis la fenomene şi tendinţe noi,
Ramonet îşi dă seama că „puterea se manifestă mai puţin în acţiune decât în
comunicare“, că forţa presei nu poate fi înţeleasă fără raportare la informaţie
şi valoarea ei.
Pentru a vorbi de a „patra putere“, ar mai trebui ca primele trei să
existe şi ca ierarhia care le organiza în clasificarea lui Montesquieu să
rămână, în continuare,valabilă. „În realitate, prima putere astăzi este
exercitată în mod evident de economie. A doua (a cărei suprapunere parţială
cu cea dintâi apare foarte puternic) este cu siguranţă mediatică – instrument
de influenţă, de acţiune şi de decizie incontestabilă –, în aşa fel încât puterea
politică nu mai vine decât în alt treilea rând“ (I.Ramonet, Geopolitica
haosului, p.44).
Puteri „ de ordini diferite“
Este de mirare că un lucru sesizat de Chateaubriand cu aproape două
sute de ani în urmă nu a fost reţinut de critica ulterioară, în orice caz, nu a
fost valorificat cum se cuvine, triumfând formula „a patra putere“. „Desigur,
ziarele nu reprezintă nimic în comparaţie cu puterea socială, cea a tronului şi

55
a tribunei. Nici nu sunt lucruri comparabile, sunt de ordini diferite (s. n.).
Nimeni nu s-a gândit să considere un ziar ca pe o putere politică. El este o
pagină exprimând o opinie, iar dacă această opinie ajunge să reunească în
jurul ei majoritatea minţilor luminate, ea poate să devină o mare putere.
Puterea adevărului: nu există ceva mai înalt în ordine morală şi nimic care să
se poată opune acestei forţe eterne“.
De ce nu a atras atenţia mai din vreme această formulare surprinzător
de modernă? Nu putem spune că nu a fost cunoscută, nici că a fost deliberat
neglijată.
Mai degrabă, criticii au considerat că plasarea presei imediat după
puterile statului este onorantă, un gen de ridicare în rang. Nici presei ca atare
nu i-a displăcut această poziţionare, totuşi seducătoare. Cu timpul, a devenit
din ce în ce mai vizibil că media şi-au adăugat noi funcţii, noi atribuţii, că
însăşi amplasarea, diversitatea, am spune omniprezenţa lor le conferă un nou
statut. De aceea, ni se pare fun- damental să regândim noua putere a media
desprinzându-ne de formula tradiţională: „a patra putere în stat“.
Orice ezitare sau amânare nu face decât să întârzie operaţia atât de
necesară privind identificarea sferelor reale de influenţă ale media,
tendinţele în evoluţia comunicării de masă, problemele reale, ca şi
particularităţile noii puteri. Altminteri, vom stărui într-o paradigmă
explicativă care nu mai are ce oferi şi ne forţează să măsurăm o evoluţie
proprie unor secole apuse.
Puterea adulteră
Dacă o vom menţine în această serie, presa ca „a patra putere“ îşi va
releva curând alte slăbiciuni, în comparaţie cu celelalte trei. Să-l ascultăm pe
Jean-François Revel, care dezvoltă o abordare coerentă şi greu de contrazis.
„Rolul de supraveghetor, de judecător şi chiar de inchizitor al puterii – rol

56
care i se atribuie presei, absolut salubru şi necesar, ar constitui, după ea, un
soi de magistratură. Şi deci, ca în orice magistratură, ea trebuie înconjurată
de garanţii de competenţă şi imparţialitate. Or, «a patra putere» sau
«contraputerea» nu este decât o putere de fapt. Ea nu are substanţă
constituţională, are cel mult puterea derivată din dreptul oricărui cetăţean de
a spune şi de a scrie tot ce doreşte. În vreme ce contraputerile celelalte, cea
judiciară şi cea legislativă, sunt prin ele însele nişte puteri, recrutându-şi
membrii conform unor criterii de reprezentativitate, de competenţă sau
moralitate definite prin Constituţie, prin legi sau regulamente, ziaristica nu
are nici un fel de condiţionare de acest gen“.
Presa s-a construit pe sine folosind acest drept fundamental – dreptul
la expresie. Ea şi-a câştigat dreptul de a organiza principalul itinerar al
libertăţii de expresie. Nu este singurul, dar, indiscutabil, este de cel mai mare
prestigiu şi de cel mai mare succes. Ea nu s-a organizat şi nici nu s-a lăsat
organizată – fie şi în lumina unor prescripţii constituţionale – ci s-a îngrijit
de probabil cea mai importantă sursă a puterii – informaţia – şi de traseul pe
care aceasta să circule. Legitimitatea ei vine de la public, nu neapărat de la
concordanţa cu prevederi oficiale.
Reglementări legale care să-i întemeieze şi să-i structureze activitatea
sunt puţine şi se referă mai ales la neîngrădirea dreptului la opinie. Din acest
punct de vedere, presa nu este o putere care să-şi întemeieze demersurile pe
texte constituţionale. Şi nici nu deţine prerogative palpabile care să justifice
plasarea ei în rând cu celelalte trei: ea nu arestează, nu dă amenzi, nu
privează de libertate etc. Dacă judecăm strict prin prisma modelului
celorlalte trei puteri, presa ne apare, într-adevăr, ca o „putere adulteră“, cum
o numeşte autorul francez.
În plus, ideea de contraputere îngustează într-un mod greu de acceptat

57
misiunea şi atribuţiile presei în lumea de astăzi. Că presa supraveghează
puterea este adevărat şi oportun. Dar supravegherea nu înseamnă doar
raportarea critică, ci şi susţinerea, sprijinirea puterii în acele acţiuni,
demersuri pe care presa le consideră justificate şi necesare. Construită prin
analogie, formula „a patra putere“ se dovedeşte nu numai neîncăpătoare, ci
poate chiar orienta analiza pe direcţii care nu se află în concordanţă cu
domeniile şi câmpurile unde presa îşi relevă forţa şi influenţa. Dacă vom
continua să rămânem doar la această formulă şi la consecinţa sa logică – o
„contraputere“, atunci nu vom face decât să ne epuizăm în întrebări reto-
rice: are presa prea multă putere? Are puţină? Cum s-ar putea proceda la o
corectare a lucrurilor? etc. Spunem retorice, pentru că evoluţia efectivă a
realităţii a depăşit de mult un asemenea stadiu.

3.2. Este puterea presei îngrădită?

Faptul că pledăm pentru abordarea presei într-o viziune mai largă nu

înseamnă că am neglija rolul său de „câine de pază“, de supraveghetor al
puterii, rol care se menţine şi se va menţine cât va exista presa. Dimensiunea
aceasta este intrinsecă funcţiei media. Ea conferă o formă spectaculoasă şi
palpabilă puterii presei; îi dă prilejul să înfrunte puterea adevărată, puterea-
putere; îi oferă ocazia de a arăta că apără interesele cetăţeanului, că le
susţine şi le promovează. Forţa şi audienţa presei se hrănesc mult din
exercitarea acestui rol pe care îl îndeplinesc vechile şi noile media.
Atitudinea presei faţă de Războiul din Vietnam şi, mai ales, în scandalul
Watergate au reprezentat momente de vârf în afirmarea misiunii sale de
supraveghere a puterii, aşa cum tematizarea zilnică a acestui rol reprezintă o
sursă indiscutabilă de prestigiu şi de eficienţă practică.

58
 Sunt autori care reproşează supraîngroşarea misiunii presei în această
privinţă.
„Presa a ajuns să fie un fel de opoziţie parlamentară permanentă, fără
a fi însă obligată să apere o poziţie anumită sau să sugereze alte căi
rezonabile în schimbul direcţiilor politice pe care le atacă“ (M. J. Robinson
şi N. Ornstein, Ce vrea publicul de la presă?). Este vizibilă iritarea în
legătură cu ceea ce se numeşte „luxul de a fi iresponsabil“, cu voluptatea
presei de „a detecta imperfecţiuni“, fără „a-şi bate capul cu găsirea
soluţiilor“.
Primul lucru ce ar trebui relevat este că aceasta este particularitatea
demersului critic practicat de către media, care nu sunt obligate să indice sau
să prefigureze măcar soluţii. Media semnalează, atrag atenţia, nici măcar nu
sunt preocupate să recomande soluţii. Este, în acelaşi timp, adevărat că
promovarea unei abordări, fără a lua în calcul constrângerile contextului şi
ale soluţiilor care pot apărea pe acest fundal, face critica mai spectaculoasă,
dar mult mai rarefiată din punct de vedere al consistenţei. Până la urmă,
lucrurile nu pot fi rezolvate decât prin autoreglare.
Puterea aparent neîngrădită a presei este îngrădită, în ultimă instanţă,
de rigorile profesionalismului şi de judecata publică. Principala
vulnerabilitate a media este chiar această putere aparent neîngrădită. Dacă
media vor înţelege să-şi exercite libertatea reală de care dispun, şi de care
trebuie să dispună, fără a dubla demersul prin profesionalism şi prin realism,
atunci primul care are de suferit este chiar creditul public al media.
Comparaţi impactul unei critici avizate, bine documentate, cu cel al unui
demers asemănător, poate spumos, dar fără consistenţă. Puneţi în balanţă o
publicaţie cu nerv, dar preocupată de adevăr, cu alta care cultivă
senzaţionalul doar pentru a se vinde…

