UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ “JUSTINIAN PATRIARHUL”

Artemis si Atena
Lucrare de seminar

Coordonator: Student:
Pr. Asist. Dr. Valentin Ilie Ocu Nicolae
 2010
Artemis

Artemis este, in mitologia greaca, zeita vanătorii, asimilată de timpuriu de catre

romani cu Diana, o veche divinitate de origine italică, ce poartă un rol important intre
cele 12 divinitati principale dintre numeroșii zei celebrați de catre romani (așa-numitii dii
consentes). Artemis e sora geamana a lui Apollo.

Numele de Artemis, atestat sub forma Artimis pe o inscripţie din Lydia, indică
originea sa orientală. Caracterul arhaic al zeiţei este evident: ea este înainte de toate, şi
prin excelenţă, Stăpâna Animalelor (poînia theron, cum e calificată în Iliada); adică
iubitoare de vânătoare şi protectoare a animalelor sălbatice totodată. Homer o numeşte şi
Agrotera, „A Sălbăticiunilor", iar Eschil „Doamna Munţilor Sălbatici", îi place să vâneze
mai ales în timpul nopţii. Leul si ursul îi sunt animale favorite şi heraldice; fapt ce
aminteşte de prototipurile asiatice. Homer povesteşte cum Artemis 1-a învăţat pe
Scamandrius arta de a vâna orice vânat. Dar ea se înfurie când doi vulturi sfâşie şi
devorează o iepuroaică gravidă.

Artemis este prin excelenţă zeiţa fecioară, ceea ce putea să se înţeleagă, la

început, ca liberă de jugul matrimonial. Dar grecii au văzut în perpetua ei virginitate
indiferenţă faţă de dragoste. Imnul homeric către Afrodita (I, 17) recunoaşte frigiditatea
zeiţei, în tragedia lui Euripide, Artemis însăşi îşi declară deschis ura faţă de Afrodita.

Şi totuşi ea prezintă numeroase elemente de zeiţă-mamă. în Arcadia, în cel mai

vechi loc de cult al său, ea era asociată cu Demeter şi Persephone. Herodot asigură că
Eschil o considera fiică a lui Demeter, adică o identifica lui Persephone. Unii autori greci
afirmau că în Creta era numită Britomartis, ceea ce indică raporturile sale cu zeiţa
minoeană. Probabil că printre numele sale în alte limbi trebuie să menţionăm Cybele în
Frigia şi Mă în Cappadocia. Nu se ştie când şi în ce regiune a început ea să fie cunoscută
ca Artemis. La Efes, funcţia maternă era reprezentată plastic şi într-un chip atât de
grotesc încât cercetătorii ezită să recunoască acolo o divinitate grecească. Artemis era
venerată de către femei ca Locheia, zeiţa naşterilor. Ea era, de asemenea, kuroîrophos,
„dădacă" şi instructoare a tinerilor, în unele din ritualurile sale atestate în epoca istorică
se poate descifra moştenirea ceremoniilor iniţiatice feminine a societăţilor egcene din
mileniul al II-lea. Dansurile în cinstea lui Artemis de la Alpheea, ca de altfel dansurile
zeiţei din tot Peloponesul, aveau un caracter orgiastic. Un proverb rostea: „Unde n-a
dansat Artemis?" Altfel spus: unde nu se dansează pentru Artemis?

Sub aspectele ei multiple, şi adesea contradictorii, se ghiceşte pluralitatea

formelor divine arhaice, revalorizate şi integrate într-o vastă structură de către geniul
religios grec. Arhaica Doamnă a Munţilor şi Stăpână a Sălbăticiunilor din preistoria
mediteraneană a asimilat foarte devreme atributele şi prestigiile Zeiţelor Mame, dar fără a
pierde prin aceasta trăsăturile ei cele mai arhaice şi mai specifice: patroană atât a
vânătorilor cât şi a fiarelor sălbatice, şi a tinerelor fete. După Homer, profilul ei începe să
se precizeze: Artemis guvernează sacralitatea vieţii sălbatice care cunoaşte fertilitatea şi

2
maternitatea, dar nu şi dragostea şi căsătoria. Ea a păstrat întotdeauna un caracter
paradoxal, ilustrat mai ales prin coexistenţa temelor contradictorii (de exemplu,
virginitate-materniţaţe). Imaginaţia creatoare a poeţilor, mitografilor şi teologilor greci a
ghicit că o atare coexistenţă a contrariilor poate sugera unul din misterele divinităţii.