59
 Revenind la autorii menţionaţi, se cuvine subliniat că ei nu solicită o
diminuare dramatică a misiunii presei de „câine de pază“, ci o reponderare a
rolurilor media pentru a propulsa pe prima poziţie pe acela de a informa, de
a întreţine şi stimula dialogul, de a netezi calea pentru identificarea unor
soluţii viabile. „Presa trebuie să renunţe la rolul ei, categoric eronat, de critic
autonom şi imparţial, să renunţe la dirijarea dezbaterii publice şi să-şi
consacre din nou eforturile sarcinii extrem de dificile şi importante de a
întreţine acel tip de conflict al ideilor, care este o condiţie esenţială a
guvernării democratice. Asta nu înseamnă că presa trebuie să renunţe la rolul
ei de câine de pază, ci înseamnă că rolul informativ al presei trebuie
reinstaurat pe o poziţie primordială“.
Este de mirare că autori care trăiesc în democraţii mature pot să
formuleze lucrurile în felul acesta: „presa să renunţe“, „trebuie să
instaureze“ etc. Dacă lucrurile au ajuns aici, aceasta este rezultatul unei
evoluţii istorice şi nimic nu se poate rezolva dacă nu dispar cauzele care au
generat respectiva tendinţă. Dacă presa într-adevăr „orientează dezbaterea
publică“, atunci prima întrebare care vine pe buze este: de ce nu fac acest
lucru alte puteri, de ce presa a preluat acest rol extrem de important?
Indiferent dacă la o asemenea situaţie s-a ajuns ca urmare a slăbiciunii
celorlalte puteri sau a unei iniţiative insistente a media, lucrurile nu pot
reveni la poziţia de început prin autorenunţare.
Puterea se teme de presă, fiindcă presa modelează opinia publică
Un alt registru extrem de important în care putem identifica forţa şi
impactul media este cel al modelării opiniei publice. Întâlnim în literatura de
specialitate diverse interpretări ale acestei influenţe, care merg de la o
viziune maximală la una minimală. Nimeni însă nu pune la îndoială
realitatea acestei influenţe. De aceea, am putea vorbi despre o putere

60
intermediată şi, în acest caz, avem de-a face tot cu o putere care se exercită
prin intermediul a ceva, nu cu una de sine stătătoare, care are un impact
direct asupra puterilor statului ca atare. După cum am arătat, puterea presei
constă în faptul că organizează şi livrează informaţiile pentru societate şi
orientează percepţia publică. Pornind de aici, media exercită o influenţă
absolut considerabilă asupra unei forţe din ce în ce mai semnificative a lumii
de azi: opinia publică. Disputa presei cu autoritatea, care a însoţit mai ales
prima fază a afirmării sale, cunoaşte acum şi o altă formă: nu avem de-a face
neapărat cu o dispută directă, ca în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Miza
de acum este câştigarea opiniei publice, iar media au o preeminenţă de
nimeni pusă la îndoială în acest domeniu. Temerea faţă de media exprimă,
de fapt, temerea faţă de influenţa sa asupra opiniei publice. „Puterea se teme
de presă nu atât pentru că ce se spune este adevărat, ci fiindcă presa
modelează opinia publică. Indiferent dacă o face prin adevăr sau minciună“ .
Ideea nu este nouă. O semnalează încă John Stuart Mill în pledoaria
Despre libertate, surprins oarecum de rolul pe care ziarele îl joacă în
formarea opiniei oamenilor, de procesul de înlocuire a altor instituţii care în
mod tradiţional îndeplineau această funcţie. „Şi ceea ce reprezintă o inovaţie
încă şi mai semnificativă este faptul că, în prezent, masele nu-şi făuresc
opiniile prin intermediul demnitarilor
Bisericii sau ai statului, pe baza unor îndrumări sau scriituri care să se
situeze mai presus de obişnuinţă. De modul lor de gândire se îngrijesc
oamenii de aproximativ aceeaşi teapă, care, sub impulsul momentului, li se
adresează pe calea ziarelor“34.
Mai târziu, un alt autor cunoscut, Walter Lippmann, deşi ziarist, este
tulburat de puterea pe care o are presa asupra opiniei publice şi consideră că
34
J.Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală, p. 185

61
o problemă aşa de importantă precum formarea opiniei publice nu poate fi
lăsată pe seama presei. De aceea, autorul american preconizează crearea
unor centre de specialişti, a unor centre de expertiză, cum am spune astăzi,
care să livreze periodic date şi evaluări despre evoluţia societăţii şi a
principalelor probleme cu care se confruntă.
În atitudinea lui Lippmann nu putem identifica o raportare
dispreţuitoare la adresa presei, ci doar temerea – întemeiată – că presa nu
poate acoperi şi, deci, reflecta într-un mod reprezentativ principalele
fenomene sociale, că din acest motiv ea operează o selecţie, la care se
adaugă selecţia şi interpretarea redactorilor desemnaţi să relateze
evenimentele respective. În ultimă instanţă, presa nu numai că nu oferă o
imagine neutră şi bine fundamentată, ci afectează reperele noastre de
interpretare, orientând judecata şi inclusiv opinia publică în direcţii greşite.
Tocmai pentru că realizează importanţa ieşită din comun a opiniei
publice, Lippmann recomandă crearea centrelor de care am amintit. Viaţa nu
a confirmat soluţia propusă de autorul american, iar presa şi-a accentuat
influenţa în direcţia modelării opiniei publice. De fapt, spaţiul public
contemporan este dominat de două forţe: media şi opinia publică. Aşa cum a
reieşit şi din capitolele anterioare, cele două forţe alcătuiesc un adevărat
binom; numai că, în ordinea influenţei, media au rolul hotărâtor.

3.3. Timpul – element cheie al influenţei media

Ce înseamnă puterea presei? Înseamnă efectele pe care le produce

presa? Şi dacă da, ce efecte avem în vedere? Cele imediate, cuantificabile şi
vizibile? Cele cuprinse în formula „influenţa presei?“ Iată deci o primă
categorie de probleme care se cer precizate atunci când vorbim despre

62
această temă actuală, dar delicată.
Îndeobşte, când se discută despre puterea presei se au în vedere
efectele pe termen scurt şi, dacă se poate, efectele cuantificabile. Un
asemenea mod de abordare sărăceşte mult câmpul problematic la care ne
referim. Riscul este nu numai de ordin metodologic, în sensul că optăm
pentru un mod de analiză puţin adecvat; riscul este că ne amputăm şansele
de a înţelege dimensiunile efective ale impactului, de a surprinde contururile
unei puteri reale, dar care are forme de manifestare, modalităţi de influenţare
cu totul deosebite de modul nostru obişnuit de a ne reprezenta puterea şi
instrumentele ei.
Prin urmare, atunci când discutăm despre puterea mass media, centrul
de greutate al analizei se cere mutat în domeniul efectelor pe termen mediu
şi lung, în cel al unei influenţe care are nevoie de timp pentru a se
materializa. Mass media nu au un impact de la o zi la alta. Ele nu „iau
măsuri“, ca să putem vorbi despre influenţă imediată. Ele informează, oferă
analize şi evaluări, construiesc pentru noi o „realitate“, realitatea mediatică,
un mediu de reprezentări, în funcţie de care judecăm, evaluăm, luăm
atitudine. S-a spus cu îndreptăţire că media lucrează cu informaţia, că
puterea lor se află în această marfă extrem de importantă, informaţia. Mai
este o parte de adevăr, la fel de importantă: mass media lucrează şi cu
înţelesul lucrurilor, ele asigură circulaţia „materialelor care au semnificaţie“
pentru public. În ambele laturi, timpul este elementul cheie pentru
exercitarea influenţei mass media.
Interpretările care susţin, într-un fel sau altul, atotputernicia presei
subevaluează etapa comunicării pe care o numim receptare: fie că receptorii
sunt văzuţi dispersaţi, fără capacitate de prelucrare şi reacţie, fie că
influenţarea este percepută ca o activitate nemijlocită şi imediată, fie că se

63
supraevaluează avantajul emiţătorului.
Într-o asemenea abordare, evident că timpul nu are mare valoare. Ceea
ce a intervenit nou în ultimii ani din punctul de vedere al comunicării, este
reevaluarea importanţei pe care o are receptarea în procesul comunicării. De
fapt, nu există comunicare propriu-zisă fără „spiritul critic“ al publicului;
altfel, totul se reduce la difuzare, la răspândire şi nu se mai realizează
condiţia dialogului, care presupune confruntare, împărtăşirea unor puncte de
vedere. Capacitatea publicului de a sesiza, interpreta, compara, abilitatea sa
şi, în anumite limite, competenţa sa mediatică ne trimit din nou la termenul
mediu şi lung, atunci când discutăm puterea media.
Această putere se exercită de-a lungul unui proces, care presupune
interacţiune, negociere de înţelesuri, evaluări şi reevaluari din partea
audienţei. Deci selectivitate, spirit critic şi răgazul pe care îl presupun pentru
a se forma şi opera.
Mai este un lucru foarte important. Interpretările care vorbesc de
efecte immediate conţin, implicit, ideea transformată în clişeu potrivit căreia
publicul (în cazul nostru receptorul) are puţină importanţă, poate fi influenţat
şi chiar manipulat. Apare în felul acesta un paradox sesizat cu acuitate de
Dominique Wolton: „sunt aceleaşi persoane care votează, care ascultă radio
şi care privesc la televizor. Cum, pe de o parte, putem admite inteligenţa
cetăţenilor, atunci când facem din ei sursa legitimităţii de- mocratice, prin
intermediul votului universal, şi, pe de alta, presupunem că publicul media
este influenţabil şi idiot?“

64
 3.4. Presa – câinele de pază al societăţii?

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române putere reprezintă

capacitatea, însuşirea, posibilitatea fizică, forţa morală şi intelectuală de a
acţiona de a realiza ceva. Cu siguranţă că jurnaliştii sunt o putere, o forţă. Au
puterea, legitimitatea, dar şi responsabilitatea de a informa corect publicul
larg, de a atrage atenţia opiniei publice asupra unor neregularităţi constatate
în diverse cercuri de interese. Dar este presa a patra putere în stat.
Istoricii presei susţin că la rădăcina formulei„ a patra putere în stat” a
stat observaţia filosofului politic englez Edmund Burke care ar fi afirmat că
în Parlamentul britanic sunt doar trei stări, dar la „galeria” unde stau
reprezentanţii presei se află o a patra stare, mai importantă decât toate
celelalte la un loc. Din remarca lui Burke putem trage două concluzii.35 În
primul rând am putea spune că reprezentanţii presei au o putere
extraordinară, ca prin calităţile lor, să influenţeze unele decizii politice. În
zilele noastre presa se comportă diferit în privinţa relaţiei cu celelalte puteri.
Există o categorie a presei care influenţează pozitiv deciziile politice. Cel
mai bun exemplu pentru noi este demiterea celor trei miniştri din guvernul
Năstase, care în urma dezvăluirilor efectuate în presa românească au fost
trecuţi pe linie moartă în cadrul partidului de guvernământ. O altă categorie
a presei este cea care reprezintă interesele unui partid sau altuia. Această
presă se manifestă mai ales în preajma alegerilor. A doua ne face să
înţelegem că presa şi reprezentanţii ei nu se bucură de nici un fel de
legitimitate politică, adică ei nu au fost aleşi sau desemnaţi să reprezinte pe
cineva anume.
35
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Bucureşti 1999, p. 154

65
 Marele câştig al presei contemporane este că a început să se confunde
cu interesele poporului. Ea pozează în ochii politicului ca apărător al
dreptului legitim al cetăţeanului de rând de a fi informat despre tot ce se
întâmplă şi îl implică şi pe el. Presa a ajuns să fie intermediarul dintre omul
de rând şi politician. În multe ziare şi reviste putem vedea rubrici dedicate
scrisorilor primite de la cetăţeni care cer ajutorul ziarului sau revistei
respective, ca prin intermediul lor să primească un ajutor din partea
autorităţilor statului. La rândul lor clasa politică conducătoare emite tot felul
de decizii, de rezultate pozitive obţinute de aceştia, în folosul cetăţeanului.
În campaniile electorale ziarele şi televiziunea sunt „bombardate” cu tot
felul de comunicate de presă, de reportaje despre realizările sau intenţiile lor,
programe de guvernare, etc. Un lucru este sigur, după părerea mea, aceste
articole, să le spunem de totuşi de presă sunt făcute atât de laudativ la adresa
respectivului partid sau om politic, încât nici cel care le semnează nu crede
ce scrie acolo, cu atât mai puţin omul de rând care este atât de scârbit de tot
ceea ce înseamnă politică. La această imagine negativă a politicii, într-o
mică măsură într-adevăr, şi presa. Dar asta este o altă chestiune pe care nu o
voi dezvolta acum.
Noţiunea de „a patra putere” apare în momentul în care presa, a cărei
bază economică se lărgeşte constant, devine un releu indispensabil al
democraţiei reprezentative. „Presa nu mai este doar expresia unor poziţii şi
opinii politice determinate, ea prezintă acum toate poziţiile şi opiniile, fără a
fi subordonată nici uneia din ele. Presa se constituie într–o «a patra putere»
în această nouă situaţie, în care toate celelalte puteri sunt obligate să facă
apel la serviciile ei, fără să poată însă să o subordoneze(...) ea devine o

66
adevărată putere în momentul în care se separă de celelalte puteri, oferindu-
le însă accesul la cuvântul şi imaginea publică”(G. Leblanc).36
Ideile lui Burke au trecut şi pe tărâm francez unde Balzac, Dumas şi
Zola vor aduce modificări, aceştia vorbind acum despre presă ca „a patra
putere” şi nu „a patra stare”. Termenul emis de scriitorii francezi se va
impune, astăzi, presa jucând un rol important în societate un fel de ochi
vigilenţi, care veghează la acţiunile celorlalte trei puteri – executivă,
legislativă, juridică.
Expresii ca „presa este a patra putere” sau „jurnalişti sunt o putere”
sună foarte plăcut pentru cei care lucrează într-o instituţie mass-media. Ele
dau senzaţia unei legitimităţi superioare, a unui mandat social sau politic, în
măsură să justifice şi să scuze orice acţiune a presei, orice exces şi chiar
eroare dacă acestea s-au petrecut într-o campanie desfăşurată împotriva
uneia din puterile legitime ale statului. Printr-o subtilă alunecare semantică,
ideea de „a patra stare - putere ”, adică de forţă alternativă, s-a transformat în
aceea de instanţă adversativă. Presa nu mai reprezintă atât locul de dezbatere
sau de exprimare a opiniei publice, cât o instituţie de critică şi de control,
care urmăreşte comportamentul Puterii, convinsă că acesta este incorect sau
insuficient de responsabil faţă de mase.37
Într-un studiu, Collin Sparks vorbeşte despre trei tipuri posibile de
raportare a presei faţă de structurile puterii:
- Presa ca a patra putere
Collin Sparks crede că în cadrul modelului presei de serviciu public se
configurează, cel mai bine ipostaza de „a patra putere a mass-media”.
Mihai Coman, nu este de acord cu ideile lui Sparks, considerând

36
Ibidem, p. 153
37
Ibidem, p. 154

67
 afirmaţiile lui incorecte considerând că ceea ce spune Collin Sparks
despre „puterea” presei se potriveşte doar în sistemul comunist.
- Presa ca a patra stare
Conform stratificării sociale din secolele anterioare societatea secolelor
XVII, XVIII, XIX erau împărţite în mai multe stări. Fiecare, în funcţie de
importanţa sa, ocupa un număr de locuri în Parlament. Dacă presa era şi ea
o „stare” şi era prezentă în Parlament că reprezenta şi presa pe cineva. În
mod normal presa vorbeşte în numele celor defavorizaţi, a celor fără putere,
„fără cuvânt” putem spune. Presa ca patra „stare” apără interesele celor
ignoraţi de structurile politice, în afară bineînţeles de perioadele în care sunt
alegeri. Misiunea presei, pe lângă cea de a face cunoscute doleanţele
cetăţenilor, ar fi şi de a descoperi erorile produse în instituţiile puterii, de a
face cunoscute publicului larg unele inavertenţe sesizate în anumite instituţii,
etc.
- Presa ca un câine de pază(watch-dog)
Presa acţionează în numele publicului, pentru a-i atrage atenţia asupra
abuzurilor Puterii(C. Sparks). Această analogie a presei cu câinele de pază,
care veghează ca nu cumva, hoţii să intre în casa stăpânului este puţin prea
mult pentru ce reprezintă presa în momentul de faţă. Conform acestei
comparaţii presa ar trebui să fie câinele de pază al societăţii şi să acţioneze
conform unui sentiment profund al responsabilităţii publice.
Mass-media nu poate emite nici un fel de pretenţii pentru a-şi asuma
rolul unei puteri în stat decât în cazul unor democraţii reale. Totalitarismul
exclude din start orice abatere de la linia oficială şi este cu atât mai puţin
dispus să accepte păreri contare celor impuse de către partidul unic şi de
către conducătorul suprem. Nu este suficient ca statul să ofere garanţii
constituţionale slujitorilor presei, acestea trebuind să fie şi respectate. Şi în

68
constituţiile de dinainte de 1989, libertatea cuvântului era acceptată în mod
formal. Astfel în Constituţia Republicii Populare România din 1952 se
recunoaşte libertatea de expresie şi în cadrul presei, condiţionându-se însă
de “interesele celor ce muncesc şi în vederea regimului de democraţie
populară” ( Constituţia R.P.R. Cap VII, art. 84-85 ). Ulterior, Constituţia
Republicii Socialiste România din 1965, republicată la 27 decembrie 1974
cu modificările din legea 2/18 martie 1975 şi legea 19/14 decembrie 1979
mai precizează în art. 29 că libertatea de expresie nu poate fi utilizată “în
scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi a intereselor celor ce muncesc .“
Spre deosebire de aceste reglementări, Consituţia Democratică din 1991 este
mult mai favorabilă tuturor posibilităţilor de exprimare, chiar dacă impune şi
ea nişte reguli.
Mihai Coman, în Dilema, nr. 25/1993 spune “ Imediat după 1989,
presa s-a polarizat, de unde sentimentul fiecăruia că serveşte o cauză. Însă
această polarizare nu făcea decât să reproducă structurile anterioare. Ziariştii
nu au făcut altceva decât să inverseze , simbolic, semnele, dar au continuat
în mare, acelaşi discurs (…). O presă polarizată politic serveşte o cauză
exterioară ei. “ O explicaţie a acestei stări de fapt pare a fi absenţa
presiunilor noilor jurnalişti, în sens profesional, liderii continuând să fie cei
ce cunoscuseră şi practicaseră modelul comunist de presă: “ e un fapt că
gazetarii prestigioşi ai momentului au un aer comun, care ţine mai mult de
trecutul lor, decât de viitorul nostru: un vag patos utecist, o abia reţinută
fervoare demascatoare, un anumit sentimentalism populist, exprimat frust,
tovărăşeşte. Când vor să laude, linguşesc, când vor să critice, înjură. “
(Andrei Pleşu, Dilema , nr. 232/1997).
Octavian Paler în “Presa între deontologie şi infracţiune” ( Curentul ,
din 28 oct. 1999 ) pretinde încă din titlu că “ a patra putere enervează