Sanctuarul zeiței Artemis (sau Diana din Efes) avea o arhitectura mareață si
divinitatea a fost cea care i-a asigurat un loc in lista definitivă a Celor Sapte Minuni ale
Lumii. Templul grec era considerat ca o casă a sufletului, diferit de templul egiptean, care
era casa zeului, si de catedrală, care este casa oamenilor. Artemision era mai mult decat
un simplu edificiu, era o vastă cladire de marmură strălucitoare, intr-o curte amplă,
deschisă către ceruri pentru a putea fi vazută de departe. Curtea altarului era decorată cu
statui si coloane. Micul altar pentru sacrificii din interiorul curtii era, plasat asimetric,
astfel ca preotul care oficia sacrificiul putea să vadă partile superioare ale templului.

Accesul catre terasa superioară a templului se facea printr-o scară de marmură

construită in jurul intregii cladiri, ca un cadru gigantic, cu ornamente in relief. Platforma
superioară avea o lațime de 78,5 m si o lungime de 131 m. Coloanele erau inalte de 20 m,
suple si frumos ornamentate cu caneluri. Soclurile lor minuțios lucrate, constau din forme
inelare din marmuă ce susțineau reliefuri sculptate, care inconjurau tamburul inferior.
Coloanele erau protejate de splendide capiteluri ionice sculptate cu indemanare si grație,
acestea sprijinind grinzile orizontale din marmură. Pe fronton erau trei deschideri sau
ferestre in relief, cea din centru fiind prevazută cu usi.

Ușa din centru era incadrată de doua statui de amazoane, iar alte două erau pe
cornise. Acoperisul era foarte frumos decorat. In față unui portic se afla o padure de
coloane, asezate pe socluri dreptunghiulare sculptate. Acestora le corespundea o altă
padure de coloane la porticul din spate al templului. În total erau 127 de coloane. Lacașul
zeiței era chiar in centrul edificiului, având in față si in spate cele doua porticuri din
coloane. Faima Templului zeiței Artemis se datora, de asemenea, acelor extraordinare
măsti purtate de actori, care jucau roluri importante in viața religioasă si politică a cetății.

Zeița insăși își juca rolul atunci cand era nevoie: legenda spune că l-a ajutat pe
arhitectul Chersiphron să așeze lespedea orizontală de deasupra intrării de la marele
templu de marmură. Era atat de mare si grea încât arhitectul considera că este o adevarată
sinucidere doar când se gândea la acea misiune. Din cele mai vechi timpuri, Artemis
atrăgea pelerini si turiști, obținând de la ei si de la navele care foloseau porturile sale
veniturile necesare intreținerii si bunei funcționări a templului închinat ei.

Legea dreptului de azil, care se aplica în templul zeitei Artemis, i-a marit faima și
tezaurul. Asemeni multor temple antice si acesta avea o functie dubla de instituție
bancară si de instituție religioasă. Statuia cu mai mulți sâni a zeiței Artemis Ephesia
simbolizează fertilitatea. Statuia este rigidă, portiunea mai joasă semănând cu un coșciug
de mumie egipteană. Elementele decorative, cerbi, tauri, lei, cerberi, sfincși, sirene si
albine o impodobesc de sus pana jos. In secolele care au urmat, cetatea Efes a avut
momentele sale de glorie si decadere.

3
 Prin secolul al XVII-lea, Efesul era un stat pustiu, lovit de saracie si aproape
parasit, dar templul zeitei Artemis nu a fost complet pierdut pentru omenire. Statuia cu
mai multi sani si alte statui ale templului au ajuns pana in vremea noastra. Ele au servit
drept modele pentru picturile lui Rafael de la Vatican si pentru picturile lui Tiepolo in
secolul al XVIII-lea. Efesul a fost unul din cele mai bogate centre bancare ale lumii
antice, cu un templu magnific ce a fost intr-adevar una din Cele Sapte Minuni ale Lumii.

Atena

Atena este cu siguranţă cea mai importantă zeiţă greacă după Hera. Numele său
nu a putut fi explicat prin greacă. Cât priveşte originea sa, ipoteza lui Nilsson, admisă de
majoritatea savanţilor, pare destul de convingătoare: Atena ar fi fost o Stăpână a
Palatului, protectoare a palatelor întărite ale regilor micenieni; deşi zeiţă domestică, în
legătură cu meseriile femeieşti ori bărbăteşti, prezenţa sa în citadelă în timp de războaie şi
jafuri i-a conferit atributele şi prestigiile unei zeiţe războinice. Ea iese din capul lui Zeus
îmbrăcată în armură fluturându-şi lancea şi scoţând strigătul ei de război. Numeroase
titluri ale sale îi proclamă acest caracter marţial: Promachos (Luptătoarea), Sthenias
(Puternica), Areia (Războinica) etc.
.
Totuşi, aşa cum se arată în numeroase episoade din Iliada, Atena este duşmana
implacabilă a lui Ares, pe care îl zdrobeşte, de altfel, în faimoasa bătălie a zeilor din
cântul al XXI-lea. Dimpotrivă, ea îl admiră pe Herakles, adevărat model de erou. Ea îl
ajută în încercările sale supraomeneşti şi, la sfârşit, îl călăuzeşte în cer. Atena îl admiră,
de asemenea, pe Tydeus şi voia să-1 facă nemuritor; dar când îl văzu pe eroul, grav rănit,
cum despică ţeasta vrăjmaşului şi îi soarbe creierul — zeiţa s-a îndepărtat dezgustată. Tot
ea este cea care, prin prezenţa ei, îl opreşte pe Ahile să ridice spada ca răspuns la insultele
lui Agamemnon (Iliada, I, 194).