69
celelalte puteri” , cititorul înţelegând că a patra putere există, o dată ce se
manifestă atât de supărător pentru alţii, Barbu Ciuculescu îşi intitulează
opiniile “ Puterea cea mai stabilă “ , subînţelegându-se iarăşi că un lucru,
pentru a fi stabil, în primul rând trebuie să fiinţeze. Dan Pavel declară,
tot în titlu, că “Presa nu este putere, încă”. Alţii, spre deosebire de cei citaţi
mai sus, deşi nu pomenesc nimic despre a patra putere, spun că ziariştii
trebuie să fie temperaţi spre a se proteja intimitatea persoanei, spre a se
preîntâmpina prea multe calomnii şi defăimări publice.
Una dintre componentele cu rol definitor într-o paradigmă
jurnalistică o constituie libertatea presei, manifestarea unui drept
fundamental al indivizilor – libertatea de expresie. Tranziţia de la modelul
sovietic la cel liberal, atât din punct de vedere politic cât şi mediatic a
cunoscut, în România, succese şi eşecuri care şi-au pus amprenta asupra
ofertei mediatice în ansamblul său.38
Conceptul de libertate a presei a alimentat şi alimentează şi acum
dispute despre “domeniul de drept al cenzurii de stat”. În secolul al XVII-
lea s-au emis numeroase discursuri filosofice care prin conţinutul lor erau în
favoarea libertăţii oamenilor de a se exprima, de a citi, de a publica.
Îndelungata luptă dusă pe cele două continente pentru “libertatea
presei” a alimentat în secolul al XVIII-lea, discuţii novatoare şi sofisticate
despre domeniul de drept al cenzurii de stat. Astăzi, rar se mai studiază
aceste discursuri filosofice în favoarea libertăţii oamenilor de a se exprima,
de a publica şi de a citi. Cei care au luptat pentru înfrângerea lanţurilor
cenzurii de stat, se bazau pe argumente logice. În Marea Britanie, locul de

38
Marian Petcu, Tipologia presei româneşti, Editura Institutul European, Bucureşti 2000, p. 47

70
naştere al principiului modern al libertăţii presei, se disting patru tipuri de
argumentaţii, ce interferează pe alocuri:39
-Abordarea teologică critică cenzura de stat în numele facultăţii divine a
raţiunii, proprie fiecărui individ. Această abordare este expusă în modul cel
mai elocvent în “Areopagitica” lui Milton. În această lucrare, Milton critică
un ordin guvernamental ce reglementează abordarea licenţelor şi cenzura
cărţilor, fiind de părere că o presă liberă este necesară pentru că ar contribui
“la înflorirea iubirii de Dumnezeu şi a spiritului liber şi conştient.” Cu toate
acestea el nu era de acord ca presa să se sustragă complet controlului de stat.
Susţine că în lupta pentru virtute, tolerarea intoleranţei este profund
dăunătoare şi cere ca anumite pasaje din cărţile bigoţilor catolici să fie
cenzurate. Fiecare abuz sau articol licenţios din presă trebuie să suporte o
pedeapsă corespunzătoare.
- Comportamentul presei ar trebuie dictat de drepturile cetăţenilor
Teoria dreptului natural la libertatea presei a fost expusă pentru prima
dată, în mod explicit în “Reasons Against Restraining the Press” (1704) de
Mathew Tindal .40 Tindal îi cataloghează pe cei care doresc o conducere
teocratică drept “escroci bisericoşi şi pungaşi cu aparenţă de sfinţi.”
Libertatea presei garantează posibilitatea de a îndepărta filfizonii politici,
îmbrobodeala parlamentară şi sclavia guvernamentală. Ea asigură o bună
guvernare bazată pe drepturile cetăţenilor înzestraţi cu raţiune, capabili de a
trăi împreună cu reprezentanţii lor, aleşi în litera legii. 41
-Teoria utilitarismului consideră cenzurarea de către stat a opiniei
publice, o licenţă pentru despotism, contară principiului creşterii bunăstării
celor guvernaţi. Jeremy Benthan în scrisorile sale către cititorii spanioli,
39
John Keane, Mass-media şi democraţia, Editura Institutul European, Bucureşti 2000, p. 28
40
Ibidem, p. 30
41
Ibidem, p .31

71
intitulate “On the Liberty of the Press and Public Discussion” susţine cauza
“bunei guvernări prin libertatea presei şi libertatea discuţiilor publice
verbale.” Presa liberă facilitează crearea şi aplicarea acelor legi care asigură
saatisfacţie unui număr maxim de cetăţeni fiind aliată bunăstării, ajungând la
controlarea “obişnuinţei preferinţei de sine” a celor de la guvernare. Ea
aruncă public un ochi atent asupra birocraţiei, împiedicând astfel apariţia
nepotismului în rândul legislatorilor ţi a administraţiei de stat.
-A patra pledoarie pentru libertatea presei se ghidează după ideea
atingerii adevărului prin discuţii publice libere între cetăţeni. Această teorie
este expusă cel mai concludent în “On Liberty” (1859) de John Stuart Mill,
care susţine că valoarea de adevăr a unei opinii este o parte esenţială a
utilităţii sale. El susţine cauza educaţiei şi evoluţiei indivizilor, a necesităţii
bunăstării spirituale a omenirii, a libertăţii de opinie şi exprimare. El oferă
trei motive pentru care asigurarea libertăţii de circulaţie a opiniilor în presă
este esenţială. În primul rând orice opinie respinsă de către societate, de
către guvern, pe motiv că ar fi falsă se poate dovedi adevărată, adică se
poate conforma realităţii şi poate supravieţui unor contraargumente serioase
aduse acestei realităţi. Cei care încearcă să suprime o opinie potenţial
adevărată îi neagă automat valoarea de adevăr.
În al doilea rând, o opinie care se dovedeşte falsă conţine deseori o
fărâmă de adevăr. Opinia dominantă reprezintă rareori întregul adevăr.
Aşadar numai confruntând-o cu opinii contrare acesta va ieşii cu totul la
iveală. În fine, Mill susţine că o opinie, fie ea şi întregul adevăr, va degenera
mai devreme sau mai târziu în prejudecată, într-o “dogmă moartă şi nu într-
un adevăr viu”, dacă rămâne necontrolată.
Doar o presă liberă poate reprezenta garantul victoriei adevărului asupra
minciunii, dar numai dacă ea contestă şi corectează ceea ce consideră că nu

72
este adevărat şi care aduce anumite deservicii interesului general în favoarea
celui particular. Nu ar trebui să existe nici un fel de legi care să
stingherească libertatea ziarelor, revistelor, cărţilor sau a pamfletelor,
precum şi a televiziunilor şi a radiourilor, de a publica şi prezenta fapte şi de
a lansa opinii.
Cel mai solid garant al libertăţii presei îl constituie legea, alături de
instrumentul de protecţie politică fundamental – Constituţia. În România,
imediat după evenimentele din decembrie 1989, mai precis în anul 1990,
Societatea Ziariştilor din România a adoptat Carta Libertăţii Presei, în care
erau precizate principiile profesionale şi raporturile presei cu statul. Aceasta
stipula în articolul 12 că “orice reglementare privind regimul presei va trebui
să respecte principiile înscrise în prezenta Cartă”, anticipând avalanşa de
iniţiative legislative ce urma să apară. Din conţinutul Cartei nu rezulta că
breasla respinge o lege a presei ci numai că aceasta trebuie să fie fondată pe
principiile libertăţii presei şi pluralismului informaţional. Astfel în anul 1992
au fost înregistrate mai multe proiecte de lege privind mass – media. Primul
– Legea Presei – aparţinea senatorilor Moiş şi Plătică şi a provocat reacţii de
respingere categorică din partea organizaţiilor profesionale. Articolul 45
prevedea că “ziarele şi revistele periodice sunt obligate să trimită câte un
exemplar, înainte de difuzare, Prefecturii Judeţene şi Inspectoratului
Judeţean de Poliţie în a căror rază teritorială îşi au sediile ţi se difuziază”.
Proiectul respectiv nu a intrat în dezbaterea Parlamentului. În luna mai a
aceluiaşi an, un grup format din 75 de jurnalişti de la principalele publicaţii
cu difuzare naţională au iniţiat proiectul cu titlul “Legea accesului la
informaţii şi la întrunirile organelor administrative de stat centrale şi locale”.
A fost respins însă de către Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor din
două motive: prevederile sale încălcau Constituţia, iar jurnaliştii uitaseră că

73
nu au drept de iniţiativă legislativă. În decembrie, Uniunea Ziariştilor
Profesionişti a iniţiat Legea privind exercitarea profesiei de ziarist. În acelaşi
an au fost adoptate: Legea Audiovizualului, iar în 1994 Legea privind
organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi a
Societăţii Române de Televiziune. Guvernul a adoptat Hotărârea
nr.560/1994 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Presă
Rompres, astfel încât sectorul public al mass-media dobândea un regim
juridic clar. Tot în 1994 U.Z.P. a supus dezbaterii Parlamentului legea
exercitării profesiei de ziarist. În 1995, Partidul Democrat a depus la ambele
camere proiectul Legii privind unele măsuri de asigurare a condiţiilor
normale de apariţie şi difuzare a presei.
Alte două proiecte de lege a presei au fost iniţiate de Partidul Alternativa
României şi de Guvernul României. Proiectul P.A.R. are titlul de Lege
pentru apărarea libertăţii de exprimare prin mass-media şi vizează
fluidizarea circulaţiei informaţiilor în condiţiile legii, echilibrarea accesului
la mass-media, modalităţile de rectificare a informaţiilor eronate şi protecţia
surselor de informaţii. Alt proiect aparţinând aceluiaşi partid, din februarie
1998 reprezenta o formă îmbunătăţită a celui anterior.
Astfel după cum putem observa jurnaliştii s-au arătat mai preocupaţi de
reglementarea juridică a activităţii lor decât autorităţile de stat, ceea ce
trădează, în egală măsură, teama de controlul politic şi carenţe de cultură
profesională.
Presa a fost, este şi va rămâne o putere. Dacă reprezintă a patra putere,
sau poate una mai importantă nu putem să spunem cu precizie. Acest lucru
diferă de la presa scrisă la audiovizual. Cred că impactul televiziunii este
mult mai mare. Clasa politică “se calcă în picioare” pentru a ajunge să apară
la televiziune, cu scopul de a-şi îmbunătăţii imaginea în rândul electoratului.

74
 În anumite instanţe cred că presa este mai puternică decât o putere “
legitimă” a statului. Putem reaminti celebrul caz “Watergate” când presa s-a
dovedit mai puternică decât preşedintele S.U.A, Nixon, care şi-a dat demisia
în urma dezvăluirilor din presa americană. Însă sunt cazuri.
Există speranţa ca în lupta care se duce acum în România mass-madia să
se profesionalizeze. În plus, există o presiune tot mai mare din partea
societăţii civile aflate în formare pentru ca guvernul să rămână deoparte de
problemele presei, iar ajutorul educaţional şi material oferit presei din
România de către organizaţiile străine este încurajat. Rolul direct şi indirect
al mass-media în cadrul viitoarelor alegeri va arăta măsura în care lupta şi
ajutorul internaţional au avut succes.
Mass-media a devenit indispensabilă vieţii publice. Ele se manifestă şi se
menţin drept cea de a patra putere în stat doar în măsura în care se exprimă
independent, rezistând încercărilor de a fi aservite unei alte puteri.
Gestionarea relaţiilor presei cu oamenii cu bani, cu proprietarii, cu oamenii
politici, cu concurenţa, cu publicul, cu tentaţiile populiste reprezintă piatra
de încercare a oricărei instituţii de presă şi a oricărui jurnalist.

75
 Cap. IV. Presa a patra putere în stat?
Cine l-a demis pe Adrian Cioroianu

4.1. Cazul Crulic – începutul sfârşitului pentru ministrul Adrian

Cioroianu

Cazul Crulic a ajuns la Înalta Curte de Justiţie

Ancheta deschisă de autorităţi în cazul dorohoianului Daniel Claudiu

Crulic, decedat la începutul acestui an în Polonia, după trei luni de grevă a
foamei, a fost preluată, miercuri, de procurorii Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit Simonei Frolu, purtător de cuvânt în
cadrul Ministerului Public, preluarea dosarului s-a făcut prin declinare de
competenţă de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2. Transferul
vine după ce ancheta a stagnat mai bine de o săptămână, la dosar aflându-se
doar documentele trimise de procurorii botoşăneni şi cele puse la dispoziţie
de familia dorohoianului.

Nici despre exhumarea trupului neînsufleţit al lui Claudiu Crulic, care

ar putea lămuri mai multe aspecte, nu se mai ştie nimic. Nimeni nu poate să
spună când va fi efectuată aceasta şi nici cine va asigura necropsia . ”Toate
activităţile pe care le-am asigurat s-au desfăşurat în baza unor delegări făcute
de procurorii bucureşteni, însă în ultima săptămâna nu am mai primit niciun
fel de solicitări”, a precizat procurorul Aurel Simion, purtător de cuvânt în
cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani.

76
 Lentoarea cu care se desfăşoară ancheta surprinde cu atât mai mult cu
cât, potrivit unor surse neoficiale, mai multe documente vehiculate în acest
caz indică faptul că dorohoianul ar fi fost lăsat să moară de cei din sistemul
de justiţie polonez.

Greva foamei pentru o arestare considerată nedreaptă

Drama lui Claudiu Crulic, de 33 de ani, din Dorohoi, a început pe 11

iulie 2007. În acea zi, familia unui judecător în instanţa superioară din
Polonia a rămas fără portofel în timp ce făcea cumpărături într-un magazin
de încălţăminte din Cracovia. Consideraţi principalii suspecţi, Claudiu
Crulic şi prietena lui, Lica Toma, au fost arestaţi preventiv. Ambii au negat
că ar fi fost implicaţi, dar autorităţile au rămas surde.

Conform familiei lui Crulic, acesta nu s-ar fi aflat în Polonia în timpul

furtului, ci în Italia. La dosar a fost depus chiar şi un bilet de autocar
cumpărat de acesta, dar autorităţile judiciare poloneze au refuzat să-l ia în
considerare pe motiv că există posibilitatea ca acesta să îl fi cumpărat, dar să
nu-l fi folosit. În aceste condiţii, dorohoianul s-a considerat închis pe nedrept
şi a intrat în greva foamei. Starea sănătăţii lui Claudiu Crulic s-a deteriorat
de la o lună la alta şi abia pe 14 ianuarie Tribunalul din Cracovia şi-a dat
acordul pentru efectuarea analizei de sânge a bolnavului şi hrănirea lui prin
perfuzie. Trei zile mai târziu, pe 17 ianuarie, reprezentanţii spitalului în care
se afla dorohoianul au recunoscut starea gravă în care se afla tânărul - ”este
extrem de epuizat, nu poate face nicio mişcare. Bolnavul necesită un
tratament intensiv de durată (...) Agravarea tulburărilor existente poate
provoca decesul” se preciza într-un document oficial.

77
 Comunicarea medicilor a reprezentat un semnal de alarmă pentru
magistraţii polonezi, care au dispus imediat eliberarea lui, fără a mai motiva
însă decizia. Era însă prea târziu. A doua zi, Daniel Claudiu Crulic a
decedat. Avea doar 25 de kilograme. Dezvăluirile apărute în presă au
provocat un cutremur în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, ministrul de
externe, Adrian Cioroianu, prezentându-şi demisia. Asta după ce s-a
constatat că cei din consulatul român din Cracovia au tratat cu dezinteres
cazul dorohoianului.

Sancţiuni în cazul Crulic: Ambasadorul - amendat, Consulul din

Polonia - suspendat

• Consulul Ioan Dănuţ Preda, rechemat de la post şi cu contractul de

muncă suspendat şase luni

• Ambasadorul Gabriel Constantin Bârtaş, amendat cu 10% din salariu

timp de trei luni

În final, MAE rupe tăcearea. Primele măsuri luate de Lazăr

Comănescu, în noua sa calitate de şef al diplomaţiei române, se referă la
cazul Claudiu Crulic, după ce o anchetă internă a MAE a stabilit vinovăţia
corpului diplomatic românesc din Polonia. Astfel, ministrul de Externe,
Lazăr Comănescu, a dispus rechemarea de la post a consulului Ioan Dănuţ
Preda şi sancţionarea sa disciplinară cu suspendarea contractului de muncă
pe o perioadă de şase luni. Şi ambasadorul român la Varşovia, Gabriel
Constantin Bârtaş, a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor
salariale, pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de serviciu
privind organizarea, conducerea şi controlarea activităţii consulare şi de

78
secretariat din cadrul Ambasadei. Sancţiunea este de 10% din salariu, pe o
perioadă de trei luni.

Abaterile care au rezultat din ancheta internă constau în neacordarea

asistenţei consulare unui cetăţean român şi în neînregistrarea corespondenţei
primite de ambasadă (două memorii transmise de cetăţeanul Claudiu Daniel
Crulic), conform regulamentelor în vigoare. Lazăr Comănescu a dispus, de
asemenea, rechemarea de la post şi sancţionarea disciplinară cu avertisment
scris a secretarei Ambasadei României la Varşovia, pentru neînregistrarea
corespunzătoare a corespondenţei primite. Ministrul de Externe a cerut şi o
evaluare de ansamblu, în perioada imediat următoare, a întregii activităţi a
ambasadei de la Varşovia. Modul în care au tratat cazul Crulic oficialii
Ambasadei române în Polonia l-a determinat pe Adrian Cioroianu să-şi dea
demisia, în 11 aprilie, din funcţia de ministru al Afacerilor Externe.

Potrivit Mediafax, românul Claudiu Crulic a murit într-un spital

polonez, după ce a intrat în greva foamei, protestând faţă de arestarea sa de
către autorităţile de la Varşovia. Crulic a fost arestat în Polonia la 10
octombrie 2007 şi a decedat la 18 ianuarie 2008, după ce autorităţile
poloneze l-au eliberat din închisoare, în scopul internării într-un spital,
condiţia sa fizică fiind precară din cauza grevei foamei. Claudiu Crulic a
decedat la Spitalul militar din Cracovia. Motivul oficial al morţii a fost că
suferea de pneumonie şi de inflamare miocardică, aflându-se în acea stare de
sănătate gravă după o lungă grevă a foamei.