Dar într-o epopee compusă pentru un auditoriu care exalta isprăvile războinice,
Atena se revelă altfel decât zeiţă marţială. Motivul pentru care ea participă la război este
faptul că acesta este o ocupaţie prin excelenţă masculină. Căci, după cum spune ea însăşi:
„inima mea în toate înclină de partea bărbatului, cu excepţia căsătoriei". Imnul homeric
către Afrodita recunoaşte că zeiţa dragostei nu are putere asupra Atenei. Homer şi Hesiod
o numesc Pallas, „Fata", şi la Atena, ea este „Fecioara" (Parthenos). Dar ea este alt gen de
zeiţă-fecioară decât Artemis: nu ocoleşte bărbaţii şi nu îi ţine la distanţă. Atena se împrie-
teneşte şi îl protejează pe Ulise, pe care îl preţuieşte pentru puternica sa personalitate şi
înţelepciune: el este bărbatul „bogat în sfaturi" (polymetis), singurul pe care oamenii
îndrăznesc să-1 compare cu Zeus (Iliada, II, 169,407,636). în Theogonia, Hesiod o
consideră „egalul tatălui ei în forţă şi înţelepciune prevăzătoare". Atena este unica dintre
olympieni care nu are mamă. Imnul homeric aminteşte pe scurt că Zeus a născut-o din
propriul său cap, dar cel ce povesteşte mitul în întregime este Hesiod. Zeus a înghiţit-o pe
Metis, zeiţa inteligenţei, pe când ea era deja însărcinată, şi Atena a venit pe lume ieşind
din ţeasta tatălui ei. S-a văzut în acest episod o adăugare târzie; mitul originar ar fi evocat
pur şi simplu apariţia Atenei pe vârful muntelui Olymp. Dar Otto subliniază, pe bună
dreptate, caracterul arhaic, „sălbatic", al temei înghiţirii.

4
 Oricare ar fi originea lui, mitul naşterii miraculoase a Atenei ilustrează şi
confirmă raporturile sale foarte strânse cu Zeus. „înclin cu totul înspre Tată", mărturiseşte
ea în Eumenidele. în Odiseea zeiţa îi spune lui Ulise: „Eu între zei pe lume sunt vestită
prin agerimea minţii (metis) şi prin iscusinţa mea", într-adevăr, metis, inteligenţa
practică, este atributul ei cel mai caracteristic. Atena nu e numai patroana meşteşugurilor
feminine prin excelenţă, cum ar fi torsul şi ţesutul. Ea este mai ales „politehniciană",
inspiratoare şi învăţătoare a tuturor meşteşugarilor specializaţi. Fierarul învaţă de la
Atena să făurească brăzdarul plugului şi olarii o invocă: „Vino la noi, Atena, ţine-ţi mâna
deasupra cuptorului nostru!". Ea, îmblânzitoarea de cai, a inventat zăbala calului şi i-a
învăţat pe oameni cum să se folosească de car. Când e vorba de navigaţie, domeniu
guvernat de drept de către Poseidon, Atena îşi revelează complexitatea şi totodată
unitatea acelei metis care îi e proprie. Iniţial, ea intervine în multiplele operaţii tehnice
proprii construcţiei unei nave. Dar ea îl şi ajută pe cârmaci să-şi „conducă drept" corabia.

Rareori se întâlneşte un exemplu de ceea ce s-ar putea numi sacralitatea invenţiei

tehnice şi mitologia inteligenţei. Alte divinităţi ilustrează nenumărate forme ale
sacralităţii vieţii, fertilităţii, morţii, instituţiilor sociale etc. Atena revelă caracterul
„sacru", sau originea „divină", a anumitor meserii şi vocaţii implicând inteligenţă,
abilitate tehnică, invenţie practică, dar şi autostăpânire de sine, seninătate în încercări,
încredere în coerenţa şi deci inteligibilitatea lumii. Se înţelege de ce patroana acestei
metis va deveni, în vremea filosofilor, simbolul ştiinţei divine şi al înţelepciunii umane.

5
 Bibliografie

1. Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria religiilor
– pentru învățământul preuniversitar, Editura IBMBOR, București,
1991.

2. Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas,

București, 2008.

3. Mircea Eliade – Istoria Credințelor si Ideilor Religioase, Editura

Univers Enciclopedic, București, 2000.

4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Artemis

5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Atena_zeiță