Cazul crulic nu este singural pentru polonia

Românul Claudiu Crulic nu este singurul arestat din Polonia care a

fost adus în agonie la spital, unde a murit, scrie Gazeta Wyborcza, citată de

79
Rompres. Numărul deţinuţilor care mor imediat după ce au fost transportaţi
în spitale civile creşte. Potrivit statisticilor Direcţiei Penitenciarelor, în 2004
au fost 19, iar în 2007 - 36. În decursul ultimilor patru ani s-au înregistrat în
total aproape 100 de cazuri. Procuratura şi Direcţia Penitenciarelor au
declanşat o anchetă în cazul lui Crulic pentru că a fost unul drastic, descris
apoi de presă, a declarat o sursă care cunoaşte mediul penitenciar. Dar în
mod obişnuit „dacă bolnavul din arest sau închisoare moare într-un spital
civil, nu se declanşează o procedură împotriva lucrătorilor”. „E un truc
vechi, îl ştie toată lumea. Se face cerere către tribunal pentru anularea de
urgenţă a arestului, iar omul este scos în ultima clipă în afara zidurilor”,
adaugă o altă sursă.

Potrivit Rompres, Gazeta Wyborcza a încearcat să anticipeze ce

greşeli va descoperi raportul polonez în cazul Crulic. Există, de exemplu,
posibilitatea ca în momentul mutării dintr-o celulă în alta, informaţia despre
greva foamei să nu fi fost transmisă. Dar pentru a muta pe cineva în izolator,
e nevoie de raportul unui psiholog şi aici apare deja o problemă. Pentru ce
să-ţi iei responsabilităţi în plus, când poţi băga omul într-o celulă cu mai
multe persoane, contând pe faptul că cineva îl va convinge să mănânce. În
ierarhia închisorilor, românii stau prost. De aceea nimeni nu s-a ocupat de el.
Inclusiv ambasada României, scrie ziarul.

4.2. Reacţiile politicienilor în cazul Crulic

80
 Tăriceanu, foarte deranjat de cum a fost tratat cazul Crulic

Premierul Călin Popescu Tăriceanu i-a spus ministrului de Externe,

Adrian Cioroianu, la începutul şedinţei de miercuri a Guvernului, că este
"foarte deranjat" de modul în care a fost tratată situaţia lui Claudiu Crulic şi
i-a cerut să prezinte până joi un raport în acest caz şi măsurile luate

"Am văzut modul în care ambasadele şi consulatele altor ţări se

implică în protejarea intereselor şi drepturilor cetăţenilor statelor pe care le
reprezintă. Mă aştept ca şi ambasadele României, indiferent că sunt în
Polonia sau în altă parte, să aibă aceeaşi atitudine", a mai spus Tăriceanu.

Totodată, premierul i-a cerut lui Adrian Cioroianu să fie înştiinţat în

legătură cu măsurile care se impun în urma controlului MAE, în cazul în
care se constată că au existat disfuncţionalităţi în activitatea ambasadei
României în Polonia sau a funcţionarilor de la Ministerul de Externe.

"Nu vreau ca raportul să includă doar o constatare amplă a situaţiei,

ci şi un set de măsuri care îi privesc pe cei responsabili de această tragedie",
a subliniat Tăriceanu.

Ministrul de Externe, Adrian Cioroianu, a declarat, marţi, în prezenţa

ambasadorului polonez la Bucureşti, Jacek Paliszeski, că a fost trimisă o
echipă de control la Ambasada României de la Varşovia, pentru a stabili
circumstanţele decesului lui Claudiu Crulic.

Cioroianu a mai anunţat că o anchetă a Procuraturii poloneze, dar şi a

Seimului a fost lansată în acest caz. Cioroianu a dat asigurări că autorităţile
române vor insista pentru elucidarea circumstanţelor decesului lui Crulic.

81
 La rândul său, ambasadorul Poloniei, Jacek Paliszeski, şi-a exprimat
regretul faţă de deznodământul tragic al cazului Crulic, transmiţând
condoleanţe familiei victimei şi a precizat că autorităţile poloneze fac
investigaţii serioase, prima anchetă fiind iniţiată de procuratura din Cracovia
la 20 februarie.

Ambasadorul a spus că alte două anchete sunt în desfăşurare la Curtea

de Justiţie din Cracovia privind aspecte juridice ale morţii lui Claudiu
Crulic, dar şi rolul autorităţilor penitenciarului în decesul românului.

Românul Claudiu Crulic a murit într-un spital polonez, după ce a intrat în

greva foamei, protestând faţă de arestarea sa de către autorităţile de la
Varşovia.

Cazul Crulic provoacă frisoane Comisiei Europene

Purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene, Friso Roscam Abbing, a

declarat pentru Deutsche Welle că este greu de înţeles de ce nu s-a aplicat
Carta Fundamentală a Drepturilor Omului în cazul românului Claudiu
Crulic, care a murit într-un spital polonez după ce a intrat în greva foamei.
SFÎRŞIT TRAGIC. Cazul românului Claudiu Crulic, mort într-un
spital polonez la 18 ianuarie, după ce intrase în greva foamei în septembrie
2007, agită spiritele şi în Uniunea Europeană, relatează Deutsche Welle.
"Intelectual, este greu de înţeles de ce Carta Fundamentală a Drepturilor
Omului a Uniunii Europene, intrată în vigoare la Nisa în 7 decembrie 2000
şi semnată de toate statele membre, nu se aplica în acest caz", a spus
purtătorul de cuvînt al comisarului pentru justiţie, Friso Roscam Abbing.

82
 Carta nu are caracter obligatoriu, fapt care face practic imposibilă o
aplicare a ei. Alta ar fi fost situaţia în cazul în care Tratatul de la Lisabona ar
fi fost deja adoptat devenind obligatoriu pentru instituţiile europene.
Cetăţenii ar putea totuşi să invoce acestă Cartă în faţa Curţii Europene
pentru Justiţie de la Luxemburg, informează Deutsche Welle. "Moartea
cetăţeanului român este foarte tristă şi tragică. Comisia Europeană nu
comentează însă cazurile individuale privind condiţiile pentru prizonieri,
inclusiv cei anchetaţi în Uniunea Europeană fiindcă acestea cad în sarcina
statelor membre.
Sarcina legală a Comisiei este aceea de a monitoriza drepturile
fundamentale în aplicarea dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speţa
de faţă. Într-adevăr, drepturile fundamentale sunt parte a ordinii legale a
statelor membre şi de aceea este de datoria statelor membre să se asigure că
aceste drepturi sînt respectate în aplicarea dreptului naţional", a explicat
Abbing. Potrivit MAE, ambasada română din Polonia nu a fost anunţată că
cetăţeanul Claudiu Crulic a respins acuzaţiile şi a intrat în greva foamei.
Claudiu Crulic şi prietena sa Lica Tomescu au fost arestaţi în septembrie
2007, pentru presupusul furt al unui portofel, comis cu două luni înainte. În
toate actele se regăseşte informaţia privind greva foamei declanşată de
deţinut, care se considera nevinovat. Purtătorul de cuvînt al Comisiei
Europene a mai declarat că „"autorităţile române şi poloneze colaborează
activ la soluţionarea acestui caz". Declaraţia ministrului de externe, Adrian
Cioroianu, privind trimiterea unei echipe de control la Ambasada româna de
la Varşovia, vine mult prea tîrziu, comentează Deutsche Welle.

83
 4.3. Cine l-a demis pe Adrian Cioroianu?

Un erou „alternativ“, simpatic şi telegenic, combinaţie de D’Artagnan

şi Tom Cruise. Acesta era Adrian Cioroianu înainte de a intra în politică.
Cotidianul a intervievat o serie de specialişti pentru a vedea de ce a picat atît
de spectaculos şi care îi mai sînt şansele de revenire42.
371 de zile a durat mandatul lui Adrian Cioroianu în fruntea
Ministerului Afacerilor Externe. A fost suficient pentru a distruge imaginea
de „tînăr intelectual promiţător“, „istoric de succes“ sau „politician playboy“
construită pe parcursul a mai bine de zece ani, cu ajutorul unui întreg arsenal
media.
De la reviste culturale la cele glossy de femei sau la emisiuni pe
Realitatea TV sau chiar Pax TV, fostul ministru de Externe a abordat toate
subiectele disponibile de pe agenda publică. Relaţia dintre bărbaţi şi femei,
manualele de istorie alternative, campanii de promovare a valorilor
româneşti.
Pentru a ajunge în atenţia publicului şi pentru a rămîne acolo, Adrian
Cioroianu a făcut de toate. Trînta cu politica s-a dovedit însă fatală la nivel
mediatic. Noile lui porecle au devenit yesman şi mister good point.
Unii dintre specialiştii intervievaţi de Cotidianul spun că vinovatul
principal a fost propriul narcisism. Alţii cred că nivelul maxim de
competenţă pe care îl avea ca intelectual s-a transformat într-un maxim de
incompetenţă odată ajuns în minister. Presa a avut şi ea un rol important de
jucat în cariera lui Cioroianu. Muniţia însă tot el i-a dat-o, subliniază
Adriana Săftoiu.

42
Articol semnat de Cosmin Popan în ziarul Cotidianul din data de 16 aprilie 2008

84
 Unul dintre puţinii „tineri eroi mediatici produşi de societatea civilă“,
aşa cum îl descria, în 2001, Paul Cernat în „Observatorul Cultural“, Adrian
Cioroianu a intrat în atenţia publicului în 1999, o dată cu scandalul
manualelor alternative de istorie.
Coautor al volumului editat de RAO, Cioroianu a fost pus la zid la
acea vreme de Marius Tucă şi Octavian Paler pentru că a prezentat prea
detaliat momentul revoluţiei din ’89. Cu acea ocazie, fostul membru al
cabinetului Tăriceanu devenea, în opinia lui Paul Cernat, un „erou
«alternativ», postmodern, simpatic şi telegenic, combinaţie de D’Artagnan şi
Tom Cruise“.
Textele semnate începînd cu 1998 în „Dilema“ (devenită „Dilema
Veche“) i-au sporit vizibilitatea, acestea, în frunte cu celebrul articol „Guma
za zvakanje“, fiind incluse în volumul „Scrum de secol: o sută una de
poveşti suprapuse“, apărut în 2001.
Autorul prefeţei, Andrei Pleşu, avea numai cuvinte de laudă la adresa
lui Cioroianu: „Tînărul istoric furnizează suficiente motive de iritare: e
harnic, se bucură deja de o anumită notorietate, e prezent cu aplomb pe
scena publică, e un bun administrator al carierei proprii şi, în plus, arată
bine. E citit, fără să alunece în răzgîiala livrescă, e spontan, suculent, prompt
în replică, dar niciodată grosolan sau resentimentar“.
Într-un interviu apărut în 2001 în „Ziarul Financiar“, Cioroianu
primeşte numeroase elogii, fiind apreciat ca „unul dintre cei mai mediatizaţi
istorici contemporani, reprezentant al tînărului val de istorici de la noi“. O
serie de emisiuni tv pe care le-a moderat în perioada 2000-2004 (la
Realitatea TV, PAX TV şi TVR 1) i-au sporit în egală măsură cota. Istoricul
a fost „avocatul“ lui Ion Antonescu în campania „Mari Români“ a postului

85
public, însă a avut „curajul“ (după cum l-au apreciat voci din media) să
critice personajul care i s-a dat în primire.
După aceste trepte urcate în spaţiul mediatic, care i-au conferit
brandul unui „intelectual tînăr şi serios“, a urmat pasul previzibil înspre
politică. În aceeaşi perioadă a început să îşi cultive conştiincios şi latura
mondenă, devenind astfel „politicianul playboy“. Din 2004 a fost numit
consilier politic al preşedintelui PNL, Theodor Stolojan, iar ulterior s-a
înscris în partidul liberal, devenind senator. În 2005 ocupă funcţia de
observator pe lîngă Parlamentul European.
O dată cu divorţul de fosta soţie, Luminiţa, o traducătoare de limba
engleză, petrecut în 2003, Cioroianu a început să se arate în paginile
tabloidelor alături dive din showbiz. Presa a speculat o relaţie cu Andreea
Marin, negată însă de amîndoi. A urmat Anna Lesko, care declara la
începutul anului trecut, într-o emisiune tv, că i-ar face plăcere să stea la o
„şuetă intelectuală“ cu Cioroianu.
Un pictorial din revista „Tabu“ îl înfăţişa într-o postură dandy, alături
de descrierea „singurul intelectual român frumos ca un actor indian“. Relaţia
actuală cu soprana Alexandra Coman, mai tînără decît el cu 12 ani, s-a
bucurat de o atenţie sporită din partea presei de scandal, care a stat cu ochii
pe cuplu încă dinainte ca relaţia să fi fost oficializată.
Evenimentele mondene la care au participat cei doi, paparazzi care se
ţin după ei pe litoral sau genţile Louis Vuitton şi sandalele Gucci ale
Alexandrei Coman au fost numai cîteva dintre subiectele care au dat apă la
moară tabloidelor autohtone. Într-un top al celor mai frumoşi bărbaţi din
România, alcătuit în 2005 de „Evenimentul zilei“, la care au contribuit 40 de
vedete şi ziarişti, „intelectualul-pop“ Adrian Cioroianu s-a plasat pe locul 4,
printre atuurile sale numărîndu-se „distincţia şi intelectul“.

86
 Psihologul Laurenţiu Măricuţoiu crede că Cioroianu a trecut drept un
politician-playboy „pentru simplul motiv că nu a fost însurat. Nu se compară
totuşi cu Kennedy, care a avut soţie în timp ce deţinea primul rol în stat“.
Vîrful ascensiunii se suprapune cu începutul decăderii: pe 5 aprilie
2007 i s-a dat pe mînă portofoliul de ministru de Externe, un tobogan pentru
imaginea publică a lui Cioroianu.
Specialista în comunicare politică Adriana Săftoiu este de părere că
presa n-a fost mai mult decît o simplă rampă: „Contează prin accentele pe
care le pune, dar nu e exclusiv meritul ei cînd o persoană publică iese bine
sau nu. Primul «merituos» e chiar persoana în cauză, drept urmare Cioroianu
e primul responsabil de profilul conturat. El a oferit muniţie. Presa doar a
tras“.
La doar două luni de la preluarea mandatului de către Cioroianu,
despre care preşedintele Băsescu îşi exprimase neîncrederea că ar fi un
candidat bun pentru conducerea diplomaţiei, proaspătul ministru intra în
vizorul nemilos al presei. Acesta este şi momentul pe care psihologul
Laurenţiu Măricuţoiu îl consideră semnificativ pentru brandul lui Cioroianu:
amînarea învestirii de către preşedinte i-a determinat pe jurnalişti să fie şi
mai atenţi la prestaţia noului ministru de Externe.
În timpul vizitei sale la Washington, pe 13 iunie 2007, Cioroianu a
abordat o atitudine catalogată drept umilă şi nepotrivită. În cadrul întîlnirii
dintre Condoleezza Rice şi ministrul român a fost invitată în birou presa,
pentru a realiza fotografii. Secretarul de
Stat american a făcut cîteva declaraţii despre atacul asupra moscheii
de la Samarra, din Irak, timp în care Cioroianu o întrerupea spunînd „da“,
„da, desigur“, „mulţumesc frumos“. Aceste declaraţii sincopate peste

87
discursul doamnei Rice i-au atras în presă proaspătului ministru titlul de
„yesman“ al Condoleezzei.
Următorul episod care a prilejuit presei ocazia de a-l acuza pe
Cioroianu de incompetenţă a avut loc la 22 iunie 2007, la Bruxelles.
Ministrul a comunicat atunci presei că cetăţenii români din Fîşia Gaza care
au cerut repatrierea, din cauza conflictului cu Israelul, s-ar afla deja la Tel
Aviv.
După o oră însă, el a revenit asupra informaţiei, declarînd că totuşi
„femeile din Gaza sînt încă la ele acasă“. Peste doar o săptămînă, membrii
presei care însoţeau delegaţia ministrului de Externe la Ohrid, în Macedonia,
au avut prilejul să se amuze de lipsa de cunoştinţe a ministrului în domeniul
geografic.
Cioroianu a declarat că trebuie avute în vedere surse energetice
alternative, pe lîngă păstrarea cooperării cu Rusia, şi a dat exemplul
Georgiei. Statul caucazian nu are însă resurse energetice importante. La
scurt timp după declaraţia ministerială, purtătorul de cuvînt al MAE a
precizat că Cioroianu a vrut să se refere de fapt la Azerbaidjan, nu la
Georgia.
O parte a presei l-a acuzat pe Cioroianu de incompetenţă şi chiar de
lezarea intereselor naţionale atunci cînd a semnat Acordul privind facilitarea
emiterii vizelor şi Acordul de Readmisie, negociat între Republica Moldova
şi Comisia Europeană.
În aceste documente se făcea referire la limba moldovenească, limbă
nerecunoscută de lumea academică şi în nici un caz de România. Ministrul a
explicat atunci că a adăugat o minută la acel document în care se preciza că
România nu recunoaşte existenţa limbii moldoveneşti.

88
 Cea mai revoltătoare gafă a ministrului de Externe, pe care a
recunoscut-o el însuşi ca atare, a fost produsă la 2 noiembrie, după
incidentul „Mailat“, din Italia. Cioroianu a declarat în direct la Antena 3 că
se gîndeşte că ar trebui să cumpere un teren în deşertul egiptean pentru a-i
deporta pe infractorii români: „Aceşti oameni ar trebui puşi la muncile cele
mai dure şi formate, probabil, batalioane din alea disciplinare“.
După aceste afirmaţii, nouă ONG-uri l-au acuzat de nazism şi i-au
cerut demisia. Totuşi, ministrul a persistat în gafe, declarînd pe 12 noiembrie
că trimiterea infractorilor în deşert „nu se va întîmpla prea curînd“.
Tot în noiembrie anul trecut, aflat în vizită la Roma împreună cu
premierul Tăriceanu, Cioroianu s-a întîlnit cu un cetăţean român dat în
urmărire, Costică Argint. Ministrul de Externe l-a bătut prieteneşte pe umăr
şi l-a pupat pe obraji spunîndu-i „Să trăiască domn’ Argint!“.
Comportamentul lui Cioroianu a fost aspru criticat de presă, care a
considerat că, pe lîngă faptul că a „fraternizat“ cu un infractor, a adoptat şi
un limbaj prea familiar pentru un diplomat. Tot cazul „Mailat“ i-a mai
prilejuit lui Cioroianu o gafă o lună mai tîrziu, la Torino, cînd a vorbit
despre efectele „benefice“ ale cazului asupra relaţiilor bilaterale româno-
italiene.
Mass-media s-au scandalizat o dată de comportamentul complet ieşit
din etichetă al lui Cioroianu cînd, aflat în vizită în Spania, îi făcea cu degetul
mare în semn de OK regelui Juan Carlos. Monarhul îi spusese că sînt născuţi
în aceeaşi zi, „o zi fastă“.
Comportamentul în afara regulilor de etichetă al lui Cioroianu a fost
vizibil şi în timpul vizitei sale la Atena. Într-o plimbare alături de ministrul
grec Dora Bakoyannis, şi-a ţinut mîinile în buzunare, deşi omologul său
bulgar, Ivailo Kalfin, mergea cu mîinile la spate, în compania doamnei.

89
 În vizita oficială în care l-a însoţit pe preşedintele Băsescu în Suedia,
în perioada 11-12 martie, Cioroianu a dat din nou motive presei de a lansa
„răutăţi“ la adresa lui. Ziariştii au relatat atunci că ministrul de Externe „a
scandalizat, prin comportamentul său, delegaţia de la Cotroceni“ şi pe
oficialii casei regale suedeze.
Adrian Cioroianu ar fi ajuns, potrivit unor surse din delegaţie, cu
întîrziere la o întîlnire cu oamenii de afaceri suedezi, la care au participat
preşedintele Traian Băsescu şi regele Suediei, Carl XVI Gustaf. Mai mult,
ministrul de Externe a fost arătat cu degetul din cauză că a mai stat să
fumeze o ţigară de foi, ţinînd în loc coloana oficială a preşedintelui.
„Personal, mă întreb dacă acele surse au ceva de-a face cu domnul Valeriu
Turcan, purtător de cuvînt al preşedintelui României, soţ al deputatului PD-L
Raluca Turcan şi fost angajat al Guvernului României de unde a fost dat
afară“, a replicat atunci Cioroianu.
În timpul Summitului NATO de la Bucureşti, din 2-4 aprilie, presa a
scris despre prestaţia sa slabă în cadrul Conferinţei organizate de German
Marshall Fund. Participant la acea dezbatere, preşedintele PSD, Mircea
Geoană, el însuşi fost ministru de Externe, a relatat pentru Cotidianul că
Adrian Cioroianu a susţinut un discurs de trei fraze şi nu a reuşit să răspundă
nici unei întrebări venite din partea celorlalţi.
Mai mult, presa a preluat declaraţia colegei sale de partid, Norica
Nicolai, conform căreia Cioroianu ar fi fost „ascuns“ de Guvern pe perioada
summitului, pentru a nu mai face gafe suplimentare. Şeful diplomaţiei a
ironizat ziariştii care au scris că a fost aproape absent de la marile discuţii
ale summitului, spunînd în glumă că logodnica sa a fost mai vizibilă decît el.
„E drept că logodnica mea a fost mai vizibilă decît mine.

90
 Am văzut-o în toate ziarele de mînă cu Laura Bush, între doamna
Băsescu şi doamna Bush“, a declarat Cioroianu, punînd singur diagnosticul
participării sale la summit.
Ioana Manea, managing partner& creative strategy director la Loco
Branding&Communication, are o definiţie precisă pentru traseul lui
Cioroianu: „În manualele de resurse umane există un adevăr deja clasic:
nivelul maxim de competenţă într-o anumită poziţie profesională se poate
uşor transforma în nivelul maxim de incompetenţă la promovarea prematură
pe poziţia imediat superioară ierarhic. În româna colocvială asta se traduce
prin «a sărit în pantofi prea mari»“.
În opinia Adrianei Săftoiu, cel mai tare l-au costat pe Cioroianu
„neasumarea rigorilor impuse de fişa postului, care a creat impresia de
suficienţă“, dar şi „uşurinţa afişată în tratarea temelor, care a oferit imaginea
unui ministru nepregătit“. Cioroianu s-a făcut remarcat, spune Săftoiu,
„printr-o «coerenţ㻓 a gesturilor şi a cuvintelor nepotrivite.
Comportamentul nonverbal a fost în defavoarea lui. Poate că a avut şi
mesaje bune, dar nu s-au mai văzut în panoplia gafelor diplomatice“.
Mircea Toma crede, în schimb, că sursa decăderii fostului şef de la
Externe este narcisismul, care „l-a făcut să-şi abandoneze poziţia de maximă
competenţă atinsă ca profesor de istorie, unde era numai bun. De aici încolo,
trupul prezentabil n-a mai fost suficient de bine susţinut intelectual, a fost
momit de statutul public în aşa hal încît accepta într-o vreme să i se poarte
servieta de către bodyguard“.
Şeful Agenţiei de Monitorizare a Presei nu crede că Cioroianu este o
victimă media: „Menirea ei, atîta timp cît e în limitele rezonabile ale
funcţionării ei, e să acorde feed-back cetăţeanului, iar Cioroianu, în calitate
de cetăţean mai răsărit, a beneficiat de o presă normală şi promptă. În

91
contextul unor derapaje în funcţionarea presei, în relaţia cu Cioroianu, cel
care a derapat a fost totuşi chiar fostul ministru“.
Măricuţoiu îi mai reproşează fostului ministru că a jucat pe o carte,
cea a istoricului, „care nu mai ţine în politică“. „Nici Emil Boc, nici Adrian
Năstase, deşi sînt profesori universitari, nu mai mizează pe acest atu. Să fii
profesor univesitar nu mai e o calitate de dorit în ochii electoratului. Este un
intelectual valoros, însă de la a cu-noaşte istoria pînă la a o face e o
diferenţă“, constată psihologul.
Demis după scandalul polonez
Episodul care a pus însă capăt carierei de ministru de Externe a lui
Cioroianu a fost declanşat tot de presă, după ce ziarul „Adevărul“ a relatat
pe larg despre cazul românului mort într-o închisoare din Polonia. Deşi
Claudiu Crulic decedase în urma grevei foamei la 18 ianuarie, cînd ajunsese
la doar 26 de kilograme, Ministerul român de Externe nu s-a sesizat decît la
începutul lunii aprilie, cînd presa română a prezentat tragicul caz. Ministrul
declara presei la 9 aprilie că nu s-a pus nici un moment în discuţie
posibilitatea demiterii sale.
Ispăşire în deşert
Un pas înapoi este cea mai bună soluţie pentru reabilitarea brandului
Cioroianu, crede Ioana Manea: „Dacă îşi va îngădui o perioadă de absenţă
din «linia întîi» a vieţii politice româneşti şi se va întoarce la calitatea
prezenţei sale profesionale din perioada în care era perceput ca istoric de
ţinută, chiar dacă nonconformist, şi în care contribuţiile sale de conţinut în
mass-media i-au adus simpatia publicului şi aprecierea unor figuri de seamă
ale intelectualităţii româneşti, nu va avea decît de cîştigat“.
Şi Mircea Toma îi recomandă să se retragă o vreme „în deşertul în
care voia să-i trimită pe romi, să mediteze pentru că are cu ce“. Adriana

92
Săftoiu mizează, la rîndu-i, pe o revenire pe prima scenă a politicianului: „E
suficient de tînăr să aibă timp să repare ce a stricat. Totul e să accepte că a
fost propria victimă şi mai puţin să caute ţapi ispăşitori. Nu e un demers la
îndemîna politicienilor, dar toţi aveam dreptul la o a doua şansă.
Cînd o ratezi şi pe următoarea, atunci e grav şi definitiv“. Reţeta pe
care trebuie să o urmeze pentru o revenire pe scena politică este una psiho-
terapeutică, este de părere Laurenţiu Măricuţoiu. „Timpul le vindecă pe
toate. Se va rezuma o vreme la viaţa de parlamentar, însă îl vom revedea cel
mai probabil cu proxima ocazie“, concluzionează psihologul.

93
94
BIBLIOGRAFIE

Bertrand, Claude-Jean, 2001, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi,

Polirom.

Coman, Mihai, 1997, Manual de jurnalism, Iaşi, Polirom.

Coteanu, I, 1973, Stilistica funcţională a limbii române, Bucureşti, Editura

Academiei R.S.R.

Crump, Spencer, 1974, Fundamentals of journalism, USA, McGranhill Book

Company.

Diaconescu, Paula, 1974, Structura stilistică a limbii. Stilurile funcţionale ale

limbii române literare moderne [în] Studii şi cercetări lingvistice, nr.3, p.229-241.

Dragoş, Elena, 2000, Introducere în pragmatică, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă.

Kunczik, Michael, 1998, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Cluj-

Napoca, Presa Universitară Clujeană

Mey, Jacob, 1993, Pragmatics, Cambridge, Blackwell.

Randall, David, 1998, Jurnalistul universal, Iaşi, Polirom.

Slama-Cazacu, Tatiana, 2000, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi,

Polirom.

95
Şuteu, Flora, Varianta standard în ierarhia stilistică a limbii [în] Limba Română,
nr.4, p.267-272.
Randall, David, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iaşi, 1998

Bertrand, Claude-Jean, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom,

Iaşi, 2001
Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Hartley, John, Discursul ştirilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999

Roşca, Luminiţa, Producţia textului jurnalistic, Editura Polirom, Iaşi, 2004

96